Personajul In Literatura Populara

2. Studiul literaturii populare la ciclul gimnazial și liceal

2.1. Prezența literaturii populare în programa școlară

„Tată-său, ca și de la rând, dete pe de altă parte și-i ieși înainte, așeză un pod de aur, se făcu un balaur mare cu douăsprezece capete și se ascunse sub acel pod.

Când fu ca să treacă fata pe acolo, unde îi ieși înainte balaurul plesnind din coadă și încolăcindu-se; din gurile lui ieșea văpaie de foc, și limbile îi jucau ca niște săgeți arzătoare; cum îl văzu fata că este așa de grozav, niște răcori o apucară și i se făcu părul măciucă de frică. Calul dacă simți că fata se pierde cu firea, o îmbărbătă iarăși și-i aduse aminte ce o învățase să facă; iară fata împăratului, după ce mai prinse nițică inimă, strânse frâul calului cu mâna stângă, îi dete călcâie și, cu paloșul în dreapta, se repezi asupra acelui balaur.

Un ceas ținu lupta. Calul o potrivea cum să vină tot cam la o parte ca să-i reteze vreun cap; dară vrăjmașul se păzea și el destul de bine. În cele mai de pe urmă, izbuti fata să rănească pe balaur. Atunci, dându-se el de trei ori peste cap, se făcu om.

Fetei nu-i venea să crează ochilor când văzu pe tată-său înaintea ei; iară el luând-o în brațe și sărutând-o pe frunte, îi zise:

– Văz că tu ești voinică, fata mea, și bine ai făcut de ți-ai luat calul ăsta, căci fără dânsul te-ai fi întors și tu ca și surorile tale. Am bună nădejde să isprăvești cu bine slujba cu care te-ai însărcinat de bunăvoie. Numai adu-ți aminte de povețele mele și să nu ieși din cuvântul calului ce ți-ai ales. Să ne vedem sănătoși!

– Să te auză Dumnezeu, tată – îi răspunse fata – și să te găsesc sănătos.

Apoi, sărutând mâna tatălui său se despărțiră.”

(fragment din Ileana Simziana, basm cules de Petre Ispirescu, preluat din Petre Ispirescu, Basme, Ed. Junimea, Iași, 1987, pag.15)

Acesta este modul în care procedez, de obicei cu elevii din clasa a V-a la prima oră de lectură; le citesc elevilor un fragment din basmul Ileana Simziana, cules de Petre Ispirescu. Sunt conștientă de faptul că ei trec prin schimbări radicale, că au nostalgia claselor mici, când depindeau de profesorul sau învățătorul lor. De aceea, le spun că asemenea fetei de împărat care pornește la drum, așa începe și aventura frumoasă și, uneori anevoioasă a unei alte etape din viața lor de școlari. Odată cu citirea acestui fragment, le prezint și lista de lecturi pentru anul școlar în curs, listă ce poate fi îmbogățită și cu propunerile și alegerile lor. Nu în ultimul rând, profit de acest fragment pentru a le suscita interesul pentru lectură, pentru a-i determina să afle ce se întâmplă cu fata de împărat, dar și pentru a-și dori să citească și alte basme din literatura română și universală.

Aidoma împăratului care-și povățuiește fata, rolul meu în calitate de dascăl de limba și literatura română, este de a-i îndruma să-și găsească plăcerea și bucuria de a citi (spre plăcuta mea surprindere, unii dintre ei sunt deja fascinați și familiarizați cu lumea magică și minunată a cărților), de a ajunge să-și exprime părerea în legătură cu faptele petrecute, cu acțiunile personajelor, cu cărțile favorite, dar și de a-și crea ei înșiși propria poveste, imaginându-și noi scenarii. Tocmai de aceea, în clasa a VIII-a, după ce au dobândit o serie de cunoștințe, reiau fragmentul citit la prima oră de lectură din clasa a V-a, pentru a vedea dacă pot să-și exprime opinii în legătură cu comportamentul și mentalitatea personajelor din fragmentul citat la începutul capitolului. Lucrând în echipe și coordonați și de dascăl, ei ajung să vadă unele semnificații ale textului. Astfel, ei învață valoarea priteniei adevărate, respectul pentru părinți și ascultarea sfaturilor primite de la ei, valoarea cinstei, a iubirii față de cei de lângă tine, credința în Dumnezeu; de fapt valorile generale ale ființei umane, indiferent de statutul social, etnie, rasă, religie.

Programa școlară pentru ciclul gimnazial a suferit în ultimii ani unele schimbări, fiind redus numărul speciilor literare obligatorii. Începând cu anul școlar 2014 – 2015, s-au operat schimbări și la programa pentru susținerea Examenului Național pentru clasa a VIII-a. Un loc aparte în modificările operate îl ocupă și literatura populară, elevii trebuind să cunoască speciile și trăsăturile creațiilor populare studiate, să emită păreri cu privire la încadrarea lor într-o anumită specie sau să argumenteze că un text la prima vedere aparține literaturii populare și, nu în ultimul rând, să-și exprime opinia în legătură cu mesajul unui text popular la prima vedere.

Un beneficiu imens îl reprezintă faptul că profesorul nu mai depinde de manual, putând opta pentru un anume text, ținând totuși cont de unele criterii: o parte din operele alese trebuie să aprțină scriitorilor clasici din literatura română, textele să fie accesibile elevilor, să fie adecvate vârstei lor, să le cultive simțul estetic, să-i ajute să-și formeze deprinderi și valori pe care le pot folosi de-a lungul vieții, în funcție de situația ivită. Așadar, dincolo de competențele generale, atrage atenția capitolul Valori și atitudini, unde întâia valoare este „cultivarea interesului pentru lectură și a plăcerii de a citi, a gustului estetic în domeniul literaturii”. Cu alte cuvinte, eu în calitate de dascăl de limba și literatura română, am menirea de a-i ajuta și de a-i determina pe elevi să guste literatura, fie cultă sau populară, de a le cultiva interesul pentru valorile morale (Artă, Frumos, Cinste), cu atât mai mult cu cât literatura e pusă în relație cu celelalte arte (cinematografia, muzica, pictura). Întocmai unei călătorii inițiatice din basm, în această aventură plină de lucruri frumoase și peripeții, elevii devin neofiți, iar mie îmi revine rolul de inițiator. Nu o dată, de-a lungul acestei călătorii, am descoperit că și eu mă transform, că la rândul meu, cu fiecare generație de învățăcei, reiau drumul palpitant și inepuizabil al devenirii, care îmi oferă noi provocări și noi întrebări.

Consider că pentru elevi studiul literaturii populare este benefic, deoarece folclorul național este izvorul credințelor și al mentalităților poporului nostru; cu alte cuvinte esența spiritului acestui popor. Deși pot opta pentru un manual anume, la clasele gimnaziale, din considerente economice, utilizez manualele oferite de școală elevilor. Prin urmare, îmi structurez cea mai mare parte a planificărilor semestriale și anuale, ținând cont de textele propuse de către autorii manualelor pe care le utilizez la clasă (Editua Humanitas la clasa a V-a, a VII-a și a VIII-a și Editura Didactică și Pedagogică la clasa a VI-a). În schimb, la clasele liceale, libertatea de a alege este mult mai mare și, de multe ori apelez la textul unei opere decât la diverse fragmente din manual. Cerințele exercițiilor, la ambele cicluri sunt adaptate în funcție de caracteristicile clasei de elevi, apelând la diferite culegeri de exerciții. Personal, cred că libertatea de a alege textele ce urmează a fi studiate la clasă este fără nicio îndoială punctul forte al programelor școlare de limba și literatura română pentru clasele V-XII, manualul devenind un auxiliar. La gimnaziu aleg texte specice vârstei elevilor și țin cont și de principiul gradației de la ușor la greu, deși uneori aleg și texte mai dificile, mai ales pentru elevii care doresc să lucreze în plus.

Programa de limba și literatura română evidențiază importanța acestei discipline în formarea personalității elevilor, în formarea unor deprinderi și abilități necesare învățării pe întreg parcursul vieții și integrării active într-o societate bazată pe cunoaștere. Studiul limbii și literaturii române, aici intrând desigur și literatura populară românească, are o contribuție esențială în formarea personalității autonome a elevilor, aceștia ajungând să fie capabili de discernământ și spirit critic. Totodată, ei pot ajunge să-și argumenteze propriile opțiuni, fiind dotați cu sensibilitate estetică, conștiința propriei identități culturale și interes pentru varietatea formelor de expresie artistică.

Finalitățile disciplinei se reflectă în competențele specifice și în setul de valori și atitudini, din care derivă întreaga structură curriculară. Aceste finalități își găsesc corespondent în capitolul Comunicarea în limba maternă, așa cum este acesta prezentat în documentele Uniunii Europene, cât și în competențele transversale, menționate în același text.

Programa școlară pentru gimnaziu este structurată pe trei domenii de conținuturi: Lectura, Practica rațională și funcțională a limbii și Elemente de construcție a comunicării. Drumeția prin fascinanta lume a eroilor de basm, a vitejilor și a haiducilor ce-și ajută semenii, a năzdrăvanului Păcală, a cântecelor de jale, de dor, de înstrăinare, începe din clasa a V-a. Chiar dacă în programă, doar basmul popular este inclus ca specie obligatorie, eu predau și snoava, pe care elevii o îndrăgesc enorm de mult, fiind fascinați de șiretenia și inteligența lui Păcală. La clasa a VI-a este obligatorie studierea doinei populare, iar la a VIII-a, studierea baladei populare.

Având în vedere faptul că programa școlară nu îmi impune un text anume, aleg texte reprezentative pentru ilustrarea trăsăturilor specifice acestor specii ale literaturii populare, ținând cont de diverse criterii: plăcerea elevilor de a citi, gradul de dificultate a textului, valorile ce pot fi desprinse, capacitatea de a emite păreri cu privire la acțiunile personajelor ori cu privire la mesajul textului. În cadrul orelor de lectură, care se regăsesc în fiecare planificare anuală, aleg să studiez cu elevii și texte care să-i ajute să-și fixeze cunoștințele legate de speciile literare studiate. Uneori, apelez și la materiale audio, pentru unele opere consacrate din literatura populară românească. Ca metode de evaluare, pe lângă obișnuitele teste predictive, elevii primesc ca sarcini de lucru reprezenatarea grafică a unui personaj sau a unei opere studiate, alcătuirea unor portofolii pornind de la fișe de lucru, fișe cu citate extrase de ei, materiale sau proiecte, realizate individual sau în grup.

În general, la clasa a V-a, aleg să predau basmul popular cules de Petre Ispirescu, Prâslea cel voinic și merele de aur, deoarece în manualul de la Editura Humanitas se regăsesc fragmente din această operă populară. Pentru snoavă aleg textul ce se regăsește în același manual, Boierul și Păcală. Pentru studiul doinei, optez pentru superba Doina (Doină, doină, cântic dulce!), culeasă de Vasile Alecsandri și publicată în lucrarea Poesii populare ale românilor. La clasa a VIII-a, aleg de obicei, Miorița pentru studiul baladei populare.

În programa pentru clasele liceale, literatura populară nu se regăsește decât într-o măsură mult mai mică. La clasa a IX-a, în cadrul orelor de Ficțiune literară alocate temei Lumi fantastice (inclusiv SF), profesorul poate alege și studiul unui basm. Uneori, eu aleg basmul popular cules de Petre Ispirescu, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Doar programa pentru clasa a XI-a, alocă câteva ore pentru studiul unei creații populare, în cadrul temei Descoperirea literaturii populare. În ultimii doi ani, am ales studierea baladei populare Monastirea Argeșului, în relație cu drama de idei expresionistă a lui Lucian Blaga, Meșterul Manole, chiar dacă această cerință nu este obligatorie pentru profilul vocațional artistic. Consider că pentru elevi este benefic studiul și discutarea în paralel a două opere pe aceeași temă.

Literatura populară este parte a folclorului, care la rândul său, este parte integrantă a culturii naționale, definind astfel spiritul unui popor. Prin folclor înțelegem totalitatea faptelor de cultură populară transmise prin cuvânt și practici. Așadar, literatura populară cuprinde toate producțiile artistice, literare, muzicale, plastice, coregrafice, dramatice ale unui popor, create și transmise prin viu grai.

2.2. Importanța studierii literaturii populare

În opinia multor folcloriști, literatura populară are un rol important în dezvoltarea istoriei literare române moderne, deoarece aceasta din urmă este rezultatul unei literaturi orale, ce a redat într-un limbaj artistic propriu idealurile poporului român. Mai mult, literatura populară a fost o sursă permanentă de inspirație pentru mulți poeți și scriitori.

Termenul folclor provine din englezescul folklore și este format din două cuvinte: folk, ce se referă la popor și lore, care înseamnă știință, înțelepciune. Dacă la început a fost mai greu asimilat de către cercetătorii români, cu timpul el este utilizat alături de conceptul de literatură populară în cercetarea românească. Există totuși o deosebire între cei doi termeni. Folclorul denumește toate creațiile artistice (spirituale și materiale) ale unui popor, în timp ce literatura populară se referă îndeosebi la creațiile populare ce au ca suport un text literar.

Primele mențiuni despre creația populară apar la noi în lucrarea lui Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, care face referire la reminiscențele mitice ale moldovenilor, oferind drept exemplu mitul Sburătorului. Legendele lui Ion Neculce intitulate O samă de cuvinte pot fi văzute ca o primă culegere de creații populare.

Un rol important în dezvoltarea literaturii populare îl au scriitori romantici din întreaga lume, care văd în folclor o sursă originală de inspirație, o oportunitate de a reconstitui trecutul istoric național. În acest sens, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea apar antologii autentice prin intermediul cărora este adusă în fața cititorilor o bogată moștenire folclorică românească. Prima culegere de acest fel și de referință este cea a lui Vasile Alecsandri, apărută în 1852 și intitulată Poezii poporale. Balade (cântice bătrânești) în fruntea căreia scriitorul a așezat celebrul motto: „Românul e născut poet”. Cu timpul, culegerile și studiile de folclor iau amploare și tot mai mulți cărturari și folcloriști devin interesați de acest domeniu, ca de exemplu: Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Simion Florea Marian, Ion Pop Reteganul, Ovid Densusianu. Printre cei mai cunoscuți culegători de folclor se remarcă Petre Ispirescu cu Legendele sau basmele românilor, G. Dem. Teodorescu cu Poezii populare române și Lazăr Șăineanu cu Basmele române. Lucrarea lui Șăineanu este de fapt primul studiu comparatist din folcloristica românească, studiu premiat de Academia Română. Mulți scriitori români (Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici, în perioada marilor clasici, iar apoi Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, Mircea Eliade, în secolul următor) și-au exprimat admirația față de frumusețea inegalabilă a literaturii populare, lăsând în urma lor opere originale pornind de la diferite creații populare sau de la teme și motive întâlnite în folclorul românesc.

De-a lungul timpului, cercetătorii au formulat mai multe încercări de definire a folclorului: știință a tradiției conservate oral, totalitate a faptelor ce țin de particularitățile unui popor, precum și totalitatea manifestărilor psihologice ale unui grup etnic. În opinia lui Mihai Pop și a lui Pavel Ruxăndoiu, cultura este deopotrivă rezultatul valorilor materiale și spirituale create de un popor de-a lungul unor îndelungate practici sociale și istorice. Având în vedere faptul că bunurile create sunt și materiale și spirituale, rezultă o cultură materială și una spirituală, redate de-a lungul timpului printr-o diversitate de forme. Astfel, folclorul poate fi definit drept „totalitate a creațiilor și manifestărilor artistice” ( Mihai Pop, Pavel Ruxăndoiu, Folclor literar românesc, EDP, București, 1976, pag. 55) care țin de cultura spirituală și materială: literatura și muzica populară, dansul popular, formele de teatru și spectacol popular, obiceiuri și rituri, precum și țesături, cusături, arhitectura și pictura pe sticlă.

