Personajele din Opera Lui Creanga

Personajele din opera lui Creangă (Povești și Povestiri)

Ca în orice opera literară, și în povești sau basme, tematica, cu șirul de evenimente concretizate în acțiuni, implică în mod necesar existența personajelor. Nici nu ne putem, de altfel, imagina o anumită acțiune în lipsa unui Făt-Frumos sau a Ilenei Cosânzene.

Prezența personajelor în povești sau basme este cu atât mai vie, cu cât acestea sunt selectate din diverse categorii, reprezentand tipuri atât de diferite. Pe una din aceste categorii dorim să o avem în vedere în lucrarea de față, și anume cea care reunește personajele care întruchipează voința de reformare și transformare a universului fantastic. Aceștia sunt fie eroii subiectului narativ, fie simple personaje ale firului narativ, dar care își dovedesc importanța prin intermediul acțiunilor întreprinse.

Ρеrsonajеlе lui Crеangă nu сaрătă formе fееriсе sau însрăimântătoarе, сăсi toatе isрrăvilе fantastiсе nu ți lе рoți înсhiрui ре tărâmul unеi lumi fantastiсе sau în vis, сi numai în limitеlе unui sat, сa oriсе sat românеsс dе la рoalеlе muntеlui. Personajele reale sunt cele confirmate de realitatea concretă, persoanele care au dat viață acestora au existat cu adevărat.

Personajele fantastice sunt cele care au depășit cadrul experientei umane, fiind eroii unor situații neobișnuite, construite prin specularea unor teorii sau ipoteze din procesul cunoașterii.18 (Mariana Badea, Dicționar de Personaje literare, 2006, p. 13).

Fără a schița portrete fizice, personajele amintirilor trăiesc, au consecință, sunt individualități memorabile. Părinții, dascălii, colegii formează o galerie, definindu-se prin particularități de ordin psihologic și etic. Tatăl, mai șters, cultiva toleranța, împletind-o cu afectivitatea .Ca revers vesel trebuie să amintim scena încăierării catiheților din casa lui Pavel Ciubotariul, citată mereu, cu o excelentă mișcare a personajelor.

Dar și aici, trăsăturile psihice primează. Pe scurt, mălizia și umorul se completează statornic. Creangă nu desenează ci diferențiază indivizi sau grupuri în funcție de anumite valori dominante, vreme ce lucrurile se întorc exact de unde au plecat – și desigur plecarea din sat la școală, în necunoscut, într-un noroc, ca și cocoșul, ca și fata moșului sau ca Dănilă.

În fond Ivan Turbinca este și el tot un rătăcitor, căutător al unei soarte mai bune; un țăran fără pământ pleacă la școală, la meserie, Harap-Alb pleacă și el după un scaun de împărăție – căci ce rost poate să-și caute pe lume un fecior de împărat decât o împărăție unde să-și poată exercita îndemânările gospodărești deprinse din familie?. Dar chiar aceasta este problema țăranilor din Humulești povestitorului, sat cu pământ puțin, cu oameni plecați în lume după tot felul de treburi, din care să încropească cele trebuitoare. Învățătura de carte era și ea una din aceste îndeletniciri posibile, alături de plecatul la munca spre șes, țesutul sumanelor, creșterea oilor, tăiatul lemnului în pădure etc. Cu care se ocupau humuleștenii, inclusiv părintele scriitorului, pentru a suplini lipsa pământului.

Eroul lui Creangă este în acest cadru nu un om singuratic, un izolat de tip romantic, ci în permanență un ins social, adică un om care se asociază cu alții, pune în mișcare energii și le canalizează. Păcală nu rezolva, cel mai adesea, singur problemele lui grele, el atrage mereu alți oameni în acțiune, dar nu ca un profitor, nici ca un fricos, ci ca un descoperitor de resurse umane, valorificând tezaure ascunse și neutilizate. Creangă este primul scriitor din literatura noastră care înfățișează un erou în lupta pentru dreptatea sa, biruitor și pedepsitor – dar pe calea menționată, în sfera fantasticului.

Viața eroilor lui Creangă se desfășoară în spiritul autentic al firii poporului nostru. El respecta virtuțile spirituale și fizice pe care le respecta omul din popor: curajul, hărnicia, prietenia, spiritual rațional și întreprinzător, optimismul viguros, modestia, mărinimia, franchețea în opinii și atitudini, sentimentul dreptății sociale, cu un cuvânt propriu limbii noastre, omenia, ca o forma completă și esențială a umanismului popular.

Dintre personajele aduse în scena de Creangă, oamenii de la țară ocupa locul cel mai important: ei sunt eroii majorității poveștilor și, chiar atunci când în cursul acțiunii joaca un rol secundar, autorul îi însuflețește cu bunăvoință sub ochii noștri.

În Povestea porcului, de exemplu, nu există decât două personaje vii: moșul și baba, care apar doar în episodul inițial al adoptării porcului și cererii în căsătorie; dimpotrivă, prințesa, fiica împăratului, eroina principala, e lipsită de relief.

Soacra și cele trei nurori, capra și iezii, fata babei și fata moșneagului, tovarășii miraculoși ei înșiși nu mai sunt personaje tradiționale lipsite de individualitate; sunt țărani din județul Neamț, contemporani cu Creangă.

Sunt țărani moldoveni, nu numai prin firea lor glumeață și înclinata spre zeflemea, prin limbajul lor savuros, bogat în termeni și expresii familiare, în zicale și proverbe, și uneori, prin prolixitatea lor, dar și prin felul lor de viață, prin creditele și superstițiile lor.

Stan Pățitul, ca și toți ceilalți tovarăși ai lui, se bate cu mămăligă strămoșească, iar dascălii de la Fălticeni, ca viitori catiheți, postesc mai tot timpul, având nădejdea, cum mâncau în comun, la câteva ‘‘ulcioare de oloi, trei-patru saci de faina de păpușoi, câteva oca de peste sărat, perje uscate, fasole, mazăre bob’’ etc… Numai vacanța Crăciunului le lasă ceva amintiri de hrană substanțială, fiind atunci datina țărănească a costițelor de porc afumate, a ceea ce moldovenește se cheamă chiște și buft umplut, trandafiri usturoieți și slănină de cea subțire, făcute de casa, tăcete la un loc, fripte bine în tigaie … Vedem femeile ocupate cu treburile lor casnice, acasă sau la șezători, ele torc, râșnesc porumbul din care vor pregăti mâncarea națională, mămăliga dacă gătesc, povestitorul numește moldovenește mâncărurile pe care le pregătesc.

