Numeralul Si Normele Gramaticale
Numeralul și normele gramaticale
SUMAR:
INTRODUCERE
I. NOI INTERPRETĂRI ALE VALORILOR MORFOLOGICE ALE NUMERALULUI CARDINAL
Aspecte definitorii ale numeralului cardinal: structură, flexiune, posibilități combinatorii
Valori morfo-sintactice ale numeralelor cardinale
II. ETEROGENITATEA CLASEI NUMERALULUI
2.1. Numeralul – specializat pentru exprimarea noțiunii de număr definit
2.2. Numeralul cu valoare adjectivală, pronominală (de substitut) și substantivală
2.3. Raportul scris – vorbit în utilizarea numeralelor cardinale
III. NUMERALUL CARDINAL ȘI NORMA LINGVISTICĂ
Categoriile gramaticale de gen și număr ale numeralului cardinal în raport cu norma lingvistică
Numeralele cardinale- capacitate infinită de combinare a unităților
Numeralele un, o: o analiză critică în comparație cu nici un, nici o
Concluzii
Bibliografie
Introducere
În lucrarea de față ne-am propus să dezvoltăm tema Numeralul și normele gramaticale, deoarece am constata că clasa numeralului este studiată din diferite perspective.
Unii cercetători i-au contestat – în termeni, mai mult sau mai puțin, fermi – calitatea de parte de vorbire autonomă, alții însă nu recunosc statutul autonom de parte de vorbire considerându-l când pronume, când adjectiv, când substantiv.
Argumentele aduse în favoarea considerării numeralului drept o parte de vorbire de sinе stătătoare, cu particularități morfosintactice și semantice diferite de cele ale substantivului, pronumelui, adjectivului și adverbului sunt suficiente și convingătoare, pentru ca noi să-l considerăm parte de vorbire.
Situația numeralului nu este clarificată, în gramatica românească, probabil din cauză că, în această clasă morfologică, intră cuvinte care sunt, în foarte marea lor majoritate, invariabile in raport cu unele categorii gramaticale (gen, caz) sau eliptice, în raport cu altele (număr). Faplul acesta se reflectă, pe de o parte, în numeroasele discuții purtate în literatura de specialitate pe tema numeralului și, pe de altă parte, în descrierea sa nesatisfăcătoare în lucrările de gramatică descriptiv-tradițională și, implicit, în manualele școlare. Numeralul este partea de vorbire flexibilă care exprimă un număr, o determinare numerică a obiectelor, ordinea sau distribuția lor prin numărare.
Numeralul cardinal (ca și celelalte tipuri de numerale) poate apărea singur n comunicare, caz n care are valoare substantivală (și funcții sintactice corespunzătoare acestuia), poate, nsoți substantivul, cnd are valoare adjectivală, sau poate nsoți verbul, cnd are valoare adverbială și funcția de complement circumstanțial.
Numeralul face parte din clasa semantică a cantitativelor și reunește cuvinte și grupări de cuvinte cu trăsături morfologice și sintactice specifice. Cantitativele asociate „ideii de număr”, numeralele, se organizează în categorii diferențiate prin modul particular de a introduce această idee în organizarea discursului. Referirea la un număr precis se realizează lingvistic foarte variat, ceea ce explică eterogenitatea gramaticală a clasei numeralului.
Pornind de la actualitatea temei care se relevă prin faptul că discuțiile purtate în jurul numeralului și a determinării valorilor numeralului cardinal, m-au determinat să studiez numeralul din diferite unghiuri de vedere.
Actualitatea cercetării valorilor numeralului cardinal este mereu susținută de faptul că diferiți cercetători acceptă, iar alții nu, numeralul ca parte de vorbire.
Scopul principal al studiului vizează cercetarea, explicarea și demonstrarea faptului că, contrar opiniilor unor lingviști, numeralul totuși este recunoscut ca parte de vorbire flexibilă, cu flexiune nominală, ceea ce înseamnă că i se atribuie categorii gramaticale precum genul, numărul și cazul.
Din această perspectivă am înaintat următoarele obiective:
identificarea generalităților despre clasa numeralului;
distingerea noilor interpretări ale valorilor morfologice ale numeralului cardinal și ordinal;
deducerea și argumentarea raportului: scris – vorbit în utilizarea numeralelor cardinale;
analiza eterogenității clasei numeralului;
argumentarea prin fapte de limbă că numeralul este o parte de vorbire de sinе stătătoare.
Principiile și metodele de cercetare utilizate în lucrare se bazează pe studiul contemporan al numeralului și, în funcție de necesități, s-a recurs la variate metode de investigare: sinteza, problematizarea, observație, metode discriptive și metode statice: prelucrarea și inerpretarea statistică a datelor din punct de vedere lingvistic, etc.
Suportul metodologic și teoretico – științific al cercetării se constituie din studii mai vechi și mai noi care sunt cunoscute și apreciate. Dintre autorii aceștia îi vom menționa pe M. Rădulescu, I. Iordan, M. Oprescu, C. Ușurelu, G. Gruiță, G. Pană Dindelegan etc.
În final vom menționa că numeralul se comportă ca orice parte de vorbire flexibilă, având trei valori: substantivală, adjectivală și pronominală, gen și caz ca oricare parte autonomă de vorbire.
Lucrarea este structurată din introducere, cuprins, încheiere, bibliografie, izvoare și note bibliografice.
Cuprinsul este format din trei capitole: primul capitol Noi interpretări ale valorilor morfologice ale numeralului cardinal și celui ordinal prezintă generalități despre clasa numeralului și valorilor numeralului cardinal; sunt expuse numeroase opinii despre natura și rolul numeralului. Unii lingviști i-au contestat – în termeni mai mult sau mai puțin, fermi – calitatea de parte de vorbire autonomă; se precizează asfel că faptele de limbă ne îndreptățesc să considerăm că numeralul nu există ca parte de vorbire independentă, în realitate avem a face cu adjective (respectiv cu substantive, rar cu adverbe) de tip special, cu sens cantitativ sau ordinal.
Pe de altă parte, argumentele aduse în favoarea considerării numeralului drept o parte de vorbire de sinе stătătoare, cu particularități morfosintactice și semantice diferite de cele ale substantivului, pronumelui, adjectivului și adverbului sunt suficiente și convingătoare.
Al doilea capitol Eterogenitatea clasei numeralului studiază amănunțit numeralul, ca parte d vorbire flexibilă specializată pentru exprimarea noțiunii de număr definit: un număr în sine, determinarea numerică a obiectelor sau ordinea obiectelor prin numărare; se concluzionează: numeralul este o clasă cu autonomie semantică, cu sens lexical suficient.
În capitolul al treilea Numeralul cardinal și norma lingvistică sunt abordate categoriiile de gen și caz ale numeralului cardinal din perspectiva corectitudinii utilizării.
I. NOI INTERPRETĂRI ALE VALORILOR MORFOLOGICE ALE NUMERALULUI CARDINAL ȘI CELUI ORDINAL
Aspecte definitorii ale numeralului cardinal: structură, flexiune, posibilități combinatorii
În literatura românească de specialitate s-au purtat numeroase discuții în jurul numeralului. Unii autori i-au contestat – în termeni mai mult sau mai puțin, fermi – calitatea de parte de vorbire autonomă.
L. Seche, în articolul În jurul categoriei numeralului, precizează că faptele de limbă ne îndreptățesc să considerăm că numeralul nu există ca parte de vorbire independentă, în realitate avem a face cu adjective (respectiv cu substantive, rar cu adverbe) de tip special, cu sens cantitativ sau ordinal, care trebuie repartizate la cele trei categorii morfologice, prin desființarea celei de-a patra, cu totul hibridă [25, p. 70].
B. B. Berceanu, în Sistemul gramatical al limbii române, afirmă că numeralul nu este o parte de vorbire în sensul în care este adjectivul, substantivul sau pronumele. El nu are formă proprie, formele lui fiind fie de adjectiv, fie de substantiv, fie rezultate dintr-un amestec de forme adjectivale cu forme substantivale [3, p. 155].
Al. Rosetti în Gramatica limbii romane constată că „numeralul nu constituie o categorie în sine, întrucât e vorba de adjective, pronume, substantiv, adverbe”[24, p. 171].
I. Iordan în Limba română contemporană, conchide că numeralul este, de fapt, un adjectiv, care, în loc să exprime însușiri propriu-zise (culoare, formă, dimensiune etc), exprimă însușiri cantitative, de aceea el poate fi numit adjectiv cantitativ, spre deosebire de adjectivul obișnuit [14, p. 369].
Maria Manoliu Manea încadrează numeralele, alături de pronume și de unele adverbe, în clasa globală a substitutelor [17, p. 223].
Dumitru Irimia în Structura gramaticală a limbii române afirmă: „caracterul de substitut al termenilor trei, amândoi, câte doi și variabilitatea sensului lor în funcție de situația de comunicare argumentează statutul de pronume al „numeralului”. Ca si pronumele, apoi, „numeralul” , intră în mod frecvent în conexiunea anaforică cu un substantiv” [13, p. 188].
Argumentele aduse în favoarea considerării numeralului drept o parte de vorbire de sinе stătătoare, cu particularități morfosintactice și semantice diferite de cele ale substantivului, pronumelui, adjectivului și adverbului sunt suficiente și convingătoare.
În articolul Delimitarea clasei numeralului Sanda Golopenția Eretescu stabilește contextul diagnostic al numeralului, delimitându-l de celelalte clase morfosintactice de cuvinte și identificând inventar cu 2 serii de forme: o serie de bază (corespunzătoare numeralului cardinal propriu-zis din gramatica tradițională) și o serie derivată (corespunzătoare numeralului ordinal) [10, p. 383].
Clasa lexico-gramaticală a numeralului, eterogenă în mai mare măsură decât cea a pronumelor sau a adjectivelor, nu prezintă o unitate de vedere între gramaticieni datorită interferențelor pe care le are cu diferite părți de vorbire (adjectiv, pronume nehotărât, substantiv, adverb). Astfel, ideea de număr, de cantitate apare și la adjective: singur, unic, numeros, considerabil; la pronumele sau la adjectivul pronominal nehotărât: câțiva, oricâți, mulți, puțini, atâția, unii; la substantiv: grup, mulțime, serie, puzderie, duzină, chenzină; la adverb: mult, puțin, destul, atât.
Din punct de vedere morfologic, numeralele sunt unități flexionare invariabile (cinci case, cinci băieți, cinci penare), dar au și flexiune de tip nominal – gen, număr, caz (primul om, primului om, primei părți, primelor părți).
Își justifică independența la nivel semantic, prin faptul că exprimă un număr concret, abstract, ordinea numerică a obiectelor în spațiu și timp, are deci sens lexical de sine stătător; la nivel sintactic, prin faptul că funcționează ca substantiv, adjectiv, substitut (pronume) ori adverb , prezintă restricții de construcție, de topică, de acord.
Deci, numeralul este partea de vorbire flexibilă care exprimă un număr, o determinare numerică a obiectelor, ordinea sau distribuția lor prin numărare.
Numeralele se deosebesc și se clasifică în funcție de: structură și sens.
După structura morfematică:
Numeralele simple sunt cele care au aspectul unui singur cuvânt: unu – una, doi – două, trei, zece, mie, sută, milion; cele compuse au aspectul unui grup de termeni: unsprezece, doisprezece, treizeci, cincizeci și trei, al cincilea, al douăzecilea, al patruzecilea.
După sens:
Numeralele cardinale exprimă un număr, o determinare numerică: unu, doi, trei, șaisprezece, cincizeci și doi, șapte sute treizeci și patru;
Numeralele ordinale exprimă ordinea obiectelor ori a acțiunilor: al treilea, al șaptelea, al douăzeci și doilea, al patruzeci și optulea.
Clasificarea numeralului:
cardinal: propriu-zise exprimă un număr abstract sau un număr de obiecte.
Pot fi: simple (unu, doi); compuse (unsprezece); colective: exprim nsoirea,ideea de grup (amndoi, tustrei); multiplicative: arată de cte ori crește o cantitate sau se mărește o acțiune (ndoit, ntreit); distributive: exprimă repartizarea și gruparea numerică a obiectelor (cte unul); adverbiale (de repetiție): indică de cte ori se ndeplinește o acțiune (o dată, de două ori); fracționare: o zecime, o miime
b) ordinal: exprimă ordinea prin numărare a obiectelor sau acțiunilor ntr-o nșiruire (ntiul, primul, secundul);
șaisprezece, cincizeci și doi, șapte sute treizeci și patru;
Numeralele ordinale exprimă ordinea obiectelor ori a acțiunilor: al treilea, al șaptelea, al douăzeci și doilea, al patruzeci și optulea.
Clasificarea numeralului:
cardinal: propriu-zise exprimă un număr abstract sau un număr de obiecte.
Pot fi: simple (unu, doi); compuse (unsprezece); colective: exprim nsoirea,ideea de grup (amndoi, tustrei); multiplicative: arată de cte ori crește o cantitate sau se mărește o acțiune (ndoit, ntreit); distributive: exprimă repartizarea și gruparea numerică a obiectelor (cte unul); adverbiale (de repetiție): indică de cte ori se ndeplinește o acțiune (o dată, de două ori); fracționare: o zecime, o miime
b) ordinal: exprimă ordinea prin numărare a obiectelor sau acțiunilor ntr-o nșiruire (ntiul, primul, secundul);
Numeralul cardinal propriu-zis poate fi:
-simplu (numerele de la unu la zece+sut, mie, milion, miliard, trilion, bilion);
-compus: mod de formare – de la unsprezece la nouăsprezece, unitatea se leagă de zece cu ajutorul prepoziției spre, de la douăzeci la nouăzeci, unitatea se leagă direct de pluralul ,,zeci” (patruzeci), iar zecile se leagă de unități cu ajutorul conjuncției și (patruzeci și doi), de la o sută n sus numeralul care exprimă numărul sutelor, al miilor se așază naintea unităților imediat inferioare.
Seria numeralelor ordinale începe cu primul, prima, primii, primele, întâiul, întâia, întâii, întâile sau cel dintâi, cea dintâi, cei dintâi, cele dintâi și se continuă cu al doilea, a doua, al treilea, a treia ș.a.m.d. până la ultimul, ultima, ultimii, ultimele, adjective neologice, sau cel din urmă, cea din urmă, cei din urmă, cele din urmă, locuțiuni adjectivale, care încheie seria.
Numeralul ordinal întâi se poate folosi singur sau alături de un substantiv. Când se află înaintea substantivului, primește articol hotărât enclitic și capătă forme după gen și număr: „întâiul student”, „întâia colegă”. Numeralul întâi este element formativ al unor locuțiuni adverbiale: mai întâi, mai întâi și mai întâi, mai întâi și-ntâi de toate; când nu exprimă ordinea obiectelor prin numărare și însoțește un verb este adverb, având sensul „la început”:
Ex: „A trecut întâi o boare” (G. Topârceanu)
Și alte forme de numerale funcționează ca elemente în structura unor compuse sau în locuțiuni. De exemplu, prim (fără articol hotărât enclitic) apare în structura substantivelor compuse prim-ministru, prim-solist; a doua – intră în locuțiunile adjectivale de mâna a doua, de-a doua oară.
Se scriu ntr-un cuvnt numeralele compuse de la unsprezece la nouăsprezece și cele care exprimă numărul zecilor (treizeci) toate celelalte scriindu-se separat (trei sute patruzeci și trei).
Numeralul cardinal (ca și celelalte tipuri de numerale) poate apărea singur n comunicare, caz n care are valoare substantivală (și funcții sintactice corespunzătoare acestuia), poate, nsoți substantivul, cnd are valoare adjectivală, sau poate nsoți verbul, cnd are valoare adverbială și funcția de complement circumstanțial [26, p. 11].