Trăsăturile literaturii populare sunt: caracterul oral, tradițional, colectiv, anonim și sincretic, trăsături ce se află în relații de intercondiționare și determinare reciprocă.

Trăsătura fundamentală a literaturii populare o reprezintă caracterul oral. Creațiile populare sunt create și păstrate prin viu grai, fiind transmise de la o generație la alta pe cale orală. Aceasta este deosebirea principală față de literatura cultă, care se creează, se difuzează și se păstrează prin intermediul scrisului (manuscrise și cărți tipărite). Oralitatea este trăsătura distinctivă a folclorului, un rol esențial jucându-l atât modul în care artistul popular transmite sau interpretează creația populară, cât și felul în care ceilalți o receptează.

O altă trăsătură o reprezintă caracterul tradițional, deoarece literatura populară conservă datini, tradiții și obiceiuri specifice mediului folcloristic. Caracterul tradițional are în vedere existența, în cadrul literaturii populare, a unui sistem prestabilit de mijloace de expresie artistică (motive, grupuri de rime, reprezentări mitice, formule magice, versuri de 7-8 silabe, ritm trohaic, rimă împerecheată sau monorimă, paralelism sintactic) care se combină într-o diversitate nesfârșită de variante și opere folclorice noi. Crearea unor noi variante sau a unor opere literare populare noi ține și de relația dintre tradiție și inovație.

Caracterul tradițional și raportul dintre tradiție și inovație constituie una din relațiile fundamentale care stau la baza proceselor și faptelor de folclor. Această relație are în vedere mai mulți factori: atitudinea diferențiată a mediului față de tradiție și inovație, crearea, interpretarea, conservarea și circulația creațiilor folclorice, dar și temele, variantele, structura lor internă. În mediile folcloristice coexistă tendința de a păstra tradiția și tendința de a o înnoi (bătrânii sunt mai legați de tradiție, în timp ce tinerii sunt mai receptivi la nou; femeile sunt mai tradiționaliste, spre deosebire de bărbați). Așadar, contradicțiile între vechi și nou contribuie la dezvoltarea și înnoirea continuă a folclorului, prin acumularea treptată de noi valori cu folosirea arsenalului artistic tradițional. Un alt factor ce influențează caracterul tradițional îl reprezintă evoluția vieții și conștiinței sociale. Procesul de înnoire în folclor este determinat de dezvoltarea gradului de cultură, de dezvoltarea gândirii și mentalității oamenilor.

Cea de-a treia trăsătură, caracterul colectiv, se referă la particularitatea unei opere populare de a fi produsul mai multor artiști, al unei conștiințe colective, spre deosebire de opera cultă, definită de obicei ca expresie a conștiinței individuale. Creatorul popular este exponentul artistic al colectivității, exprimând în creațiile sale gândurile, sentimentele și aspirațiile ei, el având dublu rol: de păstrător al tradiției și de transmițător. Colectivitatea este cea care pune în circulație creația populară a individului talentat din cadrul ei. Astfel, legătura dintre individ și colectivitate trebuie să fie una foarte strânsă, deoarece fără sprijinul comunității, creația nu circulă în variante, fapt ce duce la dispariția acestui bun folcloric.

O altă trăsătură importantă se referă la caracterul anonim, ce se află în strânsă legătură cu cel oral și colectiv, ținând cont de faptul că operele populare nu au autor cunoscut. Caracterul anonim este direct determinat de oralitatea folclorului. Dacă o scriere cultă nu poate fi concepută în afara autorilor cunoscuți, opera populară nu este însoțită de identitatea vreunui autor individual decât în puține și nesemnificative cazuri și pentru scurtă vreme.

Anonimatul este o consecință a caracterului oral și vizează esența ei, fiind o manifestare a caracterului colectiv. Așadar, anonimatul este un rezultat al mediilor păstrătoare și creatoare de folclor. Un individ nu-și poate însuși paternitatea unei creații populare, deoarece comunitatea nu-l va înregistra în conștiința ei. Există, totuși anumite cazuri izolate, când colectivitatea recunoaște realizarea unui individ, permițându-i să-și asume paternitatea asupra creației respective.

Ultima trăsătură o reprezintă caracterul sincretic, creația populară însemnând contribuția mai multor modalități artistice sau a mai multor arte. Astfel, poezia se cântă (cu excepția Plugușorului, a orațiilor de nuntă, a descântecelor, a proverbelor, a zicătorilor și a ghictorilor) sau se scandează în ritmul jocului (strigăturile). Narațiuea (basmul, legenda, snoava) beneficiază de mimica și gestica povestitorului popular, în timp ce teatrul popular folosește arta măștilor, a mimei și a pantomimei, dar și gestica, declamația, muzica.

Prin intermediul creațiilor populare, neamul nostru și-a perpetuat datele fundamentale legate de existența sa, marile întrebări cu privire la tainele lumii și ale vieții, precum și practicile rituale. Datorită faptului că poporul român s-a afirmat destul de târziu pe plan european din punct de vedere istoric, s-a vehiculat teoria că românii nu au o mitologie proprie, ci o reminiscență a mitologiilor popoarelor învecinate. Lazăr Șăineanu în studiul comparatist din lucrarea Basmele române, situează aceste creații populare românești într-o tipologie universală, realizând pentru prima dată în cercetarea românească o conexiune între folclor și mitologie. Și Romulus Vulcănescu, în vasta lucrare Mitologie română identifică îndepărtatele rădăcini ce stau la baza mitologiei noastre (predacă, protodacă, dacă și daco-romană), iar apoi identifică mai multe arii ale mitologiei: a sorții, a morții, a moșilor și a babelor, teogonia dualistă, ce are la bază înfruntarea primordială dintre Fărtate și Nefărtate, mitul solar și lunar, miturile apelor, pădurilor și ale eroilor, mitologia ocupațiilor, legende ce vizează toponimia mitică, precum și povești cu animale și păsări.

Conform definiției din Dicționarul Explicativ al Limbii Române, mitul este o povestire fabuloasă care cuprinde credințele populare (antice) despre originea Universului și a fenomenelor naturii, despre zei și eroi legendari. Potrivit lui Mircea Eliade, mitul este o narațiune ce povestește o istorie sacră, exemplară și semnificativă, ce a avut loc într-un timp mitic, primordial, în timpul fabulos al începuturilor.

Miturile au funcții multiple:

Explică originea Universului, apariția unor fenomene ale naturii, apariția unor plante,

viețuitoare, a unor astre, a unor teritorii geografice, precum și toate evenimentele primordiale în urma cărora omul a devenit ceea ce e astăzi.

Faptele relatate se caracterizează prin permanență și repetabilitate, astfel putem identifica un timp mitic (reversibil) și unul istoric (ireversibil).

Personajele mitice sunt făpturi supranaturale cu caracter simbolic: zei, semizei, eroi (Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana, Balaurul, Muma-Pădurii, Zmeul, Sburătorul).

Deși sunt ființe sacre, personajele mitice generalizează caractere, fapte de cultură, întâmplări și sentimente umane, găsindu-și corespondențe printre oameni.

Au valoare explicativă și morală, deoarece ele ilustrează concepția de viață a omului, aspirația lui spre perfecțiune, spre bine și frumos.

George Călinescu identifică patru mituri esențiale în literatura populară română: Traian și Dochia, Miorița, Meșterul Manole și Sburătorul.

Traian și Dochia este mitul etnogenezei sau întemeierii poporului nostru. El a fost formulat propriu-zis de Gheorghe Asachi: Dochia, fata lui Decebal, este prefăcută în stană de piatră de către Zamolxe, la rugămintea ei, pentru a scăpa de urmăritorul ei, împăratul Traian. Mitul apare și la Dimitrie Cantemir. Mihai Eminescu prelucrează mitul în Povestea Dochiei și ursitorile, unde Dochia (vechiul nume al Daciei) este spiritul autohton ce protejează pământurile de la nord de Dunăre și devine nemuritoare după căsătoria cu Traian.

Miorița (din balada populară cu același nume, din culegerea lui Vasile Alecsandri) se referă la existența pastorală a poporului nostru și reprezintă mitul mioritic sau al transhumanței. Prin această creație este exprimată atitudinea ciobănașului în fața morții, pe care și-o asumă ca pe un lucru firesc. Prin istoria baciului ce vrea să fie înmormântat lângă oile sale, este simbolizată atât existența pastorală a poporului român, cât și viziunea franciscan-panteistică a morții la individul român. Acest mit a ajuns să fie socotit de către unii, potrivit lui George Călinescu, Divina noastră Comedie, deoarece este perceput ca momentul inițial al oricărei culturi autohtone.

Meșterul Manole (din Monastirea Argeșului, varianta culeasă de Alecsandri) este mitul estetic, al jertfei pentru creație și exprimă credința că nicio operă nemuritoare nu se poate realiza fără sacrificiu. Deși tema este larg răspândită la popoarele din jur, versiunea românească este originală și autohtonizată, deoarece se referă la construirea celebrei biserici de la Curtea-de-Argeș a lui Neagoe Basarab. Potrivit vechilor credințe, anterioare creștinismului, orice creație trebuie să aibă viață, suflet prin jertfirea unei ființe umane, de regulă un tânăr sau o tânără. Balada Monastirea Argeșului ilustrează acest lucru: pentru construirea și durabilitatea mănăstirii de pe Argeș sunt jertfite aproape toate persoajele: prima dată Ana, iar apoi meșterii, sacrificați de domnitorul hain și orgolios.

Mircea Eliade așază mitul jertfei între ritualurile de construcție, pornind de la ideea că orice gest de înălțare a unui edificiu reprezintă un reflex al Genezei, un act îndumnezeit care consfințește locul și îi deschide perspective spre timpul inițial al zidirii lumii. În mitul Meșterului Manole, construcția sacralizează un spațiu degradat, intrat sub incidența diabolicului, deoarece mănăstirea trebuie clădită pe un loc părăsit și blestemat. De aceea este nevoie de sacrificiu sacramental; meșterii sunt în număr de nouă, cifră a perfecțiunii absolute și a imposibilului, iar Manole este singularizat. El este artistul dar și eroul salvator al lumii infestate; ridicarea mănăstirii nu este doar un act artistic, ci și unul sacramental, deoarece în zidurile ei meșterul își va închide propria soție, săvârșind totodată un ritual de reînnoire. Pentru el creația devine o misiune sacră și o experiență tragică. Ana este ea însăși purtătoare de viață și mormânt; jertfa zidirii vitalizează construcția, îi conferă durată. Moartea meșterilor asigură unicitatea operei lor, sugerând și caracterul secret al ritualului jertfirii.

Sburătorul este al patrulea mit și este erotic. Sburătorul se întâlnește și la popoarele învecinate, dar cu o altă denumire. El este „un demon frumos, un Eros adolescent, care dă fetelor aflate la vârsta pubertății tulburările și tânjirile primei iubiri” (George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediția a II-a, Ed. Minerva, București, 1988, pag. 60). Prima menționare cu privire la Sburător o face Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei, unde este descris drept nălucă, un tânăr frumos ce vizitează noaptea femeile de curând măritate. În perioada romantică, mitul Sburătorului este asimilat mitului îngerului căzut. În literatura noastră este magistral prelucrat de Ion-Heliade-Rădulescu în poezia Zburătorul, dar și de către Mihai Eminescu în două poeme: Călin (file din poveste) și Luceafărul.

În opinia lui George Călinescu, cele patru mituri înfățișează probleme fundamentale: „nașterea poporului român, situația cosmică a omului, problema creației și a culturii și sexualitatea” (George Călinescu, op. cit., pag. 60), ele conturând dimensiunile mitologiei și ale creației populare românești.

3. Specii reprezentative în literatura populară

3.1. Speciile literaturii populare

Cultura populară sau folclorul cuprinde cultura materială și cea spirituală creată de oamenii din popor. În cadrul folclorului, distingem: literatura populară sau folclorul literar, muzica populară sau folclorul muzical, dansul popular sau folclorul coregrafic, țesăturile, cusăturile, arhitectura populară și pictura populară pe sticlă. Înfățișând o varietate de aspecte, redând o gamă felurită de stări sufletești și de convingeri, creația populară se caracterizează printr-o diversitate de forme ce evidențiază bogăția sufletească a poporului român, puterea sa creatore, gustul pentru frumos și concepția despre viață. La UNESCO, România figurează cu trei cuvinte: dor, doină, colind, termeni ce definesc specificul spiritual al poporului nostru. O clasificare a literaturii folclorice pe categorii funcționale, tematice, expresive, pe genuri și specii împarte literatura populară, în două mari grupe: creația literară cu funcție rituală sau ceremonială și creația literară fără funcție rituală sau ceremonială. La rândul ei, creația literară cu funcție rituală sau ceremonială se poate diviza în trei categorii: poezia obiceiurilor, poezia ceremonialurilor de trecere și poezia descântecelor.

Poezia obiceiurilor cuprinde: obiceiuri de Crăciun și de Anul Nou (colinde,Capra, Plugușorul, Ursul); practici de primăvară (Vergelul, Sâmbra oilor, Junii); ceremoniale de chemare a ploii ( Scaloianul, Paparudele); datini legate de seceriș (Cununa, Drăgaica).

Poezia ceremonialurilor de trecere se referă la obiceiuri legate de momentele cruciale din viața omului: nașterea; nunta (orațiile, Cântecul miresei); moartea (Cântecul bradului, Cântecul mare de petrecut, Cântecul zorilor, bocetele).

Creația descântecelor cuprinde descântece de boală, de dragoste și de deochi.

A doua grupă, aceea a literaturii folclorice fără funcție rituală sau ceremonială, cuprinde creații ce se pot clasifica pe genuri și specii literare.

Creațiile lirice în versuri cuprind: doine (de dor, de haiducie, de cătănie, de jale, de înstrăinare); cântece propriu-zise (cântece despre cântec, despre relațiile de familie, de iubire, dragoste și dor, cu temă socială, de înstrăinare, de muncă); strigături.

Operele epice pot fi în versuri sau în proză. Balada populară este o specie epică în versuri și este de mai multe feluri: fantastică, vitejească, pastorală, despre curtea feudală, familială sau nuvelistică. Creațiile epice în proză specifice literaturii populare sunt: basmul, legenda și snoava.

O ultimă categorie o reprezintă literatura aforistică și enigmatică, compusă din proverbe, zicători și ghicitori.

3.2. Epica populară: basmul, snoava și balada

3.2.1. Basmul popular

Oralitatea, trăsătură de bază a literaturii populare, este legată, la toate popoarele de obiceiul de a povesti, obicei răspândit în toate timpurile și clasele sociale. În mediile populare, povestitul a constituit pentru oameni una dintre formele principale de distracție și manifestare spirituală. Chiar dacă în zilele noastre, obiceiul de a povesti și-a pierdut din intensitate, el este străvechi și avea mai multe scopuri: prilej de desfătare, plăcere de a asculta, desprindere de învățăminte și morale.

În limba română, cuvântul basm își are originea în cuvântul slavon basni, cu sensul de poveste, născocire. El denumește o specie literară populară, cu trăsături specifice în cadrul genului epic din care face parte. Noțiunea de basm ilustrată în mod obișnuit la noi are în vedere, mai ales basmele fantastice, mult mai răspândite și reprezentate în folclrul românesc decât alte categorii.

Basmul este o operă epică de mare întindere, în care predomină narațiunea și în care întâmplările reale se împletesc cu cele fantastice. Elementele fabuloase sunt dominante, pentru că basmul creează, potrivit cercetătorilor Mihai Pop și Pavel Ruxăndoiu, o lume cu totul aparte, concepută în coordonatele unui univers fantastic, opusă cotidianului, o lume în care voința omului nu cunoaște limite, în care nu există contradicții care să nu fie rezolvate. În opinila lui George Călinescu, basmul este „o oglindire a vieții în moduri fabuloase” (George Călinescu, Estetica basmului, Ed. Pergamon, Bistrița, 2006, pag. 5), un mijloc de evadare din cotidian într-un ținut mirific, într-o lume fermecătoare, unde totul este realizabil. În ceea ce privește latura morală, prin lumea pe care o redă, basmul înlesnește manifestarea unor idei și norme morale, sancționând cu asprime abaterile de la moralitate.

