Personajul Feminin In Dramaturgia Contemporana

Personajul feminin în dramaturgia contemporana română

1. Introducere

2. Personajul feminin în dramaturgia română – istoric

Cel care a creat teatrul românesc și literatura dramatică în România, a scris volume de poezie, dramaturgie și folclor, fost ministru, democrat și membru fondator al Academiei Române se numește Vasile Alecsandri. S-a născut la 21 iulie 1821 în Moldova, undeva în ținutul Bacăului, fiind o personalitate de o importanță majoră a Republicii Moldova, ca mai apoi să-și lase amprenta asupra României în perioada secolului al XIX-lea. Coana Chirita

Prozator și dramaturg, I.L.Caragiale (1852- 1912), a observat cu luciditate și ironie societatea românească din acea perioadă, un deosebit creator de personaje pline de viață și totodată un scriitor realist și moralizator. „O noapte furtunoasă”, „O scrisoare pierdută”, „D-ale carnavalului” și „Conu Leonida față cu reacțiunea” sunt comedii ale lui Caragiale ce scot în relief simțul deosebit de sensibil și neiertător al acestuia pentru decodificarea caracterului uman, întrucât personajele sale pot fi aduse la viață în orice epocă prin impostură, vicii, ridicol și prostie. Caragiale stăpânește arta unui admirabil caricaturist, susținând că „personajele nu trebuie prezentate cu detalii multe. Asta omoară imaginea vie. Chipul zugrăvit trebuie să surpindă printr-o singură trăsătură caracteristică. Un tip, un nume potrivit sau un gest valorează mai mult decît o pagină întragă de descriere.”

I.L.Caragiale și-a născut și crescut opera din revoltă, prin urmare toate marile sale realizări au dobândit un caracter protestatar în domeniul dramaturgiei. „O noapte furtunoasă reprezintă chiar prima sa lucrare, care în ciuda simplității pe care aparent o expune, constitiue un atac săgetat de către tânărul scriitor împotriva unor aspecte ridicole ale burgheziei. Aici,_____________?

Una dintre operele sale dramatice de un succes răsunător „O scrisoare pierdută”, din care s-a înfruptat pentru prima dată pe scena Teatrului Național din București la 13 noiembrie 1884. Piesa o prezintă pe Zoe Trahanache, soția lui Zaharia Trahanache și amanta lui Tipătescu ca fiind singurul personaj feminin al lui Caragiale ce reprezintă doamna distinsă din societatea burgheză, care nu se încadrează în lumea mahalalelor asemeni celorlalte eroine ale sale. Zoe creionează tipul cochetei, este o femeie inteligentă, autoritară, ambițioasă și este capabilă să iși impună punctul de vedere în fața oricui. Caragiale satirizează defectele morale ale societății burgheze prin triunghiul conjugal Tipătescu – Zoe – Trahanache. Aceasta este o desăvârșită luptătoare și se folosește de tot arsenalul de arme feminine pentru a reuși să-și salveze onoarea și de rugăminți și lamentații pentru a-l convinge pe Tipătescu să accepte candidatura lui Cațavencu: „Fănică, dacă mă iubești, dacă ai ținut tu la mine măcar un moment în viața ta, scapă-mă, scapă-mă de rușine”, iar apoi amenință că se sinucide : „Trebuie să-mi cedezi, ori nu și atuncea mor și dacă mă lași să mor, după ce-oi muri poate să se întâmple orice.” Pentru o femeie care pare sensibilă și neajutorată, aceasta înglobează o energie impresionantă și se dovedește a fi o luptătoare aprigă și amenință: „ Am să lupt cu tine, om ingrat și fără inimă”. Deși în acea epocă femile nu aveau dreptul la vot, urmându-și strict interesul personal și anume de a recăpăta scrisoarea de amor, Zoe își impune candidatul, respectiv Nae Cațavencu. În lipsa acestei acțiuni, dama burgheză și-ar fi distrus atât prestigiul cât și poziția socială, viața luxuriantă și fără de griji de care beneficia din plin: „ îl aleg eu, eu și cu bărbatul meu”. Inteligentă și abilă, pendulând între soț și amant, Zoe manevrează din umbră „ mendrele” politicii, capetele funcțiilor celor mai importante, fiind conștienți de puterea și influența acestei femei. Zoe înglobează o putere de seducție aparte asupra bărbaților. Ilustrând înțelegere și generozitate, aceasta săvârșește cu delicatețe gestul de iertare a lui Cațavencu atunci când scrisoarea de amor se regăsește în mâinile ei. Sub pretextul că șantajul lui este iertat, Zoe îl pune pe Cațavencu în postura nedorită de a conduce festivitatea alegerilor, replicându-i că aceasta „nu-i cea din urmă Cameră”.

