Natura In Operele Lui Eminescu

Natura in Operele lui Eminescu

Ceea ce se numeste de obicei natura, adica aspecte geologice ,fauna si flora, se gaseste la Eminescu intr-un chip elementar.Nu varietatea e nota dominanta ci dimensiunea ,cantitatea.Aceasta e determinata prin puterea de a intimida constinta si a o elimina.Versurile contin numai notiunea simpla de de codru ,dar intr-o proportie colosala.Padurea noastra empirica are o durata limitata ,fiind supusa dezagregarii ,codrul eminescian insa “creste” peste marginile de timp ale domniilor , peste acelea ale raselor ,el este de veci.Imaginea aceasta egipteana de trainicie peste milenii ,determina dimensiunea microscopica a omului si desteapta acel sentiment tipic eminescian de nevoie de a se lasa in voia dinamicii firii. 
Natura este intalnita in majoritatea operelor lui Eminescu, de cand era inca copil si pana cand si-a scris testamentul (“Mai am un singur dor”).Sederea mai lunga in codru poate duce la o adormire in codru sau chiar dorinta de moarte.
Eminescu isi aduce iubita in mijlocul naturii ,aceasta asteptandu-l pe malul lacului.Fuziunea dintre natura si dragoste este perfecta in “Sara pe deal”.Suavitatea, candoarea iubirii ,sperantele pe care le desteapta sunt stimulate de o ambianta in care accentele melancolice ,destul de rare ,sunt coplesite de atmosfera in general optimista, declansatoare de vitalitate.Arborele preferat de poet pentru aroma penetranta ,imbatatoare a florilor ,este teiul.Perechile eminesciene se lasa ingropate de ninsoarea florilor parfumate.Asa cum afirma Calinescu ,”Plopul ,copac clasic ,orasenesc ,da amintirilor o miscare lenta.(”din “Luceafarul” de la “Sub sirul lung de mandrii tei…Cu plete lungi ,balaie).In “Pe langa plopii fara sot” ,poetul reproseaza femeii indiferenta ,faptul ca nu raspunde chemarilor sale.Asa cum arata G.Ibraileanu ,tanarul timid tremurand sub fereastra iubitei se transforma in geniul constient de superioritatea sa.In “Luceafarul” ,acesta acesta adreseaza amare mustrari femeii pentru ca nu s-a ridicat la nivelul aspiratiilor sale ,preferand banalitatea existentei cotidiene.Atitudine intelectualista are Eminescu si in Scrisoarea V ,in care poetul este obsedat de incapacitatea femeiide a intelege pe creator ,caruia-I prefera un tanar monden ,imbracat dupa ultima moda si parfumat ,dar sec(“Tu cu inima si mintea poate esti un paravan…Opera croitoreasca si in spirit si in stofa.”).
Deosebindu-se de predecesorii sai:Bolintineanu si Alecsandri ,care compara femeia iubita cu o floare si cu o privighetoare ,in termenii secolului trecut “filomela” ,Eminescu evita banalitatea unor asemenea procedee ,privind-o ca pe o reprezentanta a erosului ,ca pe o Venus Anadyomene ,ca pe aceea care asigura prin iubire continuitatea vietii.O singura data Eminescu compara femeia cu o floare si atunci magistral ,realizand o imagine neegalata ,de o prospetime care contine parca efluviile unei noi geneze.(din “Atat de frageda”:”Atat de frageda te-asameni…In calea vieti mele iesi”).
Autorul prefera putin si alti copaci.Arinul ,copac salbatic se aseamana cu cornul de vanatoare pe care il evoca si Weber in freischutz(din “Peste varfuri’:”Peste varfuri trece luna…Melancolic cornul suna”.).
Subordonate codrului ca element central ,celelalte esente silvestre (bradul, stejarul, fabgul) capata nuante variabile in functie de contextul liric.
Daca codrul si lacul constituie acompaniamentul natural al iubirii ,luna plutind deasupra vastelor intinderi de apa formeaza cadrul adecvat ideilor filozofice.Transformarea naturii si a vietii ,reflectiile asupra mortii sunt privite din perspectiva selenara si oceanica.Meditatiile cu privire la aparitia si extintia universului sunt inaugurate de un vast preludiu ,de ampla invocatie de la inceputul Scrisorii I :”Luna tu ,stapan-a marii ,pe a lumii bolta luneci ,…Cind plutesti pe miscatoarea marilor singuratate!”.
In “Melancolie’ ,luna strabatand sirurile de nori deasupra “tinutului cu strambe cruci” constituie uvertura instrainarii poetului de viata si construieste totodata presentimentul mortii:”Parea ca printre nouri s-a fost deschis o poarta…Ca de dureri straine?…Parca-m murit de mult”.
Din cauza tristetii si a singuratatii Eminescu vorbeste cu codrul caruia ii pune intrebari ca unui prieten.Prin raspunsurile sale codrul isi arata si el tristetea si povesteste cum sta si asteapata si mai auda oameni.(“Ce te legeni codrule?”).
Natura eminesciana ,grandios romantica in salbaticia ei ,in insula lui Euthanasius ,intrata in decreptitudine si putrefactie in gradina si casa din “Sarmanul Dionis” ,se prezinta liric sub multiple si variate aspecte. 
Poetul Luceafarului a topit intr-o retorta uriasa elementele disperate la inaintasii sai ,sublimandu-le intr-un cristal de o perfectiune si stralucire neegalata pana astazi.

