Perigrafemele. Functii Si Distributie

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I.

GRAFEM ȘI PERIGRAFEM……………………………………………………………5

CAPITOLUL II.

PERIGRAFEMELE ROMÂNEI SCRISE……………………………….9

PUNCTUL……………………………………………………………9

SEMNUL ÎNTREBĂRII…………………………………………….13

SEMNUL EXCLAMĂRII…………………………………………..16

PUNCTELE DE SUSPENSIE………………………………………..21

DOUĂ PUNCTE………………………………………………………25

LINIA DE PAUZĂ……………………………………………………29

VIRGULA…………………………………………………………….30

PUNCTUL ȘI VIRGULA…………………………………………….45

PARANTEZELE……………………………………………………..47

GHILIMELELE………………………………………………………50

CRATIMA…………………………………………………….………52

LINIA DE DIALOG………………………………………….………53

BARA OBLICĂ………………………………………………….……53

CONCLUZII…………………………………………………………………….……55

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Limba este primul semn de identitate al unui popor și, desigur, instrumentul esențial al culturii sale. Important de știut este că niciun om cât de cât cultivat nu-și permite să scrie altfel decât au stabilit lingviștii, acești notari erudiți și intratabili ai unei limbi în care, după vorba lui Cioran, nu poți fi nici poet, nici nebun. Avem nevoie de ortografie, este necesar să scriem corect, trebuie să scriem conform unor norme și reguli ale limbii române, în vigoare.

Ortografia limbii române, deși are la bază principiul fonetic, se caracterizează prin existența unor dificultăți reale, variate și complexe, cu care ne confruntăm în permanență, în comunicarea cotidiană, orală și scrisă. Acest lucru demonstrează insuficienta cunoaștere și fixare, din partea celor mai mulți vorbitori de limbă română, a regulilor generale, particulare și individuale de scriere corectă. Chiar dacă lucrările cu caracter practic sunt tot mai multe, în ultimii ani, și ne pun la dispoziție informații teoretice, exerciții ortografice bogate și variate, care sintetizează și concretizează multe cunoștințe, ajutând, în același timp, la fixarea lor, totuși scrierea celor mai mulți dintre noi, instruiți sau mai puțin instruiți, are de suferit.

În ceea ce privește ortografia, este bine de știut că românii sunt mai refractari. Unii nu acceptă, de exemplu, pe â și sunt recomandați de Academia Română. Au trecut ani buni de când s-a votat această regulă și ei continuă să scrie cu î și sînt. Nu trebuie să fim lingviști pentru a ne da seama că limba română s-a urâțit sau, mai bine zis, este urâțită, simplificată, traumatizată de unii vorbitori fără carte și fără bun-simț. Nici limba vorbită nu dă totdeauna semne de inteligență și corectitudine. Ce-i mai grav este faptul că nici limba oamenilor așa-zis culți nu este totdeauna armonioasă, corectă, frumoasă. Ne-a fost dat în acești ultimi ani să auzim la radio, să vedem la televiziune, să citim în zeci de ziare și reviste fel de fel de mostre de limbi, care de care mai interesante, cele mai multe neconforme cu normele limbii actuale. Este de datoria noastră, a tuturor vorbitorilor, de limbă română, dar mai ales, este obligația forurilor competente, autorizate, a instituțiilor speciale, specializate, a profesorilor de limba română, a lingviștilor, să apărăm limba, s-o cultivăm și s-o îmbogățim în permanență cu noi și noi valori, pentru a o transmite generațiilor viitoare.

În lucrarea de față voi încerca să prezint și să aplic prin exemplificări detaliate și coerente, principiile ortografiei limbii române actuale, și anume, reguli de scriere și de pronunțare corectă a unor cuvinte, scrierea unor substantive derivate și a celor compuse, despărțirea cuvintelor la capăt de rând, după care voi realiza o prezentare amplă a principiilor ortografiei românești actuale. Voi face și o scurtă prezentare a istoricului scrierii și a ortografiei românești.

Cultivarea limbii este astăzi, mai mult, poate, decât oricând, o coordonată majoră a preocupărilor unui popor civilizat, limba oricărui popor fiind în continuă mișcare, suferind schimbări permanente, cauzate de nevoia de exprimare a unor prefaceri în diverse sectoare ale vieții cotidiene. A vorbi și a scrie corect în limba română este o datorie, în primul rând, a școlii românești, este un act de cultură, cu adevărat, iar pentru ca elevii și studenții, cei tineri, și nu numai, să dobândească priceperi și deprinderi temeinice de folosire corectă a limbii române, ei trebuie să observe, să analizeze, să motiveze și să aplice faptele de limbă. Prin motivările ortografice se urmărește aprofundarea rațională a faptelor lingvistice, ele reprezentând un mijloc eficient de formare a unor deprinderi de exprimare corectă, scrisă și orală, și de precizare a cunoștințelor de limbă, motivările ortografice având caracter rațional și practic, ele țin seama de realitățile limbii, de zi cu zi, aplicându-se la întregul sistem ortografic al limbii române.

Efortul pentru scrierea și vorbirea corectă nu se sfârșește odată cu școala, ci el continuă prin colaborarea tuturor factorilor culturali – literatură, publicistică, teatru, radio și televiziune, care, fiecare, în felul lor, asigură limbii forma optimă îndeplinirii funcției ei de comunicare.

I. GRAFEM ȘI PERIGRAFEM

Scrierea românească este lexicală, morfologică, sintactică, stilistică și pragmatică și, în ultimul rând, este șì sonoră, și nu în sensul unei relații semiotice derivate, de „expresie a expresiei”, ci doar ca posibilitate de a vocaliza un text scris, respectiv, de a scrie un text oral.

Semnificantul grafic alfabetic este, așadar, o articulare de grafeme. Nu există constrângeri similare rostirii în privința distribuției grafemelor, dar asta nu înseamnă semnificantul este mai puțin articulat.

El funcționează ca o unitate complexă, o configurare percepută, recunoscută și reprodusă, achiziționată în practica comunicării scrise, fiind în fapt o formă (mentală). Deși articulată linear din mai multe sau mai puține unități discrete, orice realizare particulară este percepută și recunoscută, în practica lecturii, ca un desen având suficiente caracteristici prin care se suprapune rapid (fără ca mintea noastră să „buchisească”) formei mentale corespondente: semnificantul grafic.

Iată mai jos o soi de experiment, popular în Internet, pe care nu îl înfățișăm ca argument, ci ca o ilustrare a unui fel particular în care sunt percepute, în registrul epilingvistic, natura și funcționarea scrierii.

Semnificantul grafic este o articulare de grafeme. Grafemul este unitatea minimală constitutivă și distinctivă. El este o invariantă funcțională, abstrasă din numărul mai mare sau mai mic de realizări concrete, particulare: gràfii sau, păstrând termenul tradițional și încărcat de semnificații istorice și culturale, literele.

Ignorând anumite aspecte, ușor de sesizat, putem afirma, provizoriu, că semnificantul se poate realiza ca un singur grafem, izolat, <e>, de pildă.

„monkyboy: ionutz e acasa

monkyboy: intreb adika

zurli: e”

Deși strict semiotic, expresia enunțului <e> este suficient de distinctă pentru a fi inteligibilă, ignorăm asemenea realizări din afara normei. Este vorba nu atât de norma academică, lucru cert, cât de norma socială care nu credem că va asimila și tradiționaliza asemenea realizări „minimaliste”.

Găsim câteva realizări, conforme normei sociale și, în același timp, corecte în care semnificantul este realizat din două grafeme: <E!>.

Semnificantul grafic se realizează însă, în mod obișnuit, ca macrosegment, privit în latura expresiei, sau macrosemn, textul (scris).

Ca expresie grafică, realizată pe un suport, textul trebuie să îndeplinească condițiile minimale ale receptării. Contrastul primar, acela între fundal (mediul în care se produce) și semnal este uneori alterat, nu atât prin deprecierea substanței textuale (în sens restrâns, strict material și detașat de suport), slovele păstrându-și integritatea, cât prin deteriorarea suportului.

Contrastul relativ, intern, presupune ruperea continuității grafice, astfel încât o literă să nu pară a fi continuarea celei învecinate. Sursele de zgomot pot fi diverse. De pildă, în cazul unei fotocopii, imprimarea prea intensă pe verso creează un „ecou” inversat al literelor, suprapus blancului intergrafemic, ceea ce afectează receptarea, recunoașterea ca unități discrete (lizibilitatea).

Cadrul funcțional de manifestare a textului este pagina și, cu toate că există suporturi similare care au preluat dispunerea textului într-un spațiu acceptabil pentru câmpul vizual, raportat la dimensiunea și numărul caracterelor, înțelegem prin asta pagina de hârtie. Unele documente electronice în care textul se derulează continuu și alte condiții de manifestare, mai mult sau mai puțin asemănătoare ca modalitate de dispunere, nu au o însemnătate prea mare pentru identificarea unităților funcționale ale scrierii.

Faptul că textul este întrerupt, de cele mai multe ori, înainte de sfârșitul enunțului, în partea din dreapta jos este o constrângere a substanței grafice ce nu afectează sensibil continuitatea și înțelegerea.

Nontextul, nonsegmentul, „diferența” dintre suport (pagină) și textul propriu-zis (înțeles, în sens restrâns, ca un șir de caractere) este constituit din mai multe unități (în esență sunt diferite tipuri de blanc) cu funcție demarcativă (vezi mai sus):

– marginile (cele de sus/jos –1, 11 – pot cuprinde un text: antet/subsol; stânga/dreapta: 8, 22) ce realizează contrastul primar;

– alineatul, ca rând retras spre dreapta (3), combinat cu blancul ce succede ultimul caracter de pe rândul anterior (15, 24);

– blancul ce încadrează titlul (2, 24);

– spațiul dintre rânduri (foarte important în receptarea textului – 19).

Comparând cu documente mai vechi observăm că așezarea în pagină, obișnuită astăzi, este rezultatul unei evoluții, unui compromis între elementele estetice, ornamentale și cele funcționale, stabilizat ca normă socială, la care un vorbitor membru al „Galaxiei Gutenberg” trebuie să se raporteze când „tipărește” electronic un text.

Raportat la acest peritext, actul de limbaj scris apare ca o succesiune de rânduri. Rândul este unitatea minimală de realizare substanțială. Ea nu se suprapune limitelor enunțului scris, privit ca unitate biplană.

Unitățile minimale constitutive și distinctive ale semnificantului grafic, realizat în aceste limite date de raportul dintre constrângerile și latitudinile substanței, sunt grafemele, delimitate de blancul intergraf sau de ligatură în scrisul de mână.

Conceptul de grafem cuprinde toate unitățile grafice minimale existente între limitele rândului, literele, semnele de ortografie și cele de punctuație.

Provizoriu, le putem repartiza în trei categorii, potrivit cu anumite caracteristici ale funcțiilor realizate și cu inventarele cărora aparțin:

– grafeme (propriu-zise): literele: <a, ă, â, b, c, d, e, f, g, h, i, î, j, k, l, m, n, o, p, q, r, s, ș, t, ț, u, v, w, x, y, z, A, Ă, Â, B, C, D, E, F, G, H, I, Î, J, K, L, M, N, O, P, Q, R, S, Ș, T, Ț, U, V, W, X, Y, Z;

– intergrafeme: cratima <->, apostroful <’> și punctul <.>, parantezele <( )>;

– perigrafeme: blancul < >, virgula <,>, bara </>, linia de pauză <–>, linia de dialog <–>, punctul și virgula <;>, două puncte <:>, punctele de suspensie <…>, semnul întrebării<?>, semnul exclamării <!>, ghilimelele <„a”>, parantezele <( )>.

– paragrafeme: &, cifre, diverse simboluri, accente, emoticonuri, sublinieri etc

Așa-numitele diacritice (căciula, virgulița, diferită de sedilă, semnul scurtimii, chiar „punctul pe <i>”) fac parte din categoria trăsăturilor distinctive ale grafemelor, care, cu o siluetă compactă sau cu un desen întrerupt, rămân tot grafeme simple.

Grafemele sunt unități constitutive și distinctive. Niciunul din ele nu semnifică, nici măcar cele „de punctuație”. Ele constituie semnificanți grafici distincți. Semnul întrebării și intonația ascendentă nu semnifică „în sine” interogativitatea, ci, laolaltă cu celelalte unități cu care sunt articulate. Și, în niciun caz, semnele de punctuație nu semnifică unități ale rostirii.

Cu atât mai puțin este potrivit să afirmăm că „rolul sintactic sau sintagmatic al punctuației este, în mare măsură, o consecință a rolului său fonetic” (Stan 2005:950).

Poate tocmai de aceea vorbitorul instruit scrie uneori după cum „sună” vocea interioară sau, invers, caută să elimine posibilitatea mai multor „vocalizări”, uzaje în care norma academică nu intervine, astfel încât constatăm că „punctuația actuală din scrierea românească este foarte permisivă” (Drincu 2008b:3).

De la adoptarea alfabetului latin, cu 20 de grafeme, și până la sistemul grafematic actual s-au cristalizat soluții ortografice ce funcționează ca o convenție implicită pentru utilizatorul codului scris. Vorbitorul obișnuit trece în plan secundar istoria sistemului în care își produce enunțurile; sistem ce reprezintă „o operă cultural-științifică remarcabilă” (Iordan-Robu 1978:197).

II. PERIGRAFEMELE ROMÂNEI SCRISE

Punctul

Semnul grafic numit punct[.] marchează pauza care se face în vorbire între propoziții sau fraze independente ca înțeles. El se pune de asemenea la sfârșitul unor fraze și propoziții independente, grupuri de cuvinte sau cuvinte izolate care echivalează cu propoziții independente și dupa care vorbirea nu mai continuă. Punctul este semnul de punctuație finală cu cea mai mare frecvență în scriere. Și, din același motiv, punctul este primul semn de punctuație pe care copilul îl învață o dată cu scrierea și cititul : întâiul enunț dintr-un abecedar este o propoziție enunțiativă neexclamativă încheiată cu punct.

„Săniile porniră iar încet[.] Frigul creștea o dată cu lumina[.] Printre grămezi de nouri, se vedea luna în aburi violeți[.]” (Sadovenu, D.Î.)

„Sfântul Petrea întreabă dinăuntru:

-Cine-i acolo?

-Eu[.]

-Cine eu?

-Eu[.] Ivan[.]

-Și ce vrei?

-Tabacioc este?

-Nu-i[.]

-Votchi este?

-Nu-i[.]

-Femei sunt?

-Ba[.]” ( Creangă, P.)

Punctul apare și înaintea propozițiilor sau a frazelor independente introduse prin conjuncția și, când aceasta nu are rolul ei obișnuit de conjuncția coordonatoare, ci sugerează succesiunea întreruptă a unor acțiuni.(Cu acest rol conjuncția și apare mai ales în stilul narativ)

„Domnița i-a dat cuvânt că așa are să fie[.] Și a venit și ziua nunții.” ( Galaction).

Fărâmițarea frazei apare atât în cadrul coordonării, cât și al subordonării.

În cazul coordonării poate fi fragmentată fraza formată din două propoziții principale:

„Bravo! răcniră mesenii din toate părțile, bătând din palme[.] Iar Zamfirița râdea înveselită lângă mine.” ( Sadoveanu,O.)

Sau din mai multe propoziții subordonate de același fel, care depind de aceeași regentă: „Eu mă duc așa cu nevasta asta[.] Să-i țin de urât[.] Să-i arăt unde-i casa comunei[.] Să aibă și ea un avocat ș-un martor.” ( Sadoveanu. B.)

Tot astfel, orice subordonată poate fi separată de regenta ei prin punct. „Uniți-vă pentru înfrățire și pace[.] Ca să aibă în sfârșit răgaz neamurile să-și aducă fiecare tributul de bine la progresul umanității.” ( Sadoveanu, E.)

Punctul poate marca finalul următoarelor tipuri de propoziții: enunțiative, optative, dubitative, imperative, exclamative, interogative indirecte.

1.Propoziții enunțiative:

a.Independente:

„Omul sărac reprezintă un personaj tipic, cu un unghi de vedere specific vieții[.]” (G.Călinescu, „Estetica basmului”).

b.După fraze alcătuite din propoziții enunțiative care se găsesc în raport de coordonare:

„Albaștrii fluturi cresc omizi,

Cresc fructe florilor din jur,

Zăpada-i albă neatinsă,

Pământul cald este impur[.]”