O altă opeă dramatică de o importanță savuroasă a lui I.L.Caragiale este “O noapte furtunoasă”, publicată in 1878 care aduce în lumină aspecte de natură psihologică și social, ambiții și scandaluri caracteristice familiilor ce aparțin periferiei Capitalei. Aici, Veta repezintă un pesonaj secundar da totodată unul dintre personajele feminine din cadrul comediei “O noapte futunoasă”. Soție a lui Jupân Dumitrache Titircă, amantă a lui Chiriac și tipul adulterinei de mahala, Veta întruchipează, poate, unicul pesonaj feminin care nu lansează un comic transparent și spontan, situându-se într-o arie atipică unei amante atrăgătoare, dramaturgul descriind-o ca fiind o femeie de vârstă matură, cu trăsături de țață, placide. Veta ademenește spectatorul la râsete abia după ce pisa a luat final, ea este soția fadă și penibilă în postura de amantă, după cum afirma și Ibrăileanu, anume “Veta nu numai ca nu e ridicolă, dar nu e nici comicar măcar, ca Zița”. Personaj feminine caricatural, Veta dobândește principalele caracteristici ale sale din difersificata manifestare a comicului, element definitoriu în antiteza dintre aparență și esență. Așadar, ea este aparent femeia onorabilă și demnă de a fi respectată, nevasta fidelă a lui Jupân Dumitrache când de fapt în esență nu este mai mult decât o femeie fățarnică și desfrânată care dă dovadă de o naturalețe cu rădăcini puternice în a-și înșela bărbatul. Aceasta întruchipeză totodată și infidela melancolică, deprimată, este prezentată în ipostaze unde gândurile morbide și suferința sunt elemente dominante ale caracterului său imprevizibil iar factorul declanșator al acestor stări de angoasă îl reprezintă certurile și despărțirile cu amantul gelos. Motivul care îi stârnște lui Chiriac dubiul credinței amantei sale este declanșat de frica lui Jupân Dumitrache privind pericolului în care se situează onoarea sa de familist, totul demarând de la o seară în care el, soțul Vetei și sora acesteia, Zița se întâlesc la grădină la “Iunion”, fiind martor “cum un amărât de amploaiat” îi face consoartei sale ochi dulci, ba mai mult, îi urmărește pe aceștia când iau drumul înapoi către casă. Comicul se împletește omogen cu ironia, astfel că, în această circumstanță, persoana căreia Jupân Dumitrache îi acorda credite maxime de încredere și îl ajută să își păstreze “onoarea de familist” este tocmai Chiriac în grija căruia își plasează “comoara sufletească” cu atât mai mult atunci când datoria îl obliga să absenteze căminul conjugal: "De! când lipsesc eu de-acasă, cine să-mi păzească onoarea?". În postura sa de amant, Chiriac îi face Vetei o criză de gelozie și o trage la răspundere pentru plăcerea pe care aceasta o găsește în prezențele sale la “Iunion”, justificând-si ieșirea din fire cu replica “să te curtezi cu amploaiatul dumitale”. În mod caracteristic, Veta reacționează cu tristețe și absență, așa cum este precizat chiar în didascalii de către Caragiale și anume “(este obosită și distrată, vorbește rar și încet)”, cu gândurile rătăcind pe cărări distante, nici măcar povestirile înflăcărate ale surorii sale, Zița cu privire la afrontul făcut pe maidan de către fostul ei soț, nu îi mai pot stârni vreun gram de interes. Femeie viciată, Veta are totuși o sesizabilă doză de discreție, ba mai mult, câteodată prezintă mici particule de bun-simț întrucât privește cu foarte mare seriozitate problematica sufletului lezat de gelozie a amantului său; le crede, le înțelege, “compătimește” la frământările amoroase, prezintă trăsături de afecțiune sinceră față de demonstrația cu spada a lui Chiriac, ba mai mult, contrar tipologiei de femeie în care este plasată, reușește să vorbească omenește și să se comporte firesc. Comicul de situație reușește încă o dată să creioneze profilul imoral al acestei femei revelând patetismul de scară înaltă la care se autoexpune “Dacă vrei să te omori, omoară-mă întâi pe mine (se luptă din putere) Chiriac!…Nu ți-e milă de mine? Toate, toate de un an și mai bine le-ai uitat într-o zi?”. Pentru a-l putea convinge pe amant, aceasta apelează la un limbaj propriu, cu origini de mahala “să n-am parte de ochii mei, sa n-am parte de viața ta, sa nu mai apuc măcar o zi fericita cu tine – na! ce mai vrei? – dacă știu eu ceva la sufletul meu din câte ți le-a sporit dumnealui". Printr-un monolog de un dramatism exagerat, Veta îi destăinuie lui Chiriac angoasantele greutăți sufletești carora le fusese victim: superstițioasă din fire, aceasta se aștepta la “un necaz în mare” deoarece toate astrele complotaseră în a-i trimite semnul suprem, respectiv “mi se facuse semn: rasturnasem de dimineață candela…", ba mai mult, femeia aduce în succesiunea explicațiilor sale și faptul că i se bate ochiul drept, ceea ce ar putea semnifica un eventual accident cu privire la obiectul înarmat în posesia căruia se afla Chiriac în acel moment "dacă s-o descarca, Doamne ferește! pușca în mâna lui, ce să mă fac eu când l-oi găsi mort întins acasă!…". Veta reușește să îl biruiască cu desăvârșire, așa cum susține în didascaliile sale Caragiale, Astfel, cei doi “amorezi” își cer iertare unul celuilalt, se îmbrățișează, își declară unul altuia amorul împărtășit situația tensionată dintre cei doi amanți este evaporată. Veta este în fond, un element al triunghiului conjugal, înșelându-și bărbatul fără să manifeste resentimente sau vreun strop de mustrare a conștiinței înglobând cu succes tipul mahalagioaicei în cele două ipostaze diferite: în prima ipostază Caragiale o dezvăluie pe Veta cea ștearsă, fadă, limitată iar în cea de-a doua ipostază pe Veta cea energică și plină de viață.

