Modele Cosmogonice în Opera Lui Mihai Eminescu

CUPRINS

Argument

Capitolul 1. Viața lui Mihai Eminescu.

Capitolul 2. Teme și motive în opera lui Mihai Eminescu.

2.1. Motive romantice în opera eminesciană.

2.2. Geniul solitar.

2.3. Poezia iubirii si a naturii.

2.4. Folclorul, izvor de inspirație.

2.5. Scrisorile.

Capitolul 3. Modele cosmogonice în opera lui Mihai Eminescu.

3.1. Viziunea cosmologică.

3.2. Luceafărul.

3.3 Rugăciunea unui dac.

3.4. Scrisoarea I.

3.5. Mureșanu.

3.6. Gemenii.

3.7.Sărmanul Dionis.

Concluzii.

Bibliografie.

Argument.

”Visul este cosmogonia unei seri.

În fiecare nopate cel care visează reînvie lumea!”

G.Bachelard

Ultimul romantic al poeziei românești Mihai Eminescu este subiect inepuizabil pentru lucrări de cercetare, sau un permanent subiect de discuție pentru filologi pe marginea temelor și motivelor din opera sa.

Pe toată perioada vieții sale Eminescu a fost lăudat, dar și hulit de către colegii săi de presă, dar și de oamenii care doar i-au citit opera. După moartea sa cei care l-au hulit se pare că au scăzut la număr, opera sa devenind punct de plecare, de inspirație pentru poeții tineri.

Sunt probe documentare că Eminescu a frecventat miturile cosmogonice, dar, dată fiind mintea lui speculativă și specificul procesului creator, este de presupus că el reconstituie în înlănțuirea lor logică experiențele din care, cu milenii înapoi, aceste mituri s-au desprins, cu alte cuvinte, spre a generaliza, paralel cu izvoarele istorice, marea, ca fenomen al naturii, se adresa firii meditative a poetului și, prin calitățile ei, îl ispitea cu virtualitățile simbolice. De aceea, când în „Rugăciunea unui dac" și în „Scrisoarea I" se face din mare ipoteză premergătoare genezei, atitudinea nu trebuie judecată ca simplu reflex din „Rig veda", ci ca o sinteză elementară între izvor și mesajul propriului suflet. Și tot astfel, în „Luceafărul", nașterea lui Hyperion din mare nu este exclusiv reflex din lecturi clasice, sau din Edda, ci deopotrivă creațiune proprie dirijată din gândul că, pentru eternul rol al cerurilor, marea poate fi adevărată mamă, datorită imensității ei care o face haotică și prin aceasta premergătoare oricărei existențe.

Obsesia artistului a fost să găsească cuvintele „ce exprimă adevărul" și creația lui să pună în evidență adevărurile vieții și ale suferințelor omenești. In poemul postum „în zădar în colbul școlii…"17 Eminescu îndemna artistul spre cunoașterea individuală, adâncirea capacității lui de înțelegere și exprimare a suferinței, trăirea intensă a sentimentelor și spre descifrarea sensurilor lumii cosmice:

„… Nu e carte să înveți

Ca viața să aibă preț,

Ci trăiește, chinuiește

Și de toate pătimește

Ș-ai s-auzi cum iarba crește".

Una dintre ideile frecvente în lirica eminesciană este aceea potrivit căreia, prin fonnele nepieritoare ale artei, omul reușește să învingă vremelnicia existenței sale și chiar eternitatea timpului. Numai lăsând în urma lui o operă artistică de valoare universală, scriitorul autentic atinge nemurirea spirituală datorată plăsmuirii frumosului artistic:

„Numai poetul

Ca păsări ce zboară

Deasupra valurilor

Trece peste nemărginirea timpului”

(Numai poetul…)

Pornind de la aceste considerații legate de activitatea poetică a lui Eminescu am structurat lucrarea pe trei capitole, care tratează fiecare activitatea sa de scriitor romantic, scriitor care a încercat în fiecare dintre operele sale să înțeleagă absolutul:

Capitolul 1 – Viața lui Mihai Eminescu.

Capitolul 2 – Teme și motive în opera lui Mihai Eminescu.

Capitolul 3 – Modele cosmogonice în opera lui Mihai Eminescu.

În primul capitol voi prezenta viața poetului. Capitolul al doilea tratează temelș si motivele din poezia lui Eminescu făcându-se trecerea la tema de bază a lucrării, cosmogonia- modelele cosmogonice, care este capitolul 3 al lucrării. Sunt prezentate poezii ca: Luceafărul, Mureșanu, Rugăciunea unui dac, Gemenii, Scrisoarea I și nuvela Sărmanul Dionis. Lucrarea se încheie cu concluzii și bibliografie.

Capitolul 1. Viața lui Mihai Eminescu.

Mihai Eminescu așa cum știu toți cei care l-au studiat sau citit, s-a născut la Ipotești, fiind fiul familiei Eminovici. George Călinescu scrie însă în cartea sa ”Viața lui Eminescu” însă că Mihai Eminescu s-ar trage dintr-o familie de turci, iar strămoșul său s-ar numi Enim Efendi. Aproape toți cei care l-au cunoscut în timpul vieții au crezut rând pe rând că Eminescu ar fi bulgar, polonez, albanez, persan, sârb sau polonez. În timp ce toți adversarii lui Eminescu îi căutau rudele prin îndepărtate țări, la Ipotești adevărata sa familie trăia liniștită departe de frământările presei mondene a vremii.

Gheorghe Eminovici, feciorul cel mare al dascălului Vasile din Călinești, s-a născut pe 10 februarie 1812. Învățând ceva carte ajunge scriitoraș la moșia Dumbrăveni. În 1840 se însoară cu Ralu, fata stolnicului Juraș din Joldești, primind zestre pământ și bani. Ca tată Gheorghe Eminovici este un tată autoritar, pe băieții îi trimite la școală la Cernăuți, însă nu crede că Mihai ar fi capabil de cine ce știe ce. Despre frații lui Mihai Eminescu se știu puține în general:

Șerban Eminovici este primul născut semăna cu mama lui Ralu. Ca toți ceilalți frați se împacă greu cu școala, dar pleacă la Viena să studieze medicina. Din nefericire se îmbolnăvește de tuberculoză și moare în 1874.

Niculae Eminovici studiază la Cernăuți, apoi pleacă la Sibiu să studieze dreptul și se stabilește la Timișoara.În 1881 se întoarce să îl ajute pe tatăl său la moșie, dar este bolnav de o boală venerică și se sinucide în 1884.

Iorgu Eminovici este cel de-al treilea copil care ajunge în armată, dar viața de militar îi aduce și lui moartea.

Ruxandra Eminovici este fata care nu a trăt decât ca și copilă, stingându-se din viață la o vârstă fragedă.

Urmează Ilie Eminovici, Maria Eminovici și al șaptelea fiu Mihai Eminovici.

După Mihai urmează Aglae, Harieta și Matei.Se pare că familia Eminovici ar fi avut și pe cel de-al unsprezecelea copil, dar ar fi murit la o vârstă foarte mică.

Am ales să prezint toți frații în ordinea cronologică a nașterii pentru a arăta că Mihai a crescut într-o familie numeroasă, într-o familie măcinată totuși de bolile vremii.

Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Ipotești într-o casă modestă de la țară în care singurul tovarăș de joacă era Ilie mai mare cu trei ani ca el. Timpul școlii l-a prin în clasa a –III-a și a-IV-a la Cernăuți, petrecând aici sapte ani din viața sa. Prin 1864, Mihai este retras de la școală din lipsa banilor și acum începe pentru Mihai Eminescu libertatea: are timp suficient să citească tot ceea ce îi place și să colinde dealurile Ipoteștilor. Întors la Cernîuți pentru examenele picate, Eminescu este nelipsit de la spectacolele lui Tardini. Însă odată cu plecarea trupei din Cernăuți, pleacă si Eminescu. Unde? Doar se bănuiește că ar fi plecat cu trupa. Se reîntoarce acasă și devine copiist la Tribunalul Botoșani. Prin 1865 se reîntoarce la Cernăuți unde îl cunoaște pe Aron Pumnul, citește toată biblioteca acestuia și începe să facă …..poezii.

Iosif Vulcan este cel care îi publică pentru prima dată poeziile, îi dă numele de Mihai Eminescu și odată cu moartea lui Aron Pumnul începe colaborarea lui Eminescu cu revistele literare ale vremii dar și debutul său în poezie.

După acest debut pleacă la Blaj, dar după o viață plină de lipsuri se hotărăște să treacă munții la București, unde se alătură vechii trupe Tardini. În acest timp scrie: Mortua est, Junii corupți, La Heliade. Îl cunoaște acum pe I.L.Caragiale, se îndrăgostește de o actriță pentru care compune Amorul unei armore, ajunge sufleur la Teatrul Național, are în șfârșit un venit stabil. Reîntors la Ipotești mai mult obligat decât de plăcere, Mihai este trimis la la studii la Viena, unde urmează cursuri la facultatea de filozofie. La Viena studiau foarte mulți români printre ei fiind și Slavici, și tot aici se presupune că ar fi cunoscut iubirea vieții lui – Veronica Micle. Este colaborator și la revista Junimea, iar Maiorescu îi oferă o bursă la Berlin unde studiază filosofia, literatura și istoria.

Între anii 1874 și 1876 este bibliotecar și revizor școlar în Iași, dar este concediat din funcție din cauza existenței unui poet lipsit de talent, dar care este parte integrantă a nobilimii ieșene si are nevoie de un loc călduț. Așa cum considera Călinescu, Junimea era doar o întâmplătoare reuniune de oameni, dar care avea totuși aspirații comune. Pentru Eminescu junimiștii reprezentau cultura serioasă, iar legătura între Junimea și Eminescu a fost creată de Titu Maiorescu. Maiorescu și Eminescu sunt uniți acum de un curent comun: forma gândirii, dar și conținutul ei, forma estetică sau logica, frumosul sau adevărul. După plecarea lui Maiorescu la București, Eminescu devine lectorul principal al Junimii și din acest post îl cunoaște pe Creangă, prietenia lor devenind importantă și pentru literatură. În studiul ”Viața lui Mihai Eminescu” este prezentată în detaliu iubirea de care a avut parte Eminescu, iubirea care se pare că la dus la pragul nebuniei: ”Cel mai controversat personaj al vieții erotice a poetului este Veronica Micle. Născută Ana Câmpeanu, cunoscuse indeletnicirile lui Eros de la vârsta fragedă de 14 ani când se căsătoreste cu bătrânul profesor Micle. Privind fotografiile poetei ne aflăm în fața unei femei aici grațioase, aici uscățive în tinerețe, cu buze lungi și subțiri, cu un val de lividitate și melancolie. Făptura reală a poetei nu are ce căuta în ițele existenței lui Eminescu. Veronica nu este decât o cristalizare a modului erotic al poetului, și nu este singura ce interesează pe biografi. Încă din fragedă copilărie, Eminescu întreține legături amoroase cu o fată din Ipotești. Sosind la Bucuresti, urmărește o fată din Cișmigiu și o adoră pe actrița Eufrosina Popescu. În vremea studenției a avut legături cu femei facile cum este acea Milly din vremea șederii la Berlin. Stabilit al Iași, Eminescu se arată prin orbita blondei Veronica Micle. Opțiunea așadar că aceasta din urmă formează obiectul unic al pasiunii poetului e cu totul greșită. El este un idealist, un om cu măsurile întinse spre fantasma femeii desăvârșite pe care nu o va găsi niciodată. Este evident că această “unică dragoste” nu a fost inspirată de Veronica, ea raspunzând poetului cu dragostea ei. Adorația lui Emineacu începea de obicei, printr-un asalt, printr-un asediu al locuintei, aceasta e tactica preliminară a poetului și care a practicat-o în vremuri grele de iarnă, o dovedesc nu numai amintirile prietenilor, ci și chiar versurile poetului. Versurile poeziei Pe lângă plopii fără soț… sunt dedicate unei anumite Cleopatra Poenaru. Cu toate acestea, Cleopatra nu e unica femeie a amorului său. Izvorul dragostei lui Eminescu pentru Olite Keemnitz, cunoscuta publicista germană și cumnata lui Maiorescu, deși dezmințit de unii e foarte credibil. Pentru a nu da seamă de structura eroticii lui Eminescu și de raporturile dintre el si Veronica, versurile sunt un document prețios:

Pe lângă plopii fără soț

Adesea am trecut;

Mă cunoșteau vecinii toți

Tu nu m-ai cunoscut.

