Olaritul din Horezu, Obiceiuri , Traditii

Litere

Olaritul din Horezu, Obiceiuri , Traditii

Byadmin ianuarie 1, 2024

Cuprins

Introducere…………………………………………………………………………………………………………….3

I. Meșteșuguri populare românești ………………………………………………………………4
1.1. Arta populară din Vâlcea………………………………………………………………………..9
1.2. Olăritul, artă și necesitate………………………………………………………………………..11
1.3. Tradiție versus modernitate în ceramica vâlceană………………………………………..13

II. Ceramica de Horezu……………………………………………………………………………15

2.1. Istoric al ceramicii în zona Horezu……………………………………………………….15

2.2. Motive în ceramica de Horezu……………………………………………………………..16

2.3. Horezu, element al patrimoniului UNESCO……………………………………………19

III. Studiu de caz: Stilul Vicșoreanu

3.1. Amintirea lui Victor Vicșoreanu

3.2. Stilul Eufrosinei Vicșoreanu

Concluzii
Anexe
Bibliografie

Introducere

Departe de-a propune o viziune exhaustivă (și ineficientă cercetării autentice, deopotrivă), prezenta teză se va axa pe un segment, stilul artistic al unei regiuni (coborând spre individual, spre stilulul unui meșter olar) al vastului domeniu de cercetare reprezentat de ceramica populară.

Obiectivul principal al prezentei teze este de-a surprinde cantitativ și calitativ existența unui meșteșug popular (olăritul) în cadrul zona de creație populară a depresiunii Horezu. Un obiectiv secund este de-a stabili potențiale coordonate pentru îmbunătățirea imaginii acestui meșteșug. În timpul redactării acestei teze, un eveniment cu impact major s-a produs (includerea ceramicii de Horezu în Lista reprezentativă UNESCO a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității). Ne-am propus, ca prin vizita satului Olari din orașul Horezu, recunoscut internațional pentru meșterii populari, care își desfășoară activitatea aici, să observăm dacă această recunoaștere le-a schimbat ritmul vieții cotidiene (au primit mai multe comenzi, au fost căutați de mai multe instituții, inclusiv presa). Ultima parte a lucrării, care se revendică din acest demers, se axează pe figura Eufrosinei Vicșoreanu, văduva lui Victor Vicșoreanu, reputat meșter olar în perioada comunistă. Trecând peste trăsăturile feministe din această poveste de viață, ceea ce ne interesează la Eufrosina Vicșoreanu este stilul artistic adoptat, raportarea sa la piața artistică din zilele noastre și speranțele sale privind viitorul artistic al zonei, ținând cont că tot mai mulți meșteri au probleme în a lăsa pe mâini bune moștenirea artistică.

Structura tezei este una deductivă (I. Mărginean, 2000, p. 67) încercăm să explicăm cum se construiește un fapt social, meșteșugul și tradiția olăritului, aplicând scheme generale furnizate de teoriile și studiile, care au analizat meșteșugurile populare, istoria și varietatea ceramicii.

Ipotezele de lucru, pe care ne bazăm, sunt inspirate de cadrul profesional al oricărui meșteșug: orice operă/ creație trece print-un un anumit număr de etape (mai numeroase la olărit față de țesătura populară, de exemplu); olăritul, pe când valețele sale artistice este o sursă de venit și în ultima perioadă a cunoscut un regres Întrucât vrem să subliniem raportul dintre elementele tradiționale și cele moderne, reflectate în ceramica de Horezu, vom apela la analiza semiotică pentru a decupa caracteristicile vizuale pregnante, culminând cu inteviul inclus în studiul de caz, pentru a valida sau invalida ipoteza.

Demersul nostru va fi unul deductiv, încercând să echilibreze cercetarea calitativă cu tipul de cercetare cantitativă. Astfel, interviul nestructurat cu meșterul olar selecționat, observația participativă vor creiona povestea vieții acelui sat de meșteșugari (S. Chelcea, 2004, p. 37).

Omul culturii tradiționale nu a creat cu o intenție estetică, ci a imbinat utilul cu plăcutul in artă, transformând îndeletnicirile sale în desfătare a simțurilor. Arta populară este înțeleasă ca formă a conștiinței sociale, avându-și rădăcinile în cele mai vechi (și dacă ne este îngăduită subiectivitatea) în cele mai adânci orizonturi ale vieții materiale și spirituale. Arta populară este oglinda, reflectarea modului de viață și concepția despre lume a omului tradițional, în contextul actual amenințat să piară în anonimat în fața urbanismului și hipertehnologiei. Din conceptul de artă populară ne revedicăm demersul teoretic, astfel arta populară devine matricea stilistică a ceramicii tradiționale, iar poziționarea geografică, zona Horezu, va particulariza cercetarea noastră.

În Dicționarul de artă populară arta populară este definită ca fiind creația unei comunități intemeiată pe o lungă tradiție, impletind funcționalul cu esteticul in opere de artă in care forma și decorul sunt gandite ca intreguri destinate să implinească trebuințele materiale și spirituale ale indivizilor și colectivităților in materie de arhitectură, organizarea interiorului, mobilier, țesături, ceramică, unelte, costum, prelucrarea materialelor, pictura pe sticlă (G. Stoica, M. Bocșe, 1985, p. 34).

Deși pare hazardat, ceramica este o formă de limbaj, o modalitate de comunicare a trecutului cu prezentul, a creatorului cu privitorul. Comunicarea dintre emițător/creator și receptor se realizează prin limbajul culorilor, al formelor și în ultimă instanță limbaj verbal, atunci când creatorul prezintă lumii întregi opera sa (Tatiana Cazacu-Slama, 1959, p. 75). De ce este arta populară atât de importantă în alchimia omului (post)modern?! Prin intermediul comunicării (înțeleasă grosso modo ca forme verbale și nonverbale, simbolice și explicite) omul iși descoperă și redescoperă locul său in lume. Cunoașterea corespondențelor, a semnelor, a semnăturilor reprezintă fără îndoială o educare, un preambul al pregătirii spirituale, ea fiind o punere in stare de receptivitate a mesajelor venite din invizibil, deci a implinirii individului, precum și punerea în stare de emitere către semnalele venite din invizibil (J. Servier, 2001, p. 121). Dacă olăritul este un memento al vremurilor ancestrale, rămâne la latitudinea meșterilor olari de-a releva, obiectivul principal al lucrării noastre este de-a înfățișa contextul actual al acestui meșteșug, raportat la zona geografică deja menționată.

I. Meșteșuguri populare românești

Categoria meșteșugurilor populare poate fi subiect de controversă științifică de vreme ce unii teoreticieni includ anumite ipostaze, iar alții le omit. Considerăm că este relevant pentru studiul nostru o scurtă trecere în revistă a principalelor direcții de cercetare asupra meșteșugurilor populare românești, pentru a delimita segmentul vizat, cel al ceramicii și olăritului din Horezu. Astfel, fie că vorbim de decor sculptat al mobilierului țărănesc, feroniere populară, pictură pe lemn, broderie pe piele sau confecționarea măștilor populare, toate aceste meșteșuguri aparțin categoriei frumosului, definită ca activitate estetică creatoare (E. Moutsopoulos, 1976, p. 30). Filozoful grec Evanghelos Moutsopoulos punctează obiectiv faptul că în ultimii ani, discuția asupra frumosului a coborât din sfera abstractului pentru a se întrupa în regiunea concretă a realității artistice, considerată ca ipostază a oricărei estetici filosofice (ibidem, p. 33). Pentru a caracteriza o creație (sonoră, materială), consumatorul de artă trebuie să pună între paranteze caracterizările rigide impuse de mediul său social și propriile tendințe subiective, altfel niciodată nu se va deschide spre o operă și nu o va putea înțelege în deplinătatea ei: artistul urmărește și trăiește aventura operei sale, care adeseori scapă controlului său (ibidem, p. 34). Un alt termen fecund din estetica lui Evanghelos Moutsopoulos este cel de sublim, pe care deseori îl auzim când jurnaliștii caracterizează ceramica de Horezu. Teoretic vorbind, sublimul conține semnificația superiorității față de comun și obișnuit (E. Moutsopoulos, 1976, p. 44). Sublimul se relevă ca o categorie a nemăsuratului, a nesupunerii la constrângeri formale, a tensiunii conținute. Există un macrocosmos și un microcosmos al sublimului, echivalente fiecare cu impresia infinitului care se află în noi. În plan estetic, această impresie ia formă prin negarea măsurii raționale și prin sesizarea și instaurarea de scheme estetice cu accent conceptual transcendent (idem, p. 48).

În viziunea noastră, arta ceramică propune o asftel de superioritate față de obiectele artistice ale vremurilor (post)moderne, dar considerăm că nu putem stabili grile de superioritate între diferitele meșteșuguri populare existente în zona geografică a Horezului. Înainte de-a analiza segmentul geografic și implicit cultural, pe care ni l-am propus, o scurtă poziționare în matricea stilistică a Olteniei ar asigura un cadru deductiv fecund demersului nostru. Prin trăsăturile sale palpabile (textura materialului sau culorile folosite), ceramica să descifrăm și să ne raportăm la un context istoric. De aceea putem afirma cu tărie, că arta ceramică identifică epoca, cultura, o definește, după cum orice artă reprezintă transpunerea în imagini a aspirațiilor epocii în care creatorul se naște și se afirmă.

