Poezia de Inspiratie Filosofica

CUPRINS

ARGUMENT

CAPITOLUL I

Prezentare generală a poeziei de inspirație filosofică

Teme și motive romantice în poezia filosofică eminesciană

Amprente ale unor personalități de inspirație romantică în opera eminesciană

CAPITOLUL AL II-LEA

Modele teoretice ale universului regăsite în cultura eminesciană

2.1. Modelul pitagoreic și modelul platonician

2.2. Somnolența, onirismul și eliberarea prin trecerea în neființă

2.3. Ființa și neființa la Eminescu

CAPITOLUL AL III-LEA

Eminescu și influențe filosofice orientale. India

3.1. Filosofia poeziei de esență populară

3.2. Legătura dintre cele trei genii Kālidāsa, Tagore și Eminescu

3.3. Eminescu și filosofia budismului

CAPITOLUL AL IV-LEA

Filosofia eminesciană

4.1. Conturarea formației de filosof

4.2. Individul metafizic și nemurirea

4.3. Calculul matematic

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

Argument

Mihai Eminescu este cel mai important scriitor din literatura română, dar și un nume cu ecouri puternice în literatura universală.

Operele sale au fost traduse în peste 60 de limbi străine, pe toate continentele, poeziile traduse păstrându-și în fiecare limbă melodiozitatea, fie că este vorba de italiană, fie că este vorba de limba maghiară, ceea ce atestă calitatea sa de scriitor complex, recunoscut pe scară mondială.

Acestea au fost și motivele pentru care am ales să tratez în lucrarea de față o astfel de personalitate somptuoasă. În același timp, am decis, de asemenea, să aleg din imensitatea operei sale ca obiect de studiu poezia de inspirație filosofică, fiind motivată de ideile geniului românesc care trec de granița existenței comune, ajungând dincolo de moarte în încercarea de a obține cunoașterea absolută și, totodată, de a găsi răspunsuri la întrebările legate de rostul omului în lume.

Problemele acestea se regăsesc și în literatura veche, eforturi de găsire a soluțiilor privind astfel de enigme, apar chiar de la începuturile ei prin intermediul gânditorilor greci ca Platon sau Aristotel, până în literatura germană a secolului al XIX-lea ce îi are ca reprezentanți pe Nietzsche, Schopenhauer și mulți alți gânditori, personalități care au deschis calea filosofică pe care o va urma Eminescu.

Atenția mea se va focusa asupra poeziilor filosofice antume și postume ale lui Mihai Eminescu, făcând astfel o paralelă între poeziile importante ale temei alese, prin care voi ilustra complexitatea ideilor filosofice și condiția de geniu a marelui poet român. De asemenea, voi prezenta întreaga evoluție a geniului român, din anii studenției până la sfârșitul vieții, privind condiția sa de filosof al ideilor.

În realizarea prezentei lucrări, se vor examina poeziile marelui poet, se vor consulta opere ale criticilor cu privire la tema tratată, precum și materiale bibliografice.

Lucrarea de licență va fi organizată în patru capitole.

În primul capitol, „Prezentare generală a poeziei de inspirație filosofică”, se vor analiza poeziile antume și postume eminesciene, prezentându-se asemănările și deosebirile dintre ele, sursele de inspirație, precum și temele și motivele specifice abordate de către marele poet român.

Capitolul al II-lea, intitulat „Modele teoretice ale universului regăsite în cultura eminesciană”, conține prezentarea celor două modele cosmologice, cel pitagoreic și cel platonician, abordate de filosofii trecuți prin cele două scoli ale vremii, printre care se numără și Mihai Eminescu, precum și primele idei filosofice de la care a pornit poetul.

În capitolul al III-lea, „Eminescu și influențe filosofice orientale. India”, este abordată și analizată poezia în care există asemănări orientale, pornind de la poezia populară și până la poezia în care apare amprenta religiei budiste. De asemenea, se va stabili raportul dintre Eminescu și cei mai importanți scriitori filosofi ai literaturii sanscrite.

Capitolul al IV-lea, „Filosofia eminesciană”, este destinat analizei premiselor care au dus la formația de filosof a lui Mihai Eminescu, fiind prezentată evoluția sa din anii adolescenței și până la sfârșitul vieții sale, fiind reflectată și epoca sa, în jurul căreia gravitează doctina sa filosofică. Tot aici vor fi prezentate și ideile geniului român în domeniul politic, economic, social si chiar în cel al științelor exacte, precum și prezentarea încercărileor lui Eminescu de a-și construi o lume prprie, ideală.

CAPITOLUL I

Prezentare generală a poeziei de inspirație filosofică

1.1. Teme și motive romantice în poezia filosofică eminesciană

„Eminescu este cel mai mare poet al nostru, indiscutabil. A-l prețui înseamnă a-l cultiva ca poet, a-l citi, a-l comenta, a-l discuta, a-l folosi chiar pentru progresul literelor.”.

Mihai Eminescu este un poet romantic. Romantismul idealist are la bază emoții precum nostalgia, melancolia, dar și pesimismul. De foarte multe ori, poetul se imaginează în trecutul îndepărtat, elogiind realizările strămoșilor neamului care se declară, în dialogul imaginar, dezamăgiți de prezentul lipsit de fapte mărețe și, din contră, încărcat de nedreptate, abuzuri și prefăcătorie. Astfel, se ilustrează primul motiv important al poeziei filosofice, și anume, timpul.

Pașoptismul urmărește o „recuperare a Daciei”, de aceea, ideea fundamentală pe care romantismul o aduce în interpretarea istoriei este un element specific daco-roman, dacismul. La Eminescu se întâlnește „mitul romantic al Daciei”, astfel, în viziunea eminesciană, istoria are trei vârste: primele două vârste sunt menite creării, prima, cea a Daciei, fiind prezentă în „Memento mori”, cea de-a doua, este cea a statului natural din poezia filosofică „Scrisoarea III”, iar cea de-a treia vârstă, este caracterizată de „înstrăinarea de istorie”.

Poeziile eminesciene aparțin „mitologiei filosofice proprii poetului”, sunt universale, lui Eminescu aparținându-i, astfel, „viziunea macrocosmică” caracteristică romantismului.

În operele sale, poetul are tendința de a mări tot ceea ce este de origine minerală (munte, piatră, stâncă, rocă, etc.) și este extrem de atras de mineralele prețioase.

În ceea ce privesc vegetalele, apare haosul primordial, starea incultă a grădinilor. Acest lucru determină formarea imaginii de trăinicie peste veacuri și sentimentul poetului de a se lăsa în voia naturii.

Codrul eminescian, este reprezentarea paradisului. Pentru poet, ramurile copacilor sunt precum brațele care se întind spre cei doi aștri importanți din opera sa, spre Soare și spre Lună. Această imagine primordială declanșând starea de somnolență, de visare, chiar euforie sau amorțire. Ideea somnolenței este abordată în spiritul schopenhauerian. Omul devine incapabil de a pune ordine în această activitate intensă a naturii. De asemenea, un motiv întâlnit adesea în poezia eminesciană este acela al teiului, un simbol pe care poetul îl pune în raport cu Universul. Liliacul, la rândul său, reprezintă amorul tineresc, simbolul primăverii.

În poezia eminesciană se întâlnesc și câteva simboluri din religia ebraică:

„O Adonai!, al cărui gînd e lumea

Și pentru care toate sunt de față”

„Adonai” este numele lui Dumnezeu la iudei. De asemenea apare și termenul „Eon”. În filosofia neoplatonicienilor și a gnosticilor, eonul este ansamblul forțelor eterne emanate dintr-o inteligență divină.

„Tu ce sfințești a cerului colone

Cu glasul mîndru de eternă gură

Cuvînt curat ce-a existat, Eone

Cînd universul era ceață sură.”

Mihai Eminescu a abordat și tema mamei, aceasta fiind un simbol al nașterii, precum și un alt motiv al poeziei de inspirație filosofică, al genezei; G. Călinescu spune că: „Mama era nașterea și moartea; universalul; iubita, termenul mediu între aceste capete.”. În poezia sa, mama simbolizează începutul și sfârșitul vieții.

De asemenea, viziunea naturii la Goethe, în „Faust”, este legată de rolul îndeplinit de mamă, care apare asemenea unei forță de protecție, fiind, în același timp, protecție, care este și generatoare, și salvatoare. Astfel, personajul feminin este văzut sub forma sediului originilor, regiunea Mamelor. Acestă imagine mai este întâlnită și în feminina noapte a lui Novalis. La Eminescu, însă, natura aflată în ipostaza feminității, nu este o imagine a mamei, ci ea devine iubita, logodnica sau mireasa sa. Ea îți pierde calitatea de ocrotitoare, deoarece apare sub forma unui spirit cu care colaborează pentru procrearea în plan spiritual.

În opera eminesciană, predomină genul feminin al componentelor naturale: noaptea, luna, steaua, pădurea, apa, floarea, valea (îndeosebi la forma de plural: „văi eterne…”, „văi de chaos…”, etc.). Există puține elemente masculine (soarele, muntele și, mai ales, codrul), însă și acestea se apropie de efectul femininelor prin vocalismul lor. Totodată, genul feminin în poezia eminesciană, nu predomină doar în cadrul naturii, ci și în cel al istoriei, al artei sau al culturii.

Fauna, precum și flora sunt sărace în simboluri. Eminescu alege în operele sale animalele și păsările care trăiesc în codru. Atenția acestuia este îndreptată spre albine, ele sunt admirate de către poet deoarce au capacitatea de a crea colonii noi, lumi noi. Eminescu vedea în aceste mici viețuitoare un model de redresare a vieții sociale.

Eminescu a fost interesat din ce în ce mai mult de clasa muncitoare, dovadă fiind faptul că unul dintre manuscrisele sale descrie viața unui intelectual, care a trăit din scris și tradus și evocă aspectele unui oraș burghez.

Schopenhauer a fost cel care la influențat pe poetul român filosofic, de aceea, „antiparlamentismul eminescian” se aseamănă cu filosofia lui Schopenhauer. În ultimii săi ani ai vieții, Eminescu urmărea regimul marxist pe care îl admira pentru că acesta părea să încerce să ocrotească clasa proletară.

Eminescu elogiază dragostea inocentă. Lirica erotică eminesciană este cea a omului genial. Sursa de inspirație în acest sens provine de la Schopenhauer. Prin filosoful german se ajunge la filosofia umaniștilor și apoi la Platon și Plotin.

După Schopenhauer, geniul reprezintă un „animal unic”, un om suprem, aceasta fiind ipostaza cerebrală a geniului.

Trebuie făcută diferența între genialitate și nebunie. Această diferență constă în faptul că genialitatea creează o idee, în vreme ce boala este neexemplară. G. Călinescu spune că „Eminescu cîntă dragostea peste marginile obișnuite și atunci omul așa-zis de ˂˂bun-simț˃˃ se sperie și spaima ia forma repulsiei și a persecuției.”. Acest lucru înseamnă că societatea nu are capacitatea de a recunoaște geniul la timpul potrivit. Pentru a schimba destinul geniului într-unul mai ușor este nevoie doar de educație și de formare.

Întâmplările din biografie l-au influențat pe marele poet în realizarea operei sale, făcând din acesta un geniu, lucrul care îl distinge de mulțime fiind tocmai anormalitatea sa.

În „Luceafărul”, geniul rămâne, indiferent de ipostază, „Omul superior, cunoscător și creator”. Mihai Eminescu aspira la iubirea femeilor intelectuale. Cătălina are parte, pentru o clipă, de prestigiul geniului-luceafăr în momentele în care acesta coboară în odaia fetei, respectând chemarea ei, iar Cătălina renunță la condiția ei umană, căpătând una superioară. Însă acest lucru se schimbă în momentul în care fata alege să se îndrăgostească de un paj, reprezentant al omului comun, în acest mod, Cătălina pierzându-și genialitatea.

„Trăind în cercul vostru strîmt

Norocul vă petrece,

Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor și rece.”

Eminescu este un platonist, așa că, în poeziile sale iubirea devine eternă. Dragostea geniului poate trece de barierele morții și poate da viață veșnică iubitei. Astfel, iubirea devine pentru poet rațiunea vieții.

1.2. Amprente ale unor personalități de inspirație romantică în opera eminesciană

În opera eminesciană există analogii din gândirea lui Jean Paul Richter. Opera lui Jeul rămâne, indiferent de ipostază, „Omul superior, cunoscător și creator”. Mihai Eminescu aspira la iubirea femeilor intelectuale. Cătălina are parte, pentru o clipă, de prestigiul geniului-luceafăr în momentele în care acesta coboară în odaia fetei, respectând chemarea ei, iar Cătălina renunță la condiția ei umană, căpătând una superioară. Însă acest lucru se schimbă în momentul în care fata alege să se îndrăgostească de un paj, reprezentant al omului comun, în acest mod, Cătălina pierzându-și genialitatea.

„Trăind în cercul vostru strîmt

Norocul vă petrece,

Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor și rece.”

Eminescu este un platonist, așa că, în poeziile sale iubirea devine eternă. Dragostea geniului poate trece de barierele morții și poate da viață veșnică iubitei. Astfel, iubirea devine pentru poet rațiunea vieții.