Camil Petrescu se naște în București pe 9/22 aprilie, copilăria sa purtând stigmatul dispariției părinților, Ana Keller și Camil Petrescu, stinși înainte de vreme. Opera sa, „Jocul ielelor” (1916) este puternic influențată de impresiile negative ale lui Petrescu asupra evenimentelor din timpul primului război mondial. Participă ca și sublocotenent la luptele de la Predeal, însă mai târziu, în septembrie, este nevoit să se retragă pentru a-și vindeca rănile căpătate în lupta de la Târgoviște. Se întoarce pe front și ia parte la bătăliile din Cașina și Oituz (1917), perioadă în care ține un jurnal. Acesta va constitui baza primelor capitole ale operei „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”.

1 august 1917 îl găsește captiv într-un lagăr de prizonieri unguresc – Camil Petrescu este dat dispărut pe ordinul de zi numărul 560, însă se întoarce cu un an mai târziu, descurajat.

Partea finală a piesei „Jocul ielelor” este publicată la 20 decembrie 1918 în revista „Letopiseți”. Deși fusese planificat inițial ca aceasta să fie jucată la Teatrul Regina Maria, apar divergențe între autor și Lucia Sturdza-Bulandra care cauzează respingerea piesei.

Camil Petrescu pleacă la Timișoara, unde, între ianuarie și mai 1919, devine profesor suplinitor de limba română în liceul „Lazăr” – același pe care el însuși îl absolvise în urmă cu șase ani. Lucrează la „Act venețian”, iar povestirile sale despre război, „Colonelul Băltărețu”, „Soldatul părăsește satul”, apar în publicația „Ilustrațiunea armatei”.