Bibliografie: – Sinteze de literatura romana si Istoria lit. romane vol.III

…..

Mihai Eminescu

Iubirea si natura in lirica eminesciana

Descrierea temei

Intre marile teme ale liricii eminesciene, elogiul iubirii si al naturii isi are rezervat un loc special, prin lirismul si melancolia poeziilor, prin aspiratia eului catre absolut si perfectiune.

Ingemanate mereu, natura si iubirea se constituie intr-o singura tema in care spatiul poetic primeste valoare filosofica si este caracterizat de emotii puternice si sentimente profunde. Desi sunt aproape inseparabile, fiecare dintre aceste doua teme comporta o suita de motive, semnificatii si ipostaze proprii. Cultivarea cu predilectie a simbolurilor iubirii si naturii este unul dintre elementele decisive in integrarea liricii eminesciene in curentul romantic literar.

Dragostea si natura sunt teme romantice, permanente in creatia lui Eminescu.
Natura cunoaste la Eminescu doua ipostaze: una terestra si alta cosmica. Natura terestra se manifesta la Eminescu in rotirea vesnica a anotimpurilor. Natura este umana,ocrotitoare, calda, intima sau trista, rece, in deplina concordanta cu starile sufletesti ale poetului. G. Ibraileanu atrage atentia asupra faptului ca: "In privinta sentimentului naturii si al picturii ei, vom observa ca in prima faza Eminescu este mai obiectiv, mai dezinteresat. E drept, el nu are nici un pastel, nici o poezie consacrata numai naturii. Dar, cum am vazut, in poeziile lui de dragoste subiectiva, natura adesea-daca nu primeaza-e pe acelasi plan cu dragostea. Iar in poezia obiectiva, unde natura e un cadru, cadrul ia proportii intinse,ca de pilda in "Calin", partea finala. In faza a doua, natura e intotdeauna in functie de sentiment, si foarte adesea expresia starilor de suflet. In orice caz este cadrul strict necesar al vietii."

M. Eminescu este insa unul din marii poeti ai evocarii spatiului cosmic. Mentionam cateva momente din literatura si cultura universala, avand in vedere ca si cosmicul ca si timpul sunt teme relevante in creatia eminesciana: "Imnul creatiunii din Rig-Veda" (in traducere de Mihail Eminescu),in literatura indiana; Lucretiu- "Despre natura lucrurilor" si Ovidiu-"Metamorfoze" in literatura latina; V.Hugo-"Crestinismul" in literatura franceza; Mihai Eminescu- "Rugaciunea unui dac", "Scrisoarea I", "Luceafarul" in literatura romana.

Dragostea cunoaste dimensiuni de la suferinta, iubiri pierdute ("Si daca…", "Floare albastra", "Lacul", "Pe langa plopii fara sot…") si dragoste fara speranta ("De cate ori iubito", "Daca iubesti fara se speri", "Sara pe deal"), la dragoste implinita ("Calin, file de poveste", "Poveste teiului", "De ce te temi").