La geamul tău ce strălucea

Privii atăt de des;

O lume întreagă înțelegea

Tu nu m-ai înțeles………….

……………………………………..

……………………………..

Tu trebuia să te cuprinzi

De acesl farmec sfânt,

Și noaptea candela s-aprinzi

Iubirii pe pământ.

Eminescu nu se speria în poezie de viziunile carnale și de apropierea sânilor. Visa în iubire voluptăți robuste și îngăduite.”

eși dezmințit de unii e foarte credibil. Pentru a nu da seamă de structura eroticii lui Eminescu și de raporturile dintre el si Veronica, versurile sunt un document prețios:

Pe lângă plopii fără soț

Adesea am trecut;

Mă cunoșteau vecinii toți

Tu nu m-ai cunoscut.

La geamul tău ce strălucea

Privii atăt de des;

O lume întreagă înțelegea

Tu nu m-ai înțeles………….

……………………………………..

……………………………..

Tu trebuia să te cuprinzi

De acesl farmec sfânt,

Și noaptea candela s-aprinzi

Iubirii pe pământ.

Eminescu nu se speria în poezie de viziunile carnale și de apropierea sânilor. Visa în iubire voluptăți robuste și îngăduite.”

Între anii 1876 și 1883 Eminescu este gazetar. În această perioadă nu are unde să stea, prietenii fiind cei care i-au întins o mână de ajutor, iar junimiștii îi găseau cu multă greutate slujbe de redactor, slujbe prost plătite și culmea articolele pe care le publica nu erau semnate cu numele lui sau apăreau chiar nesemnate. Erau articole politice pe care le scria ca pe o indatorie și nu din plăcere. Își definitivează multe din operele sale, Luceafărul, Scrisorile,Lacul,etc.

”Întocmai ca un dig de lemn putred, care-și mai proptește pieptul dospit de acreala umidității împotriva mugetelor năvalnice ale mării, lăsându-se străpuns ici și colo de mici suliți de apă, conștiința lui Eminescu, obosită, mai luptă câtăva vreme împotriva asaltului tumultos al imaginației ce voia să rupă zăgazul rațiunii.

Nu trecu mult și corzile poetului plesniră. Dacă Ion L. Caragiale plânse când auzii grozava veste, ziarele vesteau pe scurt și cu cruzime acest eveniment pe care mulți îl considerau inevitabil. Prietenii în frunte cu Maiorescu îl internară pe dată în Sanatoriul “Caritas” pentru ca profeția poetului să se îndeplinească:

“Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun?

Ah! organele-s sfârmate și maestrul e nebun!”

Deoarece șederea în spitalul doctorului Șutu nu folosi poetului, Maiorescu puse la cale trimiterea lui la Viena. Întors în orașul celei mai frumoase tinereți, Eminescu își reveni. După aceasta, considerând prea vremelnică întoarcerea poetului în tară, Maiorescu îl trimise in Italia. Cu toate acestea dorul de patrie îl determină să vină la București. Nici aici însă nu-și găsi liniștea, astfel că în cele din urmă pleaca în Moldova, unde trase la Botoșani, la Harieta. Cu toata îngrijirea primită, starea poetului se înrăutăți și fu internat de către prieteni la sanatoriul “Caritas” din București. Aici în seara zilei de 15 iunie “când limba sorții sale ajunse pe pragul al doilea al vieții, inima se opri și poetul trecu în univers. Sâmbătă, 17 iunie, poetul fu înmormântat la cimitirul Bellu între un tei și un brad.

Astfel se stinge (…) cel mai mare poet pe care l-a ivit (…) pământul românesc” .

Capitolul 2. Teme și motive în opera lui Mihai Eminescu.

2.1. Motive romantice în opera eminesciană.

Motivele tipic romantice cultivate în tematica lirică eminesciană sunt: omul și istoria, răul din lume și inechitatea socială, panorama deșertăciunilor omenești, meditația patriotică, îngerul și demonul, titanismul și demonismul, somnul și visul, haosul și universul, spațiile siderale, noaptea, codrul, comuniunea cu natura, erosul ideal și „floarea albastră cosmogonia (formarea universului) reunind tabloul genezei cu cel al dispariției civilizației umane, viața ca vis, izolarea omului de geniu în lumea comună, identitatea oamenilor prin destinul lor tragic, dorul nemărginit de perfecțiunea atinsă prin formele artei.

Mihai Eminescu valorifică în opera sa știința, filosofia, ritmul istoric al veacului, înțelepciunea anticilor.

Abordează teme universale:

timpul (considerat laitmotivul operei sale, supratema, cu sentimentul straniu al ireversibilității timpului: „Cu mâne zilele-ti adăogi…", „Revedere", „Glossă";

cosmicul infinitul, geneze ori prăbușiri cosmice, luna, soarele, stelele, luceferii, cerul, zborul intergalactic, haosul, muzica sferelor: „Scrisoarea I", „La steaua", „Luceafărul";

condiția creatorului de geniu „Scrisoarea I", „Luceafărul", „Numai poetul…", „Împărat și proletar", „Scrisoarea III";

istoria – cu ideea de patrie: „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie!";

panorama deșertăciunilor: „Memento mori";

mister al etnogenezei: „Decebal", „Strigoii";

meditația patriotică: „Scrisoarea III";

natura văzută ca:

personaj mitic (Revedere), realitate metafizică (Mai am un singur dor);

cadru fizic, în care se desfășoară reveria romantică (Împărat și proletar, Scrisoarea I, Melancolie);

cadru fizic, paradis terestru (Dorința, Lacul, Sara pe deal); dragostea – văzută de Rosa del Conte ca o chemare a absolutului, cu visul de dragoste, dorul (Dorința, Floare albastră, Călin), dezamăgirea, neîmplinirea, melancolia (Te duci, De câte ori iubito, Pe lângă plopii fără soț), femeie înger – femeie demon.

Înscriem printre temele și motivele eminesciene:

Cristul (Dumnezeu și om, Preot și filosof, învierea, înger și demon, Odin și poetul);

motivul Domei (Memento mori, Povestea magului călător în stele); melancolia (Melancolie);

îngerul (Înger și demon, Scrisoarea I);

muzica sferelor (Dalila);

mortul frumos, viul cadaveric (Mortua est, Din valurile vremii);

regnul vegetal (Miron și frumoasa fără corp);

zborul uranic (Demonism, Mortua est);

speranța (Speranța),

geniul (Scrisoarea I, Luceafărul).

Ca motive prezente în întreaga sa creație reținem:

codrul,

izvorul,

luna,

teiul,

crengile,

trestia,

salcâmul,

floarea albastră,

stelele,

lacul,

marea,

soarele,

luceafărul,

norii,

buciumul,

cornul,

somnul,

visul,

marmora,

demonul,

dorul nemărginit,

nașterea moartea,

nașterea – suferința,

patimă,

sfinxul,

cifra,

mirul,

vamele cerului.

„Dar – afirmă Zoe Dumitrescu – Bușulenga – la Eminescu, multitudinea motivelor, care ar face extrem de dificilă întocmirea unui catalog, dezvăluie o apartenență preponderentă la tipul de sensibilitate și fantezie creatoare romantică”.

Unele mituri, afirmă exegeta „dintre cele mai importante, ne poartă însă și în alte direcții", la care noi am mai făcut referiri în capitolele anterioare. „Aparent și motivul vârstei de aur, și acela al insului și acela al codului și cuplului și transmigrarea sufletelor și stingerea și micro și macro timpul, și cosmogonia ca și apocalipsa face parte din aceeași tipologie romantică. În realitate motivele acestea vin din mult mai departe, din trăvechile înțelepciuni tradiționale, doctrine ezoterice (n.n.), de la noi sau din foarte îndepărtate arii de cultură, înrudite cu a noastră. .." Miturile vorbesc despre vârsta de aur a lumii „de mult revolută și în care nu se mai poate intra decât prin succesivele regresii cumulate".

Caracterizarea generală a creației eminesciene – în planul ideatic, al valorilor artistice și al originalității limbii o pornim de la aprecierea lui G. Călinescu potrivit căreia: „Opera literară a lui Mihai Eminescu crește cu toate rădăcinile în cea mai bună tradiție și este o exponentă deplină, cu toate aspectele romantice, a spiritului autohton".

2.2. Geniul solitar.

Concepția lui Mihai Eminescu despre poezie și misiunea poetului se cristalizează nu în studii sistematice, ci în întreaga sa operă. Menționăm însă câteva din creațiile sale în care se regăsesc idei atât din poetica romantică pașoptistă, cât și din filosofia genului solitar: Odă (în metru antic)", „Epigonii", „Glosă", „Criticilor mei", „Icoană și privaz", „Eu nu cred nici în lehova", „Odin și poetul", „Iambul", „Numai poetul…", „In zadar în colbul școlii…”.

Cu poezia „Glossă" Eminescu se înscrie în clasicitate: prețuirea artei antice, promovarea idealurilor de bine, frumos, adevăr, echilibru, perfecțiune, claritatea stilului. Imposibilitatea unei integrări într-o lume mediocră îl face pe poet să rostească sarcastic: „Privitor ca la teatru

Tu în lume să te-nchipui:

Joace unul și pe patru,

Totuși tu ghici – vei chipu-i,

Și de plânge, de se ceartă

Tu în colț petreci în tine

Și-nțelegi din a lor artă

Ce e rău și ce e bine".

„Scrisoarea I" – poem cu o structură romantică, filosofică abordează creația omului de geniu cu timpul și societatea mărginită, nașterea, evoluția și dramatica previziune a stingerii sistemului cosmic.

Poemul „Luceafărul" sintetizează izvoarele de inspirație eminesciană: izvoare folclorice („Fata în grădina de aur", basm cules de germanul Richard Kunisch), motivul zburătorului; izvoare filosofice filosofia lui Arthur Schopenhauer în legătură cu geniul și omul comun; izvoare mitologice – mitologia greacă, indiană, creștină și izvoare biografice – propria experiență de viață a poetului. Izvoarele menționate stau de fapt la baza întregii creații eminesciene. Poemul în forma definitivă cuprinde 98 de strofe – 392 de versuri.

