Poezia, Un Raft Uitat de Lume

De unde și cum s-a născut poezia ? Ar fi existat ea dacă nu ar fi fost inspirată și dedicată unei muze ? Poate exista poezie în absența iubirii ? Și, până la urmă, cine ar putea da o definiție care să includă toate tainele poeziei și să nu fie completată sau contrazisă în timp ? Iată întrebările ce au generat acest mic studiu.

Omul actual este, din păcate, prizonierul timpului ,,care nu mai are răbdare”, așa cum nota Marin Preda în romanul său ,,Moromeții”. Științific vorbind, s-a demonstrat că, deși omul actual are la dispozița sa o serie de mijloace IT și de electrocasnice moderne, cele 24 de ore ale unei zile nu-i mai sunt de ajuns pentru a-și îndeplini toate îndatoririle față de comunitatea în care trăiește și față de familia sa. Sintagma ,,secolul vitezei” are și o parte mai puțin pozitivă considerată tabu ascunsă sub pretextul că nu mai avem timp să analizăm și sensul figurat sau propriu al acestor cuvinte. În acest context, nu ar mai trebui să ne punem întrebarea de ce omul secolului vitezei nu mai citește poezie? Unde a dispărut visătorul pentru care Eminescu a înșirat nestemate în versuri ? ,,Unde ni sunt visătorii?…” s-ar întreba până și poetul Alexandru Vlahuță, dacă ar fi contemporanul nostru: ,,Nu știu, e melancolia secolului care moare,/ Umbra care ne îneacă la un asfințit de soare, / Sau decepția, durerea luptelor de mai-nainte,/ Doliul ce se exală pe-atâtea mari morminte, / Răspândindu-se-n viață, ca o tristă moștenire, /Umple sufletele noastre de-ntuneric și mâhnire/ Și împrăștie în lume o misterioasă jale,/ Parc-ar sta să bată ceasul stingerii universale.” Și dacă nu versurile scrise, uitate pe un raft prăfuit al bilbiotecii, ne pot trezi la realitate, atunci poate interpretarea actorului Florin Piersic să-și găsească ecoul mult așteptat în sufletul și mintea noastră ? Noi, cei de acum dispunem de tot felul de mașinării despre care zicem că ne fac viața mai ușoară. De ce să mai citim o carte dacă putem viziona filmul realizat după ea ? De ce să mai citim poezie, dacă ceilalți ne vor eticheta ca fiind demodați și nu visători ? Ce nevoie mai avem de poezie? Mai bine adoptăm ziua de Valentine´s Day și totul devine mai simplu. Pentru ce să mai citim sau să scriem versuri? Acum, oricine poate scrie un vers, două, chiar dacă nu este inițiat în acest domeniu. Iar fetele de azi nu mai citesc mesajul de pe cutia cu cadouri, ci sunt interasate de ce conține acel cadou, de cât de scump sau ieftin este el. Cum ar reacționa ele să găsească în cadoul mult dorit doar o floare presată ? Dacă este un cadou de suflet, el devine neinteresant iar pretendentul este trimis sigur la plimbare până când se va întoarce cu buzunarele pline de arginți. Ce rost mai are poezia într-o astfel de lume ? Și acum, recitind versurile lui Vlahuță, începem să decodăm mesajul: ,,Parc-ar sta să bată ceasul stingerii universale.” Din fericire, cuvântul ,,parcă”, situat la începutul versului, ne dă o rază de speranță. Considerăm că cine iubește cu adevărat are sulfetul deschis către poezie, către visare și că înțelege poezia ca fiind ,,o piedică în calea uitării”. Dacă dragostea nu este veșnică, poezia poate rămâne veșnică în sufletul nostru depășind, astfel, granițele timpului. Poezia este o stare de spirit pe care doar cei inițiați o pot descifra. Citind și recitind poezie poți descoperi că această definiție este incompletă. Poezia este o extensie a sufletului nostru, o ușă deschisă către viitor.

Dar poate că ar fi mai ușor să spunem ce nu este poezia. În primul rând, poezia nu este o pierdere de timp, ci o aventură în lumea sentimentelor. În al doilea rând, aventura nu este posibilă dacă tu, călătorul printre versuri, nu ești un inițiat. Și mai ale, în ultimul rând, poezia nu este o potrivire a unor cuvinte ,,ce din coadă au să sune”, ca să-l cităm pe Eminescu. Poezia nu este altceva decât spirit.

Constatăm că variatele pentru a spune ce nu este poezia sunt la fel de multe ca și cele ce susțin o posibilă definiție a poeziei. Indiferent din ce parte am privi lucrurile, susținem că o definiție completă a poeziei nu este importantă decât în măsura în care ne poate ajuta să facem diferența dintre fals și adevărat dintre valoare și non-valoare. Tocmai de accea, ne vom concentra atenția, în continuarea micului nostru studiu, asupra unei posibile rețete de succes după care poezia ar trebui să fie scrisă.