La îndemnul directorului Aveam Imbroane, autorul pleacă la Lugoj spre a munci ca redactor-șef al revistei „Banatul românesc”. Nicolae Roman, coleg de redacție, declară în „O suită de amintiri”: „Când l-am cunoscut, în 1919, la Lugoj, Camil Petrescu avea 25 de ani. (…), părea aproape un adolescent , deși toate semnele maturității se imprimaseră pe chipul său. (…) iubea oamenii, (…) iar solitudinea lui se poate explica prin suferințele îndurate… Omul fugea într-un fel de lume și de sine, spre a se dedica vocației sale (…).”

Cariera sa în literatură se întinde pe patruzeci de ani, timp în care se dedică publicării numeroaselor volume de poezie, romane, nuvele, însemnări, studii și opere dramatice. Sclipirea inspirației sale „făcută din luciditate și febră” se stinge marți, 13 mai 1857.

Una din temele ce prevalează în opera lui Camil Petrescu este descifrarea minții feminine, având ca legendă perspectiva ideatică a unui erou absolut – elitistul misterios care podește cu neliniștile sale fiecare relație cu personajele de sex opus. Din nevoia de a-și omogeniza viața cu conștiința (dacă s-ar putea, să i-o subordoneze), încearcă să cunoască sufletul femeii proiectând asupra ei propriile ideologii, impunându-și superioritatea asupra individualității ei.

Deși pentru eroul camilpetrescian femeia este un „obiect al alegerii” care îl poate conduce spre desăvârșire, el îi desconsideră valoarea spirituală: trebuie să fie frumoasă, fidelă, ușor de impresionat. Ea poate evolua doar în lumina iubirii pentru erou.

În galeria personajelor feminine camilpetresciene se înscrie Iubita – Iubitoare – mulțumită cu simpla posesie a puterii fără a dori să o folosească, lipsită de substanță și potențial; este destul de diluată cât să lase în centru evoluția masculului. Opozanta ei este Iubita – Tirană, care consideră că a iubi înseamnă a fi un ins slab. A fi iubită, însă, însemnă să fie suverana lumii unui bărbat dispus să se sacrifice sub malevolența sa. Își cunoaște puterea și rămâne rece în fața actelor de afecțiune. Acest tip de personaj a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă în istoria dramaturgiei, devenind un punct de reper în evoluția caracterelor feminine în teatrul modern. ………………………

În piesa „Jocul ielelor” – pieasă-stindard pentru Camil Petrescu – se înscrie în galeria Iubitelor Iubitoare Maria Sinești, caracterizată prin adicția ei față de atenția masculină (a cărui subiect este Gelu, amantul ei). Când aceasta o abandonează, se căsătorește cu Șerban Saru-Sinești. Mariajul îi decolorează viața; ea este în continuare consumată de iubirea pentru amant. Fără contactul cu el devine o ființă morbidă, fără scop și fervoare. Este surprinsă pe o poziție promițătoare atunci când Gelu amenință că va dezvălui scrisori care să dovedească nu numai iubirea lor, ci și detalii acuzatoare despre actualul ei soț. Copleșită de insensibilitatea și moralitatea lui Gelu și privată de împlinirea în dragoste, ea ia în calcul sinuciderea, însă își găsește curajul să își continue viața. Iese în relief fragilitatea emoțională a Mariei, disperarea și solitudinea, suită de emoții ce conturează un rol care îi permite actriței o interpretare spectaculoasă.

Ca reprezentantă a caracterului „stăpâna de sine” stă Ioana Boiu, a cărei spiritualitate viguroasă este evidențiată pe parcursul piesei. Îl iubește în taină pe Andrei Pietraru, „fiu de țăran”, care îi poartă aceleași sentimente, dar le manifestă într-o manieră bipolară pe care Ioana nu o înțelege.

Născut la 1838, Bogdan Petriceicu Hasdeu, spirit enciclopedic, se inscrie in descendenta marilor personalitati culturale ale romanilor, fiind preocupat de istoria patriei asemenea lui Miron Costin, Dimitrie Cantemir si Ion Heliade Radulescu. Monografia dedicata lui Ioan-Voda cel Cumplit (1865) sau lucrarea stiintifica "Istoria critica a romanilor" (1873) urmeaza directiile trasate de "Dacia literara", ilustrand totodata interesul deosebit al scriitorului pentru adevarul istoric, pentru evocarea unor evenimente si personalitati istorice reprezentative pentru neamul romanesc.

