O Altfel de Datorie

Capitolul I

Iubire și război

Capitolul 1.1 Coordonatele romanului interbelic

Lucrarea reprezintă o cercetare amplă asupra operei dramatice a unuia dintre cei mai reprezentativi scriitori români. Structura execezei se bazează pe clasificarea clasică a teatrului lui Camil Petrescu în drama absolută, drama istorie și comedie insistând mai ales pe analiza atentă a personajelor a relațiilor dintre acestea, a specificității conflictului dramatic.

Astfel am încercat să revalorizez unele personaje, considerate pe ne drept de critica literară drept secundare sau negative, precum Sinești, Robespierre sau Cellino, în dauna personajelor principale și să subliniem incapacitatea autorului de a crea personaje feminine viabile.

Personajul feminin este împărțit în trei categorii : păpușa – Kiksikem, Mioara, Ela ; prostituata – Nora, Bella, Emilia și femeia ideală – Alta, Ioana, doamna T. și în registru comic – Georgeta Demetriade, Ana Zasu și Maria Omu. Prima categorie aduce în prim-plan tipul de personaj dorit de către autor în sensul de partener-pasiv. Ce înseamnă acest lucru? Barbatul lui Camil Petrescu dorește să aibă alături o femeie-accesoriu, o femeie de alcov, frumoasă, dar fără ambiții sociale sau materiale, decorativă, dar nu complicată, un soi de animal senzual menit să destindă prin joc și cochetărie orizontul împovărat de căutării febrile al bărbatului.

În cadrul clasificării pe care am propus-o, cel puțin în primele două categorii, se observă că autorul a urmarit acest tip de personaj, femeia-accesoriu la mai multe vârste. Primul exemplu elocvent în acest caz este Kicsikem, micuța nemțoaică, din perioada timișoreană, idealul absolut feminin, tipul de ingenuă, care nu este pervertit încă de nicio aspirație de parvenitism social. Siluetă fluidă, în mișcare, femeia reprezintă oaza de liniște,de împăcare, răgazul binefăcător.

Mioara este o Kicsikem puțin mai evoluată, în sensul că ea are o existență și dincolo de ușile dormitorului. Ea ar fi putut fi pe aceiași treaptă cu Ela, dacă nu ar fi fost discreditată, ca și Radu dealtfel, prin ironie. Parcursul ei este prestabilit, iar existența ei ulterioară nu face decât să demonstreze o teză inițială.

Mioara este un personaj oarecum ciudat în sensul că ea nu este un product de început al unui scriitor debutant. Dimpotrivă, la data conceperii acestei piese, dramaturgul crease personaje feminine puternice, definite, referindu-ne aici la Alta sau Ioana Boiu. Ea suferă de anumite inconsistențe, după cum Emilia suferă toate tarele unui anume tip de personaj, prostituata. Mioara este cea mai năpăstuită reprezentantă a categoriei în care am încadrat-o, aceEpoca marcată de cele două razboaie mondiale are un impact puternic asupra societății, dar și a beletristicii românești. Deși participarea la primul război mondial s-a dovedit a fi sângeroasă și sondată cu numeroase victime, sfârșitul conflagrației o aduce pe România în tabăra învingătorilor. Acest lucru face ca mult doritul ideal al unității naționale să se materializeze. Putem vorbi astfel nu numai despre un succes la nivel politic, dar și la nivel cultural. Unirea Bucovinei și a Transilvaniei cu Regatul Român marchează perioada de apogeu a expensiunii teritoriale din istoria românilor și totodată înflorirea universului literar. Numarul scriitorilor crește considerabil, iar cumulul minților luminate aspiră spre Occident.

Perioada interbelica constituie o etapă de tranzit pentru literatura română, mai exact trecerea de la tradiționalism spre modernism. Dorința de a evolua aduce romanul românesc interbelic în vecinătatea capodoperelor europene. Înainte de această perioadă, psihologia ființei umane era un tărâm neexplorat de scriitori, însă literatura interbelică își exprimă interesul pentru viața interioară a eroilor. Este, totodată, perioada în care atenția acordată mediului urban primează în detrimentul celui rural și în care problema țărănească devine fadă când începe să se vorbească despre sondarea conștiinței.

Interesul pentru lumea rurală nu a dispărut complet. Spre exemplu, Liviu Rebreanu, prin capodopera Ion pune bazele romanului modern. Deși este o monografie a vieții rurale, tehnicile narative atestă tendința de modernizare a prozei românești. Dar romanul nu este dedicat în întregime vieții țăranului. Datorită planurilor paralele, romancierul construiește o imagine a coabitării intelectualității cu țărănimea. Așa cum afirmă și Al. Săndulescu, cu ajutorul lui Liviu Rebreanu „(…) genul cel mai modern al prozei obține acum un reprezentant de talie europeană.” Atât în romanul Ion, cât și în Pădurea spînzuraților, apar eroi prinși într-un conflict interior. Dacă Ion se frământă între datoria față de propriul ideal și iubire, Apostol Bologa ilustrează drama intelectualului prins între datoria față de un stat străin și cea pentru propriul popor, dramă care gravitează în jurul iubirii. Problematica expusă de romancier în operele sale este cea a influenței austro-ungare în Transilvania. Războiul propriu-zis nu reprezintă o povară de neîndurat pentru eroul rebrenian, el capătă valențe zguduitoare doar în momentul în care românul este nevoit să lupte împoriva fraților de sânge. Aici se declanșează conflictul interior al personajului. Dacă eroul camilpetrescian vede războiul ca pe un eveniment macabru, dominat de teamă, durere și lipsă de organizare, pentru eroul lui Liviu Rebreanu reprezintă „adevăratul creator de energii”.

Un alt romancier care inovează literatura română este Camil Petrescu. Romanele sale, Patul lui Procust și Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, pun bazele romanului modern. Atât Ștefan Gheorghidiu cât și Fred Vasilescu sau Ladima fac parte din categoria personajelor „mutilate” sufletește de societate sau de propriile convingeri. În romanele lui Camil Petrescu universul interior al eroului primează, lumea exterioară fiind doar un cadru care sporește conflictele interioare ale personajului. Opera camilpetresciană este dovada clară că proza modernistă este un amestec de filozofie, psihologie și psihanaliză. Literatura nu mai este o artă limitată doar la scriere, ci devine un proces complex reprezentat de personaje pe măsură, gânditori profunzi și lucizi care fac din trandiționalism istorie.

În opera lui Camil Petrescu, filozofia ocupă o poziție însemnată. Romancierul a preluat numerose idei din cugetările unor mari gânditori și le-a transpus în operele sale. Astfel, întâlnim intuiționismul bergsonian care așează intuiția umană ca punct de plecare spre cunoașterea absolută, sau fenomenologia husserliană care pune accent pe lumea interioară a individului.

Cea mai întâlnită figură de stil din opera lui Camil Petrescu este comparația. În același timp, puteam afirma că acest artificiu artistic este singurul mod prin care eroii camipetrescieni fac legătura între universul lor interior și cel exterior. „Folosește cât vrei să te explici comparația. Încolo nimic”. Acesta este sfatul pe care autorul îl dă naratorilor unuia dintre romanele sale, iar așa cum notează Irina Petraș, „(…) chemată să sensibilizeze o idee abstractă atunci când nu e doar apropierea a două obiecte pentru a-l clarifica pe unul dintre ele(…) comparația își depășește oarecum condiția în opera lui Camil Petrescu, dobândind o profunzime superioară metaforei.”.

Un alt prozator care și-a adus aportul la dezvoltarea beletristicii românești este Mircea Eliade. Maitreyi întrunește toate calitățile unui roman modern, fiind o narațiune subiectivă de analiză psihologică, dar totodată un roman al autenticității. Amestec între operă literară și autobiografie, romanul redă poveste de dragoste trăită de autor în India. Aflat sub masca personajului Allan, Mircea Eliade zugrăvește o imagine a culturii indiene, a tradițiilor și cel mai important, a diferențelor dintre Orient și Occident. Apropierea de o bengaleză care provine dintr-o castă înaltă reprezintă pentru european deschiderea cutiei Pandorei.

Ca și celelate personaje interbelice mai sus menționate, Allan adăpostește un conflict interior. Diferențele dintre cele două culturi, iubirea pentru o bengaleză, dar și luciditatea dusă la extrem alimenteză situația conflictuală din interiorul eroului.

Așa cum afirmă G. Călinescu, „Întâlnirea a doi indivizi de rase felurite într-un decor sugerat, nu atât plastic cât prin siguranța amănuntelor sociale, e memorabilă. Mircea Eliade a îmbogățit literatura română cu o viziune nouă, scriind întâiul roman exotic în adevăratul înțeles al cuvântului.”.