(Ana Blandiana, „Poeme”)

c.După fraze formate din propoziții enunțiative care se află în raport de subordonare: <<Din punct de vedere morfologic, verbul se definește, inainte de toate, prin corelația pe care sigur el, dintre toate „părțile de vorbire”, o poate stabili cu categoria gramaticală a timpului[.]>> (Dumitru Irina, „Structura gramaticală a limbii române”)

2.Propoziții dubitative enunțiative: „Vor fi fost fericiți în țara lor[.]” (Sadoveanu, N.P)

3.Propoziții optative sau fraze alcătuite din propoziții dependente de o optativă, când tonul nu e exclamativ: „Foicica macului, jelui-m-aș și n-am cui[.]” (Teodorescu, P.P) „Minunat ar fi să nu mai fie în țara asta boieri, și să fie praznice pe la mănăstiri măcar în fiecare zi la câte una[.]” (M. Sadoveanu, „Frații Jderi”)

4.Propoziții interogative indirecte : „Se gândea mereu că oare ce poate să se fi ales de Safta[.]” (Slavici, N.I.)

5.Propoziții imperative sau o frază dependentă de o imperativă, când e rostită pe un ton neutru, care îi atenuează caracterul imperativ: „Supune-ne povestea cu împăratul Măzărean[.]” (Sadoveanu, „Opere”); „Da-mi, fă, Margareto, o fărâmă de pâine[.]” (Zaharia Stancu, „Desculț”);

„Vino-n codru la izvorul

Care tremură pe prund,

Unde prispa cea de brazde

Crengi plecate o ascund[.]” ( Eminescu)

6.După o propoziție exclamativă sau după o frază alcătuită dintr-o propoziție exclamativă urmată de propoziții subordonate (în care tonul exclamativ se pierde până la sfârșitul frazei): -Cum aș mânca carne din mielul acela al nostru[.] (Petre Ispirescu, „Înșir’te mărgăritari”); „Cum n-aș iubi-o acum, când dându-și un nou chip, rămâne la fel de ciudată, învăluită în marea ei taina[.]” (Geo Bogza, „Dobrogea! Dobrogea!” );

7.La sfârșitul unei propoziții interogative indirecte (în cadrul unor fraze): „Tata a întrebat câte exemplare vom trage[.]” (Camil Petrescu); „Atunci el întreabă pe cal de ce este iarba pârlită[.]” (Petre Ispirescu, „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”) Notă: Unii scriitori pun câteodată punct și după o frază în interiorul căreia se găsește o propoziție interogativă directă:

„Codrule , codruțule,

Ce mai faci, drăguțule,

Că de când nu ne-am văzut

Multă vreme a trecut

Și de când m-am depărtat

Multă vreme am îmblat[.]” (Eminescu)

Punctuația aceasta e justificată de faptul că intonația interogativă a propoziției „Ce mai faci, drăguțule” se pierde până la sfârșitul frazei. Cele patru propoziții care urmează sunt rostite pe un ton semnificativ și, ca atare, e firesc ca după ele să se pună punct.

8.În ceea ce privește punctuația grupurilor de cuvinte, a propozițiilor și a frazelor care se află în paranteză, se disting două situații:

a)Când paranteza intervine la sfârșitul unei propoziții sau fraze, punctul se pune după paranteză: „Se scrie însă (cu) de-amănuntul (de-amănuntul fiind simțit ca format din amănunt)[.]” („Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație”, Ediția a V-a A.R., E Univers enciclopedic, București, 1995, p.34); „Pluralul substantivelor și adjectivelor masculine terminate în x (cs) se scrie și se pronunță cs: fix-ficși, ortodox-ortodocși (nu fixi, ortodoxi)[.]” (Ibidem, p.25)

b)În interiorul parantezei în care se află o propoziție sau o frază întreagă : „Chiriac: Mă duc să-i trimeț gornistului cu biletul pentru mâine. (Iese repede[.])” ( I.L.Caragiale, O noapte furtunoasă) ; (Se anunță cap. VI și VII cu sumarele lor, în numărul viitor[.]) – Barbu Șt. Delavrancea, „Patria unora și patria tuturor„ ; „Pristanda: Ascult! (Merge în fund la stânga și aduce pe Cațavencu [.]). Poftim, stimabile, poftim.(îl introduce și iese repede[.])”(I.L. Caragiale, „O scrisoare pierdută”)

Excepții:

Nu se pune punct:

-după titlurile cărților (al operelor literare și muzicale): „Zăpezile” (de Paul Anghel); „Romanțe și cântece de voie bună” (Editura Muzicală, București, 1981) etc.

-după formulele de adresare din scrisori și cuvântări (unde substantivele sunt în cazul vocativ, cerând prezența virgulei, nu a punctului) : „Dragă Ioane[,]”; „Onorată asistență[,]”; „Iubiți concetățeni[,]” ; „Scumpa mea mamă[,]” etc.

-după unele abrevieri: d-ta, d-voastră, Tarom, Romarta;

-după simbolurile din chimie, fizică și matematică: O H; Mg; A V; dlnr etc.

-după simbolurile unităților de măsură: g kg; l dal; m km, etc.

-după simbolurile punctelor cardinale: N S E V.

Semnul întrebării

Semnul întrebării[?] marchează enunțuri și componente ale enunțurilor cu caracter de întrebare directă, indică atitudinea vorbitorului față de o afirmație anterioară și dă expresie în dialog unei comunicări fără cuvinte.

Cu aceste valori, semnul întrebării poate fi:

-semn de punctuație finală, cu funcție de delimitare și de identificare (circumscrisă);

-semn de punctuație interioară, cu funcție de delimitare și de identificare (circumscrisă) sau numai cu rolul de a marca interogativ o unitate sintactică sau un cuvânt, la care e raportat;

-semn de sine stătător cu funcție substitutivă.

Se pune semnul întrebării după cuvintele, grupurile de cuvinte, propozițiile și frazele care au un caracter interogativ și care sunt întrebări directe: „Aha, da! ce[?] povestea[?] cine[?] care poveste[?]”( Sadoveanu); „Rector[?] Eu[?] Păi știi doar de cine depinde asta!” (Augustin Buzura, „Orgolii” p.23); „Ei, flăcăule, de pe unde[?]… Ce vânturi[?]… Pe la noi… ai[?]… și de ce [?]…” (Delavrancea).

Când cuvântul interogativ este o interjecție intonată, în același timp, și exclamativ, în același timp, după ea se pun ambele semne: „Pe mine, fata lui Hagi Cănuță, să-ndrăznești tu să mă bați, păcătosule, janghinosule și râiosule[?!]” (I.L.Caragiale,”Kir Ianulea”) ; „Măria ta, mai vezi, mai auzi, ori ți s-a făcut foame și-ți vine să dormi[?!]” (B.Șt.Delavrancea, „Neghiniță”) etc. Nu este recomandabilă folosirea semnului întrebării după propozițiile interogative indirecte, acestea „nefiind în general formulate cu gândul de a primi un răspuns de la cel căriua i se adresează relatarea” (Al. Graur, op. Cit. p.50); „Așadar nu: Se întreabă ce să facă[?]” (Topârceanu, p.139, apud „Îndreptarul”, p.47).

Semnul întrbării se folosește și în vorbirea indirectă liberă, adică atunci când se redau spusele cuiva fără a se folosi verbe de declarație și conjuncții: „Strigă pomojnicul: Cine-i? Hoții cei doi, fugi care-ncotro! Rămâne mutul cu frate-său mort în cârcă mutul vorbește; cui putea să-i treacă prin cap că mutul nu se preface[?]” (I.L.Caragiale, „Opere alese” I, p.438); „Măcar s-o vadă. Unde-o fi[?] De unde-l vrăjește, din ce colț îl poftește cu atâta stăruință la dânsa[?!]” (Emil Gârleanu, „Când stăpânul nu-i acasă”)etc.

Se pune semnul întrebării după propozițiile interogative retorice: „Nu ești frumoasă, nu ești înavuțită[?…] pentru ce curg lacrămile tale[?…]” (Alecu Russo, „Cântarea României”) etc.

Notă: Este nerecomandabilă folosirea punctului în asemenea situații: „Vezi? Nu ți-am spus eu că tutunul nu e lucru bun[.]” (I.L.Caragiale)

Semnul întrebării se pune la sfârșitul construcțiilor interogative cu caracter dubitativ deliberativ: „Miel[?]…Ce fel de miel[?]… Cum miel[?]… Miroase a oaie…” (B.Șt.Delavrancea, „Hagi Tudose”); „Însă cel mare se dă după ușă și – să tragă, să nu tragă[?] – în sfârșit, trage zăvorul…” (Ion Creangă, „Capra cu trei iezi”); „L-a zărit. Uite-l, îi vede mărgelilelile ochilor. Iese[?] Iese oare[?] Da, da; așa încă un pas, încă unul, doi, așa!” (Emil Gărleanu, „Când stăpânul nu-i acasă”) etc.

Se pune semnul întrebării după o propoziție interogativă incidentă intercalată într-o propoziție enunțiativă sau între două propoziții enunțiative și izolată de restul frazei prin pauze: „Nu l-am găsit nicăieri – ce-o fi făcând[?] – și nu știu unde să-l mai caut” ; „I-a rămas și un copil, o fetiță care – cum să spun[?] – , care, e un fel de ghimpe între ei… un copil, vai! Destul de rău crescut.” (M.Sadoveanu)

Dacă, într-o conversație, unul dintre interlocutori ia atitudine la un moment dat numai prin mimică și gesturi (exprimând diferite sentimente), replica aceasta e redată în scris prin semnul întrebării când mimica arată o nedumerire sau prin semnul exclamării când mimica ține locul unei exclamări: „-Știi ce?…[?] Scriu și eu cu tine.” (Ionel Teodoreanu, „La Medeleni”)etc.

Când replica nerostită are caracter interogativ și exclamativ, în același timp, se pun amândouă semnele de punctuație: -Dumneata știi ce e poezia [!?]/ – Atunci ce tot spui prostii cu poeții de aici[?] (Camil Petrescu, „Patul lui Procust”).

Notă: Se întâmplă uneori ca replica bazată numai pe mimică să fie urmată de exprimarea prin cuvinte a mirării, surprinderii, nedumeririi interlocutorului. De exemplu:

-A iubit, de altfel, domnule, o altă femeie, nu pe această doamnă Maria Mănescu[!]

-Totuși i-a adresat scrisoarea, în clipa sinuciderii, arătând fără echivoc că din pricina asta se omoară…”(Camil Petrescu).

Titlurile care au caracter interogativ prezintă două situații diferite:

a)Când sunt considerate propoziții interogative indirecte, depinzând de o regentă neexprimată, nu primesc nici un semn de punctuație: „Ce te legeni, codrule” (de Mihai Eminescu); „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie ” (idem ) ; „De ce nu-mi vii” (idem) etc.

b)Când sunt interogative directe, se pune la sfârșitul lor semnul întrebării: „Ce te uiți cu ochii galeși[?]” (de Alexandru Vlahuță) ; „Unde ni sunt visătorii[?]”(idem); „Dar ochii tăi[?]”(de Tudor Arghezi)etc.

Se pune semnul întrebării între paranteze rotunde pentru a arăta că autorul are rezerve sau îndoieli față de o afirmație anterioară : „Obișnuită să fie iubită, nu se laudă în tramvaie și nu-l face pe eroul[?]căzut să joace public, exasperându-i suferința…” (Camil Petrescu, „Patul lui Procust”) etc.

Semnul întrebării se pune la sfârșitul unei fraze compuse din propoziții dependente de o propoziție interogativă directă care se află la începutul frazei: „Iar vrei să te pupe cucul armenesc și să te spurce, ca să nu-ți meargă bine toată ziua[?]…”(Ion Creangă, „Amintiri din copilărie”); „De ce boala și moartea să fie partea voastră, când ei în bogăția cea splendidă și vastă petrec ca și în ceruri, n-au timp nici de-a muri[?]” (Eminescu). Unele limbi au cuvinte speciale care se pun imediat după cel la care trebuie ridicat tonul, de exemplu în rusește, li. Franceza marchează întrebarea de multe ori prin inversiunea subiectului și a predicatului (în propozițiile afirmative subiectul precedă predicatul), în acest caz semnul de întrebare nu mai joacă un rol prea important și poate chiar lipsi. În românește se poate întrebuința cuvântul „oare”. Dar acest uzaj nu este nici pe departe generalizat și în orice caz nu scutește de scrierea semnului de întrebare.

Printre limbile în care întrebarea se exprimă în pronunțare, prin ridicarea tonului, iar în scris prin semnul întrebării, singură spaniola a găsit un leac pentru defectul pe care l-am semnalat: semnul de întrebare se pune și la începutul frazei sau la începutul membrului de frază, pentru a atrage atenția că urmează un loc unde tonul va trebui ridicat. Și, ca să nu se creadă că semnul întrebării privește fraza sau porțiunea de frază precedentă, el este pus la început inversat:

Ați mai auzit vreodată așa ceva[?]

După ce termini treaba, pleci imediat[?]

Semnul exclamării

Semnul exclamării[!], simbol grafic specific notării stărilor afective, marchează enunțuri și componente ale enunțurilor cu caracter exclamativ, indică atitudinea vorbitorului față de o afirmație anterioară și dă expresie în dialog unei comunicări fără cuvinte. Cu aceste valori, semnul exclamării poate fi :

-semn de punctuație finală, cu funcție de delimitare și de identificare(circumscrisă) ;

-semn de punctuație interioară, cu funcție de delimitare și de identificare(circumscrisă) sau numai cu rolul de a marca exclamativ o unitate sintactică sau un cuvânt la care e raportat ;

-semn de sine stătător cu funcție substitutivă.

In toate situațiile menționate semnul exclamării poate fi repetat imediat și asociat cu semnul întrebării sau/ și cu punctele de suspensie în grup unitar funcțional(dar cu valori diferite).

Se pune semnul exclamării după o propoziție exclamativă, care poate fi completă sau eliptică de predicat : „Ce ochi frumoși avea Margareta în sara acea[!]” (Vlahuță) ; „Irină, mare cumpănă[!]” (Sadoveanu).

Notă: Este greșită folosirea punctului în asemenea situații: „Vom merge pe urmă la teatru. E o pieșă așa de frumoasă[.] ” (Vlahuță)

Într-o înșirare de exclamații, se pune semnul exclamării după fiecare termen al înșirării, pentru că se accentuează asupra fiecăruia: „Licențiat în drept[!] tânăr eminent[!] irezistibil arăta[!] caracter mare[!] idei generoase[!]… Desigur mi-am zis eu, iată un cetățean de mare viitor.” (Caragiale)

Semnul exclamării se poate pune și după cuvinte sau grupuri sintactice care redau o exclamare: „Au sosit…Nenorocire[!] Inspectorul trecuse pe la secție adineauri…” (I.L.Caragiale, „Opere alese”)

Și în cazul propozițiilor imperative semnul exclamării se poate pune după imperative complete sau după imperative eliptice de predicat:

„-Haide[!] se răstește D.Turtureanu… și toți trei intră, împingând pe fată-nainte” (I.L. Caragiale, „Opere alese”,I,p.453).

„Un răcnet[!]… A-nnebunit cucoana[!]

-Repede, doamnă, semnelul de alarmă[!]” (Ibidem, p.71)

„Zdrobiți orânduiala cea crudă și nedreaptă

Ce lumea o împarte în mizeri și bogați[!] ”

(Mihai Eminescu, „Împărat și proletar”).

Când intensitatea vocii crește gradat, după propoziția imperativă apar mai multe semne de exclamare: „Mosafirul intră. Peste un moment intră și doamna…Dumnezeule, tu care ții vămile văzduhului! Cine era? Infamul!

-Ieși[!]

-Doamna mea, am să ies după ce vă voi da o mică explicație…

-Ieși[!!!]

-Vă datoresc…

-Ieși[!!!]

-Șase mii de franci, pe care vreau să îi primiți.” (I.L.Caragiale, „Momente și schițe”).