În opera lui Hașdeu, „Răzvan și Vidra”, personajul feminin individualizat prin vigoarea, mândria și caracterul său complex este Vidra, nepoata primarului Moțoc. Femeia își prețuiește statutul social, considerându-se :

„O muiere din neamul acelui groaznic bărbat,

Care numai c-o-mbrâncire patru domni a răsturnat”.

Moțoc o trimite la mânăstire pentru a-și însuși averea ei, însă haiducii (în frunte cu Răzvan, cunoscut pentru simțul său al dreptății) o răpesc. Ea este martora unei scene impresionante în care Răzvan, după ce își capturează fostul stăpân, dă dovadă de o bunăvoință lipsită de margini, iertându-l. Aici începe simpatia ei pentru haiduc, care evoluează pe parcursul operei în ciuda diferențelor de clasă socială pe care Vidra obișnuiește să pună preț. Ba chiar i se alătură în lupte, dând dovadă de o bravură impresionantă care îi inspiră lui Răzvan dragostea. Ca și catalizator în viața lui Răzvan, ea îi insuflă dorința de mărire, îi hrănește orgoliul și îl împinge către avansarea în carieră: de la tâlhar la domn al Moldovei. Însă atașamentul ei pentru avuții capătă nuanțe de lăcomie atunci când soțul ei e promovat la rangul de căpitan:„Căpitanu-i o furnică…” Când acțiunile lui nu urmează dorințele Vidrei, ea nu ezită să facă reproșuri amare, evidențiind diferențele dintre ei:

„Om tâmpit și sfiicios! /

O prăpastie ne desparte:

eu prea sus și tu prea jos!”

Astfel, sub influența ei, Răzvan se transformă dintr-un tânăr luminos și nobil într-un bărbat egocentric, avid după putere – tendințe care îi vor aduce moartea.

3. Teodor Mazilu în dramaturgia română – prezentare operă

Teodor Mazilu este un prozator, poet, dramaturg și ziarist român. El s-a nãscut la 11 august 1930 la București într-o familie simplă de muncitori care mai avea încă trei copii. A fost admis la Liceul Comercial "Nicolae Bãlcescu", dar și-a neglijat studiile, ducând mai mult o viață boemă. Prima dată a publicat la editura Marvan versuri, în anul. Între anii 1949-1956 a lucrat la ziarul Scânteia Tineretului apoi la Gazeta Literară dar fără să dea prea mult randament. Adevăratul său debut are loc n anul 1956 când public în revista Insectar de Buzunar un volum de schițe satirice. Primește la un momentdat o garsonieră în București, dar prefer să stea la Mogoșoaia, acolo unde avea o casă pe care o numea “casa de creație”. Deși a dus o viață agitată, presărată cu alcool și femei și a fost privit ca un nonconformist, Mazilu este un scriitor prolific. Operele sale, mai ales cele în proză dar și teatrul, au fost primate foarte bine de crirtici și de public, dar nu și de autorități. Teodor Mazilu a murit în anul 1980la București și a fost înmormântat la Cimitirul Străulești II.

Opera lui Mazilu a început să fie publicată în reviste periodice în anul 1949 iar mai târziu au început să fie publicate și nuvelele și romanele sale. Ceea ce l-a consacrat însă pe Mazilu a fost teatrul său, care a fost comparat în repetate rânduri cu cel al lui Caragiale. Deși a scris într-o perioadă în care scrierile literare erau cenzurate foarte mult, Mazilu a reușit să-și câștige admiratori tocmai pentru stilul în care satiriza regimul despotic din acea perioadă. În anul 1972 a publicat un eseu în care își prezintă filozofia personală, numit “Ipocrizia disperării”

Dintre piesele sale de teatru, amintim : Proștii sub clar de lună , Acești nebuni fățarnici , Mobilă și durere , Don Juan moare ca toți ceilalți, Somnoroasa aventură, O sărbătoare princiară, Frumos este în septembrie la Veneția

“Comedia sa, dramatică ori grotească, propune un tip inedit de erou care se autodemască cu voluptate, cerând clemență societățiipentru că nu-și poate găsi drumul just în viață. Eroul lui Mazilu e o quintesență de ipocrizie, demagogie, cinism și autoadmirație, prostia lui fiind rezumatul tendințelor mic-burgheze de egoism și prvenire, acum contraveniente în chip violent idealului social. “