Capitolul 1.2 Filozofia iubirii și drama lucidității

Unul dintre romancierii care au contribuit la modernizarea romanului românesc și care a apelat la tehnicile mai sus menționate este Camil Petrescu. El inovează romanul interbelic prin problematicile pe care le abordează în scrierile sale, deoarece așa cum afirmă și Ov.S.Crohmălniceanu „Nici unul n-a examinat mai lucid ca el condiția tragică pe care-o cunoaște activitatea spirituală în societatea burgheză”. Filozof și intelectual lucid, interesat de mutațiile la nivel psihologic, Camil Petrescu dă viață unora dintre cele mai complexe personaje ale literaturii române. Ca un artist desăvârșit, el presară bucăți din viața sa în opere dându-le o savoare deosebită. Așa cum experiența războiului a pus bazele unui roman, și trăsăturile unor femei care au făcut parte din viața lui pot fi identificate cu ușurință în spatele eroinelor sale. Se pare că și copilăria romancierului are o influență majoră asupra operei sale. Așa cum afirmă Sanda Radian, „(…) situația lui de copil abandonat s-a insinuat pe nesimțite în opera sa, cu urmări deloc neglijabile.” Tematica operelor sale este conturată pe marginea conflictelor interioare ale eroilor. În romanele sale întâlnim personaje sensibile, dornice de experimentarea iubirii superioare, iubire ieșită din tiparele profanului .

Adept al lui Stendhal dar și a prozatorului francez, Proust, Camil Petrescu își construiește opera în conformitate cu teoriile celor doi romancieri. Acest mixaj de tehnici era absolut necesar în viziunea lui Camil Petrescu pentru modernizarea prozei românești. De la Stendhal a preluat autoanaliza eroilor, dar și examinarea leziunilor sufletești. Dar G. Călinescu contestă valoarea stendhaliană a romanului: „ Să deschidem nu romanele lui Stendhal, ci jurnalul lui intim. Stendhal culege de la orice femeie ceea ce i se poate da (…) Eroul îndrăgostit trebuie să fie plat și fără spirit critic (…) Camil petrescu este însă misogin”

Marcel Proust a avut o influență mai mare asupra prozatorului român. Existența unui personaj narator, fluxul memoriei involuntare, dar și renunțarea la ordinea cronologică a evenimentelor sunt elemente împrumutate de la marele prozator francez. Universul interior al personajului primează, memoria afectivă construind un traseu propriu al evenimentelor.

Ținând cont de faptul ca romancierul a scris în aceeași perioadă cu famoși prozatori moderniști , nu e de mirare că opera sa epatează printr-un surplus de elemente nemaiîntâlnite. O primă caracteristică care îl apropie pe Camil Petrescu de prozatori ca Virginia Woolf sau William Faulkner este ideea relativității. Tot ceea ce percepem, percepem cu subiectivism. Realitatea capătă o formă diferită în funcție de persoana care o percepe. De aici vine interesul pentru lumea interioară. Așa cum Berbard, personajul Virginiei Woolf, considera limbajul cheia cunoașterii absolute, la fel și Gheorghidiu speră să găsească în filozofie răspunsurile care îl măcinau.

În Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război ne este prezentat Ștefan Gheorghidiu un personaj în interiorul căruia se duce crâncena bătălie între iubire și datoria față de propriile convingeri și principii. Tocmai această dispută îi refuză eroului nostru dreptul la fericire și împlinire sufletească. Iubirea și raționamentul sunt elemente antitetice, iar o luptă între ele nu face decât să fructifice sentimente de frustrare și neputință . Orice ființă umană, fie ea una rațională, este neputincioasă în fața iubirii absolute și ajunge în cele din urmă sclava ei .

Personajele masculine camilpetresciene sunt cunoscute pentru inadaptarea lor spirituală si pentru faptul că sunt într-o perpetuă căutare a absolutului, iar tentația de a-i numi ,,întruchiparea frustrării” este foarte mare . O figură care admite această trăsătură dominantă a eroilor lui Camil Petrescu este chiar personajul mai sus menționat, Ștefan Gheorghidiu . Încă de la inceputul romanului, putem observa că avem de-a face cu un bărbat care își așeaza orgoliul la baza fiecărei acțiuni și chiar la baza relațiilor pe care le leagă. Discuția de la popotă îl surprinde în latura sa cea mai pregnantă, de intelectual neîmplinit care încearcă să teoretizeze până și cele mai enigmaice trăiri ale omului și al cărui orgoliu exacerbat nu-i permite să accepte convingerile camarazilor săi : „Discuția dumneavoastră e copilăroasă și primară. Nu cunoașteți nimic din psihologia dragostei. Folosiți un material nediferențiat.” Doar gândul că și el ar putea face parte din tabăra celor înșelați îi întunecă gândurile și îl face să actioneze în consecință : „E în mine o deznădejde mistuitoare, care numai la gândul că trebuie să ma duc acasă îmi îngroașă vinele gâtului.”

Teoretician al iubirii, Ștefan Gheorghidiu asociază acest sentiment profund cu dăruirea totală din ambele părți. Odată ce devin actanți ai scenariului iubirii, protagoniștilor , privilegiați fiind de plenitudinea sacrului sentiment, li se refuză posibilitatea retragerii . Însă doar femeia , acea creatură „frivolă” crede că are posibilitatea de a distruge această „simbioză sentimentală” luând înapoi doar partea ei de investiție . Oare nu așa ar trebui să fie ? Chiar și cea mai pură dintre iubiri poate fi distrusă, însă protagoniștii, ca și până atunci, trebuie să fie capabili de o nouă iubire și să investeasca necontenit aceeași pasiune care îi poate consuma în cele din urmă. Iubirea nu are principii și nu e nici rațională, iar trăsătura dominantă este spontaneitatea cu care apare in viața oamenilor. Însă ea poate să dispară cu acceași rapiditate cu care își face apariția.

După cum am menționat, orgoliul a jucat un rol decisiv în viața lui Ștefan Gheorghidiu. Tot el a dus la înfiriparea relației dintre erou și soția sa, și tot el a creat prăpastia dintre ei. Să fii ales de una dintre cele mai frumoase studente este un lucru de-a dreptul măgulitor. Este clar însă că acest lucru nu este suficient intr-o poveste de iubire. Relația cu Ela a reprezentat pentru Gheorghidiu „hrana” orgoliului său : avea lângă el femeia pe care toți bărbații o doreau și în plus, ea asista și la cursurile de filozofie. Ce își putea dori mai mult ? Însă acest lucru a fost doar mirajul atingerii absolutului. Situația avea să se schimbe în momentul în care Gheorghidiu observă că soția lui acordă interes altor lucruri care nu făceau parte din sfera lui de interese.

Interesul soției sale pentru bani în detrimentul propriei familii nu este prima lovitură pe care Ștefan Gheorghidiu o primește din partea unuei persoane apropiate. Dacă în viziunea eroului, tatăl întruchipează imaginea sacră a intelectualului lucid și integru, figura maternă nu se bucură de același privilegiu. Imaginea mamei este marcată de interesul pentru bani și putere trădându-și propriul fiu în favoarea lui Nae Gheorghidiu. Plecând de la aceste evenimente, este comprehensibil scepticismul eroului camilpetrescian în ceea ce privește devotamentul femeilor din preajma lui. Într-o lume în care primează puterea banului și ascensiunea în viața socială, Ștefan Gheorghidiu așteaptă un suflet pereche, dezgustat la rândul lui de mizeriile comunității și însetat de cunoașterea absolută, dornic să evadeze într-un univers atipic.

Atitudinea pe care o are față de Ela, ne face să îl asociem pe eroul camilpetrescian cu Pygmalion, creatorul îndrăgostit de creația sa. Această analogie oferă o și mai mare doză de ambiguitate enigmaticului protagonist. La un prim nivel de interpretare, putem afirma că Ștefan nu a fost niciodată îndrăgostit de soția sa, ci de o iluzie pe care el o născocește. Foarte important de analizat este și motivul necesității eroului de a făuri această himeră. Așadar apar două teorii în ceea ce privește contextul creației. În primul rând putem vorbi despre Ștefan Gheorghidiu misoginul, care consideră că nu s-a născut încă o femeie demnă de valorile sale superioare. Prin urmare, nevoia de a-și ciopli partenera de viață apare din sentimentul de incompatibilitate, ceea ce îl aduce pe erou în vecinătatea altui personaj mitologic, Procust. Gheorghidiu, la fel ca și personajul mitologic, este tributar unui anumit tipar feminin, iar sufletul Elei este schingiuit în încercarea acestui Procust interbelic de a-l modela în conformitate cu propriul standard.

O altă ipoteză care ar putea elucida dorința creației este cea a tânjirii spre absolut. Intelectualul erou cu un considerabil bagaj de cunoștințe filozofice, refuză să experimenteze o iubire ce aparține unui anumit tipar și își modelează iubita în conformitate cu idealurile sale, astfel încât împreună să dea un nou înțeles noțiunii de iubire. Un alt Hyperion al literaturii interbelice, Ștefan Gheorghidiu, deține însușirile necesare pentru a fi asociat cu geniul eminescian. Incompatibilitatea morală, superioritatea față de ceilalți, dorința de cunoaștere absolută, dar și imposibilitatea împlinirii prin iubire, nu fac decât să întărească această afirmație. În cazul eroului nostru, Demiurgul este reprezentat de propriile valori și canoane filozofice, iar Cătălina este corespondenta Elei care asistă până și la cursurile de filozofie și matematici superioare pentru a se dovedi vrednică de iubirea marelui geniu interbelic. Dar spre deosebire de Hyperion, Gheorghidiu nici nu ia în calcul posibilitatea părăsirii mediului său pentru o femeie de rând. Ela trebuie să facă saltul din profan spre sacru pentru a obține cea mai pură dintre iubiri.