Numeralele zece, sută, mie, milion, miliard au flexiune asemănătoare cu a substantivelor, după număr și caz și pot fi articulate. Omonimia dintre numeral și pronume nehotrte sau adjective pronominale nehotrte sau articole se rezolvă n context. Numeralele se identifică cu ntrebările câți? , câte?
Unele numerale, prin articulare, devin substantive: Ex: a luat un zece la matematică.
Numeralele unu și doi intră n componența unor locuțiuni și expresii cu valoare adjectivală sau adverbială ex: tot unul și unul, de unul singur, nici una, nici două, cu una, cu două.
Numeralul colectiv: exprimă ideea de însoțire, de grupare a obiectelor în spațiu și în timp. Formele pe care le cunoaște sunt: amândoi, amândouă, cu flexiune după caz – amândurora, ambii, ambele, ambilor, ambelor; tustrei, tuspatru ș.a.m.d., create în limba română din morfemul tus- (prin care înțelegem adjectivul pronominal nehotărât „toți”) și numeralele cardinale propriu-zise: câteșitrei, câteșipatru, formate din câte (prin care înțelegem adjectivul nehotărât „toate”), particula adverbială și, la care se adaugă numeralul cardinal propriu-zis. Ideea de grupare a obiectelor mai poate fi exprimată și cu ajutorul adjectivului nehotărât toți, toate și a numeralului cardinal propriu-zis: toți trei, toate patru etc.
Mod de formare – de la trei la opt, numeralele colective se formează cu –tus- (provenit din toți) sau cu câte (cteșipatru, cteșitrei) ultimele forme fiind folosite n limbajul popular sau familiar.
Numeralul multiplicativ: exprimă creșterea cantitativă proporțională și precisă prin înmulțire a unei cantități sau a unei acțiuni. De regulă, se folosesc pe lângă substantivele sumă, muncă, efort, putere, câștig, ori pe lângă verbele a munci, a se strădui, a câștiga, a se îmbogăți, a răsplăti, a răspunde. Cunosc o distribuție asemănătoare adjectivelor și adverbelor. Din punct de vedere morfologic, se comportă ca niște adjective cu aspect participial: de la numeralele cardinale propriu-zise sunt derivate cu prefixul în- și cu sufixul -it, având opoziții flexionare după gen, număr și, uneori, după caz: îndoit, -ă; întreit, -ă; împătrit,-ă; înzecit,-ă; însutit,-ă; înmiit, -ă. Forma de masculin singular poate fi folosită și ca adverb când stă pe lângă verbele cu care este în relație.
Mod de formare: se formează de la numeralul cardinal prin derivarea cu prefixul -în- și sufixul –it- (ntreit,nzecit). Când nsoțește un substantiv (cu care se acordă n gen, număr și caz) are valoare adjectivală și funcție de atribut; lngă un verb, are valoare adverbială și funcție de complement circumstanțial, iar prin articulare se substantivizează.
Numeralul distributiv: exprimă ideea repartizării pe grupe egale a entităților, a obiectelor, a acțiunilor, marcând distribuția în serii uniforme, unitare a datelor numărabile. Au, de regulă, o distribuție adverbială și sunt alcătuite din numerale cardinale propriu-zise precedate de adverbul câte: câte unu, câte doi, câte trei, câte zece, câte douăzeci etc. Uneori se repetă numeralul: unu câte unu, doi câte doi, trei câte trei ș.a.m.d. sau și adverbul câte: câte doi, câte doi; câte trei, câte trei etc. Acestea din urmă sunt foarte apropiate de formele prin care se exprimă distribuția aproximativă: câte doi-trei, câte doi-doi, câte zece-zece etc.
Numeralul adverbial: gramaticalizează ideea repetării la diverse intervale numerice a unei acțiuni sau a unei caracteristici exprimate prin adjectiv sau prin adverb. Exprimă repetiția îndeplinirii unei acțiuni ori raportul numeric în care se află o cantitate sau o calitate cu alta. În enunț, numeralele cardinale adverbiale însoțesc și determină, întocmai ca adverbele, un verb, un adjectiv sau un adverb. Au deci o distribuție adverbială, iar formal se apropie de locuțiunile adverbiale. Sunt alcătuite din prepoziția de, urmată de numeralul cardinal propriu-zis și substantivul ori (pluralul lui oară): de două ori, de trei ori, de patru ori, de zece ori etc. Primul numeral adverbial are forma o dată.
Ca sens și distribuție, numeralele adverbiale se aseamănă cu cele multiplicative. De exemplu: „Am lucrat de două ori.” > „Am lucrat îndoit.” Când trebuie exprimată periodicitatea, în structura lor apare adverbul câte, apropiindu-se astfel de numeralele distributive: „A citit de câte două ori în fiecare zi.”
Și numeralele adverbiale pot intra în serii sinonimice cu neologismele bis „de două ori”, ter „de trei ori”, folosite în general pentru a indica repetarea paginilor unei lucrări sau a numărului caselor („Locuiește la nr.2 bis.”) [5, p. 121].
Mod de formare: din prepozitia de + numeral cardinal + ori, cu excepția primului termen al seriei, ,,o dată”, format din numeralul cardinal cu valoare adjectivală o și substantivul dată.
Ideea de repetare a acțiunii se poate reda și printr-o construcție numerală sinonimă formată din numeralul ordinal + substantivul oară (a venit a doua oară).
Numeralul cardinal poate îndeplini următoarele funcții sintactice: subiect : Trei au venit, doi au rămas; nume predicativ: Noi suntem zece.atribut adjectival: Au lucrat doi oameni. atribut: Efortul a zeci de oameni. complement direct: I-a văzut pe doi. complement indirect: Ne-a vorbit despre doi din ei; complement de agent: A fost ajutat de trei dintre colegi. apoziție: Tu și ea, amândoi, ați greșit. atribut în dativ: El este prieten celor trei; Acordarea de premii celor patru s-a făcut ieri; atribut prepozițional: Lupta împotriva celor doi continuă. (G); complement de mod și de timp (numerale adverbiale): Tu ai lucrat de două ori mai bine ; Te-am sunat de două ori.
Valori morfo-sintactice ale numeralelor cardinale
Gramaticile tradiționale înregistrează două valori ale numeralului românesc: o valoare adjectivală (când numeralul determină un substantiv cu care se acordă) și una substantivală (când nu însoțește un substantiv și când poate primi el însuși determinanți).
Situația numeralului nu este clarificată, în gramatica românească, probabil din cauză că, în această clasă morfologică, intră cuvinte care sunt, în foarte marea lor majoritate, invariabile in raport cu unele categorii gramaticale (gen, caz) sau eliptice, în raport cu altele (număr). Faplul acesta se reflectă, pe de o parte, în numeroasele discuții purtate în literatura de specialitate pe tema numeralului și, pe de altă parte, în descrierea sa nesatisfăcătoare în lucrările de gramatică descriptiv-tradițională și, implicit, în manualele școlare [26, p. 12].
Despre valorile numeralului cardinal se spune că folosit singur, numeralul cardinal are valoare substantivală și îndeplinește funcțiile sintactice specifice acestuia putând fi subiect: Trei au lipsit, nume predicativ: Cu cei doi fac zece, complement direct și indirect: înmulțim pe cinci cu trei, circumstanțial: Despică firul de păr în patru, atribut: Joc de doi.
Ca substantiv, numeralul cardinal poale exprima ora și minutele (Trenul a sosit la cinci și douăzeci), ziua (Astăzi suntem în treisprezece), anul, vârsta, notele școlare, numărul unui vehicul, distanța în kilometri etc.
Însoțind un substantiv, numeralul se așază înaintea lui, realizînd două tipuri de construcții, diferite sub aspectul funcției sintactice: numeralele de la unu la nouăsprezece (trei iezi, douăsprezece fete) funcționează ca atribute adjectivale; de la douăzeci în sus, raportul sintactic dintre cei doi termeni se inversează, determinantul devenind determinat; numeralul se comportă ca un substantiv regent, subordonîndu-și, cu ajutorul prepoziției de, termenul următor, care capătă funcția de atribui substantival: douăzeci și cinci de copii, o mie si una de nopți."
Din cele mai de sus, rezultă următoarele concluzii:
(a) numeralul cardinal funcționează, în limba română, cu două valori –
substantivală și adjectivală;
(b) valoarea adjectivală și, ca urmare, funcția sintactică de atribut adjectival se actualizează prin numeralele care precedă un substantiv, dacă și numai dacă numeralul se leagă direct (fără prepoziție) de substantivul următor, situație în care se găsesc numeralele de la unu la nouăsprezece:
(c) în toate celelalte situații, numeralul cardinal ar avea valoare substantivală și, ca urmare, funcții sintactice proprii substantivului (adică subiect, nume predicativ, complement – de diverse tipuri – și atribut prepozițional) [20, p. 75].
Dacă în legătură cu valoarea adjectivală a numeralelor menționate, în contextul specificat, nu este nimic de obiectat, în ceea ce privește valoarea ,,substantivală” a numeralelor cardinale, în toate celelalte enunțuri, avem de formulat unele obiecții. Pentru a clarifica lucrurile, credem că trebuie să pornim de la contextele caracteristice numeralului.
Numeralul cardinal (care, conform definiției sale semantice, denumește un număr întreg din șirul numerelor naturale) apare în 4 tipuri principale de contexte caracteristice (enumerate în ordinea frecvenței lor în limbă):
În enunțuri în care numeralul precedă un substantiv la plural (substantivul este la singular numai dacă numeralul este un, o), exprimînd determinarea numerică a obiectelor denumite de substantiv, adică în contexte de forma:
a. [Numeral + Substantiv], de ex.: Are două surori;
b. [Numeral + de + Substantiv], de ex,: Am cumpărat două zeci și una de cărți.
În enunțuri în care numeralul „ține locul” unui substantiv căruia îi preia referința, exprimă și determinarea numerică a obiectelor denumite de substantivul înlocuit, și în care funcționează:
singur (fără determinanți) în contexte de forma [Numeral + Verb], de ex.: Revista cuprinde zece articole; unu e semnat de redactorul-șef, două, de redactorul-șef adjunct, iar celelalte, de colaboratori;
ca regent al unui atribut, în contexte de forma:
– [Numeral + Adjectiv], de ex.: Din tot coșul cu trandafiri, am luat doi albi și unu roșu;
– [Numeral + de +- Substantiv], de ex.: Din maldărul de cărți am ales două de poezie și una de proză;
– [Numeral + dintre / din + Substantiv / Pronume], de ex.: l-am invitat pe toți colegii, dar doi dintre ei n-au venit [13, p. 183].
În enunțuri care sunt texte de matematică, unde numeralul denumește un număr abstract, de ex.: Doi plus trei fac cinci.
În enunțuri în care numeralul stă după un substantiv la singular, adică în contexte de forma [Substantiv + Numeral], și în care numeralul precizează numărul kilometrului (de ex.: Accidentul s-a produs la kilometrul 35), numărul paginii (de ex.: Am ajuns la pagina treizeci și doi), numărul etajului (de ex.: Ascensorul s-a blocat la [etajul] doi), notele școlare (de ex.: A luat [nota] trei la fizică), ora (de ex.: Ne vedem la [ora] unu), ziua (de ex.: Vernisajul e in [ziua de] doisprezece), anul (de ex.: S-a născut în [anul] 1970) etc, sau în enunțuri în care, rar, numeralul stă după un pronume, adică în contexte de forma [Pronume + Numeral], de ex.: Să rămână aceștia doi sau Ei trei sunt cei mai buni din clasă etc. [23, p. 7].
Vom examina, în continuare, valorile numeralului în toate tipurile de contexte enumerate:
– în enunțuri de tipul: Are două surori, în care apar toate numeralele de la unu la nousprezece (și adăugăm noi, unele numerale compuse cu acestea, dacă sunt situate pe ultimul loc în numeralul compus, de ex.: S-au plantat o sută doi pomi, Lucrarea are două mii douăsprezece pagini etc), este evident că numeralul are valoare adjectivală, adică se comportă ca un adjectiv față de substantivul următor regent: se acordă cu acesta în gen și caz și îndeplinește funcția sintactică de atribut adjectival.
– în enunțuri de tipul: Am cumpărat douzeci și una de cărți, în care apar numerale de la douăzeci înainte (cu excepțiile menționate în alineatul precedent), gramatica tradițională consideră că raportul sintactic se inversează: numeralul ar dobîndi valoare substantivală (îndeplinind, în exemplul de mai sus, funcția sintactică de complement direct) și și-ar subordona, prin intermediul prepoziției de, substantivul următor (care ar deveni atribut substantival prepozițional).
Dar, din punct de vedere logico-semantic, este neîndoielnic că între Am cumpărat douăsprezece cărți și Am cumpărat douăzeci și una de cărți nu există nici o diferență: în ambele, enunțuri, informația principală este „am cumpărat cărți”, iar informația secundară, facultativă, se referă la „numărul de cărți” (douăsprezece, respectiv douăzeci și una). În sprijinul acestei interpretări mai există un argument, foarte puternic, la nivel morfologic (de fapt. morfo-sintactic), și anume acordul în gen al numeralului cu substantivul următor, în ambele enunțuri: Am cumpărat douăsprezece (respectiv, douăzeci și una de) cărți, dar Am cumpărat doisprezece (respectiv, douăzeci și unu de) cocoși, ceea ce înseamnă că, în ambele tipuri de enunțuri, numeralul se comportă față de substantivul următor ca un adjectiv, care preia genul substantivului determinat.
Singurul argument al gramaticii tradiționale în favoarea interpretării diferite a celor două enunțuri este „forma” enunțului, mai exact prezența prepoziției de în cel de-al doilea, argument ce nu este fundamentat. E adevărat că, în majoritatea situațiilor, în sintagme de tipul T, + de + T:, primul termen este regent, iar al doilea îi este subordonat prin intermediul prepoziției (tipul masă de lemn) Există însă, în limba română, și sintagme cu această formă în care primul termen (urmat de prepoziția de) este subordonat, iar al doilea termen este regent; este vorba despre sintagme în care sunt distribuite adjective invariabile ca altfel (de), astfel (de), de ex.: În favoarea unei altfel de interpretări a problemei sunt destule argumente (unde unei […] interpretări este substantivul regent în genitiv, iar altfel (de) este adjectivul subordonat, acordat cu substantivul în gen, număr și caz) sau Reprobarea unor astfel de fapte este firească (același raport sintactic). Pentru a justifica faptul că, în asemenea structuri sintactice, prepoziția de nu impune cazul acuzativ substantivului următor există două soluții: fie considerăm că altfel (de) diferit și astfel (de) asemenea sunt locuțiuni adjectivale, deci că prepoziția nu funcționează ca element de legătură, ci face parte din structura locuțiunii și atunci interpretăm și construcții ca douăzeci de, patruzeci și unu de etc. Drept locuțiuni-numeral cardinal (cu valoare adjectivală) – fie considerăm că, în asemenea construcții, prepoziția de funcționează numai ca element de relație, tară să mai aibă și rolul de a impune un anumit caz (acuzativul) cuvântului următor, cum se întâmplă în cazul unor enunțuri ca Am citit recenzia unui roman extrem de interesant (unde adjectivul interesant este în genitiv – după substantivul regent unui roman – și nu în acuzativ cerut de prepoziția de, ca în enunțuri de tipul Plînge de supărată etc.).