Oltenia este un creuzet al influențelor, fie că ne referim la tehnici, formă, stilul decorativ sau coloristică. Vom regăsi în ceramica populară românească din această matrice stilistică elemente dacice, romane, bizantine sau de sorginte contemporană, toate contopite într-un întreg care bucură ochii privitorilor. Din multitudinea aspectelor pe care le implică ceramica populară, ne vom opri atenția asupra unor elemente decorative care sunt moștenirea culturală, modul specific de comunicare în această regiune (ibidem, pp. 18-19).

Dintre motivele decorative recurente cele geometrice sunt elemente definitorii, astfel spirala și valul se regăsesc în ceramica populară din toate centrele de olărit din Oltenia. Valul, ca element al eternității și al schimbării este așezat de obicei pe buza vaselor, iar spirala apare simplă sau asociată cu o serie de ornamente florale, geometrice, zoomorfe și antropomorfe. Dintre acestea, motivele antropomorfe ocupă un loc aparte, fiind realizate prin două modalități artistice: creionarea unui desen, pe o suprafață plană cum ar fi fundul unor farfurii sau modelarea figurinelor (de regulă feminine), fiind vorba de ceramica figurativă, în câteva centre de olărit din Oltenia: Vlădești din județul Vâlcea, Romana – Balș și Oboga din județul Olt (P. Petrescu 1969, p. 24). În ceramica populară din Oltenia, imaginea omului apare efectiv ca recurență începând cu secolul al XIX-lea, fiind realizată prin pictare cu cornul și pensula a feței umane, pe o serie de forme plate modelate în centrul de olărit Horezu – Vâlcea, piese care redau chipul omenesc într-o manieră simplă, în mare parte susținut de culoarea roșie (denumită local „rușală”) sau brună, având conturat părul, două sprâncene deasupra ochilor, un nas puternic și două linii ale buzelor. Pomeții obrazului sunt marcați de două pete lungi de smalț verde. Un detaliu, care are relevanță pentru studiul nostru de caz: începând cu a doua jumătate a secolului XX, meșterii Stelian Ogrezeanu, Victor Vicșoreanu, Ion Buclescu sau Victor Ogrezeanu au îmbunătățit compoziția decorativă, mizând pe un motiv solar antropomorfizat, având redate sugestiv ochii și gura, înconjurate de ramuri de brad încrucișate semnificativ în raze solare. În ultimii ani, în ceramica de Horezu, acest impuls creativ a impus o normă de urmat, astfel ornamentele antropomorfe apar sub forma imaginilor

contopirii om-soare. Reprezentarea integrală a corpului rinelor (de regulă feminine), fiind vorba de ceramica figurativă, în câteva centre de olărit din Oltenia: Vlădești din județul Vâlcea, Romana – Balș și Oboga din județul Olt (P. Petrescu 1969, p. 24). În ceramica populară din Oltenia, imaginea omului apare efectiv ca recurență începând cu secolul al XIX-lea, fiind realizată prin pictare cu cornul și pensula a feței umane, pe o serie de forme plate modelate în centrul de olărit Horezu – Vâlcea, piese care redau chipul omenesc într-o manieră simplă, în mare parte susținut de culoarea roșie (denumită local „rușală”) sau brună, având conturat părul, două sprâncene deasupra ochilor, un nas puternic și două linii ale buzelor. Pomeții obrazului sunt marcați de două pete lungi de smalț verde. Un detaliu, care are relevanță pentru studiul nostru de caz: începând cu a doua jumătate a secolului XX, meșterii Stelian Ogrezeanu, Victor Vicșoreanu, Ion Buclescu sau Victor Ogrezeanu au îmbunătățit compoziția decorativă, mizând pe un motiv solar antropomorfizat, având redate sugestiv ochii și gura, înconjurate de ramuri de brad încrucișate semnificativ în raze solare. În ultimii ani, în ceramica de Horezu, acest impuls creativ a impus o normă de urmat, astfel ornamentele antropomorfe apar sub forma imaginilor

contopirii om-soare. Reprezentarea integrală a corpului uman este ilustrată printr-o serie de momente istorice, scene de viață militară sau obiceiuri comunitare (ibidem, p. 30). Un alt element definitoriu al matricei stilistice din Oltenia este casa ca spațiu sacru al locuirii. Orice analiză asupra ceramicii din această zonă nu trebuie să omită elementul integrator denumit casa țărănească, întrucât în majoritatea locuințelor din această arie se folosesc vase ceramice pentru uzul cotidian (străchini, vase pentru lichide). Fiecare clădire este caracterizată de mai multe valori (economică, socială, tehnică, funcțională, artistică, spațială, decorativă), realitatea ei fiind consecința acțiunii tuturor acestor factori, iar o analiză serioasă nu-l poate omite pe nici unul. Planul unei case definește, teoretic, spațiul interior al acesteia (vatra, grinda, masa ca elemente ale organizării și respectului datorat ființelor ancestrale) (P. Petrescu, G. Stoica, 1981, p. 11). Fenomenul locuirii relevă o lume ce vine de departe, cu credințele și temerile ei, dar și cu interogațiile asupra existenței. Casa, interiorul ei, reprezintă, cosmogonic, un mod de concepere și ordonare a spațiului luat în posesie.

Arta populară din Vâlcea

Pe un picior de plai, pe o gură de rai … acest vers celebru ar putea caracteriza și așezarea geografică a județului Vâlcea, care în mod direct a influențat dezvoltarea meșteșugurilor încă din cele mai vechi timpuri. Conform documentelor istorice, extragerea și prelucrarea metalelor a fost primul meșteșug desăvârșit de locuitorii din regiunea Vâlcea, urmat de meșteșugul morăritului, prelucrarea pietrei, a lemnului, a lutului (G. Stoica, E. Secoșan, I. Vlăduțiu, P. Petrescu, 1972, p.11). Mânăstirile vâlcene, Cozia, Hurezu, Arnota sau Mânăstirea Dintr-un Lemn au influențat de-a lungul timpului devzvoltarea meșteșugurilor artistice, imprimând direcții de creație chiar și în repertoriul laic. Din aceste exemple se desprinde ideea că adevărata cunoaștere, conservare și valorificare a culturii/ și creației populare rezidă în dobândirea capacității de a realiza, pentru fiecare obiect etnografic ori text folcloric, ca acte de comunicare, o percepție / o „lectură” plurală și deschisă; aceasta ar reliefa nu doar o dimensiune sau alta, ci, dimpotrivă, sorgintea și devenirea lor istorică, contextuală, complexul de tehnici, funcții, forme sau structuri, decorațiuni ori procedee stilistice inter-relaționate, valorile cultural-spirituale și estetice în planul istoric și în cel peren; această complexă cunoaștere ar asigura, deopotrivă, diagnoza, ca și prognoza fenomenului creației locale. În acest sens, cultura și creația populară din Vâlcea constituie unul dintre cele mai vechi, bogate, diversificate și semnificative „eșantioane” pentru trecutul, actualitatea și viitorul culturii/ și creației populare românești (I. Soare, 2010, p. 455).

Examinând repartizarea actuală a centrelor de meșteșuguri de pe teritoriul județului, în mare parte influențată de evoluția istorică a acestora, putem desprinde o caracteristică relevantă pentru studiul nostru: faptul că se concentrează în zona nordică a Vâlcii, un perimetru cuprins între enclavele Vaideeni-Alunu și Călimănești-Băbeni. Sudul județului poate fi considerat văduvit într-o oarecare măsură, întrucât nu dispune de resurse materiale bogate ale Nordului, dar chiar și în această zonă s-au dezvoltat tradiții demne de-a fi remarcate, cum ar fi cele legate de activitățile agricole.

Drept concluzie, putem afirma că produsele meșteșugarilor vâlceni stau sub semnul îmbinării armonioase a utilului cu frumosul. Casele țărănești vâlcene, elementele componente ale acestora, cum sunt stâlpii de lemn, fruntarele ușilor și ancadramentele lor, piese de interior sau din cadrul gospodăriei, ca dulapuri de perete, mese cu dulap, blidarele, lăzile de zestre, căpestrele, măsuțe rotunde, apoi porți sau obiecte mici din lemn- ploști, putini, cofe, donițe, blide, linguri- precum și piese de costum popular- cămăși, oprege, zăvelci, marame, pieptare, cojoace sau multele produse ale olarilor sunt remarcabile creații ale meșteșugarilor populari (G. Stoica, E. Secoșan, I. Vlăduțiu, P. Petrescu, 1972, pp. 13-14). Turistul, ce va poposi în județul Vâlcea, va fi uimit în primul rând de varietatea acestor obiecte populare (lista citată mai sus fiind doar un exemplu orientativ) și, în al doilea rând, de arta ornamentelor, obținute prin tehnici nebănuite: incizie, crestare, cioplire, traforare, vopsire, pendulând între motive geometrice, florale sau astrale.

Olăritul. Artă și necesitate

Prelucrarea lutului în scopul confecționării instrumentarului de uz gospodăresc și a unor obiecte cu valoare precumpănitor decorativă a constituit pe teritoriul României, încă din neolitic, cea dintâi și cea mai importantă industrie casnică. Ceramica populară, definită drept cea mai veche întrebuințare pe deplin conștientă și calculată pe care omul a dat-o unei transformări chimice, a avut de-a lungul timpului o evoluție remarcabilă, prelucrarea lutului, alături de cea a lemnului, a pietrei, a fibrelor textile și vegetale, stând la baza formării civilizației populare tradiționale, vorbindu-se chiar de o civilizație ceramică proprie spațiului românesc (P. Petrescu, G. Stoica, 1981, p. 72).