Până și o noapte de amor pornea de la o discuție filozofică. Dezbaterea „neliniștii metafizice” în patul conjugal, ba mai mult, pretenția ca soția sa să cunoască toate dedesubturile filozofiei constituie o pasiune dusă la extrem. Nu e de mirare că un om care inițiază o noapte erotică cu o dezbatere a filozofiei lui Kant, nu are pereche în lume.

În viziunea lui, Ela era sau mai degrabă trebuia să fie întruchiparea perfecțiunii feminine, femeia opusă mediocrității, însoțioarea care îi împărtășea convingerile. Interesul pentru lucrurile materiale nu au făcut decât să o transforme în opusul femeii la care el aspira. De aici a pornit si gelozia dusă la extrem și indignarea. Era gelos că soția sa prefera lucrurile materiale in detrimentul bogăției spirituale. Acesta este momentul în care Ela încetează să mai fie „cățeluș blând”, așa cum o denumea soțul ei la începutul relației lor. În viziunea lui Gheorghidiu, interesul acordat situației financiare a familiei o făcea pe Ela vulgară și interesată. Se poate afirma cu ușurință faptul că aceasta este o reacție de auto-apărare a unui persoane slabe atunci când altcineva îi descoperă vulnerabilitatea. Observând stângăcia soțului său de a-și apăra interesele, Ela decide să intervină, însă partenerul ei, i-a socotit fapta ca pe o insultă la adresa lui. Teama de a nu fi privit de soția lui ca o persoană neajutorată care necesită protecție permanentă, îl face să acționeze, sau mai bine spus să se justifice: „Aș fi vrut-o mereu feminină, deasupra discuțiilor acestea vulgare, plăpândă și având nevoie să fie protejată, nu să intervină atât de energic, interesată.”. Intelectual cu aspirații filizofice, Ștefan Gheorghidiu dezbate cu patos propriile convingeri, însă consideră degradant să lupte pentru un lucru material care de altfel îi aparține. Dezamăgirea lui a plecat nu de la faptele Elei, ci de la faptul că s-a înșelat în privința ei. S-a dovedit că imaginea pe care o avea despre soția lui nu era o oglindire a acesteia, ci oglindirea propriilor aspirații. Deși pentru el soția lui era o ființă superioară, capabilă de cugetări profunde, s-a dovedit a fi în cele din urmă umană, cu defecte și slăbiciuni, o femeie care dorește să ia viața ca atare fără să teoretizeze fiecare fenomen. Degradarea relației amoroase nu se datorează moștenirii primite sau comportamentului soției, ci datorită propriului război interior.

Drama eroului se naște în primul rând din disputa dintre vocea rațiunii și cea a iubirii. Acest lucru face ca existența lui Gheorghidiu să fie condamnată la suferință. Însetat de adevărul absolut dar și de iubire, dornic să dezlege marile mistere ale lumii, dar in același timp să cunoască iubirea adevărată, eroul își îndreaptă propria viață spre un labirint din care nu mai are scăpare. Gelozia este mereu prezentă în viața lui și astfel îi impovărează din ce în ce mai mult drumul spre pacea sufletească. Atunci când realizează că soția nu i-a fost infidelă, autosugestia, îmbibată de gelozie fiind, insistă să aibe ultimul cuvânt: „Îmi dau lacrimile și plâng de bucurie.Va să zică era totuși o soluție, când eu nu vedeam niciuna…Pe urmă a început bănuiala că aș putea fi victima unei abile manevre.”

Evenimentele capătă o altă turnură în momentul în care Gheorghidiu cunoaște drama războiului. Astfel, eroul nostru ajunge din nou în mijlocul unui război psihologic care, de data aceasta, se duce între sentimentele pentru soția sa și datoria față de tovarășii de arme. Imaginea camarazilor care au pierit în război și suferința colectivă nu-l ajută să deslușească misterele care îl frământau, însă îl fac să își stabilească noi priorități. Dacă înainte realitatea reprezenta pentru el neîmplinirea sentimentală, odată cu razboiul, Gheorghidiu cunoaște o realitate dură, care curmă destine și suflete. Putem afirma că tocmai drama războiului l-a determinat să pună capăt dramei individuale provocată de incertitudinea în care trăia. Suferința de care era înconjurat, disperarea camarazilor săi și pericolul iminent la care era supus în permanență sunt ,,artificiile” razboiului care transformă o adevarată catastrofă sentimentală într-o problemă insignifiantă.

Experiența terifiantă a războiului reprezintă o continuare a călătoriei ințiatice. Intelectual lucid pus față în față cu ororile conflagrației, Gheorghidiu are ocazia să facă o analiză filozofică a omului într-o situație limită din viața lui. Este expusă situația omului aruncat în războiul care nu îi aparțiene de către o societate dominatoare. Războiul nu însemna eroism, ci dezorganizare și incompetență din partea conducatorilor. Gândul morții și iminența ei sunt prezente permanent în mintea Gheorghidiu: „Cranii sfărâmate de paturi de armă, trupuri străpunse și prăbușite sub picioarele celor care vin din urmă. (…) Știu că voi muri, dar mă întreb dacă voi putea îndura fizic rana care-mi va sfâșia trupul. Și un gând stăruie, plutind peste toate, ca o întrebare pentru mine: pentru mine cum va fi? Glonț… baionetă sau explozie de obuz?”

Poveste de dragoste dintre Gheorghidiu și Ela nu este pusă sub semnul eșecului. Căsnicia a reprezentat pentru eroul camilpetrescian o călătorie inițiatică, un proces de autocunoaștere în care, dorind să afle tot mai multe lucruri despre soția sa, ajunge să se descopere pe sine. Astfel, ultimele pagini ale romanului îl prezintă pe Ștefan Gheorghidiu intr-o altă lumină decât cea în care ne-am obișnuit să îl vedem. „În corespondență am dat și peste o scrisoare anonimă.(…)Ce n-aș fi dat altădată pentru ca să am certitudinea că mă înșală. Cum așteptam la pândă, cu fruntea arsă și pumnii crispați!”În mod clar, acesta nu este Ștefan Gheorghidiu pe care l-am întâlnit la începutul romanului. După cum afirmă și el însuși, în trecut tânjea după o dovadă care să îi confirme sau să îi denege infidelitatea soției, dar acum nimic nu mai conta. Drama colectivă a razboiului i-a adus în prim-plan adevăratele tragedii umane, lipsite de orice fel de superficialitate. În ultimele rânduri, Gheorghidiu dă dovadă de mai mult curaj decât a facut-o vreodată până atunci. Decide să o părăsească pe Ela și să îi lase ei atât lucrurile materiale cât și toate amintirile care i-au legat. Momentul despărțirii de soția sa îl transformă pe Gheorghidiu în Hyperion al literaturii interbelice, ființa superioară fără pereche în lume. Ieșirea din scenă este demnă de un suflet superior și totodată duce la o curățare a imaginii pe care am vazut-o pe parcursul romanului. Tocmai din acest motiv putem afirma că nu avem de-a face cu un învins, ci cu un învingător care a ieșit glorios din razboiul interior.

Capitolul 1.3 Apostolul iubirii

Un alt romancier al perioadei interbelice este Liviu Rebreanu. Prozatorul a folosit problema națională ca punct de plecare in romanul Pădurea spânzuraților. Experiența primului război mondial a avut o influentă majoră asupra literaturii de început de secol douăzeci. Românii aflați sub ocupație austro-ungară erau nevoiți să întoarcă armele împotriva propriilor popoare. Acest eveniment a reprezentat unul dintre cele mai traumatizante suplicii la care a fost supus poporul român pe parcursul primului război mondial. Emil, fratele scriitorului, a fost soldat în armata austro-ungară. Suspectat că vrea să dezerteze, a fost spânzurat pe frontul de la Ghimeș. Povestea fratelui său stă la baza genezei romanului dându-i o notă tragică, dar și realistă.

În „cel mai bun roman psihologic român”, Liviu Rebreanu, îl prezintă pe Apostol Bologa, prototipul intelectualului din Ardeal, în perioada primului război mondial, prins între datoria față de imperiul austro-ungar și iubirea pentru poporul său.

În prima parte a copilăriei a fost crescut și educat de către mama sa, tatăl fiind arestat în urma procesului Memorandului. Mama și-a canalizat toată iubirea asupra lui, crescându-l totodată într-un spirit sacru, în care Dumnezeu era adevărata cale în viață. De asemenea, femeia care i-a dat viață reprezintă prima persoană față de care Apostol se simte obligat să își îndeplinească datoria. Apropierea de Dumnezeu a constituit o obligație morală pe care copilul a dus-o la bun sfârșit din iubire pentru mama lui.