Finalul poemului, de o dureroasă și mândră resemnare, reprezintă o constatare rece, obiectivă a diferențelor fundamentale între două lumi antinomice: una care trăiește starea pură a contemplației, iar cealaltă starea instinctualității oarbe, într-un cerc strâmt al norocului, al șansei de a se împlini sau al neșansei:

,,- Ce-ți pasă ție chip de lut,

Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt

Norocul vă petrece,

Căci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor și rece".

Astfel, poemul dezvoltă, ca și alte creații eminesciene, motivul iubirii care eternizează. Aici iubirea neînțeleasă se datorează incapacității femeii de a reține sensurile adânci ale aspirații spre veșnicie. Zoe Dumitrescu-Bușulenga fixează în studiul său asupra lui Eminescu sensurile adânci ale poemului: „… răsplata jertfei sale: cunoașterea. Acum el va afla că îngerul – simbol al desăvârșirii, al purității – nu este în iubită, ci tot în el; că el nu avea nevoie să se înalțe prin ea, ci ea, ființa de lut, ar fi trebuit să năzuiască spre culmile spiritului pe care le stăpânea el. Antinomia romantică se extinde astfel, uriaș, între cer și pământ, între spiritual și teluric, dar înăuntrul aceleiași ființe".

Concluzionând, Ștefan Munteanu remarca: „În structura muzicală, simfonică a poemului se varsă în adevăr și se adună apele întregii creații eminesciene, starea de puritate și fericire din elegii, lumea de vrajă a basmelor din „Călin" și privirea scrutătoare și amară din „Scrisoarea I" și din „Glossă".

Poem al dorului, cum îl caracterizează Tudor Vianu, „Luceafărul" este și un poem al luminii reci și nemuritoare, al fericirii neîngăduite, al însingurării romantice, răzvrătite și mândre. Constituit din înfruntarea a două lumi, una mistuită de gândul dăruirii, cealaltă sfâșiată de dezbaterea în neputință, prin „Luceafărul" circulă seva întregii creații eminesciene anterioare".

Sunt de remarcat câteva elemente stilistice definitorii:

limpezimea clasică „scuturarea podoabelor",

exprimarea gnomică, sentențioasă (maxime, sentințe, precepte morale);

puritatea limbajului (din 1908 cuvinte, 688 sunt de origine latină), puține neologisme (himeric, haos, ideal, palat, sferă etc.) și muzicalitate realizată prin efectele euforice ale cuvintelor (aliterația) și prin schema prozodică (8-7 silabe, ritm iambic).

Poezia „Glossă", capodoperă de factură clasică, cu valoare gnomică, în care reflecțiile și sentințele au gravitatea unor inscripții, aduce în literatura noastră teme și motive cum sunt:

timpul – cu dimensiunile sale: fugit irreparabile tempus (timpul fuge fără să se mai întoarcă); fortuna labilis (soarta schimbătoare) și vanitas vanitatum (deșertăciunea deșertăciunilor),

viața ca teatru; prezentul etern. Poezia se constituie ca un cod etic dominat de o atitudine stoică, sceptică:

„Tu te-ntreabă și socoate

Nu spera și nu ai teamă.

Nu te prinde lor tovarăș:

Ce e val ca valul trece.

Tu pe-alături te strecoară,

Nu băga nici chiar de seamă,

Din cărarea ta afară

De te-ndeamnă, de te cheamă"..

De te-ating să feri în laturi,

De hulesc, să taci din gură:

Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,

Dacă știi a lor măsură;

Zică toți ce vor să zică,

Treacă-n lume cine-o trece

Ca să nu-ndrăgești nimica,

Tu rămâi la toate rece".

Prin specificul construcției ca poezie cu formă fixă, „Glossă" este alcătuită din zece strofe; prima strofa este denumită strofa temă, iar ultima strofa este reluarea primei strofe în ordine inversă, punând în evidență valoarea de cod etic a unui om superior, de geniu.

Dumitru Popovici subliniază capacitatea de generalizare a poetului în „Glossă": „Ea amplifică pe de o parte, sintetizează pe de altă parte și dă un caracter aforistic experienței umanului pe care o făcea Hyperion. Spre deosebire însă de astrul îndrăgostit al Cătălinei, poetul „Glossei" nu se poate izola în regiuni cerești; el este un Hyperion condamnat să rămână în societate și să-și determine poziția în complexul raporturilor sociale".

Timpul „Domniei celei lungi" echivalent cu Veșnicia cum îl uimește Rosa del Conte în studiul menționat – în „Luceafărul" se poate identifica cu raportul dintre dorință și timp, dintre voință și mișcare, cu un cuvânt devenirea: „nașterea timpului coincide cu dorința de viață în Luceafăr". Devenirea nu poate însă exista în infinitul imobil, în „eterna repetare ciclică".

„Oda – în metru antic – care n-a fost rotunjită definitiv de Eminescu – afirmă D. Caracostea – nu s-a născut din sentimentul clipei. Dimpotrivă, izvorăște din sentimentul celor veșnice, negațiunea clipei. Dinamismul ei vine din încordarea dintre patimă, care ar vrea să se permanentizeze, cu suferințele ei și, dintre nemurirea negativă la care aspiră să se întoarcă. De aici, opoziția dintre imagini. De o parte, pururi tânăr, înălțând ochii la steaua singurătății, de altă parte, voluptatea morții neîndurătoare și amănuntele cu caracter mitologic despre suferința lui Nessus, a lui Hercule, pentru ca, după acestea, tot în cadrul amintirilor clasice, să apară simbolul reînvierii: luminos ca pasărea Phoenix. Forma de timp este deci opoziția dintre conștiința veșniciei și dintre vremelnicia care ar vrea să se facă stăpână. Astfel, poezia are trei facturi de sentiment: nativa înălțare a celui înfășurat în mantia-i nemuritoare; suferința nemărginită, pe care n-ar putea-o stinge cu toate apele mării; iar în final, dorința de a se întoarce la înălțimea părăsită. Motivul generator este acel „mie redă-mă" din final".

Poezia închide în ea sentimentul aspirației spre eternitate.

Nuvela „Sărmanul Dionis", publicată la sfârșitul anului 1872 și începutul anului 1873, în „Convorbiri literare" reprezintă o sinteză, ce anunță parcă, principalele teme și motive ale creației eminesciene, încununând creația scriitorului.

Crezul artistic al lui Mihai Eminescu este acela că numai arta eternizează creatorul, îl poate face nemuritor, idee exprimată în poezia intitulată sugestiv „Numai poetul…"

„Lumea toată-i trecătoare

Oamenii se trec și mor

Ca și miile de unde,

Ce un suflet le pătrunde,

Treierând necontenit

Sânul mărei infinit.

Numai poetul

Ca păsări ce zboară

Deasupra valurilor,

Trece peste nemărginirea timpului,

În ramurile gândului,

În sfintele lunci,

Unde păsări ca el.

Se-ntrec în cântări."

2.3. Poezia iubirii si a naturii.

Precum în majoritatea scrierilor romantice, și lirica eminesciană înfățișează iubirea înțeleasă ca un sentiment întemeietor. Unul dintre miturile fundamentale ale creației noastre lirice, atât orale cât și culte, este mitul erotic, care în poezia eminesciană subliniază importanța perechii ideale, formate după modelul adamic și al Androginului platonician. Cuplul uman, unit printr-o dragoste împărtășită, întemeiază viața ființei, împăcând-o cu ritmurile lumii cosmice. Interferența dintre tema iubirii cu cea a naturii este o modalitate lirică preluată de Eminescu din poezia folclorică.

Sub influența literaturii populare, Eminescu personifică toate elementele naturii, menite să sugereze stările sufletești ale îndrăgostiților. Consonanța dintre natură și iubire este evidențiată de către Eminescu prin două atitudini lirice distincte: când imaginează o dragoste fericită sub forma împlinirii erotice, poetul înfățișează peisaje familiare de basm, intime, ocrotitoare, precum în poemele: „Călin (file din poveste)", „Dorința", „Lacul", „Crăiasa din povești", „Sara pe deal", „Lasă-ți lumea…" etc.; când, dimpotrivă, evocă dezamăgirea lui în iubire și spulberarea unui sentiment odinioară puternic, el proiectează un decor sumbru, încremenit, rece, cu elemente naturale stinghere, lipsite de podoabe vegetale și chiar „Pe lângă plopii fără soț", „La steaua…", „Trecut-au anii…", „Și dacă…", „Din valurile vremii…", „De ce nu-mi vii?…" etc.

În idilele precum Lacul, Dorința, Sara pe deal, Floare albastră, natura este cea care adăpostește iubirea. În poeziile lui Eminescu niciodată natura nu poate fi niciodată desprinsă de iubire: spațiul propice iubirii este codrul, copacul care veghează este teiul sau salcâmul, iar luna este astrul martor la iubire.

Motivul ”Florii albastre” prezent și la Novalis se regăsește la Eminescu în ”Călin –file din poveste”, ”Călin nebunul”, ”Miron și frumoasa fără corp”, ”Sărmanul Dionis” și bineânțeles ”Floare albastră”.

”Floare albastră” este structurată pe două planuri: cel al cunoașterii absolute și cel al cunoașterii terestre. Sunt două planuri despărțite de meditația poetului, care conține gemenele ideii din final ”Totuși este trist în lume”.

În plan terestru Floare albastră este vicleană, ademenitoare, dar promițătoare de iubire, bucurii și împliniri:

”Și de-a soarelui căldură

Voi fi roșie ca mărul

Mi-oi desface de-aur părul

Să-și astup cu dânsul gura”

Iubirea imaginară, absolută, ireală este simbolizată prin această floare, aspirația spre fericirea absolută, fericirea pe care nu o poți atinge pe pământ își găsește întruchiparea în această floare.

Lacul este poezia care se înscrie să ea în tema iubirii și a naturii, cadrul natural în care s edesfîșoară fiind unul feeric. Discursul liric se desfășoară în cinci strofe, poezia devenind un pastel în care epitetele cromatice înviorează puțin peisajul dar insistă asupra seninățății și gingăției iubitei.

Poeziile care exprimă și ele sentimentul erotic și dragostea fericită sunt: Freamăt de codru, Somnoroase păsărele, La mijloc de codru des, Pe lângă plopii fărăr soț, Iubind în taină, Te duci, Din valurile vremii, Atît de fragedă, De câte ori iubito….., Adio, Din valurile vremii, De ce nu-mi vii?, iar lista ar putea continua.

Sara pe deal are în centrul ei iubirea adăpostită de natură, de arborele sacru al iubirii – salcâmul – simbol al vieții în continuă creștere,simbol al ascensiunii spre cer, simbol al regenerării, simbol al unirii cerului cu pământul. Sub salcâmul sacru îl așteaptă iubita:

”Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară”.

În Sara pe deal este descris visul de iubire și nu iubirea în sine. Întâlnirea celor doi are loc doar în imaginația eului liric, doar în vis, reală este doar natura, natura care protejează iubirea:

”Lîngă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,

Ore întregi spune-ți-voi cât îmi ești dragă.

Ne-om răzima capetele-unul de altul

Și surâzând vom adormi sub înaltul,

Vechiul salcâm. – Astfel de noapte bogată,

Cine pe ea n-ar da viața lui toată?”

Fuziunea dintre natură și dragoste este perfectă, iar poezia rămâne simbolul iubirii perfecte, iubirii gata să se sacrifice pentru împlinirea unui ideal.

Ca o mică concluzie , poeziile de dragoste eminesciene sunt axate pe exprimarea sentimentului de dragoste și pe profunzimea filosofică a acestui sentiment minunat care este iubirea.

