Morometii Prezentare Generala a Romanului

Romanul “ Moromeții “ este , aparent , cronica unei familii de țărani . Titlul însuși , constituit din pluralul unui nume de familii , orientează în aceste direcții așteptările scriitorului , dar și atenția cititorului .

Faptele pe care autorul le relatează atent și serios ca pe niște evenimente , țin în realitate de tot ceea ce se petrece în viața țăranilor în fiecare zi . Însă frumusețea legendară a romanului își are altă direcție , aceea a atitudinii naratorului față de lumea evocată . Este vorba de un amestec de admirație și nostalgie a copilăriei lui Marin Preda , care și –a pus amprenta asupra creației sale ulterioare , de un “ coctail Molotov al vieții sentimentale , care nu explodează în mâna scriitorului ci în sufletul cititorului “ .

Marin Preda se numără printre cei mai importanți prozatori contemporani ai zilelor noastre , deoarece surprinde viețile țăranilor din satele românești ce se desfășoară după legile nescrise ale naturii. Acesta , prin toata opera sa , a cultivat o literatură inspirată din realitățile contemporane , abordând teme morale sau existențiale intr-un stil epic de mare densitate , care a așezat proza românească pe terenul solid al observației psihologice.

Opera sa nu este doar o suită de texte , scrise de-a lungul existenței sale , ci domină în ea un stil esențial , ce-l caracterizează intr-u totul . Acest stil de care a fost legată toată cariera artistică a lui Preda , este numit

“ moromețianism “ , un termen pe cât de reușit , pe atât de confuz .

Astfel , în „ Moromeții „ , Marin Preda excelează în oralitate , încărcată cu ironie subtilă , alternând și topind laolaltă stilul direct cu stilul indirect , dând profunzime gândului omenesc. Se remarcă o rară dexteritate a folosirii simultane a timpurilor verbale care amplifică perspectiva narativă ; viziunea scenică , folosirea dialogului , a simțului comic și tragic , adânca observație psihologică conturează un mare prozator , realist-psihologic și social , cu totul original. Un scriitor și un roman modern.

Astfel , prin capacitatea de adaptare la noile condiții , Marin Preda reușește să publice în anul 1955 primul volum al romanului “ Moromeți”, roman ce va sfida tiparele vremii atât prin pasul său îndrăzneț de a nu adopta modelul proletculturist cât și prin o nouă viziune a vieții țărănești.

Eroul principal al romanului , Ilie Moromete este un țăran intelectual , care de fapt întruchipează întregul suflu țărănesc incapabil să se adapteze la noile schimbări socio-politice.

“ Moromeții I ” urmărește disoluția familiei țărănești interbelice sub influența pătrunderii relațiilor sociale și de producție capitaliste de la sat. “Moromeții II ” ( 1967 ) continuă radiografia ruralității românești în condițiile evenimentelor de după 23 august 1944 , colectivizarea .

Prin acest roman Marin Preda a dat literaturii române capodopera sa inspirată din lumea satului , cu un personaj care domină universul psihologic al creației sale. În „ Moromeții ”, arta țărănească a disimulării este dezvăluită cu o putere excepțională , aceasta fiind regăsită în mare partea a scenelor . Romanul își impune în același timp originalitatea printr-o adâncă dimensiune psihologică , dar și prin diversitatea și compexitatea prin care sunt prezentate scenele romanului.

Materia epică a primului volum constă în prezentarea familiei Moromete , a neînțelegerilor din interiorul acesteia și a evoluției membrilor săi. În subtext , se constituie însă un alt conflict , mai important , dar și mai insidios , între modelele tradiționale ale satului românesc și modelul economic capitalist. Al doilea volum al ” Moromeților ” ( 1967 ) , deși apărut la o distanță considerabilă de primul ( 12 ani ) , se pliază perfect cu acesta , neexistand schimbari radicale în esența firului epic . Prozatorul pune în dezbatere procesul nefast al colectivizării care a condus la , cumplita realitate a dispariției clasei țărănești .

