Originea Si Evolutia Limbii Romane

Capitolul I.

1.1Latinitatea limbii romane

,,Daco-getii si romanii constitue factorii etnolingvistici fundamentali din care s-a format poporul roman.’’1

Analiza genealogica a limbii romane dovedeste latinitatea ei ,structura limbii romane fiind in esenta latina.

‘’Limba latina atat de bine cunoscuta noua din textele literare,filozofice si din inscriptii,s-a impus atorita prestigiului ei in Dacia ,substituind vorbirea localnicilor de la nordul Dunarii.’’

Limba romana este singura reprezentanta a Romanei Orientale,fiind unicul idiom romanic izolat de romanitate printr-o vecinatate nelatina.

Pozitia izolata in spatiul romanic a facut ca romana sa capete un aspect particular conferit de particularitatile lingvistice ,avand un caracter conservator,concretizate in urme de latinitate disparute din celelalte limbi romanice si un caracter inovator,romana dezvoltand diferite trasaturi atipice necunoscute in celelalte limbi romanice.

În ciuda împrumuturilor diverse din alte limbi , româna este o limbă romanicã pentru cã elementele sale constitutive : sistemul fonetic, structura gramaticală și cea mai mare parte a fondului lexical principal , sunt de origine latină

Limba latina a avot o istorie indelungata .In sec VII-lea I.Ch limba latina a fost fixata in scris printr-un alfabet propriu.Folosirea scrisului presupunea accesul la cultura si de aceea se admite ca latina scrisa era latina folosita de oamenii instruiti ,in textele literare dar si juridice.

Latina scrisa devine latian clasica ,in acceptia lat.clasicus’,,din prima clasa’’.Termenii latinesti litterarius,litteratura,litterator aveau in comun referirea la scriere,limba latina scrisa fiind numita limba literara.

Perioada de apogeu a limbii latine clasice coincide cu perioada de apogeu a culturii si civilizatiei romane.

Cultura si civilizatia latina intra in proces de decadere,proces care include si decaderea limbii latine clasice si apare ideea ca limba latina clasica este o limba moarta.

Aici apare epoca latinei vulgare sau latina populara ,o limba ce in comparatie cu latina clasica nu cunoaste normele riguroase uneori chiar rigide.

Prima opozitie o reprezinta scris/oral.Normele latinei literare s-au impus usor deoarece priveau aspectul scris ,usor de disciplinat in comparatie cu limba vorbita,aspectul oral al limbii fiind dependente de aspectul scris.

(1)Ariton Vraciu ,,Limba daco-getior’’ed Facla,Timisora 1980

(2)ibidem

Indiferent cum am numii limba latina folosita in vestul Imperiului Roman,in ea gasim elemente de natura diversa provenite din diverse medii socio-culturale, geografice,adaugand elemente ale diferitor graiuri,provincialisme ,arhaisme etc.

Potrivit lingvistului Al. Rosetti, limba română „este limba latină vorbită neîntrerupt in partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene Dacia, Pannonia de sud, Dardania, Moesia Superioară și Inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine in aceste provincii și până în zilele noastre’’.3

Aceasta limba ar putea fi definita ca un ansamblu de tendinte ale limbii vorbite a caror realizare in timp si spatiu este relativ omogena.

Daca avem in vedere ca latina populara nu avea norme explicite de punere in practica asa cum se intampla cu latina literara ,vom accepta ca nu trebuie exagerat caracterul ei unitar,de aceea vorbim despre o unitate relativa.

Limba română este numiăt în lingvistica comparată limbă dacoromână sau dialect dacoromân.

,,Definitia genealogica a limbii romane arata ca limba romana este limba latina vorbita in mod neintrerupt in partea orientala a imperiului roman.’’.(4)

Romana comuna reprezinta primul studiu de evolutie a limbii romane ,din momentul in care latina dunareana s-a transformat in idiom romanic si pana cand s-a rupt unitatea romanilor de pe ambele maluri ale dunarii.

Procesul de formare a limbii române ar fi durat, după diverse opinii, până în secolele VI-VII, VIII sau IX, iar sfârșitul procesului și scindarea în dialecte se petrece, cel mai probabil, în secolul al X-lea.

Limba română este numiăt în lingvistica comparată limbă dacoromână sau dialect dacoromân.

Dialectele dacoroman,istroroman aroman si mangleroman ,in ciuda diferentelor vizibile mai ales din domeniul foneticii si al vocabularului ,au format la origine o singura limba ,urmasa latinei orientale,vorbita odinioara in provinciile dunarene romanizate.