2.4. Folclorul, izvor de inspirație.

Eminescu afirmă că literatura cultă nu-și poate defini specificul național decât în măsura în care a valorificat integral tradițiile istorice și folclorice ale națiunii sale. El consideră că literatura populară a reușit performanța artistică de a găsi expresia cea mai potrivită, mai directă și succintă de exprimare a ideilor rapsozilor, prin șlefuirea colectivă și succesivă a aceluiași text folcloric de către mai mulți autori anonimi. In acest sens, poetul exclamă admirativ: „Poezia populară este expresia cea mai scurtă a simțământului și a gândirii". Eminescu își propusese încă din tinerețe să atingă, în opera lui, limpezimea de conținut și perfecțiunea în formă artistică, ambele fiind trăsăturile caracteristice ale etosului românesc.

Dintre poemele în care Mihai Eminescu a prelucrat motive populare în forme deosebit de rafinate, menționăm: „Revedere…", „Povestea codrului", „Ce te legeni?", „La mijloc de codru…", „Peste vârfuri…", „Somnoroase păsărele", ori epistola feciorului de domn către soția sa, din „Scrisoarea III", fragment liric inspirat dintr-o doină de cătănie, culeasă de poet în peregrinările sale prin țară.

Folclorul a fost un permanent izvor de inspirație pentru Mihai Eminescu. Poate că dintre toți scriitorii români, cel mai convins despre importanța folclorului a fost Eminescu. Herder, filosof german, a fost cel care l-a impulsionat pe Eminescu să caute inspirația în folclor. Tot filozofii germani susțineau că basmul este sinteza filozofiei cu poezia. Astfel, Eminescu a fost cel care a creat basmul cult românesc, multe din poeziile lui fiind inspirate din basme. ”Luceafărul” este poezia inspirată din basmul german ”Fata din grădina de aur” , iar ”Făt –Frumos din lacrimă” este primul basm cult scris de el.

Elegia ”Mai am un singur dor” se inspiră din Miorita:

”Mai am un singur dor:

În liniștea serii

Să mă lăsați să mor

La marginea mării;

Să-mi fie somnul lin

Și codrul aproape,

Pe-ntinsele ape

Să am un cer senin.

Nu-mi trebuie flamuri,

Nu voi sicriu bogat,

Ci-mi împlețiți un pat

Din tinere ramuri..

……………………….”

Garabet Ibrăileanu spunea că Eminescu a prelucrat dorul popular, a creat variante noi de dor, precum dorul de moarte și dorul nemărginit. Influențele folclorului sunt evidente cand studiem ritmul, rima, metrica fiecărei poezii eminescine:

”Codrule, codruțule,

Ce mai faci drăguțule,

Că de când nu ne-am văzut

Multă reme a trecut

Și de când ne-am depărtat,

Multă lume am îmblat.

Iar, eu fac ce fac de mult,

Iarna viscolu-l ascult,

Crengile-mi rupându-le,

Apele-astupându-le,

Troienind cărările

Și gonind cântările;

………………………..

………………………”

În ”Epigonii” Eminescu caracterizează personalități ale timpului său prin arta poeticii: Anton Pann este ”fiul Pepelei, cel isteț ca un proverb”, Rădulescu este ”un munte cu capul de piatră de furtune detunată”, Costache Negruzzi ”șterge colbul de pe cronice bîtrâne”, Andrei Mureșanu este ”preot al deșteptării noastre, semnelor vremii profet”, Dimitrie Cantemir ”un cuib de înțelepciune”. Cel mai reușit potret este al lui Alecsandri:

”ș-acel rege-al poeziei, veșnic tânăr și ferice

Ce din frunze îți doinește, ce cu fluierul îți zice,

Ce cu basmul povestește – veselul Alecsandri”.

2.5. Scrisorile.

Tema filosofică fundamentală a liricii eminesciene este condiția nefirească a omului de geniu într-o societate meschină, superficială, incapabilă să-și înțeleagă aspirațiile spre absolut, preluată de la filosoful romantic german Scopenhauer.

Se pare că geneza scrisorilor datează din perioada studiilor vieneze, dar fuseseră proiectate într-o altă ordine decât ordinea publicarii în 1881.

”Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,
Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,
Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, și în odaie
Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate
De dureri, pe care însă le simțim ca-n vis pe toate.

Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci
Și gândirilor dând viață, suferințele întuneci;

……………………………………………………………..

……………………………………………………………..

……………………………………………………………….

Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate,
Și pe toți ce-n astă lume sunt supuși puterii sorții
Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții!”

(Scrisoarea I)

În Scrisoarea I, Eminescu abordează condiția geniuli în fața propriilor cugetări, dar situat într-o lume meschină, incapabilă să înțeleagă un atare ideal. Poezia cuprinde trei motive esențiale: fugit irreparabile tempus, fortuna labilis și vanitas-vanitatum. Timpul bivalent este format din timpul individual – Doar ceasornicul străbate lunga timpului cărare – și timpul universal – Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate. Împărțită în cinci tablouri poezia are trei înfățisări: una cosmică, alta sarcastică, una elegiacă.

Satira este mai accentuată în „Scrisoarea II" în scopul de a scoate în evidență tristețea, nefericirea geniului, întruchipat de creatorul de frumos, de poet în relația lui cu societatea superficială, incapabilă să perceapă arta superioară.

”De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi?
De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi?
De ce dorm, îngrămădite între galbenele file, 
Iambii suitori, troheii, săltăretele dactile?
Dacă tu stiai problema astei vieti cu care lupt,
Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt,
Căci întreb, la ce-am incepe să-ncercăm în lupta dreaptă
A turna in formă nouă limba veche si-nteleaptă?

……………………………………………………………

……………………………………………………………..

………………………………………………………………..

Si de-aceea de-azi nainte poti să nu mă întrebi
De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi,
De ce dorm, îngrămădite între galbenele file, 
Iambii suitori, troheii, săltăretele dactile…
De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva
Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda.
Dacă port cu usurintă si cu zâmbet a lor ură,
Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură.”

(Scrisoarea II)

Geniul în formare este prezentat în această poezie, geniu care se formează prin studiu și prin lectura marilor filozofi, dar confruntându-se cu cei mărunți.

Eminescu se încadrează singur în curentul literar al romanticilor, recunoscând înclinația sa de vizionar, scepticismul solitar și preferința sa pentru antiteză:

„ Nu mă-ntoarceți nici cu clasici

Nici cu stil curat și antic-

Toate-mi sunt deopotrivă

Eu rămân ce-am fost: romantic"

Scrisoarea III, poate cea mai cunoscută tuturor cititorilor, realizează antiteza trecut și prezent:

simbolul trecutului – Mircea cel Bătrân și Baiazid;

simbolul prezentului – politicienii liberali ai timpului.

”Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă,
Ce cu-a turmelor pășune, a ei patrie ș-o schimbă,
La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă;
Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă.
Vede cum din ceruri luna lunecă și se coboară
Și s-apropie de dînsul preschimbată în fecioară.
Înflorea cărarea ca de pasul blîndei primăveri;
Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri;
Codrii se înfiorează de atîta frumusețe,
Apele-ncrețesc în tremur străveziile lor fețe,
Pulbere de diamante cade fină ca o bură,

……………………………………………………………

…………………………………………………………….

…………………………………………………………………

Un bătrîn atît de simplu, după vorbă, după port.
— Tu ești Mircea?
— Da-mpărate!
— Am venit să mi te-nchini,
De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.
— Orice gînd ai, împărate, și oricum vei fi sosit,
Cît suntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit!

………………………………………………………………………

………………………………………………………………………

De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii…
În izvoadele bătrîne pe eroi mai pot să caut;
Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut
Poți să-ntîmpini patrioții ce-au venit de-atunci încolo?
Înapoi acestora tu ascunde-te, Apollo!

……………………………………………………………

…………………………………………………………..

Prea v-ați arătat arama sfîșiind această țară,
Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară,
Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteți – niște mișei!
Da, cîștigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.
Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punînd mîna pe ei,
Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei,
Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!”

(Scrisoarea III)

Structurată pe două părți poezia – așa cum spuneam- face o antiteză a vremurilor trecute și a vremurilor pe care le trăiește poetul. Pornind de la visul sultanului – care reprezintă dorința sultanului de a-și mări imperiul – Eminescu face de fapt o evocare a istoriei Țării Românești, a relațiilor politice dintre otomani și Țara Românească.

Ospitalitatea și spiritul pașnic al lui Mircea este opusul trufiei lui Baiazid. Spaima cu care Baiazid vrea să îl facă pe Mircea să renunțe la apărare este dată de înșiruirea verbelor și de repeziciunea cu care face descrierea actiunii.

Mircea este prezentat ca voievodul viteaz din fruntea oștirii române, lupta este prezentată în imagini plastice, dinamice, auditive.

Izbânda oștirii române pălește în tabloul al doilea în concepția politicienilor liberali, care doar redau falsul patriotism, urâciunea și răutățile lumii fiind personificate prin marea burghezie, prin marii patrioți. Invocarea lui Vlad Țepeș la sfârșitul poeziei se pare că este singura cale de a curăța clasa politică de degradarea și nerozia ridicate la rang de conducător.

Scrisoarea IV și Scrisoarea V prezintă mai mult ca celelalte scrisori iubirea, erosul într-o lume în criză, într-o lume în care Eminescu întâlnește doar femei nedemne de iubirea lui, de iubirea unui geniu, un geniu adus la nebunie tocmai de acest frumos sentiment iubirea.

”Stă castelul singuratic, oglindindu-se in lacuri,
Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri;
Se înaltă în tăcere dintre rariștea de brazi,
Dînd atîta întunerec rotitorului talaz.
Prin ferestrele arcate, după geamuri, tremur numa
Lungi perdele încrețite, care scînteie ca bruma.
Luna tremură pe codri, se aprinde, se mărește,

…………………………………………………………………

………………………………………………………………..

Să mă-mbete acel miros de la pînzele de in;
Cupido, un paj șăgalnic, va ascunde cu-a lui mînă,
Vioriul glob al lampei, mlădioasa mea stăpînă!

………………………………………………………………….

…………………………………………………………………..

Dar organele-s sfărmate și-n strigări iregulare
Vechiul cintec mai străbate cum în nopți izvorul sare.
P-ici, pe colo mai străbate cîte-o rază mai curată
Dintr-un Carmen Saeculare ce-l visai și eu odată.
Altfel șuieră și strigă, scapără și rupt răsună,
Se împing tumultuoase și sălbatece pe strună,
Și în gîndu-mi trece vîntul, capul arde pustiit,
Aspru, rece sună cîntul cel etern neisprăvit…
Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun?
Ah! organele-s sfărmate și maestrul e nebun!”

(Scrisoarea IV).

”Biblia ne povestește de Samson, cum că muierea,
Cînd dormea, tăindu-i părul, i-a luat toată puterea
De l-au prins apoi dușmanii, l-au legat și i-au scos ochii,
Ca dovadă de ce suflet stă în piepții unei rochii…
Tinere, ce plin de visuri urmărești vre o femeie,
Pe cînd luna, scut de aur, strălucește prin alee
Și pătează umbra verde cu misterioase dungi,
Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi.
Te îmbeți de feeria unui mîndru vis de vară,

………………………………………………………………

……………………………………………………………….