Se pune semnul exclamării după o frază care se termină cu o propoziție cu caracter exclamativ sau imperativ(uneori propoziția imperativă sau exclamativă poate să stea și la începutul frazei ): „Și după ce jucam, furam câte-un sărutat de la cele copile sprințare, și până-n ziuă fiind ieșiți din sat, cam pe la prânzul cel mare ne-aflam iar la Fălticeni, trecând desculți, prin vad, în dreptul Baei, Moldova înghețată pe la margini, și la dus și la întors, de ne degera măduva-n oase de frig[!]” (Ion Creangă, „Amintiri din copilărie”) sau când propozițiile imperative ori exclamative stau la începutul frazei: -Stai cuminte, Simina, o temperează Petru, acesta nu-i un cadou potrivit pentru efuziuni sentimentale[!] (Ion Marin Almăjan, „Sentimentul puterii”, p.121); „Asta-mi place mie la voi, că aveți un limbaj grozav[!]…” (Ion Lăncrăjan, „Fiul secetei”, p.479)

Dacă propoziția cu care se termină fraza are și un sens interogativ , atunci se pune la sfârșitul ei atât semnul exclamării, cât și cel al întrebării: „Nu știu dacă sunt importante toate lucrurile la care ajungem, nu știu dacă e bine să ajungem așa de ușor la lucrurile mari, rămâne de văzut[!?]” (Ibidem p.361).

Se pune semnul exclamării și după propozițiile incidente exclamative, acestea fiind închise de regulă între paranteze sau pauze: „Iar Caraiman… – apoi las pe el[!] – credeai că-i apucat de friguri.” (Sadoveanu, O I 73,apud „Îndreptarul”, p.49); „Fără a fi identică cu atitudinea estetică (a nu se confunda atitudinea estetică cu estetismul[!]) atitudinea filosofică… se înrudește în străfundurile ei cu cea estetică” („Ce este filosofia?”, p.18) .

Se pune semnul exclamării dupa interjecții :

„ Aș[!] nu e rău, zice cocoana; până se-nvață cu omul…” (I.L.Caragiale, „Opere alese”, I, p. 66)

Sau :

„ Numai, tăcerea, muzica din gând,

Ne-apropie de tine-ntr-o măsură

Dar vai [!] atât de-ncet și șchiopătând…”

(Ștefan Aug. Doinaș , „Alfabet poetic” , p. 35).

Când se repetă o interjecție și fiecare membru al repetiției este independent, adică după rostirea lui se face o mică pauză, se pune semnul exclamării după fiecare interjecție: „A[!] a[!] a[!] mi-a scos alta! Măsea nevinovată.” (I.L.Caragiale, „Opere alese”,I,p.49)

Într-un șir de interjecții diferite se pune semnul exclamării după fiecare : „Și iar pac[!] paf[!] până la a din urmă, pe când cocoana se scutură la fiecare, parcă-ar arde-o cu un bici de foc.” (ibidem, p.452) sau: „- Că hâr[!] că mâr[!] nu se poate și nu se poate!” (ibidem, p.62).

Atunci când prin repetarea interjecției se obține o construcție care formează o unitate, iar între membrele repetiției nu se fac pauze, se pune semnul exclamării numai după ultima interjecție. Între elementele construcției se pune virgulă sau cratimă, iar uneori nu se pune nici un semn de punctuație: „- Ei, ei[!] măi Zaharie, zic eu, coborându-ne la vale spre Pășcani; de-acum și munții i-am pierdut din vedere, și înstrăinarea noastră este hotărâtă cine știe pentru câtă vreme!” (Ion Creangă, „Amintiri din copilărie”, p.119); „He-he-he[!], râse jupân Năstase, s-au trecut acele vremuri!” (Sadoveanu, O.I 286, apud „Îndreptarul”, p.49); „Hahaha! Să știi, nene Turturene, că le găsirăm tocma a doua zi după termen… Îmi cunosc eu norocul!… Hahaha[!]” (I.L.Caragiale, „Opere alese”)

Dacă interjecția face parte dintr-o locuțiune exclamativă, se pune semnul exclamării după întreaga construcție: „Vai de mine[!] boiarule, zice bătrâna… N-are Țâca obiceiul…” (I.L.Caragiale, „Opere alese”, I, p.453).

Când interjecția are și sens exclamativ, și sens interogativ se pune și semnul întrebării: „Mioara surprinsă, încântată, acesta fiind felul ei de receptivitate artistică, normal: A[!?] Dl. Tulpină?” (Camil petrescu, T, II 11, apud „Îndreptarul”, p.50).

Dacă interjecția e urmată de un substantiv se pune de obicei virgulă și nu semnul exclamării:

„O[,] mamă, dulce mamă, din negură de vremuri

Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi.” (Mihai Eminescu, „Poezii”, p.105).

În unele din situațiile descrise până aici se poate pune și virgulă. Nu se pune în schimb nici un semn de punctuație după interjecțiile urmate de un vocativ cu care formează o unitate în rostire: „Ei[ ] Cătălin, acu-i acu

Ca să-ți încerci norocul. ” (Mihai Eminescu, Poezii, p.137)

Se pune semnul exclamării după substantive în vocative: „Iese dondana mare, ascultă-mă pe mine, soro[!]” (Marin Sorescu, „Trei dinți din față”, p.50).

După vocative se pune și virgulă. În vocativ poate fi un singur substantiv (ori un echivalent) sau un substantiv însoțit de determinări.

În acest din urmă caz semnul exclamării se pune după ultimul determinant al substantivului în vocativ:

„Înalță-te tu, clopot ars de brume[!]

Un dangăt vast în care dorm eroi

Cu vulturi să zvâcnească peste lume

Să cânte-n flori ca un extatic roi”

(Ștefan Aug. Doinaș, „Alfabet poetic”, p.36).

Se poate pune semnul exclamării și după vocative care reprezintă titlul unui apel, manifest, discurs sau scrisoare: „Domnilor[!]… Onorabili cetățeni[!]…Fraților[!]… (plânsul îl îneacă). Iertați-mă, fraților, dacă sunt mișcat.” (Caragiale, O. VI 141, apud „Îndreptarul”, p.50).

Când, în cursul unei conversații, unul dintre interlocutori recurge la mimică pentru a-și exprima surpriza, admirația, nedumerirea se folosește pentru redarea acestei atitudini semnul exclamării.

-Dar ce e mai frumos,e că n-am sfanț,monșer!…

-[!!]…(I.L.Caragiale, „Opere alese”, I, p. 28).

Când replica redată prin mimică (și gesturi) are, în același timp, caracter exclamativ și interogativ, se folosește și semnul exclamării:

-Firește că nu este el de vină, zice dl. Anghelache. El este o victimă a neglijenței altora!

-[!?] (ibidem, p.44).

Creșterea gradată a intensității vocii este marcată prin sporirea numărului semnelor de exclamare:

-Ce, nene Anghelache? Ce, nene Anghelache?… Țal[!] Țal[!] Țal[!] (ibidem)

Când autorul își exprimă îndoiala sau ironia față de cele afirmate în propoziție, se pune, în paranteze, semnul exclamării. El ține, în asemenea cazuri, locul cuvântului latinesc sic „chiar așa”. Se poate pune un singur semn de exclamare sau mai multe: „Am scris lui Barbu în franțuzește[(!)] ca să-l felicit pentru discursul său.” (Caragiale O. VII 114, apud „Îndreptarul”, p.52) ; „După ce mulțimea ovaționează în acordurile muzicii, după ce se rostesc discursurile… clanul (Trahanache, Zoe, Tipătescu, Farfuridi, Brînzovenescu, Cetățeanul Turmentat[(!!!)], Cațavencu, Agamiță Dandanache) se retrage treptat în casa prefectului…” („Tribuna”, XXII, 1978, nr.9 (1106), p.9)

Uneori se pune atăt semnul exclamării, cât și cel al întrebării: „…unele lucruri nu-și [!?] justifică scrierea” („Convorbiri literare”, 1978, nr.2(98), p.3) .

Dealtfel și după sic se pune semnul exclamării, din aceleași motive arătate mai sus: „Deși abordează în repetate rânduri problema raportului dintre textul slavon și cel românesc al <<Legendei duminicii>>, Maria Zdrenghea nu face referințe nici aici și nici în lucrarea <<Problèmes soulevès par premières[(sic!)] traductions roumaines du slavon au XVIe siecle…>> la studiul Margaretei Ștefănescu…” (Mirela Teodorescu și Ion Gheție, „Studiul filologic la Manuscrisul de la Ieud”, p.16) .

Semnul exclamării se mai pune și după anunțarea locurilor vizitate într-o excursie: „Colți’ Ortoaia[!]- Osoiu[!]- Gura Sunătorii[!]- Colții Acrii[!]- Balta Fagului[!]- Căldarea[!] – Dâmbu Colacului[!]- La Cruce[!]- Balta Cânelui[!]- Toancele[!]„(A.Vlahuță, „România pitorească”) .

Se mai pune semnul exclamării după adverbe de afirmație și negație, când ele sunt echivalente ale unei propoziții exclamative: „A, da[!]… Cred că ai dreptate… ” (Ion Lăcrănjan, „Caloianu”, I, p.18);

-Mă scuzați că v-am deranjat somnul… Nene Anghelache n-a venit?

-Nu[!] (I.L.Caragiale, „Opere alese”, I, p.49)

Punctele de suspensie

Punctele de suspensie[…] indică o pauză mare în cursul vorbirii. Ele pot fi puse după orice parte de propoziție și oriunde în structura unei fraze, întrucât rațiunea folosirii lor acoperă realități obiective și subiective atât de diverse încât fluxul vorbirii poate fi întrerupt în oricare moment al său spre deosebire de punct, punctele de suspensie nu marchează sfârșitul unei propoziții sau al unei fraze, ci indică, în general, o întrerupere a șirului vorbirii.

Apariția punctelor de suspensie duce și la schimbări de intonație în acest sens, „Îndreptarul ortografic, ortoepic și de punctuație” precizează următoarele: „Comunicarea care e așezată înaintea pauzelor redate în scris prin punctele de suspensie are întotdeauna o intonație caracteristică: când pauza este neintenținată, intonația este descendentă, iar când pauza este intențianată, intonația comunicării este ascendentă.” (p.76)

Funcția principală a punctelor de suspensie este de a arăta o întrerupere a vorbirii. Întreruperea are loc:

după o conjuncție coordonatoare: „Dar […], aici s-au fost îngrămădit astfel de necazuri.” (Ioan Slavici, „Crucile roșii”);

după o conjuncție sau locuțiune conjuncțională subordonatoare: „Dădu buzna în odaie. – Am veni să[…]” (Ionel Teodoreanu, „La Medeleni”); „… și oi făcut bine că i-ai tăiat; pentru că[…] fiindcă… era să[…]” (Costache Negruzzi, „Alexandru Lăpușneanu”);

după o propoziție independentă (singură sau într-un șir coordonator): „La sosirea ei Dunărea se tulbură, ajunsă ca de-un dor adânc[…]” (A.Vlahuță, „România Pitorească”); „Sultănică ajunse în vârful muscelului[…]Privi lung în turla bisericii din sat[…] Și pierii la vale înecată în fâneață.” (B.Șt. Delavrancea, „Sultănică”);

după un șir de propoziții: „Cu un fior de neliniște simțim golul crescând sub noi, tot mai departe și mai înfundat auzim zăngănitul topoarelor[…]” (A. Vlahuță, „România pitorească”);

după o propoziție interogativă sau exclamativă: „Ce însemnează ele?[…] Ce sunt acestea?!…” (Ioan Slavici, „Crucile Roșii”); „O, pământ binecuvântat!…” (A.Vlahuță, „România Pitorescă”);

după cuvintele sau propozițiile explicative: „Ici, o casă, acolo o casă[…] tot una câte una[…]” (A.Vlahuță, „România Pitorească”); „ – De ce nu m-ați întrebat – […]Știu eu![…] Așa-s părinții, Olguța; n-au încredere în copii.” (Ionel Teodoreanu, „La Medeleni”); „- La noi acasă nu-i bine? – Îi bine Olguța[…] Dar pentru un băiat e mai bine să crească între băieți[…] strunit cum trebuie.” (ibidem); „I-e drag și lui[…] că toată ziua stă singur pe izlaz și i-o fi urât…” (Marin Preda, „Moromeții”);

după o frază: „El se ridică în pat și ascultă oamenii vorbind, dar nu putea înțelege ce vorbeau[…]” (Ioan Slavici, „Crucile Roșii”);

intre două fraze: „Moș Mărian privește, îi ies lăcrămile din ochi, i se sloiesc pe gene[…] De mult s-a întunecat și el mereu privește, ca și când ar voi să-și tălmăcească taina vieții din jocul acestei flăcării.” (Ioan Slavici, „O viață pierdută”);

când intervine pe neașteptate un interlocutor: -Dar noi suntem numai năusprezece și asta-i o oaste întreagă, observă unul; cum să[…]/ – Taci, mucosule! Îl curmă bătrânul. (C.Negruzzi, „Sobiețki și românii”); – N-ai avut grijă, Gânță, de sacul boierului[…]/ – Am avut grijă, dom’le administrator. S-a-ntâmplat[…]/ – Să nu se fi întâmplat…” (Zaharia Stancu, „Desculț”);

în povestire(pentru a marca pauzele lungi sau ritmul lent al vorbirii povestitorului): „[…]Dar chiar în ziua aceea, silit de dușmani să-și lase casa, pe o groaznică vreme de furtună, el apucă drumul pribegiei și murii pe tărâmuri depărtate[…]Din toate averile noastre, ei ne lăsară numai această icoană, ce, în nelegiuita lor credință, n-avea nici un preț[…]” (Al.Odobescu, „Doamna Chiajna”); – Era odată[…]începu bătrânul; era odată, măi băieți[…] o zână. Ce vă spun eu e o poveste ca toate poveștile[…]Era o fată frumoasă. (M. Sadoveanu, „Opere”, vol 111);

în descrierile din operele literare: „Cu o fustă scurtă, cu corsetul pus, cu mâinile goale până la umeri, cu ghelele descheiate, cu o talie rotundă și mlădioasă, cu pieptul plin[…] femeie bine zidită[…] tânără încă[…] frumoasă[…] mai mult plăcută decât frumoasă.” (B. Șt. Delavrancea, „Iancu Moroi”);

in dialog

-însoțită de semnul întrebării: „Rămasă singură pe câmpul de luptă, doamna Deleanu își mușcă buzele strângându-și batista în mână. –[ …]? O, privi Herr Direktor prin monoclul din nou pus.” (Ionel Teodoreanu, „La Medeleni”);

-înaintea completării frazei vorbitorului de către interlocutor: „-Bine că mai văd și eu colb autentic pe o sticlă de vin. –[… ]de Cotnar, rectifică domnul Deleanu cu un ton heraldic.” (ibidem);

-după interjecții: „- Hă, Hă![…] zâmbiră dimpreună, cu glas de soprană și de bariton, Anica și baba” (Ionel Teodoreanu, „La Medeleni”); „- Uăăăi[…]Pfiu[…]Urlă mașina în gol!” (Marin Preda, „Moromeții”);

-pentru a indica întârzierea răspunsului unui interlocutor (înainte și după intervenția unui vorbitor): – Credeam că vei fi având[…] Credeam eu[…] așa[…] vorbeam și eu[…] Dar lasă că voi trimite pe Costan[…]El merge bucuros[…]” (Ioan Slavici, „O viață pierdută”); „Ce-i, Monica? –[ …]Te rog ia-o! O rugă fetița, cu obrajii încinși, scoțându-și lănțucu[l…] ” (Ionel Teodoreanu, „La Medeleni”);

-după propoziții imperative dintr-un șir: – Măi[…] soldat[…]pune mantaua în cuier[…]Dă-o afară[…]Du-o acasă numaidecât și adu-mi pe cea nouă[…](B.Șt. Delavrancea, „Iancu Moroi”); „Fătul meu![…]fă inima viteză[…] nu te lăsa![…]” (Al. Odobescu, „Mihnea Vodă cel Rău”);

într-o vorbire incorectă: „Râdea prea dezmățat Monaru! Și ochii-i prea nesiguri! –Parcă ale lor[…] și toată lumea[…] și parcă eu[…]n-am, n-aș avea[…]trecutul meu” (Gib Mihăiescu, „La Grandiflora”);

în citate (pentru a marca lipsa unor versuri, a unor propoziții sau a unor fraze): „A fost odată ca-n povești[…]” (M.Eminescu, „Luceafărul”); „Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească din Humulești[…] parcă-mi saltă și acum inima de bucurie!” (Ion Creangă, „Amintiri din copilărie”);

după titlurile unor poezii (când sunt formate din primul vers sau din primele cuvinte ale acestuia) : „De câte ori, iubito[…]”; „Pe lângă plopii fără soț[…]”; „La steaua[…]” (toate de M.Eminescu); „Ce te uiți cu ochii galeși?[…]”; „În amurg[…]”; „Din prag[…]”; „Par basme[…]”; „Ce dor[…]”; „Slăvit e versul[…]”; „Nu căta[…]”; „Cum curge vremea[…]” (toate de A. Vlahuță);

când este exprimată o surpriză: – Â[…] Moromete! Striga el ridicându-se de după birou. (M.Preda, „Moromeții”);