1.2. Amprente ale unor personalități de inspirație romantică în opera eminesciană

În opera eminesciană există analogii din gândirea lui Jean Paul Richter. Opera lui Jean Paul conține „idei divergente”, dar pe care acesta reușește să le unească, de aceea, a fost foarte admirat de către Eminescu. Cel care a avut cel mai mare impact în conturarea romantismului german la Eminescu l-a avut, de altfel, Jean Paul.

Opera prozatorului german este dominată de imaginea Luceafărului. Titlul romanului „Hesperus” este un nume mitologic, în germană fiind „Abendstern”, adică „Luceafăr”. Acest nume este dat Clotildei, cea pe care o iubește Horion, sursă de unde se crede că vine inspirația pentru „vreo trandafirie și sălbatecă Clotildă” din „Scrisoarea III”. Tot de la Jean Paul este posibil să fi preluat Eminescu „mitul bipolar”, Luceafărul-Hyperion, din epistemologia kantiană.

De asemenea, la ambii creatori, apare episodul zborului în Cosmos. Însă, există și câteva diferențe. La Jean Paul, haosul este perceput cu un sentiment de frică, sentiment care este firesc unei întâlniri a omului cu neființa. În „Luceafărul”, spectacolul creației nu are nicio legătură cu teama. Asistând la prima zi a creației, Luceafărul vede din nou „cum izvorau lumini”, „din a chaosului văi”.

O altă personalitate care l-a influențat pe Mihai Eminescu în creația sa a fost poetul german Friedrich Hölderlin.

Dumitru Caracostea este cel care a stabilit primul raport dintre cei doi poeți, făcând o analogie între Hyperionul eminescian și romanul lui Hölderlin, intitulat „Hyperion”. Acest roman este unul al omului de geniu care viețuiește în „antiteza” dintre ideal și realitate. În ambele opere, și la Eminescu și la Hölderlin, apare motivul singurătății, ambii își mărturisesc dureroasa „singurătate absolută”, „singurătatea geniului”.

Cei doi elogiază perioada copilăriei, a ocrotirii materne, a „vârstei de aur”, dar prezintă și periada maturității, cea a timpului trecător, al vieții supusă destinului necruțător. O poezie reprezentativă în acest sens este „O, rămîi”, în care codrul încearcă să protejeze copilul de lumea din exterior, de realitatea crudă. Vocea pădurii este o incantație pentru a-l ispiti și a-l convinge pe copil să rămână acolo. În ultimele două strofe, se revine în prezent, în timpul maturității, iar poetul descrie felul în care s-a produs ruptura de perioada copilăriei. Ultimele versuri conțin durerea imosibilității întoarcerii în timp, precum și strigătul nostalgic al pierderii copilăriei și naturii:

„Astăzi chiar de m-aș întoarce

A-nțelege n-o mai pot

Unde ești, copilărie,

Cu pădurea ta cu tot?”

În realizarea poemelor sale, Eminescu a fost interesat și de Shakespeare. Primele influențe shakespeariene se regăsesc în variantele inițiale ale poemului „Mortua est”, unde „eroul hamletiza gesticulant la moartea iubitei”.

Un alt poet romantic care l-a urmărit pe Shakespeare a fost Friedrich Schlegel. Modalitatea schlegeliană a cultului shakespearian este foarte apropiată de cea eminesciană. Friedrich Schlegel și Eminescu folosesc „mitul”, cuvânt foarte important în gândirea romantică.

Este posibil ca Eminescu să aibă în gândirea sa o direcție Schlegel-tieckiană, direcție dată de poezia care tinde să ajungă mit prin „încifrarea unei idei poetice”.

Schlegel și Tieck au idei comune despre mitologie, idei pe care le cunoștea și Eminescu, care începuse să învețe în anii aceia de studiu ce înseamnă raportul dintre poezie și filosofie, raport care fusese definit de autorul romanului „Lucinde”.

Însă, Eminescu se deosebește de Tieck prin concepția lor despre poezie. Eminescu căuta descoperirea adevărului prin cultivarea mitului în poezie, iar germanul poetul german urmărea muzica poeziei.

Cu toate acestea, Eminescu a preluat de la Tieck înțelegerea utilizării mitului în operă, poetul român racordându-se la „miturile colectivității naționale”. Eminescu a dat naștere „mitului pădurii” românești, codrului, preluând, de asemenea, modelul lui Tieck, pentru că acesta folosise pentru prima dată mitul pădurii germanice străvechi.

Codrul devine „toposul” patriei, ce își asumă rolul de ocrotitor și care păstrează sub ramurile sale „vârsta de aur” a patriei pentru a o arăta lumii într-un viitor liniștit sau din care să ia exemplul în timpuri de restriște. În „Memento mori”, apare o „Dacie a codrilor mitici”, unde „arborul din mijloc” ascundea pe „vrăjita-mpărăteasă”, zâna visurilor de copilărie ale poetului.

Pădurea mitică îndeplinește două funcții. Pe de-o parte se leagă de erou, pe de altă parte, se leagă de „subconștientul colectiv” din care se ridică eroul și pe care îl reprezintă.

Un alt poet al romantismului german din care s-a inspirat Eminescu este Frierdrich von Hardenberg (Novalis). Gândirea lui se apropie de cea a nonconformiștilor ca Heinrich von Kleist, cultivând „ciudățeniile” vedeniei, ale visului. Novalis aspiră să „reconcilieze lumea și conștiința” prin vis și poezie, cuvântul căpătând o dimensiune magică, devine instrumentul împăcării. El trăiește într-o lume neîngrădită de normele rațiunii și ale sensibilității și „demolează profetic barierele ființei”. Novalis are un „poem al cunoștinței”, ale cărui ramuri sunt reprezentate de filosofie, științe juridice, științe care au legătiră cu matematica, științe ale naturii, religie.

CAPITOLUL AL II-LEA

Modele teoretice ale universului regăsite în cultura eminesciană

2.1. Modelul pitagoreic și modelul platonician

Modelul cosmologic pitagoreic este primul model teoretic al universului din gândirea europeană, aceasta conturează un cosmos finit, sferic și însuflețit, adică, imaginează o imensă ființă sacră, formată în conformitate cu legile matematicii, devenind genială.

Pentru filosoful trecut prin școala pitagoreică, liniștea este o percepție iluzorie. De fapt, universul are o structură muzicală dată de legile armoniei. Tăcerea este dată de incompetența noastră de a percepe melodia continuă a lumilor. Modelul acesta se păstrează până în secolul al XVII-lea. O modificare majoră, însă, constă în schimbarea „focului central”; „Vatra lumii” sau „Altarul lui Zeus” din imensa sferă a universului pitagoreic, mărginit în exterior de „focul suprem” cu Pământul.

La Platon, universul are valoare de divinitate, însă aceasta se pierde după separarea dintre materie și formă, făcută de Aristotel. Cu toate acestea, chiar dacă cosmosul nu mai este un zeu însuși, el rămâne creația zeului.

A doua etapă a cosmologiei europene este ce a mecanismului, ce va rezista până la revoluția einsteiniană a fizicii. Giordano Bruno este cel care atribuie dimensiunea infinitului universului.

Galileo Galilei, demonstrează mulțimea centrilor lumii, odată cu descoperirea lui a sateliților lui Jupiter. Astfel, Galilei, arată că „nu există centru real al universului, nu există nicio orientare absolută în lume.”.

Newtonianul Pope, afirmă faptul că nu numai forma universului s-a schimbat în urma trecerii de la modelul sferic la cel mecanic, ci și locul omului pe pământ, precum și raportul acestuia cu cosmosul.

Modelul cosmologic depășește nivelul conștiinței teoretice, dar și pe cel al materialului mitic din operele literare, fiind expresia raporturilor pe care individul le stabilește cu cosmosul. Așa cum, Lucian Blaga spune că există o „vârstă adoptivă” prin care se definește un poet, și pentru universul poetic există un model cosmologic adoptiv. Prezența acestui model rămâne, însă, inconștientă.

Romantismul dezvoltă un model cosmologic platonician. Chiar și Schopenhauer îl adoptă prin introducerea ideilor platonice, renunțând la sistemul său energist și iraționalist.

Apare un concept nou numit misie. Acesta este un mit fundamental al gândirii romantice ce îi permite istoricului romantic identificarea ființei cu devenirea și identificarea eternității cu timpul.

La început, universul poetic eminescian abordează un model cosmologic platonician, mai ales în viziunile poetice din „Ondina”. În această etapă, motivele poetice sunt: dansul, cântecul, gândirea divină, dar și cea umană, lumina ca substanță a lumii.

Aceste motive apar în întreaga creație eminesciană, motiv pentru care este inclus în universul platonician. Personajele care se regăsesc în operele sale sunt copilul și bardul (varianta mesianică a poetului, realizată de pașoptiști, o tradiție ce trece prin romantism și prin renaștere, având în centru imaginea poetului inspirat de muză din dialogul „Ion”).

Într-o altă etapă eminesciană, apare gândirea în care raportul ființă-univers dispare, gândire explicată de Eminescu prin pierderea credinței („Epigonii”, „Dumnezeu și om”, „O,-nțelepciune, ai aripi de ceară”). În poeziile „Melancolie” și „Memento mori”, se identifică un sentiment puternic de înstrăinare. Acest sentiment este provocat de pierderea patriei cosmice.

Acum, imaginea dominantă este cea a „demonului”, acesta ia naștere datorită pierderii atemporalității și a imposibilității întoarcerii la începuturi. Este prezentă revolta demonului datorată nostalgiei paradisului pierdut. Timpul este perceput ca un rău universal, rău pe care, poetul, va încerca sa-l atenueze prin crearea de universuri idealiste.

Ultima etapă în ceea ce privește soluțiile existențiale prpuse, abandonează modelul cosmologic platonician și îl adoptă pe cel kantian. În viziunea acestui model, universalul este alcătuit din mai multe lumi care se nasc și mor (perpetuu), la fel ca în „Luceafărul”, acolo unde lumile s-au lăsat pradă unei liniști îghețate, pierzându-și muzica sferelor.

Divinitatea, la Eminescu, devine „neființă”. Se dezvoltă o conștiință a existenței, într-o lume în care zeii dispar în neființă. Această etapă eminesciană îl are ca personaj pe Cezar.

La început, poezia eminesciană se încadrează în tradiția liricii pașoptiste. Poezia „Epigonii”, este motivată de trei ipostaze: vizionarismul sacru și profetismul, orfismul, precum și puterea creatoare a visului.

Andrei Mureșanu, precum și Vasile Alecsandri, apar în teatrul lui Eminescu. Spre deosebire de Alecsandri, andrei Mureșanu devine eroul fantastic în poemul dramatic „Mureșanu” sau „Andrei Mureșanu”, acesta având trei variante, scrise în anii: 1869, 1871 și 1876. Evoluția personajului în fiecare dintre variante este semnificativă, pentru că prin aceasta devine vizibilă, la rândul ei, evoluția eminesciană și ajută la înțelegerea ei.

Prima variantă a poemului, rămâne ancorată în sfera literaturii pașoptiste prin intermediul modalității poetice. Mureșanu, trebuie să înfrunte anul 1848, ca profet al Luminii, învinge întuericul și intonează la final imnul „deșteptării” poporului său.

În a doua variantă, Eminescu renunță la imaginea „lumii armonioase”, înlocuind anul 1848 cu Mors. Mureșanu este un suflet torturat datorită credinței lui ce oscilează între Dumnezeu și Satana, însă sentimentul apartenenței sale la o comunitate naționale îl mântuiește.

Primele poezii eminesciene se încadrează în modelul cosmologic platonician. Dar apoi, Eminescu aspiră să recupereze sensul originar al limbajului poetic și al viziunii predecesorilor. Acest proces este sesizabil încă din primele variante ale „Ondinei” („Serata”, 1867, „Ondina-fantasie”, 1869).

„Serata” este „magia aurie” a muzicii sferelor, fiind reprezentată de „danțîndele ființe albe”, adică de dansul „barzilor” și al „nimfelor”.

„Muzica sferelor: seraphi adoară

Inima lumilor ce-o încongioară,

Dictînd în cîntece de fericire

Stelelor tactul lor să le inspire

Și-apoi cum colorile adun-un soare

Concurg cîntările îtr-o cîntare”

Aceste versuri din manuscris sunt însoțite de „ecuații” marginale care explică sensul lor: „Seraph” înseamnă putere; „Cîntec”, lege, iar „Inima” reprezintă complexul lor. În continuare, „Stelele” sunt lumi, „soarele” reprezintă „tot All” și „colorile” sunt legile.

Notele marginale recuperează sensurile originale ale limbajului poetic tradițional. Astfel, „Inima lumilor” (în modelul platonician apare „Suflet al lumii”) este adorată de puteri (sufletul aștrilor)-„seraphi”, iar această adorație, reprezentată de mișcarea Universului, este dominată de „cîntec”, adică de legea proporției armonice. „soarele” („Totul”) este creatorul „colorilor”, creatorul regulilor, care se poate traduce printr-un curcubeu, ca reprezentant al legii divine. În „Ondina”, lumina este esența lumii, având ca legi, cântecul și culoarea.