Apariția tatălui în viața lui Apostol a adus și primul moment de rătăcire al eroului. În ochii copilului, tatăl a venit ca un obstacol între el și mama lui, ca un impediment în calea dragostei pe care și-o manifestau unul față de celălalt. Dar cu timpul Apostol a înțeles că tatăl are modalități diferite de a-și arăta iubirea, iar o simplă strângere de mână era defapt o dovadă de afecțiune. La scurt timp după întoarcerea tatălui, în timp ce spunea o rugăciune în biserică, copilului i se arată Dumnezeu. El l-a perceput înfricoșător, dar mângâietor, „ca o sărutare de mamă”. Defapt, Divinitatea i-a apărut lui Bologa ca o simbioză între figura tatălui și cea a mamei. . Se poate afirma acest lucru întrucât la vestea morții tatălui îl face să afirme: „Am pierdut pe Dumnezeu”.

Și față de figura paternă austeră eroul are o obligație morală. După ce a fost trimis la Năsăud pentru a urma cursurile secundare, Apostol a știut că o situație bună școlară o să îl ajute să obțină respectul și aprecierea tatălui. Astfel, prin reușitele școlare își duce la bun sfârșit una dintre datoriile pe care le are față de figura paternă.

Deși educat în spirit religios și având predecesori care s-au jertfit pentru idealul țării, Apostol își pierde credința în Dumnezeu și ignoră sfatul dat de tatăl său în legătură cu solidaritatea față de poporul român. Toate aceste lucruri încep odată cu obținerea bursei la Universitatea din Budapesta, unde studia filozofia. Aici „mentalitatea lui Bologa se dezvoltă în cadre ungurești”.

Numele eroului, Apostol, anticipează destinul tragic al acestuia, menirea pe care a primit-o la naștere, dar și jertfa pe care o va face. Până și ziua nașterii sale a fost una special. Acesta a venit pe lume în ziua în care tatăl său aștepta condamnarea.

Ca și eroul camilpetrescian, Apostol Bologa are tendința de a acționa din orgoliu. Când observă câtă admirație era pe chipul iubitei sale, Marta, atunci când a văzut un ofițer în uniformă, s-a decis să se înroleze în armată. Se înscrie la școala de artilerie, și trimis pe front , este rănit, decorat și în cele din urmă primește gradul de locotenent. Înrolarea în armată constituie tot o datorie pe care Bologa o simte atât față de iubita sa, cât și față de propriul orgoliu masculin.

Experiența războiului a declanșat o serie de schimbări în interiorul eroului. El se comporta ca un adevărat cetățean loial imperiului austro-ungar, uită de apartenența la poporul român și crede cu tărie în caracterul nobil al războiului: „Războiul m-a smuls din mijlocul cărților, de la universitate, unde aproape pierusem contactul cu viața reală.Dar m-am dezmeticit repede și mi-am dat seama că numai razboiul e adevăratul creator de energii”

Eroul ajunge în scurt timp membru al Curții marțiale. Aici ia parte la condamnarea la moarte a unui sublocotenent ceh, Svoboda, pentru tentativa de dezertare. Tot aici îl cunoaște pe căpitanul Otto Klapka, care atunci când întreabă pe cine vor executa, eroul nu se sfiește să argumenteze mândru circumstanțele care au dus la pedeapsa capitală: „Un sublocotenent ceh, Svoboda…mai mare rușinea pentru corpul ofițeresc…A fost prins tocmai când era să treacă la dușman, înarmat cu hărți și planuri. Rușinos și revoltător!…Nu-i așa?”. Având ,,conștiința pe deplin împacată”, Bologa asistă la execuția sublocotenentului, iar în momentul acela, drama s-a declanșat în interiorul său, nu suficient de mult încât să asităm la o transformare, însă destul de puternic încât să îl urmărească până la sfârșit. Privirea sublocotenentului devine încetul cu încetul o scânteie care va aprinde focul lăuntric. În acest moment suntem martori la o altă datorie față de care Apostol se simte îndatorat: datoria față de uniforma pe care o purta. Deși este român la origine, înrolarea în armata austr-ungară vine cu o serie de obligații pe care eroul și le asumă: „ Eu nu afirm că statul nostru este bun!(…) Nu afirm deloc…Dar câtă vreme există, trebuie să ne facem datoria…Dați-mi un stat mai bun, și o să mă închin.(…) În viață trebuie să contăm pe realități, nu pe dorinți!”

Ca și în cazul lui Stefan Gheorghidiu, discuțiile camarazilor de la popotă îl fac pe Bologa să se îndoiască de concepțiile sale. De asemenea, opinia locotenentului Gross cu privire la victimele războiului îl contrariază și mai mult pe erou: „Nicio datorie din lume nu-mi poate impune să ucid un camarad”. Însă, cel care duce la declanșarea dramei ,,datoriei”este căpitanul Klapka. Acesta se regăsește oarecum în Bologa, mai ales când eroul arată că execuția sublocotenentului ceh nu l-a lăsat indiferent. Umanitatea încă vie a reușit să îi apropie pe cei doi, dar și faptul că ambii erau marionetele unui stat străin care le impunea să îndrepte armele împotriva propriilor popoare. Însă momentul în care se produce drama lui Apostol Bologa vine odată cu mărturisirea pe care i-o face căpitanul. În plan psihologic, istorisirea lui Klapka joacă rolul reflectorului și are funcție revelatoare în conștiința eroului. Deși reușește să distrugă reflectorul rusesc, cel interior rămâne intact, fiind alimentat de propriile îndoieli, de relațiile pe care le încheagă, dar cel mai important de privirea locotenentului Svoboda. Lumina reflectorului din taberele inamice este dafpt lumina speranței care încă se zbate în sufletul eroului, dar pe care superiorii lui, inclusiv Klapka îl forțează să o distrugă. Însă reflector interior va continua să lumineze câmpul de luptă al războiului interior până la sfârșit.

Graiul românesc amplifică și mai mult sentimentele contradictorii ale eroului. Discuția cu Petre îl irită inițial pentru că o percepe ca pe o mustrare, dar în același timp i se umplea sufletul de fericire la auzirea graiului neamului său. Funcție revelatoare în conștiința eroului o are și relația cu preotul Boteanu, aceasta însemnând și reapropierea de Dumnezeu. Trecerea lui Bologa de la profan la sacru înfățișează condiția omului pierdut, tulburat, a cărui singura salvare o reprezintă divinitatea.

Momentul de maximă tensiune pentru Apostol Bologa vine odată cu vesta că unitatea sa va fi mutată pe frontul românesc. Aici suntem martori la lupta dintre ,,datoria” pentru statul în al cărui serviciu lupta și iubirea pentru poporul său: „Orice…orice, numai asta nu se poate! Izbucni dânsul cu o voce arzătoare. Asta ar fi o…o…o(…) o crimă”.

Deși era tulburat de faptul că urmează să lupte împotriva alor săi, Bologa încearcă să rămână același soldat cu atitudinea exemplară. Reușește să distrugă reflectorul inamicului, ceea ce îi aduce laudele generalului. Însă fapta săvârșită nu a fost suficientă pentru a-l convinge pe superior să îl mute pe alt front, ba dimpotrivă, rugămințile sale nu fac decât să stârnească disprețul și furia generalului. Astfel apare gândul dezertării. Deși conștient că riscul de a fi prins și executat este foarte mare, Bologa nu concepe să fie pus în postura de a-și omorî frații: „Acum o lună, chiar acum trei zile, nici n-aș fi îndrăznit să mă gândesc la dezertare…M-aș fi disprețuit eu însumi cel dintâi…Fiindcă până azi am fost alt om…Îmi face impresia, când mă uit înapoi, c-am purtat în mine viața unui străin…”. Dar gândul dezertării dispare pentru un moment când află că a fost mutat la coloana de muniții, deși aprovizionarea cu armament contribuie la uciderea poporului său.

În toată această vâltoare de trăiri care îl măcinau, ia naștere un alt episod care îi tulbură și mai mult gândurile: iubirea care se zămislea între el și Ilona, fiica gropaurului ungur. Simplitatea și inocența „țărăncuței” l-au fascinat pe Bologa, dar în același timp l-au zguduit din temelii. Dar aici apare paradoxul: o părăsește pe Marta pentru că a surprins-o filtrând cu un soldat maghiar, dar se îndrăgostește de o unguroaică. Ruperea logodnei reprezintă o datorie față de sine și totodată față de poporul său: nu putea continua o relație cu o femeie care era atrasă de un ostaș al statului din pricina căruia suferea atât de mult. În același timp, Marta reprezentând punctul de pornire al suferințelor sale. Dar ceea ce simțea pentru Ilona era altceva: „ Nici nu-mi bate inima că merg acasă, nici rău nu-mi pare că mi-au căzut în baltă planurile, se gândi el abătut. Și mă prăpădesc cu firea din pricina unei țărăncuțe.”