Figură Meșter popular la roata olarului, după Corina Mihăescu, 2005, p. 168

Raportându-ne strict la spațiul vâlcean, Georgeta Stoica și colaboratorii ne oferă un tablou vivace al meșteșugului, înainte de 1989, din care foarte puține elemente s-au păstrat (aceasta fiind una din concluziile interviului cu Eufrosina Vicșoreanu). Urmând tradiția secolelor, olarii din vremurile comuniste încă mai plecau cu străchini și oale la câmpie, unde le tranzacționau fie pe bani, fie pentru a cumpăra alte bunuri (cereale îndeosebi): Se știe exact care era și cursul schimbului în natură practicat pe scară largă: o oală de lut pentru conținutul ei în grâu ori porumb, în anii grei, de secetă, sau de două ori conținutul ei în anii de belșug (G. Stoica, E. Secoșan, I. Vlăduțiu, P. Petrescu, 1972, p.201).

Figură 2 Meșter popular la roata olarului, după Corina Mihăescu, 2005, p. 168

Reunind trei mari grupe, ceramica neagră, ceramica roșie smălțuită și cea roșie nesmălțuită, ceramica populară prezintă un vast repertoriu de forme și ornamente, determinate de tehnicile de lucru, cât și de utilizarea pieselor adaptate diferitelor necesități casnice. Materia primă utilizată în olărit este, în general, argila, cu precădere așa-zisul lut galben (mult mai nisipos cu cât se găsește mai la suprafața pământului).

Olăritul presupune o munca obositoare, îmbinând forța fizică, îndemânarea și un vast tezaur al cunoștințelor moștenite din tată în fiu. Orice greșeală poate avea drept consecință distrugerea vasului; de aceea, olăritul este un meșteșug rezervat în exclusivitate bărbaților, femeile ajutând eventual doar la decorat, dar cazul de studiu propus, Stilul Vicșoreanu reprezentat astăzi de Eufrosina Vicșoreanu, demonstrează că excepțiile pot surveni.

Olarii scot lutul din locuri speciale, îl aduc în gospodărie și îl frământă cu mâinile, picioarele, amestecându-l cu apă. Pasta astfel obținută se curăță de impurități, tăindu-se în felii subțiri și se lucrează apoi la roată, formată din două discuri, unul mai mic sus și unul mai mare în partea de jos, acestea fiind unite printr-un ax vertical. Formarea vasului necesită o tehnică deosebită și o viteză de lucru mare, pentru că pasta nu trebuie să se usuce (uneori vasul se realizează chiar în 40-50 de secunde). Vasele, înainte de ardere, sunt ornamentate și eventual smălțuite. Cea mai răspândită tehnică de decorare folosește un corn de vită, având în vârf o pană de gâscă, susceptibilă de-a oferi decoruri fine (C. Nicolescu, P. Petrescu, 1974, pp. 24-25).

Cromatica vaselor de ceramică păstrează tradiții străvechi. Ceramica roșie din sud-vestul țării este de proveniență romană, iar galbenul, verdele și albul din diferite centre indică tradiții bizantine. Ornamentarea ocupă un loc important în cutumele acestui meșteșug, întrucât un vas este într-adevăr frumos, atunci când toate elementele sale componente sunt potrivite cu obiectivul vasului: vânzare sau uz personal. Deși nu se simt în largul lor, când vorbesc despre prețuri (ca și cum exprimarea mercantilă ar afecta arta din mâinile lor), aceștia nu își ascund regretul că munca lor este subapreciată, în raport cu efortul depus. Fie că vând prin magazine online sau își etalează marfa la porțile caselor din satul Olari, un ulcior sau o farfurie de Horezu nu va depăși 20-30RON, un preț care nu acoperă toate costurile meșteșugului prin care își câștigă existența.

1.3. Tradiție versus modernitate în ceramica vâlceană

Cromatica folosită de meșterii contemporani din satul Olari respectă canoanele tradiționale, dar în același timp încearcă să se adapteze la gusturile estetice, aflate în continuă schimbare din ultima perioadă. Utilizată cu discernământ, culoarea crează o stare de confort fizic și psihic, de bună dispoziție.

Figură 3 Cromatica contemporana in creatiile mesterilor din Horezu, după C. Mihăescu, 2005, pp. 136-137

Roșul, galbenul și albastrul sunt cele trei culori de bază sau primare, deoarece nici una nu poate fi reprodusă cu ajutorul celorlalte. Meșterii olari știu acest lucru intuitiv, ca tradiție de familie și le folosesc drept baze pentru creațiile lor. Prin combinarea acestor culori primare, două câte două, în cantități egale, rezultă culorile secundare sau binare (oranj, verde, violet). Astfel, din combinația roșului cu galbenul rezultă oranjul, din combinația galbenului cu albastru rezultă verdele, iar din albastru și roșu ia naștere violetul, culori folosite în prezent de meșterii olari din Horezu (C. Mihăescu, 2005, p. 100-101).

Pe lângă culori, însăși lada de zestre a motivelor artistice a suferit câteva transformări. Ornamentele geometrizate extrag din realitate liniile esențiale, conferându-le o simetrie, alternanță personală. Pe lângă tradiționalele spirale, soare sau stea, clienții contemporani cer să vădă pe vasele comandate brazi, flori, animale preferate (cu excepția Cocoșului de Horezu) sau chiar inițiale ale numelui lor sau orice element care le stârnește interesul. Oricare ar fi motivul cerut, meșterii olare îl stilizează, adică îl trec print-o grilă inconștientă a arhetipurilor comunicate de generațiile anterioare, supunându-l principiul simetriei și al succesiunii alternative (ibidem, p. 110).

Simetria impune ordine și echilibru între părți, creând o structură omogenă și armonioasă. De exemplu, realizarea crengilor de brad, de o parte și de alta a tulpinii sau a celor două porumbițe raportate la un punct de referință despărțitor constituie exemple în acest sens. De cealaltă parte, alternanța presupune ca varietatea de motive folosite se vor supune unui ritm alert și inedit, susceptibile de-a creea acele frize decorative ce alungă monotonia percepției vizuale (ibidem, p. 111).

II. Ceramica de Horezu

Istoric al ceramicii în zona Horezu

Deși a existat dinainte de primele menționări documentare, meșteșugul nu a cunoscut o stimulare adecvată decât în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, de numele căruia se leagă chiar legende locale (C. Mihăescu, 2005, p. 14). Stimularea producției meșteșugărești, în plan cantitativ, dar și calitativ, pe domeniile curților feudale și domnești, ale mânăstirilor, ca și în spațiul orașelor și târgurilor a determinat – în răstimpul feudalismului dezvoltat și al celui târziu – o diversificare fără precedent a meșteșugurilor, deopotrivă cu specializarea meșteșugarilor de la nivelul extragerii materiei prime la individualizarea unor tipuri de operații sau de obiecte. În Vâlcea, arta brâncovenească a valorificat tradiții locale cărora le-a lăsat urme specifice în: arhitectura de zid, sculptura în piatră, prelucrarea artistică a lemnului, feronerie, zugrăvit, port popular, textile de interior, broderie, olărie, într-un mixt omogen, denumit sugestiv de la palat la sat (ibidem, pp. 30). Pe acest traseu, cazul olăritului este peremptoriu: inițiativa domnitorului a transformat un modest centru local tradițional (din satul Olari) care satisfăcea cerințele utilitare din zonă, într-un centru artistic de rezonanță, a cărui noutate impusă, ceramica smălțuită, după modele bizantine îi va deveni marca definitorie și durabilă până azi. Etapa post-brâncovenească, subiect al luptelor interne, a încetinit într-o oarecare măsură dezvoltarea Horezului (G. Stoica, 2001, p. 54). Un secol mai târziu, centrul de la Horezu reușește să se evidențieze printr-o tehnică de decorat unică: desenarea cu cornul sau gaița pe angobă (ibidem, p. 56). Meșterii olari ies din anonimat și încep să producă pentru orășeni, dar Primul Război Mondial le zdruncină micile afaceri de familie. Ascendența stilului popular din perioada interbelică, acea Belle Époque a istoriei, reprezintă deschiderea tradiției către modernitate, caracteristică complementară cu acel sector conservator al spiritului țărănesc în cultura populară (ibidem, p. 60).

Elementul esențial pentru perioada modernă din devenirea culturii noastre populare este continuitatea ei structurală, care cunoaște grade diferite de conservare a elementelor vechi în raport de izolarea sau non-izolarea comunităților sătești. În Vâlcea, care are puține enclave (ex., în zona montană a Loviștei, de-a dreapta și de-a stânga Oltului) și care cunoaște o bogată istorie a conexiunilor culturii și artei țărănești cu biserica și curtea feudală, iar, mai recent, și cu orașul, continuitatea a însemnat, mai întâi, perpetuarea multora dintre inovațiile realizate în dublul circuit de valori – „de jos în sus” și „de sus în jos” – al societății. Astfel, meșterii lemnari din arealul mânăstirilor Hurez și Bistrița, continuând tradiția decorației brâncovenești pe mobilier de curte feudală ori de biserică, executau până în 1989 obiecte de mobilier pentru locuințe de oameni înstăriți din lumea satului ori uși de intrare la diferite biserici de sat din zonă. Predominant, însă, va rămâne și aici nivelul artistic autentic țărănesc (către care coboară, într-un alt exemplu, și centrul ceramic de la Olari-Horezu) (I. Soare, 2010, pag. 457-460).