Când sosește dracul la Stan, țăranul își mestică într-o căldare, cu o lingura mare de lemn, mămăliga, pe care tocmai a luat-o de pe foc. În alta parte, Creangă enumeră diferitele unelte ale țăranului moldovean, diferitele construcții din gospodărie. Animalele au numele lor familiare.

Duminica, țăranii se duc în satul vecin și, pe când copiii se mulțumesc să privească, tinerii iau parte la horă. Dar când Stan vrea să-și dea seama de iscusința băiatului care vine sa i se ofere ca argat, îi propune să ghicească una din acele lungi ,,cimilituri ”, ce constituie o ocazie favorita de recreerea țăranilor din România.

De la un capăt la altul, cu foarte mici excepții, opera lui Creangă e un hohot de râs. Nu râsul cu gust amar al lui Caragiale sau Gogol, ci râsul tonic al țăranului cu concepție optimistă de viață, pe care toată tradiția înțelepciunii populare l-a învățat că forțele răului vor fi întotdeauna înfrânte până la sfârșit. Povestitorul popular știe dinainte ca întunericul va fi covârșit de lumina. Și cunoscând acest adevăr, el nu acordă valoare reala străduințelor forțelor negative care doresc să-l oprime pe om, să-l învingă. Chiar dracul și moartea, dușmanii cei mai îndârjiți ai omului în vechea mentalitate populară, nu sunt decât niște făpturi sărmane, care provocă râsul când se încumetă a se măsură cu omul.

Și Ivan Turbina și Dănilă Prepeleac sunt eroi poporani, în care se vede afirmația superiorității înțelepciunii omenești și care dau satisfacție deplină celor ce mizează pe ei în lupta dintre bine și rău. Spectatorul – în speță, cititorul – asistă, alături de povestitor, râzând cu hohote, la înfrângerea forțelor răului, la bătaia dracilor, la batjocorirea morții.

Într-adevăr Harap-Alb care-și îndeplinește muncile grele, la care a fost supus de Spân, sau soția porcului ( Povestea porcului ), care-si ispășește călcărea poruncii soțului, trecând prin mai multe suferințe, sau fata cea harnica și nefericită a moșneagului , izgonită de acasă ( Fata babei și fata moșneagului ), nu sunt niciodată hilari. Dar acest lucru nu ne poate face să generalizăm faptul că Creangă n-ar râde de personajele pozitive sau de cele care-l ajuta pe eroul pozitiv. Să nu-i uităm pe prietenii lui Harap-Alb, pe cei cinci, pe Cocoș ( Punguța cu doi bani), pe Dănilă și mai ales pe Ivan Turbina.

În aceste cazuri, însă, autorul râde parcă împreună cu ei, nu de ei, sau râde cu satisfacție admirativă.

La fel însă, nici toate personajele negative nu sunt întotdeauna hilare. Baba, dracii și moartea stârnesc râsul prin prezentarea grotescă. Dar Spânul din Harap-Alb e o răutate activă, dăunătoare cu accese de furie oarba, astfel încât el te poate umple de silă, de groază, de ură, dar nu poate avea atribute comice. Iar boierul din ‘‘Ivan Turbinca’’ sau din ‘‘Stan Pățitul’’, dar mai ales din ‘‘Punguța cu doi bani’’, e uscat, meschin, lipsit de orice urmă de generozitate, cu totul dezumanizat de setea de arginți. El e mai disprețuit decât dracul și moartea, socotite de scriitor, probabil, produse ale fanteziei populare. El nu e un produs al fanteziei, ci o amară realitate, oprimând de veacuri pe țăran. De aceea nu întâmplător lipsește cu totul în zugrăvirea lui intenția autorului de a-i acorda vreun atribut comic. Aici nu mai avem a face cu un caracter lovit de imperfecțiuni morale și care să poată fi criticat prin râs.

Mijloacele prin care Creangă își realizează personajele comice ale operei sunt cele mai des întâlnite în creația populară, și toate întemeiate, într-o viziune artistică unitară, pe exagerarea necesară intenției satirice din care au izvorât. La personajele comice negative, exagerarea se manifesta grotesc, în îngroșarea considerabilă a trăsăturilor de caracter, a acțiunilor, a gesturilor.

Primul personaj grotesc al poveștilor, este baba, care e ori soacra din Soacra cu trei nurori, ori nevasta rea și zgârcită din Punguța cu doi bani, ori mama vitregă din Fata babei si fata moșneagului, ori mijlocitoare de lucruri necurate din Stan Pățitul.

În lumina eticii populare tradiționale, bătrânețea presupune bogăție sufletească, experiență câștigată, o oarecare așezare, o demolare a pasiunilor, seninătate și înțelepciune. Prin contrast cu această idee generală despre atributele pozitive ale vârstei înaintate, Creangă creează imaginea grotescă, dedusă probabil din experiența personală, a unei babe (câinoase la inimă, zgârcită și nebună). În Punguța cu doi bani, care contrazice firescul normal al vârstei și mai e prezent și un element dizolvant în viața familiei și a satului, ca cea din Povestea lui Stan Pățitul, ‘‘un tălpoi de baba meșteșugoasă la trebile sale cum îi sfredelul dracului’’, sau băboiul, pohoată de baba, hârcă ori hoanghina, ca în Povestea porcului, unde ni se spune ca baba era viespea care înălbise pe dracul, care închegă apa și care știa toate drăcăriile de pe lume. Talpa iadului e de aceea determinantul superlativ pentru baba și în Povestea porcului și în Stan Pățitul. Cum se vede, pentru adâncirea realista a caracterului înfățișat, scriitorul se folosește de o serie întreagă de exagerări, unele mai mărunte, altele mai cuprinzătoare, după cum viciul de caracter sau defectul fizic e mai neînsemnat sau mai grav.