Pentru aceasta faza de inceput a limbii romane nu exista nici o atestare scrisa ,trasaturile primei perioade fiind reconstituite cu ajutorul celor patru dialecte.

Crearea si mentinere unei limbi comune pe teritoriul intins de formare a limbii romane se explica prin necesitatea in care s-au gasit gruparile sociale de a comunica intre ele,iar existenta limbii comune implica existenta unei populatii care vorbea aceasta limba si a unei civilizatii unitare.

Desi cea mai mare parte a gramaticii și morfologiei românesti se bazează pe latina vulgară ,limba română prezintă și cateva trăsături specifice Balcanilor ce nu se regasesc în celelalte limbi romanice.

Pana în sec XIX,româna a mai intat in contact cu alte limbi apropiate geografic:germană(cartof<kartoffel),greacă(proaspat<profatós),maghiară(chip< kép),turcă(cafea<kafhe)

Începând cu secolul al XIX-lea multe neologisme au fost imprumutate din alte limbi romanice, în special din franceză si italiană(de exemplu birou ,avion sau a exploata).

(3)Al.Rosetti ,,Istoria limbii romane’’Editura Pentru Literatura ,1968

(4)Al.Rosetti,,istoria limbii romane,I: Limba latina,Bucuresti Fundatia pentru literatura si arta 1938, Ed Academiei R.P.R

Româna este o limbă romanică , sistemul fonetic, structura gramaticală, cea mai mare parte a fondului lexical principal și a vocabularului activ sunt de origine latină.

Au fost absorbite din latină anumite cuvinte de două ori , odată  în nucleu lexical în vocabularul lexical și a doua oară ca neologisme.

De obicei cuvintele populare reprezintă din punct de vedere gramatical substantive,iar neologismele reprezintă adjective(frate/fratern,apa/acvatic,ochi/ocular).

Influența popoarelor slave a  întarit particularitățile fonematice ale limbilor romanice orientale.

Limba roamână foloseste șapte vocale /a/,/e/,/i/,/o/,/u/,/ă,/â/.

Vocala [a] s-a pastrat cel ai bine in timp (largus>larg,calidus>cald,albus>alb,muttare> a muta).

În limba română contemporană vocala [a] este inlocuită de un [ă] la unele substantive feminine,care ,de obicei au un accent proxiton si care la singular au terminatia -ă,-e,iar la plural-i,-uri:brățară-brățari,cântare-cântări,nară-nări.

Evoluția vocalei [e] din [ě] in poziție topică s-a transformat in ie: exire>a ieși,vermis>vierme,pectus>piept,medium>miez,pellem>piele,pectus>piept.

În poziție accentuată vocala[ ī ]s-a psătrat(fr īgus>frig,scrībere>a scrie)dar dupa r sau rr, vocala i devine  î (ridere>a râde,horrire> a rade).

În poziție atona [i] initial a devenit semivocala ,formând diftongi(hiberna>iarna),i din silaba acoperită s-a pastrat(ficcatum>ficat),i central s-a conservat la fel ca și [i ]final(scribere>a scrie,lapus>lupi).

În poziție tonica vocala o s-a pastrat(orbus>orb,mortus>mort)

Înca din latina populara vocala o se confunda cu u (ostium>ustia>usa).In textele vechi ,intalnim in loc de o,u (rugu-va).

Vocala u s-a păstrat in poziție accentuată (lupus>lup).Dupa cum o>u ,tot asa si u>o :autumna>toamna,cufea>coif.

Vocala u din silaba posttonica s-a sincopat: radicula>radicla>ridiche,vetlus>veclus>vechi , iar u după dispariția consoanei finale a dispărut si el:pugus>pumn,corvus>corb.

Datorită izolării, evoluția fonetică a românei este diferită de a celorlalte limbi romanice, dar seamănă întrucâtva cu cea italiană, de exemplu prin evoluția grupării [kl] în (lat. clarus > rom. chiar, ital. chiaro) și cea dalmată, de exemplu prin evoluția grupării [gn] în [mn] (lat. cognatus > rom. cumnat)

Principalele schimbări fonetice constau în apariția diftongilor vocalelor e,i o (lat. cera > rom. ceară,lat. sole > rom. soare) ,iotacism [e] → [i](lat. herba > rom. iarbă),consoanele velare ([k], [g]) → consoane labiale ([p], [b], [m])(lat. octo > rom. Opt),rotacism [l] → [r],consoanele alveolare [d] și [t] se palatalizează în [dz]/[z] și respectiv [ts] înainte sunetelor [e] și [i](lat. deus > rom. Zeu).

