Personajul Manoil Intre Conventia Literaturitatii Si Teza Moralizatoare

Abstract: This paper analyses the construction of Manoil, the homonymous character of Dimitrie Bolintineanu’s novel, in relation to a number of European fictional models present in the 19th century in the very young Romanian literature, to the non-competitional, yet discrepancy-making rapport between the realist and romanticist conventions of the time in point of character authenticity/ verisimilitude, and also to the narrative strategies which include the diary, the epistolary and timid attempts at introspection. Against the narrative structures of the sentimental epistolary novel, Bolintineanu’s character also illustrates the moralizing theme which holds that the feminine factor may acquire both positive and negative connotations (and functions), intervening in the male character’s inner and outer journey as a destructive or, on the contrary, re-constructive force.

Key words: literary convention, narrative strategies, epistolary novel, sentimental novel, diary

Bolintineanu este un deschizător de drumuri și o „excepție onorabilă”al romanului românesc. Romanul Manoil, a fost publicat separat în volum, în anul 1855, în România Literară, deși era scris cu câțiva ani înainte, iar la sfârșitul anului 1851 se afla numaidecât în posesia lui Alecsandri, care urma apoi să-l publice în revista proiectată să apară atunci. Așadar, după mai multe încercări ale altor autori precum Ion Ghica cu (Istoria lui Alecu), scrisă înainte de 1848, rămasă în manuscris și care e numai o schiță de roman, după (Tainele Inimii) a lui Kogălniceanu, din care acesta n-a scris decât o introducere publicată în Gazeta de Moldavia în 1850, Manoil este prima încercare de roman terminat a literaturii române. (D. Păcurariu 1962: 81).

Prin urmare, ca roman epistolar subiectiv sentimental după cum îl numește Nicolae Manolescu, acesta se înscrie în tradiția Noii Eloise (1837) a lui Jean-Jacques Rousseau, a Suferințelor tânărului Werther de Goethe, a romanelor lui René Chateaubriand și ale D-nei de Stael. Se face remarcată prin forma sa lirică-epistolară, aceasta ajunge să fie adulată de romancieri în epoca preromantismului și în prima perioadă a curentului romantic, fiind prielnică prezentării noului erou sentimental, melancolic, frecvent pesimist, predispus spre lungi divagații lirice.

Mai târziu, tot în romantism, la un Musset (Confession d’un enfant du siecle), de altfel, sau George Sand, în locul formei epistolare, în același sens, va fi folosită narațiunea la persoana întâi singular, gen confesiune. Compus din două parți, romanul Manoil face, în prima jumătate, un fel de „educație sentimentală” (Flaubert) a eroului romantic (omul poetic), cu suflet pur, cinstit, fire sensibilă, bănuitoare, înclinat spre melancolie și pesimism, degustat de viață, înrudit îndeaproape cu Werther, cu René având față de ei ascendentul unui patriotism ardent și sentimente susținute cu pasiune. Aici se află unele temeiuri reale care stau la baza tristeții eroului: tânăr orfan, cu o avere modestă, aflat în mijlocul unei boierimi bogate, adesea disprețuitoare și decepționat în prima iubire, acestea fiind caracteristici ale eroilor romantici.

„Un deșert amar – se confesează Manoil – este în inima mea…! aș voi să mor…! Nimic nu mă mai ține pe pământ …!”(D. Bolintineanu 1993: 32)

Fiind într-o mare neînțelegere cu societatea în care se află, acesta caută un refugiu în natură. Prin convingerea lui Rousseau, cum că civilizația și cultura sunt vinovate pentru coruperea și totodată nefericirea omului, acesta condamnă „cărțile” și glorifică „simplicitatea” omului simplu.