Cu zîmbiri de curtezană și cu ochi bisericoși,
S-ar preface că pricepe. Măgulite toate sunt
De-a fi umbra frumuseții cei eterne pe pămînt.
O femeie între flori zi-i și o floare-ntre femei —
Ș-o să-i placă. Dar o pune să aleagă între trei
Ce-o-nconjoară, toți zicînd că o iubesc — cît de naivă —
Vei vedea că de odată ea devine pozitivă.
Tu cu inima și mintea poate ești un paravan

………………………………………………………………..

Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi.
Te îmbeți de feeria unui mîndru vis de vară,
Care-n tine se petrece…
Ia întreab-o, bunăoară,
Ș-o să-ti spuie de panglice, de volane și de mode,
Pe cînd inima ta bate-n ritmul sfînt al unei ode…
Cînd vezi piatra ce nu simte nici durerea și nici mila —
De ai inimă și minte — feri în lături, e Dalila!”

(Scrisoarea V)

Scrisorile au ca temă principală condiția omului de geniu, prezentat în diferite contexte sociale și universale, pentru care timpul este efemer, condiția umană este umilă, destinul este mai puternic decât dorințele sale, iar geneza universului dar si stingerea acestuia este de neînțeles.

Capitolul 3. Modele cosmogonice în opera lui Mihai Eminescu.

Omenirea a creat mituri dintotdeauna și le-a transmis din etapă în etapă în general prin scris. Kernbach spune că: mitul este o narațiune tradițională complexă, năsndu-se în unghiul de incidență între planul cosmic și planul uman, conținutul specific al căreia, emanat în forme sacralizate fie de o societate primitivă, fie d eun grup social întârzâiat cultural sau regresat prin alienare construiește imaginar explicarea concretă a fenomenelor și evenimentelor enigmatice cu caracter fie spațial, fie temporar, ce s-au petrecut în existența psihofizică a omului………….universul văzut sau nevăzut, în legătură cu destinul condiției cosmice și umane, dar cărora omul le atribuie obârșii supranaturale”

Tot Kernbach împarte miturile în patru mari clase:

mituri memoriale.

mituri fenimenologice.

mituri cosmografice.

mituri transcendentale.

Miturile cosmografice includ cadrul divin :

teogonia – cand zeii înșiși se crează sau sunt creați

panteonul – totalitatea zeilor

lumile coexistente – cerul, pământul și subpământul adică lumea divină, lumea umană și lumea demonică.

Iată ce spune Kernbach despre cosmogonie ”Nici una dintre mitologiile cunoscute ale omenirii nu evită mitul dublului act creator inițial, al universului și al omului. Iar dacă zeii apar adesea și ei din nimic anume ca să urnească timpul și să facă ordine in haosul primordial, miturile creației privesc aceasta drept o mișcare dictată de o perfectă finalitate. De fapt, actul mitic al inceputului se compune din trei operațiuni divine (concomitente sau, mai ales, succesive): teogonia, cosmogonia și antropogonia. De la o mitologie la alta, diferă metodele și materia primă, uneori și durata creației.

Miturile creației universului din haos descriu o activitate divină de selecție și clasificare, unde lumina e fie despărțită de beznă, fie decantată, cerul e smuls din imbrățișarea cu pămantul, timpul se dislocă din inerția netimpului, liindpus in mișcare printr-un impuls cinetic; haosul primordial e inchipuit ca o monstruoasă ființă androgină sau ca o pereche de principii (masculin și feminin); dar, in cele mai multe mituri, nu e decat un monstru acvatic (oceanul primordial), poate, dintr-o intuiție omenească timpurie, că apa este esențială in compunerea organismelor vii și că este elementul cel mai abundent pe pămant. in alte mituri, creația se efectuează prin rostirea primului cuvant magic: un logos creator (verbul, adică acțiunea) care Fie că organizează, treptat ori spontan, materia haotică, fie că iscă totul dintr-un nimic preexistent, de unde lumea ia ființă după ce e numită; zeul care rostește verbul este divinitatea creatoare supremă sau o divinitate personificand cuvantul in sine, adică starea numenală a acțiunii. Exista insă și niște interesante mituri ale nașterii lumii dintr-un ou inițial; acestea au fost fără indoială influențate de observarea ieșirii din ou a puiului de pasăre, șarpe sau broască. in plus, unele mitologii deduc din atare cauzalitate cosmogonică și forma ovoidală a universului mitic”.

3.1.Viziunea cosmologică.

Primul model cosmologic aparține lui Pitagora care propune imaginea unui univers finit, sferic, dar însuflețit. Pitagora ne propune astfel să vedem universul ca o imensă ființă divină alcătuită doar din legile matematice și astfel ușor de înțeles.

Prin secolul XVII, Platon ne spune că Demiurgul are și formă, o formă tot sferică, pentru motivul că această formă este perfectă, iar cel care cere perfecțiunea trebuie să fie și el perfect. Astfel că prin acele scole aveam un cosmos viu și rațional, înzestrat cu inteligență divină.

Primul model al lui Pitagora este cristalizat de Platon, foarte puțin modificat de Aristotel, dar organizat și dezvoltat de Ptolemeu rezistă în timp sub această caracterizare: finnța umană nu se poate simți străină pentru că doar ea este cea care dă substanță Lumii; ființa umană poate fi romantică pe pământ, dar aparține unui cosmos care niciodată nu o va renega.

Cei care au încercat să demonstreze că nu există acest concept – Giordano Bruno, Copernic – timpurile nu au fost iertătoare, plătind cu viața această îndrăzneală.

Următorul citat ne arată cum la Eminescu modelul cosmologic platonian a fost pe deplin adoptat :” Puternic ancorat în spiritualitatea pașoptistă, universul poetic eminescian dezvoltă la începuturi un model cosmologic platonician, implicit în poemele sociale și istorice, dar tematizat explicit în viziunile poetice din Ondina. Motivele dominante ale acestei etape: gindirea divină (și, consubstanțială ei, gîndirea umană), cintecul, dansul (cu variantele zbor sau plutire), lumina ca substanță a lumii etc., vor reapare, cu funcții modificate, în întreaga creație eminesciană, careși asumă astfel, integrîndu-l și depășindu-l, universul motivic caracteristic viziunii platoniciene a lumilor. NOTĂ: Este ceea ce motivează, în parte, prezența unor elemente din patristica orientală și din vechea cultură românească în opera lui Eminescu, elemente analizate pe larg de Rosa del Conte în lucrarea, esențială, a domniei sale, Mihai Eminescu o dell’Assoluto, Modena, Societatea tipografica modenese, (1962). Personajele fundamental caracteristice ale creației eminesciene sînt, în aceasă perioadă, copilul și – mai ales – „bardul”, adică varianta ritualizat-mesianică a poetului, cultivată de epoca pașoptistă într-o tradiție ce trece prin romantism și renaștere, revendicîndu-și drept prim avatar imaginea platoniciană a poetului inspirat de muză din dialogul Ion.”

Universul paradisiac, înstrăinarea spiritului în timp, demonul, sunt teme care se regăsesc în mai toat eoperel.

Tema definitorie a inspirației romantice, cosmogonia este definitorie pentru romantismul eminescian, care a încercat întotdeauna să descopere adevăruri dincolo de profanul uman. Luceafărul, Mureșanu, Gemenii, Rugăciunea unui dac, Sărmanul Dionis, Scrisoarea III, Scrisoarea I sunt poeziile inspirate din diferite teme: a geniului, a iubirii neânpărtășite, a viziunilor religioase sau din viziuni predefinite. În subcapitolele ce urmează voi trata aceste poezii din acest punct de vedere.

Geniul este, concomitent, un spirit al analizei ,al profunzimii și unul al sintezei al corelării temelor lirice. „Opera lui Mihai Eminescu" nu face excepție; în varietatea ei, există un număr de mituri care se repetă și a căror gravitate l-a obsedat pe marele poet:

Mitul nașterii și al morții universului Scrisoarea I, Rugăciunea unui dac, Memento mori, Mureșanu, Gemenii în care „mașinăria lumii" este văzută, în sens filosofic, începând cu momentul genezei și încheind cu stingerea imaginată de poet sub forma apocalipsului.

Mitul istoriei care face și desface organicitatea lumii terestre într-o devenire ce presupune înălțarea și căderea simultană a civilizațiilor. In „Epigonii", „împărat și proletar" și până la „Scrisoarea III", poemele explică mersul societății omenești și ele sunt construite pe baza unor antiteze ce exprimă o incompatibilitate fundamentală: aceea dintre plenitudinea și înțelepciunea trecutului și formele decadente ale prezentului. Un Eminescu satiric, vizionar, exprimând o genuină scârbă de tot ce este decăzut și lipsit de grandoarea idealurilor, sau, dimpotrivă, înflăcărat apărător al valorilor tradiționale, se manifestă în interiorul unui vast spatiu liric.

Mitul „dascălului" (înțeleptul, magul, cugetătorul) care știe să citească semnele întoarse din cartea lumii și apără legile vechi. El este urmașul zeilor din timpurile mitice și trăiește într-o peșteră misterioasă sau în umbra zidurilor egiptene. Intr-un asemenea cadru viețuiește, uitat de timp bătrânul mag din „Strigoii"; tot aici își află loc metafizica negației absolute din „Rugăciunea unui dac", blestemul din „Gemenii" sau teribila rugăciune din "Andrei Mureșanu" sub presiunea răului universal și a corupției istorice.

Mitul erotic are fie nuanța idilizantă din poemele bucolice, fie dimensiunea filosofică din „Luceafărul". Expresia lui este variată și într-un loc sugerează voluptatea adormirii, într-altul dezvăluie melancolia neîmplinirii sentimentale ori incompatibilitatea structurală și neputința comunicării între eternul comic și umanul trecător.

Mitul oniric însuflețește poemele și textele în proză care imaginează lumi posibile, spații cosmice atinse sub magia visului extins la scară planetară. Pe tărâmurile închipuite stăpânește adevărata armonie, cresc și se dezvoltă miraculos o altă floră și faună. In asemenea ambianțe lunatice se desfășoară existențele paradisiace, care scapă de „mașinăria lumii" istorice.

Mitul regresiunii spre elementar, al întoarcerii într-o natură fabuloasă, de început de lume. Aceasta formează un spațiu de securitate pentru spiritul romantic, bolnav de nemărginire, ostil limitelor înguste ale existenței și ale țelurilor mărunte. Codrul cu vegetație luxuriantă este cadrul ideal în care se va produce „recosmicizarea" omului. Imaginea codrului nu devine niciodată peisaj la Eminescu, pentru că, în adâncul vegetal, spiritul romantic se acordează la ritmurile marelui univers.

Mitul creatorului exprimă poziția în lume și rostul mai înalt al omului de spirit în raport cu toate celelalte experiențe ale individualului. Natura umană, spiritualizată prin contemplație și trăire ascetică în planul ideilor, iese din stricta formă individuală, pe care o îmbracă în mod accidental, și capătă măsura generalului, a prototipului. Aceasta este morala superioară din „Luceafărul", „Glossă", „Odă – în metru antic".

Mitul literar (al poeziei), care se manifestă sub două înfățișări: Prima este directă, explicită (poezia ca temă de reflecție în poem și autorul care pune „haina de imagini pe cadavrul trist și gol"); a doua care rămâne esențială este indirectă, ca expresie a unei muzicalități interioare, a unei sonorități inconfundabile care constituie semnul de identitate al eininescianismului. Lirica poetului se confundă cu un orfism generalizat, căci toate ideile, stările de suflet, viziunile, miturile, un fel de a fi în lume, disperarea și bucuria se purifică întâi, trecând printr-un discurs muzical.