Consonantismul

Limba română se caracterizează prin conservarea sistemului consonantic ,aceasta este o trasatură specifica a limbii  în comparație cu celelalte limbi romanice a caror sistem consonantic este mai slab și unde consoanele se transformă și dispar foarte usor.(lat digitum>deget).Termenul de consoană este derivat neologic cu prefixul ’’con” care are sensul de ’’impreuna cu’’.

Prin comparație cu vocalele,putem spune ca aici avem niște sunete  închise sau chiar sunete surde.

În limba română întâlnim un număr mare de consoane care nu existau în latină: consoanele oclusive palatale k,g, fricativele prepalatale  ș ,j,

semioclusivele prepalatale g,c, africatele denta

le ț,dz, dentala fricativă z.

O situație aparte o are constrictiva laringală h,existenta în latina ,dar pierduta .Era considerată mai mult o aspirație decât o consoana.

Morfologia

,,Substantivele românești se declină în funcție de gen (feminin, masculin și neutru), număr (singular și plural) și caz (nominativ/acuzativ, dativ/genitiv și vocativ). Articolul, asemenea adjectivelor și pronumelor, se acordă în gen și număr cu substantivul pe care îl determină.

Româna este singura limbă romanică în care articolul hotărât este enclitic, adică este atașat la sfârșitul substantivului. Articolele au evoluat din pronumele demonstrative din limba latină.

Româna are patru conjugări verbale. Verbele pot fi puse la patru moduri personale:indicativ, conjunctiv, condițional-optativ , imperativ , și patru moduri impersonale :infinitiv, gerunziu, supin ,participiu.

Categoria genului este caracteristică pentru substantiv,adjectiv,pronume,numeral  și forme verbale.

Limba indo-europeană deosebea la  început două genuri:animat și inanimat.În ceea ce privește genul animat a apărut ulterior opoziția dintre genurile feminin și masculin.

Neutrul continuă inanimatul și substantivele încadrate la acest gen denumeau obiecte  în sens larg(acetum>otet,pectus>piept).

Categoria numarului este mostenită din indo-europeana și reprezentă  în latină opozitia singular/plural.

Opozitia singular/plural se află  în stransă legatură cu sensul și este determinată de gândire.Excepția o reprezintă pluralul colectiv care denumeste nume de persoane(gallus),nume de grupuri de persoane,grupuri militare(milles>soldat,ostas),nume de grupuri de animale si plante(argus>miel,faba>bob,pastaie).

În clasa de substantive pluraria tantum se încadrau   în latină nume de divinitați,nume de popoare,nume de părți ale corpului,ce formează perechi,termeni anatomici.

Limbajul poetic era evidențiat de o grupă de cuvinte ce aveau formă de plural ,dar  înțeles de singular.

Structura gramaticală a limbii romane e mosteniăt aproape integral din cea a latinei populare , dar in general gramatica limbii române populare fiind mai simpla , româna a dus mai departe acest proces de simplitate a structurii gramaticale

Sub aspect gramatical, structura limbii române este cea mai apropiată de cea a latinei populare față de toate limbile romanice.Acest lucru este explicabil prin faptul ca legatura dintre romani si Roma a fost rupta mai din timp decat in cazul celorlalte popoare romanice.

  Astfel, in domeniul verbului s-au mostenit din latina cele 7 moduri la care romana a adaugat conditional-optativul.

 In latina erau 3 timpuri (imperfect , perfectul si mai mult ca perfectul) iar în româna s-a adugat și perfectul compus.

  S-au mostenit de asemenea cele 4 conjugari din latina :

-canto-are ; (a) canta (I)

-video-ere ; (a) vedea (II)

-faco-ere  ; (a) face (III)

-audio-ire ; (a) auzi (IV)

   În ceea ce privește substantivul, a mostenit declinarile lor. În latina erau 5 declinări , iar in româna din cauza căderii consoanei finale , au ramas 3 declinări.

Româna mostenit toate cele 5 cazuri din  latină , cu exceptia ,,Ablativului”.

Marea varietate a pronumelor din româna își are originea tot în latina ;astfel :ego , mei , mihi , me > eu , mie , ma , mi.