Din demonstrația de mai sus rezultă că, în sintagmele de forma T, + de + T2, T, este termen regent, iar T2 îi este subordonat prin prepoziția de, în majoritatea enunțurilor din limba română; există însă și enunțuri, cu această structură sintactică, în care T2 este termen regent, iar T, este termen subordonat. Pe baza argumentelor logico-semantice, sintactice și morfo-sintactice aduse în discuție, putem spune că în sintagma Numeral + de + Substantiv (de ex.: Am cumpărat douăzeci și una de cărți) substantivul (adică T2) este termen regent, iar numeralul + de (adică T,) este termen subordonat, ca și în sintagma de forma Numeral + Substantiv (de ex.: Am cumpărat douăsprezece cărți), ceea ce înseamnă că, în ambele tipuri de sintagme, numeralul (uneori urmat de prepoziția de) are valoare adjectivală și funcție sintactică de atribut adjectival [12, p. 78].
În toate contextele în care numeralul apare fie singur, fie ca regent al unui atribut, numeralul funcționează ca un substitut, deci se comportă ca pronumele: nu are sens referențial propriu, ci preia informația semantică și genul substantivului substituit. Astfel, într-un enunț ca În buchetul de garoafe, două sunt albe, două înseamnă ,,garoafe" + informația numerică, dar într-un enunț ca Are trei surori, dintre care două sunt blonde, două înseamnă „surori” + informația numerică. De aceea, putem spune că, în toate aceste enunțuri, numeralul are valoare pronominală.
Numeralul cu valoare pronominală poate îndeplini toate funcțiile sintactice proprii pronumelui (care coincid cu cele ale substantivului): subiect, nume predicativ, complement, atribut (pronominal, nu substantival).
În textele de matematică, numeralul nu determină un substantiv cu care să se acorde în gen și caz (deci nu se comportă ca un adjectiv) și nici nu substituie un substantiv căruia să-i preia genul și sensul (deci nu se comportă ca un pronume). În acest tip de enunțuri, numeralul se comportă ca un substantiv: are referință proprie (doi înseamnă „numărul dintre unu și trei, în șirul numerelor naturale”) și are, de asemenea, gen fix, cum are substantivul (și numai substantivul). Genul numeralului în texte de matematică, în limba română literară contemporană, este întotdeauna masculin. Faptul este evident dacă întrebuințăm numerale cu forme diferite de gen (una pentru masculin, și alta pentru feminin-neutru). de ex.: Doisprezece fără doi fac zece, Patru ori opt fac treizeci și doi etc. Putem spune, așadar, că în textele de matematică numeralul cardinal are valoare substantivală și îndeplinește funcții sintactice specifice substantivului, de ex.: Cinci fără doi fac trei, (unde cinci este subiect, fără doi este complement circumstanțial de mod, iar trei este nume predicativ) sau înmulțim pe doi cu trei (unde pe doi este complement direct, iar cu trei este complement indirect) etc.
În enunțurile în care numeralul însoțește un substantiv, dar stă după acesta (de ex.: kilometrul treizeci și doi, pagina doisprezece, nota doi, ora unu etc), numeralul nu se comportă ca un adjectiv acordat în gen cu substantivul însoțit (ca în treizeci și doi de kilometri, dar douăsprezece pagini, două note, o oră etc.) și nici ca un pronume, pentru că nu substituie un substantiv. În aceste enunțuri, numeralul precizează numărul unui obiect, denumit de substantivul precedent (și nu numărul de obiecte denumite de substantivul determinat sau substituit) și are funcția sintactică de apoziție neacordată (numeralul are genul masculin și când substantivul însoțit este feminin, singura excepție o constituie numeralul două – și cele compuse cu el – când precizează ora: ora două / douăsprezece / douăzeci si două, unde numeralul funcționează ca o apoziție acordată). Dat fiind că, în aceste structuri sintactice, numeralul are gen fix (ca substantivul) și că apoziția este o funcție sintactică proprie substantivului, putem spune că, și în aceste enunțuri, numeralul are valoare substantivală. În multe enunțuri de acest tip (dar nu în toate), substantivul dinaintea numeralului-apoziție poate lipsi, numeralul apărând singur (de ex.: Ascensorul s-a blocat la cinci. Filmul începe la unu etc, față de Ne oprim la kilometrul doisprezece. Am ajuns la pagina douăzeci și doi etc.) În enunțuri eliptice, în care numeralul apare fără substantivul precedent, numeralul îndeplinește unele dintre funcțiile sintactice ale substantivului, de ex.: subiect (Zece la fizică e rar, la noi în clasă), complement direct (A luat zece la fizică) etc.
Observație: Numeralele cu valoare substantivală (ex.: A luat [nota] trei la chimie) nu trebuie să fie confundate cu substantivele provenite din numerale prin procedeul de formare a cuvintelor numit „conversiune” (sau „schimbarea valorii morfologice”, sau „schimbarea categoriei gramaticale”), de ex.: A luat un trei la chimie, Treiul de la chimie l-a pus pe gînduri. Diferența dintre ele este că substantivele formate de la numerale pot primi – ca orice substantiv – articol hotărât sau nehotărât, pe când numeralele cu valoare substantivală nu se articulează.
Deci, numeralul cardinal funcționează, în limba română, cu trei valori – adjectivală, pronominală și substantivală.
Toate numerale cardinale au valoare adjectivală (= se comportă ca un adjectiv) în enunțurile în care precedă un substantiv la plural, (cu excepția situației în care numeralul este un sau o, când substantivul este la singular), substantiv cu care se acordă în gen și caz, exprimînd determinarea numerică a obiectelor denumite de acel substantiv (numărul de obiecte), indiferent dacă se leagă direct sau prin intermediul prepoziției „de” de substantivul următor regent. Funcția lor sintactică este de atribut adjectival.
Numeralul cardinal are valoare pronominală (= se comportă ca un pronume) în enunțurile în care substituie un substantiv căruia îi preia genul și sensul (exprimînd și determinarea numerică a obiectelor denumite de substantivul înlocuit), enunțuri în care numeralul apare singur sau determinat de un atribut. Numeralele cu valoare pronominală au funcții sintactice comune cu pronumele (subiect, complement etc).
Numeralul cardinal are valoare substantivală (= se comportă ca un substantiv) în enunțurile în care se află după un substantiv la singular (rar, după un pronume), exprimînd numărul obiectului denumit de substantivul însoțit și îndeplinind funcția sintactică de apoziție, precum și în enunțuri în care apare singur, cu substantivul precedent subînțeles (situație în care are funcții sintactice proprii substantivului). Tot valoare substantivală și funcții sintactice ale substantivului are numeralul și în textele de matematică.
Numeralul colectiv – exprimă însoțirea, arătând un ansamblu de obiecte numărate.
Valori
– valoare adjectivală, cu funcție sintactică de atribut adjectival: Ambii elevi sunt buni.
– valoare substantivală, cu aceeași funcție sintactică ca substantivul: Ambii su câștigat concursul.
Numeralul fracționar – denumește o fracție (un sfert, o jumătate, două sferturi).
Valori
– valoare substantivală: O treime n-a rezolvat exercițiul.
– valoare adverbială: A vorbit jumătate serios, jumătate în glumă.
– valoare de superlativ: Victor este un om și jumătate.
Numeralul multiplicativ arată în ce proporție crește o cantitate și are următoarele valori:
– valoare adjectivală, cu funcția sintactică de atribut adjectival: Nu-l mulțumea câștigul întreit.
– valoare adverbială, cu funcția sintactică de complement circumstanțial de mod: Muncește dublu.
– valoare substantivală (prin articulare): Înzecitul unei sume nu e problemă ușoară.
Numeralul distributiv – exprimă repartizarea numerică a obiectelor.
Valori
– valoare adjectivală, cu funcția sintactică de atribut adjectival: Am cumpărat câte trei cărți.
– valoare substantivală, cu funcțiile sintactice specifice substantivului: Câte zece alergau în parc.
– valoare adverbială, cu funcția sintactică de complement circumstanțial de mod: Ei mergeau câte doi.
Numeralul adverbial (de repetiție) – arată de câte ori se îndeplinește o acțiune sau în ce raport numeric se află o calitate (cantitate) a obiectelor.
Valori
– valoare adverbială: A venit de trei ori.
Observație
A nu se confunda cu:
– adverbul odată: A fost odată (odinioară,cândva) un împărat.
– numeralul o dată: A venit doar o dată.
II. eterogenitatea clasei numeralului
2.1. Numeralul – specializat pentru exprimarea noțiunii de număr definit
Eterogenitatea clasei numeralulu se reflectă în numeroase subclase care se pot distinge în funcție de sensul general pe care îl exprimă și în funcție de structura internă a membrilor: numerale cardinale propriu-zise, fracționare, multiplicative, distributive etc.
Numeralul este partea de vorbire flexibilă specializată pentru exprimarea noțiunii de număr definit: un număr în sine, determinarea numerică a obiectelor sau ordinea obiectelor prin numărare: doi și cu trei fac cinci; numărul obiectelor: două camioane, amândouă persoanele, câte trei oameni; ordinea obiectelor: primul elev, al șaselea student, a patra bancă. Numeralul este o clasă cu autonomie semantică, cu sens lexical suficient.
De cele mai multe ori, numeralul determină un substantiv și stă de obicei înaintea substantivului determinat: Am un stejar cu douăsprezece ramuri, pe fiecare ramură patru cuiburi, în fiecare cuib șapte ouă (anul, luna, săptămânile, zilele ).
Din punct de vedere morfologic, numeralul se distinge printr-o flexiune sintetică după gen și caz.
Mulțimea numeralelor și adjectivelor numerale românești se pot împărți în: numerale și adjective numerale cardinale, care indică o cantitate (mărime)numărabilă: un, trei etc. numerale și adjective numerale ordinale, care exprimă ideea de ordonare în timp și spațiu: întâi, primul, al doilea etc. numerale și adjective numerale colective, care exprimă ideea de grup: amândoi, ambii etc. adjective numerale multiplicative, care arată măsura creșterii cantitative: îndoit, întreit, triplu; partitivele/fracționare: treime, cincime; numerale și adjective numerale distributive, care arată gruparea numerică: câte unu, câte patru; numerale adverbiale/iterative, care arată de câte ori se repetă o acțiune sau în ce proporție numerică se manifestă o calitate (cantitate) a unui obiect: de două ori, de trei ori, a patra oară.
Numeralul ocupă în cadrul claselor de cuvinte un loc secundar. Ca și adjectivul, el este o parte de vorbire mai mult dependentă, deoarece constituie unul dintre contextele diagnostice ale substantivului, în calitate de determinant. Ca și adjectivul, el este un cuvânt secundar, deoarece este destinat în primul rând funcției de atribut. În categoria numelui, el ocupă, ca și acesta, un loc marginal: de satelit al substantivului.
Numeralul face parte din clasa semantică a cantitativelor și reunește cuvinte și grupări de cuvinte cu trăsături morfologice și sintactice specifice. Cantitativele asociate „ideii de număr”, numeralele, se organizează în categorii diferențiate prin modul particular de a introduce această idee în organizarea discursului. Referirea la un număr precis se realizează lingvistic foarte variat, ceea ce explică eterogenitatea gramaticală a clasei numeralului[1].
Categoria centrală o constituie numeralul cardinal. Celelalte tipuri de unități lingvistice incluse în această clasă se organizează formal și / sau semantic în jurul numeralului cardinal. El este implicat în formarea tuturor subclaselor de numerale care indică, în diverse ipostaze, o cantitate numerică (numeralul colectiv, multiplicativ, fracționar, distributiv, adverbial), dar și a celor care indică, prin referire la un anumit număr, poziția în interiorul unei succesiuni numeric organizate (numeralul ordinal): această particularitate situează numeralul ordinal în afara cantitativelor. Numeralul cardinal reprezintă baza de derivare / compunere (pătrime, împătrit, al patrulea, câteșipatru etc.) sau este component al unor structuri fixate (câte trei, de trei ori, trei cincimi, trei pe / supra cinci etc.).
Numeralele se organizează în serii paralele ca sinonime ale unor unități neologice (ambii, prim, secund, terț, dublu, triplu etc.) sau colocviale (jumătate, sfert).
Caracterizare morfologică. Clasa numeralelor este lipsită de omogenitate, cuprinzând atât unități flexionare invariabile, cât și unități de flexiune de tip. Profund eterogenă flexionar este seria cardinalelor, din care fac parte numeroase unități invariabile (trei, cinci), dar și unități cu forme distincte de gen (doi, două); cazul este exprimat cel mai adesea prepozițional.
Prin particularități morfologice specifice se caracterizează și numeralul ordinal, variabil în gen (al doilea /a doua).
Numeralele fracționare (doime, treime, zecime) nu se deosebesc flexionar de substantiv, iar cele multiplicative (întreit, însutit) au flexiunea prototipică a adjectivului.
Caracterizare sintactică. Diversele serii de numerale se deosebesc și în ce privește posibilitățile de asociere. În organizarea enunțurilor, numeralele funcționează ca adjectiv, substitut (pronume), substantiv sau adverb.
Comportamentul sintactic diferă de la o serie la alta: numeralul cardinal poate avea valoarea unui adjectiv (două cărți), a unui substitut (Are de cumpărat mai multe cărți. Două sunt de matematică.) sau substantiv (doi și cu trei fac cinci). Ca și numeralul cardinal, cel colectiv poate avea valoarea unui adjectiv (amândoi copiii) sau a unui substitut (Are doi copii; amândoi sunt elevi.). Numeralul multiplicativ funcționează preponderent ca adjectiv (eforturi înzecite) sau ca adverb (Cheltuiesc înzecit.), cel fracționar, numai ca substantiv, cel adverbial, ca adverb (A refăcut textul de trei ori.). Acest comportament face ca diversele (sub)clase de numerale să nu poată fi atribuite unei „părți de vorbire” decât în legătură cu un context dat.
2.2.Numeralul cu valoare adjectivală, pronominală (de substitut) și substantivală
Statutul gramatical propriu numeralului constă în faptul că numeralul cu valoare adjectivală, pronominală (de substitut), substantivală sau adverbială prezintă unele trăsături specifice.
Astfel, numeralul cu valoare adjectivală nu se comportă identic cu un adjectiv propriu-zis, între ele existând diferențe în modul de manifestare a acordului: spre deosebire de adjectiv, numeralul cardinal impune substantivului regent numărul exprimat lexical, dar se acordă în gen și caz (cele care prezintă aceste categorii gramaticale) cu substantivul regent.
Numeralul fracționar are flexiune proprie: primul component se comportă ca un numeral, cel de-al doilea, ca un substantiv. Fac excepție numeralul multiplicativ și unitățile legate doar semantic de numeralele numerice care se comportă în totalitate ca un adjectiv, acordul cu regentul substantival realizându-se în gen, număr și caz. O situație specială o are numeralul ordinal la care acordul cu substantivul regent se realizează numai în gen [Gramatica limbii române, vol. I. Cuvântul. București, 2005].
Numeralul și adjectivul numeral cardinal. Numeralul cardinal exprimă o noțiune numerică strictă(număr abstract sau număr concret). Este numit cardinal, deoarece stă la baza tuturor construcțiilor numerale(a numeralelor compuse).
Este clasa cantitativelor numerice cel mai bine reprezentată, de la care se formează, prin diverse procedee, toate celelalte tipuri de numerale.
Caracteristica semantică a numeralelor cardinale derivă din participarea lor la un sistem strict organizat numeric, fiecare unitate a seriei definindu-se numai prin raportare la semnificația termenilor direct învecinați (unu este mai mic decât doi, doi este mai mare decât unu, dar mai mic decât trei etc.).
Din punctul de vedere al formei, numeralele de bază până la zece inclusiv sunt simple(conțin o singură unitate lexicală), iar de la zece înainte toate numeralele limbii române reprezintă perifraze aglutinate sau neaglutinate(conțin două sau mai multe unități lexicale)
Nucleul seriei îl reprezintă unitățile de bază, care se regăsesc, combinate după reguli stricte, ca elemente componente, în structura celorlalte.