„Și cel care în basmul de tinerețe „Făt Frumos din lacrimă" consemna puterile orfice ale muzicii a atins el însuși aceste puteri, la capătul anevoiosului drum al cunoașterii absolute, al jertfei, drum pe care ființa individuală piere și tiparul spiritualității naționale intră în intimă fuziune cu cele universale, generând opere de adevăr și frumusețe scoase de sub cruda incidență a Timpului".

3.2. Luceafărul

Luceafărul este poezia care reprezintă expresia absolută, testamentară pe care o atinge neîndoielnic gândirea poetică și filosofică a lui Mihai Eminescu. Manuscrisele poetului arată mulțimea de variante pe care le-a scris Eminescu până a ajuns la faza finală. Pentru a scrie Luceafărul Eminescu a trecut prin zece ani de încercări, de trudă. În 1872 a început acest proiect pe acre la finalizat abia în 1882, când la sedințele Junimii citește parțial acest poem. Poemul este publicat pentru prima dată în luna aprilie 1883 la Viena în Almanahul Societății Academice Social – Literare ”Romania jună”, este reprodus apoi în Convorbiri literare în luna august 1883. Prima apariție princeps a poemului este scurtată de Titu Maiorescu cu patru strofe, acest lucru face ca ulterioarele apariții să nu apară cu versurile integrale.

Izvoarele poemului le putem găsi în primul rând în lunga frământare morală a poetului, în amara sa experiență de viață, în propria-i personalitate creatoare, în condiția lui de geniu. Putem deasemenea să găsim un posibil izvor în folclorul național din care s-a inspirat în toate poeziile sale. Izvorul filosofic este de necontestat, dar după propria lui mărturisire punctul de plecare este în basmul popular ”Fata din Grădina de aur” pe care îl găsise în culegerea folclorică a lui Kunisch:

Basmul din care s-a inspirat povestește de o preafrumoasă fată de impărat, închisă de tatăl său ca să o ferească de privirile muritorilor, într-un palat de marmură, argint, pietre prețioase, aflat într-o vale stearpă, păzită de un balaur fioros. Florin, fiul unui împărat aude de asta și îndrăzneț cum era , după multe peripeții ajunge la palat, omoară balaurul dar fata este zărită de un zmeu, care se îndrăgostește de ea. Zmeul ia înfățișarea unui tânăr fermecător și îi cere să o urmeze în ținuturile nemuririi. Fata refuză și îi cere lui să renunțe la nemurire. Călătoria zmeului la Cer pentru a-i cere lui Dumnezeu să-l dezlege de nemurire îi oferă lui Florin posibiliatea de a ajunge la fată și de o lua cu el într-o iubire pământeană. Zmeul vede cum cei di pleacă împreună și prăvălește o stâncă peste fată, car emoare. Durerea pe care o simte feciorul de împărat este atât de mare încât moare de dorul fetei. Zmeul hotărăște să rămână nemuritor indiferent de ceea ce se va mai întâmpla.

Luceafărul păstrează formula introductivă a basmului, dar o așează în timpul genezelor:

”A fost odată ca-n povești,

A fost ca niciodată,

Din rude mari împărătești

O prea frumoasă fată”

Începutul poemului ne arată o prea frumoasă fată, contemplând Luceafărul, seară de seară, iar iubirea dintre ei se se dezvoltă în timp, poveste de iubire izvorâtă din nesațul de iubire al poetului și din dorul nemărginit al acestuia. Chemările fetei către astrul ceresc sunt din ce în ce mai dese, acesta coboară din ce în ce mai greu pe pământ fiind nemuritor și la un moment dat îi cere fetei să-l urmeze în împărăția sa. Răspunsul este negativ:

”O, ești frumos cum numa-n vis

Un înger se arată,

Dară pe calea ce-ai deschis

N-oi merge niciodată;

Străin la vorbă și la port,

Lucești fără de viață,

Căci eu sunt vie, tu ești mort,

Și ochiul tău mă-ngheață”

Îi oferă fetei și cerul, îi oferă cununi de stele, dar fata îă cere iarăși să renunțe la nemurire:

”Mă dor de crudul tău amor

Apiepului meu coarde,

Și ochii mari și grei mă dor,

Privirea ta mă arde.

…………………………………….

………………………

……………………………………..

Și se tot duce…..S-a tot dus…….

Pierind mai multe zile.”

În timp ce străbate intensitățile cerești spre Demiurg, pajul Cătălin își face drum spre inima Catălinei și ajungem astfel în spațiul terestru al iubirii, al amorului.Cătălina, nostalgică, îi vorbește lui Cătălin despre iubirea ei, despre Luceafăr:

”Lucește c-un amor nespus

Durerea să-mi alunge,

Dar se înalță tot mai sus,

Ca să nu-l pot ajunge.

Pătrunde trist cu raze reci

Din lumea ce-l desparte..

În veci îl voi iubi și-n veci

Va rămânea departe..”

Iubirea de pe Pământ își urmează drumul, iar Luceafărul zboară îndrăzneț printre constelații. Aripile îi cresc ți-n drumul lui printre stele, văile Haosului se umplu de lumi, ca la începutul lumii, ca la Geneză. Cosmosul se pare că devine părtaș la marea iubire a Luceafărului, pare că renaște:

”Porni Luceafărul.Creșteau

În cer a lui aripe,

Și cai de mii de ani treceau

În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesupt,

Deasupa-i cer de stele –

Părea un fulger neântrerupt

Rătăcitor prin ele…”

Ajuns în fața Demiurgului, cel care guvernează din nevăzut și de dincolo de timp, îi cere celui care este izvor de viață și dătător de moarte, să-l dezlege de veșnicia neagră pentru a deveni muritor, muritor care să se bucure de iubirea pământeană:

”Căci unde ajunge nu-i hotar,

Nici ochi spre a cunoaște,

Și vremea-ncearcă în zadar

Din goluri a se naște.

………………………….

…………………………………………..

……………………………

………………………………………

…………………..

-De greul ngrei vecinicii,

Părinte,mă dezleagă

Și lăudat pe veci vei fii

Pe-a lumii scară-ntreagă;

O, cere-mi, Doamne, orice preț,

Dar dă-mi o altă soartă,

Căci tu izvor ești de vieți

Și dătător de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimb

Și focul din privire,

Și pentru toate dă-mi în schimb

O oră de iubire……”

Demiurgul îl ascultă, dar îi arată ce e acolo jos pe Pământ. De vecinicie nu-l poate dezlega, moartea nu i-o poate dărui. Ceea ce îl așteaptă pe pămân nu sunt decât niște deșarte idealuri. Înțelegând că își irosește viața dacă primește moartea în schimbul nemuririi, Luceafărul nu mai răspunde chemării Cătălinei ca altădată, chiar cu dureroasă resemnare ăși pecetluieșteveșnicia în nemurire:

”-Ce-ți pasă ție, chip de lut,

Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt,

Norocul vă petrece,

Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor și rece”

Practic, lumea primordială în care a ajuns Hyperion pentru a cere moartea este un spațiu atemporal:

Și vremea-ncearcă în zadar

Din goluri a se naște”

Demiurgul – izvorul suprem al ordinii universale – simbolizeză ideea de armonie a Cosmosului, reprezintă gândirea creatoare, gândirea rece, lucidă, opusă reveriei, iar menirea sa este de a arăta adevărul obiectiv, de a demonstra și de a demasca.

Dialogul Luceafărului cu Demiurgul – eșența divinității și a absolutului pur, pune în evidență diferențele dintre cele două lumi. Acum Luceafărul își primește numele – Hyperion- nume care îi dezvălui adevărata esență.Hyperion este unul dintre cei șase Titani care s-au născut din Gaia și Uranos, care este de fapt tatăl tuturor aștrilor, în greacă fiind: ”cel ce este deasupra”.

Acum Hyperion vede diferențele dintre cele două lumi, cea umană fiind caracterizată prin motivul fortuna labilis(norocul schimbător):

”Ei doar au stele cu noroc

Și prigoniri de soarte

Noi nu avem nici chip,nici loc

Și nu cunoștem moarte”.

Imaginea trecerii și și a deșertăciunii – vanitas vanitatum et omnia vanitas (deșertăciunea deșertăciunilor și totul e deșertăciune) :

”Când valuri află un mormânt

Răsar din urmă valuri.”

Cuvântul Demiurgului capătă putere creatoare:

”Vrei să dau glas acelei guri

Ca dup-a ei cântare

Să se ia munții cu păduri

Și insulele-n mare?”

Demiurgul îi oferă în trei ipostaze nemuritoare: înțeleptul, creatorul și cuceritorul.

”Iar tu, Hyperion, rămâi

Oriunde ai apune…..

Cere-mi cuvântul meu de-ntâi-

Să-ți dau înțelepciune?

……………………………..

……………………….

Vrei poate-n faptă să arăți

Dreptate și tărie?

Ți-aș da pământul în bucăți

Să-l faci împărăție.

Îți dau catarg lângă catarg,

Oștiri spre a străbate

Pământu-n lung și marea-n larg,

Dar moartea nu se poate……….”

Metamorfozle prin care trece Luceafărul în poem stau sub semnul cercului, imaginea perfecțiunii și începutului coincide cu imaginea sfârșitului, cu imaginea inițierii unui geniu. Transformările acestaea au fost considerate fie demonice, fie angelice, fie demonice cum susține Zoe- Dumitrescu Bușulenga.

Tema cosmogonică este evidentă în Luceafărul, poetul creând în acest poem o iubire greu de realizat, imposibil de urmat. Zadarnicele încercări ale lui Hyperion de deveni pământean nu fac decât să adâncească prăpastia existentă între el și Cătălina, prăpastie care există între idealul superior și mărginirea lumii pământene.

Poetul se identifică cu hotărărea Luceafărului de a deveni nemuritor și prezintă zborul său cu o uluitoare forță artistică. Hotărârea Luceafărului de a deveni nemuritor simbolizează puterea de sacrificiu a omului superior, dar în același timp simbolizează și actul de nesupunere față de ordinea existentă, față de făuritorul și apărătorul ei – Demiurgul:

”Noi nu avem nici timp, nici loc,

Noi nu cunoaștem moarte.”

Hyperion se trezește din visul său de iubire atunci când vede ce e pe Pământ și hotărăște să să rămână în lumea lui de sus, în cercul singurătății sale. Hyperion elimină resentimentele din sufletul său, iar cuvintele care=i mărturisesc resemnarea nu sunt amare, nu sunt sarcastice, doar gândul păstrează tristețea alcătuirii strâmbe a lumii.

”Spațiul Cătălinei este diferit, iar unicitatea rămâne apanajul lui Hyperion ce ce se descoperă prizonier al eternului său monolog, căci comunicarea – ca și iubirea – e un început de moarte, este prezența în noi a celui care nu suntem, a celui străin nouă, a propriei noastre neființe”

Epitetele, metaforele, comparațiile și expresiile specific românești dau simplitate poeziei, îngăduie succesiunea rapidă de amănunte descriptive și de idei în jurul temei principale.

Mitul cosmogonic eminescian se bazează pe numeroase surse de inspirație și datează din diferite perioade istorice și îl regăsim în toate poeziile lui Eminescu:

”Ce-i etern?Cine consumă sâmburul aurit din soare?….

Cine filele albastre și-nstelate le întoarce

La a Creațiunii carte….cine firul lung îl toarce

Din fuiorul vesniciei pân*în ziua de apoi?”

