Morala Si Jovailitate la Ion Creanga

Morală și jovialitate la Ion Creangă

CUPRINS

ARGUMENTUM

Această lucrare are ca punct de plecare imaginea marelui scriitor al literaturii române și a poveștilor sale.

Ion Creangă a apărut în literatură la confluența a trei tradiții: folclorică, literară și creștină. Tradiția creștină a fost mai puțin studiată de către cercetători, deși ea este foarte importantă pentru formarea mentalului scriitoricesc al lui Creangă. La aceasta au contribuit o serie de factori, dintre care amintim câțiva: încadrarea timpurie a scriitorului în realismul poporan al direcției noi, prejudecățile, insuficienta cunoaștere a Bibliei și unele erori hermeneutice.

Susținând prevalența tradiției creștine în mentalul crengian nu înseamnă că am văzut în Creangă un vizionar sau un predicator, care convinge prin puterea verbului său. Demersul său i-a înșelat pe mulți. Jocul, ironia, autoironia pot fi (pentru unii) capcane insurmontabile. Faptul că autorul pare mai aproape de poarta iadului decât de cea a Raiului, constituie mai degrabă un joc și nu o situație existențială.

Drumul spre înțelepciune i se dezvăluie copilului prin metoda tradițională, ascunsă, secretă a spunerii „de la gură la ureche”. Nu este vorba de vreo doctrină secretă precum ne-am putea închipui la o primă vedere. Fiecare dintre noi am ascultat povești și fiecare am avut parte la vârsta copilăriei de o inițiere în drumul care conduce de la această vârstă spre celelalte, spre ultima și apoi dincolo. Adăugăm și faptul că experiența școlară și cărțile didactice sunt la Ion Creangă pași spre emanciparea literară.

Acest drum este unul spre înțelepciune; unii îl urmează, iar alții nu, în funcție de priceperea și de sârguința lor. Înțelepciunea se impune a fi atinsă și urmată în mod conștient. Ion Creangă ne convinge că înțelepciunea este întotdeauna ținta spre care se îndreaptă basmele, povestirile și amintirile sale. Drumul spre această țintă trece prin ținutul imaginarului.

Drumul va fi unul ușor, fără obstacole; nu ni se indică niciodată direct, ci ne va fi arătat doar prin imagini. Totodată, se adaugă și alte dificultăți întrucât se merge de la prostie spre inteligență, de la demonic spre angelic, de la malefic spre benefic. Ca atare, se evidențiază și ceea ce este urât și rău în speranța că noi vom înțelege – per a contrario – ceea ce e frumos și bine.

Am pornit in acest demers de a descrie lumea marelui prozator, de a evidenția jovialitatea și moralismul lui Ion Creangă din dorința de a modifica imaginea tradiționalistă a marelui scriitor, acela de autor al Amintirilor, și abordarea operelor sale dintr-un alt punct de vedere decât cele precedente.

În primul capitol, am descris receptarea critică a operei marelui povestitor, prezentând pe rând părerile criticilor de-a lungul timpului despre opera marelui povestitor. Am pornit de la Jean Boutiere, cel care l-a descoperit pe Ion Creangă, trecând apoi la G. Ibrăileanu, marele critic ce îl considera pe Creangă ″un Homer al nostru″, străinii percepându-l ca un exponent al sufletului românesc. Am încheiat cu părerile criticului literar contemporan, Eugen Simion.

În capitolul următor am descris unele probleme terminologice din vasta operă a lui Ion Creangă.

Ca atitudine, ca gândire, ca viziune, Creangă reeditează, pe de o parte, câteva trăsături specifice ale străvechii culturi folclorice, păstrate în comunitatea din care făcea parte, iar pe de alta, reface gesturi tipice umaniste, de încredere în rațiunea omenească, de laicizare a lucrurilor și relațiilor din lume, de atenuare a miraculosului printr-o perspectiva hazlie, burlescă. Astfel, în a doua jumătate a secolului XIX, Creangă este o apariție cu totul singulară în contextul romantismului care sfârșește, strălucit, cu Eminescu și al realismului ilustrat cu precădere de Caragiale.

O prejudecată neașteptată e aceea a unui Creangă autor satiric. Creangă e jovial, are umor, adesea mușcător, malițios, însă fără răutate.

În capitolul trei, am descris veselia și buna dispoziție a basmelor ce ne-au încântat copilăria, și nu numai. La Creangă râsul e sănătos și puternic, în operă și vine din inimă, e râsul sănătos și puternic care trebuie să trezească tot râs în mintea celui ce citește. Umorist născut, el a văzut totdeauna lucrurile prin partea lor cea comică, le-a privit sub unghiul ridicolului și temperamentul lui propriu ce se reflectă în operă. Mijloacele pe care acesta le întrebuințează în operă sunt nenumărate, întrebuințate când în Amintiri: unde îl vedem pe autor zugrăvindu-se singur: ,,prin somn nu ceream de mâncare; dacă mă sculam, nu mai așteptam să-mi deie altții, și când era de făcut ceva treabă, o cam răream de pe-acasă. Și apoi mai aveam și alte bunuri: când mă lua cineva cu răul, puțină treabă făcea cu mine, când mă lua cu binișorul, nici atâta, iar când mă lăsa de capul meu, făceam câte o drăguță de trebușoară ca aceea, de nici Sfânta Nastasia, izbăvitoarea de otravă, nu era în stare a o desface, cu tot meșteșugul ei’’, când în Moș Nichifor Coțcariul, ne lămurește chipul cum acesta găsise mijlocul să cumuleze meseria de harabagiu cu aceea de geambaș, când, în sfârșit, răspândește cu prisosință gluma în Amintiri, în care toți pare că râd, de la Smărăndița, fata popii, până la dânsul, care se pricepe totdeauna cum să facă o blestemăție. Pretutindeni tonul povestirii e însă cel serios: scriitorul întrebuințează toată puterea de concepție, de care dispune, pentru a stârni un râs homeric, fără ca pentru aceasta tonul așezat, ce domnește în toate scrierile lui, să înceteze. Silința de a fi ilar nu se simte nicăieri, și Creangă debitează cele mai mari enormități cu un aer de convingere netulburată. La fiecare poveste, nu uită să ne spună că omul trăiește încă, dacă n-a fi murit, ca Ivan Turbincă, și că ospățul ține încă, de nu s-a fi mântuit, și naivitatea povestitorului e minunată, când descrie operația cinătuirii femeii lui Stan Pățitul. Tipurile de oameni zugrăvite în povești mai ales, arată o imaginație imensă: dovadă stă descrierea lui Gerilă, care când suflă cu ,,buzoaiele lui groase, dăbălăzate’’, una i se dă peste cap, pe când cealaltă îi ajunge la pântece.

Scriitorul Creangă a păstrat totdeauna scepticismul pentru cuvinte, înțeleapta neîncredere a țăranului. Desprins să vorbească în pilde, prin gura țăranului de la Divanul ad-hoc, ,,om cuviincios’’, dar cu ,,gâdilici la limbă’’, scriitorul însuși vorbește și căldura simpatiei se simte în rândurile în care ne povestește.

Moralismul operelor marelui scriitor este prezentat și detaliat in ultimul capitol al prezentei lucrări.

Morala reiese mai ales din basme, gen abordat cu precădere de Creangă. Acesta e un gen vast, depășind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, știință, observație și morală totodată. ,,Caracteristica lui este ca eroii nu sunt numai oameni, ci si anumite ființe himerice, animale’’ (G. Călinescu, Estetica basmului).

În capitolul următor am vorbit despre voioșia poveștilor și povestirilor crengiene pentru ca în ultimul capitol sa prezint morala.

I. RECEPTAREA CRITICĂ A OPEREI LUI ION CREANGĂ

Criticii au scris mult despre autorul ,,Amintirilor’’ și al basmelor românești din punct de vedere documentar- interpretările de anvergură apărând mai târziu. Din cele peste o mie de referințe bibliografice despre autorul lui Harap-Alb, câteva zeci aduc puncte de vedere notabile, realmente utile adâncirii fenomenului Creangă. Oricum însă, important e că de la prima operă strict literară (,,Soacra cu trei nurori’’, 1875) până astăzi, timp de peste un secol, acest clasic a fost obiectul unei atenții crescânde, încât a vorbi de popularitatea unui artist și a nu-l cita pe Creangă ar fi considerată o imprudență. Considerat de G. Ibrăileanu ″un Homer al nostru″, străinii l-au perceput ca un exponent al sufletului românesc. Trei basme ale lui Creangă intrau în 1882 în culegerea Rumanische Marchen, o versiune germană de la Leipzig purtând semnătura Mite Kremnitz. Tot la Leipzig celebrul romanist G. Weigand tipărea în 1910 Ion Creangă’s ″Arap-Alb″.

Jean Boutiére, membru al misiunii universitare franceze în România prin anii 1920-1922 întreprinde un studiu de cercetare iar această ocazie e începutul descoperirii lui Creangă și a fondului folcloric românesc.

Rămânem surprinși de informația meticuloasă a lui Boutiére, care citează modeste reviste de provincie verificând cu foarte multă răbdare amănunte fără însemnătate uneori. Cercetătorul francez știa bine ce vrea. Atent la calitatea interpretărilor critice, el declară lui Ibrăileanu că observațiile din ,,Note și impresii și Scriitori români și străini’’ conțin ceea ce s-a scris mai bun asupra marelui povestitor…’’. Pentru Boutiére, autorul Poveștilor și Amintirilor era un personaj aproape mitic, un zeu, dar accentul cercetării sale cade mai mult pe aspectele exterioare; accentul în zonele profunde ale mitologiei românești sau înțelegerea resorturilor umorului îi rămân străine.

Jovialitatea îl apropie de Rabelais, Creangă apărând ca ,,un autor cărturăresc″ ca un ″estet al filologiei″, opera sa fiind văzută (din perspectiva lui Iorga și G. Ibrăileanu) sub raportul tipului de sensibilitate și al stilului cu ″altele din câmpul literar european″.

Jean Boutière îl încadrează pe marele artist între scriitorii/povestitori europeni, mărturisind că nu este un moralist, ca și Canon Schmid, nici un poet sau un filosof ca Andersen, ci este un folclorist, la fel ca și frații Grimm și că ″în primul rând Creangă este un artist, ca Perrault″.

De asemenea, Maiorescu elogia ,,novelele’’ și ,,Amintirile din copilărie’’ ca fiind ,,de neprețuit pentru Creangă’’, N. Iorga constata că ,,în plămânii munteanului era destul suflu pentru a împinge anecdota până la o epopee rurală…’’. Pe ideea de epopee merge și G. Ibrăileanu în excelentul comentariu din 1910 ( în Viața Românească), preocupat să fixeze în formule sintetice arta Povestirilor lui Creangă: ,,Lipsa de metafore în Creangă, unicul prozator român al cărui stil are particularitatea asta – este caracteristică acestui scriitor prin excelență epic. Opera lui Creangă este epopeea poporului român….’’ Criticul de la Viața Românească apelează la teoria medierilor, rezumând într-o memorabilă formulă unicitatea lui Creangă în raport cu diversele dimensiuni ale spiritului național. Așadar aerul de la Humulești, apare din ce în ce mai aproape, în mijlocul unei serii de cercuri concentrice: ,,Creangă este un reprezentant perfect al sufletului românesc între popoare; al sufletului moldovenesc între români; al sufletului țărănesc între moldoveni, al sufletului omului de munte între țăranii moldoveni…..’’

Grigore. I. Alexandrescu își amintește astfel despre marele scriitor: ,,Când ieșeam de la dânsul, toți recunoșteau vasta lui inteligență și marele lui talent de observație și povestitor’’ ; avea o colorație atât de vie, sugestivă și naturală în descrierile lui; încât cu toții eram curioși a ști cum procedează el când scrie, din care clasă de scriitori face parte; este un tip vizual, auditiv sau sensibil, cu alte cuvinte când scrie aude ceea ce compune sau vede sau se impresionează, și atunci am însărcinat pe profesorul Gruber ca să-l studieze mai de aproape, căci profesorul Gruber era și el un distins observator și se ocupa pe atunci cu două chestii de psihologie experimentală foarte nouă și originale, anume : audiția colorată și despre stil și gândire, două studii, pe care le-a dat mai târziu la lumină și pentru care (audiția colorată) a fost felicitat de congresul de psihologie din Londra.

Mult timp profesorul Gruber se ducea singur pe la Creangă, îi observa manuscrisele, studia modul cum concepe, îl întreba asupra impresiunilor lui și după vreo jumătate de an, într-o seară fiind cu toții întruniți acasă la Beldiceanu, unde se făceau adesea întruniri literare, iată ce ne comunica manuscrisele, studia modul cum concepe, îl întreba asupra impresiunilor lui și după vreo jumătate de an, într-o seară fiind cu toții întruniți acasă la Beldiceanu, unde se făceau adesea întruniri literare, iată ce ne comunica Gruber: ‚,Creangă este un puternic tip senzual și auditiv, când scrie el e foarte emoționat, acum râde singur, acum îi vin lacrimile în ochi, face felurite mișcări involuntare, transpiră greoi ca și cum ar merge repede ; când scrie parcă aude fraza că i-o repeta cineva la urechi, apoi șterge, scrie și iar șterge până ce fixează cuvintele și înțelesul frazei. La dânsul în casă, se află o femeie cam în vârstă de vreo 35 ani care-i caută de gospodărie și îl îngrijește; această femeie este plăcută la înfățișare, deșteaptă la vorbă și despre care se zice că ar fi în relațiuni amoroase cu dânsul. După ce Creangă isprăvește de scris povestea, o citește acestei femei, și dacă dânsa râde și aprobă, atunci Creangă lasă la o parte povestea și după câtva timp o dă la tipărit. ’’

Despre activitatea lui Creangă la Junimea aflăm următoarele: ″Când venea Creangă la Junimea – el nu venea regulat – toată lumea îl întreba:

Creangă, ce ne-ai adus pentru astă-seară?

N-am adus nimic, dar dacă voiți să vă spun o anecdotă.″

Numele lui Creangă, și simbolic, pare a fi unul din acele vlăstare viguroase, care cresc din trunchiul arborelui milenar al poporului, având rădăcinile pierdute-n adâncuri de vreme și frunzișul fremătând în viitor. Prin opera sa, Creangă a exprimat unele din cele mai revelatoare dimensiuni sufletești ale poporului român. Alături de Eminescu, Slavici și Caragiale, Ion Creangă este un clasic viu al literelor noastre care nu numai se ″studiază", ci se citește cu plăcere, afirmându-se ca o prezență spirituală contemporană cu fiecare generație. El împlinește o ipostază distinctă, semnificativă pentru virtuțile creatoare ale colectivității căreia îi aparține; scrierile sale adăugau – în peisajul literaturii romanești din a doua jumătate a veacului trecut – o cuceritoare vervă narativă, plină de duioșie și umor, o sfătoșenie neistovită și o viziune înțeleaptă asupra lumii, reprezentând, de fapt, expresia genială a unui sănătos spirit popular. Cum constatau, încă în 1902, St. O. Iosif și Ilarie Chendi, doi mari admiratori ai prozatorului, locul lui Creangă este ″între scriitorii meniți a rămâne proptele trainice la baza culturii noastre naționale".

Cu gândirea lui limpede, capabilă de generalizări temeinice, cu jovialitatea lui expansivă, ,,Creangă a străbătut repede în popor și a ajuns astăzi – observa, în 1902, Ilarie Chendi – la același grad de popularitate ca și cei doi compatrioți ai săi, Alecsandri și Eminescu’’.

Numele lui se leagă indestructibil de poveste și de basm, căci și Amintirile, care sunt atât de nemijlocit expresia realității, par a ne purta într-un basm fermecător. Peripețiile lui Nică a lui Ștefan a Petrei, de când ,,a făcut ochi’’ și până-n 1855, când se duce la școală, la Școala din Iași, scos cu greu din sat ,,ca ursul din bârlog’’, deși sunt de o incontestabilă autenticitate realistă, au totodată atmosfera tihnită și fluiditatea blândă a basmului din bătrâni. De aceea, ori de câte ori evoci numele lui, te vezi, într-un fel, ispitit sa-ncepi ca-ntr-o poveste: ,,A fost odată ca niciodată …’’ A fost un scriitor cum n-a fost nici unul dintre predecesori și nici unul dintre urmași. Un om din Humulești și din a doua jumătate a veacului al XIX-lea, dar care, totodată, asemenea lui Eminescu, venea de demult și de departe, din începuturile istorice ale acestui popor și din toate punctele spațiului său geografic.