Deși era stângaci cu femeile, eroul a avut parte de ,,iubiri trecătoare” chiar și în timpul relației cu Marta. Însă iubirea lui pentru Ilona era, așa cum spune Al. Săndulescu, „o prevestire, un fel de patetic rămas bun zis vieții care avea să se curme foarte curând”. Această dragoste pe care i-o purta fetei îi contrazicea convingerile și era un impediment în calea dezertării: „Își dădea seama că iubirea aceasta îl depărtează de toate credințele și năzuințele lui și totuși simțea că fără ea i s-ar istovi inima(…)Acum nu era capabil să se gândească la nimic căci dorea pe Ilona, cu toate simțurile și gândurile, neîncetat, parcă toată ființa lui ar fi fost amenințată de pieire dacă nu i-ar fi jertfit toate clipele”

În scurt timp o cere în căsătorie pe Ilona, deși tatăl ei s-a arătat sceptic în ceea ce privește povestea lor de dragoste. Decizia de a se căsători pleacă din nevoia de echilibru dar totodată din datoria pe care simțea că o are față de Ilona. Faptul că tânăra țărăncuță i-a oferit ultimele clipe de bucurie, dar și că prin ea a cunoscut adevărata iubire, sunt lucrurile pentru care Apostol se simte îndatorat. Războiul împotriva poporului său a adus multă suferință în sufletul eroului și a dat viață dramei conștiinței naționale, iar iubirea pentru Ilona este ca un pansament pus peste sufletul însângerat. Dar nici dragostea pură pe care i-o purta fetei nu i-a alungat din minte gândul dezertării, iar acest fapt nu a făcut decât să alimenteze frământarea din sufletul său.

Iubirea îi oferea motivația să trăiască, să reziste pentru persoana iubită. Dar lucrurile aveau să se schimbe, iar eroul nostru va fi pus din nou într-o situție limită, fără ieșire. Bologa este chemat la divizie unde primește funcția de membru al Curții marțiale. Acesta devine apogeul dramei sale. Eroul este de această dată prins între iubirea sinceră pentru Ilona și opțiunea dezertării. Gândul că el însuși ar trebui să condamne la moarte doisprezece oameni l-a îngrozit și astfel decide să dezerteze, deși probabilitatea ca acest lucru să însemne sfârșitul vieții sale era foarte mare.

Drumul spre meleagurile inamice era anevoios iar până și natura vroia să îl întoarcă din drum: „Pădurea părea mai deasă și mai tânără.Din când în când crengile joase se agățau de hainele lui Apostol ca niște mâini care ar vrea să îl oprească” . Această scenă amintește de Ana a lui Manole: deși drumul i-a fost presărat cu obstacole și ar fi fost îndreptățită să se întoarcă din drum, din iubire pentru soțul ei, Ana înaintează și astfel își duce misiunea la bun sfârșit. Asemenea Anei, Apostol își acceptă menirea, jertfindu-se din iubire pentru țara sa.

Bologa se rătăcește, iar în cele din urmă este prins de locotenentul Varga. Deși toți cei apropiați lui fac tot posibilul să îi pregătească apărarea în fața judecătorilor, eroul este resemnat cu ideea morții. A știut mereu că aceasta va fi soarta lui, că nu va reuși să fie părtaș la moartea a doisprezece oameni și în același timp să traiască fericit povestea de dragoste cu Ilona. Prin dezertare, Apostol Bologa își îndeplinește una dintre ultimele datorii pe care le mai avea. În primul rând, datoria față de românii al căror dușman refuza să devină, și totodată o altă datorie față de tatăl său: „ Ca bărbat, să-ți faci datoria și să nu uiți niciodată că ești român!…”

Cunoașterea iubirii adevărate a reprezentat pentru Bologa ultimul favor pe care i l-a cerut vieții. Odată ce l-a primit, eroul acceptă ideea morții ca preț pe care trebuie să îl ofere în schimbul iubirii: „Căci ieri viața m-a torturat îngrozitor cu niște clește de foc îngrozitoare!Aseară însă am vazut pe Ilona și…m-am regăsit,mi-am regăsit iubirea(…)Iubirea îmi ajunge, căci iubire îmbărbătează deopotrivă pe oameni și pe Dumnezeu, viața și moartea.cu iubirea în suflet poți trece pragul morții căci ea stăpânește și dincolo(…)”.

Însă, deși aparent era resemnat cu ideea morții, criza psihologică a omului care își află sfârșitul nu întârzie să apară. Deși nu s-a apărat în fața juraților, instinctul de conservare este prgnant, iar gândul „poate că totuși!…” îi sădește în suflet un ultim sâmbure de speranță. În fața morții iminente, singurele sentimente prezente în sufletul lui Apostol sunt iubirea, credința în Dumnezeu și acceptarea morții ca singura soluție, ca o jertfă pentru poporul său, dar și ca pe o pedeapsă. Acestă condiție tragică a românului a fost adusă în prim-plan de Nicolae Iorga: „tragedia ostașului român supt steag dușman care începe cu un spectacol sumbru de spânzurătoare și se mântuie cu însăși jertfirea în aceeași spânzurătoare a chinuitului erou, zguduie. Și peste tot, până în scena finală, e o atmosferă de cugetare religioasă, de responsabilitate umană, de religiozitate care sfințește”

Prin scena morții lui Apostol, Rebreanu conturează cu măiestrie condiția omului în fața morții, zbuciumul sufletesc și totodată teama de a trece la un alt nivel, unul necunoscut. Imaginea coșciugului, a gropii, a ștreangului, dar și a persoanelor pe care le iubea amplifică sentimentului groazei. Eliberarea prin moarte reprezintă ultima datorie pe care o mai avea de împlinit: datoria față de sine.

Atât Bologa, cât și Gheorghidiu sunt puși în fața unei situații care le testează raționalismul și implicit curajul. Eroul camilpetrescian renunță la relația cu Ela din solidaritate și respect față de camarazii lui, iar apostolul lui Rebreanu oferă ca jertfă propria viață din iubire și loialitate pentru poporul său. La începutul drumului, cei doi par extrem de diferiți, unul fiind măcinat de gelozie, iar altul mândru ostaș al unui stat strain, care îl va obliga să întoarcă armele împotriva semenilor. Însă, la final, cei doi expun acceași ipostază: cea a intelectualului lucid, implicat într-un război care nu îi aparține și care îl condamnă la moarte. Deși războiul distruge suflete, reușește în cele din urmă să deștepte conștiințe și să arate celor care sunt dispuși să vadă, adevărata menire în viață. Asemănările dintre cei doi eroi interbelici nu se opresc aici. Drumul celor doi este influențat într-o foarte mare măsură de figura paternă, figură pe care ambii au pierdut-o prematur. Pentru Gheorghidiu tatăl a reprezentat „idealul intelectualului cultivat”, iar pentru Bologa a reprezentat idealul de patriotism și jertfire. Cei doi protagonist înfățișează condiția intelectualului lucid care trăiește experiența războiului, iar singura modalitatea de a evada din acest mediu terifiant este moartea. Într-o notă de subsol din Patul lui Procust este specificat faptul că Ștefan Gheroghidiu ajunge și el în fața Curții Marțiale sub acuzația de dezertare. Această remarcă atinge apogeul asemănării dintre ei. Astfel, avem de-a face cu două finite superioare, inadaptate, lezate moral de experiența nefastă a războiului, a căror singură cale de scăpare este moartea.

Apostol Bologa este prin excelență reprezentantul incompatibilității morale din proza interbelică „Suflet mediocru”, așa cum îl numește G.Călinescu, eroul este câmpul de bătălie a dramelor sufletești. Dorește să fie un brav soldat al imperiului austro-ungar, dar în același timp conștiința națională îl supune la chinuri groaznice. Dragostea care înflorește în sufletul său este și ea un factor care sporește zbuciumul interior și alimentează starea de incertitudine. Apostol Bolga dezertează deși era conștient că o să fie prins, dar și mai conștient era de faptul că singurul leac pentru maladia sa spirituală era trecerea în neant.

Odată cu Pădurea spânzuraților, Liviu Rebreanu oferă „(…)una din mărturiile cele mai zguduitoare aduse din experiența primului război mondial”, și în același timp dă viață uneia dintre cele mai importante voci ale literaturii interbelice, Apostol Bologa. Eroul, care se jertfește pentru poporul său, este construit de romancier ca acel „eu conștient”, capabil de „iubirea cea mare,universală”, incompatibil cu o civilizație subjugată de un stat care frânge principii și destine.