Regula 1: o poezie adevărată nu are sonoritatea unei manele. Versurile unei poezii trebuie scrise ca și cum ele erau știute dinainte, pot fi reținute cu ușurință. Credem că aceasta este rețeta celor mai multor versuri semnate de Eminescu. O astfel de poezie vine din sufletul celui care o scrie și este pentru sufletul celui care o citește sau o ascultă, indiferent de spațiul și timpul în care trăiește. Muzica versurilor vine din interiorul sufletului nostru, nu din lumea exterioară în care muzica împrumută tonalitatea unei manele.

Regula 2: ca să poți scrie o poezie trebuie să citești cel puțin una. Putem accepta faptul că cel care scrie versuri nu trebuie să știe neapărat noțiuni de prozodie, el trebuie să o simtă în profunzimea sufletului său și să ofer cititorilor de a se purifica, de a se înălța. Purificarea sufletului prin artă era, este și trebuie să fie mesajul oricărei poezii. În Antichitate, Aristotel numea această înălțare prin artă ,,Cahtarsis”. Inversul acestei reguli nu este însă valabil, căci cel care citește cel puțin o poezie nu trebuie, neapărat, să scrie una. El trebuie doar să se inițieze și să lase poezia să-i pătrundă în suflet și în minte pentru a se purifica.

Regula 3: ,,logica poeziei este ilogică într-un mod sublim”, afirma poetul romantic Alexandru Macedonski. Conform acestei reguli cuvântul ,,poezie” este sinonim cu ,,sublimul”, greu de definit dar prezent ca stare de spirit.(1) Poezia este acel ceva care nu se supune legilor raționale.

Regula 4: orice poezie, lungă sau scurtă, are nevoie de o temă și un mesaj, adică de un conținut de idei. Felul în care un poet percepe lumea înconjurătoare și mai ales mesajul său de dincolo de versurile scrise ne demonstrează din nou că poezia poate fi ,,o piedică în calea uitării”. Primele două versuri ale poeziei ,,Testament” de Tudor Arghezi evidențiază această regulă: ,,Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după moarte,/ Decât un nume adunat pe o carte,”. (2)

Regula 5: o poezie este asemenea unei prințese. Pentru a fi recunoscută conform statutului său moștenit, orice prințesă are nevoie de o rochie pe măsură. Criticul și istoricul literar Titu Maiorescu ne atrage atenția asupra faptului că nu toate cuvintele din limbă pot fi considerate cuvinte poetice. Desigur, nu se încadrează în această categorie cuvintele abstracte: ,,Să privim acum cu de-amănuntul mijloacele poeților de a ne sensibiliza gândirea cuvintelor.1). Primul mijloc este alegerea cuvântului celui mai puțin abstract.” (3)

Regula 6: o poezie are puterea de a seduce cititorul, de a-l rupe din lumea lui petru a-l introduce în imaginar. Credem că citiorul de poezie de azi este asemenea cititorului actual de presă. Aceasta înseamnă că se lasă ,,cumpărat” de titlul articolelor și în funcție de puterea acestei atracții va citi sau nu va citi anumite articole. Titlul unei poezii și, mai ales, prima strofă a unei poezii care trebuie să fie cât mai aproape de sufletul cititorului sunt extrem de importante. De fapt, acesta este rezultatul anchetei la care s-a ajuns. Elevii clasei a IX a A3 au fost rugați să aleag, din caietul de poezii al autorului acestui studiu, câteva poezii pe care ar dori să le citească. S-a constatat că foarte puțini dintre elevii clasei au avut răbdarea de a citi mai mult de titlul și prima strofă a poeziei pe care au ales-o pentru ca apoi să treacă, foarte rapid, la un alt titlu. Alegerile lor au fost ghidate de titlu, într-o primă fază, iar apoi poeziile au rămas necitite dacă au fost dezamăgiți de prima strofă a poeziei.

Regula 7: despre ce se va scrie într-o poezie, asta o pot dicta titlul și mesajul conținut de prima strofă. Dacă poezia este construită pentru a seduce și pentru a purifica, atunci poetul poate fi sigur că cititorii săi, chiar dacă trăiesc în secolul vitezei, își vor face timp să o citească până la capăt.