Fiind o sinteză în timp și în spațiu a sensibilității și gândirii populare, Creangă n-a fost și nu putea fi un scriitor dialectal, cu o operă al cărei conținut să rămână circumscris la sfera îngustă a unor ,,țărănii’’, cum au socotit unii istorici literari opaci și estetizanți. N-a fost doar ,,fiul răzeșului din Humulești’’, n-a fost ,,țăran necioplit din creștet până-n talpă’’, bun de-a face ghidușii, cum ni-l reprezenta un contemporan cu prejudecăți. Prin semnificațiile sale etice și estetice, fondul operei lui Creangă este al întregului popor. În creația sa vibrează bogăția spirituală a țăranului român, gândurile și sentimentele milioanelor de Ioni care i-au dăruit zestrea fabuloasă a sufletului lor, plămădind din vis pe Făt-Frumos, din ura pe zmei-paralei și oameni spâni, din voinicia și înțelepciunea lor multiseculară pe Harap Alb. Din imensa lor sete de viață, din seninătatea lor robustă, din spiritul lor hâtru, în stare să facă haz de necaz, i-au dat acel zâmbet sănătos care-l așează în rândul marilor meșteri ai râsului – lângă Rabelais, spre exemplu.

Existau, virtual, în opera lui Creangă, resursele unei universalități incontestabile, pe care timpul și înaintarea tot mai vrednică a poporului său pe drumurile viitorului le prefac practic într-o realitate tot mai solidă, într-un bun al umanității întregi. Creangă n-a fost un folclorist sau un prelucrător harnic de povești populare, ca Petre Ispirescu, el a fost un creator în sensul cel mai înalt al cuvântului. În simplitatea lui frustă stă, de fapt, o imensă știință a vieții, intuită în raporturile ei fundamentale. El știe totul despre mersul anotimpurilor și despre rosturile gospodărești ale omului de la țară, cunoaște uneltele meșteșugarului și le numește cu inepuizabilă plăcere, știe unde s-ascunde ursul, dar și unde se tupilează, ghemuită după lună, fata împăratului din poveste, prefăcută în pasăre nevăzută. Și știe, mai cu seamă, să ne descopere tainițele sufletului popular.

Dar experiența milenară a celor mulți, cristalizată în proverbe, în zicători, în vorbe cu tâlc, nu rămâne în creația lui o prezență impersonală, ci capătă o puternică notă de originalitate, căci Creangă e un scriitor cult, înzestrat cu scânteia geniului. Formulele tipice, împrumutate de Creangă din vorbirea populară, oralitatea și spontaneitatea stilului său dau culoare și autenticitate scenelor de viață descrise. O simplă formulă consacrată, un proverb fixează un portret, un caracter sau un episod de neuitat. Uneori zicătoarea în opera lui Creangă devine imagine densă, de o excepțională plasticitate. Cât de intens metaforică este comparația care spune despre un om că-i ,,plin de noroc ca broasca de păr’’; și ce ironie revelatoare conține expresia care afirmă despre cineva că are știință ,,până la genunchii broaștei!’’. Pe un fond folcloric, Ion Creangă s-a înălțat ca un artist desăvârșit pătruns de un scrupul neîntrecut al cuvântului.

Viața eroilor lui Creangă se desfășoară în spiritul autentic al firii poporului nostru. El respectă virtuțile spirituale și fizice pe care le respectă omul din popor : curajul, hărnicia, prietenia, spiritul rațional și întreprinzător, optimismul viguros, modestia, mărinimia, franchețea în opinii și atitudini, sentimentul dreptății sociale, cu un cuvânt propriu limbii noastre, omenia, ca o formă complexă și esențială a umanismului popular. În numele acestor principii, Creangă dezaprobă, printr-un râs enorm, sănătos, prin întreaga sa operă, tot ceea ce degradează omul: lenea, ipocrizia, trădarea, pizma, exploatarea. Trebuie precizat, însă, că opera lui depășește sensibil basmul popular, cu simbolurile lui tradiționale, ridicându-se la o semnificație filozofică mai cuprinzătoare. De aproape un veac raționalist, Creangă, deși împrejurările vieții făcuseră pentru scurt timp dintr-însul un diacon original, ireverențios și turbulent – privește ironic tot ceea ce este ostil omului : moartea și diavolii, forțele supranaturale ale răului, micimile sufletești. În fața problemelor grave el păstrează un echilibru nealterat de spaime, în același timp jovial și înțelept.

Opera lui Creangă, publicată aproape cu exclusivitate în Convorbiri literare a fost o vreme cunoscută numai de membrii ,,Junimii’’ și de cititorii restrânși ca număr ai revistei. Din aceasta revistă ea a trecut în foiletoanele ziarelor populare, în calendare și manuale, devenind repede un bun al maselor populare. Dar receptarea cea mai largă i-a asigurat-o epoca noastră când, datorită revoluției culturale, opera lui Creangă poate fi, în sfârșit unanim citită, de către un public ce reprezintă astăzi milioane de oameni.

Creația lui Creangă mărturisește încă o dată adevărul că, în artă, pentru a ajunge sus și departe, e absolut necesar să pornești de la realitățile poporului și ale epocii. Numai astfel Ion a lui Ștefan a Petrei din Humulești a ajuns un stâlp de boltă al literaturii române.

Astfel, valorificarea estetică a creației marelui humuleștean a rămas sarcina posterității târzii. Contemporanii l-au gustat adesea pe Creangă, într-un fel sau altul, dar nu 1-au știut prea puțin a-l prețui.

Când în 1875, la numai câteva luni după apariția nuvelei Popa Tanda a lui Slavici, ,,Convorbirile’’ publicau și cea dintâi poveste a lui Creangă, câți dintre contemporani vor fi înțeles ivirea succesivă a doi întemeietori de proză românească? Slavici fusese înregistrat de Maiorescu la 1872, în Direcția Nouă, ca autor de proză științifică, între economistul Start și ideologul Rosetti. Creangă era cunoscut oarecum, și doar în Iași, ca învățător răspopit, Creangă pare, mai departe, ignorat ca scriitor și considerat un fel de Ispirescu moldovean. Nici apariția lui Moș Nichifor Coțcariul nu schimbă în chip evident recepția contemporanilor. Numai la 1882, pentru a-i formula principiul ,romanului modern" ca expresie a unui realism popular, Maiorescu va aminti și Amintirile din copilărie ale neprețuitului Creangă alături de titlurile considerate capodopere reprezentative ale literaturii universale. Totuși, numai perspectiva istorică poate dezvălui, cu patetică luciditate dimensiunile saltului realizat de literatura română doar în spațiul câtorva ani, când înregistrează Moș Nechifor și Amintirile cum înregistrează ,,Scrisorile și Luceafărul’’, ,,O noapte furtunoasă’’ și ,,O scrisoare pierdută’’, ,,Budulea Taichii’’ și ,,Moara cu noroc’’.

Direcția Nouă, ca direcție a clasicității noastre, națională prin definiție datorită epocii în care se manifesta, a intuit care poate fi adevărata tradiție al cărei cult e menit să înlocuiască, la noi, cultul antichității elino-latine : cultul poporului și al creației sale. Principial, acest cult nu era cel romantic, al Daciei literare. El oferea, prin folclor, un izvor echivalent cu cel al umanităților, adică un criteriu total și unitar, codificat prin vechime, pentru frumos și pentru bine. În condițiile concrete ale momentului, îndeosebi un izvor pentru desăvârșirea limbii literare și pentru exprimarea unor înțelepciuni statornice, scoase din conjunctura prezentului imediat. Numai aparent în continuarea orientării pașoptiste spre folclor și numai aparent pregătind orientarea sămănătoristă sau poporanistă, cultul pentru marea carte nescrisă a poporului, ca și cel pentru cărțile antichității în ansamblu considerate ca o mare carte verificată de timp, era, pentru Direcția Nouă, cheia clasicismului românesc.

Dar pentru Eminescu era o carte a miturilor. Pentru Caragiale nu era de fel o carte, ci o existență social – psihologică reală, opusa ,,miticismului’’.

O primă sursă de inspirație pentru critica literară referitoare la Ion Creangă a fost biografismul excesiv, urmărindu-se mereu corespondența dintre realitatea operei și cea obiectivă. Din aceste motive, ,,Amintiri din copilărie” ar fi o autobiografie, spulberând astfel concepția după care realitatea artistică este o transfigurare a realității,o esențializare a ei. G.Călinescu zdruncină această idee, susținând că opera lui Creangă este un roman în care faptele autobiografice se transformă în simboluri ale existenței noastre. Născut oriunde și oricând, având aceleași sentimente și gânduri față de locul natal și față de copilărie,un bot cu ochi, o bucată de huma însuflețită este,într-adevar,copilul universal.

Încă din 1910, Garabet Ibrăileanu a remarcat că opera lui Creangă este ,,epopeea poporului român’’, iar Creangă este ,,Homer al nostru’’.

G. Ibrăileanu remarca faptul că la Creangă întâlnim toate credințele, datinile, obiceiurile, limba, poezia, morala, filosofia poporului.

Oricum s-ar enunța această idee,ea presupune o evocare integratoare a vieții țărănești prin tot ce aceasta are caracteristic. Prezentarea monografică a satului însemna evocarea proceselor ciclice ale existenței, tipuri reprezentative ale satului, obiceiuri și ocupații străvechi , o civilizație milenară și idealuri de viață ale colectivității.

Într-adevăr, Creangă are intenția, de la început, să realizeze o monografie a satului moldovenesc ce-și desfășoară viața în a doua parte a secolului XIX, evidențiind tot ce este permanent în acest univers tradițional, dar de vitalitate explozivă. Ș-apoi Humuleștii, și pe vremea aceea, nu erau numai așa, un sat de oameni făra căpătâi, ci sat vechiu răzășesc, întemeiat în toată puterea cuvântului: cu gospodari tot unul și unul, cu flăcăi voinici și cu fete mîndre, care știu a învârti și hora, dar și suveițica, de vuia satul de vatale în toate parțile; cu biserică frumoasă și niște preoți și dascăli și poporeni ca aceia, de făceau mare cinste satului lor. Intenția monografică este evidentă la acest scriitor care vine din zăriștea satului tradițional și valorifică umanismul popular din care-și trage seva.

Și basmele lui Creangă au fost interpretate în funcție de modul cum critica literară le-a apropiat sau le-a depărtat de povestea populară. La început, chiar printre ,,subțirii junimiști”, Povestea lui Harap-Alb este considerată o prelungire a basmului popular, acumulând ,,șabloane”, urmărind schematic personaje, simboluri ale binelui și ale răului, copiind structura creației populare.

Mai apoi, Gabaret Ibrăileanu observă că basmele lui Creangă au o pronunțată originalite venită din coborârea miraculosului pe pământ, așa încât acestea au o ținută realistă: uneori Creangă este foarte realist, acest realism face ca unele din poveștile lui să fie aproape lipsite de miraculos, iar altele conțin o notă de miraculos care îngăduie povestitorului să înzestreze pe eroii săi cu însușiri sufletești și trupești peste măsura omenească. Personajele fantastice, au ca dar de la Creangă o viață curat omenească, țărănească, amestecându-i cu sătenii din Humulești și-i tratează ca pe niște egali. Exegeza lui Ibrăileanu este primul atac puternic împotriva celor care-l consideră pe Creangă culegător de folclor pur și simplu. De-abia Călinescu, într-un mod spectaculos ,vorbește despre relația subtilă a basmului lui Creangă cu cel popular susținând că, deși în fond un scriitor “cult”, Creangă rămâne popular într-un sens înalt. Depărtarea de folclor e minimă, o abatere milimetrică, dar îndeajuns ca poveștile sale să fie altceva decât basm popular. Creangă se apropie de basm la fel ca și romanticul Eminescu; el gândește și simte mitic, poveștile amintind de întâmplări din Illo tempore, de practici magice, de comportamentul mitologic al personajelor.

Critica de azi, vine din călinescianism abordând acest raport prin nuanțări multiple, și căutând în basmul popular un clasicism al nostru ce pune, alegoric, probleme general-umane. Nicolae Manolescu este memorabil când spune: ,,Creangă este altceva ,nici narator țăran, nici folclorist, culegător, prelucrător; basmele lui nu sunt rescrise, împodobite, alterate în structura lor (ca ale lui Slavici). Fără a ieși din schemele basmului popular, fără a inventa nimic esențial, Creangă retrăiește cu ingenuitate întâmplările povestite.″

Folcloriștii (Ovidiu Bârlea, Nicolae Constantinescu) remarcă diferența dintre Creangă și povestitorul popular, susțînând că: Ion Creangă face parte din aceeași familie cu povestitorii populari, dar totuși se distanțează peste așteptările fratele genial al acestora. Le sunt comune același patrimoniu prin moștenire, aceleași mijloace de realizare, numai că scânteia geniului a dat roadele cuvenite numai la Creangă. La aceasta, Creangă a fost ajutat nu numai de talent, ci și de privilegiul unei culturi de grad mulțumitor și mai cu seamă de posibilitațile pe care le oferea prin scris (Ovidiu Bârlea) sau: ,,Dar Creangă nu este un povestitor popular, ci un scriitor, iar arta lui majoră,care se sprijină pe un incontestabil fond folcloric, asimilat, în esența, în spiritul lui cel mai profund, nu este arta unui povestitor popular, ci a unui adevărat scriitor.’’

Apropiindu-se cel mai mult dintre toți contemporanii și continuatorii săi de modelul autentic folcloric, Creangă se distanțează, în mod decisiv, de acesta, prin originalitate și individualitate care interzic cu desăvârșire parodia.

Oricum fiecare generație îl receptează pe Creangă altfel, dovedindu-se totodată modernitatea și perenitatea operei sale. Anton Cosma în ,,Geneza romanului românesc’’ vorbește de imaginea artistică plurivalentă în intenționalitatea ei, de o polivalență semantică a operei sale. Creangă urmărește ca poveștile sale, precum orice text clasic, să aibă o simbolistică multiplă; de aceea, se impune abordarea textului prin prisma acestor simboluri, așa că din acest punct de vedere, basmul ,,Povestea lui Harap Alb’’, de exemplu, va avea interpretări multiple, pornind de la diverși exegeți și culminând cu cea a lui Vasile Lovinescu din ,,Creangă și creanga de aur″ care îl vede din perspectiva criticii arhetipale.

Putem spune despre Creangă că este un scriitor profund, de o seriozitate sub care ascunde dramatismul existenței, acea „mizerie trudită” a oamenilor, îndepărtați prin rutină de civilizația timpului.

Pe bună dreptate, G. Călinescu remarca, în monografia sa, faptul că scriitori ca și Creangă nu pot apărea decât acolo unde cuvântul e bătrân, greu de subînțelesuri, aproape echivoc și unde experiența s-a condensat în formule nemișcătoare, tuturor cunoscute, așa încât opera literară să fie aproape numai o reprezentare a unor elemente tocite de uz.

‚,Creangă este un creator epic complex, cu mai multe straturi și un limbaj la rândul lui complex, secret, înșelător, în ciuda simplității și directității lui” (p. 172); opera lui este o creație de limbă; Creangă nu-i un talent, ci așa cum a spus Goethe despre Dante, Creangă este o natură.

Este o operă de individualitate și de rafinament? Individualitatea începe, potrivit lui E. Simion, prin limba lui greu de reprodus în afara operei. Opera lui este o creație de limbă, un limbaj exemplar în categoria lui, plin de farmec și suspect de productiv. Individualitatea, originalitatea operei se manifestă în interiorul acestui limbaj specific. Unul (talentul) respectă regulile unui gen literar, eventual le modifică într-o oarecare măsură, dar nu tulbură paradigmele, celălalt (creatorul) își inventează regulile de care are nevoie și dă o operă care devine ea însăși, cu timpul, un model (o sumă de reguli) în literatură. Un model nu numai stilistic, ci și un model existențial. I se potrivește de minune și acestui autor didactic care, afectând o mare modestie, nu-și recunoaște talentul de scriitor. Are, într-un anumit sens, dreptate: ,,Creangă nu-i un talent, ci așa cum a spus Goethe despre Dante, Creangă este o natură.’’

CAPITOLUL II. PROBLEME DE TERMINOLOGIE

,,…In acest genial scriitor popular trăiește conștiința unei mari culturi, la care participă și la care se întoarce cu o admirație și încredere vrednice de orice umanist european.’’ (Zoe Dumitrescu Bușulenga).

Așa cum în Renaștere, umaniștii se îndreptau spre culturile vechi clasice, latină și greacă, ca spre niște resurse eterne, cu convingerea că în ele vor găsi adevărul, tot astfel umanistul popular se adresează milenarelor izvoare ale folclorului, din care scoate, după necesitățile creației, răspunsurile consacrate ale înțelepciunii populare, alegându-le și dozându-le însă după îndrumarea geniului său. Creangă crede cu tărie în superioritatea indiscutabilă a înțelepciunii și culturii populare. De aici și mândria apartenenței la lumea satului răzășesc, la acea lume pe care o socotea fără pereche și care i-a dat posibilitatea cunoașterii celei mai cuprinzătoare a vieții. De aici optimismul structural al scriitorului.