In evocarea dragostei, natura este bogat colorata, flori de tei, trandafiri rosii, nuferi galbeni, flori albastre, romanite, ceea ce confera imaginilor o nota luminoasa in care visul da mister dragostei. Uneori, se intuneca devenind leaganul somnului si al mortii.

G. Calinescu situeaza natura-ca peisaj- in Moldova. Simbolul unor motive este revelator: teiul sfant- mireasma imbatatoare; singuratatea- plopul; copilaria- ciresul, nucul, marul; iubirea juvenila- liliacul; rusticitatea- salcamul. Apare, in poezia eminesciana, o vegetatie lacusta; rachita, nufarul. Fauna, in schimb, e saraca: calul(alb, negru), cerbul, ciuta, pasari, fluturi. Natura apare in ipostaza feminitatii-iubita, logodnica, mireasa, plansul apei.

T. Vianu subliniaza faptul ca M. Eminescu, ca si Leopardi si Vigny, se refugiaza in natura si "aceasta nu ramane fara ecou la durerile lui".

La Eminescu se intrepatrund motive si stari sufletesti precum: apa, codrul, teiul, izvorul, luna, stelele, floara albastra, cornul, luceferi, extazul, duiosia, luciditatea, exaltarea, sarcasmul, revolta.

Floarea albastra, inmiresmata de tinerete si gratie, adresata invitatia vileana de iubire visatorului care uita de viata-i fugara, de cele mai inalte ganduri care-l abstrag, contrapunandu-i vraja codrului, luministul secret-un refugiu pentru saruturi. Tonul invitatiei la dragoste este inconfundabil in "Floare albastra". In poezia "Lasa-ti lumea" se identifica "labirintul iubirii", pe care poetul ar dori sa-l strabata alaturi de iubita, pe cararile intortocheate ale padurii batrane, sub scanteia astrelor. In "Dorinta" se sugereaza "o scufundare afara din timpul istoric", in sanul vesnic al pamantului "pentru a atinge o pace care este o foarte blanda figura a mortii" . Visul de dragoste se modeleaza aici dupa cantecul izvoarelor singuratice si dupa mangaietoarea cadenta a vantului, a sufletului: "Adormind de armonia codrului batut de ganduri", esenta misterioasa a vietii universale, strabatuta de un suflu invizibil-boare, suflet, gand: "Vom visa un vis ferice, ingana-ne-vor c-un cant, Singuratice izvoare, Blanda batere de vant".

In poezia "Si daca…"sentimentul elegiac gaseste o efuziune de esenta predominant muzicala, "in care colocviul dintre inima si lucruri isi pastreaza intacta tainica lui intimitate". Iubita este aici in ramura care bate in geam, in plopii care se leagana, in stelele care licaresc in adancul apelor, in respiratia tacuta a norilor, urmariti de vant, pentru a descoperi luna deasupra lacului:"Si daca ramuri bat in geam /Si se cutremur plopii, /E ca in minte sa te am /Si-ncet sa te apropii".

Rosa Del Conte adauga si alte aprecieri menite sa defineasca lirica eminesciana in dimensiunea ei fundamentala-natura si dragostea: "Aventura biografica este departe. Convorbirea se desfasoara intre inima si lucruri, dar intr-o atmosfera aluziva, de liricitate pura. "Si daca…" este un inceput care reia si continua o discutie tainica. Bataia ramurilor in geam, tremurul plopilor…si tu te reintorci. Stelele care lumineaza in adancul unui lac si spun: adu pace durerii tale. Nori impinsi de vant spre a descoperi chipul lunii: si tu care rasari din nou in acea lumina potolita".
In poezia "Peste varfuri…", Eminescu va exprima dorul in "esenta lui cea mai pura-nazuinta catre implinire, pe care noi o cautam aici pe pamant, fara a ajunge vreodata la ea, caci a o atinge ar insemna Absolutul.". "Este-spunea Rosa Del Conte-aceeasi dorinta care il apleaca pe Dumnezeu asupra fapturii sale si care se numeste, si ea, iubire. Prin dragoste, dorinta ne permite sa intuim ca numai prin moarte vom atinge acea idee care ne framanta, asa cum ideea statuii il framanta pe artist pana nu ajunge sa o realizeze". In notele "cornului" din poezia eminesciana plange eterna trecere a universului. "Muzica ne mangaie plansul, relevandu-ne o noua masura a timpului si o noua figura a spatiului". Durerea iubirii poate deveni o forma a cunoasterii, ca experienta a timpului, spre o mai inalta revelatie a fiintei.