Capitolul II

O altfel de datorie

Capitolul 2.1 Iubirea și datoria între Occident și Orient

O altă capodoperă interbelică, dar de data acesta clădită integral pe tema iubirii, îi aparține lui Mircea Eliade. Maitreyi, piesa de rezistență a romancierului, a fost publicată în anul 1933 și avea să se bucure de o notorietate ieșită din comun. Roman al autenticității, Maitreyi, comprimă o parte din momentele trăite de romancier în India, dar cel mai important, experimentarea iubirii orientale. Prin Allan, un alter-ego al lui Mircea Eliade, ne este prezentată India anilor 1930, o țară cu o bogăție culturală extraordinară, dar care îi refuză europeanului dreptul la iubire.

Romanul prezintă un conflict interioar ce a luat naștere din dorința depășirii granițelor culturale dintre Orient și Occident. Pe de-o parte este prezentat Allan, personajul principal masculin, care găzduiește războiul dintre canoanele culturii sale și cele ale țării pe care a ajuns să o iubească. Datoria față de originea sa este pregnantă pe tot parcursul romanului. Chiar dacă se declară îndrăgostit irevocabil de Maitreyi, Allan nu reușește să renunțe la luciditatea și la natura autoreflexivă tipic europeană. Iar pe de altă parte este Maitreyi, fiica lui Narendra Sen, șeful lui Allan, care, în numele iubirii, poartă un război între datoria față de familie și tradiții și bărbatul pe care îl iubește.

European fiind, cu un prototip de frumusețe feminină ce aparține Occidentului, Allan o privește cu dispreț pe Maitreyi la primele întâlniri: „(…) am avut o ciudată tresărire, urmată de un foarte surprinzător dispreț. Mi se părea urâtă – cu ochii ei prea mari și prea negrii, cu buzele cărnoase și răsfrânte, cu sânii puternici, de fecioară bengalezăcrescută prea plin, ca un fruct trecut în copt.”. Acest dispreț se datoreză tot datoriei sale față de locul natal. Deși ințial era oarecum dezgustat de fiica inginerului, în sufletul lui Allan începe să pâlpâie pasiunea pentru această fecioară bengaleză, iar acest lucru reiese din discuția cu prietenul său. Harold, dezgustat și el de femeile din India, începe o polemică despre cât de ,,murdare” sunt bengalezele în speranța că Allan va lua aminte și o să stea cât mai departe de ele, dar teoria sa nu a făcut decât să obțină contrariul: „Ascultam toate acestea cu o nespusă desfătare, deși Harold nu înțelesese nimic din cele ce în spusesem eu și credea că, dacă vorbesc de brațul unei fete, mă și gândesc la dragoste. Dar e ciudat cît de mult îmi place să aud vorbindu-se de rău de cei pe care îi iubesc sau de care mă simt aproape(…)Când iubesc cu adevărat pe cineva, îmi place să ascult lumea bârfindu-l; asta îmi verifică oarecum anumite procese obscure ale conștiinței mele(…)”. Din discursul lui Harold se poate remarca cu ușurință superioritatea pe care europenii o afișează în fața nativilor. Chiar și Allan deține acestă atitudine. Deși este foarte atașat de acel loc, occidentalul nu se sfiește să arate că originea îi oferă un alt statut printer bengalezi: „Pe șantier eram singurul stăpân, pentru că era singurul alb.(…)vorbeam prost și fără accent, și asta le impunea , căci dovedea originea mea străină, superioritatea mea.”

Allan locuia de doi ani în India, însă, până la acel moment nu fusese curios să cunoască mai multe lucruri despre cultura, tradițiile și oamenii de acolo. Întâlnirea cu Maitreyi a avut un impact atât de mare asupra lui încât, atunci când a vizitat casa inginerului împreună cu prietenul său, Lucien, minunățiile culturii indiene l-au copleșit.

Complexitatea zbuciumului interior al lui Allan se datorează respectului pe care îl are față de inginer, rădăcinilor sale europene, dar nu în cele din urmă misterului în care era învăluită Maitreyi. Pentru tânărul englez, enigmatica bengaleză reprezenta fructul oprit. Ar fi extrem de îndrăzneț să afirmăm sau să infirmăm veridicitatea sentimentelor de iubire ale eroului, dar o analiză amănunțită a relației dintre cei doi ar putea, într-o oarecare măsură, elucida tainele acestei povești de iubire, dar și sursa conflictului interior.

În primul rând trebuie luată în calcul proveniența lui Allan. Din cele mai vechi timpuri, Europa a fost continentul cuceritorilor, iar locul de frunte îl ocupă Anglia, țara natală a lui Allan, țară recunoscută pentru numeroasele colonizări. Oare să fie relația celor doi tot un proces de colonizare mascat de o poveste de dragoste? Pe parcursul relației, eroul, deși se declară fascinat de India și implicit de Maitreyi, tinde să adopte o atitudine superioară, specifică europenilor: „Mă întrebam, mai ales, dacă e stupidă ca toate celelalte fete sau dacă e, într-adevăr, simplă ca o primitivă, așa cum îmi închipuiam eu că sunt indienele”. În momentul în care Narendra Sen îi spune că fata lui scrie poezii filozofice, Allan se declară dezgustat, însă acest lucru o făcea diferită față de indienele primitive. În al doilea rând, trebuie readusă în discuție irezistibilitatea fructului oprit, deoarece asta reprezenta Maitreyi pentru el, o provocare, o relație inaccesibilă învăluită într-o aură misterioasă: „Mă ispitea mai mult faptul ei, ceea ce era sigilat și fascinant în viața ei.Dacă mă gîndeam adesea la Maitreyi, dacă în jurnalul meu din acel timp se găsesc notate o seamă din cuvintele și întâmplările ei, dacă, mai ales, mă tulbura și mă neliniștea, acestea se datora straniului și neînțelesului din ochii, din răspunsurile, din râsul ei.”

Toate aceste detalii au dus la o situație conflictuală în interiorul personajului. Cu cât se apropia mai mult de Maitreyi, cu atât mai mult se afunda într-un abis. Respectul cuvenit gazdei sale îngreuna și mai mult situația conflictuală a lui Allan, însă nu putem afirma că erou avea un angajament moral față de Narendra Sen, angajament pe care dorea să îl respecte. În schimb, mama fetei are o influență mai mare asupra eroului. Vede în ea o figură maternă, iar bunătatea pe care i-o oferă îl face să îi acorde respect. Dar nici doamna Sen nu reușește să oprească povestea erotică ce evolua din ce în ce mai mult între european și fiica ei. Caracterul delictuos al relației lor a fost cel care i-a stârnit interesul pentru tânăra bengaleză. Orice privire sau atingere era o infracțiune, iar momentele petrecute împreună erau încărcate de pasiune. Dar în momentul în care eroul deduce că familia ar putea fi la curent cu idila care era pe cale să se înfiripe între ei, situația se schimbă: „Îmi venea să fug chiar atunci din casă, căci nimic nu-mi repugnă mai profund decât un complot matrimonial.”.

Autointitulat celibatar pe viață, Allan este speriat de ideea mariajului. Deși anumite sentimente pentru Maitreyi au început să își facă loc în sufletul lui, ideea de a oficializa relația îl dezgustă. În viziunea tânărului european, căsătoria însemna limitare, banalitate și omorârea pasiunii: „Maitreyi e o fată rară; dar soție nu va fi tot atât de mediocră ca oricare alta?”. Cu senzualitate ei debordantă, bengaleza alimentează din ce în ce mai mult focul din sufletul eroului. Atracția carnală este irezistibilă, iar spusele prietenilor săi bengalezi îl macină: „Știu că e neînchipuit de senzuală, deși pură ca o sfântă. De fapt, acesta este miracolul femeii indiene(verificat și de confesiunile prietenilor mei bengalezi): o fecioară care ajunge amantă perfectă în cea dintâi noapte.”.

Refuzul fetei sporește conflictele interioare ale lui Allan. Pe de-o parte îl atrage, iar pe de altă parte îl face să fie din ce în ce mai confuz. Apropierea dintre cei doi a depășit cu mult relația permisă dintre o bengaleză și un străin. Era diferită și acest lucru l-a făcut pe erou să o iubească.

Diferența dintre cele două culturi devine tot mai pregnantă și sădește îndoială în sufletul eroului. Când Maitreyi îi dezvăluie că prima ei iubire a fost un pom, Allan este de-a dreptul fascinat de complexitatea sufletului bengalezilor, de imensa cultură și tradiție care stă la baza acestor ființe. În timp ce misterioasa bengaleză își dezvăluie sufletul pur, eroul conștientizează din ce în ce mai mult superioritatea acestor oameni, aparent primitivi, față de europeni: „Înțelegeam încă o dată că simpli, naivi și clari suntem numai noi, civilizații.”

Odată cu trecera timpului Allan se simte tot mai legat de Maitreyi, dar și de fascinanta ei cultură. Iubirea începe să se strecoare între cei doi, iar așa cum afirmă Ov. S. Crohmălniceanu, „Descoperirea sufletului feminin indian, o adevărată terra incognita pentru un european (…)”.