Numeralele cardinale sunt utilizate fie ca adjective (cinci elevi), fie ca substitute (Au venit toți elevii, dar trei au plecat.), fie ca substantive (Trei plus trei fac șase.).
Când este adjectiv, numeralul cardinal participă la organizarea grupului nominal ca determinant al substantivului-centru, cu care se acordă în gen și caz, atunci când flexiunea o permite: un pom, unui pom; o floare, unei flori; forma de număr a substantivului este impusă de numeral – singular, în asociere cu un/o (un pom, o floare), plural, în cazul celorlalte (trei / cinci / două sure (de) pomi, flori, scaune).
Cu valoare de substitut, numeralul cardinal, asemenea pronumelui, își completează semnificația proprie, preluând, prin raportare la substantivul substituit, și referința acestuia. Ca și pronumele, numeralul funcționează anaforic sau cataforic, legându-se de un substantiv exprimat în contextul lingvistic, substantiv care îi împrumută referința (și informația de gen): Am analizat situația elevilor: douăzeci și doi au trecut clasa (anaforic). Trei dintre ei / aceștia / elevi au luat premiu (cataforic).
Numeralul cardinal este folosit substantival, ca denumire a unui număr (mai ales în limbajul matematic), dar și cu semnificații derivate (zece „nota zece”, unsprezece „echipa de fotbal”.
Diferențele de utilizare nu afectează formal numeralul cardinal. Singura excepție o constituie capul de serie, care are forme diferite pentru utilizarea ca adjectiv (un / o: un pom, o casă) și ca substitut sau substantiv (Unu / una a venit., Unu și cu unu fac doi.).
Structura morfematică a numeralului cardinal. După structura morfematică, numeralele cardinale se grupează în simple și compuse. Sunt simple numeralele de la unu la zece inclusiv. În acest grup poate fi încadrat zero care, asociat cu un substantiv, exprimă o mulțime vidă (zero cărți). Numeralele simple pot fi monomorfematice (când sunt invariabile: trei, patru, opt etc.) sau analizabile la nivel morfematic (doi, zece, sută, mie etc.)
Sunt compuse numeralele cardinale de la unsprezece în sus, reprezentate prin grupări formate din două sau mai multe numerale, din structura cărora face parte totdeauna cel puțin un numeral simplu între unu și nouă. Asocierea componentelor se realizează:
prin alăturare: treizeci, cinci sute patru, o mie, trei miliarde două sute etc.
prin utilizarea unor elemente de relație:
prepoziția spre intră in structura numeralelor dintre zece și douăzeci: unsprezece, doisprezece…, nouăsprezece;
conjuncția și este folosită în asocierea numeralelor dintre douăzeci și nouăzeci cu un numeral simplu: douăzeci și cinci, optzeci și patru etc.;
prepoziția de leagă numeralele de la douăzeci în sus de compusele formate cu mii, milioane, miliarde etc. (care se comportă, din punct de vedere sintactic, ca substantivele): treizeci de mii, două sute de milioane (la fel cu treizeci de copii).
Numeralul cardinal are o capacitate infinită de combinare a unităților seriei, creând numerale compuse complexe, de tipul șaptezeci de milioane două sute treizeci și cinci de mii opt sute unsprezece.
Numeralele zece, sută, mie, milion, miliard etc. se comportă ca substantivele: capătă desinențe de plural și impun numeralului cu care se combină genul: douăzeci, două sute / mii (feminin plural), două milioane / miliarde (neutru plural) etc. Acordul se face și în interiorul compuselor: opt milioane două sute de mii o sută treizeci. Spre deosebire de acestea, unsprezece (copii, case) este invariabil; variația în gen a numeralului doisprezece / douăsprezece e impusă de un termen exterior compusului, cf. doisprezece copii, douăsprezece fete; La concurs participă băieți – doisprezece și fete – douăsprezece.
Numeralele simple de la unu la zece și substantivul mie sunt moștenite din latină, sută, milion, miliard, trilion, cvadrilion, cvintilion și zero sunt împrumutate, iar toate numeralele compuse sunt formate în limba română.
2.3. Raportul scris – vorbit în utilizarea numeralelor cardinale
Grafic, numeralele cardinale pot fi reprezentate prin litere (reproducând structura fonică) sau simbolic, prin cifre arabe (1, 3, 15), rar, prin cifre romane.
În mod obișnuit, se preferă notația literală a numerelor mici. Notația cu cifre, generală în limbajul matematic, se întâlnește și în domeniul tehnic și în cel contabil-administrativ, mai ales in notarea numeralelor compuse reprezentând cifre mari, dar și la indicarea datei (15.08.2002 „15 august 2002”).
În limba actuală, mai ales în presa scrisă, devine tot mai frecventă asocierea celor două modalități de notare, prin cifre și litere, a numerelor mari.
Compusele între unsprezece și nouăsprezece și cele între douăzeci și nouăzeci se scriu împreună, iar celelalte, separat.
Numeralele cardinale apar uneori cu forme modificate (paisprezece, cinsprezece). Variantele se întâlnesc în limba literară sau în vorbirea mai puțin îngrijită, unele acceptate de norme, iar altele nu. Sunt acceptate de limba literară variante rezultate din modificarea, în vorbire și în scris, a aspectului fonetic al primului component: paisprezece (pentru patrusprezece), șaisprezece (pentru șasesprezece), șaizeci (pentru șasezeci). Modificarea fonetică se explică prin analogie cu numeralele anterioare din serie al căror prim component este monosilabic. De asemenea, numeralele cincisprezece și cincizeci, apar în realizarea orală sub forma cinsprezece și cinzeci, modificarea reducând o succesiune de consoane greu de pronunțat.
La numeralele compuse prin alăturare (scrise separat) în care intră ca element component sute, mii, milioane, miliarde, în vorbirea populară și familiară se introduce aproape regulat conjuncția și: opt mii / milioane și trei sute, o mie și cinci etc. Lipsa conjuncției și din limba standard se explică atât prin influențe străine (franceza), cat și prin scrisul cu cifre.
Sub aspect flexionar, numeralul cardinal reprezintă o clasă eterogenă, cu unele particularități care îi conferă o poziție singulară în cadrul flexiunii nominale.
Caracteristica cea mai generală o reprezintă faptul că numeralele cardinale nu disting flexionar numărul. Sensul de singular sau de plural este inclus în semnificația lexicală a numeralului, care impune cuvântului flexibil a cărui cantitate o precizează sau pe care îl substituie o anumită valoare de număr gramatical (singular pentru un(u), plural pentru toate celelalte).
Genul. În ceea ce privește genul, există forme doar la câteva numerale cardinale. Se pot distinge astfel, pe de o parte, numeralele zero, zece, sută, mie, milion, miliard, bilion, trilion, care au gen unic, acesta fiind femininul la zece, sută și mie și neutrul la zero, milion, miliard, bilion, trilion.
Genul unic al acestor numerale se recunoaște prin determinările lor de tip adjectival; zece, sută, mie sunt feminine pentru că la singular pot fi însoțite de o și la plural de două, deoarece se comportă morfologic ca niște substantive. Mai multe probleme de acord în gen pun determinantele numeralului: articolul demonstrativ de plural cei, cele și diverse adjective, în special pronominale(demonstrative, nehotărâte), care pot însoți numeralele de la doi înainte. Când numeralele sunt mai mici decât două sute, acordul în gen se face cu substantivul însoțit: cele /acele alte cincisprezece zile. Același fel de acord e valabil și cu numerale mai mari, cu excepția numeralelor care exprimă cifre rotunde, începând cu două sute; la acestea acordul se face fie cu substantivul, fie cu numeralul, în funcție de ceea ce vrea să reliefeze vorbitorul: cei/ acești, alți două sute de lei sau cele/ alte două sute de lei.
Au forme diferite pentru exprimarea opoziției de gen cardinalele un(u) / o, una și doi / două, utilizate ca atare sau făcând parte din compuse: doi, doisprezece (elevi) / două, douăsprezece (eleve) și toate numeralele compuse cu unu, doi sau doisprezece, când acestea reprezintă componentul final al compusului, care nu are forme diferite de gen.
Cazul. Cele mai multe numerale cardinale propriu-zise nu au forme cazuale(excepții parțiale: un(u), zece, sută, mie, milion, miliard, bilion și celelalte compuse cu -lion) și nici nu pot însoți substantive la genitiv-dativ; de aceea pentru aceste cazuri se folosesc construcții analitice realizate cu ajutorul unor prepoziții urmate de forme de acuzativ. Pentru genitiv construcția echivalentă este cu prepoziția a, care nu trebuie confundată cu articolele al, a, ai, ale: se spune corect părinte a trei copii(nu al).
Flexiune de caz nu are, în sens strict, decât primul numeral din serie, care are forme cazuale, realizate diferit după cum e folosit adjectival sau ca substitut: nominativ și acuzativ, masculin și neutru un, feminin o, cu valoare adjectivală, unul, respectiv una ca substitute; genitiv – dativ unui, unuia / unei, uneia. Desinențele de genitiv – dativ sunt cele ale flexiunii pronominale, așa încât flexiunea acestui numeral nu se deosebește de flexiunea adjectivului sau a pronumelui nehotărât omonim.
Numeralele cu valoare substantivală denumind anul, rezultate din elidarea substantivului an, formează genitivul cu lui (în primăvara lui '96 [= anului 1996].
De la doi înainte opozițiile de caz se realizează analitic, prin prepozițiile a și la așezate înaintea numeralului, formând construcții echivalente cu genitivul, respectiv cu dativul: Restructurarea a nouă societăți, Miroase florile-argintii / Și cad o dulce ploaie, / Pe creștetele-a doi copii, / Cu plete lungi, bălaie. (M. Eminescu, Luceafărul), Profesorul a dat note bune la cinci elevi și note proaste, la doi.
Și în cazul numeralului unu genitiv-dativul poate fi exprimat prepozițional, când e corelat cu alte numerale: Părerea a unu sau (a) doi vorbitori.
Când numeralele de la doi în sus sunt precedate de pronumele semiindependente cei, cele sau de determinanți ca acești, acei, ceilalți, alți, aceștia marchează informațiile de caz: experiența celor zece ani, Am împărțit daruri celor doi copii.
Spre deosebire de sută, mie …, numeralul zece are o poziție specială: este utilizat atât singur (zece, ca și doi, trei etc.), cat și în compuse. În structura compuselor de tipul unsprezece – nouăsprezece apare invariabil cu forma de singular (cu excepția lui doisprezece, variabil în gen), iar în a celor de tipul douăzeci, treizeci, zece participă cu forma de plural. În douăzeci, forma de feminin a primului component este rezultatul acordului cu zece, feminin (celelalte compuse nu pun probleme de acord, pentru că primul component este numeral invariabil).
Numeralele cu forme flexionare se acordă, ca orice adjectiv, cu substantivul regent, dar se deosebesc de celelalte adjective prin faptul că impun acestuia numărul (singular, dacă este un, o, plural de la doi înainte).
Participarea ca adjunct al numeralului cardinalul adjectival la organizarea grupului nominal se realizează prin două tipuri de structuri: prin alăturarea de substantivul-centru sau prin prepoziția de.
Structura [numeral cardinal + prepoziția de + substantiv] se utilizează când determinantul este un numeral compus de la douăzeci în sus: douăzeci de cărți, o sută treizeci și doi de copii, un milion trei sute de mii, cinci mii două sute de lei, asocierea numeralului cu substantivul fiind marcată prin prepoziția de (și nu prin alăturare – cf. două/cinci cărți).
În unele cazuri, acordul în gen este impus nu de substantiv, ci de genul numeralului simplu din componența numeralului compus, cf. cele 18 milioane de lei, alături de cei 20 de milioane de lei).
Face excepție gruparea câteva + sute, mii, milioane, miliarde, exprimând o cifră aproximativă, acordul făcându-se numai cu sute, mii, milioane…, și nu cu substantivul determinat: câteva sute (mii, milioane, miliarde) de lei (pomi, elevi etc.). Construcția cu de poate apărea și la numeralele mai mici de douăzeci când acestea însoțesc substantive „metalingvistice”, denumiri ale unor unități ale limbii (literă a alfabetului, cifră, cuvânt etc.): doi (de) i / trei (de) cinci / zero etc.
Omiterea prepoziției de în construcții cu numerale compuse este tolerată în scris atunci când substantivul este abreviat (40 km, 300 kg etc.), dar nerecomandabilă în vorbire. În alte contexte, omiterea prepoziției, deși se întâlnește uneori: evaluată la două miliarde dolari este nerecomandabilă.
În exprimarea cazului, cele două tipuri de structuri se comportă identic: Cumpărarea a două cărți / Cumpărarea a douăzeci de cărți, S-au dat burse la cinci elevi /la treizeci de elevi.
În calitate de adjunct al unui alt substantiv, grupul nominal alcătuit din [numeral cardinal (+ de) + substantiv] este introdus, de obicei, prin prepoziția de: timp (vreme) de trei ani, vas de cincisprezece litri, întâlnire de douăzeci de minute, sobor de douăzeci și cinci de preoți. Rar, prepoziția poate fi a (neologic): Colete a cinci / treizeci (de) kg.
Când substantivul regent exprimă unități de măsură se folosesc structurile:
– [verb regent + prepoziție + numeral + substantiv]: S-a îngrășat cu două kilograme.;
– [substantiv regent + de + numeral adjectival + substantiv]: lungime /lățime/ înălțime / adâncime de doi metri; greutate de cincizeci de kilograme;
– [numeral cardinal adjectival + substantiv + substantiv]: doi metri lungime / lățime / înălțime / adâncime; cincizeci de kilograme greutate.
Grupul nominal exprimând măsura poate avea ca centru și un adjectiv căruia i se subordonează prin de: lung / lat / înalt / adânc de doi metri; greu de douăzeci de kilograme.
În construcții de tipul un număr de douăzeci de copii, o sumă de un milion de lei, o cantitate de cincisprezece kilograme, substantivele un număr de, o sumă / cantitate de sunt redundante.
Numeralul cardinal substantiv participă rar în calitate de adjunct în grupul nominal, în:
construcția cu lui proclitic genitival (Radicalul lui nouă este trei);
construcția cu lui proclitic în care numeralul e adjunct al unui adjectiv /
participiu cu regim de dativ (valoare atribuită / corespunzătoare lui doisprezece);
– construcția cu prepoziția din (Radical din nouă este trei).
În grupul verbal, apare construcția prepozițională până la (Copilul numără până la zece.).
În limbajul sportiv, numeralul corelat cu zero sau cu alt numeral prin prepoziția la indică scorul unui meci (rezultatul trei la zero, doi la cinci etc.).
Ca substitut, numeralul îndeplinește aceleași funcții sintactice ca substantivul sau pronumele (subiect, complement, circumstanțial): Trei mă țin, trei mă poartă, cinci mă duc de mă adapă. (Ghicitoare), Oșlobanu, care mânca cât șaptesprezece, se cam pusese pe gânduri. (I. Creangă, Amintiri). În poziția de nume predicativ și în cea de predicativ suplimentar (Ele au fost două., S-au întors cinci.), determinând verbul, numeralele își păstrează calitatea „adjectivală”, integrându-se într-o structură ternară.
În calitate de centru, numeralul are ca adjuncți:
(a) Construcții prepoziționale, formate dintr-o prepoziție, de obicei partitivă și:
– un substantiv: Din teancul de cărți am luat una de poezie și două de proză. Am ales la întâmplare una din străzi. (N. Stănescu, Amintiri din trecut). Două dintre cele trei șalupe luxoase au fost accidentate.
