Pamfletul Unealta Marilor Scriitori

Deși a avut o circulație suficient de intensă, încă din Antichitate, pentru a fi cunoscut, chiar dacă în diverse ipostaze doar prin procedee specifice, pamfletul își câștigă faima în Occident, în special în Franța, în secolul al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, în dispute filozofice și literare, prin celebrele Scrisori provinciale ale lui Blaise Pascal, dar și prin voltaireana Epistolă către Urania. Interesul pentru definirea și încadrarea lui se înscrie unor preocupări teoretice din secolul al XIX-lea.

Căpătând atributul de specie literară, pamfletul suportă doar prefacerile dictate de finalitatea sa. Aprecierea se face în raport cu valoarea literară, invariantele rămânând aceleași. Acceptând că pamfletul este o specie literară, se impun câteva observații de ordin istoric. Conform Dicționarului de termeni literari, termenul pamflet provine din franceză, pamphlet, engleză pamphlet. Termenul s-a format în Anglia prin alterarea numelui propriu din titlul unei comedii latine din secolul al XII-lea: Pamphileus seu de amore (Pamphileus sau despre Amor). Din Pamphilet a ieșit pamphlet.

În Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), termenul este definit ca fiind o specie literară (în versuri sau în proză) cu caracter satiric, în care scriitorul folosește un limbaj violent și agresiv. În privința definiției, nu există o concordanță de opinii. Astfel, comentatorii francezi includ pamfletul în literatura combatantă, precizând că este vorba de un text scurt și virulent, care pune în cauză ordinea stabilită.

Astăzi, el este serios concurat de de polemică și de satiră. Spre deosebire de cea dintâi, care este angajată într-o dezbatere și presupune un discurs lacunar, pamfletul este direct și exclude orice dezbatere. Dacă satira implică o retorică a disprețului și are ca finalitate provocarea râsului, pamfletul presupune un ton grav, nu recurge la dovezi concrete și afirmă ceea ce trebuie combătut. Expresia pamfletară este violența, tonul virulent, forma scurtă. Caracterul său exploziv este determinat de convingerea autorului că deține singur întregul adevăr, ceea ce îl dispensează de furnizarea unor argumente în sprijinul atitudinii lui.

Pamfletarul se mulțumește să se folosească de un discurs maximalist, patetic și hiperbolizat. Ținta pamfletului este, de obicei, o persoană expusă exterminării verbale prin caricaturizare, prin sarcasm și prin împingerea în derizoriu. Orice pamfletar se justifică prin apelul la ordinea morală, dar și la imperativele politice, naționale, cu alte cuvinte prin invocarea unui ideal, pe care concetățenii lui se presupune că nu îl pot respinge. Odată depășită actualitatea imediată, textul respectiv începe lunga cochetărie cu timpul, situându-se, astfel, în sfera literaturii, care se arată a fi mai puțin sau deloc interesată de partea cui s-a situat autorul cândva și, în măsură mai mare, de performanța lui artistică.

Conform tuturor acestor surse, pamfletul este definit ca o scriere satirică, în versuri sau în proză, de proporții reduse, în care sunt înfierate atitudini, concepții, aspecte negative. El își are originile în literatura veche. Întemeietorul pamfletului universal modern este Paul Louis Courier. Scrisorile și pamfletele lui iau în colimator o istorie străină cititorului român, în care tocmai detaliile contează: Despre comanda cavaleriei și despre echitație, Scrisori din Franța și din Italia și Pamfletul pamfletelor sunt trei titluri care i-au asigurat statutul de pamfletar. Un alt pamfletar de excepție este englezul John Milton, care scrie pamflete politice în timpul lui Cromwell (The Tenure of Kings and Magistrates).

Ctitorul pamfletului românesc modern este Ion Heliade Rădulescu, cel mai important pamfletar până la Eminescu, îi anticipează pe Titu Maiorescu și pe Ion Luca Caragiale și, mai târziu, pe Tudor Arghezi. Polemist de temut, sarcastic, caracterizat de umori negre, s-a simțit atras de speciile vitriolante. El a știut să exprime cu claritate că obiectul operei sale este defectul și nu persoana: "să urâm, dar, răul, oriunde îl vedem, iar nu pe om”. Tenteția permanentă a polemicii, anecdoticul, parodia, sarcasmul, caracterizează pamfletele sale. Heliade Rădulescu atacă de cele mai multe ori pe pseudopatrioți, în accepția sa, pe falșii revoluționari. Cele mai cunoscute pamflete ale sale rămân Bată-te Dumnezeu (Coconița Drăgan), Domnul Sarsailă autorul și Coconul Drăgan.