Proza lui Marin Preda a intrat de cel puțin un deceniu în clasificările fundamentale ale literaturii române , ca unul dintre fenomenele cele mai reprezentative “ Lumea lui Ilie Moromete ”, “ personajul Moromete “ sunt formule care concretizează în chip clar un univers specific , o tipologie unică ; ele au devenit categorii teoretice ale istoriei noastre literare , veritabile valori de referință dintre acelea care folosesc să definească și să aprecieze profilurile scriitoricești noi , sau pe cele existente dinainte.

Marin Preda spunea vorbind despre cadrele sătești ale romanului “ Moromeții “ : „… sunt , ca să zic așa , antirural , adică sunt văzute prin prisma unui citadin. N-a rămas nimic din viziunea țărănească asupra lumii , deci din trăsăturile specifice țărănești , din explicarea fenomenelor , din punctul de vedere al unui țăran.”

Întâmplările se plasează , de obicei , în același perimetru satul Siliștea-Gumești , cu învecinatele Udupu unde au loc faptele din “ Desfășurarea”. Umanitatea pe care o arată aici are în centru familia lui Ilie Moromete , cel numit Pațanghel în ” Salcâmul ” și “ O adunare liniștită ”; Țugurlan este și el eroul mai multor lucrări : “ Moromeții ” și “ O adunare liniștită ”; Modan din “ Îndrăzneala ” este probabil fiul celui din “ O adunare liniștită ”. Petrecerile țăranilor ( horele ) din Siliștea-Gumești sunt niște spectacole pline de voie bună , dar unde se văd și principalele conflicte și nemulțumiri ale țăranilor. Memorabilă în acest sens este adunarea de duminică din poiana lui Iocan ( ea este narată pe treizeci de pagini ) , așezată la o răspântie de uliți , locul de adunare al celor mai “ deștepți “ oameni din sat , unde Moromete , Cocoșilă și Dumitru lui Nae citesc ziarul și comentează politica ironic și cu umor , cu scânteia inteligenței , dându-le iluzia libertății și a demnității lor . Aceasta este locul unde au loc dezbateri ideatice , scenă fară precedent în universul romanului românesc de inspirație rurală ( Ion Bălu ) . Momentul lecturii ziarului relevă semnificația întâlnirilor din poiană : interesul și plăcerea oamenilor de a intra în altă lume , a politicii , ca o formă de evadare , o joacă de oameni mari – poiana fiind “ unicul lor parlament “, chiar dacă uneori intrau în polemică ( Valeriu Cristea ).

Romanul conturează dramaticul destin al satului românesc surprins cu duritate de evenimentele ce vor sparge tiparele tradiționale ale rezistenței sale. Marin Preda abordează o temă fundamentală a gândirii sale scriitoricești : dispariția țărănimii tradiționale , schimbarea din temelii a satului bulversat de adâncile zguduriri ale istoriei.

Văzut ca roman al unei familii ( relief simbolic al familiei , element esențial al toposului lumii țărănești ) , sesizăm în prim – planul narațiunii familia țăranului Ilie Moromete , numeroasă , alcătuită din copiii proveniți și din alte căsătorii. Este o familie „ hibridă „ generatoare de conflicte în sânul ei , „ prin ignorarea realităților sufletești individuale “ (Mihai Ungheanu ).

Familia Moromeților se compunea din Ilie Moromete – tatăl , cu zece ani mai mare decât nevasta , venit din căsătoria dintâi cu trei băieți

( Paraschiv , Nilă și Achim ) , iar Catrina , cu fata ei , din prima căsătorie

( Maria ) , la care s-au adăugat Tita , Ilinca și Niculae , rod al căsătoriei cu Moromete ( Maria , se căsătorise între timp și oricum fusese crescută de bunicii din partea tatălui mort în război).