Viața lui Allan se desfășoară de acum în parametrii culturii indiene. Convertirea la hinduism, în concepția eroului, ar putea doborî toate barierele dintre el și iubita lui iar legământul lor ar deveni indestructibil. Dar oare ce stătea la baza acestei decizii? Să fi fost oare iubirea necondiționată pentru mitica bengaleză sau raționamentul pur? Aici se naște conflictul dintre rațiune, luciditate și mrejele iubirii exotice.

Veridicitatea sentimentelor lui Allan pot fi aduse din nou în discuție. După cum am menționat, este extrem de riscant să afirmăm sau să infirmăm sinceritatea sentimentelor tânărului european. Inițial am fi fost îndreptățiți să asociem obsesia eroului pentru Maitreyi cu ideea de necunoscut și cu tipica curiozitate occidentală. Ulterior, lucrurile s-au schimbat și Allan, în deplină luciditate, experimenteză cea mai pură și sinceră dintre iubiri. Dar de cele mai multe ori omul confundă atracția și fascinația cu iubirea. Să fie și cazul lui Allan? Cert este că originile sale de european liber declanșau din când în când luciditatea: „Strângând-o în brațe, am simțit pentru întâia dată teama că dragostea Maitreyiei ar putea cândva să mă obosească. Aș fi vrut să rămân și eu singur, măcar un ceas (…) Când aveam nevoie de singurătate, de ce nu mi-o ghicea? De ce nici dragostea cea mai mare nu poate ghici dorința celuilalt?…”.

Deși simțea că aparține Indiei, că locul lui este lângă oamenii aceia și că judecățile lor sunt superioare și fascinante, Allan nu se abandonează întru totul civilizației bengaleze iar unele lucruri rămân de neînțeles pentru erou. Când Maitreyi îi propune să se logodească, astfel încât legătura lor să fie veșnică, luciditatea are ultimul cuvânt de spus: „(…) rămășița de luciditate pe care o mai aveam se răzvrătea împotriva acestui ceremonial incert și mistificat. Mi se părea că e un viol săvârșit asupra dragostei noastre orice tendință de legiferare și exteriorizare simbolică.Ceea ce iubeam eu mai însetat în dragostea noastră erau tocmai spontaneitatea și autonomia ei.”. Chiar și ceremonialul de logodnă îl tulbură inițial pe Allan, deoarece asemenea ritual implica totodată responsabilitate, dăruire absolută: „Începutul acesta solemn mă irita puțin. Nu puteam scăpa de luciditate. ( Și o iubeam, Dumnezeule, cât o iubeam!) (…) Mă stingherea ca pe orice civilizat (eu, care credeam că mă pot dispensa de civilizație, o pot dezrădăcina din mine) fiecare gest solemn, fiece cuvânt responsabil, fiecare făgăduință.”

Pentru săvârșirea ceremonialului, Maitreyi apelează la sacralitatea naturii, o natură protectoare, martoră iubirii lor. Aici apare o diferență notabilă dintre Orient și Occident. Dacă în Europa relațiile sunt oficializate de către o instanță, în cazul celor doi îndrăgostiți doar puritatea naturii este în măsură să pecetluiască iubirea lor.

Din tânăra speriată și misterioasă, Maitreyi se transformă în „fecioara care vine singură în odaia logodnicului” pentru a încheia ritualul iubirii. Nopțile de dragoste nu reprezentau doar împlinire carnală, ci împlinire spirituală, totală.

Conflictul interior al lui Allan atinge apogeul în momentul în care toți află despre povestea lor de dragoste. Izgonit din casa familei, eroul rătăcește trei zile într-o continuă uitare de sine, iar gândul sinucideri apare în mod inevitabil ca o dovadă a iubirii pentru Maitreyi. Acum drama europeanului se naște din excluderea din cele două lumi paralele: abandonul voit al al culturii europene și eliminarea forțată din sânul civilizației indiene.

În plină suferință, Allan se retrage în Himalaya. Timpul petrecut acolo are rol curativ: vindecă rănile despărțirii de Maitreyi și în același timp închide un capitol din viața eroului: „Singurătatea îmi era acum și mângâiere și hrană(…) Nu știu dacă viețuiam sau era real, în atâtea luni de completă solitudine , dar aceasta era singura mea putință de supraviețuire”. În același timp, perioada de izolare a dus și la demistificarea europranului. Dacă în trecut era fascinat de cultura misterioasă a Indiei, de misticismul lui Maitreyi, acum asistăm la reîntoarcerea eroului în mediul teluric: „Ce îmi pasă mie de viața viitoare și de toți zeii ei?…Eram însetat de concret, de viață nemijlocită, de prezență. (…) pe această Maitreyi de suflet și carne o doream. (…) Nu voiam cu niciun preț să dispar în dragostea ei , înlocuit fiind de o idee, de un mit.”. Izolarea eroului poate fi considerată ca o fugă de datoria pe care o are față de Maitreyi. Intensitatea iubirii bengalezei, dar și numeroasele ei încercări de a relua legătura cu iubirea vieții ei sunt indicii care duc spre o posibilă reunire a îndrăgostiților. Însă eroul preferă să ignore aceste evenimente sub pretextul că nu vrea să îi îngreuneze situația cu familia. Iar acum intervine o serie de întrebări: oare așa procedează un bărbat care iubește cu adevărat? Așa trebuie să fie cea mai puternică iubire? Oare iubirea înseamnă prudență și luciditate? Dacă iubești din tot sufletul fugi? Această reîntoarcere din călătoria inițiatică în inima civilizației bengaleze este marcată și de întâlnirea cu Jenia Isaac, o evreică finlandeză la origine, stabilită în Africa de Sud. Tânăra venise pe acele meleaguri în căutarea de absolut. Acest amănunt are rol revelator în conștiința lui Allan: ,, Dar seriozitatea Jeniei, când a spus <<absolutul>>, m-a deșteptat deodată la o lume de farsă și inepție , de păcăleală și somn, de ridicol și dramă. Lumea în care viețuisem și eu atâta vreme…”. În timp ce Maitreyi suferă și face gesturi necugetate în numele iubirii, Allan se consoleză cu prima femeie care îi iese în cale. Aceasta este dovada că eroul nu s-a îndepărtat de originile sale și că dorința de a îmbrățișa hinduismul este mai degrabă un proces de autosugestie.

Dacă urmărim planurile în care se desfășoară drama datoriei lui Allan, putem observa că singura datorie pe care o respectă este cea față de propria curiozitate și pasiune. Angajamentul moral față de domnul și doamna Sen este ignorat în momentul în care le dezonoreză fata, iar pe cel față de Maitreyi îl încalcă voit probabil din teama de responsabilitate. Relația dintre Allan și Maitreyi reprezintă o curiozitate pe care europeanul și-a satisfăcut-o, tipică originii sale, dar în același timp o călătorie a descoperiri de sine.

Maitreyi nu este doar un roman închinat iubirii și senzualității. Reprezintă un ghid al Indiei, o fereastră prin care cititorul are posibilitatea de a zări bucăți din minunata țară. Allan, europeanul înfumurat, experimentează alături de misterioasa bengaleză o iubire pură și exotică, îmbibată în miresmele Indiei. Această poveste de dragoste dă naștere unui conflict interior în sufletul eroului. Inițial, acest război este purtat între originile sale europene și tradițiile culturii bengaleze. Totul se complică în momentul în care apar în scenă sentimentele pentru o nativă, dar și respectul pentru tatăl ei.

Deși poveste de iubire a fost curmată prematur, Allan nu este un învins al conflictului interior. Experința trăită în India a reprezentat pentru el o călătorie ințiatică, în care sufletul rebel, european, este îmblânzit de tânăra bengaleză. Oare chiar nu era posibil să avem un final fericit ? Oare eroul ar fi făcut orice pentru iubirea lui Maitreyi ? Acestea sunt întrebări fără răspuns, însă tocmai în asta constă farmecul acestui roman: puritatea unei iubiri neîmplinite. Niciodată sentimentele nu sunt mai sincere decât atunci când se suferă din iubire.

Capitolul 2.2 Un conflict enigmatic

Apărut în 1933, Patul lui Procust reprezintă o altă capodoperă camilpetresciană. De data aceasta într-o manieră diferită și cât se poate de complicată, romancierul creează un ,,dosar de existențe” care comprimă viețile a patru personaje. Structura romanului este alcătuită din trei scrisori ale doamnei T., jurnalul lui Fred Vasilescu în care sunt incluse și scrisorile lui Ladima, epilogul lui Fred Vasilescu, epilogul naratorului care își asumă funcția de romancier și îndosariază mărturiile personajelor, și notele de subsol ale naratorului.

Deși absent fizic, personajul principal al romanului este George Demetru Ladima, un ziarist talentat și poet desăvârșit. Povestea personajului este reconstruită pe baza scrisorilor către Emilia Răchitaru și comentariile de rigoare ale tinerei actrițe , dar și din rememorările lui Fred Vasilescu.

Spre deosebire de Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Patul lui Procust urmărește viața și conflictele interioare a mai multor personaje. Se poate observa că tehnica lui Camil Petrescu este neschimbată. Respinge în continuare ideea unui narator demiurgic, și le dă șansa celor două personaje, ale căror mărturii fac parte din structura romanului, să devină naratori.