Ca atitudine, ca gândire, ca viziune, Creangă reeditează, pe de o parte, câteva trăsături specifice ale străvechii culturi folclorice, păstrate în comunitatea din care făcea parte, iar pe de alta, reface gesturi tipice umaniste, de încredere în rațiunea omenească, de laicizare a lucrurilor și relațiilor din lume, de atenuare a miraculosului printr-o perspectivă hazlie, burlescă. Astfel, în a doua jumătate a secolului XIX, Creangă este o apariție cu totul singulară în contextul romantismului care sfârșește, strălucit, cu Eminescu și al realismului ilustrat cu precădere de Caragiale.

Tipul lui Creangă este al clasicului (înțeleptului), care, pătruns de stabilitatea celor omenești, în ciuda aparențelor schimbătoare, nu se simte ispitit să reia experiențe de mii de ori consumate spre a ajunge la adevăruri vechi asupra omului. Poveștile, amintirile nu sunt, ca scrierile lui Slavici, ca ale realiștilor critici, operă de observație, nu, ci, se știe, ele demonstrează, ilustrează ,,observațiuni morale milenare’’. (G. Călinescu)

Umorul, jovialitatea limbută a lui Creangă provin din această zonă a clasicismului. Fără sarcasmul amar al lui Caragiale, Creangă ascundea sub hazul și țărăniile lui un sentiment al ,,urâtului’’ ; el, ca Ivan Turbincă, e un uitat de moarte, a trăit prea mult, veselia nu-i decât o mască:,,Guleai peste guleai, Ivane, căci altfel înnebunești de urât". În fond, Creangă e un sceptic și ,,filozofia" lui e aceea a ecleziastului.

Aceasta ,,filozofie" se observă, de altfel, în tot ce face. La ,,Junimea’’ spunea anecdote. Poveștile îi sunt ascultate cu enormă veselie, pentru limba pitorească, dar nu pricepute cu adevărat. Dus de cuvinte se pomenește exagerând, îngroșând, colorând, schimbând raporturile normale încât să pară fantastice, coborând personajele fabuloase în Humulești și punându-le să vorbească și să se poarte țărănește, răstoarnă totul cu capul în jos fără vreo rațiune epică. Plăcerea vine din gratuitate. Creangă e un Ochilă genial : ,,Iaca, zice el cu gura acestuia : toate lucrurile mi se par găurite ca sitișca și străvezii ca apa cea limpede; deasupra capului meu văd o mulțime nenumărată de văzute și nevăzute ; văd iarba cum crește din pământ; văd cum se rostogolește soarele după deal, luna și stelele cufundate în mare, copacii cu vârful in jos, vitele cu picioarele în sus și oamenii umblând cu capul între umere; văd, în sfârșit, ceea ce n-aș mai dori sa vadă nimeni, pentru a-i osteni vederea : văd niște guri căscate uitându-se la mine și nu-mi pot da seama de ce vă mirați așa, mira-v-ați de… frumusețe-vă !’’ (Ultimele cuvinte, par adresate direct ascultătorilor de la Junimea)

Arta spunerii nu e tot secretul geniului lui Creangă. Povestitorul popular are, de asemenea, chiar dacă în mai mică măsura, plăcerea de a povesti. Creangă e însă un scriitor cult, și cazul exagerat ce se face de izvoarele populare ale basmelor lui e un exemplu de erudiție searbădă. Creangă trebuie absolvit de nefericita calificație a junimiștilor – acela de scriitor poporal – și comparat cu marii scriitori, cu Caragiale, sau Sadoveanu. Prelucrările de basme populare ale lui Slavici sau Delavrancea nu se pot compara, fiindcă autorul Poveștii lui Stan pățitul nu e un oarecare, nu e doar un prelucrător. Slavici combină fără gust basme populare. Delavrancea rescrie ,,artistic’’, dar lăsând să se scurgă toată seva. Însă limba e forțată din prea mult scrupul artistic și, fiindcă eroii nu trăiesc, basmul e plat. Falsitatea se simte de la primele replici.

Fără a ieși din schemele basmului popular, fără a inventa nimic esențial, Creangă retrăiește cu ingenuitate întâmplările povestite. Geniul humuleșteanului este această capacitate extraordinară de a-și lua în serios eroii (fie ei fabuloși sau nu, oameni sau animale), de a le retrăi aventurile, de a pune cu voluptate în fiecare propriile lui aspirații nerostite, slăbiciuni, vicii, tulburări sau uimiri, cu alte cuvinte, de a crea viață. El e creatorul unei ″comedii umane″.

Ideea falsă a unui Creangă satiric putea veni din neînțelegerea acestei obiectivități fundamentale a operei lui, care e un spectacol magistral. Obiectivitatea nu înseamnă amoralitate, Creangă fiind pătruns ca tot omul din popor de ideea de justiție. Binele triumfă totdeauna asupra răului în povești. Poveștile lui Creangă nu ar mai avea umor dacă în aceasta din urmă ar fi cu adevărat vorba de a trimite pe leneș (pentru a îndrepta lumea) la spânzurătoare? Replica esențială este aceea a leneșului, când cucoana vrea să-l salveze dându-i posmagi: ,,- Dar muieți-s posmagii ?’’ Se vede că umorul rezultă din absurditatea situației, și leneșul care răspunde astfel e leneș sublim. Încheierea e evident ironică, parodiind sfârșitul fericit al tuturor basmelor: ,,Și iaca așa a scăpat și leneșul acela de săteni, și sătenii aceia de dânsul. Mai poftească de-acum și alți leneși în satul acela dacă le dă mâna și-i ține cureaua’’. Tot așa râde Creangă și pe seama prostului. Pe Trăsnea cel cu gramatica îl căinează ca pe un frate mai mic, când îl găsește dormind cu cartea sub nas: ,,Sărace, sărace ! Nu ești de zama ouălor ; decât așa, mai bine te făcea mă-ta mânz și te mânca lupii". Dănila Prepeleac nu-i atât prost, cât tândală, și lasă-mă să te las. Ca și cum i-ar fi lehamite de toate, Dănila schimba boii pe car, carul pe capra și așa mai departe până ce se alege cu o pungă goală, nu însă fără a-și plânge el însuși de milă : ,,Na-ți-o frânta că ți-am dres-o ! Dintr-o păreche de boi am rămas c-o pungă goală. Mai ! măi, măi, măi !" Dănilă e mai adânc decât un prost oarecare, el e delăsătorul care așteaptă totul de la Dumnezeu, ca să-i facă treburile : ploaie, soare, vânt. În partea a doua însă autorul este nevoit să-i ofere o neașteptată compensație, scoțându-1 isteț și victorios în întrecerea cu dracii.

Cel mai complex basm, nu cel mai bun, e Harap Alb. Primele pagini nu sunt cu nimic peste modelul folcloric. Mai determinat e însă feciorul cel mic al Craiului, un fel de Făt-Frumos juvenil și neexperimentat, mai mult ajutat de alții decât viteaz (e încă un copil dependent de părinți), cam slab de înger, plin de ingenuități (spune Spânului ca 1-ar lua bucuros de ajutor, dar că n-ar voi sa iasă din vorba tatălui, care 1-a sfătuit sa n-aibă de-a face cu omul spân). Spânul trăiește cu adevărat în replici (actele lui sunt convenționale). La masa lui Verde Împărat, când pasărea intrată pe geam plânge soarta fetei Împăratului Roș, Spânul, prinzând un zâmbet ciudat al lui Harap Alb, nu-și poate stăpâni ciuda și izbucnește: ,,- Așa…, slugă vicleană ce-mi ești !" Foarte vii sunt fabuloșii tovarăși de drum ai eroului și câteva scene, cum ar fi aceea din casa de aramă. Gerilă prinde de veste că li se pregătise un cuptor încins și intră primul, suflând ușurel din buze. Dar pe urmă i se pare că s-a sacrificat pentru ceilalți și începe să-i bodogănească: ,,- Numai din pricina voastră am răcit casa, căci pentru mine era tocmai bună, cum era. Dar așa pățești, daca te iei cu niște bicisnici. Las'că v-a mai păli el berechetul acesta de altădată’’. ,,- Ia tacă-ți gura, mai Gerilă!" zic ceilalți și se pun să-l judece. ,,- Ei, apoi! Vorba ceea (sare ars Gerilă): Fă bine și-ți auzi rău. Dacă nu v-am lăsat să intrați aici înaintea mea, așa mi se cade. Gerilă, văzând că toți îi stau împotrivă, se mânie și unde nu trântește o brumă pe pereți, de trei palme de groasă, de au început a clănțăni și ceilalți de frig, de sărea cămeșa de pe dânșii.’’ Personajele nu ies nici o clipă din schematismul lor, însă, retrăind în fiecare, Creangă umple schema de viață.

Totuși, magicianul din mahalaua Țicăului e conștient de valoarea sa – e stea printre stelele din ceruri, cum ar fi Eminescu, Dante, Homer etc., – dar, pentru că e nevoit să viețuiască printre oameni alde Maiorescu, alți muritori de rând, umblă cu „scuze false”, „nu uită să-și micșoreze meritele”, vorba lui Eugen Simion, ca aceștia să creadă că eternitatea lui depinde de dânșii. Minte, desigur. Nici o Sorbonă din lume nu i-ar fi dat ce i-a dat Dumnezeu.

Dacă la alte popoare, de exemplu, la evrei, la greci, la italieni, iadul e situat în locuri cu adresă „precisă”, adică, undeva în altă parte – în prăpăstii, găuri spre fundul pământului, bălți gloduroase cu apă bâhlită etc. –, apoi la moldoveni iadul e peste tot. Iadul e printre noi.

Dracii noștri vorbesc într-un molcom grai moldovenesc. Cooperează cu fețele bisericești – ca popii lui Vladimir cu comuniștii lui Voronin –, cu oportuniștii avizi de putere, de bani, de onoruri nemeritate, ca unii academicieni.

Deci, la români, iadul e situat printre români, de unde ni se și trage tot răul. Creangă e supergenial aici.

Dar dracii lui Creangă sunt proști și pot fi fraieriți (de Stan Pățitul și Dănilă Prepeleac, de exemplu). Ivan Turbincă se plimbă prin iad ca prin propria ogradă, căutând tabacioc, votcă, femei și muzică, astfel demitizându-i pe reprezentații puterii malefice. Nu se teme nici de Talpa-Iadului, ca să nu mai vorbim de mediocrul Scaraoțchi și alți draci mai mici în grad. Făt-Frumos îl biruie pe Statu-Palmă-Barbă-Cot.

Actualitatea dracilor constă în faptul că ei, fiind dictatori ce recunosc numai forța și coruperea celor slabi de înger, prezintă un mare pericol pentru oameni.

Citind caracteristica dată de Eugen Simion dracilor, fără să vrei, te gândești la Lenin, Stalin, Hitler, Ceaușescu, Mao Tzedun, Mubarak, Gaddafi și alți draci.

De asemenea, cu totul altfel îi va vedea cititorul pe toți eroii lui Creangă (și-s tare mulți) pe care îi cunoaștem încă din copilărie. Îi cunoaștem, dar nu ne-am întrebat ce semnificație are fiecare în parte, precum și acțiunile lor; de ce sunt atât de vii, atât de actuali; de ce toate babele sunt infernale, iar femeile au câte o coastă de drac etc. În cartea lui Eugen Simion găsim răspuns la aceste întrebări.

Ion Creangă este într-un anumit fel aseamănător cu Biblia. Cartea lui Eugen Simion ne deschide o ușă care dă spre înțelegerea semnificațiilor conținute în „pildele” marelui povestitor din Humulești.

Comicul are un rol important în viața socială, deoarece prin râs sunt sancționate atât schimbările anormale și aberante, cât și atitudinile exagerate. De fapt, satira, ironia, sarcasmul, zeflemeaua, grotescul, umoristicul, burlescul – si altele – sunt alte ipostaze ale comicului, ele exprimând atitudini diferite și realizându-se cu mijloace specifice. În general, comicul este o atitudine critica față de un obiect, sancționându-l.

Ironia și jovialitatea sunt cele două constante ale poveștilor lui Ion Creangă. Bătrânii din Povestea porcului vorbesc despre „copilul” lor cu aluzii fine: ,, – Iaca, măi băbușcă, ce odor ți-am adus eu. Numai să-ți trăiască! Un băiat ochios, sprâncenat și frumușel de nu se mai poate. Îți seamănă ție, ruptă bucățică… Acum pune de lăutoare și grijește-l cum ști că se grijesc băieții, că după cum vezi, îi cam colbăit-mititelul. – Moșnege, moșnege. Zise baba, nu râde, că și acesta-i făptura lui Dumnezeu, ca și noi… Ba poate… și mai nevinovată, sărmanul.’’

Fata de împărat din ,,Povestea porcului’’ este un personaj tragic, ,,menit să rătăcească prin lume pentru a dezlega blestemele făcute de alții’’, iar Făt-Frumos ,,– captiv și pasiv, răzbunător peste măsură.’’

G. Ibrăileanu remarca faptul că la Creangă întâlnim toate credințele, datinile, obiceiurile, limba, poezia, morala, filosofia poporului.

,,Este Creangă un estet al limbii’’ – se întreabă E. Simion – și negreșit, ,, estetul limbii țărănești și umanistul științelor sătești pun toate aceste însușiri într-o proză fundamental moralistică, proză, dacă vreți, clasică, pentru că respectă valorile omului clasic, așa cum îl gândește și-l recomandă o morală veche, în fine, o proză care amestecă stilurile (aș spune mai degrabă: amestecă ingenios, părând că se joacă, vocile) într-un discurs umoristic, bonom, sfătos, copleșit de înțelepciunile din „vorba aceia” și însoțit mereu de râsul unui narator prefăcut, jovial și nu o dată incisiv. El pleacă, în cele mai multe cazuri, de la scheme preexistente și le umple cu o substanță epică originală. Originală, întâi, prin limba ei inimitabilă, literar vorbind, deși pornește de la limba țărănească (bun al tuturor).

Omul lui Creangă este un tip esențialmente elegiac, nostalgic, stă cu fața spre trecut și suspină după ceea ce a fost și nu mai este și, în același timp, vede lumea în alcătuirile ei comice. Se bucură de spectacolul vieții, dar îl și judecă uneori cu surprinzătoare cruzime.’’ Morala lui este, în fundamentul ei, clasică, și Creangă însuși este un moralist clasic ce nu se încurcă prea mult cu zonele intermediare. Desparte clar și judecă drept, când este vorba de virtuțile și căderile morale omenești.

E. Simion îl vede pe Creangă un creator de tipuri, care ,,bat spre mituri și, chiar și atunci când sunt mai aproape de viața țărănească, ele au o notă fabuloasă, (…) , nu un reproducător (spuitor) de istorii preexistente în fondul folcloric, ci un creator epic complex, cu mai multe straturi și cu un limbaj la rândul lui complex, secret, înșelător în ciuda simplității și directeții lui. Ideea că Ion Creangă cultivă oralitățile țărănești este corectă, vizibilă, dar, odată scrise, aceste oralități se transformă în altceva: într-o creație de limbaj care încântă omul de cultură, uimit de ceea ce poate să scoată acest dascăl cusurgiu din niște „vorbulițe”, proaste cum le zice el, și din „țărăneasca” lui necultivată…’’.

Prin moralismul său, Ion Creangă urmărește jovialitatea, hazul, inevitabil paremiologic, când nu te aștepți: ,,Vorba aceea: lucrul rău nu piere cu una cu două; Vorba ceea: paza bună trece primejdia rea; Vorba ceea: Rău-i cu rău, dar mai rău îi fără rău; Vorba ceea: Nevoia învață pe cărăuș’’. În poveștile sale, moralistul confruntă întotdeauna două principii de viață: binele și răul, iar eroii săi acționează în numele unuia sau altuia, în conformitate cu caracterele lor. Adânc cunoscător al vieții țăranului din popor, în mijlocul căruia a trăit cei mai frumoși ani ai vieții, ai înțelepciunii populare, Ion Creangă este convins că bun nu poate fi decât omul muncitor, înțelept, harnic, modest. Astfel de trăsături vor întruchipa și eroii poveștilor sale: Harap-Alb, fata moșului, Ivan Turbincă și alții care sunt săritori, gata să ajute pe cei în suferință. În opoziție cu aceste caractere ale personajelor, Spânul cel ipocrit și viclean, în falsa situație de nepot al împăratului, este răutăcios, disprețuitor, tiran, prin urmare, un exponent al celeilalte forțe, răul.