La începutul cărții, prozatorul evocă viața Moromeților într-o după amiaza obișnuită de vară , după întoarcerea de la câmp. Totul sugerază înfățișarea calmă a existenței aflată sub semnul unei scurgeri indiferente a timpului .

Scriitorul narează lent , punând accent pe amănunt , pe gest , pe mimică. Spațiul în care se derulează sfârșitul zilei este bătătura , curtea. Se remarcă graba , aproape “ hilară ” cu care se împrăștie în toate părțile cei șase ce s-au dat jos din căruță , prilej cu care sunt prezentați membrii familiei Moromete: Paraschiv , cel mai mare dintre copii , se întinsese pe prispă gemând , fără să deshame caii ; Nilă intrase în casă și se aruncase într-un pat, gemând și el; Achim ” se furișase “ în grajdul cailor și se trântise în iesle , iar cele două fete Tita și Ilinca , plecaseră repede la gârlă să se scalde. Moromete – rămâne singur în mijlocul bătăturii , dar se retrage și el repede: ” ieșise la drum cu țigarea în gură pe stanuaga podiștei și se uita peste drum “, dornic de a vorbi cu cineva ( ipostază ce se va dovedi caracteristică pentru personaj). Doar Catrina rămâne să se descurce singură cu pregătirea cinei.

Comportamentul membrilor familiei din această primă scenă sugerează de la început drama viitoare a familiei. Cititorul se familiarizează cu elementele de peisaj , cum sunt , obiectele ( drumul , gardul , bătătura , stanuaga , cei doi salcâmi , poarta grădinii , cerul ș.a.) care sunt pentru eroii lui Marin Preda o realitate afectiv – apropiată , cu funcție revelatoare în roman. Satul trăiește în plin cotidian : un cal scapă din grajd , rămase ” cu botul pe ulucă și suflă puternic pe nări , apoi se freacă de ulucă ; se îndreaptă spre prispă și întinse gâtul lângă parmalâc , rupând cu dinții dintr-un drob de sare “ ; femeia face toate treburile singură , “ cu fața roșie și obosită , cu nădușeala ce îi curgea șiroaie înnegrite peste obraji și gât “ în tindă , la vatră , ea “ se chinuia cu o mână se amestece mămăliga , iar cu alta să prăjească ceapa în tigaie “ ; mulsul oilor , plânsul mezinului Niculae lovit la picior , și alte amănunte conturează un mod de viață , caracteristic unui univers stravechi, Scena capitolului IV evocă așezarea la masa care este simbolică, reprezentând în mare parte intriga întregului roman , destrămarea familiei destrămarea satului.

Cina Moromeților, la masă joasă , “ plină de arsurile de la tigaie ” , descrisă prin acumularea de amănunte obișnuite , capăt un relief straniu prin insistența cu care sunt privite , într-o viziune scenică , constituind prima schiță a psihologiei Moromeților (Ov.S.Crohmălniceanu). Copiii se așează lângă ea după “ fire și neam ”, “ unul lângă altul ” , spre a fii gata de o eventuală plecare ; Catrina sta întotdeauna lângă vatră ; “ jumătate întoarsă spre cratițele de pe foc “; lângă ea ” îi avea pe Niculae , pe Ilinca și pe Tita , copiii făcuți cu Moromete”.

Scena dezvăluie vizibil ierarhia familială , gruparea copiilor după relațiile dintre frați ( buni și vitregi ) , semnalând , de la început , animozitățile existente.

Moromete capăta de acum deja proporții monumentale ;

” stătea deasupra tuturor (…) pe pragul celei de a doua odăi (…) , stăpânea cu privirea pe fiecare ” . El este autoritatea supremă , stăpânul familiei .