   Numeralul este moștenit integral din latina cu excepția numeralului ,,o sută’’

Adverbele și adjectivele sunt multe dintre ele mostenite din latina , ca și cea mai mare parte a prepozitiilor si conjunctiilor.

Sintaxa limbii romane a mostenit caracterul mai liber al sintaxei latine populare;astfel, în latina cultă predicatul era la sfarsitul propozitiei , iar propoziția principală la sfarsitul frazei , în timp ce în romană predicatul poate ocupa orice loc iar ordinea propozitiilor este mai libera.’’

(5)Introducere în morfosintaxa limbii române, Florica Dimitrescu, 1974

1.2 Configuratia dialectala a dacoromanei

1.1.1Concepte Dialectale

Termenul de dacoromână este folosit uneori în lingvistica comparată pentru a distinge între limba română standard ,vorbită în principal la nord de Dunăre și idiomurile romanice din Balcani, derivate toate din româna veche (limba protoromână): este vorba de aromâna(macedoromâna) și meglenita (meglenoromâna), vorbite în teritorii din sudul peninsulei Balcanice, precum și istroromâna vorbită în peninsula Istria.

Stabilirea structurii dialectale a dacoromânei constituie, cu siguranță, cea mai controversată problemă a dialectologiei românești, de la începuturile ei și până astăzi. Esența acestei chestiuni constă, de fapt, în delimitarea și descrierea principalelor subdiviziuni teritoriale ale dialectului dacoromân. Întrucât graiurile dacoromâne se caracterizează printr-o excepțională unitate lingvistică, au fost formulate diverse teorii asupra numărului principalelor subdiviziuni ale acestui dialect al limbii române. De asemenea, denumirile generice ale acestor subdiviziuni sunt diferite, de la un cercetător la altul: unii folosesc termenul de dialect; alții de subdialect; unii vorbesc de graiuri, de tipuri sau grupuri de graiuri etc. Având în vedere complexitatea realității lingvistice din teren, cât și faptul că avem de-a face cu variantele teritoriale ale unui dialect,se consideră că trebuie să fie utilizat termenul de subdialect și, alături de el, grup de graiuri .

Dialectul constitue o unitate lingvistică, reprezentând o ramificație teritoriala a limbii comune a  întregului popor și se caracterizează prin particularităti lingvistice proprii ce îl deosebesc de alte unităti lingvistice din cuprinsul aceleiași limbi.

Privind originea cuvântului ,,dialect’’,termenul provine din grecescul<<dialektos>>,care la  început a  însemnat ,,dialog,conversatie’’,iar mai târziu a căpătat sensul de ,,varietate dialectal’ă’.

Noțiunile de limbă,dialect,subdialect,grai ,subgrai sunt colective.Intre acestea există un raport de subordonare:limbii i se subordoneaza dialectul,dialectului subdialectulu sbdialectului graiu ,iar graiului in cele din urma i se subordonează subgraiul.

Graiul este definit ca prima subdiviziune a dialectului ce se caracterizează printr-o serie de particularitați ce  îl deosebesc de alte unitati  învecinate si  înrudite ,situate pe acelasi plan  în raport cu unitatea superioară definită dialect.

Atât  în cazul graiului cat și  în cadrul dialectului,deosebirile sunt de ordin lexical și fonetic dar mai putin de ordin morfologic și sintactic.

Pe teritoriul țării noastre  în urma venirii slavilor s-au desprins patru dialecte:dacoromân,aromân,meglenoromân si istroromân.Vorbitorii dialectelor aromân,meglenoromân si itroromân reprezintă partea populației romanizate din sudul Dunarii.In acest fel pe teritoriul României se află ,desparțiți de ceilațli,vorbitorii unui singur dialect denumit dialect dacoromân.

Inventarul fonologic dacoromân prezintă șapte fenomene vocalice ,care se opun unul altuia ,deosebindu-se prin gradul de localizare și cel de deschidere

Comparativ cu româna comună care  îsi organizase sistemul vocalic compus din sase vocale/a,e,i,o,u/ și a creat un fonem cu grad de deschidere  închis /ă/,dacoromâna prezintă un sistem cu seria centraăl completă,prin crearea unui timbru distinct de /a/ si de /ă/ ,adica / î/.

O inovație dacoromână este aceea ca,spre deosebire de dialectele sud-dunărene, în dacoromână,vocalele sunt mai puternic  înfluențate de timbrul vocalei din silaba urmatore.

Exceptând graiul crișean ,dacoromână l-a pierdut pe -u final,dupa consoana simplă,pastrat în aromâna dupa orice consoană finală.