De-a lungul timpului au circulat mai multe definiții legate de basm; unii cercetători, printre care Bogdan Petriceicu Hasdeu și I. C. Chițimia, considerau că un rol esențial îl are elementul supranatural sau fantastic, neadevărat. Ovidiu Bîrlea în lucrarea Folclorul românesc, volumul I, oferă o definiție a basmului, pe care îl numește „narațiune pluriepisodică”, cu „un protagonist uman (de obicei adolescent), care este ajutat de-a lungul acțiunii de animale sau obiecte cu însușiri miraculoase și care, la sfârșit este răsplătit în chip maxim” (pag. 149), acțiunea fiind plauzibilă pentru o gândire străveche. În opinia aceluiași cercetător, basmul este o oglindire a epocii în care a fost creat și în care se răsfrânge realitatea acelor vremuri în lumina ideologiei tradiționale. Așadar, basmul caută să cuprindă întreaga realitate umană, șlefuită în tematica ei primară. Și I. C. Chițimia subliniază faptul că deși în subiectul basmului sunt incluse întâmplări cu monștri, în centrul acestei creații populare se află omul în diverse ipostaze, reprezentând binele sau răul.

Multă vreme, folcloriștii străini și români au încercat diverse clasificări pentru această creație populară. Basmele românești folclorice sunt deosebit de variate sub aspectul conținutului și al formei și se pot clasifica în trei categorii: fantastice, animaliere și nuvelistice. Dacă basmele fantastice sunt creațiile în care predomină elementul miraculos, basmele animaliere au în centru personaje din lumea animală – probabil vechi totemuri – și sensuri alegorice, în timp ce basmele nuvelistice se apropie de poveste, confundându-se cu ea prin apariția elementelor din lumea reală.

Tema generală este victoria forțelor binelui asupra forțelor malefice, confruntare ce determină natura conflictului moral și exterior. Din această cauză, basmul are un sfârșit fericit și se termină cu nunta eroului și nu cu moartea lui. Există, totuși și excepții, puține basme având sfârșit tragic, deoarece se încheie cu moartea protagonistului. Întâlnirea eroului cu moartea inevitabilă (de exemplu, în Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte) este o temă ce se opune mitului tinereții veșnice, o preocupare și o dorință străveche a omenirii, dar și a poporului nostru. În opinia lui Ovidiu Bîrlea, drama e adânc umanizată, atât prin plasarea locului cu veșnicie pe pământ, în ținutul zânelor, cât și prin nesocotirea interdicției de a vâna în Valea Plângerii. Așadar, ciocnirea dintre nemurire și dorul de părinți dobândește o profunditate abisală și protagonistul basmului trebuie să adere la destinul uman, năzuința sa spre nemurire fiind o amăgire și un act împotriva legilor firii.

3.2.2. Structura basmului popular

Lumea basmului ia ființă într-un spațiu și durată nedeterminată. Cele două categorii ale existenței sunt redate în obârșia fabulosului, redând nostalgia omului de a înlătura îngrădirile de ordin ontologic. În ansamblu, spațiul este structurat pe trei niveluri: lumea oamenilor, o lume ce dă iluzia realului, dar în care distanțele sunt micșorate (protagonistul trece peste nouă mări și nouă țări); celălalt tărâm (locuit de monștri) și înaltul cerului, guvernat de zâne sau de forțe divine. Și timpul face abstracție de tiparul lumii fizice, cunoscând contrageri și dilatări, putând fi suspendat sau accelerat. În unele basme românești, timpul este reprezentat antropomorfic: Sfânta Vineri, Sfânta Dumincă.

Întâmplările se petrec pe două tărâmuri diferite: tărâmul oamenilor și tărâmul celălalt; ele se află la mare distanță, au o înfățișare diferită și se conduc după legi opuse. Locurile sunt de cele mai multe ori doar schițate, iar celălalt tărâm poate fi tărâmul de jos și, uneori, cel aerian. Deși se conduce după legi diferite, în general, lumea de jos nu este înspăimântătoare. De multe ori, ea se aseamănă cu cea de pe pământ, având gospodării cu moșnegi, ai căror ochi au fost furați de iele, palate în care trăiesc zmei și zmeoaice, grădini și lacuri în care se adăpostesc balauri. Lumea aeriană se reduce, în ansamblu, la o casă aflată pe o cracă a copacului cu vârful spre cer. În drumul său spre obținerea virtuților necesare unui conducător înțelept și corect, eroul străbate păduri nesfârșite, ținuturi aride, locuri periculoase, precum valea cu dor, păduri de aramă, de argint și de aur, care vâjâie în momentul ruperii unei ramuri. În unele cazuri, eroul se întâlnește cu camarazi (frați de cruce, cei cinci năzdrăvani) ce-l vor însoți și ajuta în călătoria sa.

În basm întâlnim clișee compoziționale sau formule tipice: formula inițială, mediane și finală, fiecare având un rol bine conturat. În creațiile populare cu prinți, zmei, prințese și zâne, timpul e ilustrat, de cele mai multe ori prin formula inițială „a fost odată ca niciodată…”, cu rol de a introduce lectorul în lumea fabulosului, o lume a începuturilor, în „illo tempore”, un fel de paradis în care totul este posibil („plopșorul făcea pere și răchita micșunele”, „lupii și mieii se sărutau”). De la început, povestitorul popualar anulează în mod deliberat ideea de timp și de spațiu, subliniind astfel unicitatea întâmplării, ascultătorii fiind avertizați cu privire la fantasticul întâmplărilor și trebuie să le creadă, căci este mai mincinos cel care nu le crede.

Formulele mediane (de exemplu, „înșiră-te poveste că-nainte mult mai este…”) întrerup basmul când e mai interesant, tocmai pentru a întreține suspansul. Totodată, prin intermediul lor, se realizează trecerea de la o secvență narativă la alta. Formula finală vorbește despre întoarcerea povestitorului din lumea poveștii, de obicei de la nuntă prin mijloace de călătorie extrem de ciudate, imposibile, menite să sugereze zborul imaginației (de exemplu, „Am încălecat pe-o roată și v-am spus povestea toată; am încălecat pe-o căpșună și v-am spus o mare minciună”). Povestitorul vrea de fapt să convingă auditoriul că cei care nu au fantezie ca să-și poată închipui confruntarea dintre bine și rău sunt mai mincinoși, căci nu e adevărat că răul există în lume. Formula de încheiere marchează ieșirea din lumea supranaturalului. Ovidiu Bîrlea afirmă că oamenii din popor credeau cu ardoare în întâmplările din basm, dar mai ales în puterea cuvîntului într-o anumită conjunctură. Astfel, încheierea povestitorului cu participarea sa la nunta protagonistului, unde a băut și mâncat pe îndelete producea o bucurie reală în rândul ascultătorilor.

Victoria binelui asupra răului exprimă optimismul poporului nostru, care este convins, că indiferent de cîte fețe are răul, binele îi dă de capăt. Așadar, pe lângă valoarea estetică, basmul avea, în societatea tradițională, un mesaj moral-educativ, propagând nădejdea că binele iese întotdeauna învingător și cei buni sunt recompensați, primind împărăția și însurându-se cu fata mult dorită.

În toate basmele, parcurgerea drumului maturizării de către erou presupune un lanț de acțiuni convenționale: o situație inițială de echilibru, când totul este bine și frumos; un eveniment care dereglează echilibrul inițial (de exemplu, furtul merelor de aur în Prâslea cel voinic și merele de aur), acțiunea de remediere: plecarea la drum, apariția adjuvantului (de obicei, calul năzdrăvan), a altor ajutoare, a donatorilor, trecerea probelor; refacerea echilibrului și recompensa protagonistului. Basmul pornește de la o schemă narativă consacrată, pe care povestitorii populari și anonimi o îmbracă și o actualizează pe măsura imaginației și talentului lor, unii introducând elemente contemporane lor, precum evenimente legate de aspectele sociale, mirajul urbanizării, sondajul psihologic. I. C. Chițimia în Folclorul românesc în perspectivă comparată consideră basmul o specie folclorică tânără, având în vedere faptul că evoluează mereu, fiind adaptată continuu la noile condiții de viață și de civilizație.

Așadar, structura narativă a basmului e simplă și are în vedere o primă etapă încărcată de luminozitate și voioșie, deoarece oamenii trăiesc în pace și armonie și se încred în forțele binelui. Are loc apoi o altă fază, când intervin forțele răului și tulbură armonia de la început, iar eroul pleacă pentru a reface echilibrul inițial. Pe parcursul drumului (cu funcție inițiatică, e vorba de drumul maturizării), eroul se poate însoți cu frați de cruce, are parte de sfaturile și ajutorul adjuvanților (calul năzdrăvan, Sfânta Vineri), se luptă cu forțele răului (întruchipate de zmei, zmeoaice, balauri, draci, frați care-i vor răul, spân) și în cele din urmă reușește să restabilească armonia primordială, finalul fiind unul plin de fericire și de bunăstare (și-a făcut prieteni de încredere, a dobândit o serie de calități necesare unui bun conducător și primește pe lângă împărăție și fata de împărat).

Prezența motivelor literare este specifică basmului: superioritatea mezinului, împăratul fără urmaș pe linie bărbătească, cifra trei, călătoria, probele, încălcarea interdicției, dorința imposibilă și îndeplinirea ei, obiectele magice, demascarea răufăcătorului, pedeapsa, căsătoria. Cifra trei este foarte des întâlnită în această operă populară: trei fii de împărat, trei fete de împărat, trei probe, trei zmei, trei palate, trei zâne. De cele mai multe ori, dintre cei trei fii sau cele trei fiice se distinge mezinul ori mezina, atât prin frumusețe, cât și prin vitejie (superioritatea mezinului).

Obiectele magice diferă, ele pot fi considerate și amulete deoarece ajută eroul în depășirea probelor la care este supus. Dintre obiectele fantastice, se regăsesc cel mai des: sabia (taie la comandă), bățul (lovește la comandă), masa (se încarcă cu mâncăruri și băuturi), inelul și lampa (îndeplinesc dorințe), căciula sau mantaua (au capacitatea de a face ființa invizibilă), punga (generează bani), fluierul (obligă la joc). Și hainele prăfuite prin lăzi și armele ruginite din tinerețea împăratului sunt tot obiecte fermecate; ele regenerează prin curățare sau lovire.

Tipică basmului este și simetria funcțiilor (motivelor literare) prin repetare sau prin dispunere în perechi: interdicție – încălcarea interdicției, furtul – recuperarea obiectului magic furat, dorința imposibilă – realizarea dorinței, lupta – victoria. Totodată, în plan simbolic, incipitul și finalul nu sunt doar simetrice, ci identice, deoarece ambele marchează o intrare dar și o ieșire din lumea fabulosului. În basm, valorile fundamentale ale vieții sunt repetitive. Astfel, eroul repetă inițierea tatălui, la fel cum probabil, unul dintre fiii săi va urma același drum.

Discursul narativ este reliefat prin: prezența formulelor specifice (inițială, mediane și finală), a șabloanelor lingvistice (calul năzdrăvan zboară „ca vântul și ca gândul”; eroina este atât de frumoasă încât „la soare te puteai uita, dar la dânsa, ba”), dar și a invariantelor conceptuale și stilistice (cele trei trepte valorice sunt exprimate prin trei metale: aramă, argint, aur). În basm unele locuri, precum pădurea sau paltul poate fi de aramă, argint,aur, chiar și de diamant. Și calul năzdrăvan, ajutorul de nădejde al eroului poate fi de aramă, argint și aur. Inclusiv protagoniștii masculini și eroinele feminine au o frumusețe aparte, părul lor fiind de aur, fapt ce evidențiază aspirația omului din popor spre tot ce este frumos, prețios, dar mai ales spre perfecțiunea și superioritatea vieții, redate metaforic prin folosirea metalelor prețioase în portretizare și descriere.Sintagma „copiii cu părul de aur” atrage atenția de la început că ascultătorul sau cititorul are de-a face cu niște ființe fantastice, care pot dejuca planurile malefice ale celor răi. Trecerea pădurii de aramă sau câmpul de aramă ce trebuie arat, se dovedesc a fi probe extrem de grele, în depășirea cărora intervin forțe supranaturale. Chiar dacă verbele sunt utilizate la timpul prezent, raportul dintre timpul povestirii și timpul povestit este de narațiune posterioară.

3.2.3. Tipuri de personaje în basm

Conform Morfologiei basmului de Vladimir I. Propp, personajele basmului se încadrează în câteva tipare: eroul sau protagonistul, antagonistul, falsul erou, ajutoarele sau adjuvanții, donatorii, oponenții (răufăcătorii), trimițătorul, fata de împărat sau zâna (personajul căutat), împăratul.

În basm lupta are loc între forțele binelui, reprezentate de protagonist, adjuvanți, donatori, obiecte magice și forțele răului, constituite din antagoniști, oponenți, care pot avea uneori și funcție de trimițător (cazul spânului în Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă).

Protagonistul sau eroul ocupă un loc de bază în structura basmului. În centrul operei se află ființa umană, în ipostaza sa juvenilă, cunoscută mai ales sub numele de Făt-Frumos și Ileana Cosânzeana, deoarece este singura specie folclorică ce evidențiază optimismul, având încredere în forța omului. Deoarece simbolizează frumusețea și vitejia, el este mereu tânăr și victorios, fiind de obicei ajutat de calul năzdrăvan. El trebuie să se lupte și să învingă monștrii, adică ființele care au stricat echilibrul și fericirea lumii omenești. Astfel, el srăbate „nouă mări și nouă țări”, ajunge pe tărâmul celălalt, dar se întoarce mereu biruitor. Călătoria sau drumul său îi consfințește statutul de erou, adică de mire, căci aprope toate basmele se încheie cu nunta protagonistului.

Etimologic, termenul făt provine din latinescul fetus, ce semnifică un copil, un fiu, un plod, un fecior. Conform lui Romulus Vulcănescu, Făt-Frumos este asemuit cu Hercule de către Gh. F. Ciaușanu (ținând cont de faptul că este personificarea curajului și frumuseții bărbătești) și cu fiul lui Apollo de către Athanase M. Marienescu (datorită părului de aur, Făt-Frumos este asemănat cu „o zeitate de lumină”). Romulus Vulcănescu consideră că Făt-Frumos are însușiri solare în ipostaza antropomorfă a Soarelui, fapt întărit și de însemnele puterii lui: calul năzdrăvan, paloșul de aur și fluierul vrăjit. Același cercetător afirmă despre acest personaj că este „o variantă a mitului soarelui, în căutarea idealului de iubire perfectă” (Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Editura Academieiei, bucurești, 1985, pag. 390). Mihai Pop și Pavel Ruxăndoiu consideră că termenul Făt-Frumos derivă din adresarea străveche și afectivă „fătul meu”, formulă utilizată de bătrânii satului pentru tineri. Așadar, flăcăul cel frumos a devenit în basm nume propriu.

De cele mai multe ori, protagonistul este fiu de împărat, dar poate fi și un fecior sărac sau fiul unui animal. Pe lângă numele de Făt-Frumos, cel mai des întâlnit în basmele noastre, se regăsesc și alte nume precum: Prâslea, Busuioc Verde, Tei legănt, Pipăruș Petru, Harap- Alb. În unele cazuri, când eroii sunt gemeni sau frați de cruce, aceștisa poartă nume obținute prin jocuri de cuvinte și simetrii fonetice: Siminoc și Busuioc, Măr și Păr.