Dupa cum apreciaza Perpessicius , de la drama sentimentala din adolescenta si pana la liedurile de iubire cu care s-a intors in coloanele de debut ale "Familiei" dupa 17 ani: "S-a dus amorul…", "Cand amintirile…", "Adio", "Ce e amorul?", "Pe langa plopii fara sot", "Si daca" – poezia de iubire a lui Eminescu a trecut prin toate treptele divinei comedii dantesti. Ea a cunoscut infernul si purgatoriul, si paradisul.

Evolutia temei

Tema apare inca de la prima poezie publicata, „ De-as avea..” , de la „ Mortua est”, unde apare un fel de prim pastel eminescian. Aici deja se constituie ipostaza in care femeiea apare ca o fiinta angelica, un inger transfigurat de moartea timpurie. In « Venere si Madona », cel de-al doilea mare poem de dragoste din punct de vedree cronologic, viziunea poetului este una duala, el refacand imaginea femeii, atat inger, cat si demon : „ Madona dumnezee cu diadema de stele, cu surasul bland vergin”, alteori ea fiind descrisa ca fiind : „ cu inima stearpa, rece si cu suflet de venin”

Prima etapa a eroticii eminesciene deschide insa perspectiva amorului acompaniata de o natura feerica, vie si colorata. Femeia este serafica, asemanatoare cu Beatrice a lui Dante sau cu Laura din poemele lui Petrarca. Ea innoblieaza sufletul, este tandra,calda, dar nu este reala…ramane numai o speranta, numai un vis aflat sub semnul posibilitatii.

Cea de’a doua etapa a liricii este caracterizata printr-o stare de tristete profunda, de dezamagire in iubire, pentru ca sentimentul ce candva era foarte puternic se stinge. Decorul devine si el intunecat, rece, sumbru, o natura de cosmar, in care domina ceata, frigul, plopii stingheri si frunzele vestede. Femeia este rece si indepartata, iubirea pasionala, ca la Hugo sau Heine, se transforma in suferinta, in durere „ farmec dureros de dulce”. Mai tarziu, starea elegiaca aluneca spre satira, in „Scrisoarea V „ : „Ia intreab-o , bunaoara,/S-o sa-ti spuie de panglice de volane si de mode,/ Pe cand inima ta bate-n ritmul unei sfinte ode../Cand vezi piatra ce nu simte nici durerea si nici mila-/ De ai inima si minte-feri in laturi : e Dalila !”

Teme si motive

Natura

La Eminescu putem vorbi de o natura terestra, reprezentata prin motive cum ar fi teiul,copacul iubirii si al amintirii, salcamul ce exprima rusticitate, o coloana a infinitului ce proiecteaza iubirea terestra in planul cosmic. Plopul este copacul singuratatii, un pretext al lamentatiei poetului ( „Pe langa plopii fara sot”). Marul si ciresul sunt cele doua simboluri ce exprima candoarea si inocenta copilariei. Cel mai des intalnit motiv este insa cel al codrului. Padurea apare in viziunea poetica drept loc de refugiu, un confident,complice. Este un spatiu atemporal plin de mister, de vraja si semnifica totodata nostalgia copilariei dar si a iubirii pierdute, a sentimentelor de melancolie. Padurea se constituie in ipostaza feminitatii, a iubitei ce isi cheama iubitul („O, ramai,ramai la mine / Te iubesc atat de mult”), are miscari tandre, in timp ce poetul reprezinta elementul masculin.

Ca pictor al luminii, Eminescu surprinde peisajele in devenirea lor, in jocurile luminii sau ale apei. Cei doi astri antinomici, soarele si luna, aduc idei diferite : spirit, esenta, lumina, identificate in simbolul soarelui si suflet, materie, apa asociate imaginii lunii. Luna declanseaza in sufletul poetului fanezia, fundalul arhaic cu origine mitica, aducand o cunoastere extatica. 
Elementele primordiale ale vietii capata de asemenea ipostaze inedite . Focul inseamna pasiune, viata, purificare, dar in acelasi timp semnifica si durere si dezamagire. Apa semnifica geneza, oglindirea estetica a realitatii, precum si trecere- timp, continuitate dar si moarte.
Aerul reprezinta libertate, transcendenta si zbor, iar pamantul constituie simbolul stabilitatii si, in acelasi timp, al perisabilitatii umane.