Privind inventarul consoanelor, în comparatie cu româna comună si cu unele inovații și arhaisme,dialectul dacoromân a pierdut cosoanele sonante palatale /l’ n/ cu exceptia graiului bănătean care le păstrează.

1.3Arii dialectale

Cercetarile din ultimele decenii cu referire la structura dialectală a dacoromănei pe baza caroră aceasta se împarte ,Atlasul lingvistic român’’ este cel care a favorizat cercetările privitoare la delimitarea subdiviziunilor teritoriale dacoromânei si care a pus  în lumină unitatea limbii române.

În viziunea lui F.de Saussure ,, Dialectele reprezintă idiomuri care nu deosebesc decât  într-o mică masură, iar  între dialecte si limbă nu există diferentieri cantitative…’’

Conditia esentială a existentei dialectului este variatia lingvistică spatială.Examinarea realitătii geografice a condus la concluzia conform căreia,,nu există formă de vorbrie care să nu fie dialect.

Dialectul dacoromân, vorbit cu aproximație pe teritoriul României de astăzi, are numărul cel mai mare de vorbitori, a evoluat ca limbă literară, dar i-a diversificat  în timp varietăti regionale, numite de lingviști subdialecte: muntenesc, moldovenesc, bănățean, crișean, maramureșean.

Diferențierile dintre subdialecte sunt mai ales de natură fonetică, structura gramaticală și lexicală fiind în general foarte asemănătoare.

Dialectul dacoromân este singurul între dialectele românesti,care a devenit o limbă comună și care poate fi descris ca atare.

Subdialectul muntenesc este vorbit  în partea de sud a țării , în regiunile Oltenia ,Arges, Bucuresti,Ploiesti,dobrogea,Galați si sud-estul regiunii Muresului.

Se  învecinează către apus cu dialectul bănățean,spre răsărit se  întinde până la malul mării,iar către nord-est se întâlneste cu dialectul moldovenesc printr-o arie de tranziție.

Subdialectul muntenesc are trei arii: muntenească propriu-zisă,dobrogeană,muntenească

Cracteristicile fundamentale ale subdialectului muntenesc se  înalnesc  în partea centrală a provinciei istorice,Muntenia,formată din Bucuresti,Arges,Ploiesti,Brasov.

În aria muntenească propriu-zisa , dacă într -un cuvânt sunt doi e, se produce întâi o disimilare, apoi o asimilare: casele > căsile > căsili.

Sistemul vocalic oltenesc este mai arhaic și mai deschis decât cel muntenesc.

Consoanele s, z, ș , j și ț au caracter dur în Oltenia, în Muntenia , j și r se pronunță muiat.

Subdialectul crișean este vorbit  în vestul Transilvaniei si anume ,Bihor ,Salaj respectiv Satu Mare si anumite părti  învecinate cu judetele Alba, Cluj ,Hunedoara sau Maramures.Aici putem vorbii de o mare diversitate a dialectului,graiurile detasabile fiind bihorean somesan ,cel din Tara Motilor si osean.

Existența acestui dialect a fost demonstrată cu argumente fonetice, lexicale și gramaticale, de către lingviști precum: Emil Petrovici, Romulus Todoran , care au stabilit principalele caracteristici lingvistice ale subdialectului crișean: „…mai puțin unitar decât celelalte subdialecte; el este mult mai fărâmițat în graiuri locale, întretăiat în toate direcțiile de liniile de izoglosă.”[6] În interiorul dialectului crișean se disting patru graiuri:

a)   graiul bihorean  – vorbit în centrul și în jumătatea de S a Crișanei, pe Valea Crișului Negru și pe Valea Crișului Repede, până spre S și N-E, cuprinzând și părți din județele Sălaj și Arad; acest grai pare a fi, conform cercetărilor, cel mai specific subdialectului crișean;

b)  graiul motilor– vorbit în Țara Moților, în jurul Abrudului, pe Valea Arieșului și pe Valea Vidrei și Gârdei, la V de Câmpeni;

c)   graiul somesan – vorbit în cea mai mare parte a N-ului Crișanei, coborând mult la S de cursul mijlociu al Someșului, până spre Valea Barcăului;

d)  graiul osean – vorbit în Țara Oașului, la N-E de Satu Mare; face trecerea între subdialectul crișean și cel maramureșean.