– un substantiv „metalingvistic”: doi (de) zece, trei (de) și;
– pronume: Au fost mai mulți candidați, dar numai trei dintre ei au reușit., Doi dintre aceștia au luat premiul al doilea., Trei dintre ai mei au primit mențiuni.;
– un numeral (substitut): Potrivit unui sondaj in rândurile medicilor de familie, nouă din zece dau vina […] pe emisiunile TV, Joacă
unsprezece contra zece.;
– un adverb: Sunt prea mulți elevi în clasă: cinci de acolo/de aici să plece.
(b) Un adjectiv calificativ postpus, un adjectiv pronominal nehotărât sau adjectivul pronominal semiindependent cei (cele) antepus numeralului centru: Din buchetul de trandafiri am ales doi albi, trei roșii și patru galbeni., Dintre copiii veniți in excursie au mai plecat acasă încă doi., Unui dintre cei doi a adus-o.(N. Stănescu).
(c) O propoziție relativă cu antecedent: Văd încă patru care pleacă., Au mai venit trei care au predat lucrarea.
Numeralul substitut apare și în combinație cu un pronume personal sau demonstrativ, totdeauna antepus. Numeralul se acordă în gen cu pronumele: Ele două sunt mereu împreună., Aceștia trei sunt cei mai buni din clasă, iar acelea două sunt cele mai slabe.
Numeralul este centru de grup și ca substantiv, în două situații: in enunțuri matematice cu valoare abstractă și ca apoziție în raport cu un substantiv.
În domeniul matematicii, numeralele denumesc numerele cu ajutorul cărora se efectuează operațiile aritmetice: Cinci și cu /plus cinci fac zece., Unu înmulțit cu unu este egal (cu) unu., Șase împărțit la doi fac trei, Zece scăzut / minus trei fac șapte. etc.
Se constată o tendință accentuată de folosire a numeralului cardinal ca echivalent al numeralului ordinal. Substantivul (cel mai adesea comun) antepus numeralului este totdeauna articulat la singular (etajul trei, nota nouă) sau la plural (paginile 324, 329, 450, etajele 8 și 9) etc. În scris, substantivul poate fi abreviat: hotărârea nr. 7/29.01.2002.
Numeralul nu se acordă, de obicei, în gen cu substantivul, folosindu-se forma de masculin: nota (pagina) doi / unu, Antena 1 [unu], Moldova 1 [unu]. Uneori apar ezitări: pagina doisprezece, dar și pagina douăsprezece.
În legătură cu indicarea orei, numeralul unu și compusele cu unu se folosesc la masculin (ora unu /douăzeci și unu), dar numeralele doi și compusele cu doi, la feminin (ora două /douăsprezece, douăzeci și două); utilizarea formei de masculin(ora doisprezece) contravine normei.
Numeralele cardinale ca expresie a aproximației. Utilizate in anumite construcții, numeralele cardinale pot exprima aproximația cantitativă (modală, temporală sau locală) a obiectelor.
Aproximația poate fi exprimată prin alăturarea unor numerale vecine în seria cardinalelor: Cinci-șase copii stau lungiți pe jos., Iau trei-patru lumânări în buzunar. (Camil Petrescu, Ultima noapte), A fost plecat cinci, șase zile.
Construcția permite uneori intercalarea substantivului intre numeralele alăturate: Ei, și știi, un copil, doi, ai pentru ce trăi. (B. Șt. Delavrancea, Hagi Tudose).
În cazul numeralelor compuse cu sută, mie, milion, primul component se repetă fie înainte, fie după al doilea termen al compusului când este un, o (una) -doi, două (o sută, două; o mie, două; un milion, două; una, două sute / (mii); unu, două milioane); se folosește numai antepus când primul component este numeralul de la doi în sus (două, trei mii, cinci, șase milioane).
Aproximația poate fi exprimată și prin asocierea numeralelor cardinale cu:
– adverbe ca aproximativ, cam, circa, vreo: Blocul să fi avut vreo douăzeci de etaje. (N. Stănescu, Amintiri din trecut), Orașul are circa (aproximativ) trei sute de mii de locuitori.;
– grupări care conțin o prepoziție (în jur de, pe la, popular, ca la): Au venit în jur de cincisprezece studenți., Ne-am întors pe la ora douăsprezece., A cumpărat ca la 20 kg de cartofi.
Aproximația la substantivele numerice reprezentând cantități mari se poate reda prin folosirea formelor de plural zeci, sute, mii, milioane (singure, repetate sau combinate): Ce e amorul? / E un lung prilej pentru durere, / Căci mii de lacrimi nu-i ajung, / Și tot mai multe cere. (M. Eminescu, Ce e amorul?), Unii încep să citească zeci de cărți despre oameni celebri. (N. Stănescu, Amintiri din trecut),
Numeralul cardinal intră în componența tuturor tipurilor de numerale (derivate, compuse sau grupuri fixe).
În terminologia tehnico-științifică, sunt numeroase substantivele împrumutate analizabile (bicorn, bicromat, triciclu, triclorură, tricorn, trilateral, trilingv) sau formate cu elemente de compunere savante cu sens numeric (centilitru, decalitru, hexametru, kilogram, nonagenar, octogenar, octosilab etc.), dar și elemente de compunere cărora li s-au atribuit, în unele compuse împrumutate, în mod convențional, sensuri de numerale și care participă la denumirea unităților de măsură foarte mari sau foarte mici: gigacalorie „un miliard de calorii”, megacalorie „un milion de calorii”, megadină „un milion de dine”, megahertz „un milion de hertzi”, nanosecundă „a miliarda parte dintr-o secundă”, centilitru, miligram, milimetru etc.
Spre deosebire de numeralul cardinal, numeralul ordinal nu este un cantitativ, ci indică ordinea numerică sau a acțiunilor în spațiu și în timp, locul pe care acestea îl ocupă într-o înșirare
Ordinea se poate referi la succesiunea în spațiu sau în timp în sens propriu (al doilea student, Elisabeta a doua) sau la o ierarhie valorică (marfă de prima calitate, verișoară de gradul al doilea); uneori, ierarhizarea este convențională, de exemplu: un cvartet compus din violină primă, secundă, flaut și violoncel (G. Călinescu), putând să contrazică ordinea cronologică și ierarhică (de exemplu, gradul didactic din învățământul preuniversitar sau din cercetare al doilea este o calificare inferioară gradului întâi).
Numeralul ordinal, care are frecvența cea mai ridicată după numeralul cardinal, poate avea statut adjectival (Al doilea elev a plecat., Elevul din clasa a treia a plecat), de substitut (S-au înscris zece concurenți, dar al zecelea nu s-a mai prezentat.) sau adverbial (Am venit întâi aici.).
În cazul numeralelor ordinale din organizarea cărora fac parte numerale cardinale compuse nesudate formantul ordinal enclitic se atașează la ultimul component: al douăzeci și unulea /a douăzeci și una; al zece miilea /a zece mia etc.
Când numeralele ordinale sunt formate de la cardinale în structura cărora intră prepoziția de, această prepoziție se omite înaintea componentului care primește formantul ordinal enclitic: al douăzeci miilea, a douăzeci mia, al o mie milioanelea, a o mie milioana etc. La numeralele ordinale formate de la cardinale terminate în consoană se intercalează, din motive fonetice, vocala u înaintea lui -lea: al optulea, al (un) milionulea, al (un) miliardulea.
Prezența componentului a(l) este obligatorie atât în forma de masculin, cat și în cea de feminin a numeralului ordinal.
Ezitări fonetice apar și în formarea numeralelor ordinale corespunzătoare cardinalelor compuse cu zece, sută/sute, mie/mii, milion /milioane, miliard / miliarde aflate pe ultimul loc. Se spune și se scrie corect al zecelea (nu al zecilea), a zecea (nu a zecia), al unsprezecelea, a unsprezecea; al douăzecilea (nu al douăzecelea), dar al o sutălea, a (o) suta, al două sutelea, a două suta (nu a două sutea); al o mielea, a (o) mia (nu a miea), al două miilea (nu al două mielea), a două mia (nu a două miiă);
Numeralele ordinale numerice se pot reda în scris fie integral cu litere (al cincilea), fie cu cifre și litere: cifra notează numeralul cardinal din structura numeralului ordinal, iar literele, formanții; specifică numeralului ordinal este notarea cu cifre romane (al II-lea / a II-a. Această notare, uneori fără formanți (Carol II), se întâlnește mai ales la numerele mici.
Alături de formațiile derivate de la numeralul cardinal, se folosesc și întâi (ul),-a, moștenit din latină, prim, secund și terț împrumuturi latino-romanice, care se leagă numai semantic de numeral. Tot un numeral ordinal romanic este și Cvintul, folosit numai în sintagma Carol Cvintul.
Pentru primul termen al seriei, în afară de sinonimele întăi(ul) și prim(ul) fără legătură cu numeralul ordinal corespunzător există și al… unulea / a … una, care apar exclusiv în compuse: Am dat în viața mea șase mii de interviuri, al șase mii unulea îl dau pentru… Seria se continuă cu numeralele formate în limba română (al doilea omonim cu secund, al treilea sinonim cu terț etc. și poate fi continuată, practic, la infinit); încheierea este exprimată prin adjectivul ultim(ul) sau locuțiunea cel / cea din urmă, care nu fac parte din sistem, dar indică poziția finală a unui obiect într-o înșiruire. În numărarea inversă poziția este indicată și prin derivatele penultim(ul) și antepenultim(ul).
Flexiunea numeralului ordinal. Numeralul ordinal prezintă forme deosebite de gen, informația de gen exprimându-se simultan prin variația celor doi formanți: masculin și neutru al cincilea, feminin a cincea.
Prim și întâi au un comportament morfologic identic cu al substantivului sau al adjectivului, adică pot primi morfemele de determinare, de gen, număr și caz; ca adjective, pot fi antepuse sau postpuse substantivului regent.
Numerale ordinale derivate de la o sută, o mie își păstrează forma și la masculin (al o sutălea, al o mielea); la forma de feminin (a o suta, a o mia), o poate fi omis (a suta, a mia). La ordinalele corespunzătoare lui un milion, un miliard menținerea lui un / o este facultativă la masculin – neutru (al un milionulea / al milionulea, al un miliardulea / al miliardulea).
În limba contemporană, forma de gen a numeralului ordinal este impusă de acordul cu substantivul: al doilea etaj, a doua ușă. Lipsa de acord în gen al numeralului ordinal cu substantivul feminin regent, nume de rudenie, se întâlnește popular în construcții ca mamă de-al doilea „mamă vitregă”, nevastă de-al doilea, alături de mama de-a doua, nevastă de-a doua.
Numeralul ordinal nu marchează flexionar numărul și cazul. În limba standard, aceste deficiențe flexionare sunt suplinite de asocierea pronumelui semiindependent cel legat de numeralul ordinal prin prepoziția de: cel de al treilea, cea de a treia.
Cel își schimbă forma după număr, gen și caz, în timp ce numeralul ordinal variază doar ca gen: sg.: N.-Ac. cel de(-)al treilea / cea de(-)a treia; G-D celui de(-)al treilea / celei de(-)a treia.
Posibilitățile combinatorii ale numeralului ordinal. Ca adjunct, dependent sintactic de un substantiv regent, numeralul ordinal are statut adjectival exprimând o determinare calitativă care derivă din poziția (definită numeric) într-o serie.
Numeralul ordinal are, de obicei, ca regent un substantiv față de care poate fi antepus sau postpus. Ca trăsătură caracteristică este acordul în gen al numeralului ordinal cu regentul, iar ca restricții, articularea sau nearticularea substantivului în funcție de topica numeralului ordinal (elevul al treilea, eleva a treia/ al treilea elev, a treia elevă).
Când numeralul ordinal este postpus, centrul poate fi un substantiv comun, totdeauna articulat, sau propriu: clasa a șaptea, etajul al patrulea, Carol al doilea, Henric al patrulea.
În grupul pronominal, numeralul ordinal poate avea ca regent un pronume demonstrativ, plasat totdeauna înaintea numeralului: acest(a) / acel(a) al doilea (elev) sau, frecvent, pronumele semiindependent cel, de care numeralul ordinal este legat prin prepoziția de: cel de al doilea (elev), rezultatul celui de al doilea (elev), îl dau celui de al doilea (elev). Cel și numeralul ordinal alcătuiesc o grupare indisociabilă: cel, ca pronume semiindependent, nu poate apărea singur, iar numeralul ordinal fund flexionar invariabil, raporturile cazuale se exprimă prin formele pronumelui semiindependent. Numeralul ordinal se poate asocia și cu fiecare (fiecare al doilea elev / fiecare a patra elevă)[2].
Numeralul întâi precedat de prepoziția de a dat naștere, prin aglutinare, variantei dintâi, folosită singură apare numai in postpunere: iubirea dintâi; asociată cu cel, cea, nu cunoaște restricții de topică: cel dintâi cuvânt / cuvântul cel dintâi; cea dintâi iubire / iubirea cea dintâi.
Prim(ul) are, morfologic și sintactic, statut de adjectiv: prim(ul), prima. primi(i), prime(le), G.-D. primului, primei, primelor. Cu valoare adjectivală, prim se folosește mai ales în compunere și, mai rar, în construcții libere.
În compuse analizabile (cu excepția lui primăvară, sudat, moștenit din latină), norma literară actuală cere scrierea cu cratimă a formaților cu prim antepus; prim se comportă diferit, în funcție de gradul de sudură, formând, de obicei, cu substantivul o unitate morfologică, în flexiunea căreia mărcile de gen, număr, caz și determinare se atașează celui de-al doilea component, substantivul postpus, și, mai rar, primului component: prim-balerin, prim-balerină, prim-ministru, prim-plan, prim-pretor, prim-procuror, prim-secretar, prim-solist, prim-solistă, prim-vicepreședinte, prim-viceprim-ministru, viceprim-ministru.
În construcții libere, prim(ă), ca orice adjectiv, poate fi așezat înainte sau după substantivul regent. Antepus, poate fi precedat de articol nehotărât, de un adjectiv demonstrativ etc. (o primă întâlnire, un prim ajutor, acest prim contact), poate apărea in construcții prepoziționale (de prim ordin / rang; de primă necesitate) sau articulat enclitic: Focul a apărut astfel, când singurătatea primului om s-a lovit de prima întrebare.( N. Stănescu). Postpus substantivului regent, prim se folosește mai rar: capitol prim, secretar prim, june(le) prim, vioară primă.
Dintre celelalte neologisme exprimând ordinea, apar ca adjuncți în grupul nominal: secund, numai postpus (și opus, de obicei, lui prim): comandant(ul) secund, vioară secundă, repriza secundă (în sport), și terț, numai antepus: partizanul unei terțe teorii, o terță persoană.
Ca substitut, numeralul ordinal poate avea diverse funcții sintactice ca și numeralul cardinal: S-au înscris cinci concurenți, dar al cincilea nu s-a prezentat.
În calitate de centru, numeralul ordinal poate avea ca adjuncți o construcție prepozițională sau o propoziție relativă. Construcția prepozițională poate fi formată din substantiv sau pronume precedat de una din prepozițiile dintre, intre, din, de lângă: Primul / al doilea dintre candidați a luat premiul., A ajuns al cincilea între candidați., Este a treia din clasă (față, spate)/de lângă perete., Maria a reușit a treia dintre toți / ei/ aceștia., Al doilea de lângă tine a plecat.
Utilizări speciale ale numeralului ordinal. Numeralele ordinale pot avea, în anumite construcții, sensuri speciale. Astfel, întâi, neînsoțit de un substantiv, indică „ziua întâi” a fiecărei luni: Salariile se primesc la întâi. Întâi și prima se asociază cu valoarea de superlativ în construcții ca: o stofă clasa întâi „de primă calitate, foarte buna", mastică prima, grâu prima (DLR) „de prima calitate”.