în locul unei date nesigure: „În epistola din[…]1983 îmi vorbești de regretatul nostru amic, căpitanul Laurent.” (Ion Ghica, „Scrisori către V.Alecsandri”);

după mirarea sau surprinderea unui interlocutor, într-un dialog(sugerând atitudinea acestuia față de afirmația sau întrebarea interlocutorului; uneori, aici, punctele de suspensie sunt însoțite de semnul întrebării sau exclamării): „De ce râzi, Profiro? Întreabă doamna Deleanu. […]Spune, Profiro.” (Ionel Teodoreanu, „La Medeleni”); – Știu eu![…] Fă și tu așa[…]- [ …] Monica, ce facem?” (ibidem); „ Ce? Procesul s-a terminat[…]!?- Nu știi? Sentința era de două luni definitivă[…] Mai rămăsese transcrierea[…] ” (Gib Mihăiescu, „La Grandiflora”);

în construcțiile eliptice (punctele de suspensie iau locul predicatului sau al verbului copulativ): – Ei, flăcăule, de pe unde?[…]Ce vânturi?[…] (B.Șt.Delavrancea, „Hagi Tudose”); „Când venea apoi iarna[…] vai și amar!” (Ioan Slavici, „Popa Tanda”);

în indicații: „- Mai la dreapta[…] La stânga[…] Mai sus[…] Hop![…] Mai jos[…]” (Victor Ion Popa, „Floare de oțel”);

Întreruperea vorbirii poate fi:

a)momentană (pentru a mării efectul urmărit de vorbitor) : „Tu râzi de unii[…] alții râd de tine[…] și Manolache râde de noi toți![…]” (Victor Ion Popa, „Velerim și Veler doamne”);

b)definitivă (pentru ca interlocutorul să subînțeleagă gândirea locutorului din mimica și gesturile acestuia, comunicarea devenind astfel mai expresivă): – Dar văd că e liniște pe front[…] – Ei da – iarnă[…] Îs amorțiți ca urșii în bârlog[…] – Dar lasă, că au vreme să se dezmorțească[…]” (idem, „Floare de oțel”); „- Dai cartea asta, căpitane Cazmuță. Dacă este vreo pricină de împotrivire[…] – Nu poate fi o împotrivire, Măria ta. (M. Sadoveanu, „Nicoară Potcoavă”).

Două puncte

Două puncte[:] marchează grafic o pauză mai mică decât cea redată prin punct, cu toate că acest semn de punctuație este înrudit cu punctul și cu punctul și virgula. El „are rolul principal de a atrage atenția asupra a ceea ce urmează, fie un citat, o însușire, o explicație (o propoziție cauzală), o concluzie, fie chiar un singur cuvânt care trebuie scos în relief.” (Al.Graur, op. Cit., p.28). Ele anunță vorbirea directă, o enumerare, o explicație sau o concluzie, apărând după o propoziție, între două propoziții și între două grupuri de propoziții, în interiorul frazei sau la sfârșitul ei.

Două puncte se pun deci înaintea unei vorbiri directe:

a)după un verb de declarație (exprimat sau subânțeles): „Nicoară mi-a zis[:] Sevastița mi-a zis[:] Moise s-a dus la Țeavălungă acasă și l-a întrebat[:] Costică, unde este mormântul lui Dunărițu? Nu cunosc nimic, a răspuns Țeavălugă.” (D.R.Popescu, „O bere pentru calul meu”, p.29); „Iscodit în fel și chip, ademenit cu averi și ranguri, amenințat cu moartea, oșteanul nu-și trădează însă țara și domnul[:] Vreau să mor pentru țara mea, cu tot sufletul, decât s-o vând și să trădez pe domnul meu.” (I. Stăvăruș, „Povestiri medievale despre Vlad Țepeș- Draculea”, p.53);

b)după un verb care anunță reproducerea unor zgomote sau sunete: „Și pornind eu cu demâncare, numai ce și aud pupăza cântând[:]-Pu-pu-pup! Pu-pu pup! Pu-pu-pup!” (Ion Creangă, „Amintiri din copilărie”); „Atunci Stan aleargă la poartă, zicând[:]Țibă, Hormuz, na, Balan, nea! Zurzan, dați-vă-n lături, cotarle! ” (Idem, „Povestea lui Stan Pățitul”);

c)după un substantiv care anunță vorbirea directă: „În această pace adâncă,… pocni răcnetul deznădăjduit[:] Fugiți! Fugiți! Vin turcii…” (Gala Galaction, „La vulturi”); „Unii, luați mai repede, se întorceau râzând, la declarații ? exacte[:] – Păi, am cam vreoo… hai să zic așaaa… să tot fie trei fălci…” (Victor Ion Popa, „Floare de oțel”);

d)înaintea citării unui text, a unui proverb, a unei zicale: „Odihnească-se în pace gloriosul Ștefan, că n-au fost spuse-n deșert cuvintele mândre și-nțelepte, pe care ni le-a lăsat cu limbă de moarte[:] Dacă dușmanul vostru ar cere legăminte rușinoase de la voi, atunci mai bine să muriți prin sabia lui decât să fiți privitorii împlinirii și ticăloșiei țării voastre” (A.Vlahuță, „România Pitorească”); „Vorba aceea[:] Decât codaș la oraș/ Mai bine-n satul tău fruntaș ” (Ion Creangă, „Amintiri din copilărie”); „Și-apoi nu știi că este-o vorbă[:] Dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă și dacă-i popă, să citească…” (ibidem).

e)înaintea unei enumerări (în narațiuni și descrieri): „Și de atunci, fiecare din cei șapte frați, înapoindu-se pe plaiurile Vrancei, s-au așezat la poalele munților, întemeindu-și fiecare sate, după numele lor[:] Bodești, Spinești, Negrilești, Bârsești, Spulber, Păulești, Nistorești.” („Povestea Vrancei”).

În „Îndreptarul ortografic, ortoepic și de punctuație”, p.67 se precizează că atunci „când cuvintele sau propozițiile care anunță enumerarea se așează la sfârșitul ei, se pun două puncte după enumerare”: „Un mintean negru cu gaitane de fir, cioareci la fel, cu pajeri pe genunchi, o mantie scurtă pe umeri, cizme-nalte în picioare, cu pinteni de argint; la coapsă un paloș scurt și drept și în mână o țurcă de samur cu surguci[:] iată îmbrăcămintea sa” (Alexandru Odobescu,”Doamna Chiajna”).

Exemplul, cum arată și academicianul Al.Graur, op. Cit., p.29, apare și la Gh. I. Chelaru și Crizante Popescu, „Semne de punctuațiune și semne ortografice în scrierea românească, Buc., 1933, p.21, atestând un procedeu de punctuație vechi sau foarte rar întrebuințat. Oricum în limba literară actuală procedeul nu mai e recomandabil, mai indicată fiind în aceste cazuri virgula.”(conform și acad.. Al. Graur, op. cit., p.29 : „În cazul acesta eu aș recomanda mai curând virgula.” )

f)Două puncte se întrebuințează frecvent în cazul unei explicații. Din punct de vedere logic și gramatical, aceste explicații pot fi părți de propoziție secundare sau propoziții subordonate. În aceste cazuri, două puncte se substituie virgulei, folosirea lor justificându-se prin caracterul explicativ mai puternic pe care-l posedă:

părți de propoziții secundare, de obicei apoziții: „Civilizația noastră, chiar la treapta spiritului, s-a desfășurat de-a lungul timpurilor precumpănitor întru ceva[:] întru natură” (Constantin Noica, „Sentimentul românesc al ființei”, p.10);

propoziții subordonate:

-atributivă (de obicei apozitivă) cu elemente joncționale: „S-a emis, de exemplu, ideea[:] să-i luăm pe moți și să-i colonizăm în câmpiile fertile ale Banatului.” (Geo Bogza, „Țara de piatră”, p.30)

sau fără elemente joncționale: „E un eseu încântător, un discurs de idei, care uzează însă de formule de introducere, mediane sau finale, ca acelea din basme[:] vede ideile ca pe niște personaje în carne și oase și are ritmul epic al tuturor poveștilor.” („România literară”, XI, 1978, nr.30, p.9)

-completive directe: „Orice aventură presupune o mare doză de eșec și mi-au zis[:] să-mi descopăr și să trăiesc cel mai mare eșec al meu” (D.R.Popescu, „O bere pentru calul meu”, p.49);

-subiectiva (foarte rar): „Evident[:] nu există nici o îndoială că libertatea, gustată încă în timpul copilăriei, i-a fost dragă lui Eminescu…” („Luceafărul”, XXI, 1978, nr. 38(856), p. 1);

-cauzale (rar): „Un cal este un cal și atât, i-a spus Don Iliuță lui Nicoară, nu e suficient să-l vezi și să vezi o lume idiotizată din curiozitate sau din credință sau din bășcălie în jurul lui[:] căci de rămâi doar la acest spectacol grozav sau grotesc nu rămâi decât în simplul adevăr că un cal este un cal și atât” (D.R.Popescu, „O bere pentru calul meu”, p.14);

g)Două puncte se pot pune și între propoziții principale. De regulă, este vorba de principale cauzale: folosirea acestui semn de punctuație în locul virgulei se justifică prin aceea că poate marca mai accentuat raportul de cauzalitate dintre cele două propoziții:

„Potcoava să nu scurme în pământ[:]

tu nu-ți poți pierde vremea săpând groapă.”

(Ștefan Aug. Doinaș, „Alfabet poetic”, p.32)

Și raportul adversativ e redat uneori prin două puncte:

„Când fiarele cutează să te-nfrunte,

Să nu le-ntrebi de unde vin, ce voi[:]

Lovește-le cu-o lacrimă în frunte.” (ibidem).

Procedeul nu e însă recomandabil, mai ales atunci când e exprimată și conjuncția adversativă: „Basmul meu e cam copilăros[:] dar pare-mi-se că nu e tocmai fără de folos.” (Odobescu, III 175, apud „Îndreptarul”, p.68);

h)Se pot pune două puncte înaintea unei propoziții care exprimă o concluzie sau o consecință: „Călărețul cobora coasta în săltăturile roibului. Poarta țarinii era deschisă[:] intră pe ea.” (Sadoveanu, O.I 369, apud „Îndreptarul”, p.67);

i)Se pot pune două puncte și după cuvintele ca: (de) exemplu, astfel, anume, iată: „Cele două determinații… lămuresc un fapt semnificativ… Anume[:] toate marile sisteme conțin în formă elaborată, sau numai implicit, și o estetică, și în primul rând și o morală.” („Ce este filosofia?”, p.19);

sau:

„Iată-l[:] preocupat și grav, depănându-și pașii mărunți spre redacție.” (Vlahuță, O.A. 199, apud „Îndreptarul”, p.67)

Alteori două puncte marchează lipsa acestor cuvinte care indică, de obicei, raportul apozitiv:

-la nivel de propoziție: „Era și tânără, se înjghebase rău ca și istoria acestui popor, pe care îl iubise și îl iubea el, cu o dragoste neștiută și amară, cum ar fi trebuit să fie întreaga sa opera [:] amară și tragică…” (Ion Lăncrăjan, „Caloianul”, I,p.6)

-la nivel de frază: „Pentru motive de comoditate pedagogică, învățarea scrierii și a citirii se face în ordine inversă decât cea în care a evoluat conștiința vorbitorului[:] se începe cu sunetul și litera, după care se trece la cuvinte, apoi la propoziție și frază.” (Al. Graur, „Mic tratat de ortografie”, p.9)

Se pun două puncte în construcțiile în care verbul nu e exprimat. În asemenea situații se folosesc mai frecvent virgula sau linia de pauză:

„Starea pe loc e o boală…

Ascunde-ți orice rană! Nu-i timp de șovâială…

Ciocan să-ți fie vrerea; răbdarea[:] nicovală!…”

(„Tribuna”, XXII, 1978, nr.29, p.7).

„Semnul două puncte se mai poate întrebuința… în scopul tehnic de a despărți în două grupuri opuse elementele unei descrieri sau explicații, de exemplu într-un glosar sau într-un act de legitimație: iobag[:] șerb…; părul[:] negru…

În acest caz însă se mai poate pune și virgulă sau linioară și eventual distincția se poate face numai prin variația caracterelor.” (Al.Graur, op.cit., p.29) „Cuvintele enumerate aici mai jos fac parte din cel mai vechi fond al limbii române… alb. A[:]rom. A; i bardhë[:] barză; avul[:]abur…” (Al. Rosetti, „Istoria limbii române”, p.262)

Linia de pauză

Linia de pauză [-] este un segment grafic tot atât de lung ca și linia de dialog: ea marchează o pauză între diferite părți ale propoziției, între propozițiile din frază sau între fraze. Astfel:

a)pentru delimitarea cuvintelor și construcțiilor intercalate, cum sunt opozițiile explicative (care, de obicei, sunt delimitate prin virgule): „Pe ramurile unui copac nevăzut[-] copacul nopții[-] atârnă, fructe coapte, stelele.” (Zaharia Stancu, „Desculț”); „Moșneagul nostru[-] Ilie Aldea a lui Ion[-] era om vechi.” (Mihail Sadoveanu, „Opere”)

b)pentru delimitarea propozițiilor sau a frazelor incidente: „Într-o zi[-] venisem cam devreme pentru masă[-] îmi întinse mâna.” (B.Șt.Delavrancea, „Liniște”);

c)pentru izolarea propozițiilor principale: „Noi eram trei[-] el singur. Plesnesc din palme[-] răsună cântecul; Drumul e lung și țărâna nu e țărână[-] e spuză; Fumau, băteau, storceau, jupuiau[-] plecau.” (Zaharia Stancu, „Desculț”);

d)pentru izolarea propozițiilor subordonate:

SB.: „Cine moare mititel[-] are noroc.” (Zaharia Stancu, „Desculț”)

C.S: „O poartă Dudu pe Didina la coșarul vitelor, la cotețul păsărilor[-] să alunge bolile.” (ibidem);

C.CDȚ: „Or să plătească o vară, la toamnă, când or să vândă bucatele[-] dacă s-or face bucatele.” (ibidem);

e)pentru izolarea părților de propoziție:

subiect: „În casa din fund și ea maruntă, asemenea caselor din ulița cojocarilor, [-] veselie.” (Zaharia Stancu, „Desculț”);

atribut: „Uie către nevastă-sa[-] Floarea” (ibidem);

apoziție: „…fetița[-] Dina[-] seamănă cu prietenul fratelui meu Ion.” (ibidem); „Se copsese grâul pe câmpuri[-] grâul altora.” (ibidem);

complement(circumstanțial de mod): „La nașteri se mulțumește cu un clondir de rachiu tare, cu un colac[-] ca și Dioaica…” (ibidem); „Sprâncenele soră-mi sunt lungi[-] ca ale mamei” (ibidem);

f)pentru marcarea elipsei predicatului verbal sau a verbuluui copulativ din predicatul nominal: „Lângă ușă, pe scaun, cocârjată de spate, cu picioarele crăpate și merge[-] maică-sa (sta) …” (Zaharia Stancu, „Desculț” ); „Capul, greu, atârnă. Sudoarea[-] șiroaie. (curge)” (ibidem); „Și urechile[-] ferfeniță pe margini.” (ibidem); „A pus tata mâna pe resteu. Resteul [-] de fier.(era)” (ibidem);

g)pentru izolarea subiectului(simplu sau multiplu) de interjecția „iată” (cu funcția de copulă, cu numele predicativ și alte determinări): „Haine ponosite, ghete scâlciate, căciula roasă pe margini[-] iată tot ce are domnul Inocențiu Cocuz.” (Zaharia Stancu, „Desculț”).

Virgula

Virgula[,] marchează grafic o pauză scurtă făcută în cursul vorbirii, redând grafic ritmul vorbirii și intonația în propoziție sau frază. Ea grupează la un loc cuvintele sau grupurile de cuvinte care formează unități de înțeles, părțile de propoziție, despărțindu-le de restul propoziției și atrăgând atenția asupra lor, sau delimitează grafic anumite propoziții în cadrul frazei.