Așa cum era așteptat, momentul 1989 a însemnat pentru tradiția ceramică un reviriment. Identificarea exclusivă a autenticului țărănesc în formele culturii populare (obiecte etnografice, obiceiuri și texte folclorice) devenise, după anii '65, imperativul adoptat cu obstinație de către specialiștii etnografiei și folclorului românesc, caracteristică pe care meșterii populari au renegat-o în zorii democrației. Deși meșteșugul nu mai este atât de profitabil ca altă dată, tradiția este preluată de la o generație la o generație, ceea ce ne face să credem că olăritul la Horezu nu va muri niciodată, în ciuda impedimentelor. Întrucât UNESCO a acordat o distincție importantă arealului cultural, considerăm că o nouă etapă va începe pentru ceramica de la Horezu, inclusiv financiar.

Motive în ceramica de Horezu

Motivele decorative folosite de meșterii olari sunt simboluri și ar trebui tratate ca atare, nu doar ca emanențe vizuale. Simbolul este punctul de pornire al oricărei comunicări, fiind deținătorul sensului total, precum și forma de manifestare a realității ca idealitate. Antropologii consideră simbolul ca pe o modalitate autonomă de cunoaștere, el ținând de substanța vieții spirituale, mediind între cunoașterea imediatului și cea a lumii spirituale de dincolo de aparențe (G. Durand, 1998, p. 87). Așadar, aplecarea profundă asupra simbolurilor din arta populară nu poate să fie decât profitabilă pentru o mai bună înțelegere.

Figură 4 Simbolul păsării pe o farfurie smălțuită, după C. Nicolescu, P. Petrescu, 1974, p. 107

Arta populară se caracterizează printr-o intenție mai ales simbolică, artistul tinzând spre încifrarea motivelor naturale. Astfel, motivele decorative precum linia ondulată reprezintă urcarea și coborarea soarelui; triunghiurile negre, alternând cu triunghiurile albe, desemnează succesiunea zilei cu noaptea; cercul sau pătratul cu punct in mijloc reprezintă anii care se succed. Acest tip de incifrare nu are rolul de a închide sensul, ci, dimpotrivă, de a-l invita pe privitor să caute propria sa interpretare asupra lumii în care trăiește.

Impresia dominantă de armonie și prospețime oferită de arta populară iși are izvorul nu numai in interiorul îndrăzneț al formelor obiectelor de artă populară și în geometrismul, am spune modern, al decorului țărănesc, ci și în cromatica rafinată folosită de creatorii-artiști țărani. O decantare milenară a gamei cromatice a condus la obținerea unor culori vii, fără să fie țipătoare și la culori calme, potolite, fără să fie terne, mohorate (G. Stoica, P. Petrescu, p.51). Acest paragraf descrie cel mai bine pendularea sacru-profan din fiecare obiect de ceramică produs la Horezu. Profanul este reprezentat de lutul, din care ar fi fost creat și omul cândva, grija zilei de mâine și tot ce ține de viața cotidiană, pe când culoarea și simbolurile folosite sunt amintirea transcendenței, spre care omul tânjește. Nu întâmplătoare este predilecția străbună a olarilor spre a creiona soarele, stelele, păsări sau celebrul cocoș de Horezu, toate sunt elemente care amintesc de Cer, de dorul omului de a-și depăși condiția.

Echilibrul de forme și culori din gospodăria și interiorul țărănesc relevă faptul că orice lucru se remarcă mai întai prin formă. Formele articulate și culorile intr-o imagine sau succesiune de imagini, devin limbaj atunci cand comunică aceleași sensuri mai multor indivizi. În compoziția obiectului de artă populară, elementele estetice nu sunt nici secundare, nici primordiale. Ele sunt integrate formei care răspunde scopului unitar funcției. Forma derivă din armonizarea proporțiilor, din echilibrarea raporturilor dimensionale și constituie o dovadă a dezvoltării simțului plastic al creatorilor populari, al meșterilor (N. Dunăre, 1979, p. 12). Același teoretician propune ca orice act creativ popular să fie analizat în funcție de trei categorii, în care elementele integratoare s-ar putea regăsi: registrul abstract, concret sau simbolic (ibidem, p. 50).

Asociațiile de motive și ornamente exprimă viziunea individului asupra lumii, precum și un mod de comunicare, așa cum am mai afirmat. Motivele geometrice sunt deosebit de semnificative și au o largă răspandire. Întreaga plastică populară romanească este dominată de simboluri ca pătrat, cerc, con, cruce, piramidă, sferă, spirală, triunghi, fapt bine cunoscut. Ele apar și in alte sectoare ale creației, confirmând aceeași funcție apotropaică. În basme, eroul aflat in imprejurări grele face un cerc in jurul său și in felul acesta scapă de adversarul malefic, pe care trebuia să-l infrunte singur, noaptea, în biserică (P. Ursache, 1998, p. 126). Există situații in care figurile geometrice se suprapun, astfel valoarea simbolică capătă alte proporții; valoarea simbolică se intregește in acest caz, motivele simbolice completandu-se unele cu altele. Culorile care acoperă spațiile geometrice au și ele valoare simbolică. Contrastul poate creea efecte vizuale suprinzătoate, având și el o valență simbolică (de înfruntare a contrariilor, a Binelui/ Luminii și Răului/ Întunericului). Astfel, distingem în ceramica de Horezu contrastul culorilor calde și reci, contrastul culorilor complementare, contrastul simultan, contrastul de saturație sau contrastul cantitativ. Rolul contrastului este să sublinieze unele caracteristici,simboluri, ornamente sau motive (ibidem, p. 128).

Horezu, element al patrimoniului UNESCO

Studiile de arheologie au avansat ipoteza că centrul de ceramică de la Horezu ar putea să existe încă din Preistorie si că doar în urmă cu 300 de ani si-a schimbat caracterul arhaic al productiei sale, dar această vechime nu i-a adus nicio distincție notabilă, cum este cea UNESCO, acordată în decembrie 2012.

Conform cercetătoarei Corina Mihăescu, cea care a colaborat la întocmirea Dosarului de candidatură al României la UNESCO pentru sesiunea 2012, ceramica de Horezu este unică, are particularitati specifice, care o diferențiază de alte centre de olărie din Oltenia, chiar și din întreaga Românie (C. Mihăescu, 2005, p. 10). Cei patru ani de lobby pe lângă UNESCO au meritat sacrificiul, cel puțin la nivel formal, întrucât meșterii populari nu sunt foarte convinși că această distincție le va îmbunătăți traiul.

Lucrată cu mâna, pe roată, ceramica din Horezu are o tradiție aparte de lucru, cunoscută numai de comunitatea de olari din vestitul sat al ceramicii. Datorită tehnicilor speciale moștenite, transmise din tată în fiu, olarii simt „la mână” pamântul și apreciază din ochi dimensiunile „gogolotului” – bulgărele de pământ care este transformat în obiecte de ceramică. Roata este instrumentul ce permite obținerea formei obiectului, folosind o tehnică aparte, a mișcărilor – un cod tradițional de gesturi. Fiecare olar are un fel anume de a modela, un stil aparte, dar toți meșterii respectă ordinea operațiilor (C. Mihăescu, 2005, pp. 60-65).

Subiectivitatea lor, probabil elementul care i-a convins în ultimă instanță pe reprezentanții UNESCO că ceramica de Horezu este altceva decât variantele de ceramică din lume, intervine în momentul decorării. Potrivit Nicoletei Pietraru, descendenta unei familii de renume, a face ceramică înseamnă a munci exact ca părinții si bunicii săi. Singurele noutăți sunt elementele auxiliare mai bune în vremurile contemporane și viziunea sa despre lume: Pentru așternerea culorilor pe vas, folosesc cornul de vită cu vârful unei pene de gâscă în capăt. Încerc sa pastrez vechile modele: cocoșul, emblema noastră, a olarilor din Horezu, arborele vieții, șarpele casei, spirala vieții, spicul grâului, decorații florale, coroane, motive geometrice (idem, p. 190).

Ceramica de Horezu este, în general, smălțuită si necesită două arderi: primul foc sau „foc de rușală” si al doilea foc – „focul de smalț”.Cuptoarele de la Horezu sunt de suprafață, construite din caramidă, în forma de trunchi de con, baza mare fiind pe sol. Formele ceramice sunt rezultatul experienței acumulate de generații, precum și practicilor transmise fără întrerupere: taiere (farfurii) cu diamentre diferite, ciorbalâce (castroane mari), boluri, cești de țuică, ulcioare, strachini, icoane, suporturi pentru lumânari, glastre, vaze de flori, ploști sau căni pentru vin. Eufrosina Vicșoreanu, protagonista studiul nostru de caz, ne marturiseste: Mama m-a născut în atelierul de olărie, iar tata m-a învățat meseria de copil. Ceea ce știu este că pentru a face olărie trebuie să muncești cu pasiune, cu finețe, dar și cu dragoste (ibidem, p. 197).

Importanța acestui element de patrimoniu cultural imaterial, olarii care lucrează mereu în „Stilul Horezu”, dorința de a promova si de a pune în valoare tehnicile, cunoștințele și practicile legate ceramica locală au determinat înfiintarea, în 1971, a Târgului National de Ceramica „Cocosul de Hurez”, care le conferă localnicilor sentimentul de continuitate a valorii lor identitare. Comunitatea din Horezu se identifică cu acest element patrimonial, iar numeroasele documente de arhivă, cercetările întreprinse la Horezu de etnografi si etnologi, nu fac decât să confirme această stare de spirit (idem, pp. 24-26).