Iubirea

Iubirea la Eminescu reprezinta mai mult un ideal, o aspiratie in lirica de tinerete, mai tarziu transformandu-se intr-un sentiment dual, fericire dublata de rautate, pentru ca in final sa se ajunga la sentimentul iubirii pierdute, al dezamagirii profunde si al descurajarii totale.
Intalnim astfel femeia in diferite ipostaze.
Femeia de salon, corupta, meschina si rea („Scrisoarea V”), care nu intelege aspiartiile barbatului, cocheta, adulterina.
Femeia eros, ingenua, femeia copil, femeia indragostita, senzuala ispititoare ce conoteaza placerea. Elementul feminin este puternic legat de planul teluric, spiritualul nu ii este accesibil si ii este aproape inutil.
Nu apare mai deloc,fiind prezenta numai in inceputul poeziilor „Luceafarul” si „Calin(file de poveste)” iubirea domestica.

Iubirea si natura in poezii

In „Dorinta” , poetul imbina sentimentul dragostei pentru fiinta iubita cu admiratia fata de frumusetile naturii- codrul, izvoarele, florile etc. In aceasta poezie, natura apare ca o aspiratie, ca o dorinta, aceasta fiind si esenta poeziei eminesciene : tendinta catre fericire. Poetul surprinde laboratrul sufletului uman din care izvorasc sentimente de gingasie si puritate, in cadrul naturii care tainuieste si ocroteste.

Vino-n codru la isvoru
Care tremura pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

………………………………

Vom visa un vis ferice,
Ingana-ne-vor c-un cant
Singuratece isvoare,
Blanda batere de vant;

Adormind de armonia
Codrului batut de ganduri,
Flori de tei deasupra noastra
Or sa cada randuri-randuri.

Poezie a dorului de dragoste, „Sara pe deal” este o idila ce contine neintrecute elemente de pastel. „Sara pe deal” este poemul dorului de dragoste, al visului pur, pe care-l imagineaza tanarul, aspirant la ideal. Manat de sentimente puternice, el isi traieste iubirea din vis si descopera armonia sufletelor si frumusetea universului. Versul sustine prin muzicalitatea lui interioara traiectoria sentimentului care izbucneste cu tarie, evolueaza cu febrilitate spre implinire si se relaxeaza prin proiectia dorului in voluptatea fanteziei.

…Luna pe cer trece-asa sfanta si clara,
Ochii tai mari cauta-n frnza cea rara,
Stelele nasc umezi pe blota senina,
Pieptul de dor, fruntea de ganduri ti-e plina.

…………………………………………..

Ah! in curand satul in vale-amuteste;
Ah! in curand pasu-mi spre tine grabeste;
Langa salcam sta-vom noi noaptea intreaga,
Ore intregi spuneti-voi cat imi esti draga.

Ne-om razima capetele-unul de altul
Si surazand vom adormi sub inaltul,
Vechiul salcam. – Astfel de noapte bogata,
Cine pe ea n-ar da viata lui toata?

Poezia „Lacul” se �nscrie �n seria poeziilor lirice eminesciene, �n care sentimentul iubirii se �mbin� armonios cu cel al naturii, elementele cadrului natural – lacul, codrul, izvorul, luna – din aceast� poezie fiind specifice poeziei eminesciene. Poetul traieste emotia unei idile posibile, terminata prin tristetea unui vis neimplinit. �n finalul poeziei, �ndr�gostitul ajunge la o calm� resemnare, poetul termin�nd poezia a�a cum a �nceput-o, adic� cu imaginea lacului “albastru, �nc�rcat cu flori de nuf�r”, pentru c� pe Eminescu l-a fascinat �ntotdeauna apa, �i credea c� atmosfera generat� de ea este cadrul perfect pentru �mplinirea visului de iubire.

Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni il incaca;
Tresarind in cercuri albe
El cutremura o barca.