La Eminescu, motivul „luminii” este o permanență în operă, dovadă fiind faptul că poetul a avut intenția de a-și intitula un volum de versuri „Lumină de lună”. Lumina este prezentă și în poezia de debut a lui Eminescu, „La mormîntul lui Aron Pumnul” (1866), unde „geniul” este însoțit de epitete ca „luceafăr”, „lumină”, „dalbă stea”. De asemenea, în poezia eminesciană, „lumina” apare sub forma „umbrei” sau a oglinzilor: „visul negurii eterne” („Scrisoarea IV”); „o umbră de-argint strălucită” („Mortua est!”). De asemenea, ea se manifestă sub chipul „aștrilor”, „gheții” și a „cristalului”.

Ca reprezentantă a muzicii sferelor este „femeia”, acesta vestește, în poezia eminesciană, armonia Universului.

Un al motiv prezent în poezia eminesciană este cel al înstăinării. În poezia „Melancolie”, apare sentimentul uitării: „Viața mea curge uitînd izvorul”. Această „uitare” reflectă rătăcirea de sine, îndepărtarea.

Ioana EM. Petrescu spune că „Eminescu se împarte în două categorii: ˂˂eul empiric˃˃ și ˂˂eul impersonal˃˃”. Această diferență se regăsește și în finalul poeziei „Melancolie”, poetul făcând o paralelă între viață și moarte:

„Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost

De-mi țin la el urechea-și rîd de cîte-ascult

Ca de povești străine?… Parc-am murit de mult.”

Locul în care dispare sentimentul uitării și al melancoliei se află în „codru”, acolo unde coroanele arborilor conferă protecție și unde poetul este sub efectul farmecului pădurii, iar timpul devine inexistent.

În „Epigonii”, poezia transformă limbajul natural, magic într-un limbaj artificial, „Epigonii” fiind o poezie a omului modern. Tudor Vianu, consideră în scrisoarea către Negruzzi că: „(…) poetul lămurește situația morală a generației sale prin schemele idealismului și ale ironiei romantice.”. Ironia eminesciană este percepută ca nesubstanțialitate și nu ca o manifestare a spiritului liber în raport cu Demiurgul, conform concepției hegeliene.

Cu toate acestea, la început, Eminescu a fost apropiat de Schopenhauer și, abia, mai apoi de Hegel. De aceea, prezența elementelor hegeliene în opera eminesciană este negată, Eminescu având izbucniri antihegeliene reflectate tocmai de atașamentul său față de Schopenhauer.

Cea mai importantă ipostaza simbolică din această perioadă este dată de cea a „daimonului”. Etimologic, acest termen, „daimon”, este unul grecesc și este similar cu latinescul „genius”. Ioana EM. Petrescu, afirmă faptul că: „Echivalența originară a termenilor daimon-genius explică frecventa sininimie demon-geniu din opera lui Eminescu, sininimie evidentă, spre pildă, în poemul ˂˂ Fata în grădina de aur˃˃.”. În acest poem, smeul apare de două ori numit „demon”: „Părea un demon rătăcit din soare.” și în versul „Și tu ca ei voiești a fi, demone,”. De asemenea, smeul apare numit de către Adonai și ca „daimon”. În schimb, de fiecare dată, fata de împărat îl numește pe smeu „geniu”, indiferent dacă acesta apare sub forma îngerului sau sub forma demonului.

Cei doi termeni, „demon”-„geniu”, nu au simbolul unei laturi divine, ci reflectă o latură supraomenească. „Demonul”, nu are același înțeles ca și în concepția creștină, acesta apare sub forma unui duh magic. El este un creator pozitiv, concepție care se întâlnește și la Goethe.

„Criticilor mei”, este o poezie în care Eminescu stabilește opoziția dintre critică, poetică și cultură. Una dintre înfățișările simbolice ale artei este metafora „oglinzii de aur”. Aceasta apare în „Memento mori” ca reprezentare a lumii. „Memento mori” este marele poem al nașterii și al morții, el se bazează pe „lumea cea aievea” și pe „lumea-nchipuirii”. Cu alte cuvinte, „oglinda de aur” reconstituie imaginea lumii, a istoriei. De asemenea, „hieroglifa” reprezintă vechea artă, dar nu ca desen, ci ca modalitate de scriere. În poezia eminesciană, sinonime cu hieroglifele sunt „runele bătrîne”.

Eminescu a creat o operă care nu s-a bazat pe entuziasmul cuvântului. El a fost atras de perioada în care era încă la începuturi, poetul român ducând o luptă cu limbajul. De altfel, poezia eminesciană este născută din înfrângerea acestui limbaj.

2.2. Somnolența, onirismul și eliberarea prin trecerea în neființă

În poezia eminesciană se întâlnesc două etape care alternează, și anume: nașterea și moartea. Între aceste două etape se află o „mișcare somnolentă”, mișcare ce ia forma visului. Această somnolență este folosită ca anestezic al suferinței, deoaece somnul este modalitatea prin intermediul căreia se obține libertatea absolută în care imaginația poate să redea liniștea sufletească. Acest lucru este, de asemenea, evident în poezia „Mureșanu”, unde visul este asemenea unui cântec. În „Povestea magului călător în stele”, visul este o „stare de genialitate a ființei”. În „Epigonii”, visul aparține cosmosului: „Visul apelor bătrîne și a stîncilor cărunte”.

Poetul a cultivat destul de mult visul și somnul în opera sa, somnolența fiind cea mai insistentă stare din lirica eminesciană. Somnul poate fi și o stare de greutate, mortală, asemenea feciorului din „Doină”. La fel, dorm și frații din „Călin-Nebunul”, greutatea trupurilor lor inerte formând o adâncitură în pământ.

În orice circumstanță a existenței, chiar dacă au parte de o fericire mare sau un zbucium intens, personajele din lirica eminesciană se află într-o stare adâncă de somnolență. Acest lucru se întâmplă cu Arald din „Strigoii”, după un zbucium puternic:

„de cînd căzu un trăsnet în dom…de-atunci în somn

Ca plumbul surd și rece el doarme toată ziua,”

Poezia lui Eminescu nu este doar o descriere a somnului, ci o teorie a lui. Somnul este în concepția eminesciană o imitație a Nirvanei, un anestezic a suferinței interioare. Astfel, poetul ilustrează teama de insomnie, aceasta fiint deplânsă și de Mureșan în poemul cu același titlu. Soluția poemului care îi alină visele lui Mureșan este chiar chiar apariția Regelui Somn. același lucru se întâmplă și în „Povestea magului călător în stele”, unde somnul este înfățișat sub forma unui tânăr ce îi toarnă, din paharul Somniei, fiului de împărat un vin narcotic. Tot ceea ce se întâmplă în continuare, se manifestă sub forma visului.

G. Călinescu este de părere că puterea narcotică provocată de somnolență în lirica lui Eminescu nu poate fi explicată prin formulle tehnice, întrucât „(…) totul vine din subconștient, din ceea ce nu se va mai întîlni niciodată în toate condițiile sale.”. Poezia este inspirată din armonizarea și restrângerea conștiinței, prin capacitatea poetului de a trece într-o stare de adormire. În acest mod, ilustrează Eminescu închiderea ochilor, prezentă într-o mare parte din versurile sale, foarte vizibilă fiind în „Scrisoarea I”, poem de unde pornesc și celelalte patru:

„Cînd cu gene ostenite sara suflu-n lumînare,

Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,

Căci perdelele-ntr-o parte cînd le dai, și în odaie

Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,

Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate

De dureri, pe care însă le simțim ca-n vis pe toate.”

Așadar, somnolența are ca consecințe o mulțime de visuri care roiesc în poezia lui Eminescu. Poezia, care este fără doar și poate onirică, este cea intitulată sugestiv „Vis”. Aici apare dedublarea, prezentă adesea, de altfel, în versurile lui Eminescu, autoscopia fiind, așadar, elementul prin care se probează autenticitatea visului. Insula cu boltă unde se află cadavrul, nu este altceva decât insula cu peșteră pe care Euthanasius din „Cezara” își încheie existența.

O altă poezie în care apare descripția visului este „O stradă prea îngustă”, aici se formează o pereche de îndrăgostiți somnoroși.

Eminescu cultivă și visul de paralizie și de moarte. Acesta este întâlnit în „Rime alegorice”. Aici, eroul se visează într-un deșert în care trec convoaie de schelete. Un astfel de schelet coboară de pe cal ce se întreaptă spre poet, dar acesta nu se poate mișca.

Apare foarte des și visul originar, fără a fi un vis propriu-zis. Aceste vise sunt ilustrate prin legăturile pe care le au cu elementele din visele adevărate. Primul element este dat de imaginea mortului, apariție frecventă, provenind din visul de autoscopie. Poetul se visează a fi un mort așezat într-un coșciug, coșciug ce este poziționat în centrul domei. Această scenă, cea a cadavrului din domă, este una exploatată de către poet, prin repetarea acesteia arătându-se înclinația funebră a lui Eminescu. Așadar, macabrul eminescian nu vine doar dintr-o inspirație a izvoarelo literare, ci și dintr-o predispoziție psihică.

Pe de altă parte, ultima etapă, moartea, apare ca o eliberare din viața haotică, iar poezia o valorifică ca „monument funerar”, acest lucru se întâlnește în poemul „Mortua

est!”, în care moartea are o altă înfățișare, „cea de reintegrare a sufletului liber”.

Însă, moartea mai apare și ca o stare de repaus, de odihnă după o viață obositoare. Acest lucru se poate identifica cu repausul lui Hyperion sau visul întoarecerii conștiinței în natură din „Mai am un singur dor”:

„Cum n-oi mai fi pribeag

De-atunci înainte

M-or troieni cu drag

Aduceri aminte.

Luceferi, ce răsar

Din umbră de cetini,

Fiindu-mi prieteni,

O sa-mi zîmbească iar.

Va geme de patemi

Ai mării aspru cînt…

Ci eu voi fi pămînt

În singurătate-mi.”

De asemenea, în „Strigoii”, Eminescu folosește adesea imaginea cadavrului frumos, îndulcind concepția despre moarte:

„Între făclii de ceară, arzînd în sfeșnici mari,

E-ntinsă-n haine albe, cu fașa spre altar,

Logodnica lui Arald, stăpîn peste avari;

Încet, adînc răsună cîntările de clerici.”

Însă, la fel de frecventă este și reprezentarea ființei vii cu aspect cadaveric. Poezia „Strigoii”, are elemente comune cu „Povestea magului călător în stele”, deoarece magul din „Strigoii” este asemănător cu cel din „Povestea magului călător în stele”. Chiar și întâmplările se aseamnă în cele două poezii, ca și în „Povestea magului călător în stele”, bătrânul imploră natura și pe însuși Zalmoxe să facă posibilă întâlnirea pe tărâmul de dincolo între Arald și regina sa, Maria. Un alt element comun este zidul de marmură din „Strigoii”, care corespunde cu oglinda neagră din „Povestea magului călător în stele”.

2.3. Ființa și neființa la Eminescu

Dintr-o perspectivă a ordinii firești a lucrurilor, se poate spune că ființele nu se nasc din nimic, ci apar din haos și se opun acestuia. Acest nimic sau neant este prezent doar la sfârșitul vieții, atunci când lucrurile „intră în neființă”. Constantin Noica spune că „neființa este doar încetarea ființei, dar nu o realitate care să o țină în cumpănă.”. Acest termen de neant este un lucru abstract, el căpătând sens cu adevărat și devine sugestiv numai prin intermediul versurilor.

Astfel, fiind influențat de gândirea indiană, Eminescu reușește să formuleze titluri filosofice importante neființei, folosind o expresie poetică deosebită. Cu toate acestea, nu invocă neființa atunci când trebuie să creeze idei filosofice complexe. Un vers ilustrativ în acest sens se întâlnește în „Scrisoarea I”:

„La-nceput, pe cînd fiintă nu era, nici neființă…”

Acest lucru, înseamnă că la început exista doar haosul. Haosul poate avea două forme: o formă de nediferențiere, de egalitate a stărilor, dar poate fi și un haos de contraste extreme, de inegalitate. Eminescu, alege să înceapă cu ultimul, haosul de diferențiere și să încheie cu primul. Așadar, el începe cu:

„Cînd nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns…

Cînd pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns,

Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?”

Însă, continuă cu un haos de perfectă omogenitate în versurile:

„Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface.

Și în sine împăcată stăpînea eterna pace!..”

Cu alte cuvinte, Eminescu pune sub semnul întrebării haosul de diferențiere și lasă pentru sfârșit liniștea dată de „eterna pace”. Aceste două forme ale haosului sunt necesare și complementare, asta deoarece, haosul diferențierii reapare în mod constant în imaginea ființei deja constituite de către haosul „eternei păci” și este cel care începe crearea tuturor lumilor.

Totuși, lucrurile care iau naștere în ființă sunt sortite pieirii, riscând să intre oricând în neființă. Dintre toate aceste lucruri, ființa rațională și, în același timp, cea mai fragedă este cea a individului:

„Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii,

E stăpînul fără margini peste marginile lumii…”

Individul este văzut ca un simplu „punct” față de imensitatea Universului, dar care reprezintă ființa, are „tăria de a fi întru ceva”. Acest „punct” este „stăpîn peste marginile lumii”, adică este purtătorul nesfârșitei promisiuni de ființă. Acestă viziune poetică este întărită chiar și de către știință, în sensul că, micile organisme sunt cele care au plămădit mici structuri, acestea au evoluat la configurații organizate, ducând la mici diferențieri și, în final, la întruchipări reale.