Spirit satiric, observator de moravuri și tipuri umane, Rădulescu era un mare amator de „caractere” și „fiziologii” de factură clasică. Cele câteva portrete realizate în pamfletele enumerate mai sus pun în valoare mijloacele remarcabile ale autorului: caricatura rapidă, umorul popular, bogăția vocabularului, spontaneitatea replicii. Scriitorul adoptă întotdeauna poziția omului de rând, plin de bun simț. În Domnul Sarsailă autorul critică acele persoane care, deși nu posedă simțul artistic și estetic, nu cunosc limba și nu știu să se folosească de mijloace acesteia, se încăpățânează să scrie, să publice texte fără nicio valoare, să scrie despre lucruri pe care nu le înțeleg, să-și dea cu părerea despre lucruri străine lor. Limbajul pe care îl folosesc pentru a descrie această categorie de scriitori este destul de acid, tinzând spre grotesc. Micimea acestor persoane este foarte bine realizată de limbajul trivial, abject, folosit pentru a le prezenta. În domnul Sarsailă s-au întrupat toate ridicularizările vieții literare: limbă, stil, maniere, idei, neștiință, abuz. Acest Sarsailă este un Don Quijote al scrisului, al textului ca operă.

Coconița Drăgan a lui Heliade Rădulescu este viitoarea Chiriță a lui Alecsandri, iar pamfletul cu Sarsailă i-a servit lui Bogdan Petriceicu Hasdeu în primul proces literar cu „Duduca Mamuca”. Heliade este simbolul însuși al bucuriei de a scrie, important este să-și găsească „obiectul” asupra căruia să-și reverse torentul său de pamfletar. Prin pana lui Rădulescu asistăm la nașterea pamfletului publicistic și la apariția eseului polemic.

George Călinescu afirma: „Eliade este un prozator excepțional, un pamfletar ignorat sub această latură. Eliade e răzbunător ca Dante, vulgar, animalic, salvat de trivialitate prin aripa lirică și literară”.

Tradiția stilului oratoric românesc se integrează în stilul polemic al unui reprezentant de seamă al pamfletului românesc: Bogdan Petriceicu Hasdeu. Geniu romantic, copleșit de intuiția magică a lumii și a istorie, Hasdeu completează pamfletul cu sarcasm luciferic și faustic, expresie a unei personalități pătimașe în orice luptă. De aici subiectivismul pamfletelor sale, incandescența lor, originalitatea uneori excesivă. Cunoscător profund al satirei și al pamfletului din literatura universală, B.P. Hasdeu a continuat, în primul rând, tradiția pamfletarilor români, depășind însă limitele atinse de aceștia. Talentul de polemist a fost trăsătura întregii sale activități.

Hasdeu era conștient și lăsa să se vadă că umorul, satira și pamfletele sale erau revoluționare în literatura română. Conștient de efectele de șoc ale artei lui, Hasdeu a cultivat fără menajamente, anticipându-l pe Arghezi, expresia liberă, de unde sarcasmul vecin cu trivialitatea.

Așa cum arată Tudor Vianu, literatura satirică și pamfletară de mai târziu va relua procedeele lui Hasdeu, pe care le va amplifica într-o operă de mari licențe ale scrisului, însă nu întotdeauna cu conștiința superioară a modelului, care s-a bucurat de faima europeană.

Epoca marilor clasici a consolidat începuturile literaturii noastre marcate de spiritul polemic ori de cel pamfletar și a înfăptuit o tradiție strălucită de care a beneficiat secolul următor.Înainte de toate, prin Mihai Eminescu. Eminescu este interesat înainte în primul rând de cititor. „Obiectul” devine de nepătruns, sensibilitatea o are lectorul, cel căruia i se adresează de fapt. Intenția este de a-l face martor într-un proces capital și de aceea atitudinea trebuie să fie una pe măsură. Argumentul atitudinii pamfletare fiind limpede, autorul își pune în aplicare mijloacele indignării. Argumentele se bazează pe date, pe adevăruri. Acest aspect pentru adevăr și rațiune se poate verifica și la nivelul polemicii lui Eminescu.