Si eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult si parc-astept
Ea din trestii sa rasara
Si sa-mi cada lin pe piept;

Sa sarim in luntrea mica,
Ingantati de glas de ape,
Si sa scap din mana carma
Si lopetile sa-mi scape.

….Dar nu vine…Singuratic
In zadar suspin si sufar
Langa lacul cel albastru
Incarcat cu flori de nufar.
„Pe langa plopii fara sot”, elegie si romanta aduce, din strofa a V-a o atmosfera de religiozitate –iubirea- stea ce s-ar fi aprins in fata dragostei devarate, eternizand-o si sculptand-o intr-o marmura – devine speranta, incredere, noroc, tinerete.

Pe langa plopii fãrã sot
Adesea am trecut;
Mã cunosteau vecinii toti-
Tu nu mai cunoscut.

La geamul tau ce stralucea
Privii at�t de des;
O lume toata-ntelegea-
Tu nu mai inteles.

De cate ori am asteptat
O soapta de raspuns!
O zi din viata sã-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns;

O ora sã fi fost amici,
Sã ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici
O ora, si sã mor.

Poezia „Floare Albastra” este conceput� din dou� p�r�i corespunz�toare a dou� tipuri de idei, de cunoa�tere: �n primele trei strofe cunoa�terea filosofic� absolut�, iar �n partea a doua (5-13) cunoa�terea terestr� prin intermediul dragostei. Cele dou� p�r�i ale poeziei sunt legate de o strof�, cea de a patra, care con�ine reflec�iile poetului �i con�ine �n ea �nceputul ideii din ultima strof�. Poezia este alcatuit� sub form� de monolog �ntrerupt de dialog.�n primele trei strofe poetul contureaz� domeniul cunoa�terii filosofice. Ultima strof� aduce ideea desp�r�irii, a stingerii dragostei, iar repeti�ia "floare albastr�" subliniaz� intensitatea tr�irii generat� de contrastul dintre iluzie �i realitate accentuat� de acel "totu�i".

,,Iar te-ai cufundat in stele
Si �n nori si-n ceruri nalte ?
De nu m-ai uita incalte
Sufletul vietii mele.
In zadar rauri in soare
Grlmadesti-n a ta gandire
Si campiile Asire
Si intunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urca-n cer varful lor mare
Nu cata �n departare
Fericirea ta, iubite !"
Astfel zise mititica,
Dulce netezandu-mi parul.
Ah ! ce spuse adevarul;
Eu am ras, n-am zis nimica.
………………………………….
Inc-o gura – si dispare…
Ca un stalp eu stau �n luna !
Ce frumoasa, ce nebuna
E albastra-mi, dulce floare !
……………………….
Si te-ai dus, dulce minune,
S-a murit iubirea noastra –
Floare-albastra ! floare-albastra !…
Totusi este trist �n lume ! 

Poemul „Calin(file din poveste)”,este o poveste de iubire,in care autorul prelucreaza motivul popular al zburatorului. Voinicul misterios intra in viata fetei de imparat pe neasteptate,intr-o noapte,dupa care dispare.La scurt timp dupa plecarea voinicului,fata isi da seama ca asteapta un copil,rodul iubirii dintre ea si Calin.Tatal ei,imparatul,o izgoneste de la palat.Ea isi gaseste adapost in padure,intr-o coliba parasita,unde isi va creste baiatul. Aici o descopera voinicul Calin,dupa sapte ani.Casatoria celor doi tineri constitue finalul fericit al poemului.
Iar voinicul s-apropie si cu m�na sa el rumpe 
P�nza cea acoperitã de un colb de pietre scumpe; 
A frumusetii haruri goale ce simtirile-i adapã, 
�ncãperile g�ndirii mai nu pot sã le �ncapã. 
El �n brate prinde fata, peste fatã i se-nclinã, 
Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspinã, 
Si inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic — 
S-apoi pleacã iar �n lume nãzdrãvanul cel voinic.

Ea a doua zi se mirã cum de firele sunt rupte, 
Si-n oglind-ale ei buze vede vinete si supte — 
Ea z�mbind si trist se uitã, sopoteste bl�nd din gurã: 
— Zburãtor cu negre plete, vin’ la noapte de mã furã. 