Însă, pentru a ajunge la stadiul în care ființa să apară, din rotrirea apelor germinale, „roiurile luminoase” (stelele) izvorăsc „din infnit”, ies din imobilitatea lor rece și sunt chemate la viață de „un dor nemărginit”, acest dor reprezentând varianta românească de a trăi despre care vorbește și filosoful Schopenhauer:

„Și în roiuri luminoase isvorînd din infinit,

Sunt atrase în viață de un dor nemărginit”

Un alt poem reprezentativ pentru conceptul românesc al ființei este „Luceafărul” lui Eminescu. Sursa de inspirație a poemului este un basm, „Fata în grădina de aur”, cules de scriitorul german Richard Kunish. Basmul este o modalitate prin intermediul căreia se descrie ființa, fiind invocată atât la nivelul realității, cât și al irealității.

În poezie, nu este adus în prim plan geniul, ci este prezentată soarta Luceafărului, o soartă care îi este asemănătoare omului de geniu de pe Pământ. De asemenea, poetul ilustrează natura Luceafărului, de superioritatea geniului față de oamenii simpli.

În greacă, numele de Hyperion este hyper-ion și simbolizează o entitate, un duh, care este deasupra destinelor tuturor oamenilor, este un astru detașat de orice lucru, „o stea rătăcitoare”.

Modelul ființei pe care o sugerează „Luceafărul” nu poate prinde contur deoarece cele două personaje, unul individual și unul general, deși își doresc să realizeze o singură ființă, existând chemare și dăruire de sine, acest lucru este imposibil și destinele celor doi nu se pot întâlni.

Încă de la început, ființa individuală este una senină și așa va rămâne pe tot parcursul poemului. Și când este trează, dar și în vis, fata rămâne senină, pe când Luceafărul nu:

„Ea îl privea cu un surîs,

El tremura-n oglindă…”

Fata este caracterizată de frumusețe, de simplitate și provine doar „Din rude mari împărătești”, iar firea ei umană este dată de privitul Luceafărului, a cărui lumină o simte:

„Pe ochii mari, bătînd închiși

Pe fața ei întoarsă.”

Prin intermediul somnului, ființa individuală știe clar că nu își poate depăși condiția ei umană, însă își dorește să o transfigureze. Astfel, frământările interioare sunt ale Luceafărului și nu ale fetei. Singurul lucru pe care îl poate face „prea frumoasa fată” este să-i ceară astrului să-i „lumineze viața”. De la început, responsabilitatea este trecută pe seama Luceafărului, prin chemarea fetei, el trebuie să se transforme pentru a-i transfigura viața. În continuare, poetul descrie încercările prin care este nevoit astrul să treacă pentru a-i îndeplini fetei dorința.

Prima întruchipare a Luceafărului s-a realizat din Cer și Mare, devenind „Un mort frumos cu ochii vii”. Luceafărul mărturisește că a coborât cu greu pe Pământ pentru a-i cere mâna fetei. Însă, ea îl vede doar ca un „înger”, realizând condiția lui supraomenească și imposibilitatea de a-l urma. Cu toate acestea, fata continuă să-l cheme în vis, lucru datorat condiției sale umane, de a-și căuta mirele:

„Ea trebui de el în somn

Aminte să-și aducă”

În acel moment, Luceafărul își caută o nouă întruchipare umană, apărând „trist și gânditor” și spunându-i din nou iubitei că s-a întrupat cu greu din Soare și din Noapte pentru a o aduce lângă el. Din nou este refuzat, ființa umană văzându-l acum ca pe un „demon”, iar condiția sa individuală nu îi permite înțelegerea chemării lui:

„Deși vorbești pe înțeles,

Eu nu te pot pricepe;”

Din acest moment, cele două lumi se despart, ajungându-se la opoziția dintre „ușurătatea” umană și „gravitatea” cosmică. Apare Cătălin, un băiat simplu, care reușește să o ispitească pe fată. Chiar în clipa în care ființa umană se lasă pradă ușurătății vieții de rând („Mai nu vrea, mai se lasă”), gândul ei se îndreaptă către astrul ceresc, reînobilându-i ființa. Îndemnul lui Cătălin („Cînd fața mea se pleacă-n jos,/În sus rămîi cu fața”) îi redeșteaptă dorul de Luceafărul ce:

„Pătrunde trist cu raze reci

Din lumea ce-l desparte…

În veci îl voi iubi și-n veci

Va rămînea departe…”

Acum se schimbă imaginea lumii, apare o lume de esențe originare „ca-n ziua cea de-ntîi”. Călătoria Luceafărului către Demiurg se poate asemăna cu cea a lui Faust către Mume, în actul I din partea a doua, dar pustiul invocat de Eminescu îl depășește pe cel al lui Goethe:

„Nu e nimic și totuși e

O sete care-l soarbe,

E un adînc asemene

Uitării celei oarbe.”

Dacă Faust cerea Mumelor o esență, adică imaginea Elenei, Luceafărul îi cere Demiurgului existență și repaos („Mi-e sete de repaos”). Astfel, Luceafărul își dorește să

devină ființă. Ființa nu înseamnă moartea astrului în lumea celor vii, ci împlinirea lumii prin el. El cere să devină un om simplu, altceva decât reprezintă geniul deoarece, lumea este, așa cum spune Constantin Noica, „simpla devenire întru devenire”:

„Căci toți se nasc spre a muri

Și mor spre a se naște.”

Luceafărului nu i se spune în mod direct că este imposibil de obținut ceea ce își dorește, ci Demiurgul îi arată modurile în care își poate manifesta ființa sa generală. Ea poate fi înțelepciune („Să-ți dau înțelepciune?”), poate fi artă și magie („Vrei să dau glas acestei guri?”), poate fi lege pentru bunăstarea lumii („Vrei poate-n faptă să arăți/ Dreptate și tărie?”), poate fi chiar și împâciuitor în războiul lumii („Îți dau catarg lîngă catarg”). Astfel, prin natura sa, Luceafărul are un rol special, tocmai acela de a scoate lumea din haos. Luceaf[rul poate fi interpretat de fiecare persoană într-un fel propriu, el simbolizând un simplu mit. Creat fie din cer și mare, fie din soare și noapte, ceea ce duce la „Theogonia” lui Hesiod, unde, după nașterea mării, substanța telurică formată din haos, duce la nașterea Oceanului, iar apoi pe Hyperion și pe Phebus, Luceafărul ocupă un loc special, fiind un element înzestrat cu viața veșnică de către Demiurg. Deși este un element creat de către Divinitate, faptul că el cunoaște nemurirea este lucrul care îl deosebește de ființele din „lut” ale pământului.

În acest fel, Luceafărul primește o extraordinară lecție. Cu toate acestea, astrul își dorește în continuare „o oră de iubire”. Chiar acum, Demiurgul îi spune să privească pe Pământ. În acest timp, cei doi îndrăgostiți stau împreună, iar Cătălin, adolescentul seducător, este și el cuprins de magia poeziei:

„Cu farmecul luminii reci

Gîndirile străbate-mi,

Revarsă liniște de veci

Pe noaptea mea de patimi.”

Cătălina, își ridică privirea spre Luceafăr, iar acum nu îl mai cheamă să îi „lumineze viața”, ci îi spune „Norocu-mi luminează”, fiindcă natura sa umană stă sub semnul norocului, al întâmplării. Răspunsul Luceafărului este unul agresiv:

„Ce-și pasă ție chip de lut,

Dacă-oi fi eu sau altul?”

Însă, încă de la început, fata îi ceruse să-i „lumineze norocul”, să îi spună dacă el este cel lângă care își va petrece viața. Cele două lumi s-au căutat, dar nu s-au putut întâlni, iar odată cu retragerea astrului în condiția sa de „nemuritor și rece”, lumea din „cercul strîmt” pe care „norocul o petrece” a învățat să-și ridice privirea către el. Soarta Luceafărului este aceea de a nu putea fi fericit și nici de a ferici pe cineva, acesta fiind și destinul crunt al geniului.

Poemul se încheie cu un sentiment de armonie, deoarece haosul din lumea Luceafărului a realizat ordinea pământească.

CAPITOLUL AL III-LEA

Eminescu și influențe filosofice orientale. India

3.1. Filosofia poeziei de esență populară

Câteva legende și mituri românești culese în epoca pre-eminesciană de către Bolintineanu, Asachi sau Alecsandri sunt asemănătoare gândirii indiene. Este posibil ca Eminescu să fi fost atras de cele două mituri, geto-dac și indian. Geto-dacii credeau în nemurirea sufletului, eliberarea acestuia însemnând o viață alături de Zamolxe. Această gândire există și în religia hindusă, adică, după moarte, sufletul revine la Brahman, izvorul infinit al vieții.

Cele trei izvoare proeminente din creația eminesciană sunt literatura populară, scrisul vechi românesc și literatura romantică europeană. Elemente indiene apar în cultura noastră populară, precum și în romantismul european. Astfel, Eminescu și-a însușit unele aspecte ale cultutii și gândirii indiene atât din cultura țării, cât și din literatura romantică, precum și din studiile sale din domeniul indologiei în anii de studiu petrecuți la Viena. Teodor V. Ștefanelli a notat faptul că Eminescu a citit la Viena „Śakuntalā”, precum și eposurile indiene „Rāmāyana” și „Mahabāhārata”. De asemenea, cunoștea și noțiuni din religia budistă, religie pe care o îndrăgea foarte tare și pe care o considera cea mai profundă religie din lume; fiind impresionat de budism, vorbea și despre Nirvāna, subiectele sale preferate de discuție erau reprezentate de cele despre budism și metafizică.

În operele lui Schopenhauer, Eminescu a găsit o bogată sursă de informație despre filosofia budistă și cea upanișadică. Pasiunea lui Eminescu pentru cultura indiană este reflectată și prin intermediul lui Ioan Slavici, în „Amintiri”, unde aflăm că la vârsta de 20 de ani, Eminescu avea cunoștințe din „învâțăturile lui Platon, Confucius, Zoroastru și ale

lui Buddha.”.

În anul 1886, revenind în țară, Mihai Eminescu a tradus o parte din gramatica sanscrită alui Bopp. acest lucru înseamnă că poetul avea cunoștințe solide ale culturii indiene. acesată cultură indiană este reflectată în opera sa deoarece cultura filosofică indiană se transformase petru pot într-o modalitate de „regăsire a eului său într-o conștiință originară”.

Elemente din cosmogonia indiană din imnurile „Rgvedice” X, 129 și X, 121 se întâlnesc și în două poezii cosmogonice ale lui Eminescu, „Rugăciunea unui dac” și „Scrisoarea I”. Bogdan-Duică a dedus din versul „Epigonilor”, „Moartea succede vieții, viața succede la moarte”, faptul că Eminescu a citit „Introduction a l’histoire du Bouddhisme” a lui E. Burnouf.

Încă din poezia de debut „La mormântul lui Aron Pumnul”, apar elemente indiene. În această poezie, este descrisă moartea, durerea Bucovinei, apar câteva motive eminesciene cunoscute: jale, luceafăr, stea, cântarea sferelor. Aici, apare cugetarea asupra vieții, a morții, precum și asupra nemuririi sufletului, care străbate întreaga sa operă și care va evolua ca viziune filosofică în „Scrisoarea I”. Prin această poezie, poetul se descoperă pe sine, astfel, motivul morții va rămâne pentru totdeauna legat de opera și de gândirea sa.

Acest lucru se întâmplă și în opera lui Tagore, însă poeziile acestuia create în memoria cuiva drag poartă o urmă mai nostalgică, mai intimă, venind dintr-un alt plan al vieții sentimentale. Cu toate acestea, ambii poeți se resemnează cu același gând că sufletul își va găsi liniștea și fericirea în lumea cealaltă, odată eliberat de viața tumultoasă. Respectând tradiția românească, Eminescu crede că sufletul va fi întâmpinat în cer de îngeri cu ghirlande parfumate și cu muzica sferelor, iar Tagore, conform concepției indiene, crede că în lumea cealaltă se află fericirea celor care nu și-o găsesc pe Pământ.

Cele două concepții, își regăsesc paralela în „Bahagavad-gītā”, unde apare trecerea sufletului de la viață la nemurire. Această concepție a morții, îi determină pe cei doi poeți să caute liniștea și fericirea în viață, să iasă de sub imperiul durerii.

Literatura populară a fost foarte importantă pentru Eminescu, sentimentele acesteia au reprezentat o trăsătură semnificativă în opera poetului român, fiind o bogată sursă de inspirație. De exemplu, dragostea marelui poet pentru natură trece prin tradiția literaturii populare române. Același lucru s-a întâmplat și la Tagore, unde urmele poeziei vaișnave ca și a celei populare sunt tot atât de remarcabile.