Regula 8: o poezie adevărată nu are nevoie de o anumită lungime pentru a se numi poezie. La această regulă s-a ajuns în urma lecturii versurilor din manuscris ale lui Mihai Eminescu: ,,Un far e soarele în marea lumei,/ Plantele-s corăbii de-ntuneric/ Ce lin plutesc pe calea lor prescrisă,/ Ținând drept busolă farul cel mare./ Dar de s-ar stinge?-Pe oceanul lumei /Ele s-ar rătăci, în veci, / În întuneric vecinic și-n durere.” (4) Acestea sunt doar câteva frânturi din manuscrisele poetului dar pot fi numite, fără reținere, poezii chiar dacă forma lor prozodică nu este perfectă și nu se poate compara cu cea a poeziilor publicate.

Regula 9: o poezie adevărată are nevoie de lectură. Se poate ca muza poetului să dispară și atunci teminarea poeziei devine o mare provocare. Soluțiile sunt diverse și țin de alchimia sufletului fiecărui poet în parte. Pentru unii este mai ușor să recitească versurile scrise pentru a le reveni inspirația și forța de a termina poezia începută, iar pentru alții abandonarea temporală a versurilor este soluția. În acest ultim caz, poetul are nevoie de mai multă experințe de viață reală și, în mod evident, de timp. Desigur, există și a treia variantă: pentru alții, poezia cea mai bună este poezia care nu se mai scrie, devine forma brută pe care poetul Nichita Stănescu o numea ,,necuvântul”.

Regula 10: o poezie adevărată se regăsește întotdeauna în lectura în oglindă a altor versuri. Acesta este procedeul prin care poetul Vasile Voiculescu și-a scris volumul de versuri: ,,Ultimele sonete ale lui W. Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu”. Traducerea imaginară a unor versuri presupune, conform acestei reguli inițierea unui dialog, dincolo de text, între poet și cititor. Poezia devine astfel cea mai frumoasă formă de dialog.

În concluzie, orice poezie are nevoie de niște reguli stricte pentru a fi scrisă dar, cel care o scrie, deși este conștient de aceste reguli, trebuie să-și convingă citorii că poezia este arta de a simți și de a privi frumos lumea, dincolo de orice regulă. Pentru cititor, poezia adevărată este o stare de spirit ascunsă dincolo de paginile tipărite ale volumului de poezie. Poetul car nu ține cont de aceste aspecte ajunge să fie un meșteșugar și nu un artist, în adevăratul sens al cuvântului. Acesta esta mesajul pe care îl desprindem tot din versurile poeziei ,,Testament” a lui Arghezi cu trimitere la două tipuri de slove: ,,Slova de foc și slova fărurită / Împărechiate-n carte se mărită, / Ca fierul cald îmbrățișat în clește.” Poezia este, până la urmă, un clește pe care cei învățați, adică poeții, îl pot mânui cu scopul de a scoate din imaginația lor cele mai frumoase versuri pentru a dărui cititorului o podoabă de suflet.

Rezumat:

Studiul Poezia, un raft uitat de lume încearcă să găsească o definiție cuvântului poezie din perspectiva poetului, afirmat și neafirmat, dar și a cititorului. Desigur, poetul nu scrie doar așa cum simte. El se supune unor principii estetice bine definite, de regulă, de un curent literar. Nu am luat în calcul acest aspect, deoarece ne ineteresează, în primul rând, de ce poezia nu mai este preferata cititorilor ce trăiesc în ,,secolul vitezei”. Considerăm că e nevoie de o refedinire a termenului poezie, fără a anula definițiile anterioare, căci legătura dintre trecut, prezent și viitor se numește poezie. Propunem în acest studiu și zece reguli pentru a scrie o poezie, astfel încât definița finală la care ajungem pentru cuvântului supus analizei noastre să fie: poezia este dialogul dintre poet și citior. Desigur, fiecare dintre noi poate completa această definiție, în funcție de experiența de viață și de cunoștințele literare asimilate. Poezia este o stare de spirit dincolo de orice regulă, căci numai așa ea se poate transforma într-un dialog autentic.

Cuvinte cheie: poezie, conținut de idei, temă, mesaj, decodare, teoria formelor fără fond, curente literare, traducere imaginară, reguli,cuvinte abstracte, cuvinte concrete.

Bibliografie:

Simion Eugen (coordonator) – ,,Limba și literatura română. Manual pentru clasa a XI-a”Ed. Corint, București, 2005;

Costache Adrian (coordonator) – ,,Limba și literatura română. Manual pentru clasa a XI-a”Ed. Grup Editorial Art, București, 2006;

Maiorescu Titu – ,,O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867” în ,,Limba și literaturaromână. Manual pentru clasa a X-a “coordonator Nicolae I. Nicolae, Ed. Didactică și Pedagogică, R.A, București, 1995, pp.18.

Nr. 24 al revistei Manuscriptum – ,,Mihai Eminescu-Poezii inedite” Ed.Arta Grafică, Iași, pp.81.