Folosirea în propoziție a virgulei:

a)între părțile de propoziție de același fel (nelegate prin conjuncțiile și, sau):

-subiecte: „Tiță Uie[,] Ududui[,] Picică[,] moș David Floroiu[,] O vedenie îndeamnă rumânii.” (Zaharia Stancu, „Desculț”);

-nume predicative (de același fel): „Și ochii ei îi păreau mari[,] adânci[,] învăpăiați.” (B.Șt.Delavrancea, Sentino);

-atribute(de același fel): „În versul lui urlă crivățul iernelor grozave care înghețau marea, pe lira lui suspină dorul de soție[,] de prieteni[,] de patria lui pururi frumoasă și surâzătoare.” (A. Vlahuță, „România pitorească”);

-complemente (de același fel): „Mi-a mângâiat capul[,] gâtul[,] obrajii, cu mâini reci.” (Zaharia Stancu, „Desculț”); „I-au sunat clopotul scurt[,] zvâcnit[,] repezit[,] o ceartă, așa cum vorbea de pe gard.” (ibidem);

-elemente predicative suplimentare (de același fel): „Îl văd muncind…[,] luptând[,] căzând și ridicându-se iar…” (A. Vlahuță, „România pitorească”);

b)între părțile de propoziție de același fel (precedate de adverbul de mod de subliniere și): „În adâncu-i se pătrunde/ Și de lună[,] și de soare[,]/ Și de paseri călătoare[,]/ Și de lună [,] și de stele[,]/ Și de zbor de rândunele[,]/ Și de chipul dragei mele.” (Mihai Eminescu, „La mijloc de codru des”) (aici între complemente de agent);

c)în locul unui verb (predicativ sau copulativ) omis prin elipsă: „Printre bărbați[,] printre muieri[,] noi, copiii.” (Zaharia Stancu, „Desculț”); „nenea Mihalache s-a întors cu carul acasă încărcat cu porumb până la loitre… Ceilalți[,] cu cinci-șase banițe pe fund.” (ibidem); „Ferestrele școlii sunt fumurii. Pereții[,] coșcoviți, gălbui.” (ibidem);

d)între apoziția explicativă și substantivul explicat sau înainte și după apoziție: „…acei trei fruntași ofițeri sunt hatmanii Iablonovski și Potoțki, și cel din mijlocul lor însuși Ion Sobieski[,] regele Poloniei.” (Costache Negruzzi, „Sobieski și românii”); „Încă Victorița[,] nevasta căpitanului[,] luase un condei să însemne cu vorbe toate felurile de sunete pe care le scotea.” (Ioan Al. Brătescu-Voinești, „Privighetoarea”);

e)după participii pasive (singure sau urmate de complemente de agent) cu funcție de atribute circumstanțiale: „Speriată[,] (Sultănica) privea în toate părțile.” (B.Șt. Delavrancea, „Sultănica”); „Obosită de gânduri[,] se întorcea spre casă cu căutătura-n jos.” (ibidem);

f)după construcțiile gerunziale și participiale nominale, fără sau cu determinări, așezate la începutul propoziției: „Fiind neatent[,] n-a reținut esențialul”; „Ajuns medic[,] s-a dedicat binelui public”;

g)după sau înainte și după unele complemente circumstanțiale (urmate sau nu de determinări): „Odată[,] într-o zi de sărbătoare[,] Niță se plimba singur prin curte cu o carte în mână.” (I.L.Caragiale, „Păcat”); „Împărăteasa[,] de acolo până acolo[,] bombănea.” (B.Șt.Delavrancea, „Stăpânea odată”); „Lângă cal[,] tolănit în iarbă, picotă de somn pândarul.” (Zaharia Stancu, „Desculț”);

h)după elementele predicative suplimentare așezate înaintea subiectului și a predicatului: „Cu fața umflată[,] cu buzele mânjite de sânge[,] cu mâinile zgâriate[,] mă întorc în băutură.” (Zaharia Stancu, „Desculț”);

i)înainte și după cuvintele sau propozițiile incidente: „…și-i ca o ușurare întârzierea zilelor crunte. Căci[,] în adevăr[,] crunte se arată să fie, în strășnicia poruncilor de sus.” (Victor Ion Popa, „Floare de oțel”); „Căci într-o zi[,] știu bine[,] sufletul tău de azi va fi în inima ta, asemenea întocmai cu înspăimântarea icoană în care te-am zugrăvit.” (ibidem);

j)după adverbele de afirmație și de negație, care au valoare de propoziție neanalizabilă coordonată cu o propoziție analizabilă: „Da[,] a învățat ingineria! Răspunse furios Irinel.” (B.Șt.Delavrancea, „Irinel”); – Ce-ai făcut cu ele? Le-ai fript?/ – Nu[,] le-am îngropat.” (Zaharia Stancu, „Desculț”);

k)după, înainte și după sau numai înaintea substantivelor în cazul vocativ: „Tată [,] tu ai trecut Dunărea?” (Zaharia Stancu, „Desculț”); „ Încotro te zdruncini[,] uncheșule?” (Victor Ion Popa, „Velerin și Veler Doamne”); „Ține-te zdravăn[,] stăpâne[,] că iar am să zbor.” (Ion Creangă, „Povestea lui Arap-Alb”);

l)după interjecții (inclusiv când acestea sunt urmate de un substantiv în vocativ): – Nu mi-ai pus apă de băut./ – Ei[,] nu ț-am pus! Ț-am pus.” (Ionel Teodoreanu, „La Medeleni”); „Așa-i surâdeai și înainte? / O[,] înainte de tot…, la început.” (Gib Mihăiescu, La „Grandiflora”); „ Mă[,] spune drept… dacă-l știi pe acesta, să-ți apui altul.” (I.L.Caragiale, „Calul dracului”); „Iacă[,] mi-e…” (B.Șt.Delavrancea, „Stăpânea odată”); „ Uite[,] îndată, cât ai bate din palme.” (Mihail Sadoveanu, „Domnu Trandafir); „Hai[,] Ilinco, nu te mai uita, așterne o pătură pe prispă.” (Marin Preda, „Moromeții”);

Când interjecția de adresare se află după verb, ea se pune între virgule: „ Taci[,] mă[,] din gură! Zise și Nilă…” (Marin Preda, „Moromeții”); „ Pui[,] fa[,] mâncarea aia odată?! Zise Moromete liniștit.” (ibidem).

m)numai înainte sau înainte și după conjuncția coordonatoare conclusivă așadar și locuțiunea conjuncțională cu aceeași valoare prin urmare: „Era într-adevăr spațioasă[,] așadar (prin urmare) potrivită pentru noi.” ; „Peste trei zile[,] așadar[,] poposiră în lunca Argeșului.” ; „Să recapitulăm[,] prin urmare[,] toate evenimentele.”

Excepții:

Nu se pune virgulă:

-după interjecțiile de adresare urmate de un substantiv în vocativ (cu care acesta formează o unitate de rostire): „ – De ce, măi domnișoară?” (Ionel Teodoreanu, „Prăvale Baba”); „Ei Cătălin, acu-i acu/ Ca să-ți încerci norocul.” (Mihai Eminescu, „Luceafărul”); „Măi Dudulică, n-am nimic cu Chira.” (Zaharia Stancu, „Desculț”); „ Măi băietu tatii, mă!…Mă derbedeule…Mă ticălosule…” (Victor Ion Popa, „Velerin și Veler Doamne”);

-după interjecțiile hai, iată, na, păi, poftim și uite (când nu sunt urmate de substantive în vocativ): „Hai înainte, căluțule.” (Dumitru Stănescu, „Sora soarelui”); „Iată cincizeci de agale,/ Iată cincizeci de pșale.” (Antologie I); „Na ici! Bea tu întâi…” (I.L.Caragiale, „Teatru”); „Păi învață! Răspunse femeia moale.” (Marin Preda, „Moromeții”); „Poftim cartea împrumutată!”; „Uite cocostârcii…zise el deodată.” (Mihail Sadoveanu, „Un om necăjit”). După interjecția ia, urmată de verb, nu se pune virgulă: „Ia mai lasă, zise Ilinca…” (Marin Preda, „Moromeții”); „Ia să-mi dai tu mie samă,/ Ia să-mi dai pe murgul vamă.” („Toma Alimoș”);

-între părțile de propoziție de același fel, când acestea sunt legate prin conjuncțiile și, sau:

subiecte: „Soarele și un vântuleț zbiceau văile.” (B.Șt.Delavrancea, „Sultănica”); „Floarea acestei plante albă sau roșie”;

nume prdicative: „Trupul îi era moale și cald încă.” (B.Șt.Delavrancea, „Răzmirița”); „Floarea acestei plante albă sau roșie”;

atribute: „Aburii, groși și dulcegi, se încolăceau din tavă până la grinzi.” (B.Șt.Delavrancea, „Răzmirița”); „Se anunțase sosirea directorului sau a contabilului”;

complemente: „Iar unii din copii… au dat peste Miu și Cobila lungiți unul lângă altul.” (B.Șt.Delavrancea, „Răzmirița”); „…și vioara s-auzea limpede și puternic.” (ibidem, „Milogul”); „Tratatul ce el încheie cu Baiazid la 1393 asigurează românilor… dreptul d-a face război sau pace.” (Nicolae Bălcescu, „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”. Introducere).

elemente predicative suplimentare: „…A alergat veselă și mângâietoare înaintea bărbatului său” (B.Șt.Delavrancea, „Liniște”); „Se urcase la volan treaz sau băut?”

-între subiect și predicat(indiferent de poziția lor în propoziție sau de determinările acestora): „Olguța intră în casă, cu capul sus, strănutând.” (Ionel Teodooreanu, „La Medeleni”); „Numai Dunărea, neostenită, curge mereu șușotind.” (Zaharia Stancu, „Desculț”); „În aceste clipe însă se înghesui pe neașteptate un glas neprietenos și străin.” (Marin Preda, „Moromeții”) etc.;

-între verbele, expresiile verbale impersonale, locuțiunile adverbiale sau adverbele predicative și subordonatele lor subiective: „Bine ar fi¹/ dacă ai face dumneata altceva…²/” (Zaharia Stancu, „Desculț”); „ Darie, ție-ți place¹/să înveți? ²/ ” (ibidem); „Îmi venea¹/să râd cu hohot.²/” (Gib Mihăiescu, La „Grandiflora”); „Bineînțeles¹/că e adevărat.²/”; „De bună seamă¹/că nu-l putem opri. ²/” etc.;

-între predicat și complemente directe, indirecte și circumstanțiale(când acestea sunt așezate după predicat): „Fata a îndeplinit porunca.” (I.L.Caragiale, „Abu-Hasan”); „Locuitorii râdeau de dânsul” (Petre Ispirescu, „Ileana Sânziana”); „El intră în cabinetul doctorului.” (Marin Preda, „Moromeții”)etc.;

-înainte și după conjuncțiile coordonatoare însă, deci și adverbul totuși (așezate în interiorul unei propoziții): „Deodată însă el își dădu seama că, dacă mama lui se duce, nu mai e nimic de făcut cu coroana.” (Marin Preda, „Moromeții”); „S-au sculat deci împăratul și împărăteasa și s-au dus la unchiaș acasă.” (Petre Ispirecu, „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”);

Folosirea virgulei în frază. Coordonarea

a)Se despart prin virgulă propozițiile coordonate juxtapuse determinate sau nu de alte propoziții:

-propoziții principale: „Dacă vrei, doctore, să ai zile bune aici, fă ce poți cu dispensarul dumitale mâncat de mucegai[,] fă ordine după puterile dumitale[,] vezi-ți de bolnavi și nu vorbii prea multe.” (Fr.Păcurariu, „Ultima călătorie a lui Ulise”);

-propoziții subiective: „Ceea ce se impune[,] ceea ce-și cucerește treptat dreptul la o evidență inatacabilă este o violentă resurecție a faptului că totul este posibil, recuperabil… ” ( „Luceafărul”,XXI, 1978, nr.34);

-propoziții completive indirecte: „El ar fi un anonim, un arhivar. Cu atât mai mult cu cât nimeni nu-l obligă să umble[,] să întrebe[,] să scrie.” (George Bălăiță, „Ucenicul neascultător”);

-propoziții circumstanțiale de loc: „Acolo unde stau Carpații cu de stânci înalte coaste[,]/ Unde platanii pe dealuri se înșir ca mândră oaste,/ Munții țeapănă a lor frunte o suiau-n-albastre bolți.” (Mihai Eminescu, „Poezii”);

-propoziții circumstanțiale de timp: „Când se ascunde sau se reprimă[,] când conștiința sugrumă pulsul interior al ființei, Macedonski se simte poet.” (Nicolae Manolescu, „Metamorfozele poeziei”);

-propoziții circumstanțiale de cauză: „Pentru ca ei să nu găsească noi ascunzători[,] să se teamă în permanență, în fiecare zi sunt luați zece oameni la întîmplare și trecuți într-o cameră alăturată, unde sînt percheziționați pînă la piele.” (Geo Bogza, „Țara de piatră”);

-propoziții circumstanțiale de scop: „Se gândise să se ducă la șeful gării, să-l reclame pe insolent[,] să se plângă[,] să nu lase lucrurile așa.” (Ion Lăncrănjan, „Caloianul”);

-propoziții circumstanțiale de mod: „Toamna, mai ales așa cum era ea de la un timp, limpede și caldă, îi plăcea dar nu prea mult, fiindcă îl melancoliza, îl făcea prea bun cum nu era[,] cum nu voia el să mai fie” (ibidem);

b)Se despart prin virgulă propozițiile coordonate prin conjuncțiile copulative:

-nici: „Nu caut vorbe pe ales[,]/ Nici știu cum aș începe” (M.Eminescu);

-nu numai…ci și (conjuncție corelativă): „Nu știu în ce măsură s-a realizat intenția mea de a arăta că cele două discipline… nu numai trebuie[,] ci și pot să colaboreze în vederea lărgirii și adâncirii analizei textuale…” („România literară”, XI, 1978, nr.39)

-nu numai…dar și (conjuncție corelativă): „Pictorul se bucura de sosirea lui Baciu și a lui Marcu nu numai pentru că-l scăpau de situația devenită penibilă de a sta singur cu Nițulescu[,] dar și pentru că știa că are de-a face cu doi cunoscători cu gust sigur.” (Fr. Păcurariu, „Ultima calătorie a lui Ulise”);

c)Se despart prin virgulă propozițiile coordonate prin conjuncții adversative:

-ci: „Prin experiență și maturizare, în diverse domenii, oamenii ajung să accepte că lucrurile nu sunt întotdeauna <<albe>> sau <<negre>>[,] ci că mai pot fi și gri… ” (Valeria Guțu-Romalo, „Corectitudine și greșeală”).

-dar: „Picurul de rouă împrospătează agreabil o floare[,] dar nu o fecundează.” (Lucian Blaga, „Elanul insulei”);

-iar: „Observarea utilizării limbii actuale scoate în evidență anumite preferințe care configurează specificul ei[,] iar situarea în sistem a faptelor sugerează anumite direcții de dezvoltare” (Valeria Guțu-Romalo, „Corectitudine și greșeală”);

Uneori iar are valoare copulativă(=și): „Într-adevăr, uneori imaginea are putere de argument[,] iar întâmplătorul cochetează cu evidența.” (Lucian Blaga, „Elanul insulei”);

Coordonatele copulative de felul celei de mai sus au o nuanță adversativă.

-însă: „Oamenii sunt atât de nerăbdători să ia parte la evenimentele care se anunță, încât nu-și mai găsesc pacea; ar ieși pe coridor[,] însă cum să te clintești din loc, într-un tren în care n-ai mai fi avut unde să arunci un singur ac?” (Mihai Stoian, „Procesul unui proces”, p.9).

De multe ori însă e plasat în interiorul propoziției, situație în care nu se desparte prin virgule:

„Dintre faptele discutate unele nu au fost semnalate până acum, altele [ ] însă [ ] reprezintă ilustrări ale unor fenomene despre care s-a mai scris…” (Valeria Guțu-Romalo, „Corectitudine și greșeală”).