Natura a jucat un rol esențial în poezia eminesciană. În poeziile din adolescență ale poetului român, natura apare sub trei ipostaze: pentru a crea o atmosferă, în realizarea figurilor de stil sau a transmiterii sentimentelor și ca un spațiu atotcuprinzător căruia i se integrează și omul. Soarele, luna luceafărul, stelele, norii, cerul, noaptea, zăpada, viscolul, marea, râul, murmurul apelor, foșnetul frunzelor, codrul, câmpia, toate se unesc pentru a crea atmosfera tipic eminesciană, plină se sunete și de culori pentru a exprima comunicarea și „corespondența armonioasă dintre elemente”.

Cele mai des întâlnite motive eminesciene sunt codrul și luna, care reprezintă, de asemenea, încă o asemănare cu literatura indiană. În ceea ce privește apropierea lui Eminescu față de codru, I. C. Chițimia, afirmă că „la nici un alt poet român nu se constată o atare frecvență a codrului. Aceeași frecvență, aceleași note și imagini caracteristice se găsesc, în schimb, în poezia populară românească.”.

Însă, comunicarea dintre om și codru se întâlnește și în literatura indiană, dovadă fiind, alături de altele, operele lui Tagore și ale lui Kālidāsa. Kālidāsa, își exprimă starea sufletească folosindu-se de metafora naturii. Acest procedeu a lăsat amprente și în creația marelui poet român, în poeziile din adolescență, acestea conținând o mulțime de metafore ale naturii: „nouri de suspine” („La Bucovina”), „rouă de plînsori” („Misterele nopții”), etc..

O altă asemănare între lirica lui Eminescu și cea a lui Kālidāsa, este comparația stelelor cu ochii femeii la Eminescu, întâlnită tot atât de des ca și cea a lunii cu chipul femeii la Kālidāsa.

În ceea ce privește luna, Coșbuc comentează: „La Calidasa, în ˂˂Povestea anotimpurilor˃˃, luna e pomenită de 289 de ori!”, însă face și o observație importantă: „La Eminescu se găsesc multe locuri care îți amintesc de Calidasa”.

De asemenea, Amita Bhose, spune că: „Imaginile lunii la Eminescu sînt uneori asemănătoare celei din lirica sanscrită, dar alteori le depășesc.”. La Tagore, luna este asociată cu sentimentul de durere umană, acest lucru întâlnindu-se și în opera poetului român, însă în creația lui Eminescu, astrul nocturn capătă valențe spirituale, prin intermediul cărora dezvăluie tainele creației, dar și neputința vieții. Luna capătă o putere magică, care adâncește suferințele umane și animă șândurile, această concepție avându-și rădăcina în concepția vedică de Varuna, zeul cerului, care apără gândurile omenești. O amprentă a acestei imagini eminesciene se zărește în „Misterele nopții”:

„Razele din alba lună

Mi le torc, mi le-mpreună

Pentru-ntregul viitor;”

În creațiile din adolescență, sentimentele eminesciene, liniștea și frământarea, fericirea și durerea, se contopesc cu natura în două direcții convergente. Uneori, poetul român se întegrează naturii, își dorește să își manifeste durerea prin intermediul mărilor, al stâncilor, al munților și prin nouri din văzduh. Alteori, „natura se asimilează în el”, atunci când în interiorul lui simte marea:

„De-ai pătrunde c-o privire

Al meu sîn

Să vezi marea-i de mâhnire

Și venin”

În acest punct, Eminescu abordează domeniul filosofiei, trecând peste granițele poeziei. Poezia se unește cu filosofia prin asociera naturii cu ființa umană. Acest lucru se petrece la fel ca și în „Vede” și în „Upanișade”. În concepția lirismului vedic, natura devine o ființă vie, ființă cu care omul se poate contopi. Din această gândire vedică se naște divinizarea și personificarea naturii, antropomorfismul. În conepția „Upanișadelor”, ființa umană simte cerul și lumina în sufletul său, se interiorizează, Amita Bhose spune că: „Sufletul uman devine cheia lumii”.

Trebuie menționat faptul că cele două concepții apar în viziunea eminesciană în adolescență, la vârsta de 19 ani, în mod intuitiv, deoarece poetul român nu cunoștea în acea vreme absolut nimic despre cultura, lirica și tradiția indiană. Acest lucru arată faptul că universul imaginației sale era foarte apropiat de cel al lumii indiene.

Tot din gândirea filosofică pornește și conceptul său de dragoste ce se dezvoltă, evoluează în jurul naturii și al artei. Prima sa poezie de dragoste îi este dediată unei artiste, care reprezintă pentru el mai mult o muză decât o iubită, o ființă umană. în această perioadă, iubirea poetului este mai mult una sufletească. Femeia iubită este fie reprezentarea unui înger („Îngere palid”), fie o „cîntare întruptă” („La o artistă”). În aceste poezii se întâlnește mai degrabă idealul iubirii absolute, decât iubirea pentru o persoană.

În poezia „Locul aripelor”, erosul îndrăznește să facă primul pas. Însă poetul sau iubitul își schimbă dintr-odată atitudinea și revine la divinizarea iubitei spunând cu „inima sîntă”: „Azi iubesc a ta ființă cum iubesc pe Dumnezeu.”, iubirea transformându-se astfel în devotament.

Tocmai această contopire a dragostei umane cu cea divină constituie esența literaturii vaișnave. În concepția liricii vaișnave, iubita este văzută în Dumnezeu și dumnezeu în iubită, tot aceast fiind și concepția lui Tagore despre iubită.

În poeziile din perioada pre-vieneză, ale lui Eminescu, divinizarea dragostei se naște din aspirația de a ajunge de la finit la infinit, de a descoperi necunoscutul în cunoscut. Aceste poezii pot fi inspirate și de operele lui Novalis și ale lui Schelling, combinate și cu experiența trăirii sentimentelor proprii. Simbolurile din poezia eminesciană îl conduc pe poet dincolo de granițele vieții și ale morții. Muzica este cea care îl conduce spre eternitate, iar natura și iubirea îi deșteaptă dor de moarte. Marele poetul român se află în căutarea descifrării misterelor vieții, morții, dar și a vieții de dincolo de neființă, însă misterul ce îl obsedează este cel al morții. El consideră viața ca o antiteză a morții. În poeziile sale, moartea este văzută ca „un chaos de lumină” („La moartea lui Neamțu”), ca pe „o mare de stele”, „un secol cu sori înflorit”, iar viața este văzută ca „o baltă de vise rebele”, „un basmu pustiu și urît” („Mortua est!”).

În „Mortua est!”, se întâlnesc toate întrebările lui Eminescu de până acum, legate de existența umană. Pentru întâia oară este prezent în poezi eminesciană, infinitul alături de eternitate. Imaginea călătoriei sufletului în viața veșnică este legată de cea a trecerii peste hotarul infinitului: „Astfel ai trecut de al lumii hotar.”.

În versurile „Văd sufletu-ți candid prin spațiu cum trece; /Privesc apoi lutul rămas…alb și rece,”, gândirea poetului român se apropie mai mult de cea din „Bhagavad-gītā”, decât în celelalte poezii. Concepția filosofică din „Bhagavad-gītā”, spune că ființele nu se manifestă la început și la sfârșit, însă sunt manifestate la mijloc. Dar viziunea lui Eminescu asupra morții arată faptul că moartea pare să nu fie altceva decât o manifestare a vieții.

„Dar poate acolo să fie castele

Cu arcuri de aur zidite din stele,

Cu rîuri din foc și cu poduri de-argint,

Cu țărmuri de smirnă, cu flori care cînt;”

Poezia „Mortua est!”, a avut mai multe versiuni. Aceste versiuni diferite sunt dovada faptului că Mihai Eminescu a încercat să deslușească tainele vieții și ale morții, să cunoască adevărul, să aibă acces la cunoașterea absolută. Într-o variantă a poeziei, apare brusc, concepția upanișadică a morții în care sufletele se întorc la izvorul eternității:

„Eu nu plîng că raza c-un zîmbet d-amor

O trase la sine eternu-i izvor”

Însă, aceste versuri sunt înlocuite rapid de o altă expresie:

„Și moartea ta n-o plîng, ci mai fericesc

O rază fugită din chaos lumesc.”

Într-o altă variantă a poeziei, apar două simboluri de inspirație vedică, ființa și neființa:

„Visează ș-acol-a ființei lui vis

Sau stîns neființa îl rupe-o abis”

După multe frământări, poezia aduce în discuție negarea absolută a credințelor, având parte de o încheiere plină de revoltă față de Demiurg:

„De e sens într-asta, e-ntors și ateu,

Pe palida-ți frunte nu-i scris Dumnezeu.”

Atitudinea schimbată este dată de ideile contradictorii ale poetului român. În urma acestor scrieri din perioada adolescenței, Eminescu a încercat să creeze un adevăr filosofic al vieții. Eforturile poetului nu s-au putut materializa în acest sens, însă s-au afirmat și au căpătat o valoare deosebită întrebările rezultate în urma frământărilor minții sale.

Sursele de inspirație pentru poeziile din această perioadă sunt date și de anii de

studenție de la Viena și Berlin, unde lumea sa spirituală îl îndrumă către filosofie. Interesul lui Eminescu pentru literatura indiană a survenit în urma conjuncturii fericite a anilor de studiu din Viena și Berlin.

3.2. Legătura dintre cele trei genii Kālidāsa, Tagore și Eminescu

Prima poezie din perioada studiilor vieneze este „Venere și Madonă”, publicată în anul 1870. „Venere și Madonă” a fost cea care a adus lumina în poezia românească, deoarece, până în acel moment, poezia se învârtea în jurul unor idei repetate și chiar confuze uneori, apărând câteva scântei, dar fără flacăra propriu-zisă. Principala preocupare a criticilor literari, după apariția acestei poezii, a fost descoperirea sursei de inspirație a creației care a surprins personalitățile literare din România.

C. Papacostea l-a comparat pe Schiller cu afinitatea lui Eminescu pentru Antichitate. D. Popovici considera dramatismul poeziei asemenea imaginii unui erou byronian și cea a caracterelor demonice ale lui Goethe. Tudor Vianu a asemănat-o cu romanul lui Richardson, „Clarisse Marlow”. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, a acordat sursa de inspirație a acestei poezii, mitului vârstei de aur, vârstei copilăriei. Însă, lumea mitului, leagănul omenirii divide, în viziunea romanticilor germani, a fost India, precum și vedele indiene (primul limbaj al omenirii). Eminescu a fost adept al lui Goethe și Herder, ceea ce face posibil ca spațiul mitic al acestei poezii să fi fost inspirat din India.

Poezia „Venere și Madonă este precedată de „La moartea principelui Știrbei”, scrisă în 1869. „Venere și Madonă” urmează după „La o artistă” (1868) și „Amorul unei marmure” (1869). Cele trei poezii, „Venere și Madonă”, „Amorul unei marmure”, „La moartea principelui Știrbei”, sunt apropiate tematic, însă prin limbaj și prin inovația gândirii, „Venere și Madonă” se detașează automat de cele două.

Frământarea interioară din „Amorul unei marmure” devine o liniște iertătoare la finalul poeziei „Venere și Madonă”. Acest calm se întâlnește și în răbdarea Śakuntalei din ultimul act al piesei lui Kālidāsa, calm care l-a influențat pe Eminescu și în viața personală, ajutându-l să-și controleze frământarea sufletească dată de ignoranța artistei Eufrosina Popescu, cea căreia îi este dedicată poezia „Amorul unei marmure”.

În ultimele două strofe din „Venere și Madonă”, Eminescu explică cum disprețul iubitului se transformă din nou în adorație față de iubita sa prin suspinul femeii „Plîngi copilă?” și nu prin cuvinte:

„Plîngi copilă?- C-o privire umedă și rugătoare

Poți din nou zdrobiși frînge apostat-inima mea?

La piciare-ți cad și-ți caut în ochi negri-adînci ca marea.

Și sărut a tale mîne, și-i întreb de poți ierta.

Șterge-ți ochii, nu mai plînge!… A fost crudă-nvinuirea,

A fost crudă și nedreaptă, fără razem, fără fond.

Suflete! de-ai fi chiar demon, tu ești sîntă prin iubire,

Și ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.”

Mesajul din „Venere și Madonă”, este cel al întunecării iubirii de către „mizeria vieții exterioare”, însă nu pentru eternitate, dragostea adevărată rămânând nestinsă, „demonul” devine „sînt” prin aceasta.

În poezie, se remarcă o maturitate a gândirii, spre deosebire de cele anterioare. În cele anterioare, poetul vedea iubita asemenea unei ființe superioare, sub forma unui înger, uitând de existența ei umană. În „Venere și Madonă”, maturitatea gândirii vine odată cu înaintarea în vârstă, astfel, Amita Bhose spune că „idealul frumuseții fizice se contopește cu cel al frumuseții morale, amîndouă fiind la fel de sublime.”. Sentimentele poetului se manifestă dincolo de trup, transformându-se într-o modalitate de spiritualizare, prin intermediul iubitei, văzută ca un prototip al îngerului. Totuși, maturitatea gândirii este dată și de influența concepției despre iubire a lui Kālidāsa, concepție preluată și de către Tagore.