Prozatorul folosește tehnica detaliului și a acumulării progresive, conturând atmosfera familială ( globală ) dar și notații individualizatoare : băieții, Paraschiv , Nilă și Achim , deși nu erau ” din firea lor niște copii tăcuți , moi ori lipsiți de veselie ”, se așează la masă “ absenți ”, uitându-se “ în gol” , ” oftând ” , ” parcă ar fi trebuit nu să mănânce , ci să ridice pietre de moară ; tăcuți și plictisiți ”. Cina devine un loc al frustrării și al comediei , cum observa Cornel Ungureanu , prefigurând atât conflictul din sânul familiei dintre cei trei fii ai lui Ilie Moromete , din prima căsătorie , cu mama lor vitregă , precum și autoritatea lui Moromete , care în curând va scădea simțitor.

Masa Moromeților se desfășoară după un adevărat ritual : Moromete – tatăl , așezat pe prag “ făcu repede câteva cruci , închizând o clipă , evlavios , ochii “ ; mămăliga se taie cu o ață subțire de bumbac în felii groase ; Ilinca așează în mijlocul mesei o straichină largă și adancă cu o ciorbă verde și groasă de ierburi “ fiecare mânca repede , însuflețit pe neașteptate , tacut și parcă nemaiauzind pe cel de alături . Catrina turnă al doilea fel de mâncare , laptele fiert . Moromete luă doua felii de mămăligă și le puse în straichina plină . În aceeași clipă , vreo șase linguri se îndreptară spre mijlocul mesei și începură să dumice mămăliga în straichină “ . Mâncatul este aproape o competiție : “ Niculae abia izbutea să apuce ceva și să ducă la gură . Straichina se goli numaidecât . Femeia o umplu iarăși “. Năzbâtile copiilor , grijile familiei , fumatul țigării , după cină , de către Moromete , atenția concentrată , în liniștea serii , către cântecul flăcăului ce mergea pe drum , momente comice – toate capătă relevanță , alcătuind un univers de viață țărănească autentică.

Dar aceste elemente nu sunt singurele care alcătuiesc acest univers citadin al țăranilor din Câmpia Dunării, ci li se adaugă și inima adevărată a satului , care este poiana fierăriei lui Iocan , unde Moromete se ducea cu drag , așezată la o răspântie de uliți , locul de adunare al celor din sat pentru a comenta pe baza diferitelor teme din ziare.

Adunările cele mai zgomotoase aveau loc mai ales duminică dimineața , dar dacă de la ele lipseau Moromete și Cocoșilă nu aveau farmec. Oamenii veneau aici să afle vești , să schimbe păreri , pentru plăcerea sufletului colocviile duminicale constituind un eveniment aproape mitic.

Aici totul se desfășoară după un ceremonial , începând cu drumul lui Moromete , descris cu amănunte revelatoare : era prea dimineață , nu se auzea “ piuitul cunoscut al nicovalelor ; Moromete , mergea încet pe lângă garduri , cu secerile pe umăr și se oprea de la o podișcă la alta ”. Se întâlnește în drumul său cu Dumitru lui Nae , “ unul dintre care Moromete sta de vorbă ceasuri întregi , un prieten mai tânăr. Acesta mergea înainte legănându-se , iar Moromete în urma lui cu secerile pe umăr și cu mâinile în buzunare “. Apropiindu-se de fierărie , Moromete este întâmpinat de departe cu exclamații , semn că era așteptat cu nerăbdare și plăcere. El este protagonistul adunării. Simultaneitatea dintre timpurile verbale este realizată acum prin predominarea stilului direct. Privirea scriitorului se mută apoi spre locul poianei , înregistrând imaginea globală : ” Iocan abia deschisese și poiana era plină unii stăteau în picioare , alții pe niște butuci vechi , aduși acolo de cine știe când și tociți de ședere , toți gălăgioși și parcă nerăbdători ” – conturand astfel atmosfera.

Ceremonialul duminical din poiana lui Iocan este ilustrat și prin îmbrăcămintea celor prezenți , care arată a sărbătoare , dar cel mai sigur semn că erau „ gătiți” în mod special erau fețele lor rase proaspăt. Oamenii sosesc pe rând , Moromete , conștient de autoritatea sa morală , „ nu-i luă în seamă , nu se grăbi să se ducă la ei. Se opri din nou pe podișcă , îl părăsi pe Dumitru lui Nae și intră în curtea cuiva. Abia peste o jumătate de ora ieși de acolo. Era proaspăt ras”.