A doua, în construcția intrarea pe ușa a doua are și sensul de „cealaltă”, când o clădire are numai două intrări.
În limba română contemporană, se constată o puternică tendință de înlocuire a numeralelor ordinale cu numeralele cardinale.
Fenomenul a căpătat o largă răspândire în combinație cu anumite substantive postpuse și apare cu preponderență în anumite registre ale limbii (în limbajul familiar, tehnic și publicistic).
Asemenea construcții se explică prin tendința de a scoate în relief numărul, poziția în serie, dar și prin dorința de economie: numeralele ordinale fiind mai lungi sunt înlocuite prin cardinale. Singurele numerale ordinale care se păstrează in mod consecvent sunt cele cuprinse în numele de suverani (Carol întâi, Henric al VIII, Elisabeta a doua etc.), în denumirea unor războaie mondiale (Primul, al Doilea Război Mondial), a claselor școlare (clasa întâi, clasa a XII-ea etc.).
Pentru indicarea primei zile a fiecărei luni se folosește totdeauna numeralul ordinal, dar se continuă cu cele cardinale (întâi ianuarie, întâi septembrie, dar trei ianuarie, cinci septembrie etc.). În enumerare, continuarea se poate face fie cu numerale ordinale, fie cele cu cardinale (anul întâi, anul al doilea … / anul doi, anul trei). În numeroase cazuri, uzul ezită între cele două variante (etajul întâi, al doilea, al patrulea etc., dar și etajul unu, doi, patru etc., volumul întâi, al doilea …, dar și volumul unu, doi (grafic I, II, III, IV), pagina întâi, dar și pagina unu, secolul al XX-lea și secolul XX/20). În romana actuală există o preferință pentru folosirea numeralelor cardinale mai ales când sunt cifre mari (pagina 1205, kilometrul 503, etajul 120 etc.).
Numeralul ordinal și clasele lexico-gramaticale. Relația numeralului ordinal cu diferite părți de vorbire este destul de restrânsă și cuprinde numai numeralele întâi și prim.
Numeralul întâi constituie baza de derivare a substantivului întâietate și poate fi convertit în adverb (în construcțiile în care determină un verb): Întâi muncește, apoi se plimbă.
Prim este component al unor substantive compuse din limba standard, ca prim-ministru, mai rar din limba populară: prima-iubire / primul-amor „plantă numită și cunună albă”sau apare în cuvinte compuse analizabile, fie moștenite (primăvară), fie împrumutate (primadonă). Primă face parte din locuțiuni adjectivale și adverbiale: melodie în primă audiție: A prezentat, in primă audiție, o compoziție.).
Numeralele ordinale pot intra în componența unor numerale adverbiale: în primul rând, în al doilea rând, pentru prima / întâia oară / data.
III. NUMERALUL CARDINAL ȘI NORMELE GRAMATICALE
2.1. Categoriile gramaticale de gen și de număr ale numeralului cardinal în raport cu norma lingvistică
În gramatici, numeralul cardinal figurează printre părțile de vorbire flexibile cu flexiune nominală, ceea ce înseamnă că i se atribuie categorii gramaticale precum genul, numărul și cazul.
Opoziția flexibil / neflexibil caracterizează părțile de vorbire în ansamblu și se referă la prezența sau absența unor categorii gramaticale specifice clasei, în timp ce opoziția variabil / invariabil caracterizează fiecare cuvânt din inventarul unei părți de vorbire și se referă la posibilitatea acestuia de a avea sau nu forme distincte pentru a exprima opozițiile dintre termenii categoriilor gramaticale specifice [10, p. 390].
Genul – categorie gramaticală care are în limba română, trei termeni: masculin, feminin și neutru –se manifestă în mod diferit la diversele părți de vorbire la care apare.
Din punctul de vedere al categoriei gramaticale a genului, vom analiza numeralul în cele trei tipuri de contexte în care funcționează în limba romană, și anume:
l) când însoțește un substantiv exprimând determinarea numerică a obiectelor denumite de acel substantiv:
Ex: În buchet sunt trei garoafe albe și două garoafe galbene sau Buchetul conține douăzeci și una de garoafe – situația cea mai frecventă;
2) când substituie un substantiv exprimând în același timp, și determinarea numerică a obiectelor denumite de substantivul substituit
Ex: În buchetul de garoafe, trei sunt albe și două sunt galbeni;
(3) când exprimă un număr abstract (Trei minus doi fac unu) – ,,ceea ce se întâmplă rar”. După părerea lui D. Irimia, aceste contexte nu trebuie să fie avute în vedere: doi ori doi fac patru, termenii doi și patru nu înlocuiesc substantive, ci exprimă numere abstracte [13, p. 188].
2. Din toate lucrările consultate rezultă că numeralele cardinale nu au un comportament unitar (ca substantivele sau adjectivele) în ceea ce privește genul.
Astfel, se arată că forme diferite pentru exprimarea opozițiilor de gen au numai numeralele cardinale simple unu (un) – masculin și neutru una/o feminin și doi – masculin/două – feminin și neutru, numeralul compus (sudat) doisprezece – masculin / douăsprezece – feminin și neutru, precum și numeralele compuse (nesudate) formate cu unu/una sau doi/două (în structura cărora aceste segmente ocupă ultimul loc), de exemplu: douăzeci și unu – masculin și neutru / douăzeci și una – feminin; o sută doi – masculin / o sută două – feminin și neutru [8, p. 165]. Trebuie să adăugăm că au 2 forme de gen și numeralele compuse (nesudate) formate cu doisprezece/douăsprezece (în structura cărora aceste segment ocupă ultimul loc), de exemplu: două sute doisprezece (băieți) – masculin, două sute douăsprezece (fete / tablouri) – feminin și neutru; o mie cinci sute doisprezece (lei) – masculin / o mie cinci sute douăsprezece (pagini / creioane) feminin și neutru etc. Deci, numai numeralele cardinale menționaie mai sus sunt cuvinte variabile în funcție de gen, au gen mobil, deci forme distincte pentru exprimarea opozițiilor de gen [22, p. 7].
Despre celelalte numerale cardinale se precizează următoarele: ,,De la trei înainte genul nu se poate distinge decât în compusele cu unu (afară de unsprezece) și doi” sau ,,Clasa numeralelor denumite cardinale (propriu-zise) se definește, începând de la trei, prin lipsa morfemelor de gen” [16, p. 157]. Sensul acestor afirmații, după părerea noastră, este acela că numeralele cardinale începând cu trei (cu excepția celor menționate în alineatul precedent) sunt cuvinte invariabile în funcție de gen, adică au (ca și adjectivele invariabile, amintite anteiror) gen comun: trei, unsprezece etc, (băieți / fete), douăzeci, o sută, trei mii, patru mii treizeci și cinci (de băieți fete) etc.
Pe baza datelor de ordin strict formal de mai sus, suntem în măsură să stabilim genul numeralului cardinal în diferite contexte când numeralul exprimă un număr abstract. Pornind de la enunțuri în care sunt distribuite numerale variabile, de tipul: Doi și cu doi fac patru. Douăzeci și doi fără doisprezece este egal cu zece etc, putem spune că, în asemenea contexte, numeralul cardinal este de genul masculin. Tot masculine vor fi, așadar, și numeralele unu și compusele cu unu (care, după formă, puteau fi considerate fie masculine, fie neutre – după genul termenului generic: un număr – două numere), precum și toate numeralele invariabile, cu gen comun, dacă funcționează în contexte ca cel amintit: Douăzeci și patru împărțit la trei fac opt etc. Aceasta înseamnă că, atunci când exprimă un număr abstract, numeralele cardinale au gen fix – genul masculin –, comportându-se în raport cu categoria gramaticală a genului similar cu substantivele [22, p. 9].
Numeralele care au formă de gen se acordă în gen cu substantivul însoțit atât când sunt legate de acesta, cât și când legătura se face prin prepoziția de: douăzeci și doi de elevi, douăzeci și două de eleve. Deci, nu numai numeralele cu gen mobil, care au două forme de gen, se acordă cu substantivul însoțit, ci toate numeralele cardinale care însoțesc un substantiv, exprimând determinarea numerică a obiectelor denumite de substantiv, se acordă în gen cu acesta; deosebirea dintre cele două tipuri morfologice de numerale constă doar în aceea că la unele, și anume la cele cu gen mobil, fenomenul de acord este evident datorită schimbării de formă (ele se comportă ca niște adjective variabile), pe când la numeralele invariabile, cu gen comun, fenomenul de acord nu este evident (ele se comportă ca adjectivele invariabile). Faptul că genul este prezent la toate numeralele cardinale (fie că sunt variabile, fie că sunt invariabile) este evidențiat cu claritate în contextele în care numeralul substituie un substantiv căruia îi preia genul, transmițându-l și adjectivului cu rol de nume predicativ, de exemplu: În buchetul de garoafe, două sunt albe și trei sunt galbene – ambele numerale sunt feminine (după cuvântul substituit, garoafe), dar În buchetul de trandafiri, doi sunt albi și trei sunt galbeni – ambele numerale sunt masculine (după cuvântul substituit, trandafiri).
În construcțiile alcătuite din articol demonstrativ (sau adjectiv) + numeral cardinal + (de) substantiv, dacă numeralul este invariabil, forma corectă de gen a articolului (sau a adjectivului) se alege după forma de gen a substantivului: cele (aceste, alte, ultimele) cincisprezece zile, dar cei (acești, alți, ultimii) cincisprezece lei.
Dacă numeralul exprimă numere rotunde începând cu două sute, acordul articolului demonstativ (sau al adjectivului) se poate face fie cu substantivul, fie cu numeralul, în funcție de ceea ce vrea să reliefeze vorbitorul.
Ideea că numeralele compuse dintr-un numeral – sută, sute sau mie, mii ar fi feminine, iar cele compuse dintr-un numeral+cuvintele milion, milioane sau miliard, miliarde ar fi neutre își are sursa în confuzia facută între genul cuvintelor care intră în componența numeralelor respective și genul cuvântului compus rezultat. Cuvintele sută, sute și mie, mii, sunt, în mod evident, feminine, de aceea, când se combină cu numerale care au forme diferite de gen selectează forma feminină a numeralelor, pentru a forma numerale compuse: douăzeci, o sută, două sute, o mie, două mii, douăsprezece mii, douăzeci și una de mii, treizeci și două de mii, iar cuvintele milion, milioane și miliard, miliarde, fiind neutre, selectează forma de neutru a numeralelor cu care se combină spre a forma numerale compuse: un milion, două milioane, douăsprezece milioane, douăzeci și unu de miliarde, treizeci și două de miliarde etc: dar, o dată ce au fost formate, aceste numerale compuse nu își însușesc genul elementelor lor componente ca gen fix.
De asemenea, numeralele compuse douăzeci, o sută, o mie (care, după formă, par a fi feminine) se dovedesc a fi cuvinte invariabile în funcție de gen, cuvinte cu gen comun – și, de aceea, se pot asocia atât cu substantive feminine: douăzeci, sută, o mie de eleve, cât și cu substantive masculine: douăzeci, o sută, o mie de elevi –, tot așa numeralele compuse ca două sute, trei mii, patru milioane, nouă miliarde etc. nu au gen fix (feminin sau neutru), ci au gen comun, fiind cuvinte invariabile.
O atenție deosebită merită cuvintele zeci, sută, sute, mie, mii, milion, milioane și – miliard, miliarde.
Unii cercetători au demonstrat că aceste cuvinte nu sunt numerale cardinale, ci substantive, datorită proprietăților lor distribuționale comune cu cele ale substantivului și diferite de cele ale numeralului, propunând, în consecință, redistribuirea lor în clasa substantivului. Totuși, cuvintele respective au fost menținute, probabil din rațiuni semantice, în inventarul părții de vorbire numite numeral cardinal–, deși se recunoaște că ,,numeralele zeci, sută, mie se comportă ca niște substantive feminine. Numeralele neologice simple milion, miliard și compusele de tipul bilion, trilion, se comportă, într-un mod similar, ca niște substantive neutre.
Asemănările dintre cuvintele zeci, sută, sute etc, și substantive, precum și, implicit, deosebirile dintre ele și numeralele cardinale sunt numeroase, la nivel morfosintactic.
În ceea ce privește categoria gramaticală a genului, numeralele cardinale se acordă în gen cu substantivul însoțit sau substituit. Cuvintele zeci, sută, sute, mie, mii, milion, milioane etc, au însă gen fix (feminin sau neutru), ca și substantivele; ele sunt indiferente la genul substantivului însoțit, dar impun genul lor adjectivului precedent, care le determină: câteva zeci (sute, mii, milioane, miliarde) de lei sau această sută (mie) de lei, alt milion (miliard) de lire, ca și câteva grupuri de oameni sau această mulțime de oameni.
Pluralele zeci, sute etc, pot fi determinate, ca și alte substantive la plural, de adjective cantitative antepuse : câteva (câte, atâtea, multe etc.) zeci (sute, mii etc) de oameni, ca și câteva (câte, atâtea, multe etc.) grupuri, de oameni, adjective care nu sunt admise de numeralele cardinale: câteva (câte, atâtea, multe etc.) douăzeci (o sută, trei mii etc.) de mese.
Numeralele cardinale pot fi însă determinate de adverbe de aproximare: vreo (circa, aproape:) douăzeci (o sută, trei mii etc,) de oameni sau pot fi precedate de prepoziția peste: peste douăzeci (o sută, trei mii etc,) de oameni, vecinătăți în care cuvintele zeci, sute etc, nu pot apărea, după cum nu pot apărea nici substantivele: nici vreo (circa, aproape) zeci (sute, mii etc.) de oameni, nici vreo (circa, aproape) grupuri de oameni.
Despre pluralele zeci, sute, mii etc, se spune că exprimă aproximația numerică în cazul lor, sutele, miile etc, nu sunt numărate exact, spre deosebire de numeralele cardinale care exprimă numere numărate exact. Or, tocmai faptul că nu exprimă un „număr definit” a fost folosit ca motivație a scoaterii unor cuvinte ca mulți, numeroși etc, dintre numeralele cardinale care „se recunosc după cum răspund la întrebări adresate cu pronumele și adjectivele pronominale câți, câte (la aceste întrebări pot răspunde și cuvinte ca mulți, numeroși, care însă, nu sunt numerale întrucât nu exprimă un număr definit și nu au nici structura formală a numeralelor).
În limba română, aproximarea numerică se realizează prin alte procedee, menționate în gramatici: prin alăturarea a două numerale (trei-patru mere); cu ajutorul adverbelor vreo, aproape, circa sau al prepoziției peste, așezate înaintea unui numeral (vreo, aproape, circa, peste treizeci de oameni): cu ajutorul locuțiunilor adverbiale și ceva, și mai bine, și mai mult așezate după numeral (e ora trei și ceva) etc. [22, p. 13].
Cuvintele sută, sute și mie, mii sunt substantive feminine (Această sută de lei nu mă face mai bogat, I-am dat ultimele mele sute de lei. Care mie de lei?), milion, milioane și miliard, miliarde sunt substantive neutre (A câștigat primul său milion, Va mai câștiga și alte milioane, Habar n-am despre ce milion e vorba, Pe piața mondială se rulează multe miliarde), iar zeci este un substantiv plural, defectiv de singular (A primit căteva sau multe zeci de trandafiri).