Zgârcenia și lăcomia strivesc ceea ce este mai frumos și mai curat în sufletul omului, dezumanizându-l. Astfel, în ,,Punguța cu doi bani’’, baba zgârcită și rea trăiește separat, bucurându-se singură de avutul său. Când moșul cel pofticios se îmbogățește, devine și el cărpănos și egoist. Astfel, personajele sunt pedepsite pentru lăcomia lor, dovedindu-li-se că adevărurile și bunurile adunate sunt vremelnice.

Basmul ,,Soacra cu trei nurori’’ vorbește despre egoismul absolut, baba fiind un ,,caz tipic de hipertrofie a propriei persoane, cupiditatea, expresia forței de retenție ce strânge totul la sine și pentru sine’’. Întâlnim aici două tipuri de feminitate, una malefică, baba absolută fără cusur în rău și cea voluntară, independentă, fermă și activă, în stare să înlăture nedreptatea, umilința, conformismul, servitutea.

Moralistul satirizează vicii precum prostia, lenea – socotite boli într-o comunitate de oameni harnici și înțelepți (Prostia omenească și Povestea unui om leneș), lipsa unor preocupări utile, nepriceperea, lipsa de chibzuință (Dănilă Prepeleac) și laudă munca, inițiativa și cinstea, (Povestea lui Harap Alb, omul harnic și curajos iese învingător în orice împrejurare). Pe lângă înțelepciune și hărnicie, modestia este o calitate la fel de prețuită în popor. Tema este tratată de Ion Creangă în ,,Fata babei și fata moșneagului’’, fata moșneagului – harnică, bună și ascultătoare – alege drept răsplată pentru munca ei o ladă veche, fără să știe ce comoară se ascunde în ea, în timp ce fata babei – lacomă, leneșă și țâfnoasă – alege lada cea mai mare și frumoasă, încât abia putea s-o care.

G. Călinescu consideră povestirea ,,Moș Nichifor Coțcariul’’, ,,întâia mare nuvelă românească de atmosferă din care se trage toată nuvelistica modernă eroul nu este o închipuire din poveste, ci un om ca toți oamenii, trăitor în mahalaua Țuțuienii din Târgul Neamțului, un om isteț, cu o anume viclenie și dedublare în vorbire, fără a fi o fire complicată, este „o figură” simplă și de aceea mult mai autentică, mai fascinantă în vorbele și mai ales în intențiile lui. Vocația (sau năravul) de a povesti a lui Moș Nichifor reprezintă, într-adevăr, calitatea esențială, acesta fiind personaj memorabil în care intră și o notă orientală: plăcerea de a vorbi în dodii, caracterul firoscos al individului, bucuria de a da sfaturi și a judeca lumea.’’

Luată în ansamblu, povestirea ,,Moș Nichifor Coțcariul’’ ,, e o capodoperă de gasconerie fină, de artă a aluziei și a echivocului, cu numeroase simboluri erotice în text sau „o istorie de limbaj”, însoțită de „râsul bun al lui Ion Creangă”. De reținut comparația personajului crengian cu personajul caragialesc Mitică („ Harabagiul este un Mitică țăran…”) și cu ,,Moromete’’ al lui Marin Preda: „eroul lui Creangă are o anumită complexitate și, de fapt, centrul narațiunii (și farmecul ei) stă nu în pictura caracterelor și analiza destinului lor existențial (operație pe care o face prozatorul modern), ci în încercarea, reușită, de a caracteriza un individ prin limbajul său savuros, aluziv, concupiscent, totdeauna colorat și, nu de puține ori, înțelept” (p. 66).

În ,,Moș Ion Roată și Unirea’’, întâlnim atitudinea lui Creangă față de problemele contemporane, neîncrederea lui în demagogia unor politicieni din rândul clasei boierești. Personajul, simulând că este greu de cap și nu înțelege discursul boierului, exprimă gândirea și judecata autorului și, având „gâdilici la limbă” îi spune acestuia parabola cu bolovanul pe care o interpretează cu înțelesuri de actualitate, adică greul îl vor duce tot țăranii: ,,Iar de la bolovanul dumneavoastră… am înțeles așa: că până acum, noi țăranii am dus fiecare câte o piatră mai mare sau mai mică pe umere; însă acum suntem chemați a purta împreună, tot noi, o stâncă pe umerele noastre’’.

Povestirile lui Creangă – după cum a observat, printre primii, Ibrăileanu – sunt, de fapt, niște nuvele, încât, de la acestea la ,,Moș Nichifor Coțcariu’’l nu resimțim trecerea într-o altă categorie literară. Pretutindeni, în povestiri, ca și în ,,Amintiri din copilărie’’, este prezentată aceeași veche lume țărănească, mișcată de instincte simple și tari, uneori șireată, plină de umor, înfățișată în scenele și situațiile tipice ale vieții, în felul ei de a munci și de a se înveseli, în legăturile părinților cu copiii, ale soacrelor cu nurorile, ale bărbatului cu nevasta, ale fraților între ei, ale boierului cu țăranul și cu slugile.

Povestirile își ating ținta prin ce spune autorul, prin justiția pe care o propagă, prin semnificațiile morale și prin verva, farmecul și jovialitatea cu care înfățișează faptele și propune deznodământul acestora.

Opera ,,Amintiri din copilărie’’, publicată între 1881 și 1890, l-a impus definitiv pe Ion Creangă prin capacitatea sa excepțională de a surprinde un univers uman și o structură tradițională a unei comunități sătești. Amintirile cuprind patru capitole, patru etape ale copilăriei în care sunt condensate istoria și tradiția satului românesc, în general, o lume care își are rădăcinile și trăinicia în hărnicia și obiceiurile de viață verificate printr-o existență milenară. Autorul, un observator matur și sensibil, reconstituie peste timp și readuce în prezent câteva zone ale copilăriei și ale formării ca om a lui Nică. Povestea de viață, devenită amintire, este marcată afectiv de o tonalitate subiectivă, cu o bogată încărcătură nostalgică, căreia timpul i-a dat o aură de basm.

,,Amintirile din copilărie’’ nu sunt – potrivit lui E. Simion – o autobiografie, ci o ,,autoficțiune, țărănia lui este jumătate ușor teatrală, jumătate autentică. Amintirile sunt subiective, pentru că aici este vorba despre viața lui Creangă scrisă de el însuși. Confesiunea lui Creangă, fiind scrisă cu grijă, în „chinuri” și cu intenția vădită de a face o bună impresie lui Maiorescu și junimiștilor, este voit și, totodată, nevoit o autoficțiune, o operă de creație prin care prozatorul se analizează și își ordonează viața, încercând să-i dea un sens. Își face, altfel zis, o biografie utopică. Biografia utopică din Amintiri își urmează apoi drumul: pătrunde în opera propriu-zisă’’.

Amintirile sunt analizate în contextul tipurilor de confesiune: oratoric, dramatic, poetic, acesta din urmă incluzându-l pe Jean-Jacques Rousseau și, de asemenea, pe Ion Creangă. Eugen Simion face distincția între amintirile subiective despre copilăria scriitorului și autoficțiunea, termen considerat mai potrivit pentru definirea stilului și substanței Amintirilor. Ca și în cazul lui Rousseau, omul tinde să iasă din condiția sa temporală, sau cum scrie humuleșteanul: ,,Vreau să-mi dau samă despre satul nostru, despre copilăria petrecută în el, și atâta-i tot’’. Eugen Simion vede în această „dare de seamă” nevoia de ,,respectare a clauzei autenticității, esențială când este vorba de literatura de tip biografic’’ (p. 75). Însă, aici, poate fi vorba și despre necesitatea scoaterii din timp a satului și a copilăriei. De altfel, chiar autorul eșeului monografic observă că „moartea nu intră în câmpul de observație” a personajului din Amintiri.

Creangă este asemănat de mulți critici cu mulți alți creatori de timbru analog din literatura universală, precum Rabelais sau Gogol. Deși s-au stabilit izvoarele și prototipurile basmelor și povestirilor lui Creangă, s-a arătat virtuozitatea lui stilistică, este însă foarte greu de definit, din pricina amestecului de specific național, de izvoare populare și de originalitate personală creatoare. Opera lui stă ca model de dificultate în interpretarea și analiză, fiind un amestec intim de experiență si filozofie populară milenară, dar și de reflectare fidelă a unui moment istoric dat, întruchipat în caractere omenești, în obiceiuri, în instituții. Lucrul acesta este cu atât mai izbitor în basme și povestiri, unde de obicei reprezentarea realistă nu este chiar atât de bogată. De aceea Ibrăileanu spunea că Ion Creangă și-a zugrăvit vremea lui în povești pe care le consideră ,,adevărate nuvele din viața de la țară" și în care ,,miraculosul e secundar și, de multe ori, e un ingredient pentru puterea realistă a picturii oamenilor și vieții lor sufletești."

Creangă a învatat meșteșugul narațiunii, cu tot ,,tacâmul" ei, de la povestitorul popular pe care l-a ascultat nopți întregi în vremea copilăriei si adolescenței și a reprodus procedeele generale ale limbii vorbite, ceea ce dă un aer accentuat de oralitate povestirii sale. Sunt foarte frecvente mijloacele care indica rapiditatea acțiunii întreruperea sau continuitatea ei, ritmul, mișcarea (prin interjecții, exclamații, onomatopee). De asemenea el folosește vorba de duh, zicala, proverbul, maxima populară, dar cu o varietate si o bogație de valori afective extraordinară. Acestea devin o componentă a stilului lui Creanga prin frecvența lor si prin faptul că împlinesc mai întotdeauna o imagine. Ele sintetizează sau subliniază un caracter ori o situație, cuprind o aluzie sau ironie. Critica clericală este întărită în ,,Amintiri din copilărie" prin imaginea de animal fabulos creata de înțelepciunea populară despre fețele bisericești:,, Vorba ceea: picioare de cal, gură de lup, obraz de soartă și pantece de iapă se cer unui popă". Apoi caracterul de Nastratin al eroului Nică este construit din înșiruirea unor paradoxe culminând cu sinteticul proverb: ,,un nebun arunc-o piatră în baltă și zece cuminți n-o pot scoate.

Peste mijloacele generale, împrumutate de rapsodul popular, Creangă revarsă fără întrerupere darurile sale personale, care constau în înregistrarea unor nuanțe psihologice fine in dialoguri, în anumite inflexiuni ale comentariului făcut pe marginea acțiunilor întreprinse de personaje, în concluzie hazlii la unele din acestea.

Arta lui Creangă mai constă și în plasticitatea caracterizărilor morale sau fizice ale eroilor săi, mai ales a celor negativi.

În mijlocul narațiunii stau personajele basmelor și a amintirilor. Astfel, Creangă nu schițează portrete fizice, personajele trăiesc, au consecință, sunt individualități memorabile. Părinții, dascălii, colegii formează o galerie, definindu-se prin particularități de ordin psihologic și etic. Tatăl, personaj mai șters din galeria Amintirilor, cultivă toleranța, împletind-o cu afectivitatea. ,,cât era de ostenit, ne rădica în grinda, zicând: Tata mare! și ne săruta mereu pe fiecare″. Mama, ,,ahotnica″, neîncovoiată, își tot ,,cihaia″ soțul să-și dea copilul undeva la școala. Popa Oșlobanu era ,,om hursuz și păclisit″, – un ,,ceapcane de popă″. Moșneagul care reda pupăzei libertatea e ,,javra dracului″, Smărăndița popii era ,,o zgâtie de copila, ageră la minte si așa de silitoare, de întrecea mai pe toți băieții și din carte, dar si din nebunii″. Când e vorba de treabă, copiii lui Ștefan a Petrei ″se codesc, se drâmboiesc și se sclifosesc″… Toată arta constă in sublinierea unei singure trăsături definitorii; aceasta trăsătură fundamentală persistă, ne urmărește, ea rezumând un caracter. Dacă latura vizuală scapă înregistrării, trăsăturile de caracter trec pe primul plan. Îngrozit de dificultățile gramaticii, mărginitul Trăsnea ,,se opintea el într-o privare sa răspundă bine, dar degeaba″. Greoiul Oșlobanu, ,,cu ciubotele dintr-o vacă și cu tălpile din alta″, manca ″cât șaptesprezece″. Din pricina lui ,,Pepelea de moș Bodrangă″, cântăreț din fluiere, catiheții jucau ,,până ce asudau podelele și ne sărea tălpile de la ciubote cu călcâie cu tot″.

Flămânzilă, Setilă și Ochilă fac parte din imaginea poporului si sunt descriși cu o forță verbală specifică humuleșteanului. Referitor la personajul Păsări-Lăți-Lungilă, care este în întregime creația lui Creangă, înfățișarea și isprăvile acestuia ne dau ideea cea mai exactă a viziunii homerice a povestitorului nostru.

Creangă este primul scriitor din literatura noastră care înfățișează un erou în lupta pentru dreptatea sa, biruitor si pedepsitor – dar pe calea menționată, în sfera fantasticului.

Viața eroilor lui Creangă se desfășoară în spiritul autentic al firii poporului nostru. El respecta virtuțile spirituale și fizice pe care le respecta omul din popor: curajul, hărnicia, prietenia, spiritual rațional și întreprinzător, optimismul viguros, modestia, mărinimia, franchețea in opinii si atitudini, sentimentul dreptății sociale, cu un cuvânt propriu limbii noastre, omenia, ca o forma completa si esențială a umanismului popular.

Majoritatea personajelor poveștilor sunt oameni de la țară, însă, chiar și atunci când în cursul acțiunii aceștia joacă rolul secundar, autorul îi însuflețește cu bunăvoință sub ochii noștri.

Creangă s-a străduit să-i zugrăvească pe oamenii din popor, printre care a trăit multă vreme si pe care, înainte de a-i face sa retrăiască în ,,Amintiri″, i-a introdus în ,,Povești″.

Însuși autorul este prototipul personajelor, cu viziunea lui fabuloasă, cu neîntreruptul joc vocal, euforic, mucalit și de o naivă viclenie. Pentru portretul omului ce a fost Creangă n-avem decât să adunăm însușirile risipite în eroii săi și îl avem întreg. El era un om ,,prost″, cum de atâtea ori spune singur, adică, după înțelesul vechi al cuvântului, din prostimea cea multă, din popor, și nu lipsit de puterea unei anumite înțelegeri. Ceea ce numim noi inteligență, în mulțimea țărănească înseamnă media de istețime și bun simț al lui Moș Ion Roată. Un astfel de om nu putea fi înțeles de orășeni, deoarece venea dintr-o lume ermetică, limpede numai pentru ea însăși, orașenii însă au trecut-o pe socoteala simplei lui apariții și au râs batjocoritor, auzindu-l folosind vorbe strămoșești.

CAPITOLUL III. JOVIALITATEA LUI ION CREANGĂ

Toată opera lui Creangă e vie și scăldată într-o atmosferă de umor, ce se ivește de pretutindeni, pe fondul înduioșător al Amintirilor, dar și pe cel al caraghiosului unde întâlnim porcul care vine să-i spuie povestea, pe care, la rândul lui, autorul o împărtășește cititorilor. Cineva poate fi înzestrat cu darul acesta sau poate să-l adopte ca mijloc estetic în operele sale. În acest caz însă avem de a face un râs silit, crud, amar, ce se întâlnește atât de des în operele englezești.

La Creangă râsul e sănătos și puternic, în operă și vine din inimă, e acel râs care trebuie să trezească tot râs în mintea celui ce citește. Umorist înnăscut, el a văzut totdeauna lucrurile prin partea lor cea comică, le-a privit sub unghiul ridicolului și temperamentul lui propriu ce se reflectă în operă. Mijloacele pe care acesta le întrebuințează în operă sunt nenumărate, întrebuințate când în Amintiri: unde îl vedem pe autor zugrăvindu-se singur: ,, prin somn nu ceream de mâncare; dacă mă sculam, nu mai așteptam să-mi deie altții, și când era de făcut ceva treabă, o cam răream de pe-acasă. Și apoi mai aveam și alte bunuri: când mă lua cineva cu răul, puțină treabă făcea cu mine, când mă lua cu binișorul, nici atâta, iar când mă lăsa de capul meu, făceam câte o drăguță de trebușoară ca aceea, de nici Sfânta Nastasia, izbăvitoarea de otravă, nu era în stare a o desface, cu tot meșteșugul ei″, când în Moș Nichifor Coșcariul, ne lămurește chipul cum acesta găsise mijlocul să cumuleze meseria de harabagiu cu aceea de geambaș, când, în sfârșit, răspândește cu prisosință gluma în Amintiri, în care toți pare că râd, de la Smărăndița, fata popii, până la dânsul, care se pricepe totdeauna cum să facă o blăstămăție. Pretutindeni tonul povestirii e însă cel serios: scriitorul întrebuințează toată puterea de concepție, de care dispune, pentru a stârni un râs homeric, fără ca pentru aceasta tonul așezat, ce domnește în toate scrierile lui, să înceteze. Silința de a fi ilar nu se simte nicăieri, și Creangă debitează cele mai mari enormități cu un aer de convingere netulburată. La fiecare poveste, nu uită să ne spună că omul trîiește încă, dacă n-a fi murit, ca Ivan Turbincă, și că ospățul ține încă, de nu s-a fi mântuit, și naivitatea povestitorului e minunată, când descrie operația cinătuirii femeii lui Stan Pățitul. Tipurile de oameni zugrăvite în povești mai ales, arată o imaginație imensă: dovadă stă descrierea lui Gerilă, care când suflă cu ,,buzoaiele lui groase, dăbălăzate″, una i se dă peste cap, pe când cealaltă îi ajunge la pântece.