Sub aspect demografic, ceramica de Horezu este practicate de grupuri mici de olari din orasul Horezu si satul Olari, cu vârsta între 20 si 80 de ani, deopotrivă bărbați și femei. UNESCO a considerat că tehnicile de producere a ceramicii de Horezu sunt elemente vii de patrimoniu cultural imaterial care necesită protejare și salvgardare pentru asigurarea viabilității acestei forme de artă populară în context national si international. Importanța acordată salvgardării ceramicii de Horezu se traduce prin: transmiterea cunoștințelor și practicilor legate de ceramica de Horezu generațiilor urmatoare; încurajarea meșterilor olari pentru a-și creea propriile colecții si expoziții de ceramică, precum și magazine de desfacere a produselor; organizarea, în continuare, a Târgului Național de Ceramică, dar și încurajarea turismului cultural prin promovarea acestui meșteșug tradițional. Deși par nobile, aceste măsuri se vor lovi ca întotdeauna de scuza autorităților locale și județene referitoare la fondurile necesare desfășurării, lucru pe care meșterii olari îl cunosc prea bine, de aceea decizia UNESCO pare să fie primită ca oricare altă promisiune de ameliorare a condiției lor.

III. Studiu de caz: Stilul Vicșoreanu

3.1. Amintirea lui Victor Vicșoreanu

Pentru a creea acest studiu de caz, întocmai olarilor studiați, am pornit de la un material brut, vizita la Eufrosina Vicșoreanu, încercând să creionăm tiparul unei cercetări mediate (N. Al. Știucă, 2007, p. 9). Spre deosebire de exemplele surprinse în literatura de specialitate, nu am aplicat chestionare, demersul nostru s-a rezumat la tehnica observației participative și susținerea unui interviu, pe baza ghidului anexat (am pornit la drum cu cele 10 întrebări, dar pe parcurs Eufrosina Vicșoreanu ne-a oferit răspunsuri bogate în informații, pe care le-am reprodus cât mai fidel cu putință în lungul fragment din subcapitolul 3.2).

Olarii din Horezu, de fapt Olari este satul care a consacrat localitatea vâlceană drept centrul ceramicii tradiționale din România (considerăm acest lucru, fără a dori să minimalizăm aportul unor centre de ceramică precum Săcel din județul Maramureș sau Deleni din județul Iași, dar Cocoșul de la Hurez este evenimentul, care pune în valoare și reîntregește popularitatea centrului vâlcean). Acolo am regăsit-o într-o casă, transformată în muzeu, pe Eufrosina Vicșoreanu, cu câteva luni (mai precis în luna noiembrie 2012), înainte de trecerea ei în neființă. Nu avem pretenția de-a fi aflat secrete nebănuite de la această doamnă a ceramicii, de care autoritățile își aduc aminte doar la începutul lunii iunie.

Meșterii populari din zona Horezu au fost inventariați încă din anii 1970, cel puțin aceasta este impresia, pe care ne-a lăsat-o documentele studiate. În momentul temporal 1972, erau menționate 30 de sate în care se practică meșteșuguri de veche și remarcabilă tradiție, mai mult de jumătate din ele sînt cuprinse în sistemul de îndrumare a meșterilor populari prin așezăminte culturale, prin secțiile cooperației meșteșugărești sau prin clasele Școlii populare de artă, în scopul dezvoltării producției lor la nivelul cerințelor și gusturilor contemporane (G. Stoica, E. Secoșan, I. Vlăduțiu, P. Petrescu, 1972, p.229). Cadrul organizatoric poate fi continuat prin alte câteva detalii interesante. Paradoxal sau nu, înainte de momentul 1989, doar Victor Vicșoreanu era înregistrat ca meșter ceramist, pe când Eufrosina Vicșoreanu era pomenită tangențial, ca fiind soția sa, ajutorul său în făurirea vaselor de ceramică. În casa sa mare și frumoasă, Victor Vicșoreanu intenționează să organizeze o cameră-muzeu în care să expună cele mai reușite piese de ceramică. Tatăl său, Gheorghe Vicșoreanu, nu se semna pe obiecte (Victor face la fel), astfel în cadrul expozițiilor de ceramică trecea drept autor necunoscut. Păstrează de la părintele său un ciorbalîc, decorat cu verde și brun în interiroul de culoare albă. În privința stilizării – susține el – l-am întrecut pe tata. Nu știu însă dacă și în privința autenticității! … Materialele nu mai sunt aceleași, iar gusturile s-au schimbat și ele. Sunt acum mai moderne (idem).

Prin ceea ce creează, Victor Vicșoreanu ne dovedește nu poate fi vorba de o ruptură între arta tradițională și cea contemporană. Orice model nou păstrează câte ceva din trăsăturile ceramicii vechi, mai ales când este vorba de modul în care se decorează vasele, de felul cum sunt dispuse florile pe suprafața acestuia. Așa se explică reușita pieselor, ornamentat bogat, prin combinarea unor motive ca: faguri, stele, frunze șempălău, altițe, ochi, covor, cârlige, păianjen, boboci, care impresionează și prin coloritul lor divers. O vreme, a lucrat vase ce se apropriau întrucâtva de creațiile tradiționale, prin mărimea, forma (cu două funduri și uzna înăuntru) și ornamentica lor. Astăzi însă, Victor Vicșoreanu lucrează mai mult vase de mărimi intermediare între taier și strachină, cu un singur fund și uzna în afară, cu fondul în genere mai încis, iar păianjenul mărit – obiecte solicitate de public (G. Stoica, E. Secoșan, I. Vlăduțiu, P. Petrescu, 1972, p. 242).

Victor Vicșoreanu a sporit corola de minuni a lumii, învăluind în mister lucruri și fenomene a căror concretețe, fără intervenția sa plină de sensibilitate, nu ar fi mărit în veci a lumii taină. Victor Vicșoreanu a fost olar. A trăit toată viața sa în cătunul Olari al târgului Hurez. A lucrat mereu oale, dar nu de orice fel, ci oale din pământ picurate fiecare cu suflet. Așa s-a făcut că taierele sale s-au numit taiere cu suflet, ulcioarele – ulcioare cu suflet , străchinile – străchini cu suflet (C. Mihăescu, 2006, p. 9). Într-un ton mitic, teoreticiana continuă portretul olarului Vicșoreanu devenit Olarul, care a furat meseria de la Dumnezeu, a copiat modelul, frămâtând lutul, dar neavând suflare divină pentru a însufleți materialul, l-a încredințat focului sau Meșterul Manole, care în loc de monastire 'naltă cum n-a mai fost alta, vrea să lase posteriorității vase unicat, cum nu sunt altele pe pământ. În cumințenia lui, pământul l-a ascultat blând și s-a lăsat frământat, mângâiat. Aproape o viață de om cât a lucrat, Olarul nu a încetat să picure în fiecare vas, câte puțin din sufletul său, până când, zidit de viu la temelia lui, s-a făcut una cu pământul (idem).

3.2. Stilul Eufrosinei Vicșoreanu

Ceea ce este curios este faptul că în literatura de specialitate, raportarea la stilul Vicșoreanu se face prin amintirea lui Victor Vicșoreanu, pe când activitatea Eufrosinei Vicșoreanu trece pe locul al doilea, fiind văzută ca un ajutor al acestuia (în timpul vieții), iar după moartea acestuia ca un continuator al artei acestuia, dar niciodată drept o creatoare de sine stătătoare. Ion Vlăduțiu o menționează în monografia sa din 1981, dar nu se oprește asupra activității feminine din zona ceramicii: Multă vreme, atunci când se vorbea despre creatorii populari din renumitul centru de olari de la Horezu, se aveau în vedere numai olarii, fără a se releva, iar uneori fără a se aminti măcar aportul unora dintre femei. Stimularea creației populare în țara noastră a avut ca unul din rezultate și descoperirea unor femei talentate care s-au impus în atenția opiniei publice. În 1973 s-a afirmat Aurelia Ogrezeanu, iar ceva mai târziu Eufrosina Vicșoreanu, ambele distinse cu marele premiu la ediția din 1977 a prestigioasei manifestări – concurs Cocoșul de Horezu. În 1978, alături de ele se impune atenției, prin creații originale, și Ioana Mischiu. Creația acestora se distinge îndeosebi prin finețea decorului, printr-o cromatică mai caldă, prin câmpuri decorative originale (I. Vlăduțiu, 1981, p. 101).

Întocmai demersului Corinei Mihăescu, considerăm că nu putem vorbi despre stilul unui artist ceramist, fără a vorbi de omul din spatele imaginii publice, implicând resorturile interioare care-l influențează spre un anumită simbolistică sau alta. Întrucât stilul este omul însuși , ipostaza de creator implică o punere între paranteze a lumii obiective, urmată de transcendența spre absolut, Spirit, starea de frumos … tot atâtea definiții pentru a descrie lumea de dincolo de aparențe, spre care tinde orice creator de ceramică (ibidem, p. 13).

Una din puținele mențiuni, în care este descrisă Eufrosina Vicșoreanu apare în cartea Corinei Mihăescu, intitulată sugestiv Stilul Vicșoreanu. Indubitabil, aceasta este numită soția sa (vorbind de-o carte scrisă în timpul vieții lui Victor Vicșoreanu, imaginea bărbatului este cea care predomină), care, în tihna zilelor și a nopților, în câteva rânduri, mi-a stat alături, depănând amintiri, povestind, rememorându-și viața alături de Victor al ei. Tot ea a fost cea care a rostuit în cuvinte semnele, simbolurile și mesajele ascunse în discursul artistic conținut de taierele făurite de olar (idem).