Astfel, în „Venere și Madonă”, poetul român simbolizează femeia iubită, așadar, prin „Venere”, reflectă tinerețea eternă, iar prin „Madonă”, simbolizează veșnica mamă, una reprezentând idealul frumuseții fizice, iar cealaltă fiind idealul frumuseții morale.

3.3. Eminescu și filosofia budismului

Mihai Eminescu, trimite de la Viena, a doua poezie a sa, „Epigonii”. În perioada previeneză, poetul căuta adevărul, însă acum se ghidează după principiile filosofice. Scepticismul din „Epigonii” se bazează pe fapte reale.

S-a constatat târziu, faptul că filosofia „Epigonilor” era inspirată și din filosofia budistă. În versul 97, „˂˂Moartea succede vieții, viața succede la moarte˃˃”, Gh. Bogdan-Duică, a demonstrat că este redarea unor comentarii din „Introduction à l’histoire du Buddhisme indien”, de E. Burnouf: „la mort succède à la la vie, et la vie à la mort”.

Tot Bogdan-Duică a arătat că versurile 99-102 sunt redarea unui dialog al lui Buddha din opera lui Burnouf și consideră că, datorită ființei supuse mereu nașterii și morții, și aceste versuri sunt construite tot după modelul budist:

„Oamenii din toate cele fac icoană și simbol;

Numesc sînt frumos și bine ce nimic nu însemnează,

Împărțesc a lor gîndire pe sisteme numeroase

Și pun haine de imagini pe cadavrul trist și gol.”

Finalul poeziei, accentuează inutilitatea orcărui efort uman, își are originea în scrierile budiste care propovăduiesc falsitatea idealului de fericire și inutilitatea vieții umane.

Mulți critici consideră că pesimismul eminescian se naște din cel schopenhauerian. Schopenhauer consideră că ființa umană se simte măruntă ca o picătură, pierzându-și identitatea în imensitatea oceanului. Tot din această concepție, izvorăște și pesimismul poetului român, la fel simțindu-se și el în perioada „Epigonilor”. Poetul își pierde identitatea odată cu reflectarea asupra timpului etern și se simte asemenea unui fir de praf pierdut pe Pământ. Totuși, la Eminescu, pesimismul evoluează în același timp cu un pozitivism provenit din naturalismul poetului. Termenul de pesimism, s-a răspăndit prin Eduard von Hartmann, care dorește crearea unei filosofii constructive a durerii, folosind întrebări uzuale la acea vreme, întrebări ce se regăsesc și în „Epigonii” lui Eminescu. este important de menționat faptul că, în poezia eminesciană, pesimismul este invers proporțional cu vârsta, el apărând în anii tinereții când Eminescu nu se confrunta cu deprimarea sau cu problemele de sănătate. Poetul român a dorit doar să exprime cu sinceritate vanitatea lumii de atunci.

În urma lecturării istoriei Indiei, poetul a reușit să asemuiească viața societății proletare europene din secolul al XIX-lea cu cea a societății indiene antice, adică cu cea a castelor indiene.

De asemenea, budismul a pătruns adânc în majoritatea poeziilor de maturitate ale lui Eminescu, Caragiale numindu-l „ferventul budist”. Un exemplu elocvent este, setea de repaus a Luceafărului ce reprezintă o dorință pentru nirvāna, iar „toți se nas pentru a muri și mor spre a se naște” este o altă formă de exprimare a versului din „Epigonii”, „moartea succede vieții, viața succede la moarte”, vers inspirat din istoria budismului a lui Burnouf.

Inclusiv Titu Maiorescu, apreciază faptul că Eminescu era un bun cunoscător al religiilor, mai cu seamă, al religiei creștine și al celei budiste. Tot Maiorescu, este cel care spune că prima informație legată de budism a poetului român provine, fără îndoială, de la Schopenhauer.

Cu toate acestea, cunoștințele sanscrite ale lui Eminescu ise datorează într-o foarte mare măsură lui Albrecht Weber, marele indianist, ce fusese și traducătorul textului „Dhammapada”.

De asemenea, este cunoscut faptul că Eminescu s-a inspirat și din alte religii. El deținea cunoștințe despre zendism, din moment ce acestea se regăsesc în poeziile sale, cea mai ilustrativă fiind „Demonism”. Este probabil ca poetul român să fi avut cunoștințe și din confucianism, însă este cert faptul că Biblia o consultase des și deținea cunoștințe solide în ceea ce privește creștinismul. Versurile de început din „Scrisoarea V” sunt o dovadă vie în acest sens:

„Biblia ne povestește de Samson, cum că muierea,

Cînd dornea, tăindu-i părul, i-a luat toată puterea

De l-au prins apoi dușmanii, l-au kegat și i-au scos ochii,

Ca dovadă de ce suflet stă în piepții unei rochii…”

În „Memento mori”, Eminescu, face aluzie la psalmii lui David și vorbește despre poetul-rege, Solomon, de templul de pe Sion, de Liban, iar în altă parte, despre Gog și Magog. Încă o dovadă, este și faptul că Eminescu alesese un alt titlu, acela de „Vanitas vanitatum vanitas”, pentru „Memento mori”. Acesta face referire la „Eclesiast”.

În ultimi ani ai vieții, poetul a făcut eforturi pentru a traduce într-o manieră proprie „Evanghelia lui Ioan”. Toate aceste lucruri, ilustrează cunoștințele solide ale lui Eminescu despre creștinis, și, totodată, arată admirația și dragostea poetului pentru această religie, pe care o apreciază mai mult decât pe oricare alta.

CAPITOLUL AL IV-LEA

Filosofia eminesciană

4.1. Conturarea formației de filosof

În timpul vieții, Mihai Eminescu a fost victima insultelor societății sale, însă, după moarte, a devenit modelul tuturor însușirilor și virtuților umane. Eminescu a fost cel mai mare filosof român și cel mai important filolog, fiecare cuvânt din scrierile lui purtând o mulțime de simboluri. Astfel, Ioan din „Geniu pustiu”, este simbolul Banatului, al Crișanei, al Maramureșului sau este geniul din aceste ținuturi, Sofia este simbolul Ungariei, Toma Nour este cel a Transilvaniei sau este geniul de acolo, Poesis este reprezentantul românilor din Ardeal, iar Eminescu este întruchiparea României.

Încă de la o vârstă fragedă, poetul a dovedit setea sa de cunoaștere prin lecturarea tuturor cărților care îi ajungeau în mâini, potrivite gusturilor sale, indiferent de tema pe care o abordau.

Studiile universitare și le-a făcut la Viena și Berlin, locurile unde, este cunoscut faptul că filosofia stă la baza tuturor disciplinelor, astfel, Eminescu dobândind cunoștințe solide de filosofie. După anii studenției, poetul român a revenit în țară, unde s-a ocupat de revizorat și de gazetărie, fiind aici interesat mai mult de istorie și de filologie.

În timpul petrecut la școala din Berlin, Eminescu i-a avut ca profesori pe cei mai iluștri filosofi ai vremii. Printre aceștia se numără, Eduard Zeller, autorul celebrei „Filosofii a grecilor” și a „Istoriei a filosofiei germane de la Leibniz”, E. Dühring, cu lucrarea, „Istoria critică a filosofiei de la origini pînă în zilele noastre”, Ueberweg, scrisese o „Schiță a istoriei filosofiei de la Tales pînă în zilele noastre”. Pe lângă aceste lucrări, Eminescu îi citise și pe Kant și pe Schopenhauer, dar și alte opere filosofice, ca de exemplu, câteva dialoguri platoniciene. Toatea aceste opere, au contribuit la dobândirea de noțiuni ale doctrinelor filosofice care, de asemenea, l-au influențat pe poet în întreaga sa operă.

Datorită manierei epocii, Eminescu studiază discilpline care privesc atât filosofia, cât și discipline legate de economie, drept, istorie și, chiar, științe ale naturii. Poetul era chiar intersat de aceste probleme, dovadă fiind scrierile sale din acea vreme, cărora încerca să le găsească o rezolvare prin lecturare și prin aprofundare. acest lucru îl făcea și Hegel, așa că este de la sine înțeles ca și tânărul poet român să aibă preocupări enciclopedice.

În activitatea sa de gazetar, începută în țară, după încheierea studiilor, a abordat dezbateri politice, economice și sociale, dar și idei despre patriotismul național.

Eminescu, consideră că orice valoare care completează virtuțile umane derivă din natură, acest lucru înseamnă că singura formă adevărată de stat este cea a statului natural. Prin această concepție, poetul spune că inclusiv ființele inferioare au o viață socială.

În „Scrieri politice și literare”, Eminescu afirmă faptul că „(…) stat și societate sunt departe de-a fi opuri a mult lăudatei minți omenești (…) ele sunt fapte ale naturii.”. Politica lui Eminescu este una sociologică, aceasta fiind deosebită de cea a lui Schopenhauer, de aici venind și antiliberalismul. Astfel, legea care stă la baza statului natural nu este un pact social, ci o lege pozitivă, în acest sens, Eminescu devenind un adept al lui Montesquieu. El, însă este de acord și cu ideile schopenhaueriene, fiind de părere că înlăturarea parlamentismului dintre necesitățile statului este un lucru util.

Legile naturale sunt singurele care se exprimă prin experiență, rezistente în timp și spațiu. Acest lucru înseamnă că relativitatea statului în timp simbolizează istoria și, implicit, evoluția. Deoarece, societățile nu au o evoluție concomitentă, având circumstanțe diferite, liberalismul poate deveni, pentru noi, astfel, o formă naturală.

Eminescu încurajază progresul societății în modul în care o fac și junimiștii în frunte cu Titu Maiorescu, prin formula discrepanței dintre fond și formă, fondul reprezentând natura, iar forma fiind ideea. Așadar, progresul este forma însăși de mișcare a statului, acesta făcându-se încet, în mod treptat.

De asemenea, statul trebuie să-și cunoască rolul pe care trebuie să-l îndeplinească în istorie. Eminescu consideră că rolul statului este acela de a fi recunoscut ca fiind un stat de cultură cu persoane romanizate care să-și cunoască originile latine.

În acest sens, se poate spune chiar că Eminescu poartă o notă de rasism, rasism prezent și în amara „Doină”, unde este vorba despre o infiltrare a elementelor străine pe teritoriul național, cu care poetul nu este de acord. Așadar, , el consideră cosmopolitismul doar o simulare a societății și nu o realitate.

De asemenea, Eminescu, respinge ideea egalității raselor, precum și ideea egalității intelectuale a indivizilor. Pentru poet, rasele sunt reprezentate de tinerețe, bătrânețe sau de rasa hibridă, rasa tânără fiind cea preferată de către poet, deoarece conține indivizi sănătoși, ageri și frumoși fizic, prin aceștia putându-se dezvolta mai ușor societatea. Același lucru se întâmplă și cu poporul nostru, aflat la o vârstă fragedă, aceea a fazei pastorale și agrare.

El consideră rasa poporului român ca fiind una tracă, întrucât rasa ebraică și cea grecească sunt rase bătrâne, lucru care a dus la pierderea calităților acestora, rămânând doar elogiile faptelor lor antice. O altă calitate a popoarelor tinere este capacitatea de a a se înălța până la cunoașterea adevărului., evreii fiind, în acest sens, mai dotați decât grecii, aceștia încercând să fie obiectivi.

Una dintre cauzele care a contribuit la formarea concepției antisemiste a poetului a fost dată de natura evreilor, aceea de traficanți, ei scumpind produsele unei țări dezvoltate, manipulând-o. De asemenea, și grecii manipulează bunurile pentru propriul confort. Soluția pe care o găsește Eminescu este aceea de a obliga aceste nații să facă muncă productivă, totodată, poetul român, fiind împotriva ideii de a acorda drepturi cetățenești evreilor luați în masă. Cu toate acestea, el este împotriva violențelor de orice natură față de evrei sau greci. Așadar, Eminescu nu uneltește sentimentul de ură față de celelalte nații, el își dorește doar, cu ardoare, conservarea nației române.

După concepția poetului român, alte popoare inferioare sunt cele ale ungurilor, bulgarior și ale țiganilor. După el, ungurii nu au artă, legislație, comerț și, mai ales, lima lor arată lipsa educației. O altă rasă inferioară este cea hibridă, ea fiind rezultatul dintre încrucișările legilor eugenice ale naturii. Despre o astfel de rasă vorbește Eminescu atunci când amintește de greco-bulgărime. De asemenea, el consideră că consideră că clasa liberală, de mijloc, este o astfel de rasă hibridă, deoarece ar fi fost rezultatul unei astfel de împrechieri. O astfel de rasă se află într-o involuție intelectuală și fizică.

Cu toate acestea, nu se pote vorbi de un rasism absolul deoarece, statul este un organism în continuă dezvoltare și, deci, adoptare a noilor indivizi, Eminescu admite acest lucru cu condiția ca o rasă tânără să se încucișeze cu tot cu una tânără, ca rezultatul să fie unul nou, plin de vitalitate. Pericolul pentru societatea românească constând în încucișarea cu o rasă bătrână, ceea ce ar duce la pierderea moralității și a inteligenței. Cu toate acestea, există situații în care această încrucișare este imposibil de împiedicat, Eminescu admițând căsătoriile interconfesionale între români și evrei, acest lucru înseamnă că poetul nu este în totalitate antisemit. Astfel, evreii pot fi asimilați de către societatea românească, dacă nu prin sânge, atunci prin însușirea acestora a limbii române.