Ccâteodată, eroul nu este individualizat printr-un nume, ci este denumit prin diverși termeni: voinicul, băiatul, copilul, omul; el deveninnd astfel un exponent al omului din popor. Mai mult, poporul nu a zugrăvit niciodată eroul basmului în manieră romantică, ci ca un reprezentant al unei colectivități, care are nevoie de ajutorul altor personaje, de multe ori el fiind neputincios fără ajutorul altora. Alegerea protagonistului ca om din popor nu este aleatorie, el luând contact cu oamenii, identificându-se cu ei. Cu alte cuvinte, el nu este o figură abstractă, rece, distantă, ci încărcată de afectivitate și care urcă pe scara socială prin luptă dreaptă, deoarece basmul este – așa cum afirmă I. C. Chițimia în lucrarea Folclorul românesc în perspectivă comparată – „manifestul literar cel mai expresiv al năzuințelor populare” (pag. 199).

Alegerea mezinului ca erou al întâmplărilor nu este accidentală; de obicei cel mai mic (cel de-al treilea dintre frați) este apreciat de către tată drept cel mai neîndemânatic, cel mai nepriceput. Cu toate acestea, mezinul este cel mai isteț și cel mai voinic, dar își ascunde însușirile sub masca neroziei și trândăviei. Aidoma calului năzdrăvan, care la început e numai piele și os, și în cazul mezinului, aparențele înșală. De-a lungul probelor la care este supus, protagonistul dă dovadă de o serie de calități: altruism, milostenie, smerenie, bun-simț, vitejie; datorită acestor virtuți este ajutat din recunoștință de către alții.

Unii eroi își manifestă precocitatea înainte de naștere, prin refuzul de a veni pe lume până nu li se promite că vor primi ce-și doresc. Alții se nasc într-un mod cu totul și cu totul miraculos: sunt fii de animale (iapă, vacă, oaie), sunt concepuți prin degustarea unor alimente și ierburi cu proprietăți magice sau provin dintr-un obiect ce a fost scăldat ori legănat. Originea lor miraculoasă prevestește trăsăturile lor năzdrăvane și întâmplările fantastice prin care vor trece. Din punct de vedere fizic, cresc mai repede decât alți feciori, sunt mai curajoși și se dezvoltă intelectual într-un ritm extrem de rapid. În alte cazuri, protagoniștii se pot transforma într-un obiect sau animal, dându-se de obicei de trei ori peste cap. Rareori, ei sunt metamorfozați în urma unui blestem.

Eroina apare cel mai des cu numele de Ileana Cosânzeana (Ileana Simziana), cunoscând și alte denumiri: Lina Rujulina sau Floarea Florilor. Asemenea protagonistului și eroina poate apărea în diverse ipostaze: crăiasă, zână, fiică de împărat, o fată săracă și fata războinică, prefăcută în fecior în urma blestemului (de exemplu basmul Ileana Simziana, cules de Petre Ispirescu). Ea întruchipează idealul de frumusețe feminină, atât prin frumusețea fizică răpitoare („la soare te puteai uita, dar la dânsa, ba”), cât și prin calitățile morale deosebite: hărnicie, modestie, cumințenie și intuiție, reușind mereu să iasă cu bine din orice situație. Aidoma numelui personajului masculin (Făt-Frumos), și cel feminin (Ileana Cosânzeana) accentuează frumusețea eroinei, o caracteristică a folclorului românesc. Romulus Vulcănescu este de părere că acest personaj feminin este ipostaza antropomorfă a Lunii, iar pentru Făt-Frumos, ea este „o zână a frumuseții rupte din soare și a bunătății eterne ” (Romulus Vulcănescu, op. cit., pag. 390).

Crăiasa (în alte cazuri zâna) trăiește într-un loc necunoscut, îndepărtat, peste țări și mări, într-un castel singuratic, în vârful copacului ceresc sau pe tărâmul zânelor. Ea este dorită de erou, care o vede: în vis, în stadiul prenatal (acesta refuză să se nască până nu îi este promisă de soție), într-o fotografie rămasă pe fundul unei lăzi. În unele împrejurări, ea este cea care se arată eroului în vis, lăsându-i acestuia inelul pentru a fi căutată.

Spre deosebire de zmei și alți monștri (care sunt muritori), zânele, în general, sunt nemuritoare și au puteri supranaturale, fiind extrem de frumoase. Când se îndrăgostesc de muritori și se mărită cu ei își pot pierde puterile. Ielele și sânzienele sunt zâne înaripate. Zâna este mereu tânără, are legături oculte cu pasărea, în care se metamorfozează. În general, zânele păzesc izvoare fermecate, cunosc secretul tinereții veșnice, fiind personificări ale seducției, avînd „cu omul relații precumpănitor erotice” (G. Călinescu, Estetica basmului, pag. 73).

În alte circumstanțe, eroina este fie o fată de rând persecutată de obicei de mama vitregă, fie fiică de împărat; de cele mai multe ori, mezina. Mai există și fata războinică, care înlocuiește feciorul de împărat dorit cu ardoare, și care, alături de calul năzdrăvan învinge toate obstacolele, fiind la fel de curajoasă ca oricare voinic. Din nefericire, curajul îi este fatal, deoarece blestemul o transformă în fecior, luând astfel locul împăratului la tron.

Portretul fizic al eroilor și eroinelor din aceste creații populare este doar schițat în linii mari, creatorul popular fiind interesat mai mult de acțiune, decât de descrierea personajelor sale. Așadar, protagonistul este frumos, puternic și drept, conturându-se astfel „un ideal estetic” (Nicolae Roșianu, Stereotipia basmului, Ed. Univers, București, 1973, pag. 110). Prin calitățile enumerate de povestitorul popular sunt relevate de fapt valori esențiale ale omenirii, precum: frumusețe (nu doar fizică, ci și morală), omenie, putere. Frumuseții fizice a voinicului basmului îi corespunde cea morală. De cele mai multe ori, frumusețea protagoniștilor și a eroinelor este redată prin apelarea la soare și metale prețioase, în special aurul. Deși asemuiți cu soarele, astrul nu se ridică la nivelul acestora, rămânând „în urma frumuseții și strălucirii eroilor” (Nicolae Roșianu, op. cit., pag. 111).

În majoritatea basmelor, eroii au la dispoziție o mulțime de auxiliari (animale și obiecte), așa cum îi numește Ovidiu Bîrlea, iar când protagonistul nu are puteri supranaturale, el este ajutat de cal, animale năzdrăvane, donatori și de obiecte primite de la diferite personaje, care îl sfătuiesc și îl ajută.

Calul năzdrăvan este ajutorul cel mai de preț pentru eroul basmului, care în ciuda aparențelor înșelătoare (e doar piele și os, fiind cel mai urât din herghelia împăratului sau a babei rele), după hrănirea cu jăratic, cu orz fiert în lapte sau cu firimiturile rămase de la masa împărătesei, își recapătă puterile fantastice (se deplasează rapid, se poate metamorfoza, scoate din urechi haine și obiecte magice, rezolvă majoritatea probelor stăpânului, îl sfătuiește și îl îmbărbătează). Originea sa este necunoscută, de obicei este capturat, câștigat prin păzirea hergheliei babei năzdrăvane, obținut printr-o binefacere sau născut în împrejurări fantastice (iapa mănânca fărămiturile de la masa împărătesei). În ultimul caz, el se naște frate cu eroul, pe care-l slujește și-l iubește aidoma unui frate real.

Uneori, calul năzdrăvan este superior eroului, care este fricos și plângăcios (de exemplu, Harap-Alb). George Călinescu în Estetica basmului îl numește animal înzestrat cu însușiri raționale, remarcabile, „un inițiat” (pag. 83), „inteligența călăuzitoare a eroului, care nu face nimic fără sfatul lui” (George Călinescu, op. cit., pag. 92). I. C. Chițimia vede în acest adjuvant „întruparea dragostei umane față de prietenul său, omul” (I. C. Chițimia, Folclorul românesc în perspectivă comparată, pag. 215). El e prietenul cel mai bun și cel mai credincios al protagonistului, comportându-se aidoma unui om, fiind umanizat de către popor, care îl imaginează în împrejurări alese. Nu este întâmplătoare înfățișarea sa metalică (de aramă, argint, aur), căci poporul își manifestă iubirea față de el. Și când slujește de partea răufăcătorilor, nu le rămâne fidel acestora, alegând să treacă de partea eroului. Mai mult, cei doi devin nedespărțiți, căci spre deosebire de alte animale năzdrăvane (lup, urs, vulpe, care au propria împărăție), el nu are un regat al său.

În lupta cu adversarii săi, protagonistul este ajutat și de alte animale (printre care, amintim câinele, lupul, ursul, vulpea, șoarecele, peștele, vulturul, corbul, zripsorul, albina, furnica), cărora le cere ajutorul. De obicei, ele îl ajută deoarece li s-a salvat viața.

Antagoniștii pot fi făpturi fantastice, monștri (zmei, zmeoaice, balauri, draci) sau ființe omenești (mama vitregă, frații invidioși, surorile pizmuitoare, împăratul vecin, spânul).

Zmeii sunt cel mai des întâlniți în rol de antagoniști, portretul lor fizic fiind vag creionat. Chiar dacă au coadă și mai multe capete din care varsă văpăi de foc, la fel ca balaurii, ei se deosebesc de aceștia prin faptul că nu sunt ființe acvatice, iar comportamentul lor îi apropie de pământeni (par a avea înfățișare umană; răpesc fete pământene, cu care uneori se căsătoresc; de cele mai multe ori se poartă frumos cu fetele răpite; au familii; trăiesc în palate; preferă lupta dreaptă; vânează). Tendința erotică îi apropie de Sburător, mai ales că acesta apare și sub denumirea de zmeu. George Călinescu în lucrarea Estetica basmului afirmă că dorința lor de împerechere cu o fată de om reamintește de însoțirile zeilor greci cu muritoare. Pornirile canibalice pentru care sunt temuți îi încadrează în categoria monștrilor, alături de uriași și strigoi.

Ei locuiesc în palate mari aflate în ținuturi îndepărtate, în adâncul sau sub scoarța pământului, ocupându-și timpul cu vânătoarea. Prin faptele lor produc mari nenorociri: fură constelațiile, răpesc fete, exploatează oamenii. Au puteri supranaturale: se pot metamorfoza în nori, când răpesc fetele de împărat sau în diverse obiecte; aruncă buzduganul departe; au un simț olfactiv extrem de dezvoltat, detectând prezența umană de la distanță. Uneori, puterile lor sunt ascunse într-un lac sau într-un animal (de obicei, o scroafă). Pentru ei, metamorfoza este, în opinia lui George Călinescu „un mijloc de persecuție și de apărare” (George Călinescu, op. cit., pag. 23). În pofida puterii și a aspectului lor cumplit, ei sunt creduli și pot fi învinși prin șiretenie, fiind ademeniți să se lase închiși într-o ladă sau butoi cu cercuri de oțel. Ei reprezintă puterea brută de pe tărâmul celălalt, fiind astfel o amenințare constantă ce trebuie eliminată pe vecie. Același critic literar afirmă că zmeii sunt „expresia naturii anorganice impetuoase, a lumii minerale, a bogățiilor de pe tărâmul celălalt, dar și a forțelor telurice latente, precum focul și vijelia” (George Călinescu, op. cit., pag. 29).

Zmeoaicele sunt nemiloase, ele își iubesc fiii enorm și din această cauză vor să se răzbune pe ucigașii lor. Și ele sunt înzestrate cu puteri fantastice: se pot metamorfoza în fenomene naturale, grădini cu flori, pomi fructiferi, fântâni.

Balaurii sunt ființe acvatice și dețin fântâni din care nu dau apă doar în schimbul unui cap de om. Au dimensiuni impresionante și mai multe capete, locuind, de obicei, în păduri. Aidoma altor monștri (zmei, draci) și ei sunt limitați în gândire, fiind învinși ușor de către om. George Călinescu spune că balaurul simbolizează „pătura acvatică și răbufneala vulcanică și infernală a subsolului” (George Călinescu, op. cit., pag. 39). În unele basme, balaurul este un om blestemat să stea ani în șir sub această înfățișare sau un împărat, care se preface în acest monstru pentru a încerca curajul fiilor sau al fiicelor.

Asemenea zmeilor, și dracii răpesc pământeni, în special fete, pe care le tratează în mod groaznic. De multe ori ei se folosesc de necazul unui om, păcălindu-l să-i dea copilul ce s-a născut în lipsa lui și de a cărui existență părintele nu știe. În general, dracii sunt învinși prin șiretenie.

Antagoniștii umani dau și ei dovadă de o răutate fără margini. Mama vitregă o urăște și persecută pe fiica soțului, fiind uneori invidioasă pe frumusețea ei. Alți adversari umani sunt împărații vecini care se războiesc cu cei din jurul lor, cerându-le învinșilor să-și trimită fiii să-i slujească. Și spânul este un dușman de temut, la fel cum sunt și frații și surorile invidioase, care pun la cale omoruri.

În general, în basm portretele personajelor sunt doar schițate, fapt ce nu-i împiedică pe oameni să le simpatizeze sau să-și manifeste antipatia față de comportamentul și înfățișarea lor, rămânând în memoria colectivității drept exemple pozitive și negative. Basmul aduce în centrul atenției tehnica antitezei, căci fiecărui element i se opune altul: binelui – răul, protagonistului – antagonistul, violenței și urii – iubirea, apei vii – apa moartă.

Basmul va rămâne mereu una dintre creațiile populare preferate ale oamenilor, care deși sunt obișnuiți cu schematismul lui, nu-și vor pierde niciodată speranța în forțele binelui, în puterea adevărului, a cinstei, a dreptății, a prieteniei și a fericirii depline.

3.3. Snoava

Snoava este o narațiune populară veselă, de mici dimensiuni, în care se ironizează și se face haz pe seama unor defecte omenești precum: prostia, minciuna, trândăvia, lașitatea, infatuarea și hoția. De fapt, snoava este manifestarea înțelepciunii omului din popor, a felului în care el vede și apreciază viața și lumea înconjurătoare, apelând la glumă, voie bună și vorbe de duh.

Uneori, snoava capătă un intens accent de satiră socială și de moravuri. Datorită abuzurilor la care a fost supus, dar și pentru a zugrăvi diverse tare umane, omul simplu din popor și-a exprimat perspicacitatea prin râs, imaginând fapte hazlii puse pe seama unor personaje, ce reprezintă diverse categorii sociale. Cu toate acestea, satira din snoavă nu este una violentă, supărătoare, ci din contră, una veselă, glumeață, făcându-se haz fie prin modul în care este surprins defectul unui personaj, fie prin felul în care un personaj este pedepsit pentru defectul său (moral sau fizic).

Deoarece scote în evidență slăbiciunile omenești, snoava este o narațiune realistă, opusă basmului fantastic, fiind povestită în diverse ocazii cu scopul de a relaxa auditoriul, având și funcție paremiologiă. Multe snoave conțin în deznodământul lor proverbe și zicători.

Ovidiu Bîrlea nu este de acord cu faptul că mulți cercetători și exegeți au desconsiderat această specie a literaturii populare, văzând-o drept „o Cenușăreasă a basmului” (Ovidiu Bîrlea, Folclorul românesc, vol. I, pag. 249), deorece temele tratate în snoavă se raportează „la societatea omenească în toate articulațiile ei” (Ov. Bîrlea, op.cit., pag. 249 ).

Temele abordate sunt diverse, aceste creații populare având mai ales scop educativ și satiric, dar și dorința de a amuza și de a destinde auditoriul. În ceea ce privește dimensiunea, snoava este o scurtă narațiune, în care modul predominant de expunere este dialogul, cu dublu rol: dinamizează acțiunea și ajută la caracterizarea personajelor prin intermediul limbajului. Anumite situații din snoave au devenit celebre, așa luând naștere unele proverbe și zicători populare.