Ca și în cazul demersului deja amintit, locația interviului nostru a fost aceeași cameră-muzeu, camera în care Eufrosina Vicșoreanu își primește fiecare oaspete, arătându-i printre lacrimi locul său sfânt, în care Victor Vicșoreanu este mereu prezent.

Familia Vicșoreanu este închinată meseriei de olar. De la cel mai vechi membru amintit (străbunicul Marin) până la cel mai recent descendent, Ion (Nuși), băiatul Eufrosinei și Victor Vicșoreanu, toți membrii familiei au trecut prin furcile caudine ale olăritului. Poate că expresia de furci caudine nu este cea mai indicată pentru a exprima această realitate, dar Eufrosina Vicșoreanu a accentuat întotdeauna ideea de sacrificiu de sine, dedicare, efort pentru a creea vase de ceramică cu adevărat unice, altfel orice demers făcut în grabă și impulsionat doar de dorința de-a avea cât mai mulți bani se va răsfrânge asupra frumuseții vasului ieșit din cuptor. Când este muncă și cât este magie din această rețetă? Probabil că niciodată nu vom ști, mai ales că Eufrosina Vicșoreanu nu mai este printre noi pentru a se confensa și a-i învăța pe cei tineri meșteșugul rupt din Rai.

Întrecerea admisă de către cei doi olari, soț și soție, pare să fie mai mult un impuls spre perfecțiune, căci în realitate în interviurile pe care le dădea, (Victor Vicșoreanu) vorbea adesea despre Eufrosina cu mândrie (C. Mihăescu, 2006, p. 24). Chipul Eufrosinei Vicșoreanu se distinge indirect din aprecierile adresate soțului său în timpul vieții, pentru ca după moartea acestuia presa și publicul interesat să își direcționeze atenția asupra muncii sale de olar de sine stătător. În cele din urmă, vom exemplifica tendința menționată (prezența ca ajutor al artistului Victor Vicșoreanu). În 1993, Corneliu Bucur, fost director al Muzeului Astra din Sibiu menționa că familia Vicșoreanu trebuie așezată în fruntea tuturor olarilor de azi ai României, pomenindu-l și pe fiul acestoria, Ion Vicșoreanu, căruia îi prezicem o carieră de elită, de se va dărui precum părinții săi, cu aceeași dragoste meseriei învierii lutului (ibidem, p. 25).

Născută la 16 mai 1935, în satul Olari din orașul Horezu, județul Vâlcea,Bottom of Form Eufrosina Vicșoreanu spune cu mândrie că a lucrat ceramică pentru Regele Mihai și familia Ceaușescu. Pe cât de glorioase au fost vremurile de altădată, pe atât de mult deplânge soarta ceramicii în zilele noastre, când prețurile nu mai acoperă costurile, iar tinerii nu mai simt nevoia de a-și dedica timpul acestui meșteșug.

M-am născut în atelierul de olărit. Acolo m-a făcut mama. Probabil că de aceea am și iubit foarte mult ceramica, așa își începe povestea, Eufrosina Vicșoreanu, cea mai renumită meșteră ceramistă din județul Vâlcea. S-a născut din părinți care știau să modeleze argila care se găsea doar în dealul Ulmetului de lângă Horezu. De mică mi-a plăcut să modelez lutul. Am fost trei frați și doar eu am învățat să fac ceramică. Și am mai luat și soț olar. Când eram eu mică se lucra totul la mână. Era mult mai greu, nu ca astăzi. Și lutul se prepara greu, își amintește artista care nu și-a schimbat tehnica de-a lungul vremii.

În calitatea de artist ceramic, a lucrat mii de vase în decursul celor 70 de ani, de când învârtește roata olarului. În ciuda vârstei, pasiunea cu care descrie plămădirea unui vas este contagioasă, interlocutorul sfârșește prin a-și dori să încerce și el/ea magia lutului: pământul era tăiat cu o cuțitoaie și pus într-un vas la macerat, cu apă. Apoi era jucat bine în piciore și frâmântat cu mâinile. Se lăsa apoi să dospească precum o cocă. Pe urmă era modelat. Din mâinile oamenilor lutul lua forma vaselor care erau puse la zvântat câteva zile, arse apoi în cuptor, date cu zmalț și decorate.

În mod ipotetic, puteam să aleg ca figură centrală pentru acest studiu de caz orice meșter olar din satul Olari, dar povestea Eufrosinei Vicșoreanu m-a atras din prima secundă, lecturând bibliografia de specialitate. Eufrosina Vicșoreanu este ceea ce astăzi numim cu emfază feministă, dar ea consideră doar că a făcut ceea ce trebuia să facă, conform condiției sale eduacționale (a terminat doar șase clase) și condiției sociale (fiind soția unui olar).
Am fost printre primele femei care au decorat ceramica. Fac farfurii, castroane, căni, castronele mici. Cel mai mult îmi place să le fac decorul cu însemnele ceramice din zona noastră, cocoșul, pomul vieții, pânza de păianjen, steaua, altița, șempălăul. Decorul se învață foarte greu, îți trebuie ani mulți de muncă și experiență ca să faci artă. Ca să faci decor îți trebuie în primul rând experiență, mână și ochi, explică Eufrosina Vicșoreanu.
Acasă, pe strada Olari artista are un adevărat muzeu din obiecte de ceramică. Casa ei și atelierul de olărit sunt vizitate de sute de oameni, în fiecare an. Expoziția de acasă are peste 300 de obiecte din ceramică. Cuprinde farfurii de toate mărimile, fiecare cu un alt decor, cești, ceșcuțe, castroane. Fiecare are ceva aparte. Obiectele care fac parte din expoziție nu sunt de vânzare, ele pot fi doar admirate. Multe din ele sunt vechi de peste 100 de ani și sunt moștenire de la părinți și socrii. Eu nu lucrez pe scară industrială, ci lucrez la nivel de creație, Cât timp sănătatea mă va mai ajuta, îmi doresc să pot lucra ceramică în stilul creat de soțul meu, ca să pot lăsa urme de român pe acest pământ, așa cum pomenea el (Victor Vicșoreanu).

La întrebarea referitoare la respectul tradiției creării de obiecte ceramice, Eufrosina Vicșoreanu este categorică: Pe timpuri arta era artă și obiectele erau adevărate. Ceramica noastră nu mai e ce a fost. Acum au apărut foarte multe chinezării. Tineretul nu mai ține de valoare și nație. Din familia noastră rămân cu olăria Maria Frigură, fiica noastră, și baiatul, Ion. Eu și tatăl nostru am încercat să le explicăm, dar și celor care ne-au călcat pragul, cu gândul de-a învăța, că există talent născut, dar trebuie și modelat prin multă muncă și încăpățânare. Dacă nu ți-a ieșit bine un vas, o iei de la capăt, remodelezi lutul și încerci să fie bine de data asta. Un alt sfat, pe care l-aș da tinerilor, este cumpătarea. În acest meșteșug poți fi orbit de strălucirea unor bogății, deși în ultima perioada vasele de ceramică nu s-au mai vândut ca altădată. Chiar și așa, pot spune că este o mare primejdie, pentru că, luptându-te cu tine însuți să aduni tot mai mulți bani, vei lăsa la urmă talentul. Eu și Victor nu ne-am lăsat ademeniți niciodată de mirajul ăsta.

Am lăsat pentru finalul interviului o întrebare delicată, cea referitoare la poziția sa artistică, dacă a depășit sau nu ipostaza de ajutor al lui Victor Vicșoreanu. Întrebarea aceasta mi-a mai fost pusă și în trecut, când nu era un lucru tocmai normal ca un soț să-și încurajeze soția în tainele olăritului. Nu știu cine a fost mai bun, el sau eu, acum că el nu mai e, tot ce pot să fac e să-i duc mai departe munca, așa cum după moartea mea, Maria și Ion ne vor duce numele mai departe. Eu și Victor am preferat să trăim modest, nu ne-am bătut niciodată joc de meșteșug și cumpărători. Ne-am făcut remarcați firesc, lăsând timpul și mulțumirea oamenilor să vorbească în locul nostru. Nu ne-am linguțit pentru a atrage atenția criticilor de artă, am avut destulă răbdare să așteptăm răsplată cuvenită după truda noastră. Am scos la iveală frumuseți, pe care ochii celor din jur nu le-au văzut încă și cu acest gând plec în mormânt.

Stilul Vicșoreanu

Eufrosina Vicșoreanu consideră că este demna continuatoare a stilului inițiat de soțul său. În primă instanță, parcurgând literatura de specialitate, am pus semn de egalitate între creațiile lui Victor și ale Eufrosinei Vicșoreanu, dar ajungând la casa-muzeu a familiei, mi-am dat seama că există câteva deosebiri între cele două viziuni asupra lumii și Eufrosina Vicșoreanu poate fi considerată un artist de sine stătător, nu doar un discipol al soțului său.