„O, cărțile…! Iată începutul durerilor mele… cum aș fi voit să fiu muncitor de aceia ce-și trec viața în simplicitate și nu se comunică cu cugetările altora…!” (D. Bolintineanu 1993: 33)

Intriga erotică își face și ea simțită prezența într-un mod convențional și naiv. Apare iar decepția în momentul în care se îndrăgostește de Mărioara, fata unor moșieri, de care este însă înșelat. Astfel, dintr-un suflet pur, cinstit și sensibil, se transformă în cei doi ani petrecuți la studii în străinătate într-un stricat cinic, manifestând dispreț pentru tot ceea ce înseamnă iubire în forma ei pură și inocentă. „Acolo unde mi-e bine și acolo unde-mi place, acolo este patria mea, și este de prisos ca s-o iubesc, căci ea poate exista și fără iubirea mea”, (D. Bolintineanu 1971: 51 ), spuse Manoil, ironizând ideea de patriotism.

Prin urmare, în ultima clipă, Manoil este salvat de la decădere morală de către Zoe, fata cu care se logodise înainte să plece la studii și care-i păstrase o dragoste inocentă și statornică în tot acest timp. (D. Păcurariu 1962: 82).

Îndeosebi, în cea de-a doua parte, un rezumat aventuros al întâmplărilor din capitala tuturor viciilor și compromisurilor, care sunt gata sa-l piardă pe Manoil, după modelul „romanului de mistere” gen „Misterele Parisului” de Eugène Sue sau „Misterele Londrei” de Paul Féval. Astfel de romane apar și la noi mai târziu, numite „Misterele din București” de M. Bujoreanu, „Misterele călătoriei” de C. D. Aricescu etc.

Potrivit lui Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române, acesta precizează că romanelor lui Bolintineanu li se cuvinte un loc special în literatura română. În ele se observă melanjul sentimentalului cu popularul, iar ruptura de structurile novellei vechi este clară. În consecință, se evidențiază în primul rând rolul lor istoric, în ele existând primele producții ale noului gen pentru viitorul nostru roman psihologic, al individului, așa cum romanele populare vor fi pentru cel social, al „gloatei”.

Ca și caracteristică pentru romanul postpașoptist, este formula romanului de mistere care redă societatea într-un mod mitic și părtinitor. Prin urmare, conflictul nu angajează figuri umane concrete, ci eroi exponențiali, încarnări ale unor principii religioase și etice.

Rețeta romanului de mistere, în variantă franceză și engleză, cu toate clișeele și recuzita de rigoare, trece în literatura română fie în forme relativ autohtonizate, fie aproape deloc aclimatizate specificului literar și chiar așteptărilor publicului. Mai mult, exersarea unor modele de scriitură / lectură va înlătura handicapul începutului și, prin „Ciocoii vechi și noi sau ce naște din pisică șoareci mănâncă”, ca și prin cele două romane importante ale lui Bolintineanu, Manoil și Elena, se constituie, cu substanță autohtonă și instrumentar încă hibrid, formula romanescă a genului.

Combinația epistolă-jurnal ca formă de autenticitate permite lui Bolintineanu o mare libertate între dimensionarea și angrenarea secvențelor narative, trecerea bruscă de la un moment la altul al acțiunii, intercalarea firească a descrierilor și chiar încercarea de autoanaliză sufletească.

Spre deosebire de romanele de inspirație balzaciană, influențate mai ales de rețetele „romanului negru”, denumit și „romanul de serie neagră” sau „le polar”, romanul negru nu este neapărat, polițist, ci propune o viziune pesimistă în care personajele se luptă cu mijloacele de care dispun cu mizeria, sărăcia, lipsa speranței, injustiția sau cu cei care promovează asemenea non-valori. Ca exemplu, îl avem pe unul dintre precursorii francezi, Honore de Balzac cu „O afacere tenebroasă”, dar și pe binecunoscutul, Émile Zola cu romanul său „L’Assommoir”, și, cu regret spunem că, în literatura română nu există asemenea opere, ci avem doar traduceri ale romanelor de serie neagră americane, obsedate de probleme sociale și de atotputernicia banului. Scrierile lui Bolintineanu aparțin altei lumi: amândouă (Manoil și Elena) sunt romane de iubire, având erosul drept unică preocupare.