Cei care vor ocupa locul întâi în seria victimelor pamfletelor dure ale lui Eminescu la Timpul (cele mai aspre fiind Icoane vechi și icoane nouă, Ca la noi la nimenea, Dorobanții, Astăzi se deschide Adunarea…, Trist e când o nație mică, Adevărul doare…, Din cauza unei selecțiuni…) sunt liberalii și partidul lor (radicalii roșii, în special). Aceștia, pe lângă defectele comune oricăror politicieni (demagogia și corupția politică) și pe lângă păcate politice concrete (pierderea Basarabiei, de pildă) erau, totuși, cei care încercau și promovau, în acea vreme, occidentalizarea României prin adoptarea unui model modern de civilizație.

Un alt pamfletar de excepție în literatura română este N. D. Cocea. A fost un gazetar de excepție, dar pamfletul este specia literară cea mai potrivită pentru talentul, pentru vocația polemică și temperamentul său vulcanic. El cultivă acest gen cu cea mai mare consecvență, el fiind un reprezentant de seamă al pampletului politic.

Într-o serie de articole el ia apărarea muncitorilor și țăranilor, dezbate probleme de politică, se revoltă împotriva lașității, lipsei de scrupule. În pamfletele lui N. D. Cocea, satira amară și violentă coexistă uneori cu forme ale entuziasmului. În locul tonului violent pamfletarul preferă franchețea, uneori brutală, ironiei subtile îi preferă cuvântul deschis, spus în mod direct.

Pamfletul politic, pe care Cocea l-a cultivat cu măiestrie, constituie o contribuție de preț la dezvoltarea genului. Deși inegal în artă, N. D. Cocea rămâne, prin tot ceea ce a creat mai bun, un pamfletar de frunte al literaturii române. Elementele viitoarelor pamflete, preambulul acestora, sunt cuprinse în articolele ce constituie o campanie care debutează cu articolul Justiție și dreptate.

Utilizând frecvent procedeele ironiei, ale hiperbolei negative și ale stilului cronicăresc, pe care l-a moștenit de la pamfletarii munteni, N. D. Cocea nu cruță în pamfletele sale nici „stâlpii bisericii ce se clatină”, după propria-i expresie, în „descompunerea generală a unei societăți ridicată pe exploatări, pe desfrânare și minciună”.

Interesant pentru arta pamfletară a autorului e faptul că, pentru a da mai multă veridicitate pamfletului ca oglindă a societății, N. D. Cocea introduce în scrierile pamfletare documente autentici, pe care le comentează cu o mare forță de sugestie. Tot el este cel care a cultivat și specia literară a portretului-pamflet, a portretului satiric. Fizionomia morală a personajelor este reconstituită din câteva trăsături caracteristice, esențiale. Elementele ce alcătuiesc portretul se remarcă prin concret, plasticitate. Cocea se remarcă în pamfletele sale prin intervenții prompte și precise, transformă comentariul în sentință, ceea ce face ca perspectiva să se impună de la sine în mod necesar. Hiperbola este figura de stil care domină pamfletele sale, fiind cea mai potrivită pentru vocația sa polemică.

Cel mai mare pamfletar al secolului al XX-lea este Tudor Arghezi. Este un geniu al imprecației și nu întâmplător numele lui stă alături de cel al lui Swift, Paul Louis Courier și al lui Leon Bloy, grație talentului său neegalat până în prezent. Arghezi consideră că pamfletul este un remarcabil gen literar. Mai rar atacul pamfletului a fost asupra persoanei, de cele mai multe ori a vizat categoria.

Până la Tudor Argezi literatura reprezenta, prin eliminare, un proces de curățire: a scrie frumos însemna a te îndepărta cât mai mult de tiparele primitive ale limbii. Arghezi însă, s-a întors sincer și voluntar spre aceste tipare.

Obiectivul pamfletelor sale nu se reduce numai la scriitori, iluștri sau modești, ci și la jurnaliști, reprezentanți ai culturii, afaceriști, politicieni. Intervin disimularea, ironia, în special prin situarea obiectului într-un anumit loc, autoironia, naivitatea savant dozată. Negația argheziană are ca suport drama cunoașterii adevărului, constantă în întreaga lui operă, iar afirmația, în cazul unor pamflete, duce la negare.