Cocoșul de Hurez al familiei Vicșoreanu (să luăm drept element de comparație o singură matrice stilistică) se deosebește de creațiile celorlați meșteri olari prin dinamism (pare că este întotdeauna gata să-și ia elanul) și coloristică, cei doi soți mizând pe culori tari, vivace, pentru a surprinde freamătul naturii (albastrul închis, puternic și roșul în aceeași tentă, care atenționează vizual trecătorul). Dintre cele două variante de cocoș surprinse în imagine, cu greu am putea spune care a fost creat de Victor Vicșoreanu și care de Eufrosina Vicșoreanu. Doamna ceramicii se destăinuie, arătând spre talerul mic și înfățișând un cocoș în roșu ca fiind al său, pe când celelălt aparține soțului trecut în neființă. Spre deosebire de soțul său, afirmă că este orientată mai mult spre aspecte telurice (pe când Victor Vicșoreanu tindea să geometrizeze experiența sa cotidiană), fapt sesizabil în modul de-a ilustra Pomul Vieții, care seamănă foarte bine cu proprii copaci din ogradă sau reprezentarea Frunezi, surprinsă în imaginea de mai sus: Victor îmi spunea că tot ce fac aduce aminte de lucruri femeiști, de pildă frunzele mele sunt mai mult broderii decât frunze, așa cum sunt ele în realitate. Liniile demarcatoare sunt greu de stabilit între cei doi soți și probabil acest demers ar văduvi tezaurul lăsat în urmă, de-aceea ni se pare firească abordarea Corinei Mihăescu, care vorbește de un stil Vicșoreanu drept stilul ceramicii horezene ce ține de tradiție, pe care s-au altoit o nouă viziune ce constră într-o grafie inedită, conținând o înviorătoare topică a motivelor, o nouă armonie a ornamentului, o imaginație elegantă și o complicată, o aleasă jirăvire a culorilor în sensul de tehnică personală ce oferă încântare ochilor, prin delicatețea și voluptatea contururilor fine ce creează imaginea unui păienjeniș miraculos (C. Mihăescu, 2006, p. 34). Concret, familia Vicșoreanu a revalorificat motive vechi, de altfel folosite de către toți olarii din zonă, dar transformate prin grila personală. Astfel, vița-de-vie, Soarele, brâul, florile, Cocoșul, elemente brâncovenești (pajura, fagurele, lămâița), repertoriul dragostei (ochiul dragostei, frunza mărului, strugurele, batista ginerelului) au fost executate într-o notă discordantă, dar respectând simbolistica locală (idem). Familia Vicșoreanu nu s-a mărginit doar la acest patrimoniu de sorginte locală, în camera-muzeu a Eufrosinei Vicșoreanu existând vase ceramice aparte, nu foarte numeroase, întrucât au fost tatonări în a încerca altceva, dar nu lipsite de grație, cum ar fi bobocii de flori, spicul grâului, pana de păun sau pânza de păianjen.

Respectând repertoriul formal al zonei, familia Vicșoreanu a creat mii de taiere, căni, ulcioare, străchini, ciorbalâce, cești, solnițe, sfeșnice, vaze, fructiere sau pușculițe. Camera-muzeu, în care Eufrosina Vicșoreanu invită orice vizitator, adăpostește doar o mică parte din acest repertoriu.

Artista ceramistă deplânge slaba implicare a autorităților în sprijinirea meșteșugului, deși raportarea sa constantă la vremurile comuniste, când exista o cooperativă dedicată meșteșugarilor, poate fi considerată un semn subiectiv. Cât privește noua distincție UNESCO, la acea vreme doar un zvon, Eufrosina Vicșoreanu este destul de clară: Olarii din zona asta, dar și din alte regiuni nu trăiesc cu promisiuni, fie ale propriului stat sau de peste hotare. Avem nevoie de ajutor să supraviețuim, nu atât bănesc, cât ca breaslă. Poziția artistei este exemplificată prin puține măsuri de încurajare luate de autoritățile locale sau județene, întrebată care ar fi acestea, am observat o doză de ezitare și dorința de-a schimba subiectul, manifestată prin aplecarea asupra unui vas, vrând să-l examineze ca pentru prima dată.

Înainte de-a termina studiul de caz, aș dori să precizez că aceeași întrebare am pus-o și altor meșteri olari din deja celebrul sat Olari, dar răspunsurile au fost fie negative, fie meșterii olari întâlniți au preferat să considere că nu au auzit cuvintele UNESCO, autorități locale, ceea ce mă duce cu gândul la o anumită doză de insatisfacție. De cealaltă parte, primarul orașului Horezu, Ilie Fârtat sau doamna Elena Stoica, directorul Centrului de Promovare și Conservare a Culturii Tradiționale Vâlcea au afirmat că există o serie de măsuri locale pentru stimularea și perpetuarea acestui meșteșug, dar criza și-a făcut simțita prezența. Faptul de-a vedea tradiția Cocoșului de Horezu cu greu pusă în scenă, datorită lipsurilor financiare, trebuie să fi influențat într-un fel sau altul optica meșterilor olari, dar cele două instanțe sunt convinse că distincția UNESCO va aduce, pe lângă un plus de popularitate pe plan mondial, și posibilități de atragere a unor fonduri mai generoase.

În urma oricărei politici economice sau culturale rămân familii de ceramiști, care respectă tradiția și încearcă să-și câștige existența într-un fel sau altul. Într-una din paginile turistice dedicate Horezului, familia Vicșoreanu ocupă un loc de cinste, urmată de alte familii, care și-au adus aportul la dezvoltarea ceramicii:

* Victor și Eufrosina Vicsoreanu, urmați de fiul lor, Ion Vicșoreanu

* Victor și Stelian Ogrezeanu

* Nicolae Tambrea

* Dumitru și Ioana Mischiu

* Gheorghe și Maria Iorga

* Mihai și Maria Bascu

* Costel și Ionel Popa

Pe lângă acești maeștri ceramiști deja consacrați, o nouă generație de artiști încearcă să ducă mai departe școala de ceramică din Horezu, cum ar fi Milu, Constantion și Maria Bascu; Nicoleta (Mischiu) si Laurentiu Pietraru; Ion și Mihaela Paloși; Viorel, Ionel, Florin și Aida Frigura; Elena si Irinel Miutoiu; Alina si Liviu Iorga; Cristian Tanasescu; Ion, Ștefan si Felicia Mischiu sau Sorin Giubega. Așa cum se poate observa cu ușurințp, noua generație este formată din fiii/fiicele sau rudele apropriate ale meșterilor amintiți în categoria numelor consacrate în ceramica românească, ceea ce accentuează încă o dată ideea de vocație și dedicare, de care este nevoie pentru a învăța acest meșteșug.

Concluzii

Smulse pământului, îndelung modelate de mâinile meșterului, apoi date cuptoarelor pentru a fura ceva din arșița focului care purifică și, în final, învățate să vorbească limbajul străvechi al bucuriei, stării de vis, vasele de ceramică își au locul lor în povestea culturii noastre tradiționale.

Demersul nostru, deși încorsetat de anumite slăbiciuni (în perioada temporală aleasă pentru cercetare, producția ceramică nu mai este la cote maxime ca primăvara, înainte de festivalul dedicat regiunii; moartea subiectului intervievat; reticența meșterilor olari în privința aspectelor financiare) poate fi continuat prin aplecare asupra festivalului Cocoșul de la Horezu și astfel posibilitățile de-a intra în contact cu mai mulți artiști ceramici va crește. Fie că vorbim de un singur olar sau de un grup de meșteri, discursul lor pare să includă o dublă referențialitate, în care narația pendulează între două tipuri de repere spațio-temporale: unul al intimității cotidiene a atelierului și a gospodăriei țărănești, care presupune un anume mod de raportare la lume, celălalt al realității dinamice generate de relația meșter- potențial client. Dacă prima coordonată ține de componenta imaterială a producerii de vase ceramice, cea de-a doua ne aduce înapoi în lumea obiectivă, nu mai puțin valoroasă sau prea dureroasă, după cum afirma Eufrosina Vicșoreanu (exclamația se refera la declinul artei ceramice, atât ca vânzare, dar și ca interes pentru tinerii de astăzi).

Chiar dacă UNESCO a acordat o distincție importantă regiunii și meșteșugului adăpostit, Horezu este o zonă deficitară ca dezvoltare economică și turistică (în ciuda promovării asidue din ultimii ani), ceea ce ar putea duce la diminuarea constantă a meșteșugului în sine. Oricât de sadic ar părea, un meșter care nu vede un singur client interesat de arta sa, fie față-în-față, fie în mediu online, va renunța a mai crea.

Anexe:

Motive antropomorfe în ceramica populară românească (P. Petrescu, 1969, pp. 49-50)

Antropomorfismul contemporan din ceramica de Horezu (stilul Vicșoreanu și alții)- P. Petrescu, 1969, p. 51

Simboluri din creațiile meșterilor olari contemporani – C. Mihăescu, 2005, pp. 131-140.

D. Articol de presă, în care este menționată noua distincție UNESCO

Ceramica de Horezu ajunge în patrimoniul UNESCO

Meșteșugul ancestral practicat de olarii vâlceni stârnește admirația străinilor

Autor: Raul DUMITRESCU

Meșteșugul olarilor din Horezu și ceramica lor devin valori universale pe lista Patrimoniului Cultural Imaterial al umanității. După doi ani de la depunerea candidaturii la UNESCO, România a impus pe această listă vechea îndeletnicire a „oltenilor de sub munte” alături de Căluș și Doină, alte două valori cu care românii se pot mândri. Potrivit site-ului UNESCO, confecționarea ceramicii de Horezu este „un meșteșug tradițional unic”, practicat atât de bărbați, cât și de femei în partea de nord a județului Vâlcea, procesul de fabricație fiind divizat. Astfel, potrivit descrierii prezentate de UNESCO, „bărbații sunt cei care se ocupă cu extragerea lutului, care este, ulterior, curățat, porționat și udat, frământat, tescuit și amestecat, devenind astfel materia primă cleioasă din care sunt confecționate celebrele vase roșiatice de Horezu. (…) Femeile sunt acelea care decorează obiectele, folosind tehnici și instrumente specifice, cu care desenează modele tradiționale. Îndemânarea și talentul de a combina formele și culorile definesc personalitatea și unicitatea acestui tip de ceramică. Culorile sunt vii și variază de la maro închis, roșu, verde și albastru până la celebrul ivoriu de Horezu”.

