One Flew Over The Cuckoo’s Nest

„One flew over the cuckoo's nest” este un film care vorbeste despre pretul real al libertatii umane.Este un documetar plin de poezie.

Regizorul Forman reuseste in aceasta capodopera sa transpuna conflictul individ-sistem printr-o metafora ce poate fi considerata cel puțin ingenioasa: un spital de nebuni.

Tema si mesajul filmului: lupta individului cu societatea si impotriva cerintelor ei absurde, confruntarea cu sistemul si sentimentul de alienare ca mijloc de supravietuire.

Fiecare dintre personaje este in felul sau un "cuc" (o pasare fara cuib, ce-si depune ouale in cuibul altor pasari) ce si-a facut "cuib" in sinistrul sanatoriu unde majoritatea celor prezenti acolo sunt institutionalizati voluntar asteptand in zadar momentul in care vor reusi sa-si ia "zborul", respectiv sa revina la o viata asa-zis normala. Cuibul este ospiciul, iar ospiciul reprezinta insasi societatea care e pregatita oricand sa rupa orice elan, sa ingroape orice pornire fireasca, orice gand autentic. Singurul care realizeaza acest lucru si care are forta necesara de a-si asuma aceasta libertate va fi, in final, Chief Bromden. Personajele principale: Randle McMurphy – omul primitiv, un criminal recidivist acuzat de viol, un rebel non-conformist, omul ce aspira mereu la mai mult, la ce-i a lui de drept si, in final e doborat de sistem si Sora Sefa Ratched – omul care se ghideaza dupa reguli stricte, care taie si spanzura fara mila si nimic nu se intampla in spital fara voia ei.

Celelelate personaje: oameni neadaptati si dependenti de institutionalizare, oameni care renunta la libertatea lor pentru ca pur si simplu nu ii pot face fata, oameni care pot pleca oricand, insa inteleg sa se complaca supunandu-se sistemului.

Actiunea se petrece intr-un spital de boli mintale unde cineva decide sa infrunte sistemul: este vorba despre Randle Patrick McMurphy, un criminal recidivist, de origine irlandeză, ce trebuia sa-si ispaseasca pedeapsa in inchisoare, dar care reuseste sa convinga autoritatile sa il trimita intr-un spital de boli mintale, loc pe care il care vede ca un fel de scapare, oricand de preferat conditiilor vitrege din inchisoare. Desi sentinta pe care o are de ispasit este una relativ scurta McMurphy se preface a fi nebun inchipuindu-si ca va avea o viata mai buna intr-un salon de spital decat intr-o celula. Sectia in care este transferat este cea condusa de temuta Sora Sefa Ratched – in aparenta o femeie binevoitoare si calma, insa in realitate, un adevarat tiran care are nevoie doar de cea mai mica provocare pentru a trimite pacientii la terapie prin electrosocuri sau lobotomie.

Filmul reda un conflict simbolic intre bine si rau, dorinta si abstinenta, individ si autoritate, un cosmar kafkian al omului normal inchis printre nebuni. Este o alegorie politica a revolutiei impotriva autoritatii, caracteristica Americii anilor ’60.

Scena de deschidere prezinta inceputul unei zile de munca in cadrul ospiciului, aparent banala: angajatii imbracati in alb si pacientii care stau la rand sa-si primeasca medicamentele sugereaza ordinea si rutina zilnica. Atmosfera rigida care domneste in institutie este sugerata inca de la inceput de neschimbata replica „buna dimineata, domnisoara Ratched”, cu care toti angajatii i se adreseaza surorii sefe de dimineata de la intrarea in ospiciu si pana in biroul sau o saluta (ei primii. Pare un loc in care fiecare zi este identica cu cea precedenta pana in momentul in care in institutie este adus pentru evaluare psihiatrica, Randle McMurphy, care se preface nebun cu scopul de a eluda legea, de a nu merge la inchisoare pentru un viol savarsit asupra unei minore.