Puțini dintre umoriștii moderni au avut ca el darul înnăscut de a lega la un loc, într-o capodoperă de umor, limba cea mai comică posibilă, în care un singur cuvânt pus bine e de ajuns ca să producă impresia dorită de humorist. Cu schimonosirea, ce trebuie adusă realității pentru ca aceasta să devină ridicolă. Fără să aibă imaginația amețitoare a lui Jean-Paul, puterea de concepție a lui Swift ori Dickens, el poseda toate însușirile humoristului, și, pus în alte împrejurări, dacă ar fi pierdut nemăsurat ca originalitate, cine știe ce față ar fi luat verva lui nesfârșită, totdeauna sănătoasă și vioaie.

Țăran prin caracterul operei sale întregi, Creangă a păstrat totdeauna scepticismul pentru cuvinte, înțeleapta neîncredere a țăranului. El, nepotul vornicului din Pipirig, al acelui David care l-a dus întâi la școală, unde era să-și deschidă mintea, fără să-și ,,corchezească″ limba, săteanul din Humulești a fost necontenit cu inima între acei ce-l văzuse crescând, pe atunci, când copil bălan, însenina, cum zice el, cerul cu un zâmbet de-al său. Prin gura țăranului de la Divanul ad-hoc, ,,om cuviincios″, dar cu ,,gâdilici la limbă″, scriitorul însuși vorbește și căldura simpatiei se simte în rândurile în care ne povestește – așezat după obiceiul său – cum ,,cine se scoală mai de dimineață, acela e stăpân în sat la ei, de-i oropsește și-i tiohăiește mai rău decât pe vite″.

″Umorul este poezie și poezia este metaforă″, spunea Vladimir Streinu.

Nu arta scrisului, ci arta spunerii lui Creangă, observată diferit de mai toți criticii, înșiruie un fel de pozne stilistice de la cuvântul-calambur până la fraza sau perioada care, desfășurându-se normal până la un punct, se întoarce pe neașteptate în contra sensului firesc sau, dacă spune același lucru, îi dă mișcarea formală de a spune contrariul.

Creangă avea nu atât un condei, cât un glas pe care și-l sonoriza prin scris. De nenumărate ori, scrisul lui atrage atenția într-un sens pe care inflexiunea vocală îl subminează. Chemarea călugărească se trezise astfel, în el, fiindcă auzise ,,toată vara″ cum, pe lângă mânăstirea de maici Agapia, cântă ,,un glas îngeresc″: ,,Ici în vale, la pârâu/ Mielușa lui Dumnezeu″ și altul ,,gros″, care răspundea: ,,Hop și eu de la Durău,/ Berbecul lui Dumnezeu!″…Și continuă mai mult cu glasul decât cu condeiul: ,,Căci fără să vreau, aflasem și eu, păcătosul, câte ceva din tainele călugărești, umblând vara cu băieții după bureți prin părțile acelea, de unde prinsesem și gust de călugărie. Știi, ca omul cuprins de evlavie.″ Metafora umorului lui Creangă se construiește în spațiul dintre hârtia pe care scrie și modulația orală cu care își însoțește scrisul. Cât privește explicația socială dată acestei conduite stilistice, Zoe Dumitrescu-Bușulenga afirmă că marele scriitor aparține unei spițe.

E de răzeși, se amintește că răzeșii erau țărani liberi, cu oarecare stare în acareturi și pământ, strâmtorați adesea de lăcomia acaparatoare a boierilor și a mânăstirilor. Admițând, în contra documentelor, că scriitorul ar fi neam de răzeși, e adevărat că răzeșii erau țărani liberi, având o oarecare cuprindere, cum se știe din atâtea documente: iar în ceea ce privește capacitatea boierească și monastică avem nenumărate acte de tărășenii juridice, care arată limpede aceasta.

Câteodată exprimării umoristice a lui Creangă i se spune ,,stil satiric″, ne spune Zoe Dumitrescu Bușulenga.

Opera lui Creangă, ieșită din cea mai irecuzabilă matrice populară, contaminat și mai cu seamă eliberator optimistă, învață pe oameni îndeosebi dragostea de viață chiar sub forme de care putem râde, Creangă râde din toată inima, dar dintr-o inimă bună, largă și îngăduitoare, râde de semeni, de ființă care îi seamănă lui însuși și râde de sine, cum ar râde de oricine altul. Satira lui dezvăluie condiția omului, de care omul e vinovat, fiind de aceea demn de iubit și de salvat/ Mijlocul lui Creangă de a-și salva semenii se numește ,,umor″ și el a preluat acest mijloc direct din mâinile crăpate de muncă ale poporului român, ale acelui popor care se elibera în sriri de ceea ce nu se putea elibera altfel. Povestitorul nostru nu crede în vinovăția oamenilor de care râde, cum cred toți autorii satirici. Originalitatea lui cea mai adâncă, venită de lângă o filozofie care e mai mult înțelepciune și echilibru moral, stă în puritatea umorului, nealterat nici de cea mai fugace intenție satirică.

Satiricii sunt totdeauna exteriori lumii pe care o satirizează, în timp ce Creangă face parte cu trup și suflet din comunitatea eroilor săi. El este poetul umoristic prin definiție și puritatea formulei sale strălucește chiar lângă un Rabelais față de care deosebirile sunt artistic mai semnificative decât asemănările. Ne-am obișnuit cu sintagma de umor însă pentru Creangă e mai potrivită vorba lui însuși, aceea pe care o întrebuințează în situații asemănătoare: voie bună. Voia bună a lui Creangă este atât de constituțională, deoarece aceasta formează unul dintre semnele ei de recunoaștere. Nimic nu o alterează, nici satira ca la Caragiale, nici duioșia ca la Brătescu-Voinești, păstrându-se în starea cea mai pură. Opera lui Creangă este contaminată, sănătoasă, și organică, fiind mod al sensibilității și nu perspectivă intelectuală. Față de cele populare, Poveștile lui se disting prin această abundență comică nativă, a cărei cuprindere însă o dau întreagă numai Amintirile.

Sunt jocuri de cuvinte care comunică un fel de zburdălnicie a dicționarului însuși, cuprins pe neașteptate și el de voia bună a autorului ; un chef lexical, sau cam așa ceva, aruncă vorbele în sus, plesnind în miez ca boabele de porumb la foc. Când ,,moș Ciorpec ciubotarul″ vedea pe Nică venind în odaia lui de plotogar, deși cu puțin înainte îl ,,răbuise″ …pe la bot….cu feleștiocul muiat în ,,dohot″, îi zicea ,,He, he! bine ai venit nepurcele″; despre ,,popa Buligă″ (ce-i ziceau și Ciucălău), răposat fiind , se pomenește cu ton de pietate, până ce pomenirea se sfârșește cu un ,,Dumnezeu să-l iepure″. De altă parte, sunt fraze întregi, care, cu aerul desfășurării normale, se întorc în contra sensului așteptat de cititori sau spun același lucru, dar cu mari pregătiri de a spune altceva.

Nici când înfățișează oameni sau scene ce stârnesc râsul, hazul povestitorului nu se denaturează; se menține mereu deasupra intenției satirice sau sentimentelor de moment ale autorului. Haz pentru haz provoacă atât preotul Oșlobanu, care zvârle în timpul slujbei ,,cu pravila cea mare″, și cu ,,un sfeșnic de alamă″ după călugării cârcotași, cât și popa Ciucălău, care , aruncându-și potcapul, se pune la joc cu tinerii, ,,de-i pălălăiau pletele″.

De o remarcabilă descriere și mărturie a acestui dar de istorisire a voii-bune, stau drept dovadă paginile pline de narațiune sau descriere comică, cum ar fi asalturile la carte ale dascălilor mustăcioși din Fălticeni: ,,…ș-apoi carte se-nvață acolo, nu glumă; unii cântau la psaltichie, cole, cu ifos: «Ison, oligon, petasi/ Două chedime, homili» până ce răgușeau ca măgarii; alții dintr-o răsuflare spuneau cu ochii închiși cele șapte taine cu catihisul cel mare; Gâtlan se certa și prin somn cu urieșul Goliat; mustăciosul Davidică de la Fărcaș, până tipărea o mămăligă, mântuia de spus pe de rost, răpede și fără greș, toată istoria Vechiului Testament de Filare Scriban, împărțită în perioade, și pronumele conjunctive de dativ acuzativ din gramatica lui Măcărescu; (….) ,,Ce-a fi aceea ducă-se pe pustii! Unii dondăneau ca nebunii, până-i apuca amețeala; alții o duceau numai într-un muget, c1etind până le pierea vederea; la unia le umblau buzele parcă erau cuprinși de pedepsie; cei mai mulți umblau bezmetici și stăteau pe gânduri, văzând cum își pierd vremea, și numai oftau din greu, știind câte nevoi îi așteaptă acasă. Și turbare de cap și frântură de limbă ca la acești nefericiți dascăli nu mi s-a mai dat a vede; cumplit meșteșug de tâmpenie, Doamne-ferește!″

Această euforie de umor și mai ales de umoare, gratuit, naivă și irepresibilă este desigur a omului sănătos, a organismelor robuste pentru care nu există sforțare. Voia bună este o trăsătură de identitate literară.

Acum, când cunoaștem pe Creangă în lumina de unic erou al operei sale rapsodice, ca băștinaș patriarhal, care cu efortul artistic și-a adâncit identitatea poporană, deosebirea de cum l-ar putea arăta biografia devine cu totul evidentă. Și nu numai atât. În corespondența sa sunt fragmente care îl umbresc în chiar identitatea trăitoare artisticește; s-a zis că apare când și când mahalagiul din marginea Iașilor, cu vorbirea strâmbă, cu deformarea gustului și tot ceea ce caracterizează în negativ pe orășeanul mărginaș. Astfel în scrisoarea către unchiul Gheorghe, preot în Târgul Neamțului, scrisoare datată ,,Iassi, 3 din luna a șeapta, timpul secerișului, la ovreii din Iassi (Palestina nouă)″, citim: ,,…a căzut cu c….în par; pardon de espresiune! Și a nevalabilului prohesore (….) rural Țipirigu, cucurigu sau Pi! pi! ri! g ; care are trei mii de zile pe anu de lei, patru care de cîrbuni din pădurea Dumesnicului…..″ sau ″să-rurtări amicale din parte-mi d-lui Georgiu, precum mâinile, gurița și ochii d-nei E.le.nu.ța, rugându-i totuodată de iertare căci zic amicalminte″; ,,Închinăciuni mutuale la cei ce nu me vor întreba″ sau: ,,Altă noutate: M-am mutat într-o casă unde se află și câteva frumușele, ce pe la Iassi le zic fete; știi proverbu acela: Bețivului și Dracu-i iese cu ocaua plină. Cu alte cuvinte sunt factor de….iaca o nouă funcțiune!!!″

Cititorii din toată lumea – căci operele marelui scriitor au fost traduse în mii de limbi – simt și iau contact direct cu oamenii satului de pe Ozana, cu eroii poveștilor, cu ,,sărăcia″ ca simbol al voioșiei sau nepăsării de efectele ei, a iluziei de bunăstare. Ei simt că un Oșlobanu, un Mogorogea, un Ipate, un Dănilă Prepeleac și Ivan Turbincă, dimpreună cu însuși autorul lor, nu se preocupă în nici un fel de luptă pentru existență. Adevărul este însă altul: unii umblă prin școli de oraș, cu gândul să scape de traiul greu părintesc, iar alții se iau la trântă sau la întrecere cu dracul, care nu e decât numele de poveste al Nevoii. Viața lor, în realitate, e cel puțin precară. Numai că o veselie de zei le aurește precaritatea și totul devine ficțiunea estetică întremătoare. După lectura lui Creangă, omul pleacă mai voios la treburile sale. Un umor ne satiric care face vocabularul jucăuș, frazarea șugubeață, personajele poznașe umplu conștiința cititorului, propunându-i-se ca soluție de viață.

Râsul în opera lui Creangă nu pedepsește, nu cenzurează, nu denunță vicii sau defecte omenești pe care le naște o anumită societate, o anumită profesiune, o manie individuală; râsul lui e o petrecere pe seama limitelor naturii omenești, care sunt în primul rând limite proprii ale celui ce râde, și numai în al doilea rând sunt și ale altora.

Creangă e om din popor cu mintea plină de proverbe, dintre care mai cu seamă unul, și anume, ,,Râde dracul de porumbe negre și pe sine nu se vede″, îl împiedică să fie satiric. Nu omul e răspunzător de limitele și neajunsurile lui. Ca să merite râsul batjocoritor, el trebuie să fie vinovat și Creangă nu acuză niciodată pe oameni. Chiar gândurile acestea i se par într-un fel ofensatoare și de aceea nu le exprimă direct, ci numai le implică în gratuitatea umorului său, putându-se chiar spune că trece repede pe lângă ele, fiindcă nu sunt prea vesele.

La iluzia de viață fără griji materiale se adaugă astfel, în impresia cititorului, un sens înalt al spectacolului de veselie, după cum se adaugă sentimentul unei inalterabile sănătăți. Eroii Amintirilor și Poveștilor sunt într-adevăr făpturi zdravene (hojmălăi, coblizani, găligani) și nu o dată uriași odiseici ( Ochilă având în frunte cu ochi cât sita). Autorul însuși, pe care niciodată nu-l pierdem din vedere, ni se arată ca fiind clădit asemenea eroilor săi sau, oricum conformația robustă și mai cu seamă sănătatea i se deduce ușor din conduita umoristică. Creangă sănătos! Este mirifică puterea ficțiunii artistice! În realitate, era tot atât de sănătos pe cât era și de bogat. Scos din diaconie pentru motive astăzi stupide (frecventa teatrul și își tăiase din motive de igienă coada preoțească), iar din învățământ fără nici un motiv și împotriva excelentelor rezultate didactice, trebuie să se dedea unei negustorii meschine de tutun, luptă cu sărăcia, căreia nu-i va îngădui să treacă în operă sub forma nici unei umbre de tristețe, rămânând activitatea lui permanentă. Dar întocmai ca sărăciei, nici bolii nu i-a dat pas să pună amprenta pe opera sa. Ion Creangă, în marea lui creație, iubea oamenii. Umorul nesatiric, negație sublimă a suferinței proprii, este la el solidaritate cu semenii, pe care vrea numai să-i înveselească, ușurându-le existența.

Creangă este un povestitor. Foarte greu se poate face un studiu despre Creangă așa cum l-am face despre Slavici sau Rebreanu. Totuși, el are o serie de povestiri și un basm, cum sunt Dănilă Prepeleac, povestea pornografică, Povestea lui Ionică cel prost și Ivan Turbincă.

Este ceva anume comun în afara geniului narativ și umoristic al lui Creangă între aceste povestiri?

Dănilă Prepeleac, țăran destul de nătâng, în cele din urmă întâlnindu-se cu Dracul, ajunge sa încalece pe el și să-l facă să-l aducă acasă, de unde vrea să ia de sub vatră blestemele părintești ca să poată întrece în puterea de a blestema, și cu care se ia la felurite întreceri și pierde rămășagul. Dracul, numai când aude de ″blesteme părintești", o rupe la fugă. Deci un om care părea nătâng învinge până la urmă și pe Dracul !

În a doua povestire, Ionică cel Prost – acest Ionică este pur și simplu râsul satului ; râd de el mai cu seamă niște oameni înstăriți, un bărbat și o femeie; bărbatul este plin de răutate la adresa lui Ionică cel Prost, este plin de haz satiric, fiindcă – se spunea, și el era convins de inepția bărbătească a lui Ionică – se ajunge la ,,probă″ chiar cu nevastă-sa. Și Ionică cel Prost adus în ultima și adevărata situație a firii sale, se poartă vitejește, sub ochii bărbatului, dispune de nevastă, spre marea stupoare a acestuia, și mai ales a nevestei. Deci, încă o dată un om prost face dovadă că nu e prost deloc.