Gama cusururilor condamnate de creatorul popular este diversă: de la defecte fiziologice congenitale până la relațiile sociale ce au prejudiciat satul românesc. Așadar, accentul cade pe reliefarea faptelor și defectelor personajului negativ, în timp ce personajul pozitiv nu este decât un instrument ce ajută la evidențierea comportamentului și a tarelor personajului negativ. Există, desigur și snoave în care personajul principal (de cele mai multe ori cunoscut sub numele de Păcală) se află în centrul atenției, el fiind întruchiparea agerimii populare prin faptul că reușește să zădărnicească planurile reprezentanților claselor dominante din trecut (boierimea).

Mihai Pop și Pavel Ruxăndoiu împart snoavele în mai multe categorii: ciclul despre Păcală și Tândală, ciclul despre dracul păcălit (în general, de femeie) și ciclul ce se referă la satirizarea imperfecțiunilor omenești, precum: nerozia, sluțenia, trândăvia, infidelitatea.

Și Ovidiu Bîrlea oferă o clasificare a snoavelor în patru grupe mari: referitoare la relațiile sociale, cele în legătură cu relațiile din familie, snoave despre deficiențe de natură psihologică și snoave despre deficiențe de natură fiziologică (surzi și bâlbâiți).

Pe lângă renumitele snoave din ciclul Păcală, alți protagoniști des întâlniți sunt preoții și țiganii. Preoții întruchipează minciuna, iar țiganii sunt asociați cu lenea și viclenia. Oamenii din popor își băteau joc de preoți deoarece nu se comportau așa cum recomandau enoriașilor, fiind interesați doar de câștig și nu de propovăduirea învățăturilor bisericești. Uneori, țiganii sunt prezenatați ca fiind mai deștepți decât stăpânii lor, reușind să se eschiveze prin inteligență și șiretenie de la îndeplinirea sarcinilor, astfel ajungând să fie eliberați din robie.

În snoavele românești, figura lui Păcală este de departe cea mai complexă. Sub aparenta mască a prostiei, Păcală este un erou popular, care prin acțiunile și gesturile lui întruchipează inteligența omului simplu din popor. Dacă Lazăr Șăineanu în lucrarea Basmele românilor vede în acest personaj, un om răutăcios, perfid, care face „toate pe dos din răutate conștientă” (Lazăr Șăineanu, op.cit. pag. 609), în opinia altui exeget, el este de fapt „o făptură mitică binefăcătoare” (Romulus Vulcănescu, op. cit., pag. 602) pentru satul românesc, deoarece îi pedepsește pe cei răi și asupritori (boieri, zgîrciți dar și femei stricate, preoți necurați, duhuri rele, diavoli). Așadar, „sub forma deghizată a înțelegerii și înfăptuirii pe dos a gândurilor și faptelor omenești, el pricinuiește pagube, sărăcește și chinuiește pe oamenii necurați și chiar pe împuterniciții soartei”. (Romulus Vulcănescu, pag. 602) Din cauza naivității, asemenea personajelor din basme, și el este păcălit de diavol, dar reușește să-și îndrepte greșelile și se răzbună pe drac.

Pepelea și Tândală sunt tovarășii lui Păcală; totuși ei sunt inferiori față de acesta. Pepelea înfățișează imbecilitatea naivă suportând cu zâmbetul pe buze consecințele faptelor lui, pe care le comite din naivitate și nu din perfidie. Tândală este însoțitorul nedespărțit al lui Păcală, un alter-ego al acestuia, colaborarea lor fiind una propice. Totuși, Tândală se deosebește de Păcală, fiind un zăpăcit, dând dovadă chiar de violență.

Pe lângă rolul de justițiari (îi pedepsesc pe cei răi), ei simbolizează și veselia, voia bună și hazul omului din popor, ținându-se de chefuri și zicând uneori și minciuni gogonate, fapt pentru care și-au atras simpatia oamenilor.

3.4. Balada populară sau cântecul epic

Balada sau cântecul bătrânesc este una dintre speciile cele mai reprezentative ale literaturii noastre populare. Balada este o specie a epicii populare în versuri în care sunt prezentate întâmplări eroice deosebite sau semnificative din viața personajelor elogiate de creatorul popular. Întâmplarea zugrăvită în această creație popualră este de obicei una neobișnuită și ține de trecutul îndepărtat. Numărul personajelor este redus, acestea fiind frecvent prezrentate în antiteză. De obicei, realul se împletește cu fabulosul, eroul baladei apropiindu-se adeseori de cel din basm, deși nu realizează întâmplări supranaturale, ci doar deosebite, exagerate, redate de către cântărețul popular sau lăutar prin intermediul hiperbolei.

Pe plan european, termenul baladă se referea la un cântec de dans meridional, dar și la o scurtă creație lirico-epică, ce aducea în prim-plan motive medievale și populare. Denumirea provine din cuvântul latinesc ballare, care înseamnă a dansa. La acest termen se adaugă terminologia franceză, ballade, dar și termeni din alte limbi europene de circulație: italienescul ballata, englezescul ballad și germanicul Ballade. La noi se cunosc mai multe denumiri: epos popular în versuri sau epica orală în versuri. Vasile Alecsandri impune denumirea de cântec bătrânesc, alături de cea de baladă, după cum scriitorul însuși își intitula consacrata culegere apărută în 1852: Poezii poporale. Balade (cântice bătrânești). Termenul propriu pentru această creație folclorică este considerat cel de cântec epic, deoarece cântecul bătrânesc denumește doar cântecele epice eroice, iar balada surprinde creațiile epico-lirice sau nuvelistice.

Vechimea baladelor, în general, dar și a celor românești este mare, totuși ea a cunoscut o amplă dezvoltare în Evul Mediu. Cântecele epice românești au un rol social-educativ, fapt evidențiat prin mesajul lor moral, educativ, etic, dar mai ales prin transmiterea unor modele de viață. În ceea ce privește stabilirea vechimii baladei populare au existat mai multe neînțelegeri și dispute, deoarece unii cercetători văd în această specie „ecouri târzii ale epopeilor în urma destrămării acestora” (Ovidiu Bîrlea, Folclorul românesc, vol. II, pag. 62), în timp ce alții o privesc drept sursă de inspirație pentru epopei, care sunt rezultatul „sudurii ciclizate a baladei de proveniență folclorică” (Ovidiu Bîrlea, op.cit., pag. 62). Romanticii au acordat un interes special baladei, pe care o considerau o creație medievală, ce surprindea culoarea locală a unor vremuri apuse, evocate cu nostalgie. În opinia lor, baladele europene au luat naștere în Evul Mediu timpuriu, opinie susținută de faptul că foarte multe dintre aceste creații dezvoltă teme din lumea feudală. Așadar, balada ca specie a apărut mai târziu decât basmul și legenda.

Al. I. Amzulescu definește cântecul bătrânesc drept „creație muzical-poetică, cu o formulă amplă” (Balade populare românești, antologie și prefață de Al. I. Amzulescu, Ed. Minerva, pag.12). Pentru același cercetător, vechimea, dar mai ales existența lui de-a lungul timpului se datorează faptului că acest cântec bătrânesc prezintă însemnate valori artistice și culturale, deoarece zugrăvește tipuri de caractere și de comportament. Ovidiu Bîrlea susține faptul că multe teme din balade sunt preluate din legende, deoarece baladele s-au născut mai ales din nevoia comunităților de a prețui trecutul istoric măreț, întâmplările și figurile lui exemplare.

Fiind o specie folclorică, balada întrunește trăsăturile specifice literaturii populare, evidențiindu-se caracterul sincretic. Ea a fost compusă de oameni talentați din popor și a fost extrem de gustată de colectivități în diverse împrejurări: mese festive domnești, ospețe, nunți, șezători, clăci. Datorită transmiterii pe cale orală, baladele au suferit intervenția voluntară și involuntară a autorilor anonimi, ele regăsindu-se astăzi în mai multe variante. Celebra Miorița, una dintre capodoperele folclorului românesc cunoaște peste o mie de variante pe teritoriul țării noastre. Mai mult, unele balade se regăsesc și sub formă de colind (un exemplu îl reprezintă Meșterul Manole), chiar și sub formă de bocet (cazul Mioriței).

Textul baladelor sau al cântecelor epice are mai multe părți, pe care cântărețul popular (lăutar, bard, rapsod) le recită în fața unui auditoriu, apelând și la o linie melodică, impusă de ritmul desfășurării acțiunii, fapt ce scoate în evidență caracterul lor sincretic. Astfel, creatorul popular îmbina narațiunea cu cântecul, apelând la instrumente muzicale (vioară, lăută, cobză), dar și la talentul său interpretativ. Ele au o parte introductivă prin intermediul căreia lăutarul sau rapsodul popular atrage atenția auditoriului cu privire la faptele ce urmează a fi relatate, captându-le astfel atenția, interesul și bunăvoința. Așadar, pe lângă rolul educativ, ele aveau și funcție de destindere.

Cântecul epic începe cu o introducere instrumentală, captarea atenției auditoriului realizându-se prin diverse formule poetice (poate fi o formulă de adresare pentru natură ca în Toma Alimoș: „foicica fagului”, formulă întâlnită și în doina populară). Cântecul propriu-zis este alcătuit din strofe inegale, ce pot fi împărțite în secvențe. Între strofe, rapsodul își menajează vocea, apelând la instrumentul muzical. Cântecul epic se termină cu o formulă finală, ce are ca scop surprinderea unor valori artistice și educative, dar și pentru conturarea unei atmosfere de veselie, optimism (în pofida sfârșitului tragic al baladei).

Caracterul expresiv al acestor creații populare rezultă din modul în care fiecare rapsod știa să prezinte acțiunea în mod gradat și tensionat, apelând și la elemente fabuloase și însușiri deosebite ale personajelor.

Datorită faptului că baladele prezintă întâmplări spectaculoase din trecut, ele sunt opere epice, în care predomină narațiunea, ca mod de expunere. Acțiunile zugrăvite fac referire la faptele haiducilor, la unele evenimente istorice, la curajul deosebit al unor eroi, dar și la evenimente din viața obișnuită a oamenilor, evenimente ce dobândesc valori deosebite datorită modului în care sunt prezentate. Uneori, faptele reale se împletesc cu cele fantastice, dar elementul fabulos nu este prezent în aceeași măsură ca în basm. Mai mult, prezența naratorului în baladă este mai discretă decât în basm, el nemafiind martor al întâmplărilor, ci o voce impersonală care prezintă întâmplările din timpuri vechi.

Personajele au trăsături ieșite din comun, reprezentând exemple și modele pentru colectivitate. Personajele cântecelor epice sunt zugrăvite în antiteză, pentru că ele simbolizează însușiri opuse. Ele sunt personaje exemplare și exponențiale (reprezintă modele și exemple, personificând însușirile și trăsăturile unor categorii sociale: eroi, haiduci, domnitori), fiind surprinse în momente de excepție. Personajele sunt în atenția creatorului popular ca element epic foarte important și sunt caracterizate în antiteză cu personajul opus, negativ (de exemplu, Toma Alimoș – Manea). Așadar, unele persoane atestate istoric sau rod al imaginației omului din popor sunt întruchipate în personaje artistice ce reprezintă modele pozitive sau negative, care pot cauza fie admirația și elogiul colectivității, fie disprețul ei.

Protagonistul este îndrăgit atât de autorul popular anonim, cât și de colectivitate pentru calitățile nemaipomenite (curaj, cinste, demnitate, loialitate, înfrățirea cu codrul, legătura puternică dintre om și animal), în care poporul nostru a crezut mereu. Trăsăturile sale sunt accentuate tocmai prin prezentarea în opoziție cu antagonistul, multe balade primind numele personajului principal. Așadar, protagonistul întruchipează un ideal uman, iar frumuseții sale fizice îi corespunde cea morală. De obicei, în baladă sunt glorificate virtuțile bărbatului, femeia având un statut inferior, fiind deseori aspru pedepsită (ea este infidelă, își blestemă copilul nenăscut, pune la cale omoruri împreună cu amantul sau iubitul).

De-a lungul timpului s-au încercat mai multe clasificări ale baladelor. Al. I. Amzulescu împarte această specie folclorică în: balade fantastice (Soarele și luna, Voica), vitejești, păstorești (Miorița, Gealip Costea), despre curtea feudală (Monastirea Argeșului, Dobrișean, Constantin Brâncoveanu), familiale și jurnale orale (Răscoala din 1907). În privința baladelor vitejești, cercetătorul identifică mai multe categorii: ciclul cotropitorilor turci și tătari, unde include Gruia lui Novac, Doicin bolnavul, Vâlcan, Badiul; categoria dedicată haiducilor: Corbea, Toma Alimoș; și hoțomanii (Codrean). Și în cadrul baladei familiale se găsesc mai multe diviziuni: îndrăgostiții (Logodnicii nefericiți); soții (Ghiță Cătănuță); părinți și copii (Tudorel, Soacra rea) și frații (Hore despre o fată, care îmbăgiuată de drăguț, își omoară doi frați). Și Gheorghe Vrabie împarte eposul popular românesc în: balada legendară, balada păstorească, cântecul istoric sau de curte, balada antiotomană, balada antifeudală și cea familială.

Așadar, în funcție de conținut, baladele se pot împărți în: vitejești, cunoscute și sub denumirea de eroice sau voinicești (Gruia lui Novac), istorice (Constantin Brâncoveanu), haiducești (Toma Alimoș), păstorești (Miorița), fantastico-mitologice (Șarpele) și nuvelistice sau familale (Ghiță Cătănuță). Cele istorice surprind evenimente din trecutul nostru istoric, cele haiducești conturează ipostaze din viața haiducilor, cele păstorești evidențiază împrejurări importante din viața pastorală a poporului nostru, în cele fantastico-mitologice predomină elementul fantastic de origine legendară (se apropie într-o oarecare măsură de basm), iar în cele nuvelistice sunt prezentate teme și întâmplări din viața cotidiană a satului românesc.

Baladele fantastico-mitologice sunt rezultatul unei conștiințe vechi, mitologice și superstițioase. Unele elemente fantastice de proveniență mitică întâlnite în anumite creații se regăsesc și în basme, dar au altă rezolvare și alte semnificații. De exemplu, plânsul copilului precoce este soluționat în basm prin diverse promisiuni; în baladă însă mama își blestemă copilul să fie mâncat de șarpe (Șarpele). Spre deosebire de basm, în care se evidențiază întâmplări neobișnuite, cântecul epic are un puternic conținut nuvelistic, iar accentul cade pe emoții și sentimente, fiind surprinse relațiile dintre oameni în diverse împrejurări. Dacă în basm protagonistul învinge datorită însușirilor sale supranaturale sau datorită calului năzdrăvan, în baladă un rol important îl reprezintă puterea dragostei, autorul anonim apelând des și la hiperbolă.

Chiar dacă în unele balade fantastico-mitologice se regăsesc anumite motive și teme preluate din basmul fantastic, diferențele sunt cât se poate de vizibile: eroii sunt umani, fata voinică nu este prefăcută în bărbat. Se pot observa însă și unele asemănări cu basmul fantastic: eroii sunt ajutați uneori de animale fantastice (cățelușa năzdrăvană, calul năzdrăvan), puterea zmeului este ascunsă într-un animal, unele personaje se pot metamorfoza (un flăcău se transformă în cuc, mama care-și caută fiul rănit se preschimbă în corb). Deseori au loc confruntări între eroi și ființe cu forțe supranaturale (reptile năzdrăvane, Muma- Pădurii). Pe lângă elementele și motivele preluate din basmul fantastic, majoritatea temelor sunt luate din legende, precum iubirea incestuoasă dintre un astru și o pământeancă, dar și încuscrirea unui pământean cu soarele prin căsătoria cu sora furată.