Uneori are valoarea lui dar, iar, însă și conjuncția copulativă și, caz în care se respectă punctuația cerută de respectivele jonctive:

-dar, însă (se marchează virgula): „Citindu-l azi din nou pe Valeriu Bucuroiu, am avut impresia că mi-a răsărit un deal în fereastră[,] și era luna” („Luceafărul”, XXI, 1978, nr 38);

-iar(se marchează virgula): „Orice mare poet e și un arhitect al limbii naționale și al vieții spirituale a poporului său[,] și Aron Cotruș este un astfel de poet.” („Tribuna”, XXII, 1978, nr.29);

d)Se despart prin virgulă propozițiile coordonate prin conjuncții disjunctive, când conjuncția apare și la prima propoziție din seria celor coordonate:

-ba: „Ba îl auzi lăudându-se cu nerușinare[,] ba plin de umilință și supus, ascuns ca un schimnic în chilia lui se declară doar un biet slujitor…” (George Bălăiță, „Ucenicul neascultător”);

-fie: „Anume e vorba de despărțirea accidentală a unui cuvânt în două sau mai multe părți, fie pentru că vrem să arătăm silabele din care e format…[,]fie pentru că, ajunși la sfârșitul unui rând, n-am izbutit să terminăm un cuvânt…” (Al.Graur, „Mic tratat de ortografie”, p.55-56);

-ori: „Ori frica de a-i tulbura m-a reținut să le spun că dobitocul se apără meditativ de muște[,] ori sugestia mulțimii mi-a înfricoșat orice pornire[,] ori poate asistăm, mi-a zis cu neîncredere, la ceva ce mă depășea și era deasupra mea…” (D.R. Popescu, „O bere pentru calul meu”,p.10);

-sau: „Sau că strada aceea nu mai este[,] sau că amintirea mea a strămutat-o într-o lume ireală.” (Galaction, O.I 503, apud GA, II, 493).

Se despart prin virgulă propozițiile coordonative prin conjuncții conclusive: „Sorbise cafeaua[,] deci se trezise de-a binelea.” (Marin Sorescu, „Trei dinți din față”).

Excepții:

Nu se pune virgulă între propoziții coordonate prin conjuncția și(copulativă) ori sau(disjunctivă): „V-am văzut[ ] și v-am însemnat” (Zaharia Stancu, „Desculț”); „Vii cu noi[ ] sau rămâi acasă.”

Totuși, atunci când apar grupuri de mai multe propoziții coordonate care încep toate cu și copulativ (cum se înâmplă în stilul narativ) se folosește virgula înaintea lui și:

Și de drag te-aș semăna[,]

Și cu drag te-aș secera[,]

Și te-aș face stog în prag[,]

Și te-aș îmblăti cu drag[,]

Și te-aș cerne prin sprâncene[,]

Și te-aș frământa-n inele[,]

Și te-aș da inimei mele.

(Jarnik – Bârseanu, D. 8, apud „Îndreptarul”, p.58).

Folosirea virgulei în frază. Subordonarea.

a)Se despart prin virgulă de regentă subordonatele juxtapuse acesteia:

-condiționale: „Realitatea-i cuvânt de onoare: ai bilet[,] ai onoare, n-ai[,] plătești amenda!…” (Ion Lăcrăjan, „Caloianul”, I, p.44);

-concesive:

„Și secolii-nchid-ori deschidă cum vreu

Eterna ursitelor carte[,]

Din suflet eu fi-ți-voi, tu, neamule-al meu

De-a pururi nerupta sa parte!”

(G.Coșbuc, „Versuri”, p.640).

b)Subordonata completivă directă se desparte prin virgulă de regenta ei, când e așezată înaintea acesteia: „Ce știu[,] nu vreau să țin secret.” (Coșbuc, B.I. 61).

În anumite situații, în special în cazul reluărilor prin pronume personal, completiva directă așezată înaintea regentei nu se desparte prin virgulă: „Pe câți i-au găsit[ ] i-au mânat spre curtea primăriei.” (Stancu, D.112, apud GA, II,p.185).

Uneori reluarea se face cu ajutorul formei neaccentuate, de feminin, a pronumelui personal de persoana a III-a singular, pronumele având o valoare neutră: „Că nu înveți[ ] mi-au mai spus-o și alții.” (Apud GA, II, p.286).

c)Subordonata completivă indirectă se desparte prin virgulă de regenta ei, când e așezată înaintea acesteia: „Cui e obișnuit cu mersul trenurilor[,] o oprire în afară de cele prevăzute în itinerar îi dă de gândit.” (Caragiale, O.I 294, apud GA, II, p.494).

În anumite situații, îndeosebi la reluarea prin pronume personal, completiva indirectă așezată înaintea regentei nu se desparte prin virgulă: „Cui vine la mine[ ] îi dau o carte.” (Apud GA, II, p.290).

d)Subordonata temporală așezată imediat după o regentă care cuprinde un element circumstanțial sau după altă propoziție circumstanțială se desparte prin virgulă de partea enunțului care o precedă: „De când se mutase ea din casă, bătrânului nu-i mai venea somnul decât târziu[,] când se revărsau zorile…” (Marin Preda, „Marele Singuratic”, p.350).

Pe de altă parte, există și tendința de a nu pune virgula între complementul de timp și subordonata temporală imediat următoare: „Tinerii nu se simt tulburați de gravitatea marilor acte ale existenței, și primul lucru pe care îl făcu el a doua zi[ ] când intră în secție și se opri în fața dulapurilor să-și îmbrace salopeta fu să se laude că a dat gata una bogată…” (Marin Preda, „Risipitorii”,p.5).

Dacă între regentă și temporală este intercalată o subordonată necircumstanțială, virgula, de regulă, nu se mai pune: „Doamna Drăgănescu-Hallipa nu punea semnătura ei pe invitațiile amabile ce le făceau artiștilor de profesie[ ] decât după ce totu fusese convenit în amănunt…” (Hortensia Papadat-Bengescu, „Concert din muzică de Bach”).

e)Subordonata concesivă se desparte întotdeauna prin virgulă, indiferent de poziția ei de regentă: „Chiar dacă nu pătrundem sensul unui text[,] putem decala în el frecvența cutărei sau cutărei vocabule, locul preferențial pe care a vrut autorul să i-l confere, lungimea frazei sau forma versului etc.” („România literară”, XI, 1978, nr.42, p.21)

sau: „Deși mai redus[,] elementul acesta emoțional este prezent și în gândirea teoretică activă în cercetarea științifică…” („Ce este filosofia?”, p.16)

-concesivă postpusă: „Răspunse surâzând cucernic la toate întrebările, simțindu-se curat ca floarea spinului și nevrând să pară că e cuprins de vreo pornire dușmănoasă față de nimeni[,] deși în sufletul lui fierbea împotriva lui Ion…” (Liviu Rebreanu, „Opere alese”, II, p.220).

Cu toate acestea, apar și cazuri când concesiva nu se desparte prin virgulă de regenta ei: „Să te fi străduit[ ] să iasă așa de nerod și tot n-ai fi reușit.” (Marin Preda, „Marele singuratic”, p.41).

f)Subordonata opozițională se desparte prin virgulă de regentă: „Află că fiul se îndeletnicește cu mofturi[,] în loc să învețe carte.” (Caragiale, O.V, 323, apud GA, II, p.497).

g)Se desparte prin virgulă de regentă și subordonata cumulativă: „Pe lângă că era curat[,] apoi obișnuia să se îmbrace foarte elegant.” (Caragiale, O.I 307, apud GA, II, p.497).

h)Propozițiile intercalate, izolate, se pun între virgule: „Atâta doar o nedumerise mai târziu: cum putuse ea visa precizarea Genicăi și cum această precizare se împlinise de fapt, deși ea niciodată atunci[,] când era fată[,] nu se gândise la acest Pătru cel scurt.” (Dinu Săraru, „Niște țărani”, p.93)

sau: „Cui voi declarat eu înainte de război că[,] dacă Luchian nu se întoarce din război[,] mă căsătoresc cu el?” (Laurențiu Fulga, „Fascinația”, p.24).

Într-un anumit fel, pot fi asimilate intercalărilor și circumstanțialele care ocupă un alt loc decât cel din topica obișnuită(în care acest tip de propoziții stau la sfârșitul frazei, după propozițiile necircumstanțiale): „Pentru această zi bună de prăsilă, cu forme cărnoase și pieptul înaintat, trebuia[,] după cum îmi poruncise primul-secretar Olmazu[,] să salvez un arbore cu înfățișare și lemnul de misionar…” („România literară”, XIII, 1980, nr.7, p.14).

Se despart, de asemenea, prin virgule propozițiile incidente de orice fel: „Închide ochii[,] zise George[,] vreau să mă joc nițel cu fulgerele pe care le am în palmă și o să te frig.” (Fănuș Neagu, „Vară buimacă”, p.12).

Se pune deci virgulă nu numai la începutul intercalărilor sau al incidențelor, ci și la sfârșitul lor.

Excepții:

Subordonata subiectivă nu se desparte prin virgulă de regentă, indiferent dacă e antepusă sau postpusă: „Ci, fără lacrimi, ca un om de rând,

Voi aștepta sub umedele tâmple

Ceea ce-i vânt[ ] să se preschimbe-n vânt

Și ceea ce mi-e scris[ ] să mi se-ntâmple.”

(Radu Stancu, „Poezii”, p.68).

-subiectivă postpusă: „Ar trebui[ ] ca eu să mă simt față de mine însumi la fel de în siguranță ca atunci, cu Petru, atâta vreme cât a trăit.” (Al. Ivasiuc, „Interval”).

Subordonata subiectivă se desparte prin virgulă de regenta ei numai în cazul reluării subiectivei printr-un pronume demonstrativ: „Cine nu respectă pe alții[,] acela nu merită să fie respectat.” (Apud Ștefania Popescu, „Gramatica practică a limbii române”).

Nu se desparte prin virgulă de regenta ei subordonata predicativă, indiferent dacă e antepusă sau postpusă: „Norocul meu a fost[ ] că am fost angajat foarte repede la Steaua.” („Luceafărul”, XXI, 1978, nr.29(847), p.3).

De regulă subordonata predicativă stă imediat după regentă și mult mai rar înaintea ei: „Cum e acesta[ ] e și celălalt.” (Apud Ștefania Popescu, „Gramatica practică a limbii române”, p.535).

Subordonata atributivă neizolată (determinativă) nu se desparte prin virgulă de cuvântul pe care-l determină (pentru atributiva izolată): „Emil mi-a șoptit la ureche că e fata lui Buzea și că stă alături, singură în salon și cu o doamnă[ ] care o îngrijește.” (Mircea Diaconu, „Șugubina”, p.11).

În general, vorbitorii au o mare libertate în a „decide” dacă o determinare atributivă e izolată(explicativă) sau neizolată(determinativă) prin simpla încadrare (sau nu) a ei între virgule. Cu toate acestea, există câteva situații în care atributiva nu poate fi izolată:

a)Când substantivul determinat este în acuzativ precedat de prepoziție și articulat, îndeosebi cu articol hotărât: „M-am piptănat încet și mi se părea că simt încă o anumită stimă pentru omul[ ] ce-l zăream în oglindă în dimineața aceasta de noiembrie…” (Romulus Guga, „Viața postmortem”, p.6).

b)Când subordonata este introdusă prin una din conjuncțiile că, să, ca…să, dacă sau de: „Am întârziat mult, foarte mult în fața oglinzii, aveam impresia[ ] că mă văd pentru ultima oară.” (ibidem, p.5); „Paul Achim avea toate motivele[ ] să se simtă bine.” (Al.Ivasiuc, „Iluminări”, p.5); „Dirijorul uită un moment să conducă orchestra cu ochii la Cucli, parcă cu teamă[ ] ca ceva să nu se frângă în această ființă fragilă…” (G.Călinescu, „Sicriul negru”, p.804); „Problema[ ] dacă spectacolul va reuși, nu se mai punea acum, după primele aplauze.” „Și așa veni împrejurarea[ ] de nici împăratul Verde nu cunoștea nepoții săi, nici craiul nepoatele sale.” (Ion Creangă, „Povești. Amintiri.Povestiri”, p.91).

c)Când subordonata atributivă e introdusă prin pronumele relativ cine la forma de genitiv cui: „Să te usuci de dorul[ ] cui știu eu.” (Creangă, A.117, apud GA, II,).

d)Pe lângă cazurile amintite mai sus, indicate de GA, II, p.278, există și altele care permit atașarea unei subordonate atributive neizolate. Ele vor fi, fără îndoială, precizate și descrise în lucrările de specialitate noi, indicând aici doar câteva situații și tendințe:

-când elementul regent este un substantiv fără articol hotărât sau un pronume cu rol de apoziție în propoziția regentă: „I se prăvălise numai căciula din cap, o căciulă nouă brumărie[ ] cu care îi plăcea să se fudulească la nunțile din câșlegi.” (Mihail Sadoveanu, „Opere”, XII, p.569); „Îmi trecu prin cap să plec pe alt șantier, unul[ ] unde să se știe însă ce va ieși, și să încep să lucrez ca odinioară, luând-o de la barăci.” (Marin Preda, „Intrusul”, p.191);

-când subordonata atributivă este introdusă prin pronumele care la genitiv: „Da, da – zici – și zâmbești femeii[ ] căreia chelnerul i-a spus Zizi…” (Romulus Guga, „Viața postmortem”, p.9);

-când elementul regent este determinat de un substantiv în acuzativ cu prepoziție, întreaga construcție fiind considerată o unitate logică: „Nu e suficient să încetinim succesiunea de imagini[ ] ce se desfășoară azi în fața ochilor noștri pentru a ne apropia de intimitatea procesului cultural ce ne interesează.” (Al.Duțu, „Coordonate ale culturii românești în secolul XVIII”, p.8);

-când elementul regent e un substantiv în genitiv: „…dar factorul acesta nu explică natura însăși a mediului[ ] de care ne apropiem revenind în trecut…” (ibidem); „Nu! Ci pur și simplu lipsa obiectului[ ] ce zădărnicea întrega arhitectură secretă a camerei…” (Paul Emanuel, „Solilocvii”, p.14);

-când elementul regent are și alte determinări atributive, de identificare sau de calificare: „În toate aceste cazuri asemănătoare, acest ritual[ ] care slujește la răspândirea luminii și bucuriei reproduce cuvintele prin care Io a învins și a risipit întunericul.” („Secolul 20”, 1978,nr.2-3 (205-206), p.6); „Evoluția se petrece într-un ritm aparent lent, deoarece condițiile istorice[ ] în care se află țările române în decursul secolului acestuia nu sunt favorabile unei dezvoltări continue și diversificate…” (Al.Duțu, „Coordonate ale culturii românești în secolul XVIII”, p.8 – 9);

-când subordonata atributivă este introdusă printr-un pronume relativ, iar elementul regent e un pronume demonstrativ de tipul cel, cea, cei, cele:

„M-am resemnat, ca orice bun creștin,

Și n-am rămas decât…cel[ ] care sunt!…”

(Ion Minulescu, „Scrieri”, p.260);

-când elementul regent este exprimat prin pronumele nehotărât tot:

„O, lume, lume!

Aș vrea să te cuprind întreagă

În pipt

Dogoritor

Să te topesc în sângele meu cald

cu tot ce ai… ”

(Lucian Blaga, „Opere”, I, p.411).

Subordonata completivă directă așezată după regentă nu se desparte prin virgulă de aceasta: „Vorbirea, deși act individual în care vorbitorul are libertatea de a alege cuvintele și a le combina după dorința sa, nu poate[ ] să se depărteze de regulile de funcționare a limbii…” (Vasile Șerban și Ivan Eveescu, „Vocabularul românesc contemporan”, p.11); „Tatăl îl privește. Fiul râde și spune[ ] să se grăbească amândoi să ajungă acasă.” (George Bălăița, „Ucenicul nescultător”, p.23).

Subordonata completivă indirectă așezată după regentă nu se desparte de aceasta prin virgulă: „Înțelegerea nu mai este călăul care ștrangulează vorbirea, ci impuls care ne face[ ] să păstrăm mai departe, să o reținem, să ni-o grăim nouă înșine…” („România literară”, XI, 1978, nr.37, p.20); „Nimeni, afară de Dana! Nu s-a sfiit[ ] să vina într-o duminică, gest pe care nu l-a făcut pentru nimeni, cum mi-a scris, după aceea.” (Simion Dima, „Mielul negru”, p.97).

Subordonata circumstanțială de loc așezată după o regentă nu se desparte de aceasta prin virgulă:

„Pentru aceia toți cu bizuință

Acolo să bagă și s’afundă[ ]

Unde văd că-i grămada mai mare

Ș-unde-oamenii să-mbulzesc mai tare.”