Felul în care oamenii se grupează ori stau sugerează o anumită ierarhie știută și recunoscută în mod tacit , putând indica firea omului .

De pildă prozatorul observă relația dintre personaje. Astfel Cocoșilă cum sosi îl „ caută cu privirea pe Moromete și zise : < Unde ești , mă ? >!”.

Scriitorul introduce „ în scenă ” personaje ale cărții ( în număr de paisprezece , dintre care , unele cu rol activ în dezbateri ): Moromete , Cineva , Iordan , Maramoșblanc , Iocan , Boțoghină , Cimpoacă , Dumitru lui Nae, Cocoșilă , Din Vasilescu , Ion al lui Miai , Țugurlan , Victor Bălosu și Ilinca. Marin Preda realizează o viziune panoramică asupra personajelor , privindu-le când „ dinăuntru ”, când „ dinafară ”, ( Ion Bălu ) succint caracterizate prin elemente exterioare ( aspect fizic , mers , îmbrăcăminte , gesturi) , prin scurte aprecieri ale autorului sau pătrunderi în gândirea acestora , respective la ceea ce este expresiv în individ , surprinzând esența (cel mai adesea defectele) : Iocan avea un „ piept de bou și niște mușchi la brațe înfricoșători” ; „ era un bărbat urât , avea o buză peste măsură de groasă și lăsată în jos , n-avea deloc glas ”. Era harnic , ” se scula cu noaptea în cap și se apuca să lucreze cu sete ”: ceea ce nu știau însă oamenii era că „ rareori lipsea de la masa lui Iocan puiul fript cu usturoi și pâinea albă și proaspătă ca untul ”. Începuse să facă politică , cumpăra „ fel de fel de cărți ” de la Pitești sau Roșiori pe care „ le citea din scoarță în scoarță , cărți cu titluri ciudate ”, care

„ zăpăceau oamenii ”: Progres ?. Există Dumnezeu sau Niță Pitpalac la Karlsband.

Dumitru lui Nae vorbea tare fără niciun efort , avea un glas care se auzea de la un kilometru chiar și când șoptea. Atât treburile cât și glasul lui erau , nu se știe de ce „ foarte odihnitoare ”: cu statura ca un plop , cu glasul acela al lui mare și fiind cumsecade tocmai pentru că era așa de puternic – avea și el ură pe cineva , pe Bălosu și pe Victor , fiul acestuia. Nu se știe de ce nu voia să spună – „ Tudor Bălosu pusese mâna pe jumătate dintr-un lot de vie de la el ”.

Boțoghină apare cu însemnul particular, așa cum rezultă din comentariile oamenilor…” E bolnav, săracu (…) , e atacat , cică o să dea din lot… să se caute ”; nevoind să fie compătimit , „ trase de cai și porni alături de ei , fără să se uite la cineva și fără să dea bună ziua ”.

Țugurlan avea „ glas neprietenos și străin”, cu o ciudată „ pornire dușmănoasă , de neînțeles aici în poiana lui Iocan și mai ales că toți erau atât de bucuroși de ploaia căzută peste noapte ; un om cu o înfățișare întunecată , un om rău și neprietenos ; el ura tot satul , pe toți oamenii : pe cei care aveau loturi pentru că aveau , iar pentru cei care n-aveau pentru că nu făceau nimic să aibă ”.

Discuțiile au loc pe marginea ziarului Dimineața despre dezbateriile parlamentare , despre luptele din Spania , ori referitor la probleme cotidiene ale unor consăteni. Dialogul se desfășoară după un cod intern de distribuire a rolurilor , în care Moromete este purtătorul de dialog , mai ales cu Cocoșilă sau Iocan , iar Dumitru lui Nae este actorul care angajează discuția

( provocatorul ).