Din această concepție, se naște specificul național și tradiționalismul lui Eminescu. Acesta, datorită formației sale de naturist, dorea ca fiecare fenomen de cultură ce apare în societate să provină dintr-o necesitate sufletească adevărată și să nu devină o simulare, adică o imitație.

Poetul român este de părere că persoana umană este condamnată prin timp și spațiu să muncească pentru poporul căruia îi aparține, fiindu-i imposibil să muncească pentru întreaga omenire, „Așadar el este, fatal, în tradiție.”.

Întrucât, cosmopolitismul este pentru Eminescu o simulație, atunci tradiționalismul a devenit laitmotivul politicii sale, făcându-se diferența între conceptul normativ al tradiției și cel științific. Tradiționalismul eminescian este unul curat formal, care își dorește conformitatea cu natura. De asemenea, admirația lui Eminescu pentru înaintașii săi, Mureșanu, Mumuleanu sau Alecsandri, a fost confundată cu faptul că scriitorii mai vechi arătau un perfect echilibru între conținutul sincer și mijloacele lor de expresie, în timp ce generația nouă nu este capabilă decât de a-și urmări propriul interes. Așadar, Eminescu admira la aceștia respectarea realității formale a epocii lor.

Limba română se află în strânsă legătură cu tradiția, deoarece, Eminescu consideră limba ca fiind un organ al întregii națiuni, prin urmare, poetul român avea opinii bune în ceea ce privește religia ortodoxă, întrucât biserica păstra cu sfințenie limba națională.

Ca naționalist, Eminescu nu era chiar un teoretician al păcii, de aceea el aduce laude armatei pe care o alcătuise domnitorul Carol. El își dorește cu atât de multă ardoare trăinicia cât mai lungă a unei nații, încât este în stare să facă din manifestarea metafizică a răului un act necesar în politică. Această idee a răului este împrumutată din filosofia schopenhaueriană și face din poetul român un adept al crimei defensive și al urii față de alte naționalități, uitând de pesimismul filosofic al Nirvanei.

Statul eminescian este deosebit de cel liberal, cel din urmă fiind bazat pe respectarea drepturilor omului și pe noțiunea de libertate, iar stalul eminescian restricționează drepturile individului în limitele intereselor de clasă. Gândind în acest mod, Eminescu va învinui mereu ideile Revoluției Franceze de individualism, precum și pe cele ale partidelor îndoctrinate de aceasta.

În acest mod, se poate face diferența dintre statul liberal și cel conservator. Statul liberal, acordă o atenție deosebită intereselor individului, fără respectarea intereselor statului care-l cuprinde. Astfel, individul are datorii față de stat, el trebuie să asigure continuitatea, longevitatea statului, de aici pornesc și drepturile sale în raport cu drepturile celorlalți indivizi.

În liberalism, Eminescu explică ficțiunea unei doctrine politice, ilustrând trăsăturile unei clase apărute recent. Astfel, liberalismul înfățișează invazia elementului etnic hibrid, iar conservatorismul promovează principiul naționalității.

Armonia prezentă în statele naturale se bazează pe principiul muncii, ceea ce înseamnă că orice factor care nu participă, prin muncă, la progresul social este eliminat din națiune. Factorul esențial al politicii eminesciene este, prin urmare, economia, parte componentă a naturalismului. Poetul dispunea de cunoștințe solide de economie politică pe care diorea să și le dezvolte. Se poate spune chiar că este primul gânditor al politicii românești care își sprijină doctrina pe economie.

Se poate constata faptul că antisemitismul, xenofobia și antiliberalismul sunt chiar atitudini economice. Evreii duc la pierirea economiei unei țări, liberalismul este forțarea statului economic peste limitele normale, iar funcționarismul sărăcește societatea prin neproductivitae, doar țărănimea fiind acceptată pentru productivitatea sa. Spre sfârșitul vieții, Eminescu notează o mulțime de extrase de economie politică, încercând să găsească soluții pentru problemele vremii. Astfel, problema educației se rezolvă prin ridicarea economiei țăranului, iar prin păstrarea averilor confesionale se poate rezolva problema românismului în Bucovina.

Este clar faptul că discipolul lui Eminescu în ceea ce privește economia politică a fost Karl Marx, însă nu doar marxismul a contribuit la formarea convingerillor sale și a legăturii dintre elementul fizic și cel spiritual, ci și ceea ce citise despre istoricii englezi ai civilizațiilor. astfel, în concepția poetului român, muncă este sinonim cu producția de bunuri materiale, de unde provine și conceptul de clasă productivă. Pe primul plan, în clasa productivă, este pusă de către Eminescu, fiziocrați și până la un punct de către Adam Smith, clasa țărănimii, a agricultorilor, aceasta fiind producătoarea bunurilor materiale esențiale.

Cu toate acestea, Eminescu nu nega și nici nu excludea valoarea productivă a industriei, însă considera că națiunea agricolă nu va putea niciodată să realizeze industria în mod desăvârșit. De aici, poetul concluzionează faptul că statele industriale sunt cele bogate, iar statele agricole, categorie din care face parte și România sunt sărace, ceea ce înseamnă că nu trebuie pusă asupra țărănimii, clasa cu adevărat pozitivă, greutatea unui stat burgez. Este totuși bizar faptul că din clasa mijlocie, Eminescu îi exclude pe intelectuali, aceștia fiind pentru el o plebe a scriitorilor, formată din dascăli și avocați.

Eminescu aproba comerțul efectuat prin schimbul în natură al moților, acest lucru însemnând o întoarcere la primitivism, întrucât, considera că singura productivitate este cea obținută din roadele pământului. Eminescu îi admiră pe moți și din cauză că ei nu pun foarte mult accent pe valoarea banului, banul fiind pe locul al doilea.

În acest fel, poetul a împărțit societatea în trei clase: clasa boierilor, proprietarii mari de pământ, clasa burgheziei și clasa țărănimii, cea din urmă având o importanță deosebită. Di aici începe, însă, și admirația pentru clasa marilor proprietari de pământ, adică cea a boierilor deoarece, și ea promovează interesele economice ale statului agrar. Astfel, singurele clase pozitive sunt mica și marea proprietate, de unde va urma să se dezvolte o burghezie industrială.

Pornind de la aceste idei, Eminescu acordă o importanță deosebită și unei clase conducătoare, bazată pe conducerea unui monarh. Exemplul cel mai elocvent în acest sens este cel al roiului de albine, asemenea acestora, o țară are nevoie de evoluție prin muncă comună și, precum roiul, avem nevoie de o matcă. Eminescu îl va traduce în acest sens pe Machiavelli, poetul român acceptând statul cel mai absolutist în vederea obținerii fericirii comune. Astfel, fiind inspirată și „Scrisoarea III”, unde, cu foarte multă pricepere, Mircea cel Bătrân rezolvă problemele politice, urmând principul conservării:

„Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul…

Și de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, rîul, ramul,

Mi-e prieten numai mie,…”

Mircea cel Bătrân reprezintă matca roiului ce se află în contact permanent cu națiunea sa, simțind chiar aceleași emoții în comun.

Simbolul conservării la Eminescu, este dat de către bătrâni. Prin intermediul acestora se păstrează contactul dintre generații, adică, se asigură respectarea legilor naturale. Cu alte cuvinte, bătrânii noștri reprezintă istoria, ceea ce înseamnă că trebuie tratați cu respect și preluate toate valorile morale ale acestora.

Bătrânii sunt cei prin intermediul cărora, un stat își are rădăcinile înfipte adânc în pământ, iar țările care nu apreciază valoarea lor, riscă să distrugă o civilizație. Burghezia liberală este deținătoarea culturii, aici fiind intelectualii, emițătorii de idei, asta înseamnă că atât viața politică, cât și cea culturală riscă să își piardă autenticitatea fiindcă, noua cultură nu este istorică, așadar nu este nici reală.

Astfel, această problemă, se conturează ca fiind una a conflictului dintre generații. Generația tânără, aparținând boierilor, majoritatea este trimisă a fi școlită în străinătate, astfel, transformându-se într-una liberală, aducând idei politice noi, de inspirație străină. Acest lucru îi îndepărtează pe tineri de valorile istorice românești, făcându-le chiar uitate. Poezia „Epigonii” este cea în care se găsește cu preponderență această tinerime liberală.

În această poezie, Eminescu elogia spiritul înainașilor și, mai ales, limba, pe care o considera ca fiind instrumentul de conducere al unei culturi. Prin intermediul limbii, bătrânii evoluau spre formarea unei clase pozitive.

Ideile bătrânilor erau legate de legile naturale, de promovarea tradiției, a nației, într-un cuvânt, de ideal, în timp ce, cele ale tinerilor liberali sunt doar o simulare, niște vorbe fără sorți de izbândă, însă pline de fățărnicie și de interese personale ascunse.

Revenind la problema limbii, Eminescu vedea într-un bătrân un păstrător al limbii și, prin aceasta, al spiritului autohton. Poetul a făcut din problema limbii și a literaturii populare criteriul vieții, datorită înstrăinării societății române prin limbă. De aici, activitatea literară a lui Eminescu, precum și sursele populare ale creațiilor sale sunt rezultatul unei concepții filologice a culturii și nu izvoresc doar din instinctul de poet. Așadar, orice cultură reală se va forma pe principul universalității limbii și a literaturii naționale, aceasta din urmă fiind izvorul fiecărui popor.

Se poate spune chiar că, odată cu literatura populară se naște și o adevărată cultură. Pentru poetul român, artistul adevărat exprimă, într-un mod spectaculos,sentimentele aflate în sufletul poporului. Întreaga viață, dar mai ales în anii tinereții, Eminescu a abordat subiecte naționale într-o limbă ieșită din graiul istoricși din studiul folcloric, dar a abordat și drama națională asemenea uneia care exteriorizează mult mai bine mișcările sufletului.

Eminescu, pune o condiție esențială artei și anume, aceea a adevărului, fapt care îl face să își dorească în arta religioasă un realism anatomic:

„E ușor a scrie versuri

Cînd nimic nu ai a spune,

Înșirînd cuvinte goale

Ce din coadă au să sune.”

Noțiunea de corupție se regăsește și în romantismul german, dar mai ales, în cel francez. Societatea occidentală este una îmbătrânită, producând o cultură de rafinament care nu se mai bazează pe sinceritate. De aceea, Occidentul reprezintă un pericol la adresa societății tinere românești deoarece, fiind caracterizat de către liberalism, îi poate corupe limba și distruge instinctul de naționalitate.

Toate aceste idei au contribuit la conturarea de filosof a lui Mihai Eminescu. De asemenea, prin intermediul acestora, opera eminesciană a căpătat dimensiuni universale. În acest mood, Eminescu s-o obișnuit cu filosofia ideilor, întrebându-se încă din adolescență care este condiția individului ființei umane în univers și a căutat întreaga viață soluții ale conflictelor din epoca sa, conflicte ce împiedicau, așa cum am spus și mai sus, crearea unei armonii între esența și existența umană, între necesitate și libertate. Aceste preocupări care au dus la încercarea de a pune ideile într-o ecuație, realizând prin metode ale șiințelor exacte relații intelectuale, dovedesc setea de cunoaștere, dorința de a stăpâni prin cunoaștere întreg universul.

4.2. Individul metafizic și nemurirea

Prin cunoașterea doctrinelor filosofice, Eminescu și-a dorit să descopere secretul vieții de după moarte. Acestă întrebare îl chinuise mereu pe poet, astfel încât, încearcă chiar să-și stabilească durata vieții, calculând că va trăi 78 de ani, urmându-i pe Schopenhauer și pe Herodot care spun că durata vieții ar fi între 70 și 80 de ani. De asemenea, poetul este obsedat de ideea că ființa umană nu trăiește doar pe Pământ, ci sufletul își continuă călătoria și pe tărâmul de dincolo.

„Posibilitate și existență sunt identice”, această afirmație este întâlnită adesea la Eminescu, afirmație pe care a preluat-o de la Leibniz, aceasta presupunând că Divinitatea implică existența, deoarece, pentru ființa eternă, posibilitatea înseamnă realitate. Eminescu urmărește, la fel ca și Schopenhauer, să dovedească trăinicia ființei noastre raționale și nu să explice esistența lui Dumnezeu. El folosește transcendentismul kantian după modelul lui Schopengauer, explicând că realitatea și posibilitatea se confundă, ele fiind identice, spiritul omului fiind nemuritor, neavând timp și nici spațiu. El sălășluiește în fiecare dintre noi, fie că este vorba de un împărat, fie de un cerșetor. Eminescu spune că ființele sunt doar enigme ce trebuie dezlegate de către spiritul Universului, iar viețile acestora sunt încercările de rezolvare.