De la bun inceput McMurphy a ales sfidarea autoritatii. Viata in salon e monotona, anosta, ce urmeaza un program bine stabilit, robotic. McMurphy incearca sa scape din acest program, se revolta impotriva sistemului, reprezentat cel mai puternic de sora Ratched – calma, vicleana, iti da impresia ca nedreptatile comise sunt indreptatite de o logica bolnava, utopica. Initial McMurphy este intampinat cu reticenta de catre ceilalti pacienti din salon pentru ca se opune din prima clipa sa ii faca jocul Surorii Sefe Ratched. McMurphy afla ca majoritatea pacientilor se tem de Sora Ratched si ca incearca mai mult sa nu greseasca in fata acesteia decat sa se insanatoseasca.Daca ceilalti nu vorbesc, nu o provoaca si abia respira in prezenta ei, McMurphy face exact contrariul: ii pune acesteia rabdarea la incercare prin tot felul de tertipuri ba refuza sa ia medicamentele, ba tulbura sedintele de terapie de grup etc., toate cu scopul de a-si piarde autoritatea in fata tuturor: Ulterior, McMurphy se imprieteneste cu colegii lui de suferinta, pacientii Billy Bibbit – un tanar cu probleme, "Șeful" Bromden – un indian tacut si inalt de 2 m, Charles Cheswick, Martini și Dale Harding – un pacient foarte bine educat. Crezut de toti pacientii si membrii spitalului ca fiind surdo-mut, Șeful este ignorat de toata lumea insa este respectat datorita staturii sale impresionante. Confruntarea dintre asistenta si McMurphy este, de fapt, confruntarea dintre sistem si revolutie, dintre bine si rau, erou si antierou. Daca terapiile de grup conduse de sora sefa nu au rolul de a-i vindeca pe pacienti, ci de a-i face mai vulnerabili, de a-i transforma, pe de alta parte McMurphy este singurul care are curajul sa ceara sa se revolte si sa drepturi la care ceilalti nici nu sperau. McMurphy cauta sa se adreseze fiecaruia in functie de felul de a fi al fiecaruia și de capacitatea de intelegere, reusind chiar sa redea acestora increderea, utilizand un siretlic care prinde foarte bine, provocandu-i sa parieze (ca in decurs saptamana o s-o infurie pe sora sefa pana isi va pierde mintile, ca va iesi seara la bar, ca va ridica pompa de hidromasaj si o va arunca pe fereastra), stiind ca va pierde. Astfel impreuna cu el toti fac front comun in fata nedreptatii, iar schimbul de replici intre cei doi adversari: McMurphy si sora sefa este pe cat de amuzant, pe atat de fascinant ca tema si mesajul transmise: lupta individului cu societatea si impotriva cerintelor ei absurde. Toti ceilalti pacienti par speriati de viata, de libertate, de oameni, lipsiti de curajul de a-si asuma responsabilitati, depersonalizati. Cu toate ca isi petrec tot timpul impreuna, nu sunt un grup in adevaratul sens, ironizandu-se, tachinandu-se si injosindu-se reciproc si permanent, stare de fapt la care concura si personalul ospiciului. McMurphy joaca poker si face pariuri cu ceilalti pacienti amuzandu-i totodata prin felul sau de a fi. Pentru a sparge monotonia McMurphy doreste sa schimbe orarul pacientilor, insa are nevoie de voturile lor pentr a putea urmari Campionatul Mondial de baseball la televizor sau pentru a juca un meci de baschet impotriva oamenilor de ordine ai spitalului.Este momentul care echivaleaza cu prima confruntare fatisa intre sora sefa Ratched si McMurphy: un schimb de replici plin de subtilitati prin care McMurphy este informat de catre aceasta ca programul este unul adecvat institutiei si ca este in beneficiul pacientilor. McMurphy insista si obtine supunerea la vot a unui nou program insa rezultatul era previzibil: doar trei voturi, insuficiente pentru a schimba politica salonului, dat fiind conformismul celor implicati si frica de a se opune sorei sefe.Totusi, McMurphy nu se lasa batut si in cadrul unei noi sedinte de terapie propune reluarea votului, de data aceasta reusind sa ii faca pe toti cei noua participanti sa voteze pentru difuzarea meciului de baseball.Avea sa i se opuna si de aceasta data sora sefa