Epica eroică cuprinde balade vitejești dezvoltate mai ales în perioada feudală. Temele predilecte sunt: confruntările directe între erou și dușmanul său, conflictele feudale, lupta împotriva invadatorilor turci și tătari. Spre deosebire de balada fantastico-mitologică, aici, adversarul eroului este uman, nefiind înzestrat cu calități supranaturale. Creatorul popular apelează la hiperbolă pentru a evidenția virtuțile protagonistului, care poate să învingă de unul singur un dușman sau o mulțime. Uneori, eroul este ajutat de un alt tovarăș sau de un cal năzdrăvan. Rolul hiperbolei este de a contura modelul ideal de erou, scoțând în evidență caracterul și curajul său uluitor.

Baladele haiducești prezintă faptele unor haiduci, mare parte dintre ei fiind atestați istoric. Astfel, fiecare regiune a țării își are haiducii ei: Iancu Jianu, Pintea, Radu lui Anghel, Mantu, Bujor. Haiducia este o formă de rezistență împotriva abuzurilor și nedreptăților sociale. Prin acțiunile acestor eroi, poporul și-a creat modele ideale de împotrivire, de a lupta împotriva claselor sociale ce i-a asuprit și batjocorit; prin ei glorificând setea de libertate. Finalul acestor creații este unul tragic, el surprinzând moartea haiducului urmărit de poteră sau trădat. Aceste balade surprind și motive specifice literaturii populare: înfrățirea haiducului cu codrul, cu armele sale și comuniunea om-animal. Existau și unele superstiții, conform cărora practicarea haiduciei ar asigura bunăstarea recoltei. Astfel, moartea unui haiduc pe nume Muscu pricinuiește nenorociri, deoarece cîmpiile și viile se usucă.

Deoarece încalcă legea, tâlhărind și ucigând la drumul mare, unii haiduci au fost incluși în categoria hoților. Oamenii au privit cu simpatie hoții, indiferent dacă era vorba despre acte justițiare (cazul haiducului de codru, milostiv cu cei săraci) sau despre diverși hoți (admirați pentru curajul și îndemânarea de care au dat dovadă).

În baladele haiducești (și în cele vitejești) apare calul năzdrăvan, care deși nu are puterile fantastice din basm, poate vorbi cu stăpânul său pentru a-i îndeplini ultimele dorințe legate de înmormântare. În opinia lui Ovidiu Bîrlea, haiducii, prin curajul lor, dar mai ales prin rolul de justițiari „corespund până la un punct cavalerilor rătăcitori din Europa apuseană” (Ov. Bîrlea, op. cit., vol II, pag. 75). Astfel, ei fac dreptate celor asupriți, pedepsindu-i pe cei bogați și ajutându-i pe cei săraci. O altă calitate a lor o reprezintă cinstea, căci ei nu fură pentru a se îmbogăți, ci pentru a da săracilor exploatați. Din această cauză au fost atât de iubiți de popor și venerați prin cântece epice versificate, portretul haiducului fiind idealizat, iar discursul epic încărcat de un profund lirism. Chiar dacă haiducul moare, în plan etic el este un învingător, faptele sale de vitejie rămânând vii în memoria poporului.

Baladele istorice înfățișează și evenimemte senzaționale, precum uciderea familiei lui Brâncoveanu, dar și arderea unor cetăți. În general, poporul nu a privit cu simpatie domnitorii, excepție făcând cei martirizați, un exemplu reprezentându-l Constanin Brâncoveanu.

Potrivit mai multor specialiști, printre care și Mihai Pop și Pavel Ruxăndoiu, baladele propriu-zise se încadrează în categoria baladelor nuvelistice sau familiale. În aceste opere sunt surprinse teme cotidiene dintre cele mai diverse: frații regăsiți, soția necredincioasă, fuga soției de acasă, soacra rea, uciderea fiului de către mamă în complicitate cu amantul, fratele sau logodnicul strigoi, logodnicii nefericiți. Prin sfârșitul tragic, balada nuvelistică are rol moralizator.

Varietatea tipologică a baladelor arată atât complexitatea aspectelor pe care le surprinde, cât și marea lor arie tematică, precum și extraordinara asimilare a autorului anonim a tuturor aspectelor lumii care îl înconjoară. În pofida acestei diversități tipologice, baladele, indiferent de temele tratate, au câteva trăsături specifice, fiind opere epice în versuri, în care sunt surprinse fapte importante din trecut, iar personajele principale au calități deosebite. Acțiunea este simplă, numărul personajelor este mic, acestea fiind surprinse în antiteză, pentru a se evidenția caracterul și comportamentul neobișnuit al protagonistului. În ceea ce privește balada sau cântecul epic, Al. I. Amzulescu afirma pe bună dreptate că aceste creații populare „oglindesc și evocă istoria cu mijloacele și procedeele artei, cuprinzând tablouri de largă generalizare umană” (Balade populare românești, antologie și prefață de Al. I. Amzulescu, Ed. Minerva, pag.12).

4. Personaje – tip în epica populară

4.1. Personaje reprezentative în basmul popular

Pentru ilustrarea a doi protaginiști de basm m-am oprit la două basme total diferite în ceea ce privește conținutul și mesajul moral, didactic și social: Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte și Prâslea cel voinic și merele de aur. Ambele creații se regăsesc în culegerea lui Petre Ispirescu, publicată în 1872 și intitulată Legende sau basmele românilor, adunate din gura poporului de Petre Ispirescu, culegător – tipograf. La vremea respectivă, colecția s-a bucurat de un real succes, Alecsandri elogiind munca scriitorului printr-o introducere plină de entuziasm. Ispirescu face parte din categoria culegătorului ce respectă varianta originală, autentică, pe care încearcă să o redea cât mai fidel, spre deosebire de Ioan Slavici, care combină mai multe variante ale aceluiași basm, rezultând astfel o variantă a sa.

De departe unul dintre cele mai interesante și încărcate de profunde semnificații filozofice este basmul popular Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, creație folclorică ce reflectă elemente și motive din filozofia populară românescă, precum: sensul omului pe pământ și limitele fericirii sale, locul și rostul lui în Univers, dar mai ales concepția despre viață și moarte. Basmul i-a fost povestit lui Petre Ispirescu de către tatăl său, pe vremea când acesta era copil, fiind publicat pentru prima dată în Țăranul român în 1862. Este fără niciun dubiu, o creație atipică pentru categoria basmului românesc popular, atât prin sfârșitul tragic, cât și prin temele și motivele filozofice abordate: încercarea disperată a omului de a se împotrivi morții, de a se sustrage ireversibilității timpului, de a trăi veșnic. Mitul eternității a reprezentat o preocupare a poporului nostru, prin acest mit el exprimându-și dorința recâștigării paradisului pierdut. Lazăr Șăineanu, în celebra lucrarea Basmele românilor, afirmă faptul că la popoarele vecine nu se regăsește o poveste asemănătoare cu cea din acest basm.

Omul vine în această lume pentru a-și îndeplini destinul, fericirea făcând parte din viața și soarta lui. De-a lungul vieții, omul aspiră la diverse idealuri, dorințe, năzuințe, pe unele împlinindu-le, pe altele într-o mai mică măsură; dar perseverând mereu le poate atinge. Singurul lucru inaccesibil ființei umane este viața veșnică, căci omul nu se poate sustrage de la statutul său de ființă muritoare. Încercarea de a evita moartea reprezintă o depășire a limitelor umane. Totuși, nemurirea se poate obține prin fapte eroice, prin urmașii ce poartă mai departe numele, prin capodopere lăsate posterității. Din această cauză, basmul are un conținut și un mesaj didactico – moralizator de mare profunzime filozofică.

În opinia lui Constantin Noica, asemenea Luceafărului emninescian, și acest basm ilustrează modelul ontologic al ființei. Dacă ființa divină (Hyperion) dorește dezlegarea de nemurire în numele iubirii, prințul din basm vrea să atingă veșnicia, încă din starea prenatală. Aceste năzuințe sunt imposibile, căci Demiurgul nu-i poate îndeplini Luceafărului dorința (acest lucru ar însemna instaurarea haosului, răsturnarea ordinii în Cosmos), la fel cum și dezideratul lui Făt-Frumos depășește limita umană, fiind și un act împotriva firii.

Tema este atipică pentru basm, căci lupta nu mai are loc între forțele binelui și răului, ci se referă la refuzul omului de a se supune limitelor sale de ființă ontologică, aspirând la nemurire, la veșnicie. Se pare că și motivul nașterii condiționate, „cel de a promite copilului o zână ca să nu mai plângă” (Lazăr Șăineanu, Basmele române, pag. 247) este singular în spațiul basmului european (cel puțin așa afirmă Șăineanu). Prin faptul că Făt-Frumos nu vrea să se nască pentru a nu îmbătrâni și muri, el respinge cursul firesc al timpului istoric. Și Mircea Eliade a fost preocupat de abolirea timpului istoric, prin evadarea într-un plan ireal, metafizic, un exemplu, constituindu-l cazul profesorului Gavrilescu din nuvela fantastică La țigănci.

Titlul susține și el tema filozofică, plină de semnificații, accentuând năzuința omului de a atinge idealuri superioare, anulând astfel ordinea firească a lucrurilor (nu există tinerețe fără bătrânețe și nici moarte fără de viață). Cu alte cuvinte, omul nu poate îmbătrâni dacă nu a trecut de etapa tinereții, așa cum nici nu poate muri dacă nu a fost viu. Sensurile profunde ale titlului și conținutului textului sunt întărite și de faptul că zâna, deși îl primește pe prinț pe tărâmul lor, îl privește „cu milă” (Petre Ispirescu, Basme, Ed. Junimea, Iași, 1987, pag.11), iar la sfârșit, moartea, sătulă de atâta așteptare „îi dă o palmă” (Petre Ispirescu, op. cit., pag.13) protagonistului, iar apoi îi spune: „ – Bine ai venit, că de mai întârziai, și eu mă prăpădeam” (Petre Ispirescu, op. cit., pag. 13). Autorul popular subliniază faptul că cea care îl aștepa pe prinț, era „Moartea lui” (Petre Ispirescu, op. cit., pag. 13) și nu moartea la modul general, iar palma pe care i-o dă este într-o oarecare măsură justificată, căci Făt-Frumos a avut cutezanța să aspire la un alt statut, să acceadă direct la nemurire, sărind peste viață și moarte.

La fel ca în alte basme și aici întâlnim același tip de personaje (conform clasificării lui Vladimir I. Propp, amintită în capitolul anterior): protagonistul (Făt-Frumos sau prințul), antagoniștii (Gheonoaia și Scorpia), adjuvantul (calul năzdrăvan), ajutoarele (zâna cea mică), împăratul (tatăl prințului – personaj pozitiv), personajul căutat (cele trei zâne și ținutul lor ce simbolizează veșnicia sau „Tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte”). Tot în categoria personajelor pozitive intră și curtenii și soldații, care sunt și personaj colectiv.

Făt-Frumos este protagonistul acestei opere populare, iar numele specific multor basme românești accentuează faptul că acest personaj întruchipează modelul de cinste, dreptate, adevăr, curaj, altruism, reprezentând astfel forțele binelui.

Încă din starea prenatală el se dovedește a fi năzdrăvan, prin refuzul de a se naște până nu obține promisiunea împăratului că va primi „Tinerțe fără bătrânețe și viață fără de moarte”(Petre ispirescu, op. cit., pag.6), o promisiune neobișnuită ce devine laitmotivul operei. Și nașterea sa este miraculoasă, fiind conceput pe cale magică, cu ajutorul unor leacuri luate de împărăteasă. Totuși, „unchiașul” la care apelează împăratul, îl avertizează că nu se va bucura de fiul ce se va naște: „ – El o să fie făt-frumos și drăgăstos, și parte n-o să aveți de el” (Petre ispirescu, op. cit., pag. 6). Chiar și revenirea prințului în lumea pământeană (la sfîrșitul basmului) se realizează tot printr-un ceremonial magic, întrucât vânătoarea este considerată în mitologie un ritual, dar protagonistul nu este conștient de funcțiile sale ritualice, pentru el fiind doar un joc, o ocupație.

Aidoma altor eroi de basm, și el este înzestrat cu calități fabuloase, datorate originii lui miraculoase. Făt-Frumos se dezvoltă intelectual într-un ritm extrem de rapid, reușind să asimileze într-o lună învățăturile pentru care alți copii aveau nevoie de un an. Se conturaeză alte trăsături ale protagonistului, istețimea și înțelepciunea, curtenii fiind convinși că vor avea „un împărat înțelept și procopsit ca Solomon împărat” ( Petre Ispirescu, op. cit., pag.6) .

Fermitatea, dar și statutul său de ființă năzdrăvană, opusă pământenilor este cea care îl determină să plece la drum în căutarea dorinței imposibile. Deoarece împăratul nu-și poate respecta promisiunea făcută, își pierde fiul pentru totdeauna, acesta din urmă plecând să-și atingă idealul suprem care-l mistuie (la fel ca emirul lui Macedonski). Nimic nu poate sta în calea determinării sale (nici rugămințile tatălui și ale curtenilor, nici promisiunea de a-i aduce cea mai frumoasă soție și de a-l face împărat, căci aceste aspirații profane, omenești contravin firii sale de ființă superioară).

Prințul își alege calul potrivit din grajdurile împărătești, acesta fiind „răpciugos, bubos și slab” (Petre Ispirescu, op. cit., pag. 7), care în pofida înfățișării jalnice este singurul puternic să reziste forței fizice a protagonistului. Grație sfaturilor calului, prințul cere hainele și armele împăratului, pe care el însuși le curăță de rugină. Și calul este îngrijit și hrănit (la cererea sa) de către Făt-Frumos timp de șase săptămâni cu „orz fiert în lapte” (Petre Ispirescu, op.cit., pag. 7), iar apoi renaște, transformându-se într-un „cal gras, trupeș și cu patru aripi” (Petre Ispirescu, op. cit., pag.8).

Dărnicia, bunătatea sufletească sau altruismul sunt trăsături ce reies în mod indirect din acțiunile sale. Ajungând în pustietate, protagonistul își împarte averea primită de la împărat soldaților ce-l însoțeau, lăsându-i să se întoarcă la împărăție, pentru el păstrând doar atâta hrană cât putea să care calul.

Tot în mod indirect se evidențiază curajul, agerimea și abilitatea de a mînui armele cînd se luptă cu forțele răului, întruchipate de Gheonoaie și Scorpie. Cele două au fost ființe omenești și surori, dar din cauza răutății lor au fost blestemate de părinți să se transforme în lighioane. Motivul blestemului apare ca un avertisment pentru imprudentul prinț, dar el îl ignoră.

În lupta cu Gheonoaia (prima probă depășită) este povățuit de cal cum să o doboare. Prin inteligență, curaj și tenacitate, voinicul „îi luă un picior cu săgeata” (Petre Ispirescu, op. cit., pag. 9). Dându-și seama de calitățile extraordinare ale prințului, dar și de puterea calului, ea nu se mai luptă cu Făt-Frumos și îl invită la masă. Pentru a-l convinge de faptul că nu are intenții rele, ea își pecetluiește făgăduiala scrisă cu sângele ei. Din generozitate, el îi înapoiază acesteia piciorul, pe care i-l pune la loc, Gheonoaia vindecându-se imediat. De bucurie, ea îi oferă de soție pe una dintre fetele ei, care erau „frumoase ca niște zâne” (Petre Ispirescu, op. cit., pag. 9), dar prințul refuză, neabătându-se de la drumul și idealul pentru care a venit în lumea aceasta.

Cea de-a doua probă o reprezintă confruntarea cu Scorpia, pe care o învinge datorită calităților sale, dar mai ales grație sfaturilor și informațiilor primite de la calul năzdrăvan. Aceasta are trei capete și varsă flăcări, deplasându-se cu viteza vântului, dar voinicul trage cu arcul și îi zboară un cap. Aidoma surorii sale, și Scorpia cere îndurare, dându-i și ea „înscris cu sângele ei” (Petre Ispirescu, op.cit., pag. 9) și îl invită la masă. În ambele cazuri, prin sânge se stabilește o legătură inviolabilă. Și de data aceasta el se dovedește inimos, dându-i Scorpiei capul tăiat, care se lipește imediat la loc.