În Ivan Turbincă, până la urmă Ivan bagă toți dracii în turbincă printr-o vorbă: ,,Pașol na turbinca″ – și toți dracii sar unul după altul în sacul lui. Cu alte cuvinte, încă un țăran, luat drept prost, în cele din urmă se arată foarte deștept, venind de hac tuturor agenților răului. Este un personaj simbolic, unul și același, deși numit o dată Dănilă Prepeleac, apoi Ionică cel Prost și a treia oară Ivan Turbincă. De altfel, Creangă, cu toată comportarea sa stilistică, cu întorsătura neașteptată a frazei care sfârșește prin a spune contrariul față de ceea ce începe, cu tiparul umorului său antifrastic, e frate bun al acestor personaje surprinzătoare.

Dar personajul simbolic pe care cititorii îl pot construi din personajele numite, precum și stilul umoristului sunt fapte artistice trase din adâncimea istorii noastre naționale.

Toate popoarele au umorul lor, indiferent cum îl numesc, ca atitudine a celor ce iau viața așa cum este, a oamenilor simpli, luați adesea în râs pentru prostia lor. Desconsiderați de cei din clasa de sus, care prin poziția lor socială se credeau singurii posesori ai calităților omenești, cei săraci, aparținând ,,prostimii″, pe care cei de sus nu-i luau în seamă, de care nu erau chiar atât de proști cum păreau, căci adeseori ei foloseau masca prostiei doar pentru a observa ceea ce nu se cuvine, deci, ,,prostește″, și a critica astfel pe cei de sus, ca și când n-ar fi avut nici un gând ascuns în observația lor. Cu alte cuvinte, recunoașterea calității de ,,prost″ a fost pentru prostime multă vreme doar forma prostească a unei anumite înțelepciuni, cu atât mai ușor de folosit cu cât ei nici nu li se recunoștea dreptul la un alt fel de a fi.

Ion Creangă a fost și este un clasic al literaturii române, el exprimând prin ,,țărăniile″ lui înțelepciunea ,,prostimii″ din care n-a vrut să iasă cu totul, nici după ce a intrat în alt mediu social, păstrându-și masca pentru a observa ceea ce ,,nu se cade″ într-o lume ce vrea să pară altfel de cum este, făcându-se și el că nu pricepe ceea ce alții mai învățați se silesc să-i lămurească, deși altceva este de priceput, ca un cifru al umorului său: ,,Multe prostii ăi fi citit de când ești. Cetește, rogu-te, și ceste și unde-i vede că nu-ți vine la socoteală, ie pana în mână și dă și tu altceva mai bun la iveală, căci eu atâta m-am priceput și atâta am făcut.″

Privit între umoriștii lumii, Ion Creangă este un adevărat umorist prin ceea ce istoric s-a constituit ca artă a umorului: În primul rând observația realității mai mult din inimă decât din cuget, deși cugetarea nu devine, ca de obicei în artă, o formă a sentimentului, ci contrariul său: la aceasta se adaugă îngăduința și chiar simpatia pentru cei surprinși în contradicția dintre aparență și realitate, cu motivarea că în viață nimic nu este grav, dacă e privit fără prejudecată, fără ca astfel să se îngăduie omului mai mult decât trece de ,,omenia″ lui.

Dar în comparație cu formele caracteristice ale umorului la diferiți scriitori ai literaturii universale, de exemplu Cervantes, Boccacio, Rabelais si alții, ,,umorul lui Creangă este un umor țărănesc, păstrând în el urmele originii lui folclorice, asemănător cu al scriitorilor din începuturile epocii moderne″ (Radu Tudoran).

Umorul lui Creangă este o expresie a înțelepciunii prostimii, vine din observații satirice cu un vădit substrat social, expresii artistice ale umorului, forme în care însuși poporul înțelege batjocura.

Ca formă a comicului, alăturând la elementul ideal realitatea care îi anulează, umorul este o negație a sublimului, fiind mai privit cu proza decât cu poezia, și mai potrivit cu proza în care povestitorul, ascuns sub masca prostiei, batjocorește ceea ce omul caută în imposibil. Și pentru că o astfel de mască este cea pe care omul și-o alege cu chipuri în lumea animalelor, de vreme ce însușirile umane pot fi simbolizate prin însușirile animalelor, Creangă putea scrie cu ușurință fabule, așa cum și începuse prin povestirile sale didactice. Prin asemănarea personajelor cu modelul real, povestirea lui Creangă, construită pe tehnica umorului, devine anecdotă, căci în anecdotă caracterele nu sunt individualizate prin evenimente inventate, ca în roman, ci numai subordonate unor împrejurări al căror deznodământ se rezolvă în maxime generale, aceleași cu concluziile morale ale fabulelor. Povestitorul, fără să se adreseze cuiva, râde de toți, povestirile lui dobândind un sens anecdotic, ca schemele umoristice pe care le umplem cu conținut în momentul în care descoperim propria noastră viață în aceea a personajelor. Atitudinea pe care el o exprimă este a unui contemplator împăcat cu viața privită dinăuntrul ei, într-un râs blând, uman.

Ironia este modalitatea poetică de a râde de această lume, umorul potrivindu-se mai bine cu proza epică. Creangă râde de lumea aceasta, de oameni în general, împreună cu personajele și cu cititorii, nu pentru că lumea prin rosturile ei n-ar merita decât râsul, cum se presupune în atitudinea ironică ci pentru că viața nu trebuie problematizată printr-un principiu ascuns al ei, în ea totul explicându-se după rânduieli firești, mai mult sau mai puțin denaturate de rânduielile sociale.

Prin fabulația fantasticului și prin jovialitatea râsului, Creangă se poate raporta la Dickens, Rabelais sau Boccaccio, și chiar la Mark Twain, chiar dacă măsura aprecierii nu este aceeași. Dar, dacă-l privim între umoriștii lumii, Creangă se arată ca un scriitor original prin umorul său țărănesc, expresie autentică a spiritului țăranului român din vremea lui. Arta lui de povestitor, artă de fabulist și anecdotist, trebuie căutată în primul rând în stilul oral al exprimării lui, stil autentic popular, încărcat cu expresiile înțelepciunii poporului, forme artistice ale umorului său.

IV. MORALISTUL CREANGĂ

Fiind crescut în atmosfera umanismului popular, al valorilor perene, și asimilând o cultura străveche de tip oral, Creangă este atent la caracterologie în așa măsură încât s-a evidențiat de mult clasicismul viziunii sale. Personajele sunt niște caractere puternice, dar individualizate printr-un detaliu semnificativ provenit din raportarea directă la realitățile concrete ale satului moldovenesc al secolului XIX.

Indiscutabil că în opera sa se întamplă un lucru ciudat: personajele sunt văzute în ipostaza lor general-umană, dar și-n concretețea lor, fiind raportate la o realitate obiectivă.

Întreaga creație a lui Creangă se caracterizează prin moralismul ce determină întrepătrunderea cu lumea fantastică. În concluzie, fantasticul este moralizator și este impus de fazele pe care moralismul cosubstanțial le parcurge de la stadiul explicit didactic la stadiul existențial.

Poveștile, basmele, povestirile au întotdeauna un rol moralizator. În basmele lui Creangă însă sunt punctul culminant, personajele umane și cele animaliere, așa cum avem în „Punguța cu doi bani”, „Fata babei și fata moșneagului” care dau nota de miraculos. Există elemente prin care se redimensionează contextul fabulistic al narațiunii, conferindu-se pecetea de univers realist – fabulos.

Fantasticul (lat. med. phantasticus, gr. phantastikos) desemnează ceea ce nu există în realitate, ceea ce este ireal, aparent, iluzoriu, sau lumea fantasmelor (gr. phantasmata -apariție, viziune, imagine). Inițial fantasticul a fost definit ca obiect fundamental al unor manifestari artistice, cu caracter filosofic (Diderot) sau ca o premisă a reprezentărilor artistice religioase, cât și a celor folclorice (Hegel). În creatia populară, fantasticul apare ca măsură a forțelor nestăpânite ale naturii, în timp ce în creația cultă tinde sa devină unul din semnele distinctive ale acestei creații.

În poveștile „Povestea lui Stan Pățitul” și „Dănilă Prepeleac” este prezent fantasticul și fabulosul și sunt tratate în mod realist. Desfășurarea scenică este păstrată, dar cu o notă de neprevăzut. Suprarealitatea, de origine fantastică, își are originea în impactul dintre substituirea confesionabilă și memorabila partitură realist nuvelistică imaginată de prozator. În „Ivan Turbincă”, scriitorul parodiază sacrul în ambele ipostaze, divină și demonică. Demersul lui Creangă constă atât în nuvelizarea realistă, cât și a traseelor narative specifice legendei hagiografice.

În realizarea poveștilor, marele povestitor pornește de la modele populare,caracterizând teme de circulatie universală cu o vechime uneori mitică. Cercetatorii operei scriitorului român au găsit asemănări între capra cu trei iezi și un motiv din fabulele lui La Fontaine, între ,,Soacra cu trei nurori’’ și un basm armean, între ,,Punguța cu doi bani’’, și unele povestiri indiene, sau între ,,Povestea lui Harap-Alb’’ și ,,Omul fără barbă’’ al lui Emile Legrand, fără să fie vorba de o influență directă asupra lui Creangă, care n-avea cum să cunoască toate aceste scrieri. În creatia lui sunt și alte motive și care apar in spații culturale foarte departate: motivul călătoriei, al incercării puterii, al animalelor recunoscătoare si al tovarăsilor devotați, motivul apei vii si al apei moarte etc. Harap-Alb in slujba Spinului amintește de Heracles; sclavul lui Euristen, si de muncile lui, iar trimiterea eroului peste mări si țări si însoțirea lui cu făpturi năzdravane seamănă cu expediția lui Iason dupa lâna de aur din Colhida. Existența acestor teme și motive la Creangă a fost determinată de faptul că izvorul principal al poveștilor sale este folclorul românesc, unde ele circulă așa cum circulă în poveștile tuturor popoarelor. Influența folclorică este însă mai largă si nu se reduce doar la prelucrarea nucleelor narative universale. Ion Creangă valorifică si alte elemente care conferă poveștilor un caracter specific, popular-românesc.

Sunt la fel de interesante și opiniile lui G. Călinescu, potrivit căruia, poveștile lui Creangă, "sunt dezvoltări ale unei observații morale milenare." În acest fel, Dănila Prepeleac dovedește că prostul are noroc, ,,Punguța cu doi bani’’ dă satisfacție moșilor care nu trăiesc bine cu baba, (…) ,,Povestea lui Stan Pățitul’’, cuprinde morala bărbaților cu privire la femei, ,,Ivan Turbincă’’ demonstrează ca moartea a fost lăsată de Dumnezeu cu socoteală, ,,Povestea lui Harap Alb’’, e un chip de a dovedi, ca omul de soi bun se vădește sub orice strai, și la orice vârstă. ș.a.m.d.

Înțelepciunea basmelor populare este una a vieții interioare a omului și a evoluției acesteia. Transmisă din generație în generație, cunoașterea prin basme nu s-a depreciat odată cu modernizarea lumii, ci a dobandit o și mai mare importanță în încercările vieții.

Învățăturile spirituale ale folclorului roman, deși astăzi și-au pierdut sensul, ele ascund vechile adevăruri și trasee initiatice și își au originea probabil în străvechiul ținut hiperborean pre-Dacic (dacia hiperboreană) înainte chiar de misterele Eleusine, Orphice comune spiritualitații dacilor. Orpheu primește inițierea de la acei pustnici daci ce se hrăneau doar cu lapte și miere in timpul peregrinajului ascetic prin Carpați (muntii Riphei). Vechile texte spun că Apollo însuși venea la daci pentru inițieri sau se vorbește despre Zamolxis hiperboreanul.

Aceste învățături oglindesc universul și lumile interioare probele inițiatice, calitățile etc. Simbolismul basmelor populare este ușor vizibil și interpretabil chiar și pentru un necunoscător mai atent. Întotdeauna eroul învinge prin puritatea și calitățile sale, incercat, iar apoi ajutat, întotdeauna de aspecte Divine ca:

Sfanta Miercuri – Mercur – Sfera mentală;

Sfanta Vineri – Venus – Sfera iubirii, armoniei și dreptății;

Sfanta Dumineca – Aspectul matern, Divin – Maica Domnului;

Pasărea măiastră – Duhul Sfânt, simbol al sufletului tinzând spre înalt.

Unul din basmele lui Creangă debutează prin prezentarea a două personaje: "Erau odată într-un sat, doi frați, și amândoi erau însurați. Cel mare, era harnic, grijuliu și chiabur, pentru că unde punea el mâna, punea și Dumnezeu mila, dar n-avea copii. Iară cel mai mic, era sărac. De multe ori fugea el de noroc și norocul de dânsul, căci era leneș, nechibzuit la minte și nechibzuit la trebi. Și-apoi, mai avea și o mulțime de copii." Cheia de dezlegare, a ghicitorii pe care o avem în față, este acea aluzie foarte fină, la adresa copiilor. Deoarece menționarea lor nu apare ca un fenomen singular, numai în scrierile lui Creangă.

Basmul ca gen literar, este de mare întindere și depășește cu mult romanul, fiind de fapt o împletire de mitologie, etică, știință, observație și morală. Caracteristic acestui gen este acela că avem eroi care nu sunt numai oameni, ci și anumite ființe himerice, animale". George Călinescu în monografia realizată asupra vieții și operei marelui analizează poveștile acestuia și constată că ,,punctul de plecare al tuturor îl reprezintă folclorul romanesc, ele reactualizând teme si motive de circulație universală, cu o vechime aproape mitică", și de asemenea că ″Poveștile sale sunt ori nuvele de tip vechi, ori narațiuni fabuloase in care se dezvoltă observații morale milenare".

În prefața de la ediția a IV-a a ,,Poveștilor’’ (1695), Charles Perrault arată că basmul este făcut pentru a ilustra lupta dintre bine și rău și a educa prin victoria binelui asupra răului. El le reproșează povestitorilor din antichitate faptul că multe dintre ele au fost scrise cu simplul scop de a plăcea, fără a ține seama de bunele moravuri pe care le neglijau foarte mult. Însă, pretutindeni în basme, virtutea este răsplătită, iar viciul, pedepsit. Într-adevăr, ceea ce sare în ochi în poveștile lui Ion Creangă este lipsa lor aproape totală de fantastic. Doar peripețiile sunt, uneori, fantastice, dar eroii au virtuți omenești.

,,Capra cu trei iezi’’ e o „fabulă” pe tema copiilor care nu ascultă sfaturile materne și a faptelor rele ce nu rămân fără răsplată. La fel, ,, Punguța cu doi bani’’ este o „fabulă” pe tema absurdității avariție și a capriciilor hazardului. ,,Povestea porcului’’ înfățișează reluând vechea legendă a lui ,,Amor și Psyche’’, povestită în romanul latin, ,,Metamorfoze’’ sau ,,Măgarul de aur’’, al lui Apuleius, de o bătrână sub forma unui basm despre urmările nesăbuinței în dragoste.

Poveștile lui Ion Creangă au o desfășurare dramatică, mijlocul obișnuit de reprezentare al eroilor fiind monologul sau dialogul. Mai mult decât prin ceea ce fac, eroii se caracterizează vorbind. Soacra cicălitoare și nora deșteaptă, Dănilă cel ingenios, după o fază de confuzie, moșneagul fălos din ,,Povestea porcului’’; fata cuminte și invidioasă din ,,Fata babei și fata moșneagului’’ etc. Întrucât se exprimă în formule fixe, citând proverbe sau zicale, toți vorbesc ca în teatrul clasic. La fel, moșneagul vine cu porcul, fiul său de suflet, și cere străjerului să fie înfățișat împăratului: ,,– Dați de știre împăratului c-am venit noi…’’.

Scopul povestirilor și basmelor lui Creangă este acela de a înfățișa adevărul uman. Personajele – împărați, fete și feciori, zeitățile, figurații animaliere (albinele, furnicile, capra, lupul, ursul etc.) și chiar dracii – nu sunt altceva decât ipostaze omenești surprinse în situații excepționale, simbolizând cele două atribute morale, binele și răul, hărnicia și lenea, cumpătarea și lăcomia. Sunt priviți cu simpatie, sau ironie, luați în râs. Ei au puteri supranaturale, dar și slăbiciuni omenești. În toate poveștile lui Creangă, babele, potrivit lui E. Simion, sunt ,,energice, inventive (mai ales în rău), hrăpărețe, moșnegii se conduc după legea pământului, sunt, adică, ascultători, tăcuți, resemnați.’’ Fata de împărat din ,,Povestea porcului’’ este un personaj tragic, ,,menit să rătăcească prin lume pentru a dezlega blestemele făcute de alții’’, iar Făt-Frumos – ,,captiv și pasiv, răzbunător peste măsură’’.

