Natura In Poezia Eminesciana

C3. NATURA ÎN POEZIA EMINESCIANĂ

În general, ceea ce se numim noi de obicei natură – aspecte legate de geologie, faună și/sau floră – la marele poet Eminescu o putem găsi într-un mod elementar. Nu varietatea e nota dominantă ci dimensiunea, cantitatea. Aceasta e determinată prin puterea de a intimida conștiința și a o elimina.Versurile conțin numai noțiunea simplă de de codru, dar într-o proporție colosală. Padurea noastră empirica are o durata limitata ,fiind supusa dezagregarii ,codrul eminescian insa “creste” peste marginile de timp ale domniilor , peste acelea ale raselor ,el este de veci. Imaginea aceasta egipteană de trăinicie peste milenii, determina dimensiunea microscopica a omului si desteapta acel sentiment tipic eminescian de nevoie de a se lasa in voia dinamicii firii. 

Între marile teme proprii creației lui Eminescu, alături de meditația asupra artei, asupra vieții sociale sau asupra existenței în general, slăvirea iubirii și a frumuseților naturii ocupă un loc foarte însemnat, manifestând un înțeles extrem de adânc. Întregind universul liric al peetului, de o nespusă "grandoare, de o autenticitate impresionantă și de o inalterabilă actualitate estetică, iubirea și dragostea de natură, sentimente îngemănate în poezia sa, constituie o temă unitară izvorâtă din sensibilitatea pură, din melancolia structurală a poetului și, deopotrivă, din setea lui de perfecțiune, de absolut.

Aflându-se până în ultima clipă a vieții lui creatoare într-o neostenită căutare a echilibrului launtric și a împlinirii sale, Eminescu privește iubirea și natura nu ca pe niște înalte sfere ale evadării din viață și nici ca pe niște motive de capitulare în lupta împotriva răului social, ci ca pe unicul izvor al entuziasmului sau neîntrerupt în fața frumuseițlor lumii, menit să-i regenereze elanurile creatoare istovite de eforturi.

Contemporan cu Alecsandri, Eminescu a făcut un salt uriaș de la convenționalismul predecesorilo la exprimarea uneo autentice sensibilități romantice în consonanță cu lirica europeanu a secolului al XIX.lea, perfecționând în același timp tehnica artistică.

În acest sens, Eminescu nu numai că se situează în compania celor mai alese spirite ale poeziei universale, dar chiar le depășeșete prin sinceritatea și profunzimea sentimentelor, prin muzicalitatea încântătoare a versurilor.

„Însușirea lui Eminescu este de a fi un mare erotic, de a ridica modul obișnuit de turburare sexuală la o putere aproape neatinsă de vreun alt poet.

Lucrul ăsta va zgudui întotdeauna și va fi în bună parte cauza farmecului eminescian. Poeții erotici sunt în general niște esteți debili ai simțurilor, epicurei eliberați de sclavia pasiunii prin experiență. Opera lui Musset, așa de slăvită pentru elementul
pasional, e totuși o artă de a iubi, ușor amarâtă, malițioasă, în fond ușuratică și rece. Mai serios în emoțiile lui, Goethe n-a trecut nici el de marginile unei experiențe erotice conduse cu rațiunea. Însă la Eminescu uimește adânca gravitate erotică, religia sexuală. Așa iubește poporul, o singură dată, în vremea înfloririi vieții bărbătești."

Confruntându-ne cu manuscrisele poetului sau, mai bine zis, cu tainele ispititoare, câte sunt și câte prezintă originea oricăreia dintre marile sale creații — fie ele antume sau postume — și, totodată, cu treptele succesive prin care trec acestea, de la plămada fără formă, neînsuflețită și până la statura împietrită, superbă și fără de moarte, la care ajunge în marile sale poeme, nu putem să nu-1 situăm pe Eminescu printre cei mai mari creatori ai lumii, a cărui năzuință se îndreaptă nu numai către epocile romantice ale istoriei, dar și către leagănul de pace si uitare al iubirii și al naturii.

Se poate spune că, mai ales, cu poezia iubirii și a naturii din creația lui Eminescu se produce acel salt uluitor în dezvoltarea liricii noastre, prin lărgirea considerabilă a orizontului și prin îmbogățirea ei pe toate laturile — de la lumea ideilor, a atitudinilor, și până în domeniul limbii, al simbolurilor și muzicalității versurilor.