Astfel, autobiografie există bineînțeles din plin, deși ea apare intens idealizată. Manoil este un poet recunoscut, iar versurile lui, ale lui Bolintineanu sunt reproduse ca atare și circulă în narațiune. La prima vedere, romancierul ar fi doar beneficiarul epistolelor trimise de prietenul lui, Manoil, care i se adresează încă din prima scrisoare cu formula, „Iubite B.”. Așadar, ne dăm seama imediat că personajul principal, Manoil, este chiar autorul. Se crede, astfel, că în viața cotidiană, Bolintineanu ar fi vrut să fie Alexandru Elescu, (personajul din următorul lui roman și chiar mai reușit decât primul, intitulat „Elena”scris în anul 1862), ducând existența lui Manoil.

Neobișnuita configurare spațio-temporală a romanului descinde din romanele franceze (sec. XVIII), al căror spirit se întinde și pe alte planuri. Astfel, Manoil, un fel de roman epistolar, compus din scrisori purtând date precise, e de fapt un jurnal intim, ce ia forma scrisorilor adresate autorului. Mai mult, Manoil și Elena își pun personajele în mișcare pe un singur circuit: îndrăgostirea, mărturisirea iubirii și realizarea ei. Narațiuni pe temă exclusiv erotică și desfășurate într-un timp concentrat, romanele lui Bolintineanu se sustrag spiritului epocii lor.

În plus, romanul sentimental, „izolează protagoniștii”printr-un procedeu reductiv, iar în centrul acestuia se află eroul care nu vede un sens în lupta pentru existență și care, de aceea, se retrage la moșie voind compania femeilor și „farmecul naturii”. (N. Manolescu 2001: 83)

În Manoil, personajele sunt slab conturate, neadâncite psihologic, grupate în două categorii diametral opuse, într-un contrast ireductibil. Avem personaje pozitive pline de calități la superlativ (Manoil, Ana, Zoe, Smărăndița etc.) și personaje negative cu același grad comparativ, dar pline de vicii (Alexandru C. (monstru) și Mărioara (prostituată)). Autorul nu lucrează, așadar cu nuanțe de gri, ci cu cele două non-culori, alb și negru, conform spuselor lui Teodor Vârgolici. (1972:141)

Prin amestecul elementelor de tip roman sentimental face, însă, ca tipologiile, în deosebi cele feminine, să se situeze în siajul romantismului minor:

Smărăndița – „de 25 de ani, fără exagerare, o frumusețe rară, dar seamănă cu o floare ce in dimineața vieței sale se inclină melancolică! … un suflet plin de blîndeță, o inteligență superioară; multe cunoștințe, mai ales pentru o damă din timpul și din țara noastră!”;

Zoe – nepoata Smărăndiței – „o copilă de cincisprezece anișori; chipul mătușe-sei, dar strălucitor de frăgezime. Ai asemăna-o cu un bobocel de roză pe care fluturii încă nu-l bagă în seamă; plină de spirit și de inimă …”;

Tudora – „bălaie și rumenă ca o roză sălbatică, plină de frăgezime și de sănătate;”

„Mărioara este o amică a Smărăndiței: o fată de boier mare, de 18 – 20 de ani; nu este prea frumoasă, dar drăgălașă ca luna lui mai! … vorbele ei răsună ca o muzică sublimă; ideile cele mai comune în gura ei se îndumnezeiesc!”. (D. Bolintineanu 1993: 8)

După cum se înțelege după modelul romantic al epocii, Mărioara este un spirit comun, pasibil de a devia în direcția polului negativ, al macrosemnificației romanești, va confirma așteptările publicului cititor și se va transforma într-o prostituată celebră, cu veleități criminale. (Antofi S. 2008: 72)