Valori estetice si stilistice

Tudor Vianu, in studiul "Despre stil si arta literara", prezentand o analiza pertinenta pe coordonatele "Eminescu in timp", se opreste asupra unor observatii privind:"scuturarea podoabelor", "deschiderea catre lume si epitete frecvente si caracteristice. Dupa T.Vianu, inca din 1870 se poate vorbi de procesul de constituire a epitetului tipic eminescian. Compararea variantelor confirma aprecierea respectiva. Tudor Vianu retine epitetele coloristice-cromatice: "alb", "verde", "galben", "albastru", "argintiu", "vanat"; epitete morale-sau cu intrebuintare metaforica morala:"bland", "dulce", "jalnic", "usor", "tainic", "misterios", "himeric", "fermecat", "mandru", "adanc", "vechi", "etern". "Adanc, vechi, etern sunt epitete caracteristic eminesciene." Ele apar in epoca mai tarzie a creatiei sale.
Farmecul limbajului eminescian poate fi caracterizat de prospetimea si naturaletea limbajului, folosirea unor forme populare si familiare ale vorbirii, de expresii tipice la care se adauga mijloacele expresiei intelectualizate-virtuozitatile verbale, vizualul si auditivul unindu-se intr-o armonie muzicala perfecta.
D. Popovici surprinde aceasta perfectiune armonica a creatiei eminesciene: "Poezia lui Eminescu este o partitura imensa, in care vibratiile puternice ale notelor apropiate din nou sunt acoperite si indulcite de sunete stinse, venite din departari".
Contributii originale la limbajul poetic romanesc ar fi: acorduri inedite, mai ales intre substantiv si adjectiv ("pasuri melancolici", "pustie ganduri", "umbre stravezie"); plurale neobisnuite ("aripe", "lune", "oame", "furtune", "pasuri"); forme inversate ("suna-vei", "rugamu-te"); rime surprinzatoare; sintaxa afectiva; muzicalitate armonica.

MOTIVUL VEGETAL  ÎN POEZIA LUI EMINESCU

Natura apare în majoritatea operei lui Eminescu. Motivele vegetale cât și cele faunistice se bucură de o atenție specială din partea autorului.

Analizând preponderența și diversitatea speciilor vegetale în poezie și rolul pe care îl atribuie, se poate da o nota nouă liricii eminesciene. La sfârșitul inventarierii se poate remarca bogăția motivelor vegetale, care vin sa întregească ideea că omul trăiește prin natură și natura prin om.

Pădurea lui Eminescu este vie, dumbrava, codrul si lunca la fel. Viața silvatică pulsează prin arbori:,,Pare că și trunchii mândri poartă suflete sub coajă…”

Motivul codrului apare des în poezia lui Eminescu, cu toate componentele sale: creangă, frunză, iarbă, flori, arbori. Spre deosebire de pădure, care este un teren acoperit cu copaci mai tineri, în care sunt animale  sălbatice neferoce și e accesibilă omului, codrul este acea pădure cu copaci seculari, mai puțin accesibilă oamenilor, ce păstrează aspecul virgin.

Codrul eminescian este spațiul în care poetul atinge absolutul în armoniile naturii –nenumărați copaci, puzderie de frunze, noian de flori îi vor fi alături în căutarea fericirii primordiale. Motivul codrului îl marchează pe Eminescu încă din prima perioadă a scrierii sale, până în ultima. Un eminescolog D. Murărașu face un inventar al motivului și constată un numar de 168 de apariții. Codru adânc, codru întunecos, codru bătrân, codru străvechi, exprimă un spațiu plin de taină, de necunoscut, îndicând aspirația poetului spre statornicie, durabilitate, veșnicie. În multe poezii codrul devine ”o ființă” cu care poetul comunică: „Codrule codruțule, ce mai faci drăguțule..”.

Așa cum observă și criticul George Călinescu, poetul are printre copaci, câteva esențe la care ține în mod deosebit: teiul, bradul, plopul, arinul, stejarul, fagul, salcia, nucul.

Teiul este preferatul poetului, cu un număr de 34 de apariții, fiind copacul care se află în centrul naturii emineciene. Principala calitate a teiului provine din acțiunea magică a florilor, efectul de vrajă pe care-l exercită.