Sau versurile:

”Punctul-acela de mișcare, mult mai slab ca boab spumii

E stăpânul fără margini peste marginile lumii….”

Tudor Vianu este cel care a susținut: ”Apropierea dintre Eminescu și Schopenhauer s-a făcut de atâtea ori încât ea poate fi considerată astăzi ca un adevărat curent al istoriei literare”.

D. Popovici, preocupat de titanismul eminescian, fixa, în activitatea sa de la catedra clujeană, elementele de originalitate ale lui M. Eminescu, raportate la capodopera sa – „Luceafărul": „Se știe că tema pe care poetul o tratează în „Luceafărul" fusese tratată de el mai înainte în poema Fata în grădina de aur. Personajul care corespunde aici lui Hyperion era zmeul dealizat însă, înzestrat cu spirit contemplativ, care îi va ușura mai târziu evoluția. Oricât ar fi de idealizat, poetul nu-1 poate sustrage totuși pe de-a-ntregul din seria divinităților pământului, a divinităților în rândul cărora el este văzut de mentalitatea poporului: numai în felul acesta se poate explica refuzul lui Dumnezeu de a vedea într-însul o creație a sa. Pentru ca zmeul să devină Hyperion, tema trebuia să sufere unele proiecții ale lumii mitologice: Hyperion însuși este în mitologia greacă, un titan. Un titan el este și în poezia lui Eminescu dar titanismul său nu se întemeiază pe această ascendență mitologică, ci pe structura lui spirituală. Un titan este el prin amploarea sentimentelor pe de o parte, prin năzuința de a depăși ordinea divină în care este încătușat și de a postula umanul, pe de altă parte. Și în corelația cu aceste trăsături, spațiul și timpul respectiv al poeziei sunt ele însele, corelate titanic. Dar Hyperion se construiește pe meridiane particulare: Dacă el vrea să înfrângă originea divină, așa cu voia și Satan, calea pe care o alege este aceea a răscoalei. Identificarea scopului nu aduce cu sine identificarea mijloacelor de luptă. Faptul se explică prin concepția la care poetul a ajunsese la aceea dată, prin influența puternică a lui Schopenhauer, grație căreia Hyperion apărea notele contemplative cu care fusese înzestrat și zmeul ce-l precedase.

El va evita așadar supremul gest titanic: revolta. Ajuns să înțeleagă micimea vieții, singurătatea. Hyperion este așadar un personaj complex, în a cărei fire sunt concentrate trăsături proprii titanului și geniului. Pentru că un titan este el prin năzuința de a depăși ordinea stabilită, prin amploarea sentimentelor sale și prin larga viziune ce încadrează acțiunea sa; dar prin dureroasa lui renaștere, prin izolarea în recea lui superioritate, el este un Poem de esență schopenhauriană"

Zoe Dumitrescu-Busulenga fixeaza în studiul său asupra lui Eminescu sensurile adânci ale poemului: “…răsplata jertfei sale: cunoașterea. Acum el va afla ca îngerul – simbol al desăvârșirii, al puritatii – nu este în iubita, ci tot în el; că el nu ar avea nevoie să se înalțe prin ea, ci ea, ființa de lut, ar fi trebuit să năzuiască spre culmile spiritului pe care-l stăpânea el”.

3.3.Rugăciunea unui dac.

Publicată în Convorbiri literare la 1 septembrie 1879, Rugăciunea unui dac apare lângă un alt poem amplu Gemenii din care de fapt a făcut parte. Poezia este o dezvoltare a blestemului regelui dac Sarmis, împotriva zeului suprem Zamolxe:

”Pe cand nu era moarte, nimic nemuritor,

Nici sîmburul luminii de viata datator,

Nu era azi, nici mine, nici ieri, nici totdeauna,

Caci unul erau toate si totul era unaș

Pe cand pamantul, cerul, vazduhul, lumea toata

Erau din randul celor ce n-au fost niciodata,

Pe-atunci erai Tu singur, incat ma-ntreb in sine-mi:

Au cine-I zeul carui plecam a noastre inemi?”

În aceste versuri dacul își exprimă dorința de a dispărea fără urmă, admițând existența lui Zamolxe și a celorlalți zei. În Rig-Veda nu era nici timp, nici moarte, nu era nici lumină, nici cer, ci doar un spirit care făcea posibilă ridicarea munților, ridicarea apelor, un spirit care putea însufleți viața universală:

”El singur zeu statut-a inainte de-a fi zeii

Si din noian de ape puteri au dat scanteii,

El zeilor da suflet si lumii fericire,

El este-al omenirii izvor de mantuire:

Sus inimile voastre! Cantare aduceti-I,

El este moartea mortii si invierea vietii!

Si el imi dete ochii sa vad lumina zilei,

Si inima-mi umplut-au cu farmecele milei,

In vuietul de vanturi auzit-am al lui mers

Si-n glas purtat de cantec simtii duiosu-i viers…”

Trecute prin filtrul propriei sale credințe în cosmos,în puterea care stăpânește lumea, în divinitatea care creează, versurile arată un pământean disperat, care dorește cu tot dinadinsul să se autodistrugă, ridicându-se împotriva Demiurgului ca un Titan:

”Nevrednicu-mi cadavru in ulita l-arunce,

S-aceluia, Parinte, sa-i dai coroana scumpa,

Ce-o sa amute cainii, ca inima-mi s-o rumpa,

Iar celui ce cu pietre ma va izbi in fata,

Indura-te stapane, si da-I pe veci viata!

Astfel numai, Parinte, eu pot sa-ti multumesc,

Ca tu mi-ai dat in lume norocul sa traiesc.

Sa cer a tale daruri, genunchi si frunte nu plec,

Spre ura si blestemuri as vrea sa te induplec,

Sa simt ca de suflarea-ti suflarea mea se curma”.

Dacul se roagă la cel care i-a dat viață, i-a dat ochii să vadă lumina zilei, să îi îngăduie intrarea în repaos:

”Și el îmi dete ochii să văd lumina zilei,

Și inima-mi împlut-au cu farmecele milei,

În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers

Și-n glas purtat de ntec simții duiosuăi viers,

Și tot pe lângă-acestea cerșesc un adăpost:

Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos”

Momentul genezei apare și în Scrisoarea I, în care poetul invocă haosul, abisul obscur, învelișul opac al ființei umane, lipsa lumii în totalitatea ei, dar existența unui punct care duce la geneză:

”De-atunci negura eterna se desface in fasii

De atunci rasare lumea, luna, soare si stihii…

De atunci si pana astazi colonii de lumi pierdute

Vin din sure vai de chaos pe carari necunoscute

Si in roiuri luminoase izvorand din infinit,

Sunt atrase in viata de un dor nemarginit.”

Ioana Em.Petrescu spune despre operele lui Eminescu: “Preluând un limbaj preromantic, pe care identifica însâ cu limbajul oniric, și o constructie arhetipală frecventă în romantism, pe care o inversează însă polemic, plasând în centru lumii vidul, golul, absența, Eminescu deromanticizează universul, transformându-l în monument funerar.”

3.4.Scrisoarea I.

Tema poemului este cosmogonia, dar și relația dintre geniu și societate. Sursa de înspirație este Rig Vega. Nicolae Manolescu spunea:”….Scrisoarea I e inspirată din gândirea indiană, din Rig Veda, dar înclinația poetului spre starea inițială a lucrrilor, când materia se ivește din haos, este tipic romantică”.

Odaia sărăcăcioasă luminată de lună, permite evadarea din realitate în vis, ceasornicul anunță dubla măsurare a timpului – microcosmosul uman și timpul etern sunt detaliile cu care poetul începe tabloul primei scrisori. Tabloul cosmologic este descris prin imagini fabuloase, cu mare forță de sugestie, ducându-ne spre starea de preexistentă a materiei – haosul.

Haosul înseamnă lipsa vieții și materiei, întunericul și nemișcarea, granița dintre existență și nonexistent:

”Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Și în sine împăcată stăpânea eterna pace!…
Dar deodat-un punct se mișcă… cel întâi și singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…
Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…
De-atunci negura eternă se desface în fășii,
De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii…
De atunci și până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Și în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viață de un dor nemărginit.
Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,”

Rig Veda și Scrisoarea I au un punct comun: nașterea universului prin apariția punctului mișcător misterios, generator al materiei și al timpului:

”De-atunci negura eternă se desface în fâșii,

De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii”

Poetul e convins de efermeritatea condiției umane și prezintă confruntarea dintre micro- și macrounivers în mod ironic:

”Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,

Facem pe pământul nostru mușuroaie de furnici;

Microscopice popoare,regi,oșteni și învățați

Ne succedem generații și ne credem minunați”

Moartea universului redă un sfărșit termic prin care soarele și stelele se sting, universul se prăbușește sub puterea gravitației, apocalipsa creștină dispare. Principiul divin care a stat la baza creației ”Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate” reunește pe Unul – divinitatea și pe Una – care este moartea.Viața umană este un bâlci al deșertăciunilor, existența ei este iluzorie și efemeră, peste toate tot o lopată de tărână se depune.

În Scrisoarea I întâlnim cosmogonia care se inspiră din brahmanism:

”La început, pe când ființa nu ar, nici neființă,

Pe când totul era lipsit de viață și voință,

Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns,

Când pătruns de sine însuți odihnea cel nepătruns,

Fu prăpastie? Genune?………”

” Fu prăpastie? Genune?………”trimit cititorul spre meditație, dar sunt și prezentări ale unei ipoteze, ipoteză privitoare la nașterea cosmosului. Cosmogonia este mai amplă, accentul acde pe trăsăturile procesului de geneză dar și spre moarte.Bătrânul dascăl este cel care subliniază condiția limitată a omului pe pământ:

”Iar lumea asta mare, noi copii ai lumii mici

Facem pe pământul nostru mușuroaie de furnici”

Luna este simbolul absolutului, este călăuzitor deschizător de drumuri,”voluptoasa ei văpaie” este focul purificator care asigură inspirația, părăsirea realului și intrarea în imaginar. Tot luna este cea care are păstrat în memorie începutul universului, e stăpâna mării, a universului uman. Marea este oglinda macrocosmosului, iar valurile sale par a fi oamenii care se avântă în viață dar pier.

Nașterea cosmosului are loc ca urmare a puterii geniului de a-și revela universul și timpul. Influențele care au stat la baza acestui poem sunt diferite; alături de Rig-Veda, filosofia lui Schopenhauer și a lui Kant l-au inspirat pe Eminescu. Cosmogonia este prezentată în șapte etape: apariția punctului, ruperea în fâșii, constituirea istorică a lumii, nașterea omului, lumea omului este microcosmosul, prezentul anticipează viitoarele stingeri, momentul stingerii. Eminescu descrie haosul în două feluri diferite: haosul primordial și haosul final.Eminescu pare că ne prezintă si teoria modernă prin care se spune că Universul a apărut prin Big-Bang. Concluzia acestei poezii este că geniul este o ființă vizionară cu trăsăturile titanului, prinsă în lumea pământeană, dar cu gândul spre ființa divină.