(I.Budai-Deleanu, „Opere”, I, p.130);

„A existat, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea nu numai în Franța, ci pretutindeni[ ] unde s-a dezvoltat o viață economică, orășenească, industrială, un fenomen al descoperirii sentimentale a naturii…” (Mircea Deac, „Impresionismul în pictura românească”, p.15-16).

Subordonata circumstanțială de timp așezată după regentă nu se desparte de obicei prin virgulă de aceasta: „Culmea, cum știi că face[ ] când e bine dispus!…” (Ion Lăncrăjan, ‚Fiul secetei”, p.454); „Dacă e vorba s-o discutăm, s-o discutăm pe ansamblu, deoarece toți ne gândim, încă de pe-acum, unde ne vom duce[,] când se fac repartițiile!…” (ibidem, p.453).

Subordonata circumstanțială de scop(finală) nu se desparte prin virgulă de regentă, când este introdusă prin conjuncția de: „În toate zilele se ducea el la un puț[ ] de aducea apă pentru casă.” (Ispirescu, L.386, apud GA, II, p.496).

Subordonata consecutivă așezată imediat după predicatul regentei și introdusă prin conjuncția de nu se desparte prin virgulă de regentă: „Am uitat, eram necăjită că m-au lăsat nenorociții ăia singură, în praful ridicat pe câmp de trei sute de vite, de mă dor picioarele[ ] de nu le mai simt.” (Marin Preda, „Marele singuratic”, p.427).

La primul de, care introduce tot o consecutivă, virgula apare datorită intercalării: „în praful ridicat pe câmp de trei sute de vite…”

Regula nu este însă întotdeauna respectată: „…l-a întrebat unul dacă nu are și el întâmplările și gândurile lui, îi chiar așa de gol pe dinăuntru[,] de-i dă mereu zor cu unii și cu alții!?…” (Ion Lăncrăjan, „Fiul secetei”,p.476).

Propoziția instrumentală nu se desparte, în marea majoritate a cazurilor, prin virgulă de regenta ei: „Cu ce arde acolo[ ] știu c-ar fi trăit boierește un an de zile tot satul.” (Rebreanu, R.II 109, apud GA, II, p.497).

Propoziția sociativă nu se desparte, de regulă, prin virgulă de regenta ei: „Fugeau cu toții în toate părțile[ ] cu ce apuca a lua.” (Ghica, S. 319, apud GA.II, p.497).

Propoziția circumstanțială de relație nu se desparte, de obicei, prin virgulă de regenta ei: „Cu atât mai rău sau… cu atât mai bine[ ] pentru cine n-a văzut stele căzătoare în plin miez al zilelor de iulie.” (Hogaș, „Pe drumuri de munte”, p.174, apud Vasile Șerban, „Sintaxa limbii române”, p.276).

Uneori virgula poate să apară datorită unor determinării: „În raport cu ceea ce înțelegem noi prin literatură, prin orice literatură și nu doar prin una modernă[,] clasicismul apare ca un fel de aberație.” (Liviu Ciocârlie, „Realism și devenire poetică”)

Propoziția de excepție nu se desparte, în general, prin virgulă de regenta ei: „N-a stat mult pe gânduri spre a vedea că alta nu-i mai rămâne[ ] decât să spele degrabă putina.” (Caragiale, O. II, 232, apud „Îndreptarul”, p.62).

Propoziția predicativă suplimentără nu se desparte, în mod obișnuit, prin virgulă de regenta ei: „Ghioacă era om glumeț, vestit chiar în batalion că nu-și pierdea firea și voia bună nici în clipele cele mai crâncene, că merge la asalt întotdeauna cu capela-ntr-o ureche și chiuind ca la nuntă, stârnind râsul ostașilor și făcându-i[ ] să uite primejdiile.” (L.Rebreanu, „Opere alese”, I, p.282).

Punctul și virgula

„Punctul și virgula este semnul de punctuație care marchează o pauză mai mare decât cea redată prin virgulă și mai mică decât cea redată prin punct” (Îndreptarul ortografic, ortoepic și de punctuație, p.63). În aceeași lucrare normativă se mai spune că „punctul și virgula, fiind mai mult un mijloc stilistic decât gramatical, folosirea lui e dictată de preferința celui care scrie textul” (p.64).

În același mod e descrisă funcția acestui semn de punctuație și de către academicianul Al. Graur: „Când fraza s-a isprăvit, dar urmează alta cu conținut destul de apropiat, se pune punct și virgulă[;] în loc de punct. Alegerea depinde pe de-a-ntregul de bunul plac al scriitorului, care asemenea poate, în unele cazuri, să pună punct și virgulă în loc de virgulă sau invers” (op. cit., p.28).

Strict funcțional deci, punctul și virgula poate îndeplini fie rolul punctului, fie pe cel al virgulei. Cum s-a spus deja, folosirea lui în locul punctului sau al virgulei depinde de modul în care autorul își concepe și își structurează enunțul.

De obicei punctul și virgula se folosește în enunțurile lungi, în scopul unei organizări mai clare a unităților sintactice din cuprinsul lor; în felul acesta se despart prin punct și virgulă propoziții sau grupuri de propoziții „care formează unități relativ independente în cadrul unei fraze.” („Îndreptarul ortografic, ortoepic și de punctuație”, p.63); „Hai de mănâncă, dar să știi că mi te-ai lehămit de la inimă[;] doar să te porți de-acum tare bine, să mai fiu ceea ce-am fost pentru tine[;] dar nu știu, zău!…” (Ion Creangă, „Amintiri din copilărie”).

Sunt situații în care folosirea punctului și a virgulei este obligatorie pentru a se evita o interpretare eronată a raporturilor sintactice dintre propoziții și implicit, o înțelegere greșită a sensului frazei. Luăm ca exemplu un text din Negruzzi, I, 16: „Nici un pedestru nu era pe uliți, afară de fanargii care strigau regulat raita[;] pentru că la 1827 septembrie, nime nu s-ar fi riscat a merge pe jos singur pe uliți după ce înnopta.”

Aici folosirea punctului și a virgulei e obligatorie pentru a indica faptul că subordonata cauzală depinde de „Nici un pedestru nu era pe uliți, afară de fanargii”; dacă s-ar fi pus virgulă în loc de punct și virgulă, ar fi existat posibilitatea ca subordonata cauzală să fie raportată la predicatul atributivei (strigau), ceea ce ar fi schimbat înțelesul întregului text.

Punctul și virgula îndeplinind fie funcții ale punctului, fie funcții ale virgulei, poate să apară atât între părți de propoziție, cât și între propoziții. Cum aceste situații sunt destul de numeroase, ne mărginim aici a indica doar câteva:

-între subiecte juxtapuse: „Mici resentimente[;] mici înduioșări[;] speranțe meschine[;] răzbunări pe măsură[;] răfuieli de furnici bătându-se pe un pai[;] o decadență a inimiii… până ce totul începe iarăși să vorbească în două, cel mult trei sentimente temeinice…” (C.Țoiu, „Galeria cu viță sălbatică”, p.266).

-între apoziții (de obicei dezvoltate): „Capitolele cărții fixează tipologii de familie: bătrânul Toma, figură matusale mică, dar și un fel de bătrân Forsyte… autohton, rural, olimpian și simbolic pentru întregul clan. Visarion Adam, cel care reușea în viață, aspru, intransingent, atent cu sine însuși[;] Fiplip Adam, învinsul sentimental, fruct al eroii sociale.” („Familia”, seria a V-a, anul 14 (114), nr.8 (156), p.3).

-între propoziții principale juxtapuse: „Vede ici un prunc[;] vede ici o fată[;] vede dincolo o nevastă” (Mihai Sadoveanu, „Frații Jderi”, p.8-9).

-între propoziții legate prin construcția conjuncțională corelativă nu numai… ci (dar) și (mult mai rar): „Aceste documente atestă nu numai munca depusă de Loga pe terenul învățământului românesc în Banat[;] ele sunt și un prețios izvor de informație privind o importantă perioadă a învățământului în Banat…” (Aurel Cosma, „Prin Timișoara de altădată”, p.21-22).

-între propoziții coordonate conclusiv: „O luptă-i viața[;] deci te lupta/„Cu dragoste de ea, cu dor.” (Coșbuc, F.T, 10, apud „Îndreptarul”, p.65).

-între propoziții subordonate atributive: „Ceea ce se așează aici în evidență, este faptul că- inerție a materiei folosite – fiecare lucru al artei conține o energie, că există o energie – limbaj, determinație a mesajului, că energia – în mari ipostaze – ajunge să fie motiv sau temă[;] că, în fine, epoca modernă, prin unele din cele mai semnificative tendințe – și expoziția etala exemplare actuale sau referințe istorice – a făcut explicit rolul factorului energetic în opera plastică. ” („Secolul 20”, 1975, 4 (171), p.124).

-între propoziții subordonate completive directe: „De pildă el nu știe că filmul e un gen literar, așa cum e și romanul, sonetul, epopeea, teatrul, basmul, etc[;] că acolo unde e poveste, este și literatură[;] că vremea de milenii, literatura s-a practicat oral, fără <<litere>>.” („Tribuna”).

-între o regentă și subordonata ei: „S-a născut acum un secol și jumătate, cu nici două luni înaintea lui Tolstoi[;] cu care se întâmplă să-l compare azi unii dornici să-l minimalizeze cu orice chip.” („România literară”, XI, 1978, nr.29, p.20).

Parantezele

Parantezele ( ),[ ],< > sunt semne grafice folosite pentru a arăta un adaos în interiorul unei propoziții sau al unei fraze.Ele sunt de trei feluri: rotunde ( ), drepte [ ], și ascuțite < >. Dintre ele, cel mai frecvent întrebuințate sunt parantezele rotunde.

Parantezele rotunde cuprind:

-o explicație, o precizare sau un amănunt, care îmbogățește înțelesul unei propoziții, al unui grup de propoziții sau al unei fraze de care este legat (explicația are forma unui cuvânt, unui grup de cuvinte, unei propoziții sau a unei fraze): „Așa lucrând, continuă dânsul… se poate face ceva frumos…[ (]și după o scurtă meditație[)] Eu, drept să-ți spun, n-aș da circumscripția asta pe alta.” (Gib Mihăiescu, „La Grandiflora”).

Uneori explicația din paranteză este titlul sau subtitlul unei lucrări: „Din durerile lumii[(]Nuvele[)]” [(]Vlahuță[)]; „Scrisoarea II[(]Rețetă[)] – Scrisoarea IX” [(]„Fiziologia provințialului”[)] de Costache Negruzzi.

Din punct de vedere sintactic, cuvintele sau propozițiile puse între paranteze se află atât în raporturi de coordonare, cât și în raporturi de subordonare față de termenii regenți (aflați în afara parantezelor).

Se dau doar câteva exemple:

-atribute adjectivale: „Este încă o dovadă a lărgimii de vederi și a imparțialităților autorului, precum și a faptului că forța unei personalități vine din capacitatea de înțelegere[(] intelectuală și afectivă[)] a unui repertoriu amplu de virtualități…” („România literară”).

-apoziții: „Tata[(] bunicul[)] era pe covor și-l aștepta, Mărghit râdea cu hohote, Cristi urla…” (D.R.Popescu, „O bere pentru calul meu”).

Se pune între paranteze și unele cuvinte, construcții sau propoziții incidente. Acestea exprimă, de obicei, atitudinea vorbitorului față de cele spuse înainte: „… și, așa pârlit de soare, semăna cu Henri Owen, californianul din filmele din Los Angeles. [(]Nu zâmbi: provincia, cu singura distracție, cinematograful, mă silește să-mi culeg rezervele de impresii de la Pathé, Gautement etc…[)]” (Cezar Petrescu, „Îndreptarul”).

În piesele de teatru se dau în paranteze rotunde indicațiile scenice (sau chiar dintr-o altă operă literară): „Spiridon [(]singur, intră din dreapta făcându-și o țigară[)] Măă! al dracului rumân și jupânul nostru!” (I.L.Caragiale, „O noapte furtunoasă”).

Parantezele rotunde se mai folosesc și în alte situații:

-pentru a indica autorul, lucrarea din care se citează sau spre a indica datele privind locul, editura și anul apariției unor lucrări: „Știa un lucru: că așa, numai din senin, n-a plecat Persida de la călugărițe.” [(]Ioan Slavici, „Mara”[)]; „Perspectiva este sincronică… și autoarea își limitează investigația la epoca actuală…” [(]„Convorbiri literare”, 1978, nr.12 (108). P.10[)].

-între paranteze se pune și pagina textului din care s-a citat: „Deși lucrarea se autoprezintă ca „o serie de lectură”[(]p.5[)], trebuie precizat că nu este vorba de o prezentare exhaustivă a autorilor citați…” („Convorbiri literare”).

Parantezele drepte (colțuroase, croșete) au o întrebuințare mai restrânsă. De obicei ele se folosesc pentru a se indica un adaos făcut de cineva într-un text: „… autoarea ne avertizează de la început: „ea[cartea] se sfârșește acolo unde trebuie să înceapă o semiologie a literaturii”(p.5)… („Convorbiri literare”, 1978, nr.12(108), p.10).

Parantezele drepte cuprind cuvintele sau semnele de punctuație asupra cărora vrem să atragem atenția cititorului: „Huțu ședea la masă [cu o carte] înaintea sa.” (Ioan Slavici, „Budulea Taichii”). Aceste mai cuprind și titlul unei lucrări dat de editor sau subtitlul dat de autor. [Filosoful și teologul absolut] – de I.Heliade Rădulescu; [La curtea cuconului Vasile Creangă] de Mihai Eminescu.

Parantezele drepte se folosesc și spre a indica omisiuni dintr-un text citat. În interiorul parantezelor se pun puncte de suspensie: „Vor fi preoții jertfei ori vor fi preoții hranei? […] Diamantul rămâne vecinic închis în zgura care-l acoperă dacă întâmplarea nu îl descoperă și nu îl trezește la noua lui viață, tot întâmplarea descoperă și pe om.” (Vasile Pârean, „Memoriale”, p.152).

În această din urmă situație se folosesc și parantezele rotunde.

Se folosesc parantezele drepte atunci când trebuie să închidă un alt enunț pus la rândul lui între paranteze rotunde: „Da, vreau să spun ca Horia a fugit în străinătate și e viu. [( „Asta n-o să-l bucure pe Moise, a zis Don Iliuță. Dar nu poate să fie așa, e mort”)].” (D.R.Popescu, „O bere pentru calul meu”, p.72-73).

Se închid între paranteze drepte semnele de punctuație asupra cărora vrem să atragem atenția.

Parantezele ascuțite (unghiulare) sunt folosite de obicei în lucrările științifice și tehnice. Ele marchează:

-elementele care apar în plus și care trebuie înlăturate pentru realizarea formei literare în pronunțare: pigmenții noștri [<i>], experții voștri[<i>], o[<i>], chi, a[<d>]miral, etc.

-inserțiile scrise greșit în raport cu formele corecte, literare ale acestora: tri[<me>]te(-mi-), ver[<za>]lă(-zea-), gre[<șa>]lă,(-șea)etc.

Ghilimele

Semnele citării (ghilimele) [„…”] sau [<<…>>] sunt semne grafice folosite pentru reproducerea întocmai a unor cuvinte, grupuri de cuvinte sau texte spuse sau scrise de cineva.

În punctuația românească se folosesc două tipuri de ghilimele: [„…”] și [<<…>>], acestea din urmă numite și ghilimele franceze.

Ghilimele se folosesc:

a)la începutul și la sfârșitul unei citări, închizând vorbirea directă:

-citare așezată după cuvintele care o anunță, începând cu o majusculă și precedată de două puncte: …și-mi zice râzând urât: [„]Ce? Nu-ți mai aduci aminte? Ori ești mândră și nu mai vrei să cunoști pe frățiorul tău iubit, pe Verde-mpărat?[”] (I.L.Caragiale, „Poveste”);

Uneori, această citare este despărțită prin virgulă de restul comunicării: Starițul, nemaiputându-i sta împotrivă, zicea de la o vreme: [„] Hai pacam, părinte Isaia,[”] cinstindu-l cu rachiu îndulcit cu miere, pahar după pahar. (Ion Creangă, „Popa Duhu”).

-citare așezată înaintea cuvintelor care o anunță: [„] M-am fript![”] s-a gândit Negoiță. (I.L.Caragiale, „Kir Ianulea”).