Ultima probă este cea mai grea, deoarece trebuie să evite fiarele ce păzesc palatul „Tinereții fără bătrânețe și vieții fără de moarte”, înconjurat de o pădure deasă. Pentru a se feri de lighioane, ei decid să zboare pe deasupra pădurii, profitând de momentul în care dihăniile primeau mâncare în curtea palatului, care strălucea atât de puternic, încât „la soare te puteai uita, dar la dânsul ba” (Petre Ispirescu, op. cit., pag.10). Tocmai când coborau, voinicul a atins cu piciorul vârful unui copac și animalele încep să urle. De data aceasta, pe lângă povețele calului năzdrăvan, Făt-Frumos este ajutat și de zâna cea mică, „doamna palatului”, „o zână naltă, supțirică și drăgălașă și frumoasă, nevoie mare!” (Petre Ispirescu, op. cit., pag., 11), care oprește fiarele, salvându-le viața.

Ajuns în spațiul veșniciei, al fericirii absolute, prințul trăiește o viață tihnită, lipsită de griji, dureri și amintiri, dar nu abdică definitiv de la condiția umană: se căsătorește cu zâna cea mică, se împrietenește cu fiarele pădurii și vânează.

Calitățile morale reies indirect din faptele și relația cu alte personaje, așa cum am arătat mai sus. El se dovedește a fi năzdrăvan, inteligent, curajos, darnic, tenace. Prin caracterizare directă, povestitorul surprinde câteva detalii de portret fizic: „Cu barba albă până la brâu, simțind că îi cam tremurau picioarele” (Petre Ispirescu, op. cit., pag. 12). Aceste detalii sugerează de fapt stări sufletești: neputință, apăsare sufletească. Revederea palatului în care a crescut îi provoacă o durere cumplită (el oftează și lăcrimează).

Calul năzdrăvan (adjuvantul) are un rol extrem de important. Spre deosebire de alte basme, el îndeplinește două funcții: prieten (sfătuitor) al prințului și călăuzitor (în ipostaza de psihopomp, deoarece conduce sufletul mortului, asemenea altor personaje mitologice, precum Caron, Apolo, Orfeu). Ipostaza calului de însoțitor al morților sau „psihopomp” este întărită și de prezența unor simboluri: pustietatea și drumul spre răsărit străbătut de Făt-Frumos. La fel ca în alte basme își recapătă puterile după ce s-a hrănit cu „orz fiert în lapte” (Petre Ispirescu, op. cit., pag.7) timp de șase săptămâni, „interval care evocă un soroc legat de tradițiile morții” (Doina Ruști, Dicționar de teme și simboluri din literatura română, Ed. Polirom, 2009, pag. 83). În credința creștină, sufletul omului nu se înalță imediat la cer, el rămânând 40 de zile pe pământ (și Iisus Chiristos s-a înălțat la cer numai după 40 de zile). Totodată, el este și „un reflex al conștiinței eroului” (Doina Ruști, op. cit., pag. 83), deoarece se întoarce în ținutul zânelor. Puterea sa fantastică rezultă și din faptul că se poate deplasa extrem de rapid: „ca săgeata de iute”, „se urcă ca vântul” (Petre Ispirescu, op. cit., pag. 13 și 9).

În categoria antagoniștilor intră Gheonoaia și Scorpia. În opinia lui George Călinescu, o condiție esențială a basmului o reprezintă existența „ființelor himerice, a animalelor”, aceste „ființe neomenești” având „psihologia și sociologia lor misterioasă” (G. Călinescu, Estetica basmului, pag. 8). Chiar dacă ele comunică cu omul, nu sunt ființe umane. În basm, forțelor binelui li se opun forțele întunecate ale răului. Deși etimologic, gheonoaia este o pasăre, mai exact ciocănitoarea, în această operă ea este „grozavă de mare” (Petre Ispirescu, op. cit., pag. 8), un monstru, deoarece în momentul în care prințul vrea să treacă prin pădure se aude „o ciocănitură groaznică” (Petre Ispirescu, op. cit., pag.8). Totodată, se deplasează extrem de repede, doborând copacii din calea ei. Deși a fost cândva femeie (conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, sensul figurat al cuvântului gheonoaie denumește o femeie rea), ea este o ființă fantastică, de o cruzime fără margini, căci oricine se încumetă să-i calce moșia este omorât (pe câmpia de pe moșia ei sunt foarte multe oase de oameni).

Scorpia este sora Gheonoaiei, dar de rele ce sunt nu se înțeleg, mai mult încearcă să-și fure moșia una alteia. Ele au fost cândva oameni, dar blestemul părinților pentru necazurile pricinuite le-a atins și le-a transformat în lighioane. Ea este mai rea și mai puternică decât sora ei; are trei capete, varsă foc și smoală, se deplasează cu viteza vântului și varsă și flăcări (asemînându-se cu balaurul). Când se ceartă cu Gheonoaia și este extrem de nervoasă pârjolește tot ce-i iese în cale. La fel ca mama zmeilor, ea vine spre prinț „cu o falcă în cer și cu una în pământ” (Petre Ispirescu, op. cit., pag.10). Deși amândouă sunt ființe cu puteri supranaturale, monștri chiar, ele pot fi omorâte (Făt-Frumos îi taie Gheonoaiei un picior și Scorpiei un cap). Totodată, ele nu trăiesc veșnic (în drumul spre casa părintească, Făt-Frumos este uimit că în locul moșiilor celor două lighioane se află orașe).

Dacă Gheonoaia și Scorpia sunt muritoare, cele trei zâne sunt nemuritoare, fiind și extrem de frumoase, iar tărâmul lor este simbolul imortalității. În alte basme, zâna este personajul căutat de protagonist, aici voinicul ajunge pe tărâmul lor fiind mistuit de ideea găsirii veșniciei, ideal manifestat încă din starea sa prenatală. În lumea lor, Făt-Frumos uită dorul de casă și de părinți.

La fel ca în alte basme și aici apar motive specifice: împăratul fără urmaș, nașterea condiționată, dorința imposibilă, probele depășite, dorința împlinită, dorul de părinți, reîntoarcerea la condiția umană. La acestea se adaugă și formulele tipice. Formula inițială „A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti” (Petre Ispirescu, op. cit., pag. 5) introduce ascultătorul sau cititorul în lumea fabulosului, o lume a începuturilor, într-un timp și spațiu nedeterminat. Este un fel de paradis în care totul este posibil, cu evenimente stranii, menite a răsturna ordinea firească a lucrurilor și a percepției despre lumea înconjurătoare: „de când făcea plopșorul pere și răchita micșunele; de când se băteau urșii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrățindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și s-arunca în slava cerului de ne aducea povești.” (Petre ispirescu, op. cit., pag. 5). De la început, ascultătorul este avertizat cu privire la fantasticul întâmplărilor și trebuie să le creadă, căci „Mai mincinos cine nu crede” (Petre Ispirescu, op. cit., pag. 6).

Formulele mediane, de tipul: „Merse Făt-Frumos, merse și iar merse, cale lungă și mai lungă” (Petre Ispirescu, op. cit., pag.9); „se duseră, se duseră și iară se mai duseră” (Petre Ispirescu, op. cit., pag. 10) au rol de a lega secvențele narative, arătând distanța parcursă de erou și de prietenul lui, calul, dar și de a menține trează atenția auditoriului. Bine-cunoscuta formula finală, care de obicei vorbește despre nunta eroului, este formulată aici brusc: „Iar eu încălecai pe-o șea și vă spusei dumneavoastră așa” (Petre Ispirescu, op. cit., pag.13), deoarece conflictul este unul interior și basmul nu se termină în mod obișnuit, cu nunta eroului, la care asistă, de obicei, și povestitorul. Rolul acestei formule este de a scoate cititorul din lumea fabulosului.

Prezența celor două tărâmuri este tot o caracteristică a basmului. Făt-Frumos părăsește tărâmul oamenilor, reprezentat prin împărăția tatălui său și ajunge pe celălalt tărâm, cel al veșniciei, unde locuiesc cele trei zâne. Aidoma altor basme, peisajele sunt doar schițate, lipsind determinările geografice precise. În drumul său, protagonistul întâlnește unele elemente naturale: păduri, câmpii (unele pârjolite). Palatul zânelor uimește prin frumusețea sa, fiind descris sumar prin șablonul lingvistic („la soare te puteai uita, dar la dânsul ba”). Pentru a accede la palatul „Tinereții fără bătrânețe și vieții fără de moarte”, cei doi zboară prin aer; așadar putem afirma că apare și un al treilea tărâm, aerian, al văzduhului.

Nici portretul fizic al personajelor nu abundă în detalii. Ținând cont de calitățile morale excepționale, de nume, dar și de cuvintele „unchieșului”, se poate deduce frumusețea deosebită a protagonistului. Când el își recâștigă condiția de muritor, pentru a surprinde îmbătrânirea subită, se oferă câteva detalii: părul îi este alb, barba îi crește și devine tot mai albă. Totodată, aceste detalii sugerează împovărarea de care este cuprins prințul, căci el a ratat experiențe umane necesare, precum: necazuri, suferințe, dureri, greutăți, apăsări sufletești. Cele două lighioane sunt descrise sumar, atât din punct de vedere fizic, cît și din punct de vedere moral (se știe că sunt crude, omorând tot ce le iese în cale; sunt și hidoase, Scorpia având trei capete și scuipând flăcări). Nici zânele nu fac excepție, ele sunt deosebit de frumoase și de tinere, fapt evidențiat prin prezentarea succintă a zânei mici, care este înaltă, subțirică, drăgălașă și extrem de frumoasă. Așadar, forțele binelui sunt frumoase atât fizic, cât și moral; ele sunt luminoase pentru că reprezintă idealuri umane precum: cinstea, dreptatea, adevărul, bunătatea. În schimb, forțele răului sunt hidoase, căci sunt rele, invidioase, egoiste. Ele nu pot fi învinse ușor, dovadă faptul că piciorul Gheonoaiei se lipește la loc imediat, la fel și capul Scorpiei. Acest lucru înseamnă că răul are o mare putere de regenerare. Totuși, în pofida aspectului himeric, ele dau dovadă și de comportamente specifice oamenilor, căci își respectă cuvântul dat, îl omenesc pe Făt-Frumos, iar Gheonoaia are familie.

Tipică basmului este și prezența cifrei trei: trei probe prin care trece Făt-Frumos, trei zâne și surori care trăiesc pe tărâmul veșniciei, trei zile ațteaptă voinicul după ce-și pregătește cele necesare călătoriei, trei săgeți trase pentru a vâna iepurele. Obiectele magice le reprezintă armele și hainele împăratului pe care Făt-Frumos le găsește, povățuit de cal.

Dacă în alte basme, protagonistul repetă inițierea tatălui (prin preluarea hainelor, a armelor și a calului împăratului și prin drumul maturizării sau al inițierii), aici el pornește în căutarea unui ideal propriu (nu pentru binele celorlalți), ratându-și poate viața adevărată și dând poate dovadă și de egoism (își părăsește definitiv părinții la o vârstă fragedă; are doar 15 ani). Spre deosebire însă de majoritatea basmelor, prințul încalcă interdicția (simbolizată prin Valea Plângerii) în mod involuntar, și nu din rea-voință sau proprie inițiativă.

În structura textului se identifică o multitudine de teme filozofice, de simboluri și semnificații, cu interpretări inepuizabile. Pentru o parte din ele am încercat să găsesc posibile explicații, apelând și la explicațiile unor critici literari.

Tema uitării joacă un rol important; ajungând în spațiul veșniciei, prințul nu-și mai amintește de părinți și nu știe ce e dorul. Prin încălcarea interzicerii din ignoranță; în timp ce vânează un iepure ajunge în locul interzis – Valea Plângerii – ,el iese din starea de amnezie, uitare, fiind copleșit de amintiri, revenindu-i dorul de părinți și de plaiurile natale. Nu e întâmplătoare alegerea acestui nume, căci în Biblie, Valea Plângerii desemnează Pământul.

Constantin Noica este de părere că prin străbaterea pustiei și urmarea drumului spre răsărit, cât și prin depățirea primelor două probe, Făt-Frumos începe să se detașeze de condiția sa de ființă efemeră, deși Gheonoaia face o ultimă încercare de a-l readuce la statutul său efemer, prin propunerea de a se căsători cu una dintre fetele ei.

În pofida faptului că protagonistul a vrut să-și anuleze moartea și să trăiască veșnic, el nu și-a putut șterge cu adevărat dorul de părinți, ci l-a refulat, l-a înăbușit în subconștient. Astfel, pivnița reprezintă „cotlonul secret al subconștientului” (Doina Ruști, Dicționar de teme și simboluri din literatura română, Ed. Polirom, Iași, 2009, pag. 321) protagonistului, în care și-a alungat gândul morții.

Vânătoarea, prin semnificațiile ei ritualice reprezintă o capcană, deoarece el intră în spațiul interzis. Este un simbol inițiatic, un ritual pentru ființa rătăcită, căci Făt-Frumos a pierdut legătura cu lumea profană. Așadar, nu e întâmplător faptul, că deși se află pe tărâmul vieții veșnice, el nu reușește din prima încercare să doboare iepurele cu săgeata, cu toate că în trecut, el a reușit de la prima săgeată să rănească monștrii (ce-i drept, ajutat de calul năzdrăvan prin sfaturile date). El trebuia să ajungă în Valea Plângerii pentru a-și recăpăta atributele omenești, pentru a trece și el prin procesul firesc al morții, de care nu e scutit niciun muritor. Ar putea fi și o pedeapsă, deoarece el a încercat să răstoarne ordinea firească a lucrurilor, realizând o faptă ce contravine legilor lumii profane.

Mitul eternității este redat prin ținutul celor trei zâne și se manifestă încă din starea prenatală a protagonistului. Veșnicia înseamnă aici „uitare, nuntă, dar și blestemul întoarcerii” (Doina Ruști, op. cit., pag.152). Protagonistul își trăiește ieșirea din timpul istoric prin nunta cu zâna cea mică, ratând însă inițierea în tainele vieții. Aparenta stare de fericire din Paradis este provocată de amnezie (pierderea amintirilor) și de încremenirea timpului (negarea sau abolirea lui), el trăind o tinerețe veșnică sterilă (trăiește iluzia fericirii).

Drumul întoarcerii la casa părintească „echivalează cu aflarea marelui adevăr” (Doina Ruști, op. cit., pag. 35) căutat în starea prenatală; acum el înțelege că „singurul dat al ființei este viața și că dincolo de moarte nu se află decât spațiul steril al eternității și Valea Plângerii” (Doina Ruști, pag. 36), spre deosebire de mersul firesc al cursului vieții. Astfel, el se întoarce în lumea umană (redobândește statutul de ființă umană) pentru a-și îndeplini destinul de om, pentru a muri, deși el nu realizează că pe măsură ce se apropie de plaiurile natale, părul i se albește, barba albă crește tot mai mult, iar picioarele îi tremură (semne clare ale îmbătrânirii). Neputința în fața morții îi arată prințului că dincolo de moarte se află eternitatea (pe care e convins că o va regăsi, așa cum reiese din vorbele sale adresate calului: „ – Du-te sănătos, că și eu nădăjduiesc să mă întorc peste curând” (Petre Ispirescu, op. cit., pag.13), o experiență știută deja. În tradiția creștină, prin moarte, sufletul se eliberează de amintirile profane și ajunge în Rai, în spațiul fericirii veșnice. Protagonistul însă, a parcurs drumul în sens invers, ratându-și viața, trăirea și experiențele ei fundamentale. Mai mult, el trăiește sentimentul acut al pierderii iremediabile prin dorul nestăvilit față de părinți.