Eminescu privește iubirea și natura nu ca pe niște înalte sfere ale evadării din viață și nici ca pe niște motive de capitulare în lupta împotriva răului social, ci ca pe unicul izvor al entuziasmului sau neîntrerupt în fața frumuseților lumii.

Simfonia vietii rustice, raiul copilăriei poetului de la Ipotesti, ambianța sfântă a văii și a dealului, a codrului ce-mbracă coama Haraminului, cu muzica lui de murmure și ciripiri sălbatice cu lacul tremurând sub clar de lună în joc de oglinzi schimbătoare și cu toate elementele și voluptățile lui, de vraja cărora poetul va rămâne atât de adânc pătruns, își vor amplifica mereu ecoul în poezia sa, — poetul regretându-le cu patimă, mai cu seamă, în anii cumplitelor încercări morale la care este supus în perioada activității la ziarul „Timpul" din București.

Amărăciunile curg acum necurmate în sufletul poetului. Singură natura îl mai poate consola și reechilibra – natura cu pădurea ei mult îndrăgită, cu energia ei vitală inepuizabilă, cu farmecul și mișcarea polfonică a elementelor ei, cu vegetația și esențelr ei tulburătoare, care conferă ambianță a minunilor.

Adânc grăitoare pentru această rentoarcere a lui Eminescu spre natură ca spre o permanență salvare, ca spre însăși veșnicia în care se risipește efemera dramă omenească, rămâne mărturisirea lirică din Revedere.

Revedere e o elegie filozofică ăn care nostalgia poetului pentru cadrul copilăriei – simbol al tinereții eterne – acumulează o putere emotivă și o expresie artistică rar întâlnită, dând, în același timp sentimentului trecerii ireversibile a timpului nebănuite nuanțe și profunzimi.

"Codrule, codruțule,/Ce mai faci drăguțule/Că de când nu ne-am văzut/Multă vreme a trecut/ Și de când m-am depărtat/ Multă lume am îmblat….."

La rându-i codrul cel fără de moarte, nepăsător la trecerea timpului, răspunde poetului, privind cu superioară compasiune vremeinica omului:

Ia eu fac ce fac de mult,/Iarna viscolul l-ascult,/Crengile-mi rupându-le,/Apele-astupându-le,/ Troienind cărările/Și gonind cântările;/Și mai fac ce fac de mult/ Vara doina mi-o ascult/ Pe cărarea spre izvor/Ce le-am dat-o tuturor…."

Natura apare în majoritatea operei lui Eminescu. Motivele vegetale cât și cele faunistice se bucură de o atenție specială din partea autorului.

Analizând preponderența și diversitatea speciilor vegetale în poezie și rolul pe care îl atribuie, se poate da o nota nouă liricii eminesciene. La sfârșitul inventarierii se poate remarca bogăția motivelor vegetale, care vin sa întregească ideea că omul trăiește prin natură și natura prin om.

Pădurea lui Eminescu este vie, dumbrava, codrul si lunca la fel. Viața silvatică pulsează prin arbori:,,Pare că și trunchii mândri poartă suflete sub coajă…”

Motivul codrului apare des în poezia lui Eminescu, cu toate componentele sale: creangă, frunză, iarbă, flori, arbori. Spre deosebire de pădure, care este un teren acoperit cu copaci mai tineri, în care sunt animale  sălbatice neferoce și e accesibilă omului, codrul este acea pădure cu copaci seculari, mai puțin accesibilă oamenilor, ce păstrează aspecul virgin.

Codrul eminescian este spațiul în care poetul atinge absolutul în armoniile naturii –nenumărați copaci, puzderie de frunze, noian de flori îi vor fi alături în căutarea fericirii primordiale. Motivul codrului îl marchează pe Eminescu încă din prima perioadă a scrierii sale, până în ultima. Un eminescolog D. Murărașu face un inventar al motivului și constată un numar de 168 de apariții. Codru adânc, codru întunecos, codru bătrân, codru străvechi, exprimă un spațiu plin de taină, de necunoscut, îndicând aspirația poetului spre statornicie, durabilitate, veșnicie. În multe poezii codrul devine ”o ființă” cu care poetul comunică: „Codrule codruțule, ce mai faci drăguțule..”.

Așa cum observă și criticul George Călinescu, poetul are printre copaci, câteva esențe la care ține în mod deosebit: teiul, bradul, plopul, arinul, stejarul, fagul, salcia, nucul.

Teiul este preferatul poetului, cu un număr de 34 de apariții, fiind copacul care se află în centrul naturii emineciene. Principala calitate a teiului provine din acțiunea magică a florilor, efectul de vrajă pe care-l exercită.