Marin Preda are o viziune scenică asupra celor înfățișate , urmărește atent și înregistrează totul : mișcarea , intonația (dă adâncime cuvintelor , răstoarnă sensuri ), pauzele , efectele rostirii (comic – ironic , batjocoritor ) , pronunțarea specială a unor cuvinte ( neologismele ) , Moromete dovedindu-se un actor care trăiește voluptatea cuvântului. El stăpânește o adevărată strategie a lecturii , urmărind efectele : citea întâi în gând , apoi deodată cu un „ glas schimbat și necunoscut , parcă ar fi ținut el însuși un discurs celorlalți ”, având în glas „ niște grosimi și subțirimi ciudate , cu opriri care scormoneau înțelesuri nemărturisite sau încheieri definitive care trebuiau să zdrobească de convingere pe cei care ascultau ”.

Moromete mimează dezbaterile din parlament ( umorul parodic) , citind , cu tăceri și pauze semnificative ; încearcă întâi să înțeleagă el conținutul , pentru ca mai apoi să-i dea o semnificație proprie. Totul se raportează și se interpretează prin universul cunoscut , acela al satului – de aici rezultă , pe de o parte , grotescul și absurdul în interpretarea dată celor citite , dar și un anumit echilibru și o seninătate a eroului care adaptează totul la realitatea cotidiană , concretă a satului. Citind discursul domnului V.Madgearu , sau discursul regelui , comentariul făcut de Moromete amintește de cele din comediile lui Caragiale , dar , nu numai , este și un mod de receptare poetic , bazat pe jocul cu multiple sensuri ale cuvântului , Moromete vrăjindu-i pe toți prin jocul nuanțărilor falsificate.

El interpretează și explică realitatea , dar și construiește o nouă realitate , senină , echilibrată , liniștitoare și savuroasă (Andreea Vlădescu).

Lectrura ziarului, discuțiile , totul înseamnă pentru el un spectacol superior , o competiție superioară (de aici afinitatea cu Cocoșilă , Țugurlan , Iocan și Dumitru lui Nae) , în care sunt nelipsite umorul și ironia, vorbele cu miez , poanta anecdotică.

Cuvinte și expresii pretențioase ( neologismele ) sunt ironizate de Moromete : Bălosu „ cică asta devine după facultăți ”, sintagmă preluată imediat de Dumitru lui Nae și rostită ca să audă Victor Bălosu care trecea pe drum ceea ce a stârnit mânia acestuia. Vocile și opiniile se întretaie pe un fond de veselie generală , ilustrând vitalitatea țărănească.

„ Dacă pentru Moromete viața în spirit este dimensiunea firească a structurii sale contemplative , iar Țugurlan și Cocoșilă apelează la ea din revoltă față de o realitate ostilă și din neputința acțiunii singulare , Din Vasilescu cunoaște realitatea într-un mod specific. La el < bucuria ciudată > este cea a observației , nu a contemplației ”. Imaginea capului de humă a lui Moromete rămâne „ principala metaforă a romanului, simbol pentru drumul lui Moromete de la simbol la realitate ” remarcă Andreea Vlădescu.

BIBLIOGRAFIE:

Ștefănescu , Alex , Istoria Literaturii Române Contemporane 1941-2000 , Editura Mașina de scris , București;

Preda , Marin , Întâlnirea dintre pământuri – Desfășurarea , Editura pentru Literatură , București , 1986;

Simion , Eugen , În Prefață la Marin Preda – Cel mai iubit dintre pământeni , Editura Literatura Artistică , Chișinău , 1990;

Simion , Eugen , În Prefață la Marin Preda – Cel mai iubit dintre pământeni , Editura Literatura Artistică , Chișinău , 1990;

Popescu , Marieta , Scriitori români comentați – Marin Preda , Editura Recif , Cluj-Napoca , 1995;