-citare după o propoziție interogativă din vorbirea directă: -Păi nu ți-am mai spus? [„] Tu, Moromete, nu te speria că n-ai cărți și că n-ai venit astă-toamnă, eu te trec clasa numai să vii la examen. Să înveți pentru examen, că nu ți-am pus note[”]… (Marin Preda, „Moromeții”).

-citare terminată cu punct (semnele citării se pun înaintea acestuia, când vorbirea directă intervine în cursul propoziției sau frazei, sau după acesta, când vorbirea directă reprezintă o propoziție sau o frază independentă): …și decât să încerci numai așa lucrurile, mai bine să șezi departe cum zici, căci, mila Domnului: [„] Lac de-ar fi, broaște sunt destule[”]; Și l-a bătut Vodă cu mâna pe umăr, zicându-i: [„] Moșule, să știi că de azi înainte ești omul meu, și la domnie ți-i deschisă ușa oricând.[”] (Ion Creangă, „Amintiri din copilărie”);

-citare terminată cu semnul întrebării sau semnul exclamării (semnele citării se pun după acestea): [„] Ce să fie acolo?[”] ziceau oamenii, alergând care de care din toate părțile. (Ion Creangă, „Amintiri din copilărie”); După aceea ridică un pahar zicând: [„]Mă închin, băieți, la fața voastră cu sănătate, ca la un codru verde! Când ne-a fi mai rău, tot așa să ne fie![„] (ibidem);

-citare separată de restul comunicării, prin virgulă sau prin linie de pauză(mai rar): [„] – Bine zici, bădiță[”] îi răspunsei. (Al. Odobescu, „Pseudokinighetikos”); [„]Bădiță, ce livede e asta?[”] [-] îl întrebau, trecând pe niște guși de văi. (ibidem);

-referire la autorul vorbirii directe din mijlocul citării este separată prin virgulă sau prin linie de pauză: [„] Puțin îmi pasă de numărul odăii[,] își zise el[,] numai să-mi fie destul de mari, potrivite cu grosimea gâtului meu[”] (Ioan Slavici, „Comoara”);

b)la încadrarea cuvintelor, a grupurilor de cuvinte(inclusiv denumiri) sau a unui proverb citat: …căci auzise ea spuind la biserică, în [„]Parimei[”], că omul învățat înțelept va fi. (Ion Creangă, „Amintiri din Copilărie”); Vorba românului:[„]nu e pentru cine se gătește, ci pentru cine se nimerește.[”] (Al.Odobesu, „Pseudokinighetikos”);

Uneori, cuvântul sau grupul de cuvinte reprodus și încadrat în ghilimele exprimă ironia: Prietenii țin să afle pentru care afacere [„]foarte serioasă[”] a venit în capitală munteanul lor. (I.L.Caragiale, „Nuvele și schițe”). Alteori, el exprimă interesul deosebit, insistența, importanța pe care i-o acordă vorbitorul: Brânzovenescu: Nu pricepi, neică Zaharia, vorba noastră? Adică [„] noi[”] partidul nostru , pentru cine votăm noi, pentru cine lucrăm noi? (I.L.Caragiale, „O scrisoare pierdută”).

c)înainte și după reproducerea unui text. Scrisoarea se isprăvea cu următorul post-scriptum: [„] Și eu am mâncat dulceață din gavanoasele de la Olguța. Bună mai era, mamă dragă! Numai la noi acasă se face așa bună dulceața![”] (Ionel Teodoreanu, „La Medeleni”).

d)înainte și după titlurile operelor literare, artistice sau științifice și ale publicațiilor citate într-o propoziție sau frază: Dealtfel, asemenea producției, cu intenții didactice, întâlnim și la Creangă: [„]Fata babei și fata moșnegului[”], [„]Cinci pâni[”], [„]Povestea unui om leneș[”] ș.a (Iorgu Iordan, „Precuvântare la volumul I Basmele românilor, de Petre Ispirescu”); Am admirat îndelung tabloul [„]Cosași odihnindu-se[”] de pictorul Camil Ressu; Pentru aceasta a consultat [„]Gramatica limbii române[”], editată de Academia Română; Leonida:… pui mâna întâi și-ntâi pe [„]Aurora democratică[”], ca să văz cum mai merge țara. (I.L.Caragiale, „Conu Leonida față cu reacțiunea”); Jupân Dumitrache: Apoi, nu-i zice degeaba [„]Vocea Patriotului Naționale[”]! (Idem, „O noapte furtunoasă”);

e)pentru încadrarea sensului cuvintelor (în lucrările de lingvistică): Ca și termenul grecesc (padám), lat. verbum însemna [„]cuvânt, vorbă[”]; sens pe care îl are uneori acest neologism și în limbajul poetic românesc. (Ivan Evseev, „Semantica verbului”, editura Facla, Timișoara, 1974, p.27).

Semnele citării în unghi[<<…>>] se folosesc de regulă atunci când în interiorul unui citat intervine alt citat. Aceste citate pot fi reduse la un cuvânt sau pot fi propoziții sau fraze întregi: [„]Spiritul i-a rămas limpede până la urmă. [<<]M-au uitat prietenii![>>] spunea cu amârăciune celor puțini care-și petreceau câteodată timpul lângă suferința lui. [<<]Sunt ocupați: ce să-și piardă vremea cu un bolnav![>>] adaugă apoi singur, cu tristețe[”] (M.Sevastos, Amintiri de la „Viața românească”, București, 1956, p.132).

Alteori ghilimelele franceze se mai folosesc în locul celorlalte semne ale citării, fără a fi vorba de citat în citat. Procedeul nu e recomandabil: Apoi, a continuat el: [<<]Apele să se despartă, cerurile să se facă, să se nască Pământul[>>]. („Secolul 20”).

Cratima

Cratima (liniuța de unire și de despărțire) [ – ] se întrebuințează atât ca semn de punctuație cât și ca semn ortografic. Este semn de punctuație nespecific, mai mic decât linia de pauză și asemănător cu linia de dialog. Ca semn de punctuație se folosește în repetiții de cuvinte, în interiorul unor expresii, între două numerale atunci când se indică aproximația numerică, între cuvinte care arată limitele unei distanțe sau al unui interval de timp.

Cratima se folosește:

a)în repetiții, când cuvântul repetat formează o unitate. Pot să apară în asemenea repetiții substantive, adjective, adverbe și interjecții: „Gânduri[-]gânduri[-]?și corbi[-]treceau prin cugetul lui Dănilă.” (Gala Galaction, „La vulturi!”); „Flori de tei deasupra noastră/ Or să cadă rânduri-rânduri.” (Mihai Eminescu, „Dorința”).

b)în interiorul unor expresii de tipul substantiv + substantiv (calea[-]valea), substantiv + adverb (câine[-] câinește), adverb + adverb (ici[-]colo), interjecție + interjecție (trosc[-]pleosc); „Pe cer nouri: ici[-]colo clipesc stele.” (Sadoveanu, O.VI 282, apud „Îndreptarul”, p.80).

c)între două numerale, pentru a exprima ideea de aproximație, unde se poate folosi și virgula: doi[-]trei, cinci[-]șașe, nouă[-]zece etc.

d)între cuvinte care arată limitele unei distanțe sau ale unui interval de timp: Linia București[-]Timișoara este electrificată; Perioada 1 noiembrie[-]30 aprilie este favorabilă studiului etc.

Linia de dialog

Linia de dialog [–] este un semn grafic mai lung decât cratima, care arată începutul vorbirii fiecărei persoane care participă la o convorbire: Niculae, de astădată, strigă:

[–]N-auzi, mamă?

[–]Aud, mă, aud!Spune! răspunse femeia mai apropiat.

[–]Păi nu ți-am mai spus? (Marin Preda, „Moromeții”).

Notă:

Nu trebuie folosită linia de dialog simultan cu semnele citării. Se folosește deci numai linia de dialog, sau numai semnele citării.

Bara oblică

Bara oblică [/] este un semn de punctuație nespecific. Ea:

substituie prepozițiile pe,spre și până la precum locuțiunea prepozițională față de:

-în formule administrative: legea 64[/]1998 (pe);

-în notarea unor dimensiuni: este de 4[/]6m (pe);

-în notarea unei indicații bibliografice: revista 6[/]1999 (pe);

-în notarea cifrică a datelor de tranziție: în noaptea de 16[/]17 martie (spre);

-în notarea duratei: în anii 1927[/]1929 (până la);

-în notarea unor opoziții, în lucrările științifice (aici este substituibilă cu linia de pauză): alternanțe vocalice a[/] e și ea[/] e și cele consonantice t[/]ț și d[/]z (față de).

Substituie conjuncțiile și, sau:

-între doi termeni cu un antecedent substantiv (care exprimă ideea de opoziție, de antiteză): literatură cultă[/] literatură populară, literar[/]neliterar, bun[/]rău, superior[/] inferior etc. (înlocuiește linia de pauză) – (și);

-între doi termeni cu un antecedent substantiv (care exprimă relația, raportul, comparația, cuplarea): scris[/]oral, cult[/]incult, vechi[/]nou, tradiție[/]inovație, conservator[/]revoluționar etc. (înlocuiește linia de puză) – (și);

-în notarea datei calendaristice după stilul vechi și cel nou: în ziua de 13[/]23 iunie (sau);

-în notarea unei alternative temporale: erau[/]sunt folosite (sau);

-în notarea unei variante opționale de pronunțare ierarhizată (în care prima este cea recomandabilă): cred[/]crez, să fiu[/]să hiu, heteroclit[/]heteroclit, altminteri[/] altminterea

Rezumă formulări dezvoltate (ca alternative și variante opționale): toți[/]amândoi prietenii mei; principiul binelui sau[/]și principiul răului etc.

Substituie elementul a al formei de feminin a numeralului ordinal, în notarea cifrică a datei (în limbajul administrativ): Sosesc joi 1[/]VII[/]1999; Pleacă pe 21[/]V[/]2020 etc.

Evită situațiile de echivoc ale liniei de pauză: tipul clasic[/]romantic (față de: tipul clasic-romantic).

CONCLUZII

Descrierea statutului și a distribuției perigrafemelor scrierii românești actuale se poate înscrie în sfera preocupărilor privitoare la acest nivel al limbii, la „antrenarea” în utilizarea limbii scrise, la bilingvismul scris – oral, în primul rând în forma lui școlară.

Asimilarea normelor actuale, altfel spus, a modelului de limbă elaborat de Academia Română, facilitează evoluția intelectuală, dezvoltarea și perfecționarea posibilităților de comunicare, permite accesul la valorile științei, culturii și literaturii. Abordarea punctuației este un demers de o actualitate recurentă, întrucât interesul pentru ortografie și punctuație și, în general, pentru cultivarea limbii naționale se înscrie pe coordonatele majore ale tuturor popoarelor civilizate și pentru că, în particular, în comunicarea scrisă actuală se observă o recrudescență a greșelii.

Domeniul punctuației este ”bântuit” de libertăți asumate de cei care scriu și, de aceea, o normare poate un pic mai restrictivă ar fi binevenită.

Concepem scrierea (corectă)/ ortografia dintr-un punct de vedere integrator, acela potrivit căruia punctuația și alte fapte de scriere cu caracter periferic (simboluri – precum @, ideograme etc.) sunt realizări particulare ale ortografiei, aceasta fiind, în esență un sistem de grafeme (literele), paragrafeme (cratima, apostroful, blancul, punctul ortografic) și perigrafeme (semnele de punctuație).

BIBLIOGRAFIE

Avram, Mioara, Compromiterea parantezei, în „Limba română”; 1979, nr.1.

Avram, Mioara, Un nou semn de punctuație[bara oblică], în „Limba română”, 1979.

Avram, Mioara, Punctuația și implicațiile ei în limbă și în comunicare, în „Limbă și literatură”, 1980, vol.I (și în Probleme ale exprimării corecte, București, 1987).

Avram, Mioara, Gramatica pentru toți, București, 1986.

Avram, Mioara, Analiza punctuației unui text literar, in „Limbă și literatură”, 1987.

Bejan,D., Semnele de ortografie și de punctuație, în „Tribuna”, 1989, nr. 42.

Beldescu, George, Punctuația în limba română, Ed. Procion, București, 1995.

Beldescu, George, Ortografia, punctuația și cunostințele lingvistice în practica prederării, în „Limbă și literatură”, 1976, nr. 2.

Beldescu, George, Semnele de punctuație și semnele ortografice, în „Limbă și literatură română”.Revista trimestrială pentru elevi, 1978, nr. 4.

Beldescu, George, Ortografie, ortoepie,punctuație, în LLR, Supliment al revistei pentru elevi, București, 1982.

Beldescu, George, Punctuația în limba română, Ed. Grammar, București, 1997.

Biciulescu, Marin, Predarea gramaticii în școală, Ortografia și punctuația în școala elementară, în „Limba română”,1965, nr. 3.

Blandiana, Ana, Inefabila virgulă, în „Amfiteatru”, 1970, nr. 1.

Ciobanu, Fulvia, Unele întrebuințări ale liniei de pauză în scrierea noastră actuală, în „Limba română”, 1980, nr. 3.

Ciobanu, Fulvia, Unele funcții ale cratimei, în „Limba română”, 1977, nr. 2.

Constantinescu-Dobridor, Gh., Îndreptar ortografic, ortoepic, morfologic și de punctuație al limbii române, Editura Lucman, București, 2002.

Dascălu, Laurenția, Despre raportul dintre intonație și unele semne de punctuație, în „studii și cercetări lingvistice”, 1982, nr. 4.

Dascălu, Laurenția, Despre unele valori stilistice și intonația corespunzătoare parantezei, liniei de pauză și punctelor de suspensie, în „studii și cercetări lingvistice”, 1982, nr. 2.

Drincu, Sergiu, Semnele ortografice și de punctuație în limba română. Norme și exerciții, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983.

Drincu, Sergiu, Punctuația lui „și”, în „Limba și literatura română”, 1983, nr. 4.

Florică, Ion, Cu privire la folosirea punctuației, în „Școala Mehedințiului”, 1978.

Foarță, Șerban, Semne de punctuație, în „Orizont”,1983, nr.19

Graur, Al., Virgula, în „România literară”, 1972, nr. 13.

Mic tratat de ortografie, București, 1974

Hristea, Theodor, Despre unele reguli de punctuație, în „România literară”, 1980, nr. 6.

Iacob Șt., Despre unele reguli de folosire a virgulei, în „Limba română”,1955, nr. 4.

Iacob Șt., Institutul de lingvistică al Universității din București, Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație, Ediția a IV-â, București, 1983.

Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Îndreptarul ortografic, ortoepic și de punctuație, ediția a III-a, București, 1971.

***Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație, Institutul de Lingvistică, „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, ediția a cincea, București, 1995.

Jacquier, Henri, Iarăși despre punctuație, în „Steaua”, 1956, nr. 9.

Kisseleff, Beatrice, Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație al limbii române, Editura Elis, București, 2000.

Mihăescu, N., Semnele de punctuație în unele ziare, în „Presa noastră”, 1961, nr. 2.

Mihăescu, N., Semne ortografice și de punctuație. Linia de dialog și de pauză, în „Informația Bucureștiului”, 1961, nr. 2547.

Roceric-Alexandrescu, Alexandra, Observații asupra pauzei-în citire-în limba română, în „Studii și cercetării lingvistice”, nr. 1.

Rusu, C., Punctuația și ortografia limbii române în lumina Gramaticii Academiei, în „Limba română”, 1971, nr. 6.

Rusu, C., Punctuația atributivei după alt atribut care determină același termen regent, în „Limba română”, 1978, nr. 2.

Rusu, C., Punct-virgulă, mijloc gramatical, în studii de limbă, literatură și folclor, vol. IV, Reșița, 1978.

Sfârlea, Lidia, Observații cu privire la raportul dintre punctuație și prozodie în limba română, în „Limba română”, 1967, nr. 1.

Stati, Sorin, Funcțiile virgulei și folosirea ei cu rol gramatical, în „Limba română”, 1955, nr. 4.

Șerban, Vasile, Unele observații cu privire la folosirea virgulei în „Drapelul roșu”, 1961, nr. 5195.

Șerban, Vasile, Tot despre folosirea virgulei, în „Drapelul roșu”, 1962, nr. 5380.

Șerbănescu, Andra, Semne de punctuație în lucrări de concurs, în „Limba și literatura română”, 1990, nr. 3.

Zamfirescu, Ion, Despre punctuație, în „Contemporanul”, 1978, nr. 2 (1627).