În literatura dramatică româmă, opera lui T. Mazilu continuă prin originaliate și percutanțe direcției caragialiene. Opera sa reprezintă o punte inovatoare a comediei, care pune în lumină spiritul tradiției. Aceasta ocupă un loc sigur în conștiința publicului cu privire la condiția existențială generală a eului contemporan, respectiv relațiile sociale conteporane carora le este supus omul. Personajele din operele sale încolțesc același spectru de secături umane pe care autorul „Scrisorii pierdute” le-a încoronat drept „eroi literari” ai epocii lor. În acest context, T. Mazilu reia caracterele umane și le atribuie cu acuitate o dimensiune morală a devenirii lor actuale, prin raportare la societatea contemporană. El este un scriitor dovedește originalitate, autenticitate și o adevărată vocație intelectuală, reușind astfel să marcheze concretul faptelor pe o platformă simbolică, metaforică, generoasă. În acest context, „Mazilu poate fi considerat un… neo-junimist cu lectia la zi. „Proștii sub clar de lună”, „Acești nebuni fățarnici”, „Mobilă și durere”, cele mai cunoscute și jucate texte ale sale, trădează, la nivelul atitudinii civice, un moralist în sens clasic, etichetă critică rezonabilă, cu trimitere firească la Caragiale.

Personajele sale maschează fondul lor corupt, defectuos, de sentimente si atitudini printr-o oarecare notă de halucinație lucidă, ceea ce constituie totodată izvorul lor de vioiviune. Însuși autorul a insistat să precizeze faptul că analiza personajelor sale ar fi una de natură invalidă în momentul în care s-ar face deosebirea dintre aparență, susținând că „până și duplicitatea li se pare la mintea omului”.

Așadar, se naște aici o noă lume, în care personajele își exprimă gândirile și simțirile cu o sinceritate ce trezește până și cea mai teribilă uluire și totodată te împietrește. În acest context, Valentin Silvestru a subliniat cu acuratețe faptul că personajele lui Mazilu suferă de un sindrom de amoralitate extraordinar de bine intuit si reprezentat de către autor. Din comicul de limbaj se naște geniul mazilian, astfel: limbajul curent se împletește într-un mod hilar cu citatele după ureche, conceptele filosofice înțelese greșit. Toate acestea înglobează paremiologia populară, astfel încât eroii nu mai folosesc un limbaj uman obișnuit sau un spectru comun de sentimente, întrucât nu mai dispun de acestea.

3.1 Personaje feminine la Teodor Mazilu

3.2 Prezentare Piesă

T. Mazilu a creat piese pe ale căror structură a consacrat-o tradiția, având ca izvor dramaturgia antică grecească: un subiect dezvoltat pe seama unor momente cunoscute, desfașurându-se în mod liniar (respectând cronologia faptelor) și oferind totodată un respect aparte relației cauză- efect.

Piesa lui Teodor Mazilu “Proștii sub clar de lună” a fost publicată pentru prima dată în numărul 11 al revistei “Teatrul” din anul 1962. Apiesa a apărut însă cu titlul cenzurat Sub Clar de Lună. Este subintitulată și „falsa tragedie într-un prolog și trei acte (sase tablouri). Piesa lui Mazilu a fost pusă în scenă pentru prima dată cu titlul integral în anul 1962 și a avut premiera pe 27 decembrie, la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra" din Bucuresti, în regia lui Lucian Pintilie. În 1963 piesa este scoasă de pe afiș pentru o vreme de autorități.

Piesa a mai fost jucată și la Teatrul Național din Cluj, dar cu titlul cenzurat, iar la Teatrul de Comedie, în anul 1982, a fost jucată sub un alt nume “Sentimental-lango”. Textul piesei a suferit modificări într-o versiune publicată în anul 1973, însă în ediția definitivă care a apărut în 1986 textul a fost readus la varianta inițială.

Dimensiunea spațio-temporală “într-o primăvară timpurie în zilele noastre”, București (respective Bulevarurdul Magheru, Calea Victoriei), plasează piesa pe teritoriul realismului, un realism de natură clasică, având rădăcini caragialiene.