”E-un miros de tei în copaci…”

Lasă-ți lumea…

”Deasupra-mi teiul sfânt,

Să-și scuture creanga…”

Mai am un singur dor

„Sub șirul lung de mândri tei,

Ședeau doi tineri singuri”

                                   Luceafărul

Bradul este prezent în legende, basme, colinde, proverbe, participă la numeroase activități spirituale: naștere, nuntă, înmormântare. Românul îl are aproape în momente importante din viață.

În  Mai am un singur dor:

”Alunecă luna,

Prin vârfuri lungi de brad

………………………………….

Luceferi ce răsar

Din umbră de cetini,

Fiindu-mi prieteni

O să-mi zâmbească iar.”

Nucul exprimă o stare sufletească de tristeșe și de singurătate.

În poezia „De ce nu-mi vii”

”Vezi rândunelele se duc,

Se scutur frunzele de nuc,

S-așează bruma peste vii,

De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii”

Așadar pădurea lui Eminescu este vie, pulsează la trăirile poetului, respiră, trăiește alături de poet, participând la momentele de fericire, fiindu-i alături în momentele de cumpănă.

Stejarul – arbore din grupa foioaselor, stejarul este unul din principalele prezențe ale pădurii românești. Diverse legende vorbesc despre pustnicii care locuiau în scorbură de stejar. Tot în asemenea locuri își făceau sălaș diferite spirite ale pădurii: muma pădurii, vrăjitoarea, fetele pădurii.

„El văzu Muma Pădurii,

Rătăcind printre stejari.”                                                              Miron și frumoasa fără corp

Este în același timp și simbolul vitejiei, trăiniciei, vigorii.

„Vin de întunecă pământul la Rovine în câmpii

Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari”           Scrisoarea III

Salcia este o specie de arbori care crește pe malul apelor, fam. Salicaceelor. Eminescu îi

atribuie epitete de sfântă, argint, argintoasă, sfințenia, derivând din feeria de rai a decorului natural pe care-l creează.

„Pe când salcii argintoase tremur sfinte peste râu”  Memento Mori

Salcâmul are aceeași semnificație poetică ca și teiul, de arbore sacru, sub poala căruia cuplul de îndrăgostiți se află sub protecția divinității, sub balsamul florilor de salcâm cuplul va trece în eternitatea naturii.

„Sub un salcâm, dragă, m-aștepți tu pe mine

Lângă salcâm sta-vom noi noaptea-ntreagă”                               Sara pe deal

Se mai întâlnesc în poeziile lui Eminescu și alți arbori din diverse ținuturi (munte, deal, șes): arini, plop, paltini, mesteacăn, corn, alun.

Plopul – imaginea lui de arbore cu frunze tremurătoare este folosită pentru exprimarea unor stări de melancolie și tristețe.

„Pe lângă plopii fără soț,

adesea ai trecut,

Mă cunoșteau vecinii toți

Tu nu m-ai cunoscut

Pe lângă plopii fără soț

„Și dacă ramuri bat în geam

Și se cutremur plopii

E ca în minte să te am

Și-ncet să te apropii”

Și dacă

Alături de arbori și plantele ierboase dețin un loc important între motivele eminesciene –  233 de apariții.

La începutul existenței umane era un loc divin, pământul întreg era un paradis. Poetul încearcă să refacă în poezia sa imaginea edenică a grădinii raiului.

„Sunt păduri de flori, căci mari-s florile ca sălcii pletoase,

Viorelele-s ca stele vinete de dimineață,

Ale razelor lumine împle stânca cu roșeață,

Ale crinilor potire sunt ca urme de argint”

Memento mori

Analizate statistic, dintre specii se detașează roza – 38 de apariții, crinul – 20, viorele, garoafe, macul, narcisa, nufărul.

Aceste flori intră în diverse contexte, ca simboluri legate de culoare și miros. Fascinația magică a mulțimii de flori se regăsește în povestea Făt Frumos din lacrimă. Trandafiri, crini, lăcrămioare, viorele, maci vin să transforme întregul univers în grădini de flori și de stele.

Natura i-a fost alături în momente fericite, dar și în cele de tristețe un prieten de nădejde. „Codrule,codruțule/Ce mai faci drăguțule…”

În acest context se poate concluziona că natura joacă un rol important în viața omului, fiind parte integrantă din existența lui. Omul aparține naturii. Revenind la natură, omul va redescoperi izvorul fericirii.