”E-un miros de tei în copaci…”

Lasă-ți lumea…

”Deasupra-mi teiul sfânt,

Să-și scuture creanga…”

Mai am un singur dor

„Sub șirul lung de mândri tei,

Ședeau doi tineri singuri”

                                   Luceafărul

Bradul este prezent în legende, basme, colinde, proverbe, participă la numeroase activități spirituale: naștere, nuntă, înmormântare. Românul îl are aproape în momente importante din viață.

În  Mai am un singur dor:

”Alunecă luna,

Prin vârfuri lungi de brad

………………………………….

Luceferi ce răsar

Din umbră de cetini,

Fiindu-mi prieteni

O să-mi zâmbească iar.”

Nucul exprimă o stare sufletească de tristeșe și de singurătate.

În poezia „De ce nu-mi vii”

”Vezi rândunelele se duc,

Se scutur frunzele de nuc,

S-așează bruma peste vii,

De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii”

Așadar pădurea lui Eminescu este vie, pulsează la trăirile poetului, respiră, trăiește alături de poet, participând la momentele de fericire, fiindu-i alături în momentele de cumpănă.

Stejarul – arbore din grupa foioaselor, stejarul este unul din principalele prezențe ale pădurii românești. Diverse legende vorbesc despre pustnicii care locuiau în scorbură de stejar. Tot în asemenea locuri își făceau sălaș diferite spirite ale pădurii: muma pădurii, vrăjitoarea, fetele pădurii.

„El văzu Muma Pădurii,

Rătăcind printre stejari.”                                                              Miron și frumoasa fără corp

Este în același timp și simbolul vitejiei, trăiniciei, vigorii.

„Vin de întunecă pământul la Rovine în câmpii

Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari”           Scrisoarea III

Salcia este o specie de arbori care crește pe malul apelor, fam. Salicaceelor. Eminescu îi

atribuie epitete de sfântă, argint, argintoasă, sfințenia, derivând din feeria de rai a decorului natural pe care-l creează.

„Pe când salcii argintoase tremur sfinte peste râu”  Memento Mori

Salcâmul are aceeași semnificație poetică ca și teiul, de arbore sacru, sub poala căruia cuplul de îndrăgostiți se află sub protecția divinității, sub balsamul florilor de salcâm cuplul va trece în eternitatea naturii.

„Sub un salcâm, dragă, m-aștepți tu pe mine

Lângă salcâm sta-vom noi noaptea-ntreagă”                               Sara pe deal

Se mai întâlnesc în poeziile lui Eminescu și alți arbori din diverse ținuturi (munte, deal, șes): arini, plop, paltini, mesteacăn, corn, alun.

Plopul – imaginea lui de arbore cu frunze tremurătoare este folosită pentru exprimarea unor stări de melancolie și tristețe.

„Pe lângă plopii fără soț,

adesea ai trecut,

Mă cunoșteau vecinii toți

Tu nu m-ai cunoscut

Pe lângă plopii fără soț

„Și dacă ramuri bat în geam

Și se cutremur plopii

E ca în minte să te am

Și-ncet să te apropii”

Și dacă

Alături de arbori și plantele ierboase dețin un loc important între motivele eminesciene –  233 de apariții.

La începutul existenței umane era un loc divin, pământul întreg era un paradis. Poetul încearcă să refacă în poezia sa imaginea edenică a grădinii raiului.

„Sunt păduri de flori, căci mari-s florile ca sălcii pletoase,

Viorelele-s ca stele vinete de dimineață,

Ale razelor lumine împle stânca cu roșeață,

Ale crinilor potire sunt ca urme de argint”

Memento mori

Analizate statistic, dintre specii se detașează roza – 38 de apariții, crinul – 20, viorele, garoafe, macul, narcisa, nufărul.

Aceste flori intră în diverse contexte, ca simboluri legate de culoare și miros. Fascinația magică a mulțimii de flori se regăsește în povestea Făt Frumos din lacrimă. Trandafiri, crini, lăcrămioare, viorele, maci vin să transforme întregul univers în grădini de flori și de stele.

Natura i-a fost alături în momente fericite, dar și în cele de tristețe un prieten de nădejde. „Codrule,codruțule/Ce mai faci drăguțule…”

În acest context se poate concluziona că natura joacă un rol important în viața omului, fiind parte integrantă din existența lui. Omul aparține naturii. Revenind la natură, omul va redescoperi izvorul fericirii.

……