Intriga amoroasă duce mereu către farsă. Clementina, în vârstă de 32 de ani este o “femeie plângăcioasă”, intransingentă moralistă, care ajunge să fie părăsită de soț, smecherul Gogu în vârstă de 40 de ani, un soi de gestionar. Factorul declanșator al conflictului dintre Gogu și Clementina este faptul că aceasta îi reproșează în mod frecvent despre lipsa de corectitudine pe care bărbatul o prestează respectiv “să iasă din câmpul muncii, dar mai ales refuzarea cu îndârjire în a purta pantofii primiți cadou din partea lui Gogu, susținând că ea dorește să poarte doar lucruri dobândite prin muncă cinstită. Gogu, delapidator cu orgoliu din fier, o părăsește pe Clementina

În Proștii Sub Clar de Lună, cuplurile sunt simetrice: șmecherul Gogu o are ca soție pe sentimentala Clementina, iar onestul Emilian este cãsãtorit cu frivola Ortansa. S-ar putea spune cã printr-un simplu schimb de parteneri s-ar putea obține combinațiile ideale. Dar Teodor Mazilu ne demonstreazã cã extremele se atrag mai mult decât cei din același “soi”, deci cei morali nu se înțeleg cu moralii și cei imoralii nu se înțeleg cu imoralii. În cele din urmã Mazilu ne mai demonstrează că moralii nu sunt pe deplin morali, iar imoralii nu sunt în totlitate imorali. Dezvãluirile în serie conferã dinamism piesei. 

În toate piesele de teatru ale lui Teodor Mazilu primeazã geometria și așa se explicã și faptul cã evoluția personajelor sale are turnura unui balet mecanic.

Dramaturgul vorbește despre personajele sale spunând că: „Personajele mele (comice, ridicole) au, desigur, chiar si un anume fel de loialitate; isi exprima limpede punctul lor de vedere. La ele nu exista deosebirea dintre aparenta si esenta. Aceasta sinceritate brutala se explica prin faptul ca ele traiesc in subconstient si din exprimarea lui in vorbirea cea mai curenta reiese pana la urma socul – si chiar demascarea personajelor. Personajele mele au ajuns la treapta cea mai de jos. Lor pana si duplicitatea li se pare la mintea omului".

Mazilu nu face doar să mizeze pe comicul de limbaj, în stilul lui Caragiale, lucru demonstrat prin replici ca „Eu te-am iubit nu numai fizic, dar si psihic", sau „Dispretuieste-ma din adancul sufletului si lasa-ma dracului in pace", ori „Om cu studii superioare si nu stie sa faca o interventie", replici care totodată evidențiază foarte clar poetica brechtiană în piesa lui Mazilu. Brechtianismul lui Mazilu este ușor de detectat și despre asta vorbește și George Banu.

Cântecele din prologul piesei Proștii sub clar de lună sunt interpretate fie de cele doua personaje feminine caricaturale, Clementina și Ortansa, fie de metapersonajul Comentator. Ele anticipează acțiunea piesei și contin „morale" vizavi de falsele suferinte melodramatice din amor și conflictul dintrepatima care orbește, pe de o parte, si datoria de a judeca si sanctiona escrocheria, celui iubit, pe de alta parte. 

Drama „prostilor" amorezi Gogu și Clementina, respectiv Emilian și Ortansa, este prezentată mai întâi în versurile sarcastice dar și pline de învățături ale Comentatorului:

Intriga nu pare spectaculoasă la început și evoluează într-un ritm dramatic. Ea constă în destrămarea a doua cupluri construite parca „in oglinda" : „smecherul" Gogu o paraseste pe „cinstita" Clementina, „femeie plangareata', iar, pe de alta parte, „femeia satanica" Ortansa il paraseste pe „onestul" controlor financiar Emilian. Cum era de așteptat, se construiesc două noi cupluri între “cei buni” (Clementina și Emilian) și “cei răi” (Gogu și Ortansa).

3.3 Spectacole cu piesa

4. Prezentare personaj

4.1 Caracterizare personaj

4.2 Contribuția personală. Cum s-a interpretat, cum s-a realizat personajul

5. Încheiere: importanța personajului în literatura dramatică română