În Fata babei și fata moșneagului mai apare și o comparație, cu nuanță de exagerare, indicând modul în care baba își apără fata vitregă, gura ei umblă cum umblă melița. În ceea ce privește calitățile ei de soție, povestitorul relatează: ‘‘Moșneagul a rămas pleșuv și spetit, de mult ce-l netezise baba pe cap și de cercat în spatele lui cu cociorva dacă-i copt mălaiul’’.

În Soacra cu trei nurori, mișcările babei sunt nepotrivite cu vârsta ei: umbla val-vârtej să-i găsească mireasă feciorului celui mai vârstnic. Minciuna babei cu privire la instrumentul așa-zis infailibil de control, pe care-l posedă – ochiul cel neadormit de la ceafa – este enormă, dând probabil măsură acestui viciu înlăuntrul caracterului ei. Creangă descrie cu creionul gros somnul soacrei, care horăia dormind dusă și habar nu avea ce făcea nora-sa. Pe lângă celelalte însușiri, baba deține și pe cea a ororii de apa; la moarte, nurorile o așază într-un ‘‘așternut curat, ca să-și mai aducă aminte de când era mireasa’’. Aici accentuarea atributului negativ al personajului se face printr-o mare dilatare a elementului timp.

Baba, mânată de ambiția de a-și impune autoritatea, nu e o , măreață și tragică, în ambiția ei întunecată, ci o femeie rea, murdară, leneșă și mincinoasă. Dezvăluindu-i aceste grave cusururi și exagerând manifestările concrete, autorul nimicește, printr-un contrast foarte puternic, pretențiile personajului la superioritate și dominare; astfel, baba devine un personaj grotesc, a cărui pedepsire produce satisfacție. În prima parte a povestirii, Dănilă e comic, fiindcă dovedește o gândire pe dos; el contrazice cu acțiunile lui, determinate de o serie de foloase imediate și aparente, firescul operațiunilor comerciale, de schimb, în disprețul total al oricărei năzuințe de îmbogățire.

Că Dănilă nu era un prost o dovedește mai întâi faptul ca el vorbește, utilizează bagajul înțelepciunii populare, și apoi, transformarea lui bruscă. În momentul în care intra în posesia burdufului de bani, Dănilă dobândește inteligența practică, aceea care-i va sluji la păcălirea dracilor.

Nici în Ivan Turbincă raporturile între forțele în acțiune nu sunt egale. Eroul are calități care-l fac foarte plăcut scriitorului: e mare iubitor de viață și de petrecere. Ivan, răsturnând valorile consacrate ale unei mentalități obișnuite, pătrunde în iad, lăcașul eternei pedepse, pe care-l transformă într-un fel de cârciumă, ca cea din Fălticeni, unde se afla tărăbi, și dracii pocăiți slujesc cu teamă și promptitudine pe erou, pentru a nu atrage din nou mania lui asupra capetelor. Ideea unui Ivan Demiurg facețios e de o mare forța comică. Faptul se datorează posedării de către erou a acelei înțelepciuni adânci, dar hâtre, care-l face să înfrângă orice adversar, oricât de temut de el.

În basme și povestiri autorul face din leneși personaje negative a căror dispariție, ca și a leneșului din povestea unui om leneș, nu afectează cîtuși de puțin grupul social, ba dimpotrivă, viața oamenilor activi se va desfășura mai luminoasă și mai ușoară fără aceste elemente parazitare. Ei dețin doar permanent acest atribut ca virtute, la ceilalți, din,,cealaltă”lume, a celor de sus întâlnirea cu trudă, cu muncă susținută e doar întîmplătoare. Nu degeaba boierul din Moș Ion Roată și Unirea nu pune umărul alături de țărani cînd, spre exemplificarea parabolei sale, ei se căsnesc să urnească pietroiul din loc. Conștiința apartenenței sociale, deși implicită, reiese întotdeauna din opera lui Creangă.

Justiția trebuie să fie o justiție rațională, comfirmă datele lor clare, exacte oferite de mintea omenească (Cinci pâini). Iar atitudinea utilitaristă în sensul social este prezentă și în felul în care Creangă privește problemele religioase. Și aici ar părea că ai de-a face cu două etici. Este izbitoare astfel contradicția dintre Povestea leneșului și elogiul lenii din Amintiri, din punct de vedere etic. Uneori exagerarea lovește în dimensiunile vorbirii, și atunci ne aflăm în fața unei revărsări verbale baroce, care-i place grozav lui Creangă. Moș Nechifor Coțcariul ne e cunoscut prin această latură doar prin care se străvede caracterul său hâtru. fiind un personaj principal, pluridimensional, static, eponim. Modalități de caracterizare: caracterizare directa: elemente de portret făcut de narator, elemente de autocaracterizare; caracterizare indirectă: prin propriile gânduri, simțiri și acțiuni, prin comentariul narațorial; prin limbaj, prin nume; portret caracterologic. Pasiunea harabagiului pentru conversație, pentru povestire, este exemplară și individualizatoare; tot discursul este controlat, calculat cu buna știință de protagonist, care practică seducția verbală.

Este personajul principal al nuvelei, pagina de referință în întelegerea creației povestitorului humuleștean. "Moș Nichifor nu-i o închipuire din povești, ci e un om ca toți oamenii."( Zoe Dumitrescu Bușulenga, Ion Creangă, București, Editura pentru literatură, 1963, p. 83). Așa își începe Creangă relatarea despre Nichifor Coțcariul, vrând parcă să fie mai convingător decât în alte povestiri care debutează, asemeni basmelor, cu ,,A fost odată…”. Povestitorul insistă asupra ideii de autenticitate a personajului, adăugând că moș Nechifor trăia în Țuțuieni,, pe când bunicul bunicului meu fusese cimpoeș la cumetria lui moș Dediu din Vânător”.(Ion Creangă, Destinul unui clasic, București, Editura Albatros, 1990, p. 77). Evocarea ne duce cu gândul la stilul, Amintirilor din copilărie, unde ca și aici , realitatea și legendarul se contopesc într-o poveste care pare să-și piardă rădăcinile într-un trecut îndepărtat, dar totuși identificabil.