Tot ceea ce este posibil, poate deveni realitate prin realizarea unui algoritm, în urma căruia se poate stabili un numar de posibilități. De aici rezultă faptul că, oamenii au fost și vor fi mereu determinați în mod individual, iar moartea este doar „un vis al imaginației noastre”. Astfel, persoana care s-a născut, va exista pentru veșnicie, dacă nu în faptă, atunci ca posibilitate, iar posibilitatea neavând în timp și spațiu niciun sens, este chiar existența însăși, așadar ceea ce nu a fost niciodată este unica formă a neexistenței. Un alt argument este redat printr-o idee în care poetul își imaginează lumea asemenea unei loterii în care numărul extras întâmplător este veșnic, conform raționamentului. Astfel, numerele vor trebui extrase, să se încheie de extras, să o reînceapă, să iasă din nou și tot așa mai departe. acest lucru înseamnă că fiecare lucru care apare pe lume nu este întâmplător, ci se naște cu un scop.

4.3. Calculul matematic

În gândirea eminesciană, viața oamenilor se află într-un raport strâns cu natura și, mai ales, cu elementele care compun Cosmosul. În opera poetului român, se observă o abundență a aștrilor nopții, de altfel, stelele sunt motive proprii romanticilor și adevărate surse de inspirație pentru aceștia.

Astfel, Eminescu a exploatat aceste motive, stabilind raportul dintre omul de geniu și stelele strălucitoare ale nopții, raport tratat în schița poemului „Povestea magului călător în stele”. Din acest poem, se desprind două idei, una este cea a faptului că pe bolta cerului se află căte o stea pentru fiecare om, această idee pornind de la Platon. Iar cea de-a doua, o completează pe prima, însă, cu mențiunea că, cu toate că fiecare persoană are un înger păzitor, care sălășluiește într-o stea, există și excepții cu ființe care nu au nici înger și nici stea. Această teorie, aparținându-i în totalitate geniului român.

În filosofia schopenhaueriană, ființele fără înger și fără stea se află pe un nivel superior indivizilor comuni și chiar celor geniali, desigur, în plan metafizic. În versurile:

„Genii beau vinu-uitării, cînd se cobor din ceruri;

[Tu n-ai băut…] Deschise-ți-s, nebîndu-l, a lumilor misteruri.”

„vinu-uitării”, este o idee platoniciană a amneziei care implică anamneza, băut de către genii, aceștia uitând substratul sacru al universului. Cel care nu a băut „vinu-uitării” este, însă, omul fără de înger și fără de stea, rămânând cu intuiția „misterurilor”lumii.

De asemenea, Eminescu este interesat de științele exacte, ceea ce este destul de curios, el recunoscând singur că fusese destul de slab la aceste discipline în școală, cu toate acestea, urmându-l pe Schopenhauer și Kant, consideră că prin intermediul calculului matematic poate descoperi secretul universului, din moment ce cheia, spune el și Kant, se află în modul de reprezentare, exprimat prin raporturi numerice și cuprins în câteva formule. Eminescu îl citează, în acest sens, pe filosoful monadelor, Leibniz, „nihil est in intellectu quod non prius fuerit in sensu, nisi intellectus ipse” și consideră că siguranța calculelor matematice izvorăște din intelectualitatea lor.

Eminescu spune că asemenea calculelor matematice, care își caută rezultatul ca și cum acesta ar fi scopul lor, tot așa și natura își urmează legile pentru a-și îndeplini datoria față de umanitate.

Însă, operațiile matematice pe care le făcea Eminescu la sfârșitul vieții erau elementare, iar ecuațiile lui sunt închipuite, observându-se cu ușurință faptul că acestea aparțin unei perioade de rătăcire a poetului.

Concluzii

La sfârșitul celor patru capitole destinate studiului poeziei filosofice eminesciene, se cere a fi trasate câteva idei importante care au reieșit din acest tratat.

În primul rând, am constatat faptul că Mihai Eminescu este mai schopenhauerian decât se crede, fiind urmărit aici, în paralel cu poetul român, și filosoful german Schopenhauer. Din primul capitol, a reieșit faptul că lirica eminesciană este dominată de condiția omului de geniu, întreaga operă insistând asupra nefericirii acestuia, geniu ce își duce existența într-o lume prefăcută, simulatoare, o lume care nu este în stare să priceapă aspirațiile sale către absolut. Aceași problemă a codiției de nefericit a geniului se regăsește și la Schopenhauer, aceasta fiind și izvorul din care provine gândirea eminesciană.

De asemenea, temele și motivele romantice despre care am vorbit în primul capitol, au dezvoltat o filosofie stilistică, aceste teme și motive prezente la Eminescu aflându-se în strânsă legătură cu o viziune istorică a lumii, devenind niște aplicații necesare ale filosofiei practicate de către poetul român.

În capitolul al II-lea , am explicat felul cum Eminescu a fost influențat în opera sa de către modelele cosmologice, poetul abordând în primele poezii modelul platonician, ca mai apoi să treacă la cel pitagoreic. Acest lucru demonstrează intensitatea amprentei pe care a lăsat-o școala de la Viena și Berlin asupra creației geniului român, precum și faptul că Eminescu s-a raportat mereu la marele filosof german Immanuel Kant. Tot din acest capitol, reiese structura visului, structură realizată într-o manieră proprie lui Eminescu. Acesta are capacitatea de a se înfățișa prin vis pe sine însuși cu exactitate, în scopul de a realiza versuri care să fie transformate într-un act sacru, demiurgic, prin care să devină posibilă cunoașterea realităților diurne.

Din capitolul al III-lea, reiese ideea conform căreia, Eminescu are rădăcini adânc înfipte în stratul cercetărilor indo-europene. Prin comparația pe care am făcut-o în acest capitol, între opera eminesciană și creațiile literaturii indiene, am constatat existența unui fond de sensibilitate și de inspirație mito-poetică asemănătoare, unul dintre argumentele aduse în acest sens fiind paralela făcută între Eminescu și Tagore asupra asemănării găndirii și a modului de exprimare al celor doi poeți. De asemenea, tot din acest capitol reiese și bogăția cunoștințelor deținute de poetul român în privința credințelor lumii. Există în versurile sale urme ale religiei budiste, islamice, precum și a ale altor doctrine religioase, însă religia pe care o admiră și o folosește frecvent ca izvor al inspirației sale este cea a creștinismului. Amprentele pasajelor din Biblie prezente în opera sa au dus la formarea de convingeri filosofice, prin cultivarea acestor pasaje, Eminescu încearcă să ajungă la creatorul absolul, la Demiurg.

În capitolul al IV-lea, Eminescu dovedește că întreaga sa filosofie tratează problemele epocii în care trăiește, iar doctrinele sale gravitează în jurul armoniei și a evoluției societății, evoluție care ține atât de factorul economic, dar mai ales, ține de nivelul de cultură al statului român. Din filosofia sa reiese faptul că singurul lucru pozitiv este tradiția, aceasta constând în cunoașterea istoriei poporului român și aprecierea înaintașilor noștri. El promovează în cultura sa statul natural.

Mihai Eminescu este un fenomen al culturii, iar poezia sa este, înainte de toate, un limbaj cultural, fiind încărcată de simboluri și de mituri. În creațiile sale, a demonstrat vastitatea și profunzima culturii sale, obținută într-o perioadă extrem de scurtă, poetul începând să-și însușească cunoștințe din domeniul majorității disciplinelor încă din anii adolescenței. Acest lucru demonstrează calitatea sa adevărată de intelectual, fiind capabil să treacă totul prin filtrul rațiunii sale. Totodată, aceste cunoștințe vaste certifică dorința geniului român de a ști tainele universului, de a deține cunoașterea absolută în propriile mâini.

BIBLIOGRAFIE

Bhose Amita, „Eminescu și India”, Editura Junimea, Iași, 1978.

Blaga Lucian, „Trilogia culturii”, Editura Fundațiilor, București, 1944.

Caracostea Dumitru, „Arta cuvîntului la Eminescu”, București, 1938.

Caragiale I.L., „În Nirvana”, în „Opere”, vol. IV, Ediție critică de Al.Rosetti, Șerban Cioculescu și Liviu Călin, București, 1965.

Călinescu G., „Mihai Eminescu (Studii și articole)”, Ediție îngrijită, postfață și bibliografie de Maria și Constantin Teodorovici, Editura Junimea, Iași, 1978.

Călinescu G., „Opera lui Mihai Eminescu”, vol. I, Editura Hyperion, Chișinău, 1993.

Călinescu G., „Opera lui Mihai Eminescu”, vol II, Editura Hiperyon, Chișinău, 1993.

Chițimia I.C., „Un element folclocric în creația lui Eminescu: Codrul”, în „Revista de istorie și teorie literară”, nr. 2, Tomul 13, București, 1964.

Cioculescu Șerban, Streinu Vladimir, Vianu Tudor, „Istoria literaturii moderne”, vol. I, Casa Școalelor, București, 1944.

Coșbuc G., „Antologia sanscrită”, Ediție îngrijită de S. E. Demetrian.

Duică Gh. Bogdan, „Despre ˂˂Luceafărul˃˃ lui Eminescu”, Brașov, 1925.

Dumitrescu-Bușulenga Zoe, „Eminescu și romantismul german”, Editura Eminescu, București, 1986.

Eminescu Mihai, „Scrieri politice și literare”, vol I, Ediția I, Ion Scurtu, Editura Minerva, București, 1905.

Eminescu Mihai, „Opere”, Editura Perpessicius, vol. V, 1958.

Eminescu Mihai, „Opera literară”, Poezii publicate în timpul vieții, vol. I, Editura Porto-Franco, Galați, 1991.

Merleau-Ponty Jacques, Morando Bruno, „Les trois étapes de la cosmologie”, Paris, Editions Robert Laffont („Science nouvelle”), 1971.

Noica Constantin, „Introducere la miracolul eminescian”, ediție îngrijită de Marin Diaconu și Gabriel Liiceanu, Editura Humanitas, București, 1992.

Papu Edgar, „Poezia lui Eminescu”, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Junimea, Iași, 1979.

Petrescu EM. Ioana, „Eminescu-Modele cosmologice și viziunea poetică”, Editura Minerva, București, 1978.

Popovici D., „Poezia lui Mihai Eminescu, București, 1971.

Slavici Ioan, „Amintiri”, București, 1924.

Ștefanelli V. Teodor, „Amintiri despre Eminescu”. București, 1914.

Vianu Tudor, „Poezia lui Eminescu”, București, 1930.

Wright Kelly William, „A History of Modern Philosophy”, New York, The Macmillian Company, 1967.

BIBLIOGRAFIE

Bhose Amita, „Eminescu și India”, Editura Junimea, Iași, 1978.

Blaga Lucian, „Trilogia culturii”, Editura Fundațiilor, București, 1944.

Caracostea Dumitru, „Arta cuvîntului la Eminescu”, București, 1938.

Caragiale I.L., „În Nirvana”, în „Opere”, vol. IV, Ediție critică de Al.Rosetti, Șerban Cioculescu și Liviu Călin, București, 1965.

Călinescu G., „Mihai Eminescu (Studii și articole)”, Ediție îngrijită, postfață și bibliografie de Maria și Constantin Teodorovici, Editura Junimea, Iași, 1978.

Călinescu G., „Opera lui Mihai Eminescu”, vol. I, Editura Hyperion, Chișinău, 1993.

Călinescu G., „Opera lui Mihai Eminescu”, vol II, Editura Hiperyon, Chișinău, 1993.

Chițimia I.C., „Un element folclocric în creația lui Eminescu: Codrul”, în „Revista de istorie și teorie literară”, nr. 2, Tomul 13, București, 1964.

Cioculescu Șerban, Streinu Vladimir, Vianu Tudor, „Istoria literaturii moderne”, vol. I, Casa Școalelor, București, 1944.

Coșbuc G., „Antologia sanscrită”, Ediție îngrijită de S. E. Demetrian.

Duică Gh. Bogdan, „Despre ˂˂Luceafărul˃˃ lui Eminescu”, Brașov, 1925.

Dumitrescu-Bușulenga Zoe, „Eminescu și romantismul german”, Editura Eminescu, București, 1986.

Eminescu Mihai, „Scrieri politice și literare”, vol I, Ediția I, Ion Scurtu, Editura Minerva, București, 1905.

Eminescu Mihai, „Opere”, Editura Perpessicius, vol. V, 1958.

Eminescu Mihai, „Opera literară”, Poezii publicate în timpul vieții, vol. I, Editura Porto-Franco, Galați, 1991.

Merleau-Ponty Jacques, Morando Bruno, „Les trois étapes de la cosmologie”, Paris, Editions Robert Laffont („Science nouvelle”), 1971.

Noica Constantin, „Introducere la miracolul eminescian”, ediție îngrijită de Marin Diaconu și Gabriel Liiceanu, Editura Humanitas, București, 1992.

Papu Edgar, „Poezia lui Eminescu”, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Junimea, Iași, 1979.

Petrescu EM. Ioana, „Eminescu-Modele cosmologice și viziunea poetică”, Editura Minerva, București, 1978.

Popovici D., „Poezia lui Mihai Eminescu, București, 1971.

Slavici Ioan, „Amintiri”, București, 1924.

Ștefanelli V. Teodor, „Amintiri despre Eminescu”. București, 1914.

Vianu Tudor, „Poezia lui Eminescu”, București, 1930.

Wright Kelly William, „A History of Modern Philosophy”, New York, The Macmillian Company, 1967.