Acest basm este o pledoarie formulată într-un limbaj fabulos și simbolic pentru a sublinia locul omului în această lume, precum și rostul lui. Omul ca ființă efemeră nu poate să-și depășească limitele, dar poate să câștige nemurirea prin capacitatea de a dărui celor din jurul său fericire și de a ști să se facă și pe sine fericit. Totodată, ca popor creștin, știm că omul poate să atingă nemurirea după moarte, în funcție de faptele sale bune și de împlinirea sa sufletească din timpul vieții.

Prâslea cel voinic și merele de aur este cel de-al doilea basm ales pentru a evidenția tipurile de personaje specifice acestei creații populare atât de complexe. Deoarece basmele sunt de fapt expresia dorințelor și năzuințelor omului din popor pentru o viață plină de împliniri, ele zugrăvesc personaje exemplare și excepționale, purtătoare ale acestor idealuri și valori consacrate ale omenirii. De aceea, în majoritatea cazurilor, titlul operei conține numele personajului principal, la fel ca în cazul de față.

Faptele neobișnuite, prezența personajelor fantastice, dușmănia fraților lui Prâslea, calitățile excepționale ale eroului îi captivează pe elevi, care ajung să-și formeze un sistem de valori sau să și-l îmbunătățească (se știe că nu doar pe parcursul anilor școlari, ci pe parcursul întregii vieți, omul învață și descoperă lucruri noi, redescoperindu-se pe sine prin transformările prin care trece).

Inițial, această operă a fost publicată în Țăranul român, în numerele 13 și 14 din 1862, regăsindu-se mai târziu în lucrarea Legende sau basmele românilor. Se pare că și acest basm i-a fost povestit tot de tatăl lui.

Titlul este un mijloc de caracterizare directă a eroului operei, evidențiindu-i o trăsătură: cel mai mic (Prîslea) dintre fiii împăratului, dar și cel mai curajos (cel voinic). Chiar de la început, se observă simpatia autorului popular față de acest personaj. Numele lui este pus în relație de coordonare copulativă (și) cu obiectele magice (merele de aur), furtul lor perturbând bucuria generală de la început, declanșînd astfel acțiunea.

Aidoma majorității basmelor, lupta se dă între forțele binelui și cele ale răului, binele triumfând și fiind răsplătit, iar cei răi, pedepsiți, victorie ce exprimă concepția poporului nostru, că în cele din urmă răul poate fi stârpit. Dacă în alte basme, forțele răului sunt întruchipate doar de monștri, ființe supranaturale și ireale, aici se regăsesc și antagoniști umani (frații invidioși ai mezinului). Pentru a accentua puterea binelui și a forțelor sale, personajele sunt prezentate în antiteză. Așadar, bunătății și generozității lui Prâslea li se opun invidia, lăcomia, minciuna forțelor răului.

În acest basm se pot identifica mai multe tipuri de personaje: protagonistul (Prâslea), antagoniștii (cei trei zmei, balaurul care vrea să mănânce puii de zgripsor, frații invidioși ai eroului), ajutoare sau auxiliari (corbul, zgripsorul), împăratul, cele trei fete de împărat salvate de Prâslea și arginatrul (personaje pozitive).

Prâslea este personajul principal și pozitiv al acestei opere. El este un personaj reprezentativ deoarece reprezintă binele, fiind totodată și protagonistul întâmplărilor. Prin probele pe care le trece (se luptă cu cei trei zmei), prin faptele altruiste (eliberează fetele de împărat din ghearele zmeilor, salvează de la moarte puii de zgripsor), eroul parcurge un drum inițiatic (drumul maturității), iar la sfârșit este recompensat pentru faptele sale bune.

Chiar dacă portretul lui este lipsit de o dimensiune fizică, ne dăm seama că este tânăr, fiind mezinul familiei, fapt ce reiese din numele lui. Putem intui frumusețea fizică, atât prin sentimentele pe care le trezește în sufletul fetei de împărat, cât și prin frumusețea lui morală.

Portretul moral al eroului se conturează prin mijloace de caracterizare directă (autorul anonim îl numește Prâslea și voinic) și indirectă. Trăsătura sa dominantă de caracter reiese din titlu , aceasta fiind voinicia sau imensul curaj de care dă dovadă. El este singurul care are curajul de a coborî în prăpastie, iar în lupta cu cei trei zmei, pe care îi învinge este extrem de viteaz.

O altă trăsătură morală o reprezintă inteligența. Când păzește merele, își ia cu el obiecte care să-l ajute să rămână treaz (cărți de citit, două țepușe, arcul și săgețile). Tot agerimea, intuiția și buna cunoaștere a psihologiei umane îl ajută să le dejoace planurile fraților invidioși, încercându-i. Astfel, știind că aceștia îl urăsc, în locul său pune o piatră și căciula sa. Frații fiind siguri că cel pe care îl scot din prăpastie e Prâslea, lasă frânghia să cadă pentru a scăpa de el.

El este înzestrat și cu puteri supranaturale, puteri ce se manifestă doar pe tărâmul celălalt (unde trăiesc zmeii, zgripsorul, balaurul; ființe fantastice). Astfel, el poate vorbi cu corbul și se poate metamorfoza în foc, își taie o bucată de carne din picior pentru a hrăni zgripsorul, aruncă buzduganul zmeilor cu mai multă forță decât cea a lor. Totodată, dă dovadă de o imensă forță în lupta cu zmeul cel mic, pe care-l „băgă pânăîn gât în pământ și-i tăie capul” (Petre Ispirescu, Basme, Ed. Junimea, Iași, 1987, pag. 64), dar și când omoară balaurul.

În relația cu frații săi, el este corect și iertător. Deși putea pleca în căutarea hoțului de unul singur, el îi ia și pe frații lui, dovedind că este cinstit și că nu caută gloria și recunoașterea de unul singur. Este generos cu frații mai mari, oferindu-le de soții pe fetele mai mari de împărat pe care el le-a salvat. Mai mult, își dovedește superioritatea morală, corectitudinea și credința în momentul în care nu este de acord cu uciderea fraților mai mari, considerând că dreptatea este divină: „- Tată, eu îi iert și pedeapsa să o ia de la Dumnezeu” (Petre Ispirescu, op. cit., pag. 70).

Deoarece este un personaj luminos (reprezintă binele), el este milostiv, altruist. Astfel, el nu dorește să păzească mărul din orgoliu, la fel ca frații mai mari, ci din milă pentru tatăl său care nu a apucat să guste din merele de aur mult râvnite. Este sufletist și în momentul în care scapă puii de zgripsor, lipsiți de apărare, de la moarte, rișcându-și viața. El este răsplătit pentru această acține, fiind ajutat de mama puilor să se întoarcă pe tărâmul oamenilor. Datorită bunătății sale, el știe să realizeze o coaliție a binelui împotriva răului. Astfel, zgripsorul îl readuce în lumea umană drept răsplată pentru binele făcut.

Personajul este caracterizat în mod direct de către povestitor (narator) și alte personaje, iar indirect prin acțiunile, comportamentul, limbajul, numele și relația cu alte personaje.

Fiindcă dorește să încerce să prindă hoțul, tatăl său îl ironizează, considerându-l nepregătit și lipsit de experiență, numindu-l în mod direct „nesocotit” și „mucos” (Petre Ispirescu, op.cit. pag. 60). Argintarul palatului îl caracterizează și el în mod direct, socotindu-l „un om prost și trențeros” (Petre Ispirescu, op. cit., pag. 69). Și povestitorul îl caracterizează în mod direct, surprinzând ezitarea eroului când ajunge pe celălalt tărâm: „Deocamdată îi fu cam frică, dară, îmbărbătându-se, apucă pe un drum și merse până dete de niște palaturi cu totul și cu totul de aramă” (Petre Ispirescu, op. cit., pag. 62).

Prin intermediul caracterizării indirecte sunt evidențiate calitățile eroului: milostenie, bunătate, curaj, inteligență. Numele lui sau porecla (Prâslea) este tot un mijloc de caracterizare indirectă, denotând faptul că pentru ceilalți el nu este la fel de pregătit ca frații lui mai mari.

La final, protagonistul este răsplătit, căsătorindu-se cu fata cea mică de împărat, iar la un moment dat devine împărat. Datorită drumului inițiatic parcurs, eroul a dobândit toate calitățile necesare pentru a conduce o împărăție. La fel ca toți protagoniștii basmului, și Prâslea reprezintă binele, fiind un model ideal de comportament uman, atât în plan familial, cât și în plan social.

În această operă nu apare calul năzdrăvan, dar protagonistul este ajutat de corb și zgripsor, fapt ce arată că răul nu poate fi înfrânt niciodată de unul singur, mentalitate populară românească. Datorită bunătății și generozității sale, el pleacă la drum pentru a-i pedepsi pe cei care au tulburat fericirea din împărăția tatălui său (cineva tot fura merele de aur, dar Prâslea a reușit să rănească hoțul și să-i ducă și tatălui său să guste din merele de aur). Deoarece dă dovadă de altruism, salvând puii de zgripsor, el este ajutat la rândul lui, de mama puilor.

Așadar, în categoria ajutoarelor intră corbul, care îl ajută pentru că i se promit „trei stârvuri” (Petre Ispirescu, op. cit., pag. 64), în loc de unul, cum îi oferă zmeul. Zgripsorul îl recompensează pentru binele făcut, scoțându-l din prăpastie. Și fata cea mică de împărat intră și în categoria auxiliarilor, deoarece îl ajută în lupta cu zmeul, dându-i apă.

Alte personaje pozitive sunt: cele trei fete de împărat salvate de erou, împăratul, argintarul. Fata cea mică îi rămâne loială lui Prâslea, deși cumnații ei, convinși că au scăpat definitiv de fratele lor, vor să o căsătorească cu forța. Și împăratul, în pofida durității pe care i-o arată la început mezinului, deplânge sincer moartea fiului cel mic, iar când află că trăiește se bucură nespus de mult. Tot el este cel care cere pedepsirea băieților mari pentru mârșăviile făcute.

În această operă antagoniștii sunt reprezentați și de monștri, dar și de ființe omenești. Ființele himerice sunt făpturi respingătoare, trupul lor fiind alcătuit din elemente ale trupului uman și animalic. Aici, zmeii trăiesc sub pământ, fapt ce arată că răul este camuflat. Ei sunt extrem de puternici și de agresivi, iar faptul că au furat merele de aur și fetele de împărat dovedește că sunt răi, invidioși față de frumusețile din lumea oamenilor, fiind o culme a egoismului. În pofida puterii lor și a înfățișării terifiante, ei pot fi învinși, dar destul de greu.

Zmeii din acest basm dau dovadă și de unele trăsături omenești: vor să se însoare cu fetele furate, cărora le îndeplinesc toate dorințele, vânează, preferă lupta dreaptă. Zmeul cel mic se poate metamorfoza și el în foc.

Tot în categoria antagoniștilor intră și frații mai mari ai lui Prâslea, personaje negative, lipsite de puteri fantastice. Ei reprezintă forțele răului, fiind zugrăviți în antiteză cu fratele lor, dar și cu alte personaje pozitive (împăratul).

Portretul moral reiese din faptele, gândurile și relația cu Prâslea. Deoarece sunt mai mari, ei sunt primii care păzesc pomul cu mere de aur, dar nu reușesc nici să prindă hoțul și nici să salveze merele. Se conturează așadar o primă trăsătură morală: lipsa de inteligență. Succesul fratelui mai mic stârnește invidia lor, una din principalele lor trăsături; ei reușind să se dezumanizeze treptat. Pe măsură ce Prâslea reușește să-și arate latura frumoasă și luminoasă, prin tot ce face, ei devin tot mai invidioși și mai răi, fiind capabili chiar de crimă. Astfel, ei pun la cale omorârea fratelui, lăsând să cadă în mod intenționat frânghia de care cred că e legat Prâslea. În fața tatălui lor îndurerat, ei disimulează, pretxtând că le pare rău pentru accidentul nefast, spunând că frânghia s-a rupt. Cu încercarea de a-și omorî fratele, ei ating ultima treaptă a dezumanizării.

Minciuna, lăcomia, lipsa scrupulelor reiese și din faptul că ei își însușesc meritele faptelor mezinului, considerându-se în fața împăratului salvatorii celor trei fete de împărat. Pentru toate răutățile săvârșite, ei sunt pedepsiți, moartea lor accentuând mesajul moralizator al basmului. Pedeapsa este divină, iar autorul popular își exprimă în mod clar disprețul și dezaprobarea față de actele săvârșite de cei doi frați, scoțând și mai mult în evidență virtuțile protagonistului (bunătate, cinste, dreptate, curaj, inteligență, altruism).

Și aici întâlnim același schematism tipic acestei creații folclorice: formule specifice, motive literare, cifra trei, obiecte magice, împletirea realului cu imaginarul, oralitatea stilului, lupta dintre Bine și Rău, timp și spațiu nedeterminat.

Timpul, sugerat în mod vag, este precizat cu ajutorul formulei de început: „A fost odată ca niciodată” (Petre Ispirescu, op. cit., pag. 59), ce introduce cititorul în lumea fabulosului, o lume a începuturilor. Formulele mediane, precum: „și merse, merse, până ce ieșiră la pustietate” (Petre Ispirescu, op. cit., pag. 61); „și se luptară/ și se luptară,/ zi de vară/ până seara” (Petre Ispirescu, op. cit., pag. 64) mențin suspansul și leagă secvențele narative între ele. În opinia lui Roșianu, ele arată spațiul parcurs și durata luptei dintre Prâslea și zmeul cel mic. Asemenea multor basme, formula finală conține și o implicare a naratorului, care a asistat și el la nunta protagonistului. Prin formula finală, ascultătorul este scos din lumea fantastică: „Trecui și eu pe acolo și stătui de mă veselii la nuntă, de unde luai/ O bucată de batoc,/ Ș-un picior de iepure șchiop,/ și încălecai p-o șea,și v-o spusei dumneavoastră așa” (Petre Ispiresu, op. cit. pag. 70).

Aidoma altor basme, situația inițială, în care totul este perfect, este tulburată de furtul merelor. Restabilirea ordinii se face prin plecarea la drum pentru a-i găsi pe vinovați. Aici, din tagma antagoniștilor fac parte atât ființe fantastice, cât și umane. În rezolvarea probelor, protagonistul are parte de aliați, iar la sfârșit este răsplătit pentru faptele sale bune.

Motivele populare regăsite aici sunt: superioritatea mezinului, călătoria, probele, demascarea răufăcătorilor, pedeapsa, căsătoria. Cifra trei predomină: trei frați, trei fete de împărat, trei zmei, trei săgeți trase de Prâslea pentru a răni hoțul merelor de aur, trei palate. Obiectele magice din această operă se află în posesia zmeilor, cu excepția merelor de aur din grădina împăratului. Obiectele magice sunt: biciul fermecat, merele fermecate, furca cu caierul și fusul de aur ce toarce singură, cloșca cu puii de aur.

Pe lângă împletirea realului cu fabulosul, întâlnim cele două tărâmuri: cel al oamenilor și tărâmul fantastic, locuit de zmei, balaur, zgripsor, o lume ce-și are propriile legi. Prezența metalelor prețioase este specifică basmului. Cele trei palate ale zmeilor sunt din aramă, argint și aur, metale a căror valoare este direct proporționată cu puterea zmeilor, ei fiind cunoscuți și ca păzitori ai comorilor.

Basmele au un mesaj moral-educativ căci ele reprezintă modele de comportament pentru satul tradițional. Prin drumul inițiatic parcurs, eroul dobândește valori umane necesare în plan social și familial. De aceea, basmele se opresc, de obicei, la nunta protagoniștilor, ei intrând astfel în rândul oamenilor gospodari, chiar dacă sunt feciori de împărat, căci această specie folclorică atât de complexă, pune accentul pe om, evidențiind valorile lui fundamentale.