Ca și în cazul altor personaje din opera sa, Creangă nu se oprește asupra portretului fizic, ci își concentrează atenția asupra celui caracterologic. Descrierea căruței, mijlocul de muncă a lui moș Nechifor, ocupă mai mult spațiu decăt propriu-zisa personajului. Deducem deci că moș Nechifor este destul de preocupat de slujba sa. Aflăm totuși, că nu-i plăcea să transporte marfă, preferând să satisfacă nevoile de deplasare ale oamenilor harabagia , zice el , că e mai bună , că ai a face tot cu marfă vie, care la deal se dă jos, la vale, pe jos, iar la popas în căruță.  

Pe parcursul povestirii ne dăm seama că aceasta nu este singurul motiv pentru care moș Nechifor preferă să plece la drum ducându-i pe oameni unde au nevoie.

Moș Ion Roată face parte din aceeași categorie a țăranilor înțelepți și hîtri cu care s-a mândrit scriitorul moldovean. În moș Ion Roată și Unirea se dezvăluie foarte mult din atitudinea caracteristică a lui Creangă, și a eroilor săi, din pricină că personajul principal e confruntat cu necesități sociale și politice, care îl obligă să reacționeze într-un anumi fel. Ion Roată vorbește înțelept, cu blândețe, dar fără sfislă, deși afectează mereu o oarecare simplitate a duhului și o umilință fățarnică, pe care în realitate nu le are. Acesta este singurul mod de a spune tot ce crede â, la adăpostul prostiei și umilinței simulate, acesta este modul de apărare al grupului social, al răzeșmii, față de puternicul dușman de secole, boierimea.

Personajele din Povestea (Prostia omenească), sunt după cum știim :omul nevasta soacra și oamenii întâlniți pe drum.omul ne arată că este dezghețat la minte și de aceea își propune să plece în lume. Mergând mai departe la o altă poveste personajele sunt, țăranul care întruchipează lenea țăranii care vor să scape de el și cucoana care ar vrea s-ăl ajute dar nu are pe cine că de leneș ce era nici îmbucătura din gură nu și-o mesteca.

Cei doi oameni cunoscuți ,,unul cu altul”ce călătorea într-o vară pe un drum apoi se întâlnesc cu un drumeț și un judecător care fac dreptete în cazul celor cinci pâini.

Interferența dintre real și fabulos în Poveștile și Povestirile lui Ion Creangă

Basmul a fost cea mai vastă și răspândită specie folclorică și cea mai îndrăgită după cum mărturisea Vasile Alecsandri cu încântare și plăcere nesspusă: „Drăgălașele povestiri care îmi îngânau somnul cu visuri încântătoare și care au avut fericită înrâurire asupra închipuirii mele de când sunt pe lume … au contribuit a mă face poet“, iar poetul nostru național, M. Eminescu, povestea și el despre frumusețea și fascinația acestora: „Dar toate-acele basme în somnu-mi mă urmează, / Se-mbină, se-nfășoară, se luptă, se desfac, / Copilele din basme cu ochii lor de raze, / Cu părul negru coade, cu chipul dulce drag / Și Feți-Frumoși cu plete, cu haine luminoase, …“. Importanța acestuia rezidă în răspândirea și conținutul creațiilor populare, așa după cum arăta și Mozes Gaster: „precum se revarsă toate râurile într-un ocean mare, care le înghite pe toate, și se hrănește din toate, așa se revarsă și toate râurile fanteziei populare într-un singur ocean mare, în basmele în care se concentrează“ toată literatura populară, iar B. P. Hasdeu vedea în basm un cont bleu, pe când G. Călinescu afirma că „Basmul este o operă de creație literară cu o geneză specială, o oglindire în orice caz a vieții în moduri fabuloase. … Basmul e un gen vast, depășind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, știință, observație morală etc.“.

Astfel concluzionând, basmul este o poveste, o narațiune populară cu caracter supranatural, cu personaje și fapte fantastice, la care participă unele forțe supranaturale.

Personajele basmului sunt nu numai ființe umane, dar și anumite ființe himerice, animale care au o psihologie și o sociologie misterioasă. Eroii principali, specifici, ai basmului sunt: zmeul, „ființă violentă și cruntă, având repulsie congenitală pentru oamenii de pe tărâmul nostru“, șarpele, „ființă eminamente recunoscătoare și iubitoare de oameni“, balaurul, „simbolizând probabil pătura acvatică și răbufneala vulcanică și infernală a subsolului“, uriașii (Novac, Strâmbă-Lemne, Sfarmă-Piatră, Bate-munți-n-capete, Flămânzilă, Setilă. Gerilă, Ochilă, Fugilă etc.), calul năzdrăvan, un protagonist nedespărțit de Făt-Frumos.

„Lumea miraculoasă a basmului este populată de zâne, vrăjitori, „genii“ bune și rele, fantasticul acestuia urmărind evocarea straniului, a insolitului și misterului, menite să „tulbure“ și să „răvășească“ sentimentele și certitudinile umane, totul fiind, de la început, o comuniune a realului cu imaginarul și irealul, iar peripețiile povestite sunt „invenții“ destinate să înveselească sau să înspăimânte pe cititor“. Esența basmului este de tablou al vieții, iar interpretarea estetică trebuie să aibă în vedere două planuri: planul prozaic și planul hieroglific sau simbolic, ideile basmului impunându-se conștiinței prin „sugestii“. Nu este de ignorat nici al treilea plan – cel didactic, „tolerabil când e absorbit în fapte fără nici o intervenție discursivă. Astfel satisfacerea fetei de împărat cu un mire șarpe ori porc, a feciorului de împărat cu o broască țestoasă, o bufniță, sugerează observația morală că dragostea e oarbă și lipsită de criterii obiective“. Astfel că, în folclor, notele tipice sunt schematismul și stereotipia, însă „basmul rămâne o operă literară care nu ia ființă reală decât prin specimene. Detaliul și inefabilul sunt principalul, iar stereotipicul cade pe plan secundar. Mitologia … în basmul nostru e strict fabuloasă, operând într-un climat arhaic“.