Din punct de vedere lexical, lingvistul Ion Coteanu afirmă despre subdialectul crișean că: „…lexicul crișean are multe arhaisme și dezvoltări semantice interesante.”[7]

Numeroasele particularități fonetice și morfologice acordă o coloratură dialectală specifică, crișeană, cuvintelor folosite de vorbitorii acestui subdialect, în procesul de comunicare.

  La acestea se adaugă o serie de cuvinte vechi, de origine latină, care se păstrează, până astăzi numai în V-ul țării: brâncă (˂ lat. branca = mână), foale (˂ lat. follis = burtă, pântec), păcurar (˂ lat. pecorarius = cioban), a bărăta (˂ lat. pop. balat(e)rare = a striga, a țipa, a plânge (cu glas tare) după cineva), a cota (= a privi), a abua (= a legăna), maritǔ (= bărbat). 

(6) Tratat de dialectologie românească, coord. V. Rusu, Craiova, Editura Scrisul românesc, 1984, p. 285.

(7) Emil Petrovici apud Ion Coteanu, în Studii de dialectologie și toponimie, București, Editura Academiei, 1970, p. 41.

Pe lângă aceste cuvinte de origine latină, întâlnim în subdialectul crișean și o serie de cuvinte care formează arii lexicale, delimitând graiurile din Crișana de celelalte graiuri dacoromane, majoritatea împrumutate din limba maghiară: balatrúc/bălătrúc/balatróc (= piatră mică și rotundă cu care se pisează sarea), ciós (= paznic de hotar, pădurar), cismáș (= pantofar), caisín (= cais), firéz (= fierăstrău), flit (= râtul porcului), goz (= nutreț pentru vite, gunoi), ștergură (= prosop), șușorcă (= pănușă, foi de știulete), téglă (= cărămidă), ténchi (= porumb), zádie (= șorț, catrință), prunc (= copil)

Subdialectul moldovenesc  este ramura estică a limbii dacoromâne, fiind

vorbit în regiunea istorică Moldova, azi împărțită între statele

moderne România,Republica Moldova și Ucraina (în principal două

regiuni : regiunea Cernăuți și Bugeacul). Vorbitorii acestui grai sunt Moldovenii. Din anumite considerații, în special de ordin fonologic și după anumite tipicuri lexicale, graiul moldovenesc ar putea fi văzut drept extensie a graiurilor din Ardeal și Banat.Este vorbit atat in Moldova cât si in Bucovina,insa in interiorul aceleasi arii este posibil sa identificam atât diferente cât si deosebiri.Graiurile din Moldova si Bucovina se deosebesc prin unele trăsături cu graiurile din zona centrală sau zona sudică a aceleasi provincii

Subdialectul bănățean este vorbit  în sud-vestul teritoriului dacoromân , în județele Timis ,Caras-Severin, în sudul judeȚului Hunedoara, în sudul județului Arad .

Este o ramură principală a adunării de graiuri dacoromâne nordice fiind ramura nordică a graiului sârbesc al limbii române, vorbită în regiunea Banat din România și districtele Banatul de Sud și Banatul Central din Voivodina (Serbia). De asemenea, graiul ungurean, vorbit de o parte a românilor timoceni, este o variantă a graiului bănățean.

,,Graiul bănățean și româna standard sunt ușor inteligibile, dar există diferențe de vocabular, mai accentuate în cazul vorbitorilor din Serbia.

în prezent ,graiurile românesti din Banatul sârbesc cunosc o puternica influență sârbească si se  îndepărtează de la normele literare ale limbii române.’’(8)

,,Arhaisme fonetice :
mîn'e, cîn'e au forma veche românească, dinainte de generalizarea formei oltenești cu metateza palatalizării : cîn'e > cîine .

Palatalizarea lui d este incompletă dies > dzî vs. rom. lit. Zi

Palatalizarea lui n este incompletă : cuneus > cun' vs. rom. lit cui.
Inovații fonetice :

Tipică e palatalizarea lui č la ś : cinci > śinś și a lui ti, te la č : frunte > frunče a lui de, di la ğ  : unde > unge c+u devine în schimb dur : curcan > ťurcanși d+i : dinte > ghince.’’(9)

(8) http://biblioteca.regielive.ro/

(9) https://ro.wikipedia.org/wiki/Graiul_banatean

În ceea ce priveste subdialectele dacoromânei ,acestea trebuie păstrate

deoarece acestea reprezintă o sursă inepuizabiăl de imbogătire a limbii ce trebuie pastrată si cultivată prin toate mijloacele.