Din analiza efectuată asupra genului numeralului cardinal rezultă că:
toate numeralele cardinale au categoria genului;
numeralele cardinale care se referă la un substantiv (fie că îl însoțesc, fie că îl substituie) se acordă în gen cu substantivul respectiv.
numeralele cardinale unu(un)/una(o), doi/două și doisprezece/douăsprezece, precum și toate numeralele compuse cu ele (în structura cărora acestea ocupă ultimul loc): douăzeci și unu/douăzeci și una, o sută doi/o sută două, trei sute doisprezece/trei suie douăsprezece etc, au gen mobil, adică au 2 forme pentru exprimarea opozițiilor de gen; un (băiat/tablou) – masculin sau neutru, o (fată) – feminin; doi (băieți) – masculin, două (fete, tablouri) – feminin sau neutru; treizeci și unu (de băieți/tablouri) – masculin sau neutru, treizeci și una (de fete) – feminin; două sute doisprezece (băieți) – masculin, două sute douăsprezece (fete/tablouri) – feminin sau neutru etc.
Toate celelalte numerale cardinale au gen comun, adică au o singură formă pentru exprimarea celor trei genuri: trei (băieți, fete, tablouri), douăzeci (de băieți/fete/tablouri), o sută (de băieți, fete, tablouri) etc.
Numeralele cardinale care exprimă un număr abstract au gen fix, și anume genul masculin: unu și cu doi fac trei.
Numeralele cardinale- capacitate infinită de combinare a unităților
Grafic, numeralele cardinale pot fi reprezentate prin litere (reproducând structura fonică) sau simbolic, prin cifre arabe (1, 3, 15, 100 etc.), rar, prin cifre romane.
Numeralul cardinal are o capacitate infinită de combinare a unităților seriei, creând numerale compuse complexe, de tipul șaptezeci de milioane două sute treizeci și cinci de mii opt sute unsprezece etc.
Sunt simple numeralele de la unu la zece inclusiv. În acest grup poate fi încadrat zero care, asociat cu un substantiv, exprimă o mulțime vidă (zero cărți). Numeralele simple pot fi monomorfematice (când sunt invariabile: trei, patru, opt etc.) sau analizabile la nivel morfematic (doi, zece, sută, mie etc.)
Sunt compuse numeralele cardinale de la unsprezece în sus, reprezentate prin grupări formate din două sau mai multe numerale, din structura cărora face parte totdeauna cel puțin un numeral simplu între unu și nouă. Asocierea componentelor se realizează:
prin alăturare: treizeci, cinci sute patru, o mie, trei miliarde două sute etc.
prin utilizarea unor elemente de relație:
prepoziția spre intră în structura numeralelor dintre zece și douăzeci: unsprezece, doisprezece…, nouăsprezece;
conjuncția și este folosită în asocierea numeralelor dintre douăzeci și nouăzeci cu un numeral simplu: douăzeci și cinci, optzeci și patru etc.;
prepoziția de leagă numeralele de la douăzeci în sus de compusele formate cu mii, milioane, miliarde etc. (care se comportă, din punct de vedere sintactic, ca substantivele: trezeci de mii, două sute de milioane (la fel cu treizeci de copii).
Numeralul cardinal are o capacitate infinită de combinare a unităților seriei, creând numerale compuse complexe, de tipul șaptezeci de milioane două sute treizeci și cinci de mii opt sute unsprezece.
Făcând parte din structura numeralelor compuse, zece, sută, mie, milion, miliard etc. se comportă ca substantivele: capătă desinențe de plural și impun numeralului cu care se combină genul: douăzeci, două sute / mii (feminin plural), două milioane / miliarde (neutru plural) etc. Acordul se face și în interiorul compuselor: opt milioane două sute de mii o sută treizeci. Spre deosebire de acestea, unsprezece (copii, case) este invariabil; variația în gen a numeralului doisprezece / douăsprezece e impusă de un termen exterior compusului, cf. doisprezece copii, douăsprezece fete; La concurs participă băieți – doisprezece și fete – douăsprezece.
Numeralele simple de la unu la zece și substantivul mie sunt moștenite din latină, sută, milion, miliard, trilion, cvadrilion, cvintilion și zero sunt împrumutate, iar toate numeralele compuse sunt formate în limba română.
În mod obișnuit, se preferă notația literală a numerelor mici. Notația cu cifre, generală în limbajul matematic, se întâlnește și în domeniul tehnic și în cel contabil-administrativ, mai ales în notarea numeralelor compuse reprezentând cifre mari, dar și la indicarea datei (15.08.2002 „15 august 2002”).
În limba actuală, mai ales în presa scrisă, devine tot mai frecventă asocierea celor două modalități de notare, prin cifre și litere, a numerelor mari: 13 miliarde de lei, 23 de miliarde,… 18 600 miliarde de lei etc.
Compusele între unsprezece și nouăsprezece și cele între douăzeci și nouăzeci se scriu împreună, iar celelalte, separat.
Numeralele cardinale apar uneori cu forme modificate {paisprezece, cinsprezece). Variantele se întâlnesc în limba literară sau în vorbirea mai puțin îngrijită, unele acceptate de norme, iar altele nu. Surtt acceptate de limba literară variante rezultate din modificarea, în vorbire și în scris, a aspectului fonetic al primului component: paisprezece (pentru patrusprezece), șaisprezece (pentru șasesprezece), șaizeci (pentru șasezeci). Modificarea fonetică se explică prin analogie cu numeralele anterioare din serie al căror prim component este monosilabic. De asemenea, numeralele cincisprezece și cincizeci, apar în realizarea orală sub forma cinsprezece și cinzeci, modificarea reducând o succesiune de consoane greu de pronunțat.
În limba vorbită se întâlnesc și variante neacceptate de norma literară, dar frecvente în uz, în care numeralele prezintă și modificări ale părții finale a compusului, de tipul unșpe, doișpe, cinșpe, ca și unsprece, doisprece, șaisprece sau chiar șaișpce, unșpce.
La numeralele compuse prin alăturare (scrise separat) în care intră ca element component sute, mii, milioane, miliarde, în vorbirea populară și familiară se introduce aproape regulat conjuncția și: opt mii / milioane și trei sute, o mie și cinci etc. Lipsa conjuncției și din limba standard se explică atât prin influențe străine (franceza), cât și prin scrisul cu cifre.
Sub aspect flexionar, numeralul cardinal reprezintă o clasă eterogenă, cu unele particularități care îi conferă o poziție singulară în cadrul flexiunii nominale.
Caracteristica cea mai generală o reprezintă faptul că numeralele cardinale nu disting flexionar numărul. Sensul de singular sau de plural este inclus în semnificația lexicală a numeralului, care impune cuvântului flexibil a cărui cantitate o precizează sau pe care îl substituie o anumită valoare de număr gramatical (singular pentru un(u), plural pentru toate celelalte).
Au forme diferite pentru exprimarea opoziției de gen cardinalele un(u) / o, una și doi / două, utilizate ca atare sau făcând parte din compuse: doi, doisprezece (elevi) / două, douăsprezece (eleve) și toate numeralele compuse cu unu, doi sau doisprezece, când acestea reprezintă componentul final al compusului (treizeci și unu / doi (de) elevi; o mie cinci sute doisprezece elevi / treizeci și una / două (de) eleve; o mie cinci sute douăsprezece eleve etc.). Face excepție unsprezece (elevi / eleve) care nu are forme diferite de gen.
Categoria gramaticală a numărului la numeral a fost interpretată de specialiști în moduri diferite. Vom utiliza, ca prezentare succintă a opiniilor privind numărul numeralului, următoarea sinteză, formulată de Marina Rădulescu: ,,Opinia cvasigenerală este aceea că au această categorie gramaticală numai unele numerale, și anume cele care au forme diferite pentru exprimarea opoziției singular/plural: numeralele cardinale zece, sută, mie, milion etc, numeralele fracționare și multiplicative, precum și numeralele ordinale primul și întâiul. S-a avansat însă și părerea că numeralul cardinal unu, una și toate numeralele ordinale reprezintă singularul, în timp ce toate celelalte numerale cardinale reprezintă pluralul [22, p. 6].
Concepția că numeralele cardinale ar fi lipsite de categoria gramaticală a numărului este admisibilă în măsura în care susținătorii se referă doar la mărcile gramaticale ale numărului. într-adevăr, numeralul cardinal, nu are marca gramaticală a numărului: nici desinență de singular, nici de plural, nici desinență zero raportată la cea de plural.
Concepția că anumite numerale cardinale ar reprezenta singularul (unu, una), iar celelalte, pluralul, nu poate fi fundamentată pe existența unor semne prin intermediul cărora să se exprime sensul de singular ori de plural al unui numeral cardinal.
Numeralul fiind o parte de vorbire anume specializată pentru a exprima numărul, spre deosebire de alte părți de vorbire, care se definesc cu totul altfel, este și explicabil de ce nu s-a mai simțit nevoia unor mărci gramaticale pentru a exprima această categorie gramaticală. Așadar ne aflăm în fața unei proceduri speciale de exprimare a singularului și pluralului, aceea impusă de conținutul lexical al cuvântului, nu de mărcile gramaticale [10, p. 205].
Acest conținut cunoaște două componente, una dominantă determinantă, care individualizează fiecare numeral cardinal în parte, și alta determinată, care exprimă numărul singular sau numărul plural. De exmplu, numeralul trei are un conținut lexical individual, care-l diferențiază de alte numerale, trei însemnând: „unu plus unu, plus unu” sau „unu plus doi”. În numeralul trei se include, ca o consecință, și semnificația de plural. Tot astfel, numeralul unu include în sens și valoarea de singular, căci o unitate înseamnă ceva singur.
Așadar putem vorbi de categoria numărului inclus lexical la numeralul cardinal. Prin această interpretare ne apropiem de concepția Sandei Golopenția-Eretescu, potrivit căreia numeralele cardinale unu, una reprezintă singularul, iar celelalte pluralul, precizând totuși că numeralul nu exprimă categoria numărului prin mărci gramaticale, ci are singular și plural incluse lexical.
În ceea ce privește afirmația M. Rădulescu, cum că ,,unu este singular defectiv de plural, iar toate celelalte numerale cardinale sunt plurale defective de singular ” [22, p. 13], precizăm că nu este vorba de ceva similar сu substantivele defective de număr, căci substantivele defective au mărci gramaticale specifice unui număr (de exemplu, substantivul pantaloni are marcă doar pentru numărul plural, desinența -i, iar substantivul mazăre are doar desinență de singular), în vreme ce un numeral cu sens de plural, de exemplu opt. nu are o desinență de plural, fiind defectiv de singularul inclus lexical, iar un numeral cu sens de singular este defectiv de pluralul inclus.
Pe de altă parte, spre deosebire de numeralul cardinal, substantivul defectiv de număr este capabil a exprima atât singularul, cât și pluralul, în ciuda unei singure mărci gramaticale: de exemplu, în propoziția Am cumpărat o pereche de ochelari, substantivul ochelari, defectiv de singular, se referă totuși la un singur obiect, însă unul în care distingem părți componente.
Preluând termenul defeсtiv, am putea spune că, spre deosebire de substantiv, numeralul cardinal este total detectiv de unul din cele două numere. Astfel, numeralul unu nu poate fi folosit decât cu sens de singular, iar numeralul cinci numai cu sens de plural, această golire totală de sensul numărului opus fiind valabilă însă doar în situația numeralelor care nu au în componență un substantiv sau au în struct ură un substantiv contopit cu un numeral: nouă, cinsprezece ete.
Numeralele cardinale care au în structură un substantiv la numărul plural pot ft considerate numerale cu mărci gramaticale preluate, din structurile elementelor componente. Astfel, numeralele douăzeci, treizeci, patruzeci…nouăzeci sunt la numărul plural nu numai datorită includerii, ci și datorită desinenței -i.
Substantivul din structura numeralelor compuse prin contopire schimbă raporturile numeralului cardinal față de substantivul alăturat. Spre deosebire, de exemplu, de sintagma patru elevi, în cadrul căreia numeralul este determinat, în sintagma patruzeci de elevi numeralul tinde a se comporta ca regent determinat de un atribut. Această inversare se datorează substantivului din structura numeralului cardinal compus. Se vede deci că numai numeralul cardinal simplu își exercită funcția de atribut adjectival, aceasta fiind valabilă chiar .și în interiorul numeralului compus: douăzeci două – zeci. Așadar, substantivul din patruzeci de elevi este un regent al numeralului simplu din acea structură, dar și al substantivului care exprimă obiecte numărate.
Numeralele cardinale compuse cu elementele necontopite: o sută, două sute; o mie, două mii, un milion, două milioane etc. au mărci gramaticale pentru a exprima categoria numărului. Numărul singular exprimat gramatical prin aceste numerale, de exemplu o sută, nu exclude înțelesul de pluralitate referitor la unitățile din care este alcătuit. Capacitatea exprimării pluralității de unități numerice prințr-o formă de singular este o realitate matematică. De exemplu, dacă răspundem prin numeralul o sută la întrebarea Câți pomi ai sădit?, se are în considerație că o sută reprezintă o clasă numerică alcătuită din zece zeci sau zece zeci de unități. Am afirma chiar că în asemenea situații avem de-a face cu o categorie specială de numerale colective, care, spre deosebire de alte numerale colective, cum ar fi amândoi sau tustrei, se apropie mai mult de substantivele colective, în sensul că, deși au forme de singular, exprimă o pluralitate de unități din componență, în vreme ce numeralele din categoria amândoi, tustrei au forme de plural ce exprimă, o grupare a elementelor singulare. Valoarea colectivă a numeralelor o sută, o mie etc, influențează acordul logic: Mulți au primii premii, iar o sută au primit mențiuni.
Numeralul cardinal zero nu are nici mărci gramaticale de număr, nici categoria de număr inclus lexical a celorlalte numerale cardinale, ci doar sensul de „nimic” pe scara numerică, mărci gramaticale de singular și de plural având doar substantivul zero. De aceea îl considerăm a fi un numeral vid de număr singular și, în același timp, vid de numărul plural.
În calitate de determinant, numeralul zero este un atribut care preferă un regent la numărul plural: zero grade, zero lei etc. Rar poate fi folosit; însă chiar pe lângă un regent la singular: zero iubire, zero câștig.
Numeralul cardinal din structura numeralului ordinal este acel component care răspunde relației dintre ordine și număr, fiind caracterizat, prin lipsa, desinenței de număr la numeralele de la doi la nonă, nouăsprezece și prin existența, desinenței de plural la numeralele din categoria doisprezece, treisprezece etc, douăzeci, treizeci etc., a desinențelor de singular și plural în cadrul numeralelor o sută, două sute etc., mie, două mii etc.
Indiferent dacă au sau nu desinențe de singular sau de plural, numeralele cardinale din structura numeralelor ordinate își păstrează valoarea de pluralitate. Astfel, în structura numeralului ordinal al douăzecilea, deși articolul ordinal al este la numărul singular, componentul douăzeci este la plural, această nepotrivire nefiind rezultatul unei imperfecțiuni lingvistice, ci o necesitate a prezentării locului sau ordinii într-o grupare numerică.
Așadar, dacă locul într-o grupare numerică este singular, gruparea trebuie să aibă în vedere toate obiectele precedente; de exemplu, în îmbinarea banca a treia- se arată un singur loc al băncii, dar într-o grupare de mai multe bănci, toate cele trei bănci fiind luate în considerație spre a se preciza ordinea uneia din ele.
Al treilea component din structura numeralului ordinal este elementul -lea pentru genul masculin, a cărui componență pare să fie articolul -le și -n, care-și pierd valorile propriu-zise, devenind o marcă unică finală a numeralului ordinal. Tot marcă finală, însă pentru genul feminin, poate fi considerată și terminația -a (a șasea ), provenită dintr-un articol [9, p. 209].
Considerăm că respectarea formei numeralului cardinal care intră în structura numeralului ordinal este cerută de regula acordului. Astfel, dacă este corectă forma douăzeci, ca expresie a acordului în număr dintre două și zeci, forma douăzeci este incorectă și nu poate fi acceptată ca atare nici în structura numeralului ordinal a douăzecea, deși îndreptarele în vigoare recomandă această grafie sub influența, unor numerale compuse, cu substantivul la singular ca douăsprezece – a douăsprezecea. Propunerea noastră de a se scrie a douăzecia, a treizecia, a patruzecia etc. nu modifică pronunțarea, căci ambele variante se rostesc identic: a douăzecea, a douăzecia.