Peisajul în basm este dublu: priveliștea de la orizontul nostru și cea de pe tărâmul celălalt, caracteristic fiind „vagul toponimic“ (o lipsă a „determinațiunii geografice“, „incomensurabilitatea distanței computată mistic“), iar pădurea este elementul natural cel mai întâlnit, locul fără lumină și cu vegetația impalpabilă. Se întâlnește într-unele basme și al treilea tărâm, cel aerian, „la înălțimea vântului turbat, care este însă insuficient descris“, în opinia lui G. Călinescu.

Opera lui Creangă include povestiri cu protagoniști animale care au corespondente în ordinea umană pe baza unor trăsături considerate specifice: Capra cu trei iezi, Punguța cu doi bani.

Una dintre caracteristicile esențiale ale basmului este și „latura sa fantastică“, deoarece sunt preponderente ființe și evenimente supranaturale. Astfel că basmul conținând și acest element de suspans, care dă consistență dar și subtilitate povestirii, prin depășirea granițelor lumii obișnuite, în care realul se estompează făcând loc irealului. Acest tip de basme numite fantastice în care este reprezentată o lume neobișnuită, de proporții fabuloase, apar și scrierile lui Creangă precum: Povestea lui Harap-Alb, Povestea porcului.

Chiar dacă facem abstracție de caracterul fantastic al basmelor, putem observa încercări și tendințe care nu au nimic fantastic, împărtășite de oameni sau de colectivitate. Elementele acestea prind contur în basmele nuvelistice care sunt povestiri ce cuprind într-un orizont fabulos sau hiperbolic aspecte din existența cotidiană: Soacra cu trei nurori, Povestea lui Stan Pățitul. O definiție cuprinzătoare a basmului ar trebui să includă și ideea de creație artistică și aceea de speranță a omului ancestral. Așadar o aspirație colectivă care a găsit o formă de exprimare prin ceea ce numim basm în cadrul literaturii orale și scrise.

„Elementele de miraculos și fantastic sunt prezentate în basme fie prin existența unor fiinșe supranaturale mai puternice decât oamenii, fie prin metamorfozarea unor personaje, prin animarea naturii, prin plăsmuirea unor forme fantastice de existență, înzestrându-le cu valori simbolice“. Așadar fantasticul poate îmbrăca anumite forme în funcție de momentul concret istoric, geografic iar natura, prin elementele sale personificate, vine în întâmpinarea și sprijinul personajelor principale, mesagere ale binelui.

„Personajele supranaturale din Povestea lui Harap-Alb de I. Creangă, sunt înzestrate cu ieșiri din comun; Flămânzilă, Setilă, Gerilă, Ochilă sau Păsări-Lăți-Lungilă“. Astfel, basmul depășește concretul, ridicându-se prin abstractizare, la „figurări și simboluri“.

Basmul românesc a fost cultivat la noi destul de târziu, începând cu Nicolae Filimon și continuând cu Petre Ispirescu și mulți alții. Ion Creangă este unul dintre cei mai importanți culegători de folclor care, a transpus fără prea mari exigențe materialul popular, ținând cont totuși de anumite rigori în ceea ce privește tonalitatea și reinventarea poveștii. Născut cu mult mai devreme, Creangă s-a ivit acolo unde există o tradiție veche și deci și o specie de erudiție, la sat, și încă la satul de munte de dincolo de Siret unde poporul e neamestecat și păstrător.

Critica literară a vorbit despre Ion Creangă ca de un actor „neobosit, cu vervă“ care își interpretează poveștile și povestirile sale, având în vedere și faptul că în Amintiri din copilărie el povestește despre sine, dar într-un mod care dovedește o solidă cultură. „Nici un model popular nu i-a putut pluti înainte lui Creangă, scriindu-și amintirile, dar, desigur, nici prototipurile culte ale genului, primele autobiografii și memorii ale Renașterii, înmulțite apoi în toate literaturile europene – remarca cu profundă obiectivitate, Tudor Vianu prin urmare, humuleșteanul este unic în felul său, pentru modul spontan și colorat în care plasează vârstele umane în timp și spațiu dând copilăriei dreptul să-și reprezinte liber și deplin spectacolul“.

Nicolae Manolescu completează afirmația lui Vianu adăugând: „Însă arta spunerii nu e tot secretul geniului lui Creangă. Povestitorul popular are, de asemenea, chiar dacă în mai mică măsură, plăcerea de a povesti. Creangă însă e un scriitor cult, și cazul exagerat ce se face de izvoarele populare ale basmelor lui e un exemplu de erudiție sarbădă“.

Catalogat într-o o sumă de tradiții, Creangă exprimă acel echilibru clasic dintre aspirație și posibilitatea de realizare pe care-l naște structura milenară a satului și orizontul lui moral de un precis contur. Un fel de clopot vast în care omul nu se poate sufoca, dar nici rătăci, și este caracteristic pentru sensibilitatea lui de scriitor căci Amintirile sunt o expresie între copilărie și maturitate. Însă „Creangă e altceva, nici narator țăran, nici folclorist, culegător, prelucrător, basmele lui nu sunt rescrise, împodobite, alterate în structura lor (ca ale lui Slavici). Fără a ieși din schemele basmului popular, fără a inventa nimic esențial. Creangă retrăiește cu ingenuitate întâmplările povestite. Geniul humuleșteanului este această capacitate extraordinară de a-și lua în serios eroii (fabuloși sau nu, oameni sau animale), de a le retrăi aventurile, de a pune cu voluptate în fiecare propriile lui aspirații nerostite, slăbiciuni, viții, tulburări și uimiri, adică de a crea viață“.