Basmul lui Creangă cultivă modestia, hărnicia orală, în antiteză cu grobianismul, trândăvia, defecte care sunt îndreptate, purificate prin probe grele, ridicând astfel virtutea, ca valoare, în acțiunea practică. Creangă preia din folclor tema cultivării virtuților, aplicând-o personajelor sale: craiul din Harap Alb îi supune pe fiii săi la proba bărbăției și la cultivarea virtuților, iar din povestea lui Stan Pățitul se reliefează necredința femeii, care poate fi tratată prin scoaterea coastei de drac, capra îsi învață iezii să fie cuminți și să nu deschidă ușa străinilor, moșneagul își sfătuiește fata să fie supusă și cuminte etc.

În povestea lui Harap-Alb, se poate observa că dincolo de eterna luptă dintre Bine și Rău, tema tratată de autor este una morală, referitoare la condiția eroului, care, înainte de a fi împărat, trebuie să cunoască și statutul de slugă, tocmai pentru a învață să-și înțeleagă supușii si sa-și exercite responsabil puterea.

În textul basmului se împletesc deopotrivă mai multe motive populare, deși unele au o interpretare sau sunt interpretate diferit în raport cu interpretarea și modelul folcloric, unele din acestea sunt: împăratul fără urmași, superioritatea mezinului, cifra trei, probele, călătoria, drumul cu obstacole, încercarea puterii, impostorul, vicleșugul, uzurparea identității, pețirea, tovarășii devotați, animalele recunoscătoare, apa vie și apa moartă, nunta, ajutorul dat de divinitate etc.

Simbolul principal al basmului rămâne, fără îndoială, drumul, ca metaforă a descoperirii realității, a vieții și, nu în ultimul rând, a sinelui. Încălcând sfatul părintesc si refuzând, astfel, experiența celor mai vârstnici, eroul va fi pus el însuși in situația de a dobândi o asemenea experiență. Știe să depășească toate obstacolele ce-i apar în cale, conștientizează greșeala și își asumă toate consecințele, încât călătoria spre tronul unchiului sau, ce părea la început un datum, o răsplata obținută fără nici un merit decât cel al apartenenței la un neam împărătesc, devine o luptă permanentă în care eroul își testează inteligența, curajul, răbdarea, generozitatea, onoarea etc.

Creangă regândește condiția eroică, în sensul că răul nu mai este înfrânt prin lupta directă, ci printr-o multiplicare a binelui. Harap-Alb nu savârșește nimic spectaculos, el nu prezintă însușirile supranaturale specifice unui Făt-Frumos tipic, este însă onest, prietenos, iertător, loial, nu se lasă înșelat de aparențe si are încredere în oameni. El reprezintă, într-un cuvânt, omul ideal ale cărui calități sunt prețuite de popor. El ramâne la limita umanului, iar faptele care depășesc sfera realului sunt savârșite de adjuvanții săi, înzestrați cu trăsături supranaturale.

Eroul săvârșește un act de inițiere în vederea formării lui pentru viață. E o inițiere într-o lume în care lucrurile pot fi și altfel decât așa cum par la prima vedere, în care primejdiile apar de unde nu te aștepți și ești prins în capcane. ,,Ochiul minții trebuie să fie veșnic treaz pentru a putea vedea si reversul aparențelor, asemenea lui Ochilă."

Numele primit de erou, Harap-Alb, rezumă cel mai bine această fațetă dublă a ființei umane, a realității în genere. Având o structură oximoronică (Harap = rob țigan + alb), el simbolizează evoluția personajului de la statutul de slugă la acela de stăpân, traiectorie care implică experiențe diverse (bine si rau, adevăr si minciună, viață si moarte etc). Folosind acest antroponim, Creangă individualizeaza un tip uman, detașându-se de basmul popular, în care eroul rămâne un nume generic – Făt-Frumos.

Construirea celor cinci prieteni ai lui Harap-Alb este o proiecție a viziunii folclorice în dimensiunile grotescului, atât din dorința de a îngroșa comic realitatea, cât și din aceea de a oferi o lecție de morală. ,,Principiul râsului și viziunea carnavalescă, aflate la temelia grotescului, distrug seriozitatea marginită și orice pretenții de valoare extratemporală și incontestabilă a ideii de necesitate, ele eliberează conștiinta, gândirea și imaginația omului în vederea unor noi posibilități" . În realizarea figurilor monstruoase, hidoase din punct de vedere fizic, dar desăvârșite sub aspect moral, Creangă pornește de la motivul lumii pe dos, prezent si in schimbarea identitatii eroului. Este o ordine inversata tocmai din dorinta de a iesi adevarul la iveală de a se constitui o ierarhie firească a lucrurilor : ,,Toate lucrurile caută a le privi pe dos ca sa le vezi drept" (Baltasar Gracian, Criticonul). Ca și Rabelais, Creangă rastoarnă susul și josul, amestecă intenționat planurile ierarhice ca să dezghioace și să scoată la iveală miezul realității concrete a obiectului, să arate ,,adevărata lui fizionomie material-corporală, existența lui reală si autentică, ascunsă dincolo de toate canoanele si aprecierile ierarhice" (M. Bahtin, op.cit.).

Deși pleacă de la un model folcloric, Creangă se îndepărtează de acesta, în primul rând printr-o reorganizare a limbajului, dar si prin modificările făcute la nivelul compoziției, al personajelor si chiar al semnificațiilor. Este cunoscut faptul că basmul popular este fundamental epic, bazat pe fapte consemnate lapidar: ,,Omul de la țară respinge epicul gol, fară minuții de observație și e doritor de fabulos" (G. Calinescu). Fara a iesi din schemele basmului popular, fară a inventa nimic esențial, Creangă retrăiește cu ingenuitate întâmplările povestite. Geniul humulesteanului este această capacitate extraordinară de a-și lua în serios eroii (fabuloși sau nu, oameni sau animale), de a retrăi aventurile, de a pune cu voluptate în fiecare propriile lui aspirații nerostite, slăbiciuni, vicii, tulburări și uimiri, adică de a crea viața."

Humuleșteanul insista mult pe stările sufletești ale eroilor, urmarește efectele pe care faptele le au asupra lor, nu se mulțumește doar a le consemna, scriind, astfel, involuntare pagini de psihologie literară empirică, asa cum se intamplă în cazul craiului care constată lipsa de bărbăție a fiilor și suferă lamentându-se : ,,Din trei feciori căți are tata, nici unul să nu fie bun de nimica?". Putem face, astfel, constatarea ca arta povestirii la Creangă nu este dominata de acțiune, ci de observarea particularului, a detaliului de viață. Întâlnim la Creangă și tendința de dramatizare a acțiunii prin dialog, personajele nefiind caracterizate exterior, ci în evoluție sub ochii noștri, înfruntându-se direct în secvențe cu puternice accente scenice și dramatice, cum este episodul petrecut la curtea Împăratului Roș, când sunt puși să doarmă în casa de arama înroșită în foc. Călinescu comentează scena ca fiind de un ,,realism bufon", străin viziunii folclorice și apropiat lumii din Amintiri: ,,Gerilă, Ochilă și celelalte ființe monstruoase de basm, intrate în casa de aramă înfierbântată a Împăratului Roș, se ceartă întocmai ca dascălii în gazdă la ciubotarul din Fălticeni sau ca Smaranda cu copiii și cu bărbatul".

La Creangă fantasticul este umanizat și localizat. El nu înfățișează lumi inexistente (gen tărâmul celalalt") și personaje neverosimile, structuri umane total inventate și fară legatură cu realitatea imediată. Creangă dramatizează realistic basmul" animalele și ființele supranaturale sunt la Creangă țărani de-ai lui, încât în cadrul extraordinar al basmului se constituie scenele unui realism poporal"

Spre deosebire de povestitorul popular, Creangă nu dă narațiunii sale simpla formă a expunerii epice, ci topește povestirea în dialog, reface evenimentele din convorbiri sau introduce în povestirea faptelor dialogul personajelor, ceea ce îi dă putinta să intre în psihologia lor, să ni-i arate cum gândesc și cum sunt, cum ezită si cum se hotărăsc."

Cu ajutorul detaliilor realiste, lumea fabuloasă coboară într-un plan al existenței care poate fi localizat geografic și istoric. Povestea lui Harap-Alb reprezintă o inițiere a eroului, o sacralizare a cunoașterii într-un discurs amintind de o lume concretă, humuleșteană.

Comicul este o altă trasătură care diferentiază basmul lui Creangă de cel popular, realizat nu numai la nivelul limbajului, ci și la acela al conținutului. Observăm exprimarea mucalită, poznașă, care starnește râsul păstrând un aer de seriozitate (,,să trăiască trei zile cu cea de-alaltaieri"), ironia (Doar unu-i imparatul Ros, vestit prin meleagurile aceste pentru bunatatea lui nemaipomenita"), zeflemisirea (,,Tare-mi esti drag ! Te-aș vârî în sân, dar nu încapi de urechi!"), poreclele și apelativele caricaturale (″Buzila", ″mangositi"), diminutivele cu valoare augmentativă (″buzișoare", bauturică"), expresiile și vorbele de duh (Dă-i cu cinstea, să peară rușinea."), caracterizările pitorești (caracterizarea lui Gerila: O dihanie de om, care se parpalea pe langă un foc de douazeci și patru de stanjeni de lemne si tot atunci striga, cat il lua gura, că moare de frig […] omul acela era ceva de spariet: ,,avea niste urechi clapauge si niste buzoaie groase și dăbălăzate ", scenele comice (cearta dintre Gerilă și ceilalți din casa de aramă înroșită in foc).

Moralitate este sugerată și reprezentată de oralitatea stilului prezent în întreaga operă a lui Creangă. Aceasta conferă o tonalitate firească de exprimare vie, autentică, astfel încât Vladimir Streinu observa: ,,Cu ochii pe carte, ascultam o voce apropiată, care, prin întamplările comunicate, are variații de ton, este serioasă și glumeață în sunetul ei, intervine ca a doua expresie pe langă expresia literară".

Basmul este o reprezentare a moralității lui Ion Creangă, un exemplu de operă cultă impregnată de spirit folcloric căci numai prin mituri și folclor se poate da o valoare estetică și o valoare moralizatoare – Creangă, participând la esența eticii populare prin originea și existența lui, a cernut lumea prin sita acestei etici și rezultatul cunoașterii 1-a înfățișat, conform specificului geniului său, reluând mijloacele satirei populare și ducându-le la o culme rar atinsă în literatura noastră.

Abundența de zicători și proverbe din opera lui Creangă provoacă râsul, parodiază și își bate joc de unele defecte omenești. Autorul manifestă o bucurie fantastică în a glumi, a provoca râsul, mai ales la adresa intelectualilor, precum nici autoironia nu îi este străină. În acest sens, folosește o gamă largă de mijloace pentru a realiza umorul și ironia, de la numele sau poreclele unor personaje (Oșlobanu, Mogorogea, Trăsnea, Gâtlan, Moș Bodrângă) la incultura și falsa credință a altora (popa Buligă, călugării ș.a.), la prostia omeneacă (Oșlobanu, Trăsnea ș.a.). Prin umor și autoironie scriitorul conduce ușor cititorul și auditorul către morala operei, căci poveștile și basmele întotdeauna au avut rol moralizator.

Creangă este un scriitor profund, de o seriozitate care ascunde dramatismul existenței, acea „mizerie trudită” a oamenilor, îndepărtați prin rutină de civilizația timpului. Pe bună dreptate, G. Călinescu remarcă, în monografia sa, faptul că ,,scriitori ca Creangă nu pot apărea decât acolo unde cuvântul e bătrân, greu de subînțelesuri, aproape echivoc și unde experiența s-a condensat în formule nemișcătoare, tuturor cunoscute, așa încât opera literară să fie aproape numai o reprezentare a unor elemente tocite de uz’’.

Moralistul venit din lumea rurală, cu o mentalitate bine cristalizată în a cântări lumea, aduce cu sine ,,un model de confesiune în care amestecă ficțiunea cu biografia’’ și care în toate aparițiile sale, ,,joacă o comedie nevinovată, cum joacă adesea creatorii, comedia modestie’’.

CONCLUZII

Poveștile lui Creangă poartă pecetea celei mai autentice surse populare de jovialism și moralism, situate pe fondul fantasticului ce fac să retrăiască dincolo de înfățișarea lor de animale, personajele vii, mai ales cele din mediul rural. Sunt personaje care exprimă idei și concepte derivate dintr-o anume mentalitate formată de-a lungul veacurilor. Cu toate acestea ele sunt spuse în limba poporului la un înalt nivel artistic.

Observator rafinat al realității lumii sale, Creangă știe să creioneze figuri de neuitat însă moralizatoare și în același timp pline de umor, asemenea consătenilor săi, asemănători lui Moș Nechifor din Amintiri.

Mario Rufffini mentiona că a citi operele lui Ion Creangă este ca și cum te-ai adăpa la un izvor stilistic nesecat, mereu proaspăt și limpede. Limba poporului dobândește cu Creangă și prin el tonul și autoritatea limbii literare, bogate, flexibile, pline de sens, pătrunzătoare în cele mai intime ascunzișuri ale gândirii populare; ea răsună ca un ecou îndepărta, stilul marilor cronicari ai Moldovei.

Viziunea folclorică trece în proza lui Ion Creangă din zona relatărilor obiective în fabulos forțând soarta prin soluții imaginare sau acceptând-o vesel și optimist, făcând haz de necaz.

Compozițional, opera lui Creangă se realizează scenic. În această situație comicul, umorul este generat de caractere, de imperfecțiunea lor, de situație și de limbaj.

Pe de altă parte o sursă a râsului este chiar preznetța autorului în desfășurarea acțiunii (narațiunii) jucând propriul rol sau pe acela al personajelor, pe care le comentează și le reprezintă. Personajele sunt grotești, parodiate (de exemplu moartea și dracul), în virtutea aceleiași vitalități care nu suportă ideea înfrângerii omului. Râsul este tonic. Râsul ne indică drumul desfășurării luptei dintre bine și rău insuflând optimism.

Prin umor se realizează ideea de satiră și de ironie. Ironia poate fi ascuțită, ușoară și indulgentă. Umorul este o modalitate a comicului. Râsul lui molipsește auditoriul și cititorii, protagonistul adevărat al operei fiind marele povestitor, cu mimica si gesturilelui verbale irepetabile.

Opera lui Creangă este însă o scenă imensă pe care se mișcă personajele și autorul însuși comentând mișcarea, faptele, personajele, stând de vorbă cu spectatorul, luându-l părtaș sau martor; uneori presupune a fi întrerupt pentru a putea continua povestirea sau a-și invita cititorul-spectator să colaboreze la rotunjirea imaginii pe care o propune: ,,Moșneagul fiind un gură-cască sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei și ce-i spunea ea, sfânt era.″ Stilul este vorbit, oral, Creangă identificându-se cu scriitorul popular în sensul că dialoghează în cadrul narațiunii, înregistrând parcă aidoma cuvintele mătușii Mărioara, ale lui Harap-Alb, ale lui Ivan Turbincă, ale lui Trăsnea. G. I. Tohăneanu ne vorbește de un adevărat stil al participării, cuprins în stratul dialogat al frazei implicând ironia și umorul, devenind modalitate propriu-zisă a narațiunii.

Scrierile lui Ion Creangă, povești, povestiri și Amintiri sunt unite în același limbaj poopular cu nuanță rurală jovială și moralizatoare, în timp ce temele acestora sunt de origine folclorică, cu circulație în toată literatura română și universală.

Jean Boutiere arată că ,,Soacra cu trei nurori’’ are un echivalent armenesc, ,,Capra cu trei iezi’’, unul în La Fontaine, ,,Punguța cu doi bani’’ în poveștile indiene, Harap-Alb în ,,Omul fără barbă’’ a lui Emile Lengrad.

Amintirile capătă structura unui roman al cărui erou ne amintește de tipul romanului de formare. Opera scriitorului reprezintă lumea satului în elementele de pemanență ale vieții țăranului, imaginea tipizată a spațiului moldovean în cadrul celui național de aceea se poate vorbi de un clasicim , nu teoretic, ci artistic; există o armonie provenită din rațiune și echilibru în reconstituirea ideală a Humulșetiunlui transformat în univers literar.

Opera lui Ion Creangă stă la limita dintre real și fabulos într-un perfect echilibru. Narațiunea prin dialog, umorul, jovialitatea și erudiția paremiologică, oralitatea povestirii într-un ritm alert, toate acestea particularizează stilul și talentul prozatorului.