Din studiul nostru referitor la categoria gramaticală a numărului la numeral se desprind câteva сonс1uzii care pot constitui, prin noutatea opiniilor, idei ce perfecționează descrierea numeralului sau puncte de plecare pentru cercetări care să stabilească mai complet, adevărul. Aceste concluzii sunt următoarele:
Numeralele de la unu la nouăsprezece, inclusiv, sunt lipsite de mărci gramaticale care să exprime numărul.
Sensul de singular al numeralelor unu, una este inclus în conținutul lexical, iar sensul de plural al numeralelor de la trei la nouăsprezece este inclus tot în semnificația lexicală. Putem vorbi deci de singularul inclus și de pluralul inclus, aceste includeri fiind lexicale.
Numeralele douăzeci, treizeci . . . până la nouăzeci, inclusiv, au desinențe de plural, dar și pluralul inclus lexical.
Numeralele o sută, o mie, un milion etc. au forme de singular, care totalizează o pluralitate de subunități ce determină acordul logic al subiectului la singular cu predicatul la plural.
Numeralul zero este lipsit atât de mărci gramaticale ale numărului, cât și de includerea- singularului ori pluralului în conținutul lexical, fiind un numeral total vid de categoriile numărului.
2.3. Numeralele un, o: o analiză critică în comparație cu nici un, nici o
Gramatica tradițională românească încadrează elementele un și o (inclusiv formele flexionare) în trei clase diferite de cuvinte: articol nehotărât, numeral cardinal și adjectiv nedefinit. Dacă distincția dintre statutul de articol nehotărât și cel de adjectiv nedefinit este neclară și a suscitat numeroase controverse, se pare că statutul de numeral cardinal este acceptat de toată lumea. În acest subcapitol vom arăta că, în ciuda faptului că un și o pot exprima cantitatea numerică egală cu 1, ele nu împărtășesc câtuși de puțin comportamentul sintactic al numeralelor. Pe de altă parte, într-un mod inexplicabil se ignoră faptul că pe axa numerelor există și 0 (zero) căruia în vorbirea obișnuită (spre deosebire de limbajul matematic) îi corespunde negativul nici un, nici o. Prin urmare vom arăta că un și o sunt numerale în măsura în care nici un și nici o sunt numerale.
Criteriile de a distinge pe un ca numeral, oferite în literatura de specialitate, sunt pe cât de puține, pe atât de ușor de combătut. Ele, în general, sunt de natură semantică și sunt susținute de bunul simț al oricărui vorbitor că „numărul unu” este o realitate care trebuie să-și găsească corespondentul în limbă.
În literatura de specialitate românească, de pildă în (GLR 1963, p. 184), Neamțu (1981, p. 27), Avram (1997, p. 34-35), un este considerat numeral în următoarele condiții:
– Când se opune lui doi, trei etc. O astfel de situație poate fi ilustrată de exemplul din:
Ex: Ți-am adus trei mere, zece nuci și un covrig.
Dar tot atât de bine se poate spune Ți-am adus trei mere, zece nuci și / dar nici un covrig sau Ți-am adus trei mere, nici o nucă și doi covrigi. Pe de altă parte, tot într-o serie de numerale se pot folosi în locul lui un și alte adjective pronominale:
Ex: Ți-am adus trei mere, zece nuci și acest / celălalt covrig.
În acest exemplu se înțelege foarte bine din numărul singular al sintagmei acest covrig (sau celălalt covrig) că este vorba de unul singur. Totuși, din anumite considerente, nu s-a gândit nimeni să declare demonstrativele numerale.
În concluzie, elementele un, o nu pot fi considerate numerale, din următoarele motive. În contextele-diagnostic propuse de gramatici aceste elemente pot fi substituite cu negativul nici un, nici o sau cu alte adjective nedefinite care nu sunt considerate la rândul lor numerale. Pe de altă parte, numeralele cardinale propriu-zise apar numai în contexte de plural. În sfârșit, în mod incontestabil, elementele un, o nu au același comportament sintactic ca numeralele propriu-zise nici măcar în contextele în care li se atribuie interpretarea de numerale.
Concluzii generale
Cercetând tema Numeralul și normele gramaticale, am constatat că în jurul clasei numeralului s-au purtat numeroase și controversate discuții.
În literatura românească de specialitate unii autori i-au contestat – în termeni mai mult sau mai puțin, fermi – calitatea de parte de vorbire autonomă.
Argumentele aduse în favoarea considerării numeralului drept o parte de vorbire de sinе stătătoare, cu particularități morfosintactice și semantice diferite de cele ale substantivului, pronumelui, adjectivului și adverbului sunt suficiente și convingătoare.
Am dedus că numeralul este partea de vorbire flexibilă care exprimă un număr, o determinare numerică a obiectelor, ordinea sau distribuția lor prin numărare, funcționând în limba română, cu trei valori – adjectivală, pronominală și substantivală.
Am studiat și am demonstrat că toate numerale cardinale au valoare adjectivală în enunțurile în care precedă un substantiv la plural, (cu excepția situației în care numeralul este un sau o, când substantivul este la singular), substantiv cu care se acordă în gen și caz, exprimînd determinarea numerică a obiectelor denumite de acel substantiv (numărul de obiecte), indiferent dacă se leagă direct sau prin intermediul prepoziției „de” de substantivul următor regent. Funcția lor sintactică este de atribut adjectival.
Numeralul cardinal are valoare pronominală în enunțurile în care substituie un substantiv căruia îi preia genul și sensul (exprimând și determinarea numerică a obiectelor denumite de substantivul înlocuit), enunțuri în care numeralul apare singur sau determinat de un atribut. Numeralele cu valoare pronominală au funcții sintactice comune cu pronumele (subiect, complement etc).
Numeralul cardinal are valoare substantivală în enunțurile în care stă după un substantiv la singular (rar, după un pronume), exprimând numărul obiectului denumit de substantivul însoțit și îndeplinind funcția sintactică de apoziție, precum și în enunțuri în care apare singur, cu substantivul precedent subînțeles, de asemenea, valoare substantivală și funcții sintactice ale substantivului are numeralul în textele de matematică.
În gramatici, numeralul cardinal figurează printre părțile de vorbire flexibile cu flexiune nominală, ceea ce înseamnă că i se atribuie categorii gramaticale precum genul, numărul și cazul.
Am demonstrat că în ceea ce privește categoria gramaticală a genului, numeralele cardinale se acordă în gen cu substantivul însoțit sau substituit. Cuvintele zeci, sută, sute, mie, mii, milion, milioane etc, au însă gen fix (feminin sau neutru), ca și substantivele;
Am constatat că toate numeralele cardinale au categoria genului, iar numeralele cardinale care se referă la un substantiv (fie că îl însoțesc, fie că îl substituie) se acordă în gen cu substantivul respectiv. Numeralele cardinale unu(un)/una(o), doi/două și doisprezece/douăsprezece, precum și toate numeralele compuse cu ele (în structura cărora acestea ocupă ultimul loc): douăzeci și unu/douăzeci și una, o sută doi/o sută două, trei sute doisprezece/trei suie douăsprezece etc, au gen mobil, adică au 2 forme pentru exprimarea opozițiilor de gen; un (băiat/tablou) – masculin sau neutru, o (fată) – feminine. Toate celelalte numerale cardinale au gen comun, adică au o singură formă pentru exprimarea celor trei genuri: trei (băieți, fete, tablouri), douăzeci (de băieți/fete/tablouri), o sută (de băieți, fete, tablouri) etc
Numeralele cardinale care exprimă un număr abstract au gen fix, și anume genul masculin: unu și cu doi fac trei. Numeralele de la unu la nouăsprezece, inclusiv, sunt lipsite de mărci gramaticale care să exprime numărul.
Sensul de singular al numeralelor unu, una este inclus în conținutul lexical, iar sensul de plural al numeralelor de la trei la nouăsprezece este inclus tot în semnificația lexicală. Putem vorbi deci de singularul inclus și de pluralul inclus, aceste includeri fiind lexicale.
Numeralele o sută, o mie, un milion etc. au forme de singular, care totalizează o pluralitate de subunități ce determină acordul logic al subiectului la singular cu predicatul la plural.
Pe parcursul studierii valorilor și categoriilor gramaticale ale numeralului am demonstrat că clasa numeralului este destul de vastă și e în continuă cercetare.
BIBLIOGRAFIE:
Gramatica limbii române, vol. I. Cuvântul. București, 2005.
Axentii V. Morfologie(curs teoretico-practic). Cahul: Centrografic, 2013
Avram M. Gramatica pentru toți. București: Humanitas, 1997.
Berceanu B. Sistemul gramatical al limbii române. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1971.
Carabulea E. Despre categoria numeralului. În: Studii și cercetări lingvistice. București, nr. 3, 1960.
Câmpean I. Un, o; unu, una; unul, una. Probleme privind delimitarea gramaticală și lexicografică. În: CL, 23, nr.2, 1978, p. 171-176
Coteanu I. Limba română contemporană. Fonetica. Fonologia. Morfologia. București: Minerva, 1985.
Bidu-Vrânceanu A.; Călărașu C. Dicționar General de Științe. Științe ale Limbii. București: Editura Științifică, 1997.
Dimitriu C. Gramatica limbii române explicată. Morfologia. Iași: Virginia, 1994.
Gramatica limbii române. Vol. I, II. București: Editura Academiei, 1966.
Golopenția Eretescu S. Delimitarea clasei numeralului În: Studii și cercetări lingvistice. București, XVI, nr. 3, 1965.
Gruiță G. Acordul în limba română. București: Humanitas, 1981.
Gruiță Constantin 1987, Contribuții la studiul numeralului românesc. În: „Cercetări de Lingvistică”, 32, nr.1, Cluj-Napoca, 1987, p. 21-29
Irimia D. Structura gramaticală a limbii române. Iași: Polirom, 1998.
Iordan I. Limba română contemporană. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1954.
Iordan I. Limba română actuală. O gramatică a ,,greșelilor”. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1975.
Iordan I.; Guțu Romalo V. Structura morfologică a limbii române contemporane. București: Editura Academiei, 1967.
Manoliu Manea M. Sistematica substitutelor din limba română contemporană. București: Editura Academiei, 1968.
Neamțu G.G. Elemente de analiză gramaticală. București, 1989.
Neamțu G.G. 1981, În problema „articolului nehotărât un, o”. În: „Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Series Philologia”, 26, nr 1, Cluj-Napoca, 1981, p. 26-33
Pană Dindelegan G. Din întrebările-capcană ale gramaticii limbii române. În: Limba și literatura română. București, nr. 2, 1997.
Oprescu M. Categoria gramaticală a numărului la numeral. În: Limba română, LIII, nr. 1-2, 1995.
Rădulescu M. Categoria gramaticală a genului la numeralul cardinal. În: Limba română, XLIII, nr. 1-2, 1994.
Rădulescu M. O nouă interpretare a valorilor numeralului cardinal.În: Limba și literatura română. București, nr. 3, 1998.
Rosetti Al. Gramatica limbii române. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1945.
Seche L. În jurul categoriei numeralului .În: Limba română. București, XL, nr. 3, 1960.
Ușurelu C. Observații asupra numeralului .În: Limba și literatura română. București, nr. 3, 1996.
Rosetti Al. Gramatica limbii române. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1945.
Seche L. În jurul categoriei numeralului . În: Limba română. București, XL, nr. 3, 1960.
Ușurelu C. Observații asupra numeralului. În: Limba și literatura română. București, nr. 3, 1996.
Zdrenghea Mircea. Un, o – articol, numeral, pronume. În Limba Română, X, nr. 5, 1980.
Irimia D. Structura gramaticală a limbii române. Iași, 1983.
LMLC (Fonetică, Morfologia). Chișinău, 1970.
Lobiuc I. Teoria limbii române. Iași: Editura Spiru Haret, 1996.
BIBLIOGRAFIE:
Gramatica limbii române, vol. I. Cuvântul. București, 2005.
Axentii V. Morfologie(curs teoretico-practic). Cahul: Centrografic, 2013
Avram M. Gramatica pentru toți. București: Humanitas, 1997.
Berceanu B. Sistemul gramatical al limbii române. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1971.
Carabulea E. Despre categoria numeralului. În: Studii și cercetări lingvistice. București, nr. 3, 1960.
Câmpean I. Un, o; unu, una; unul, una. Probleme privind delimitarea gramaticală și lexicografică. În: CL, 23, nr.2, 1978, p. 171-176
Coteanu I. Limba română contemporană. Fonetica. Fonologia. Morfologia. București: Minerva, 1985.
Bidu-Vrânceanu A.; Călărașu C. Dicționar General de Științe. Științe ale Limbii. București: Editura Științifică, 1997.
Dimitriu C. Gramatica limbii române explicată. Morfologia. Iași: Virginia, 1994.
Gramatica limbii române. Vol. I, II. București: Editura Academiei, 1966.
Golopenția Eretescu S. Delimitarea clasei numeralului În: Studii și cercetări lingvistice. București, XVI, nr. 3, 1965.
Gruiță G. Acordul în limba română. București: Humanitas, 1981.
Gruiță Constantin 1987, Contribuții la studiul numeralului românesc. În: „Cercetări de Lingvistică”, 32, nr.1, Cluj-Napoca, 1987, p. 21-29
Irimia D. Structura gramaticală a limbii române. Iași: Polirom, 1998.
Iordan I. Limba română contemporană. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1954.
Iordan I. Limba română actuală. O gramatică a ,,greșelilor”. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1975.
Iordan I.; Guțu Romalo V. Structura morfologică a limbii române contemporane. București: Editura Academiei, 1967.
Manoliu Manea M. Sistematica substitutelor din limba română contemporană. București: Editura Academiei, 1968.
Neamțu G.G. Elemente de analiză gramaticală. București, 1989.
Neamțu G.G. 1981, În problema „articolului nehotărât un, o”. În: „Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Series Philologia”, 26, nr 1, Cluj-Napoca, 1981, p. 26-33
Pană Dindelegan G. Din întrebările-capcană ale gramaticii limbii române. În: Limba și literatura română. București, nr. 2, 1997.
Oprescu M. Categoria gramaticală a numărului la numeral. În: Limba română, LIII, nr. 1-2, 1995.
Rădulescu M. Categoria gramaticală a genului la numeralul cardinal. În: Limba română, XLIII, nr. 1-2, 1994.
Rădulescu M. O nouă interpretare a valorilor numeralului cardinal.În: Limba și literatura română. București, nr. 3, 1998.
Rosetti Al. Gramatica limbii române. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1945.
Seche L. În jurul categoriei numeralului .În: Limba română. București, XL, nr. 3, 1960.
Ușurelu C. Observații asupra numeralului .În: Limba și literatura română. București, nr. 3, 1996.
Rosetti Al. Gramatica limbii române. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1945.
Seche L. În jurul categoriei numeralului . În: Limba română. București, XL, nr. 3, 1960.
Ușurelu C. Observații asupra numeralului. În: Limba și literatura română. București, nr. 3, 1996.
Zdrenghea Mircea. Un, o – articol, numeral, pronume. În Limba Română, X, nr. 5, 1980.
Irimia D. Structura gramaticală a limbii române. Iași, 1983.
LMLC (Fonetică, Morfologia). Chișinău, 1970.
Lobiuc I. Teoria limbii române. Iași: Editura Spiru Haret, 1996.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Numeralul Si Normele Gramaticale (ID: 154442)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.