Ca ample modalități de expresie care, întâlnindu-se, se reîntregesc în cadrul operei marelui prozator, determinate de cele două atitudini afective dominante ale creatorului, putem observa duioșia colorată nostalgic și râsul homeric, izvorât dintr-un simț colosal al grotescului. Profunda melancolie dublată de o tristețe fără seamăn invadată însă de jovialitatea crescândă îl conduce înspre evocarea lirică, înspre efuziunea sentimentală, care introduce pe scena operei figurile cele mai dragi ale părinților și bunicilor, ale dascălilor și prietenilor fără deformări, cu dimensiuni firești. Cu o astfel de dispoziție sufletească scrie el despre înțelepciunea bunicului, despre truda, necazurile și oboselile oamenilor, despre nesuferita corvoadă a armatei și multe altele, exprimându-și uneori cu umor, alteori cu ironie ușoară părerile critice despre lumea satului său. Caracterizându-i în fel și chip, mai ales după trăsături fizice astfel că unul e fârnâit, altul e gușat, acesta e un uriaș lacom și cretin, aceea e o scorpie rea și veninoasă, cu ochii holbați și cu jordia în mână la rădăcina copacului, altul un popă cu poalele-n brâu care joacă și bea. Se creează două fațete ale operei, cea care alcătuiește ceea ce am numi povestirea de cadru și care conferă caracterul documentar Amintirilor, și cealaltă, topită la temperatura de fuziune a genului satiric, la care oamenii nu mai sunt reprezentanți cu dimensiuni firești, ci trăiesc într-un univers de ficțiune rabelaisiană.

„El e creatorul unei „comedii umane“ tot așa de profundă și de universală în tipicitatea ei precum aceea a lui Sadoveanu“.

2.3. Umor, jovialitate și limbaj pitoresc – mijloace specifice marelui povestitor

Opera lui Creangă cuprinde nenumărate elemente ale oralității stilului, astfel că mulți cercetători au fost dispuși să vadă în limba Amintirilor din copilărie și a Povestirilor o copie fidelă a vorbirii populare. Deoarece suscită un interes lingvistic și folcloric enorm, opera humuleșteanului reprezintă una din culmile cele mai înalte atinse de proza artistică românească. „De la un capăt la altul, cu foarte mici excepții, opera lui Creangă e un hohot de râs. Nu râsul cu gust amar al lui Caragiale sau Gogol, ci râsul tonic al țăranului cu concepție optimistă de viață, pe care toată tradiția înțelepciunii populare l-a învățat că forțele răului vor fi întotdeauna înfrânte până la sfârșit“ Chiar dacă scriitorul folosește limba populară, aceasta este retopită și valorificată prin expresivitatea paremiologică pentru a reprezenta doar esența limbii artistice a lui Creangă. Marca stilistică fundamentală este oralitatea acestei expresivități, prin care se apropie de folclor.

Zicerile populare din Povești si Amintiri sunt poate „vorbărie goală“, dar în totalitate fermecătoare ca în nici o altă limbă, din câte ni s-au păstrat în scris: spunerile, făcute astfel, de un continuu suflu euforic, să abunde și să clocotească, ajung la neașteptate răsfățuri ritmice și își răspund cu potriviri de sunete, asociindu-se singure mai mult după sonorități, decât după înțeles: „Poate acesta-i vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primar cu Chiorilă, nepot de soră lui Pândilă, din sat de la Chitina, peste drum de Nimerilă, ori din târg de la Să-l-câți, Megieș cu Căutați și de urmă nu-i mai dați. Mă rog, unu-i Ochilă pe fața pământului, care vede toate și pe toți, altfel de cum vede lumea cealaltă; numai pe sine nu se vede cât e de frumușel. Parcă-i un bot-chilimbot-boțit, în frunte cu un ochiu, numai să nu-i fie de deochiu“(Povestea lui Harap-Alb). „Chiar dracul și moartea, dușmanii cei mai îndârjiți ai omului în vechea mentalitate populară, nu sunt decât niște făpturi sărmane, care provoacă râsul când se încumetă a se măsura cu omul“ „Plăcerea de a spune parimii este vizibilă la Creangă, și se explică prin cultura sa teologică și folclorică“ Acestea (proverbele) apar atât în Amintiri, Povești, Povestiri, cât și în basm, iar Creangă le prezintă, mai ales, în dialogul dintre personaje: „Lac de-ar fi, broaște sunt destule“; „Fiecare pentru sine, croitor de pâne“; „Apără-mă de găini, că de câni nu mă tem“; „Omul sfințește locul“; „Fă bine, să-ți auzi rău“; „Dă-i cu cinstea, să piară rușinea“; „Vorba lungă, sărăcia omului“.

„Și Ivan Turbincă și Dănilă Prepeleac sunt eroi populari, în care se vede afirmația superiorității înțelepciunii omenești și care dau satisfacție deplină celor ce mizează pe ei în lupta dintre bine și rău. Spectatorul – în speță, cititorul – asistă, alături de povestitor, râzând cu hohote, la înfrângerea forțelor răului, la bătaia dracilor, la batjocorirea morții“.

În basmul Povestea lui Harap-Alb, calul năzdrăvan, pentru a-și duce stăpânul la Sfânta Duminică, într-un tărâm miraculos, îl poartă prin locuri a căror minunăție încântă și uimește prin mijloacele artistice folosite. Povestitorul reușește să reproducă limba vie, populară, prin numeroase procedee artistice precum: aspectul dramatic, dialogul presupus; folosirea onomatopeelor, a locuțiunilor populare, a repetițiilor, a unor comparații, expresii idiomatice; a proverbelor, zicătorilor populare sau create de scriitor (erudiție paremiologică); ritmarea unor propoziții sau fraze (modificând chiar ritmul povestirii); folosirea unor expresii sinonimice (particularizarea personajelor fabuloase din basm se caracterizează printr-o simetrie sinonimică: Flămânzilă „o namilă de om“, Gerilă „o dihanie de om“; Ochilă „o schimonositură de om“; Păsărilă „o pocitanie de om“; Setilă „o arătare de om“, caracteristică fiind hiperbolizarea fizicului lor); folosirea formulelor scurte ale pronumelor de persoana I și a II-a; a verbelor care dau mișcare și mai ales a formelor de prezent; a diminutivelor, în special cu aspect ironic; aspectul superlativelor prin limpezirea unor sunete sau repetarea cuvintelor, folosirea îndeosebi a coordonării, ceea ce asigură claritate textului etc.