Vasele de lut horezene, valoare universală

Horezu este cu adevărat locul unde de secole lutul prinde viață. Orașul vâlcean a reușit, după doi ani de evaluări, să se impună însă și pe lista Patrimoniului Cultural Imaterial al umanității cu ceramica lui devenită acum o adevărată valoare universală. Comitetul Interguvernamental al Organizației Națiunilor Unite reunit la Paris săptămâna trecută a avut de evaluat 18 practici din diferite țări, fiecare supusă la vot. „Noi, românii, nu ne-am modernizat să mergem pe cuptoare și roți electrice. Pur și simplu sudoarea artistului, ceramistului, se transformă în ceramică, eu aș spune chiar artă. Sunt peste 100 de familii în Horezu care trăiesc din crearea și comercializarea ceramicii… Legat de simbolistică, e un adevăr că cele trei sau patru simboluri pe care ceramica de Horezu le-a individualizat fac parte din tot ceea ce a avut poporul român mai de preț: răbdarea, istețimea, iar țăranul român a știut întotdeauna să își aștearnă în munca lui de zi cu zi aceste valori perene, iar olarul a știut și mai bine să capaciteze aceste valori fără a avea nevoie de mari investiții. A făcut cu ceea ce a găsit aici în zonă, ceea ce demonstrează că Horezu este cu adevărat un loc binecuvântat de Dumnezeu”, a precizat Ilie Fîrtat, primarul din Horezu.

„Îndemânarea și talentul de a combina formele și culorile definesc personalitatea și unicitatea acestui tip de ceramică. Culorile sunt vii și variază de la maro închis, roșu, verde și albastru până la celebrul ivoriu de Horezu”.- site-ul UNESCO

Unici prin simbolistică și meșteșug

Pentru meșterii olari din Horezu, vasele care ies din mâinile lor sunt deosebite și unice prin simbolistica și tehnica de realizare a lor. Ion Vicșoreanu este ceramist de când se știe. Străbunicii, bunicii și părinții lui au fost olari în capitala Olteniei de sub munte. De câțiva ani, el s-a stabilit în Franța, în capitala ceramicii franceze, dar olăritul din Horezu rămâne pentru el un reper important care merită să fie cunoscut și apreciat de toată lumea. „Ceramica de Horezu este un fenomen unic de o mare valoare culturală națională și internațională care merită să rămână ca altele. Ceea ce e deosebit la ea e că noi am reușit să ne păstrăm tradiția. Nu știu de ce. Suntem un centru de ceramică, printre puținele din Europa care am rămas la o tehnică de realizare ancestrală. Tehnica ei rămâne un secret”, spune Ion Vicșoreanu, meșter ceramist în Franța.
Simbolistica pe obiectele ceramice din Horezu, luată în considerare pentru a introduce meșteșugul olarilor horezeni în Patrimoniul Cultural imaterial al umanității este zoomorfă, vegetală, antropomorfă și geometrică. Dominant este însă cocoșul, dar și alte simboluri ancestrale cum ar fi peștele, șarpele, copacul vieții și altele, simboluri care se regăsesc și acum pe vasele din Horezu. „Inițial , ca decor, s-a pornit de la o spirală, după care s-a ajuns la acele motive stil coadă de păun, spic de grâu, motive florale, solare. Reprezentative pentru Horezu sunt vasele pictate mai aerisit, cu motive mai vechi: cocoșul, arborele vieții, șarpele casei, steaua, soarele… Unic este decorul, piesa de rezistență a ceramicii de Horezu. Decorarea vaselor este unică, stilul nostru nu l-am mai văzut nicăieri”, a precizat și Laurențiu Pietraru, ceramist cunoscut în Horezu.
Recunoașterea valorii ceramicii de Horezu aduce după sine nu numai o protecției deosebită a ei, dar obligă autoritățile române să popularizeze mai mult acest meșteșug printre elevi, tineri și turiști. Acesta este cea de-a treia practică românească introdusă pe lista UNESCO după ritualul Călușului și Doina.

E. Ghid de interviu:

De când timp lucrați vase de ceramică?

Care sunt piesele dvs preferate?

Dacă un client v-ar cere un vas de o anumită formă, coloristică sau diametru, l-ați executa?

Cât timp dedicați făuririi unui singur vas?

Care este simbolistica, pe care o folosiți pentru majoritatea vaselor create?

Ați instruit tineri doritori să învețe acest meșteșug? Câți dintre ei au continuat să modeleze vase de ceramică pe cont propriu?

Autoritățile locale sau cele județene sprijină acest meșteșug?

Considerați eforturile depuse de UNESCO pentru a proteja meșteșugul?

După părerea dvs, care este viitorul olăritului în regiunea Horezu?

V-ați simțit vreodată defavorizată sau din contră favorizată, pentru că sunteți soția lui Victor Vicșoreanu?

Bibliografie

Cazacu-Slama, Tatiana, Limbaj și context, Editura Științifică, București, 1959.

Chelcea, Septimiu, Inițiere în cercetarea sociologică, București, Editura Comunicare. ro, 2004.

Dalea, Ileana, O istorie a artei ceramice, București, Editura Meridiane, 1987.

Dalea, Ileana, Ceramica în mitologia Eladei, București, Editura Viitorul Românesc, 2001.

Dunăre, Nicolae, Ornamentică tradițională comparată, Editura Meridiane, București, 1979.

Durand, Gilbert, Figuri mitice și chipuri ale operei, Editura Nemira, București, 1998.

Evseev, Ivan, Dicționar de arhetipuri și simboluri culturale, Timișoara, Editura Amarcord, 1994.

Giddens, Anthony, Modernity and Self-Identity, Stanford, Stanford University Press, 1991.

Lemny, Ștefan, Sensibilitate și istorie în secolul XVIII românesc, București, Editura Meridiane, 1990.

Mărginean, Ioan, Proiectarea cercetării sociologice, Iași, Editura Polirom, 2000.

Mihăescu, Corina, Ceramica de Hurez. Lutul – miracol și devenire, București, Editura Contrast, 2005.

Mihăescu, Corina, Stilul Vicșoreanu, București, Editura Contrast, 2006.

Moutsopoulos, Evanghelos, Categoriile estetic, București, Editura Univers, 1976.

Petrescu, Paul, Imaginea omului în arta populară românească, București, Editura Meridiane, 1969.

Petrescu, Paul; Stoica, Georgeta, Arta populară românească, București, Editura Meridiane, 1981.

Tonoiu, Vasile, Ontologii arhaice în actualitate, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989.

Servier, Jean, Magia, Institutul European, Iași, 2001.

Soare, Ion (coord.), Enciclopedia județului Vâlcea, Râmnicu-Vâlcea, Editura Fortuna.

Stoica, Georgeta; Secoșan, Elena; Vlăduțiu, Ion; Petrescu, Paul, Arta populară din Vâlcea, Vâlcea, Centrul Județean de Îndrumare a Creației populare și a mișcării artistice de masă Vâlcea, 1972.

Stoica, Georgeta; Bocșe, Maria, Dicționar de artă populară romanească, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985.

Stoica, Georgeta; Petrescu, Paul, Dicționar de artă populară, Editura Enciclopedică, București, 1997.

Stoica, Georgeta; Horșia, Olga, Meșteșuguri artistice tradiționale, Editura Enciclopedică, București, 2001.

Știucă, Narcisa, Alexandra, Cercetarea etnologică de teren, astăzi, Editura Universității din București, București, 2007.

Ursache, Petru, Etnoestetica, Institutul European, Iași, 1998.

Articole de specialitate:

Dan Anghel, articolul Acțiunea viciilor tehnologice de prelucrare asupra degradării ceramicii arheologice, Annales Universitatis Apulensis Series Historica, disponibil pe istorie.uab.ro/publicatii/colectia_bcss/…7/31_anghel.pdf, consultat pe 28 decembrie 2012.

Loredanei-Maria Ilin-Grozoiu, articolul Concepția despre lumină în tradiția creștină și populară din Oltenia, Arhivele Olteniei, nr. 25, Editura Academiei Române, 2011.

Webografie:

Cristina Hermeziu, articolul Decizie: Ceramica de Horezu a devenit patrimoniu Unesco, diponibil la http://adevarul.ro/cultura/arte/decizie-ceramica-horezu-devenit-patrimoniu-unesco-1_50bf2ca5d3775b2b9f7b4c21/index.html, consultat pe 29 decembrie 2012.

Laura Rădău, articol Ceramica de Horezu, tradiție nealterată de 350 de ani, disponibil pe http://www.ramnic.ro/articole/ceramica-de-horezu-traditie-nealterata-de-350-de-ani-49922/2012-12-11, accesat pe 11 decembrie 2012.

Maria Dorina Pașca, articolul Psihologia ușii, disponibil pe http://www.bjmures.ro/bd/P/001/07/P00107.pdf, consultat pe 29 decembrie 2012.

Roxana Jianu, articolul Ceramica populară și muzică ambientală, disponibil pe http://jurnalul.ro/cultura/arte-vizuale/ceramica-populara-si-muzica-ambientala-591429.html, accesat pe 20 decembrie 2012.