In ceea ce-l privește pe cititorul din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, acesta dorește ,,amăgirea și nu adevărul”, conform lui Nicolae Manolescu (1980:92) în Arca lui Noe. Așadar, tot ceea ce i se întâmplă protagonistului se află în deplină concordanță cu ceea ce se așteaptă de la perioada respectivă. Manoil nu face altceva decât să întruchipeze tipologia parvenitului, și nu oricum, ci prin femei, de aceea și retragerea lui la moșie. Acest lucru se evidențiază prin metamorfozarea personajului, dar inexplicabilă în grila verosimilității realiste. Metamorfozarea poate fi privită ca „semnul imitației și al parvenitismului” numai dacă se acceptă faptul, o dată cu Manolescu, că Manoil îl detestă fără nici un fel de reținere pe Alexandru C., dar numai pentru a-l admira în secret.

Cum rangul aristocratic are o importanță majoră, acesta se va transforma dintr-un orfan și dintr-un intrus în familia și în casa lui N. Colescu, în bărbatul cu familie. Manoil este romanul întemeierii unei familii, iar eroul nostru va parcurge un drum inițiatic până la adevărata lui maturizare.

Dacă la începutul romanului acesta este dezolat din cauza lipsei „științei sufletului celorlalți” de către o femeie malefică, Mărioara, o cochetă, care, sub aparențe angelice, aproape îi distruge viața, iar nepotrivirea dintre ei își face simțită prezența încă de la început, fiindcă Manoil nu are „stare”, „nume”, ci este un simplu poet, satirizat chiar de către aceasta, care este o frumoasă, bogată totodată și care îi joacă pe degete elanul amoros al tânărului, seducându-l pentru a-l abandona în scurtă vreme; la finalul romanului, adevărata angelică Zoe, „bobocel de roză pe care fluturii însă nu-l bagă în seamă” este cea care l-a iubit cu adevărat și care îi propune protagonistului nostru, ceea ce atinge o dorință mai veche a lui, de situație materială, legată cu una sentimentală, o familie bogată, un nume, o viață idilică la țară, înconjurați de cărți și îmbătați de amor, fără să țină cont de ,,prejudețele lumei”(Bolintineanu 1993: 84), care ar fi zis că pe soț îl hrănește soția. Căderea și înălțarea vin prin femeie. Teza sentimentală pe care naratorul își propune să o ilustreze în Manoil este aceea că femeia poate face din bărbat un înger sau un demon, structurată însă pe coordonatele proprii romantismului românesc, pe direcția ideilor active de progres național și pe dreptate socială.

Un nou procedeu de modernitate se face remarcat în structura romanescă a epocii pașoptiste, numit mise en abîme, care intervine la un moment dat, ca instrument narativ ce anunță revenirea morală și sentimentală a eroului, și de recuperare programată în însăși teza romanului, a acestuia. (Antofi S. 2008: 72). Este vorba de pasajul în care Smărăndița îi apare în vis lui Manoil:

”Altădată tu erai floarea tinerimei noastre! Patria ta pusesă în tine atâta speranță!… inima ta era tânără și plină de candoare ca o fecioară; câți te cunoșteau nu puteau să se oprească de a te iubi … iar astăzi, cel mai degrădat om nu s-ar crede stimat ca să-ți strângă mana; cel ce crezuse în talentul tău astăzi roșește că a putut avea o asemine cugetare; inima ta s-a îmbătrânit, s-a degradat și nu mai poate să bată de acum înainte decât la fapte nefolositoare! … pentru ce ai venit in casa aceasta? Vrei să amăgești pe Zoe; pare că roșești de a fi singur in felul tău, și vrei să târăști în tina în care te afli tu ființa astă tânără și inocentă! …” (D. Bolintineanu 1993: 56)

Cât despre verosimilul acțiunilor romanești el rămâne în afara oricărei discuții. În Manoil, situațiile se răstoarnă radical la o cotitură de frază, iar autorul are nevoie de numai câteva rânduri, în finalul romanului, pentru a-i face fericiți pe cei buni și pentru a-i pedepsi pe cei răi. (Ion Simuț: România literară, 2001:26).