Astfel toate aceste particularități, precum și altele, fac din scriitor, după cum apreciază G. Călinescu: „un umanist al științei sătești, scoțând din erudiția lui un râs gros, fără a fi totuși un autor „vesel“ prin materie. Conținutul Poveștilor și Amintirilor este indiferent în sine, ba chiar apt de a fi liric ori fantastic, veselă este hohotirea interioară, setea nestinsă de vorbe, sorbite pentru ele însele, dintr-o voluptate strict intelectuală“. „Sănătatea, simplicitatea – apreciază G. Ibrăileanu – limpezimea, „realismul“ psihologic din opera lui fac din Creangă un scriitor clasic, în înțelesul literar al cuvântului“.

Lectorul marelui nostru povestitor mai vizibil frapat de mulțimea mijloacelor tipice ale operei sale deoarece o mare parte din fluxul energiei expresive a graiului românesc a fost transpusă cu justețe în paginile operei sale.

Expresivitatea artistică realizată cu ajutorul imaginilor, metaforelor, comparațiilor este la Creangă alcătuită din proverbe sau ziceri tipice specifice poporului nostru. S-ar putea face un inventar al zicerilor sale tipice cu indicarea izvorului lor folcloric și al ariei de răspândire, fapt care ar contribui la determinarea mai exactă a părții poporului ce vorbește prin Creangă, fiindcă „Zicerile tipice sunt în Creangă mijloacele unui artist individual“.

Disimularea, umorul și jovialitatea le reîntâlnim și în operă prin paradoxul logic, echivoc, aluzie sau prin prezentarea, în Amintiri, a unor amici într-o aură a fabulosului, iar a unor personaje de poveste într-o notă realistă. Așadar creațiile lui Creangă, între fabulos și realismul grotesc, degajă bună dispoziție, provocând râsul și entuziasmul chiar și celui mai ursuz cititor.

Prin intermediul lui ne vorbește un om al poporului, însă nu unul oarecare, ci un artist care prin numeroasele sale expresii tipice zugrăvește o natură rustică și jovială, un stil abundent, folosind formele oralității.

Modalitatățile povestitorului de a-și captiva ascultătorii, de a și-i apropia, de a-i lua cu sine, sunt multiple. Dintre acestea predominante sunt viteza narațiunii și fluxul povestirii care influențează puternic conștiința noastră.

„Epitetul lui Creangă va fi totdeauna general și valoarea picturilor lui nu trebuie căutată în vrăjirea aspectelor strict individuale ale lucrurilor și oamenilor, cât în evocarea scenelor de mișcare, în care fraza musculoasă, bgată în verbe, operează adevărate minuni“.

Autorul derulează fapte și întâmplări cu repeziciune, la fel ca într-un film de cinema, după cum observau atât Vladimir Streinu cât și George Munteanu. El nu-și propune să piardă timpul cu descrieri și analize, ci să dea curs evenimentelor, situațiilor comice, să bucure și să impresioneze pe cititor.

Atât în Amintiri, cât și în basme, densitatea epică este mijlocul lui dintâi, cu care își supune ascultătorii. Dar oricât de alergător îi este ritmul epic, faptele nu trec fără să li se observe identitatea: sunt gesturi și situații de viață zilnică, nimic neobișnuit, oamenii lucrează, mănâncă, iubesc, fac negustorie, se ceartă și se împacă. Însă faptul obișnuit capătă în narațiune proporții neașteptate; deși cotidian prin natura lui, el se înscrie în extraordinar prin felul povestirii.

În opera marelui povestitor, un element misterios de dilatație dă astfel evenimentelor, chiar familiare, o dimensiune gigantică. Gigantismul viziunii sale apare atât din scene modeste, cum ar fi o bătaie pe de-ale mâncării între școlari, cât și din altele fabuloase, cum este deșirarea până la cer a unui Păsări-Lăți-Lungilă ca să ‘‘găbuiască’’ de pe fața întoarsă a lumii o pasăre ascunsă.

Se poate remarca însă că faptele comune și familiare devin în narațiune fapte extraordinare, iar cele supranaturale sunt aduse la tonul și ținuta celor curente; dar toate, prin modul povestirii sau prin natura lor, își pun în vedere dimensiunea copleșitoare, de fabulă primitivă.

Așadar, s-ar putea spune că timpul narațiunilor lui Creangă, ca în orice amintire și basm, e trecutul, un trecut necalendaristic, deci fabulos. Ascultătorii lui trăiesc sub puterea unui continuu prezent epic. Este vorba de timpul estetic care se naște între povestitor și ascultător și acest timp convertește totul, faptul legendar ca și amintirea din copilărie, într-o actualitate, care, combinată cu urgența epică, devine realitatea unică. Scrierile lui Creangă se aud. Poveștile și Amintirile sunt ale unui artist, care a voit să fie țăran.

Umorul de factură populară (menit să provoace bună dispoziție, fără intenții satirice, batjocoritoare) este prezent în fiecare pagină a Amintirilor din copilărie și a basmului cult Povestea lui Harap-Alb, și se realizează printr-o multitudine de mijloace.

Și în acest basm, ca și în Amintiri din copilărie, se poate identifica comicul, specific lui Creangă: spunerea mucalită, ironia, poreclele, zeflemisirea, diminutive cu valoare augmentativă; unele caracterizări pitorești: tovarășii de drum ai lui Harap-Alb, unele scene comice și bineînțeles neîntrecuta erudiție paremiologică ce se revarsă în basm la tot locul, îmbogățind nota de originalitate.

În acest basm dialogul înviorează narațiunea și acest lucru poate fi exemplificat cu numeroase fragmente din operă, precum:

„- Din partea mea, mâncarea-i numai o zăbavă; băuturica mai este ce este, zise Setilă; și aș ruga pe luminarea-sa că dacă are de gând a ne ospăta, cum s-a hotărât, apoi să ne îndesească mai mult cu udeala, pentru că acolo stă toată puterea și îndrăzneala. Vorba ceea „Dă-i cu cinstea, să peară rușinea”. Dar mi se pare că ne-am prea întins cu vorba și luminarea-sa nu știe cum să ne mai intre în voie.