O altă particularitate a povestirilor lui Creangă e plăcerea în care sunt spuse. Autorul lor e o ființă jovială, cu umor, cu vervă. E o veselie contagioasă provenită prin mijloace diferite. Frazele sunt construite printr-o tehnică a așteptării ce contrariază pentru că încep într-un fel și se termină în mod surprinzător: ,,să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri, ,,Gerilă se întorcea de căldură de i se strângeau genunchii la gură’’; ironia: ,,vestită pentru bunătatea cea neauzită’’; poreclele și apelativele (denumiri, porecle) caracteristice: Buzilă, fandosiți, mangosiți; zeflemisirea: ,,tare mi-ești dreg, te-aș vârî în sân, dar nu încapi de urechi’’; diminutivele cu valoare augumentativă: ,,cât e ziulica de mare’’, ,,le-a dat Împăratul Roș băuturică’’, avea Gerilă ,,buzișoare’’; caracterizări pitorești: Gerilă, Ochilă, etc.; scene comice: cearta dintre împărat și pețitori; citate cu expresii și vorbe de duh: ,,dă cu cinstea să piară rușinea’’.

Prin umor opera lui Creangă singularizează căpătând trăsături de recunoscut dar imposibil de reprodus.

Ion Creangă citează la tot pasul, cu mare plăcere proverbe, zicători, vorbe de duh și le integrează în text prin ,,vorba ceea’’. Creangă e un erudit care știe tot ce e în popor, tot ce se cheamă ,,știința vieții’’.

Slavici spunea despre autorul basmelor că ,,ceea ce l-a ridicat pe Ion Creangă în rândul marilor noștri scriitori e sinceritatea și iubirea de adevăr cu care reproduce felul de a gândi și de a simți al poporului român, lipsa sa de-nconjur cu care spune adevărul, pe care puțini îl știu atât de bine ca dânsul’’.

Putem conchide asemenea lui Garabet Ibrăileanu că marele scriitor e ,,un reprezentat perfect al sufletului român între popoare; al sufletului moldovenesc între români, al sufletului omului de munte între țăranii moldoveni’’. (Garabet Ibrăileanu)

BIBLIOGRAFIE

Apostolescu, Mihai, Ion Creangă între marii povestitori ai lumii, Editura Minerva, București, 1978.

Bârlea, Ovidiu, Poveștile lui Creangă, Editura pentru literatura, București, 1967

Bodiștean, Florica, Literatura pentru copii și tineret dincolo de „story”, Casa cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2007.

Boutière, Jean, Viața și opera lui Ion Creangă, Editura Junimea, Iași, 1976.

Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediția a II-a, cu o prefață de Al. Piru, Editura Minerva, București, 1982.

Călinescu, G., Istoria literaturii române. Compendiu, Editura Minerva, București, 1983.

Călinescu, G., Ion Creangă (Viața și opera), Prefață de Eugen Simion, Editura pentru literatură, București, 1966.

Călinescu, G., Ion Creangă (Viața și opera), Editura Minerva, București, 1972.

Ciobanu, Nicolae, Creangă și structurile epice, în „Luceafărul”, XXII, nr. 23, 1979, pp.1-7.

Cioculescu, Șerban, Aspecte ale operei, în „Tribuna”, nr. 52, 1964, p. 6.

Cioculescu, Șerban, Glose la umorul lui Creangă, în „România literară”, nr. 52, 1969,p. 4.

Cioculescu, Șerban, Ion Creangă artistul. În marginea lui ,,Mos Nichifor Cotcariul”, în volumul Varietăți critice, Editura pentru literatură, București, 1966, pp.193-202.

Cioculescu, Șerban, Streinu, Vladimir, Vianu, Tudor, Istoria literaturii moderne, Editura Didactică și  Pedagogică, București, 1971.

Cioculescu, Șerban, Itinerar critic, IV, Editura Eminescu, București, 1984.

Ciopraga, Constantin, Creangă: Memoria timpului trecut, în Personalitatea literaturii române, Editura Junimea, Iași, 1973.

Constantinescu, Nicolae, Prefața la vol. Ion Creangă, Povestea lui Harap-Alb, Editura Albatros, București, 1983.

Constantinescu, Pompiliu, Scrieri, II, Editura pentru literatură, București, 1967.

Cristea, Valeriu, Dicționarul personajelor lui Creangă, Editura Fundației Culturale Române, București, 1999.

Cristea, Valeriu, Despre Creangă, Editura Cartea Românească, București, 1989.

Densușianu, Ovid, Literatura română modernă, vol. II, Editura Minerva, București,1985.

Dumitrescu-Bușulenga, Zoe, Ion Creangă, Editura Elion, București, 2000.

Ion Creangă interpretat de, antologie, prefață, tabel cronologic și bibliografie de Constantin Ciopraga, Editura Eminescu, București,1977.

Iorga, Nicolae, Istoria literaturii românești în veacul al XIX-lea, vol. III ediție și note de Rodica Rotaru, prefață de Ion Rotaru, Editura Minerva, București, 1983.

Ibrăileanu, Garabet, Scriitori români si străini, Editura Vieții românești, Iași, 1926.

Ibrăileanu, Garabet, Studii literare, Editura Albatros, București, 1976.

Destinul unui clasic. Studii si articole despre Ion Creanga, Antologie, prefață, note și bibliografie de Ilie Dan, Editura Albatros, București, 1990

Lovinescu, Eugen, Critice, vol. IX, ediția a II-a, Editura Librăriei Alcalay, 1923.

Lovinescu, Vasile, Creangă și Creanga de aur, Editura Cartea Românească, București, 1989.

Lovinescu, Vasile, Interpretarea ezoterică a unor basme și balade românești, Editura Cartea românească, București, 1993ă.

Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Cinci secole de literatură, Editura Paralela 45, Pitești, 2008.

Micu, Dumitru, Istoria literaturii române. De la creația populară la postmodernism, Ed. Saeculum, București, 2000.

Mot, Mircea, Ion Creangă sau pactul cu cititorul, Editura Paralela 45, Pitești, 2004.

Munteanu, George, Istoria literaturii române. Epoca marilor clasici, Editura Didactică și pedagogică, București, 1980.

Munteanu, George, Introducere în opera lui Ion Creangă, Editura Minerva, București, 1976.

Negoițescu, I., Istoria literaturii române, vol. I (1800-1945), Editura Minerva, București, 1991.

Negoițescu, I., Scriitori moderni, Editura pentru literatură, București, 1966.

Piru, Al., Istoria literaturii române de la început până azi, Editura Univers, București, 1981.

Piru, Al., Arta lui Creangă, în „Viața românească”, IX, nr.8, august 1956, pp. 181-188.

Piru, Al., Analize și sinteze critice, Editura Scrisul românesc, Craiova,1973.

Piru, A., Prefață la Ion Creangă, Povești, amintiri, povestiri, Editura pentru Literatură, București, 1967, pp. V-XXI.

Piru, Al., Varia, II, Editura Eminescu, București, 1973.

Piru, Al., Valori clasice, Editura Albatros, București, 1978.

Propp, V.I., Morfologia basmului, în românește de Radu Nicolau, Editura Univers, București, 1970.

Propp, V.I., Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, traducere de Radu Nicolau, Editura Univers, București, 1973.

Rosianu, Nicolae, Stereotipia basmului, Editura Univers, București, 1973.

Rotaru, Ion, O istorie a literaturii române, vol. 1, Editura Minerva, București,1971.

Sasu, Aurel, Dicționarul biografic al literaturii române, Editura Paralela 45, Pitești, 2006.

Scarlat, Mircea, Posteritatea lui Creangă, Editura Cartea româneasca, București, 1990.

Simion, Eugen, Ion Creangă. Cruzimile unui moralist jovial, Editura Princeps Edit, Iași, 2011.

Simion, Eugen, Genurile biograficului, vol. I-II, Fundația Naționala pentru Știință și Artă, București, 2008.

Simion, Eugen, Întoarcerea autorului, Eseuri despre relația creator-operă, Editura Cartea Românească, București, 1981.

Simion, Eugen, Demonologia lui Creangă. Draci și babe specialiste în „drăcării” I în „Cultura”, 28 aprilie 2011.

Simion, Eugen, Demonologia lui Creangă. Draci și babe specialiste în „drăcării” II în „Cultura”, 5 mai 2011.

Simion, Eugen, Demonologia lui Creangă. Draci și babe specialiste în „drăcării” III în „Cultura”, 12 mai 2011.

Streinu, Vladimir, Clasicii noștri, Editura tineretului, București, 1968.

Streinu, Vladimir, Ion Creangă, Editura Albatros, București, 1971.

Studii despre Ion Creangă, vol. I-II, Editura Albatros, București, 1973.

Tiutiuca, Dumitru, Literatura marilor clasici, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2005.

Tohăneanu, G. I., Stilul artistic al lui I. Creangă, Editura Științifică, București, 1969.

Tomus, Mircea, Mitul copilăriei, secvență a mitului vârstei de aur: ,,Amintirile din copilărie” ale lui Ion Creangă și zeul copil, în Romanul romanului românesc, vol. I: În căutarea personajului, Editura 100+1 Gramar, București, 1999, pp.31-52.

Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Editura 100+1 Gramar, București, 2002.

Vianu, Tudor, Ion Creangă, în volumul Studii de literatura româna, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1965.

*** ISTORIA LITERATURII ROMÂNE (colectiv), vol. 2, Editura Academiei, București, 1968.

*** Dicționarul general al literaturii române, vol. I, vol. IV, Coordonator general: acad. Eugen Simion, Editura Univers Enciclopedic, București, 2004, 2005.

BIBLIOGRAFIE

Apostolescu, Mihai, Ion Creangă între marii povestitori ai lumii, Editura Minerva, București, 1978.

Bârlea, Ovidiu, Poveștile lui Creangă, Editura pentru literatura, București, 1967

Bodiștean, Florica, Literatura pentru copii și tineret dincolo de „story”, Casa cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2007.

Boutière, Jean, Viața și opera lui Ion Creangă, Editura Junimea, Iași, 1976.

Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediția a II-a, cu o prefață de Al. Piru, Editura Minerva, București, 1982.

Călinescu, G., Istoria literaturii române. Compendiu, Editura Minerva, București, 1983.

Călinescu, G., Ion Creangă (Viața și opera), Prefață de Eugen Simion, Editura pentru literatură, București, 1966.

Călinescu, G., Ion Creangă (Viața și opera), Editura Minerva, București, 1972.

Ciobanu, Nicolae, Creangă și structurile epice, în „Luceafărul”, XXII, nr. 23, 1979, pp.1-7.

Cioculescu, Șerban, Aspecte ale operei, în „Tribuna”, nr. 52, 1964, p. 6.

Cioculescu, Șerban, Glose la umorul lui Creangă, în „România literară”, nr. 52, 1969,p. 4.

Cioculescu, Șerban, Ion Creangă artistul. În marginea lui ,,Mos Nichifor Cotcariul”, în volumul Varietăți critice, Editura pentru literatură, București, 1966, pp.193-202.

Cioculescu, Șerban, Streinu, Vladimir, Vianu, Tudor, Istoria literaturii moderne, Editura Didactică și  Pedagogică, București, 1971.

Cioculescu, Șerban, Itinerar critic, IV, Editura Eminescu, București, 1984.

Ciopraga, Constantin, Creangă: Memoria timpului trecut, în Personalitatea literaturii române, Editura Junimea, Iași, 1973.

Constantinescu, Nicolae, Prefața la vol. Ion Creangă, Povestea lui Harap-Alb, Editura Albatros, București, 1983.

Constantinescu, Pompiliu, Scrieri, II, Editura pentru literatură, București, 1967.

Cristea, Valeriu, Dicționarul personajelor lui Creangă, Editura Fundației Culturale Române, București, 1999.

Cristea, Valeriu, Despre Creangă, Editura Cartea Românească, București, 1989.

Densușianu, Ovid, Literatura română modernă, vol. II, Editura Minerva, București,1985.

Dumitrescu-Bușulenga, Zoe, Ion Creangă, Editura Elion, București, 2000.

Ion Creangă interpretat de, antologie, prefață, tabel cronologic și bibliografie de Constantin Ciopraga, Editura Eminescu, București,1977.

Iorga, Nicolae, Istoria literaturii românești în veacul al XIX-lea, vol. III ediție și note de Rodica Rotaru, prefață de Ion Rotaru, Editura Minerva, București, 1983.

Ibrăileanu, Garabet, Scriitori români si străini, Editura Vieții românești, Iași, 1926.

Ibrăileanu, Garabet, Studii literare, Editura Albatros, București, 1976.

Destinul unui clasic. Studii si articole despre Ion Creanga, Antologie, prefață, note și bibliografie de Ilie Dan, Editura Albatros, București, 1990

Lovinescu, Eugen, Critice, vol. IX, ediția a II-a, Editura Librăriei Alcalay, 1923.

Lovinescu, Vasile, Creangă și Creanga de aur, Editura Cartea Românească, București, 1989.

Lovinescu, Vasile, Interpretarea ezoterică a unor basme și balade românești, Editura Cartea românească, București, 1993ă.

Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Cinci secole de literatură, Editura Paralela 45, Pitești, 2008.

Micu, Dumitru, Istoria literaturii române. De la creația populară la postmodernism, Ed. Saeculum, București, 2000.

Mot, Mircea, Ion Creangă sau pactul cu cititorul, Editura Paralela 45, Pitești, 2004.

Munteanu, George, Istoria literaturii române. Epoca marilor clasici, Editura Didactică și pedagogică, București, 1980.

Munteanu, George, Introducere în opera lui Ion Creangă, Editura Minerva, București, 1976.

Negoițescu, I., Istoria literaturii române, vol. I (1800-1945), Editura Minerva, București, 1991.

Negoițescu, I., Scriitori moderni, Editura pentru literatură, București, 1966.

Piru, Al., Istoria literaturii române de la început până azi, Editura Univers, București, 1981.

Piru, Al., Arta lui Creangă, în „Viața românească”, IX, nr.8, august 1956, pp. 181-188.

Piru, Al., Analize și sinteze critice, Editura Scrisul românesc, Craiova,1973.

Piru, A., Prefață la Ion Creangă, Povești, amintiri, povestiri, Editura pentru Literatură, București, 1967, pp. V-XXI.

Piru, Al., Varia, II, Editura Eminescu, București, 1973.

Piru, Al., Valori clasice, Editura Albatros, București, 1978.

Propp, V.I., Morfologia basmului, în românește de Radu Nicolau, Editura Univers, București, 1970.

Propp, V.I., Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, traducere de Radu Nicolau, Editura Univers, București, 1973.

Rosianu, Nicolae, Stereotipia basmului, Editura Univers, București, 1973.

Rotaru, Ion, O istorie a literaturii române, vol. 1, Editura Minerva, București,1971.

Sasu, Aurel, Dicționarul biografic al literaturii române, Editura Paralela 45, Pitești, 2006.

Scarlat, Mircea, Posteritatea lui Creangă, Editura Cartea româneasca, București, 1990.

Simion, Eugen, Ion Creangă. Cruzimile unui moralist jovial, Editura Princeps Edit, Iași, 2011.

Simion, Eugen, Genurile biograficului, vol. I-II, Fundația Naționala pentru Știință și Artă, București, 2008.

Simion, Eugen, Întoarcerea autorului, Eseuri despre relația creator-operă, Editura Cartea Românească, București, 1981.

Simion, Eugen, Demonologia lui Creangă. Draci și babe specialiste în „drăcării” I în „Cultura”, 28 aprilie 2011.

Simion, Eugen, Demonologia lui Creangă. Draci și babe specialiste în „drăcării” II în „Cultura”, 5 mai 2011.

Simion, Eugen, Demonologia lui Creangă. Draci și babe specialiste în „drăcării” III în „Cultura”, 12 mai 2011.

Streinu, Vladimir, Clasicii noștri, Editura tineretului, București, 1968.

Streinu, Vladimir, Ion Creangă, Editura Albatros, București, 1971.

Studii despre Ion Creangă, vol. I-II, Editura Albatros, București, 1973.

Tiutiuca, Dumitru, Literatura marilor clasici, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2005.

Tohăneanu, G. I., Stilul artistic al lui I. Creangă, Editura Științifică, București, 1969.

Tomus, Mircea, Mitul copilăriei, secvență a mitului vârstei de aur: ,,Amintirile din copilărie” ale lui Ion Creangă și zeul copil, în Romanul romanului românesc, vol. I: În căutarea personajului, Editura 100+1 Gramar, București, 1999, pp.31-52.

Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Editura 100+1 Gramar, București, 2002.

Vianu, Tudor, Ion Creangă, în volumul Studii de literatura româna, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1965.

*** ISTORIA LITERATURII ROMÂNE (colectiv), vol. 2, Editura Academiei, București, 1968.

*** Dicționarul general al literaturii române, vol. I, vol. IV, Coordonator general: acad. Eugen Simion, Editura Univers Enciclopedic, București, 2004, 2005.