Omul diform fizic este „ambalajul” omului corupt, forma acestuia. Hoțul, lingușitorul, delatorul, parvenitul, vanitosul alcătuiesc o menajerie națională proiectată apocaliptic. Asaltul omului corupt arghezian, văzut, de exemplu, sub forma unui păduche, are loc noaptea, acesta fiind timpul propice încălcării principiilor și a regulilor sociale. Natura pamfletului arghezian este complexă. La începutul activității sale publicistice, Arghezi a folosit frecvent „ scrisoarea deschisă”, nu de puține ori cu ecouri la nivelul întregii noastre prese ori cu reveniri ale autorului care, considerând că apelul său nu a avut urmarea așteptată, își urmărește victima cu obsesie.

Arghezi încalcă toate tabu-urile lingvistice ale limbii române, ca pamfletar insolent, dar pictural și talentat. Este, probabil, cel mai incendiar și inventiv ironist român, cu neînchipuite nuanțe ale limbii stoarse de conținuturile ei știute și neștiute. Arghezi vede mai ales neghina, lăudând rar. Atitudinea critică este constantă pe parcursul întregii sale publicistici.

În opinia sa, pamfletul aduce un suflu nou, fiind „iute și viu”. Violența este reluată contrapunctic, la nivel explicativ, prin definiția nuanțatoare ca: „Pamfletul e pumnul iritat de râvna de stăpânire a stupidității”. Victima argheziană se caracterizează prin mizerie sufletească, este „un om sec în sine și viu numai în grația comunității în care se face mădular.”

Formal, pamfletul are aparența unei confruntări de opinii; în fond, interlocutorul e o absență, motiv pentru care pamfletul nu explică, nu argumentează, nu aduce probe și nu oferă dreptul la replică. Pamfletul este expresia unei stări afective fără nicio legătură cu adevărul. Injuria, insulta, violența verbală sunt lucruri prea sensibile spre a le lăsa pe seama pamfletarilor, fără condiții.

Pamfletul nu se naște decât la somația actualității imediate. El reprezintă un răspuns, o luare de atitudine; dar replica, participarea, nu pot fi dispensate de o responsabilitate civică. Pamfletul își justifică astfel existența în prezent. Dacă autorul este și un artist autentic, pamfletul își asigură existența în posteritate. În receptarea din prezent, trasarea pamfletară a unui argument se justifică doar prin arta pamfletului. În receptarea ulterioară, dacă arta a impus pamfletul în eternitate, fondul, care este unul facultativ, nu mai are nicio importanță.

Bibliografie:

Dicționarul explicativ al limbii române, 2012

Dicționar de termeni literari, 1979

Călinescu George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, 1988

Heliade Rădulescu Ion, Scrieri alese, 1972

Nițu George, Pamfletul în literatura română, 1994

Rotund Nicolae, Două secole de pamflet românesc, 2004

REZUMAT

Pamfletul, o specie atât de controversată și criticată, care a ridicat semne de întrebare și a creat numeroase dispute în istoria și critica literară, rămâne o specie destul de bine definită și cu o suficient de mare întindere de-a lungul literaturii.

Această specie literară, cu o poziție atât de discutată, merită un studiu din care să reiasă sursele creării acestei specii, limitele impuse de aceasta, temele pe care le dezbate în diferite planuri, precum și importanța lor în plan social, moral, literar. Nu puțini sunt aceia care includ pamfletul în literatura de frontieră, dar datorită transformărilor spectaculoase din interiorul acestui gen se observă existența unui proces continuu care subminează creația, dar care, totodată, îi conferă o altă strălucire.

Lucrarea de față susține ideea că pamfletul este o formă cu fond facultativ. În receptarea din prezent, tratarea pamfletară a unui argument se justifică doar prin arta pamfletarului. În receptarea ulterioară, dacă arta a impus pamfletul în eternitate, fondul nu mai are nicio importanță. Astfel, ținta pamfletului este, de obicei, o persoană expusă exterminării verbale prin caricaturizare, prin sarcasm și prin împingerea în derizoriu.

Autori de mare talent au demonstrat prin operele lor eternitatea pamfletului, precum și încadrarea sa precisă în cadrul literaturii. Așa cum însuși Arghezi spune "pamfletul trăiește prin sine, ca romanul, epopeea sau satira. E un gen literar jumătate actual și jumătate etern”.