– Acum, de ne-ar da odată ce ne-ar da, zise Flămânzilă, căci mă roade la inimă de foame ce-mi e!

– Ia mai îngăduiți oleacă, măi, zise Ochilă, că doar nu v-au mas șoarecii în pântece. Acuș s-or aduce și bucatele, și vinul, și numai de-ați avè pântece unde să le puneți.

– Îndată vi s-a aduce și demâncare și băutură, zise împăratul, și numai de-ați putè dovedi cât vă voiu da eu; că, de nu-ți fi mâncători și băutori buni, v-ați găsit beleaua cu mine, nu vă pară de șagă!

– De ne-ar da Dumnezeu tot atâta supărare, luminarea-voastră, zise atunci Flămânzilă, ținându-se cu mâinile de pântece.

– Și înălțimei-voastre gând bun și mână slobodă,ca să ne dați cât se poate mai multă mâncare și băuturică, zise Setilă, căruia îi lăsa gura apă …”

Dialogul conferă operei și stilului ei oralitate, deci accesibilitate. Făcându-și ucenicia la școala naratorilor-țărani din Humulești, Creangă a învățat de la aceștia să se implice afectiv în narațiune, chiar când povestește la persoana a III-a, să întrerupă din când în când narațiunea cu intervenții de tipul: „merg ei cât merg și într-o târzie vreme, ajung la împărăție, Dumnezeu să ne ție, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este … , sau: și cum mergea el, …….. numai iaca i se înfățișează înainte …” , care mențin trează atenția auditorului, legând în același timp între ele episoadele narațiunii. „Unic prin genul lui oral, Creangă apare, prin neasemuita lui putere de a evoca viața, un scriitor din linia realismului lui Negruzzi, rămânând un reprezentant tipic al Junimii, prin acea vigoare a conștiinței artistice care îl unește așa de strâns cu Maiorescu și cu Eminescu, bucuroși din primul moment a fi ghicit în el o conștiință înrudită”. Plăcerea spunerii, verva, jovialitatea se reflectă în mijloacele lingvistice de realizare a umorului, care înclină spre veselie și provoacă râsul în basmul lui Creangă: „ … Poate că acesta-i vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primar cu Chiorilă, nepot de soră lui Pândilă, din sat de la Chitina, peste drum de nimerilă. Ori din drum de la Să-l-cați, megieș cu Căutați și de urmă nu-i mai dați.“

exprimarea mucalită: „să trăiasca trei zile cu cea de-alaltăieri“;

ironia: “ Doar unu-i Împăratul Roș, vestit prin meleagurile aceste

pentru bunătatea lui cea nepomenită și milostivirea lui cea neauzită“;

porecle și apelative caricaturale: „Buzilă, mangosiți, farfasiți“;

diminutive cu valoare augmentativă: „buzișoare“, „băuturică“;

expresii: „Dă-i cu cinstea, să piară rușinea“;

scene, situații menite să provoace râsul: încercarea lui Nică de a-și

înduioșa mama; Nică și Zaharia, în căruță, în situația de a fi priviți ca niște urși;

expresii care provoacă râsul: „Căci nu va pară de șagă: de la Neamț

până la Iași e câtu-i de la Iași până la Neamț, nici mai mult, nici mai puțin“;

umorul provocat de convertirea unor momente dramatice în sursă de

râs: „Pentru fiecare fântână, pârâu (…) scoteam câte –un suspin adânc din piepturile noastre… și înstrăinarea noastră este hotărâtă cine știe pentru câtă vreme!“.

Expresivitatea limbii lui Creangă, nu încetează să încânte și să stârnească admirație și prin utilizarea unor provincialisme, regionalisme – „pâșlit-o“ – și nu ridică probleme deosebite pe calea înțelegerii textului (numai în aparență simplu, în realitate dens, cu ințelesuri adânci).

În afară de mijloacele menționate (enumerația, portrete, schițe de tablou, antiteză), Ion Creangă apelează și la figuri de stil precum . comparația: „limpezi ca cristalul“, „tot o fugă, ca telegarii“, „cu doi cai ca niște zmei“.

În Povestea lui Stan Pățitul atît la nivel lexical cât și sintactic s-au identificat elementele aparținătoare substratului popular de ceea care constituie ceea ce se poate numi metaforic „spectacolul lingvistic” al operei lui Creangă.

În Ivan Turbincă, în afara mijloacelor utilizate în celelalte povești, umorul e sporit prin folosirea unor cuvinte uzuale din limba rusă, devenite populare după contactul cu povestea lui Creangă: „poșol na turbinca, vidma”; „pașor na turbinca, ciorti”; „harașo-harașo”; „ți-am făcut conețul”; „te faci nisnai”; „guleaiu peste guleaiu”.

Chiar dacă a fost considerat creatorul unei opere în care abundă formele literaturii populare, Ion Creangă ni se înfățișează la o analiză mai atentă ca fiind un creator de „limbă populară artistică“, un spirit care își manifestă geniul creator tocmai în această direcție a popularului, specificului național și regional.

Plăcerea autorului pentru cuvinte l-a determinat pe George Călinescu să afirme: „Scriitori ca Creangă nu pot apărea decât acolo unde cuvântul e bătrân, greu de subînțelesuri, aproape echivoc și unde experiența s-a condensate în formule nemișcătoare, tuturor cunoscute, așa încât opera literară să fie aproape numai o reaprindere a unor elemente tocite de uz“.

Așadar registrele stilistice: populare, orale și regionale conferă originalitate și autenticitate limbajului, care diferă de cel al naratorului popular prin specificul integrării termenilor, al modului de exprimare. „Prin astfel de mijloace, Creangă restituie povestirea funcțiunei ei estetice primitive, care este de a se adresa nu unor cititori, ci unui auditor, capabil a fi cucerit prin toate elementele de sugestie ale graiului viu“.

Astfel „Jovialitatea lui Creangă se realizează caracteriologic și paremiologic într-un scenariu inimitabil de atmosferă rustică tratată realist cu eroi guralivi și coțcari ca și genialul țăran de la munte care le-a dat viață“.