După cum am menționat, personajul cheie al romanului este George Demetru Ladima, însă, momentan, subiectul analizei acestui subcapitol este Fred Vasilescu. Tânărul aviator, cu o intensă activitate mondenă, este exemplul cel mai plauzibil al contrastului dintre aparență și esență. Deși prietenii săi nu aveau o parere foarte bună dspre el, câteodată numindu-l prost, Fred se bucură de o caracterizare pozitivă din partea naratorului: „Abia când l-am cunoscut mai de aproape am înțeles de ce doamna T. l-a iubit atât, de ce a suferit așa de mult din cauza lui. Nu numai datorită frumuseții lui bărbătești, sportive, cât mai ales pentru un soi de loialitate și delicatețe, un mod de sinceritate a vieții, care nu seduce numai femeile, ci câștigă și prietenia bărbaților (…)”.

Spiritul lucid al lui Fred, propriu personajelor masculine camilpetresciene, îl transformă într-un personaj care găzduiește numeroase conflicte interioare. La un prim nivel de interpretare, se poate observa incompatibilitatea cu societatea în care trăiește. Deși face parte dintr-o familie renumită care i-a asigurat o poziție ridicată în lumea mondenă, tânărul aviator, datorită dotărilor sale intelectuale și spirituale, se diferențiază de societatea anilor 1920-1930 marcată de snobism și superficialitate.

Vizitele la o prostituată cu aspirații de actriță, Emilia Răchitaru, îi oferă accesul la anumite scrisori primite de tânără de la George Demetru Ladima. Aici este momentul în care memoria involuntară se declanșează, iar Fred recreează traseul vieții lui Ladima dar și povestea de dragoste cu doamna T..

Personalitatea lui Fred este construită pe contradicții. Deși aparent este un intelectual lucid într-o perpetuă autoanaliză, anumite fapte îi pun la îndoială calitățile mai sus menționate. Acest lucru este confirmat din primele pagini ale jurnalului său. Cu toate că se arată dezgustat de Emilia, el continuă să o viziteze: „(iubirea Emiliei jignește cum jignește conversația ei (…) ). Mă cuprinde o silă imensă de mine, o deprimare(…), mă copleșește un fel de seacă tristețe pentru virilitatea zadarnic și josnic risipită.”. Iar acesta nu este singua contradicție întâlnită la personajul lui.

Ca și celelalte personaje ale romancierului, Fred este posesorul unui spirit comprehensibil, care vede și analizează în amănunt. Citind scrisorile lui Ladima, nu doar că observă suferința prietenului său, dar se regăsește oarecum în povestea tragică a acestuia. Așa cum iubirea pentru Emilia i-a adus sfârșitul lui Ladima, la fel și sentimentele lui Fred pentru doamna T. reprezintă calvarul vieții lui. Însă aici apare alt paradox. În timp ce Ladima suferea pentru iubirea unei prostituate inculte care pretindea a fi actriță talentată, Fred suferă pentru dragostea unei femei ce reprezintă opusul Emiliei.

După ce încheie lecturarea scrisorilor lui Ladima și află că ultima dorință a acestuia a fost ca Emilia să îi înapoieze întreaga corespondență, Fred are o nouă misiune: să îi aducă un ultim omagiu prietenului său furând scrisorile Emiliei: „Că scrisorile acestea nu trebuie să mai rămâie în mâna Emiliei, pentru mine era o poruncă inexorabilă.”

Domna T. este idealul feminin camilpetrescian. Femeia independentă, intelectuală, misterioasă și cu aspirații înalte reprezintă tot ceea ce a căutat Ștefan Gheorghidiu în Ela și tot ce speră Ladima să găsească în Emilia. Fred este singurul dintre personajele romancierului care se bucură de iubirea unei femei ca ea, dar și el la rândul lui îi împărtășește dragostea puternică. Nu e de mirare că este printre puținele femei din opera romancierului care a primit dreptul la voce. Așa cum afirmă și G. Călinescu, „Autorul idealizează odată eroina în Doamna T., propriu-zis dând o formulă educativă pentru femeie”.

Un alt exemplu care îl face pe Fred un personaj paradoxal îl constituie viziunea asupra femeii iubite. El o percepe ca fiind „o femeie frumoasă, deși poate fără stilul modei” , însă părerea lui nu este constantă. E suficient ca cineva să îi conteste frumusețea pentru a-și schimba și el părerea: „ Să fie într-adevăr urâtă?… E posibil deci ca un scriitor, om presupus de gust, s-o găsească urâtă ? E adevărat că acum, parcă scăpat de hipnoză, nici mie nu mi se părea frumoasă.”.

Suferind de un complex de inferioritate, Fred preferă să își reprime sentimentele, iar acest lucru alimenteză antagonismul din sufletul său. Cu toate ca este conștient de sentimentele sale și în același timp are și certitudinea că doamna T. îi împărtășește iubirea, consideră că relația lor este sortită eșecului. Face tot posibilul să o întâlnească, dar când aceasta îi propune să meargă la ea în noapte de revelion refuză; se preface bolnav, dar când femeia dorește să îi fie alături refuză să o sărute pe motiv că va lua o boală inexistentă; nu ar sta nicio clipă despărțit de ea, iar când doamna T. vrea să rămână la el într-o seară, nu este de acord pe motiv că nu o iubește și că așteaptă o altă vizită. Aceste evenimente nu fac decât să întărească afirmația conform căreia personajul camilpetrescian este compus în mare parte de contradicții, iar acest lucru este confirmat și de erou: „ Ar putea fi altfel? De doi ani viața mea e un șir de contraziceri stupide, de hotărâri mari și gesturi curajoase, alternate cu acțiuni gratuite și greșeli mici, infame, de o inconștiență care mă îngheață pe mine însumi și anulează totul.”

Pe tot parcursul romanului, atenția lui Fred se oprește asupra a două tipuri de femei: tipul Emiliei și cel al doamnei T.. Dacă pe Emilia o consideră o femeie de joasă speță, incultă, utilă doar pentru o după-amiază de august, doamna T. este femeia perfectă, senzuală dar în același timp decentă, misterioasă și inteligentă. Pentru un bărbat ca Fred, care se deosebește de tinerii societății burgheze, perfecțiunea unei femei ajunge chiar să îl sperie. Teama că nu poate oferi în aceeași măsură tot ce i se dăruiește și că nu e capabil de sentimente demne de o femeie ca ea, îl fac să abandoneze. Se întoarce doar din când în când, doar în momentele în care conflictul interior atinge proporții prea mari ca să se mai poată înfrâna.

După cum am menționat, Camil Petrescu, ca un romancier desăvârșit, își construiește personajele în conformitate cu propriul caracter. Astfel, unii eroi întruchipează aspirațiile romancierului, iar alții reprezintă un alter-ego bine mascat. Fred Vasilescu, aparent, însușește calitățile necesare pentru a fi considerat bărbatul perfect: este frumos fizic, dar și sufletește, se bucură de o poziție socială înaltă și este iubit de o femeie care întrunește la rândul ei numeroase calități. Însă aici intervine paradoxul: Fred este tot ceea ce alte personaje camilpetresciene și-ar dori să fie, găsește dragostea adevărată pe care toți bărbații din operele romancierului au căutat-o la nesfârșit, dar în schimb o lasă să plece din motive neverosimile. Dar tocmai acest lucru îl face special și demn de analizat.

La începutul romanului, Fred avea rolul de investigator al morții lui Ladima. În timp ce căuta mai multe informații despre viața fostului său prieten, Fred se regăsește pe sine, iar memoria afectivă îi oferea acces atât la amintiri despre defunctul Ladima, dar și despre poveste de dragoste dintre el și doamna T.. Funcția de investigator a folosit-o și în scopuri personale, introspecția fiind o notă dominantă a personajului său.

Chiar dacă pe tot parcursul romanului eroul a analizat în amănunt orice trăire, orice sentiment sau amintire, a fost reținut în ceea ce privește motivele despărțirii de doamna T.. Fred se rezumă doar la afirmații de genul „Nu vorbisem cu doamna T. de un an și jumătate” sau „ (…) cel dintîi revelion pe care nu îl făceam împreună ne găsea certați, despărțiți de mai mult de patru luni…”. Relația lor este învăluită în mister, iar moartea eroului aduce un aport și mai mare de ambiguitate. Să fi fost accident sau sinucidere? Aceata este una din marile enigme ale romanului.

„Taina lui Fred Vasilescu merge poate în cea universală, fără niciun moment de sprijin adevărat, așa cum, singur a spus-o parcă, un afluent urmeazălegea fluviului”. Prin acestă frază, Camil Petrescu încheie romanul. Ce altă replică se putea ridica la nivelul romanului sau la nivelul personajelor? Fred Vasilescu reprezintă una dintre cele mai formidabile figuri masculine ale perioadei interbelice iar maniera în care și-a împărtășit povestea de dragoste îl face unic în literatura română.