Ratched care schimba regulile jocului si pretinzand ca salonul are 18 pacienți din nou nu a fost intrunita majoritatea.In fata acestei opuneri, McMurphy cauta un al zecelea pacient care sa-i sustina initiativa, in final gasindu-l in persoana Capeteniei Bromden, doar pentru a afla ca sedinta fusese suspendata si votul declarat nul.Din nou, triumful vointei sistemului. Singura scena din film ce se petrece in afara spitalului este atunci cand pentru a destinde atmosfera McMurphy organizeaza o partida de pescuit impreuna cu ceilalti pacienti, reusind sa evadeze din spital sarind gardul si furand un autobuz al scolii. McMurphy isi aduce si o prietena, Candy. Dupa cateva revolte si evadari esuate conducerea spitalului incearca sa-l “cuminteasca” pe pacientul recidivist prin niste metode acceptate ca fiind efective in acea perioada (electrosocuri, mercur etc). Este momentul in care McMurphy descopera ca Bromden, indianul urias Șeful vorbeste pentru prima data dupa decenii intregi, nu este surdo-mut, ci doar s-a prefacut – afla ca si acesta uraste la fel de mult spitalul ca si el, inseland astfel si invingand totodata sistemul. Șeful devine confidentul lui McMurphy si impreuna iau decizia de a fugi in Canada. Terapia cu electrosocuri nu a reusit insa sa-l doboare. Avea sa devina mai puternic in dorinta lui spre libertate.Petrecerea pe care McMurphy urmeaza sa o organizeze inainte de a pleca, in complicitate cu paznicul si cu doua amice are rolul de a marca atat despartirea de cei care in timp au ajuns sa-i fie prieteni, cat si de a disimula adevarata intentie si anume evadarea. Numai ca aceasta nu se mai produce si o intrebare nu inceteaza de a agasa spectatorul, pana la finalul filmului. De ce nu a profitat McMurphy de nici una dintre numeroasele ocazii pe care le-a avut de a parasi un ospiciu in care asistentele sunt mai periculoase decât nebunii insisi? Din frica, din conformism sau din credinta ca poate schimba ceva? Nu am putea spune… Ultima parte a filmului ii transforma viata lui McMurphy intr-un martiriu pentru libertate. Nemaiputand suporta ipocrizia sorei sefe Ratched de a fi acuzat pentru toate cele intamplate se enerveaza si incearca sa o sugrume. Ratched aproape moare insa unul dintre oamenii de ordine ii sare in ajutor indepartandu-l, cu greu, pe McMurphy. Dupa un timp sunt prezentati toti pacientii jucand carti, insa de data aceasta fara McMurphy. Sora Ratched inca se recupereaza dupa atacul lui McMurphy si foloseste un microfon pentru a putea fi auzita de pacienti. In urma tentativei de a o strangula pe sora sefa Ratched lui McMurphy i s-a aplicat o lobotomie ca urmare nu va mai fi  niciodata un om normal. Vrand ca ceilalti pacienti sa nu-l vada pe McMurphy in halul in care este, Șeful ii pune acestuia o perna pe fata si, astfel, il sufoca. Șeful duce la bun sfarsit planul de evadare al lui McMurphy reusind sa ridice consola hidroterapeutica si sa sparga fereastra spitalului cu ajutorul ei. Șeful este vazut ultima data de pacientul Max Taber care imediat incepe sa strige de bucurie trezindu-i si pe restul pacientilor.

McMurphy sfarseste prin a fi invins de catre sistem, isi frange aripile in acest zbor indraznet spre liberate. Libertate in sensul fizic al cuvantului, pentru ca din punct de vedere spiritual, el a fost și a ramas liber pana la final. Poate ca multi ne regasim in personajul lui McMurphy, poate ca in multi dintre noi se da o lupta asemenea celei din film, important este sa avem puterea sa luptam pana la capat si sa nu cadem prada unei vieti controlate, ce poate face din tine ca om neom. „Zbor deasupra unui cuib de cuci” este un strigat de lupta al individului strivit de legile absurde ale societatii. Chiar daca functionam in moduri diferite avem cu totii aceleasi nevoi si poate cea mai relevanta este nevoia de libertate. Dincolo de “probleme de comportament” si alte etichete toti visam sa zburam, avem nevoie sa fim acceptati, iubiti, respectati.