La nivelul scriiturii romanești, elementele de romantism Biedermeier, idilismul casnic, elogiul vieții de la țară, moralismul etc., sunt ușor contrabalansate de intenția de monografiere a societății romanești a epocii, pe toate palierele ei, ca și de o serie de tehnici de sursă balzaciană scoase la suprafață în construcția personajelor, de pildă, tehnici aflate, deocamdată, la un nivel rudimentar, mai degrabă procedural decât cu funcție structurantă a narațiunii și a universului diegetic. (Antofi S. 2008: 75).

Privind cu atenție stângăciile de construcție romanescă, lectura romanului Manoil ne arată nu doar o feminitate activă, pregătită să sfideze natura pentru a-și urma inima, ci este și conștientă de poziția ei inferioară în societate. Așadar, nu este indicat ca femeia să poată avea aceeași libertate ca bărbatul subliniindu-se acest aspect printr-o depărtare de tradițional, care, bineînțeles, nu face altceva decât să condamne sexul slab, fiind dominat de trăiri intense ale sufletului. Nu se mai vede o rigiditate a viziunii ca la Kogălniceanu, ci eul feminin este valorificat, iar interesul pentru viața subiectivă a acestuia, crește.

Toată acțiunea se termină ca într-un basm, iar personajele negative își primesc pedeapsa binemeritată. Alexandru C. moare într-o manieră destul de dubioasă, iar cel care este acuzat, este nimeni altul decât tatăl Tudorei, iar Mărioara, adevărata inculpată își recunoaște vina și își aduce argumentele, oferind cititorului finalul mult așteptat, stârnind compasiune, cu toate că totul este pus pe seama iubirii tardive și fără speranță pentru Manoil: .

„Manoil m-a iubit; eu nu-l iubeam; dar el mă desprețui cu cruzime!… apoi plecă în streinătate… mă măritai cu un bărbat bătrân, crezând că-l fac să călătorească, numai să văd pe Manoil… din căsătoria asta, purceseră toate relele mele…”. (D. Bolintineanu 1993: 88)

Studii teoretice și critice

Antofi Simona, Proza pașoptistă și postpașoptistă. Relecturi critice, Ed. Europlus, Galați, 2008

D. Păcurariu, Dimitrie Bolintineanu, Ed. Tineretului, București, 1969

Dimitrie Bolintineanu, Manoil. Elena, Ed. Gramar, București, 1993

Gilbert Durand, Figuri mitice și chipuri ale operei, Ed. Nemira, Buc., 1998

Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, Ed. Univers, Buc., 1981

Nicolae Manolescu, Arca lui Noe (eseu despre romanul românesc), Ed. Minerva, Buc, 1980, vol. I

Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Ed. Minerva, Buc., 1990, vol. I.

Paul Cornea, Originile romantismului românesc, Ed. Minerva, Buc., 1972

Paul Cornea, Regula jocului, Ed. Eminescu, Buc., 1980

Philippe Ariès și Georges Duby – Istoria vieții private, Ed. Meridiane, București, 1997, vol. VII

Philippe Ariès, Georges Duby – Istoria vieții private, Ed. Meridiane, Buc., 1997, vol. VII-VIII

Radu G. Țeposu, Viața și opiniile personajelor, Ed. Cartea Românească, Buc, 1983

Revista, România literară, nr. 26, 2001, Ion Simuț, Farmecul vetusteții http://www.romlit.ro/numarul_26_2001

Teodor Vârgolici, Introducere în opera lui Dimitrie Bolintineanu, Ed. Minerva, Buc., 1972

Virgil Nemoianu, Îmblânzirea romantismului, Ed. Minerva, Buc., 1998