3.5. Mureșanu.

Mureșanu este o piesă d eteatru în fapt, o piesă de teatru în versuri, care prezintă legătura cosmos – mitic – divinitate, legată adânc de imaginea profanului, imagine care încearcă să sfideze legile universale, pentru ca mai târziu același profan să se alăture ordinii, să înțeleagă această ordine. Poezia ăncepe cu un tablou atemporal, mitic care se află la convergența dintre spațiu și timp:

“În turnul vechi de piatră cu inima de-aramă

Se zbate miazănoaptea … iar prin a lumei vamă

Nici suflete nu intră, nici suflete nu ies

Și somnul frate-al morții, cu ochii plini d-eres,

Prin regia gândirii ne’nființate trece

Și moaie lac de visuri aripa lui cea rece

Cu gând făr’de ființă a lumii frunte-atinge –

În minte fericirea, mizeria i-o stinge.”

Într-un timp limitat, situat undeva la miazănoapte, într-un loc interzis muritorilor se află turnul vechi de piatră guvernat de imaginea somnului, imagine care are rolul de a oferi omului euforia necesară existenței sale: ”În minte fericirea, mizeria i-o stinge”. Acum, profanul, răzvrătit și insensibil la ordinea universală rămâne imun la minunile și legile acestuia: ”Nimic e pentru mine, ce pentru ea e mult”. Această imunitate a profanului către sacru se pare că apare tocmai din înțelegerea acestuia, din înțelegerea începutului, a sfârșitului, a existenței în sine, a neșterii, a morții: ”Și clare-s pentru mine enigmele-ncâlcite”.

Totuși noțiunea de liber arbitru este supraevaluată de către om, impresia că omul este stăpân pe existența sa este nu este realitatea. Evoluția materială îl face pe om să excludă partea esențială a vieții – iubirea,fericirea – este ingredientul care transformă viața anostă în dorință:

”Nu cer de fericire în lume să am parte,

Căci fericirea lumii, inchipuiri deșarte”

Analiza societății umane și a existenței în sine arată o logică malefică, substratul cosmogonic fiind cel legat de conținut și nu de limitele existenței:

”Pământul? Proști de-o parte, de alta cei șireți.
Și patimilor rele aceștiia dau preț…
Nu merită nătângii să fie stăpâniți,
Sau pentru o idee să fie ei jertfiți?
Mai de dorit ce soarte pot ei să aibă-n lume
Decât să-i ducă-n lupte un mare, un sfânt nume?
Un nume! Ce-i mai mare decât un nume oare?
Pentru-un astfel de lucru se junghie popoare.

În mână de vei prinde-a istoriilor carte,”

Monologul ne duce spre principiile religioase creștine, spre maleficul diavolesc, spre tendința de a distruge umanitatea.Filosofia impusă de Satan, îl face pe individ să devină semi-demonic:

”Ce plan adânc!… ce minte! ce ochi e colo sus!
Cum în sămânța dulce a patimei a pus
Puterea de viață… Astfel frumosul plan
Un an de îl descarcă, l-încarcă iar alt an
Spre vecinică-mplinire… Și în ureche-mi bate:
Că sâmburele lumii e-eterna răutate!!
Cântați-o dar, popoară! În glasu-adânc al stranei
Voi mesteca legenda cea veche a Satanei.
O, Satan! geniu mândru, etern, al desperării,
Cu gemătul tău aspru ca murmurele mării…
Pricep acum zâmbirea ta tristă, vorb-amară:
„Că tot ce în lume e vrednic ca să piară…"
Tu ai smuncit infernul ca să-l arunci în stele.
Cu cârduri uriașe te-ai înălțat, rebele,
Ai scos din rădăcine marea s-o-mproști în soare,
Ai vrut s-arunci în haos sistemele solare…
Știai că răutatea eternă-n ceruri tronă,
Că secole nătânge cu spaimă o-ncoronă!
O, de-aș vedea furtuna că stelele desprinde,
Că-n cer talazuri nalte de negură întinde,
Că prin acele neguri demonii-n stoluri zboară
Și lumea din adâncuri o scutură ușoară
Ca pleava… Cerul cu sorii lui decade,
Târând cu sine timpul cu miile-i decade,
Se-nmormântează-n haos întins fără de fine,
Căzând negre și stinse surpatele lumine.

Neantul se întinde

Pe spațiuri deșerte, pe lumile murinde.
Văzându-te strigarea-aș de-un dor nebun cuprins:
Mărire ție, Satan, de trei ori, ai învins!
Atuncea mă primește prin îngerii pieirei,

………………………………………………….

…………………………………………………”

Pactul cu diavolul, așa cum apare și în literatura germană – poate de acolo s-a inspirat Eminescu – îl face pe individ să dorească să capete puteri, să aibe drept de vreație și de distrugere, dar nu se împlinește acest vis pentru că nici diavolul nu poate să dăsuiască asta:

”Mă-nvață și pe mine cuvântul nimicirei

Adânc, demonic,rece. Ti-o jur – astă știință

Eu aș stirga-o-n lume c-o cruntă ușurință”.

Acum individul, omul, Mureșanu este o ființă aflată la cumpăna timpului, la vama dintre somn și trezire, dintre viață și moarte. Acum, Mureșanu urmărește sâmburul lumii care este răul, invocă diavolul. Mureșanu nu se teme de moarte, o provoacă, dorindu-si ca prin moarte să aibă o viață mecanică fără substanță și fără nuanță.

Regele Somn apare într-un spațiu mitic, pe mările somnului Mureșanu este încoronat cu ramuri de fag, plutește într-o barcă trasă de lebedele sacre care sunt de fapt păsările sacre ale morților în mitologia nordică:

”A mării unde-albastre alunecă-nspumate
Și fulgeră-n cadență… O, dulce voluptate
A nopților… Acuma văd luntrea de departe
Cum cu-al ei plisc în brazde pe unde le împarte.
Călugăru-i… În manta-i înfășurat visează,
Al valurilor zgomot țâșnind îl salutează
Și lebede-argintoase pe planul mării-l trag,
Pe frunte-i e-mpletită o ramură de fag.

Plutind cu repejune sub palida lumină
A lunei… pe-nmiirea a undelor senină

…………………………………..

Nu știi cine e dânsa? Un capăt e de ață,
Din sufletul naturii care ni dă viață;
În orice ființă este, deși nu știi, ascete.
Nu poți să ștergi viața cu-al gândului burete…
Reneagă a ta viață, disprețuiește-o-n piept…
Din raze se încheagă și-ți vine înderept.
Renunți la fericire? dar ea-i un vecinic vis.
De fuge ziua vine când ochii ți-ai închis.
Oricât te scuturi, oame, nu-ți poți ieși din piele,
Căci te fac jucăria zburdălniciei mele.
Acopere tu ziua cu-a gândului tău ceață
Eu vecinic treaz, din visu-ți voi face o viață.”

Finalul est eunul așteptat, Chipul, Omul, Mureșanu este mântuit de demonia gândirii treze, își regăsește condiția primă și cedează puterii visului etern.

3.6.Gemenii.

În Gemenii, Eminescu impune o nouă viziune, o viziune aflată sub influența geto-dacilor. Poezia amintește de biblicii Cain și Abel, este descriptivă și episodică, pornește de la crima născută din invidia fraternă, dar la nivelul împărțirii puterii supreme, puterea regală. Brigbel, fratele lui Sarmis, nu dorește doar tronul acestuia, o dorește și pe soția lui pe Tomiris. Crima nu este prezentată în mod direct de Eminescu, dar gândurile lui Brigbel ne lasă să vedem în sufletul acestuia:

”Pe când c-un om în lanțuri de-i frate chiar, ce-mi pasă
Dacă-l împing în laturi? O cale luminoasă
Nainte-mi se deschide? L-am dat deci la o parte,
De-ale virtuții bunuri să aibă singur parte.
Ei! Lumea-i împărțită în proști și în șireți,
Iar patimelor rele viclenii le dau preț.
Sămânța roditoare se cade ca să sameni.
Ca să fii domn, se cade să-i iei adânc pe oameni.
Voiești ca să se-nchine cu toți l-a tale oase,
Atunci învie-într-înșii pornirea dușmănoasă,
Invidia și ura botează-le virtuți,
Numește-erou pe-un gâde ca fierul să-i ascuți,
Pe cel viclean și neted numește-l înțelept,
Nebun zi-i celui nobil și simplu celui drept,
Din patimi a mulțimii fă scară la mărire
Și te-or urma cu toții în vecinică orbire.”

Trecând de la profan la sacru, de la cotidian la spatiu sacru, cosmic trecerea cosmogonică este inversată față de celelalte poezii eminesciene. Cotidianul epocii este prezentat prin scăunarea unui alt rege, fratele mai mic în locul primului născut, iar spațiul cosmic aduce zeitățile și corpurile cerești la această înscăunare și la nunta sa. Simbolurile creștine și celșe dacice se îmbină în seria de simboluri care apar în prima parte a poeziei: ”Sarmis, Sarmis,Sarmis! Răsai de unde ești”.

Brigbel obține tot ceea ce dorește, inclusiv nevasta fratelui său.El crede că este superior fratelui său, dar cînd încearcă să se impună în fața lui Tomiris se lovește de realitatea crudă: nu doar refuz, ci și dezgust.

”Ea ar țipa și glasul în gât i se îngăima.

Ea îl sorbea cu ochii, deși murea de spaimă”.

Deși mort, Sarmis este viu ca spirit și pare că șoptește soției sale:

”Se clatin visătorii copaci de chiparos

Cu ramurile negre uitându-se în jos,

Iar tei cu umbra lată cu flori până-n pământ

Spre marea-tunecată se scutură de vânt!”

Sufletul chinuit nu este pregătit pentru a trece într-un nou plan evolutiv pentru că trebuie să rezolve probleme omenești, pământene.Natura pare să fie de acord cu cel ucis, dar cel care îl va răzbuna va fi chiar Brigbel, trăirile interioare ale acestuia.

În partea a doua a poeziei sacrul se îmbină cu profanul, marca cosmologică punându-si amprenta. Zamolxe, supremul zeu dac i-a parte la înscăunarea noului rege si la nunta acestuia

Tabloul prezentat este opulent, oameni și zei și aștrii participă la aceste două evenimente, dar personajul principal nu este brigbel, ci Zamolxe:

”Zamolxe, zeul vecinic, ridică a sa frunte

Și decât toată lumea de două ori mai mare,

Își pierde-n ceruri capul, în jos a lui picioare”

Sarmis își face apariția de dincolo de moarte, planul ireal se împreună cu planul real, iar întregul univers nu mai poate ignora actul criminal. Sarmis nu vrea să se răzbune doar pe Birgbel, ci și pe întreg universul, începând cu Zamolxe. Singura ferită de răzbunarea lui este Tomiris, dragostea pentru ea nefiind pierdută nici măcar în fața căsătoriei cu fratele său.

Răzbunarea vine sub forma unui blestem, măcinarea interioară a fratelui său, blestemat să se sinucidă din frica care îl macină în interior:

”Ci-n evii tăi, Zamolxe, tu n-ai creat vreodată
Un chip mai blând, mai gingaș decât ăst chip de fată!
Gândirea ta, divine, abia putu s-adune
Din mii minuni din lume o singură minune,
Căci numai ție singur îți fuse cu putință
S-unești atâta farmec cu-atâta necredință…
Dar nu ți-o cer, tot darul ți-l zvârl iar la picioare.
De-a lumii tale bunuri privirea azi mă doare…
Nici vin să-mi cer coroana, nici țara mea. O dărui
Fășii s-o rup-oricine și cum îi place-oricărui.
La ce-aș mai cere-o țară, în care nu-i credință,
Unde un frate pe-altul s-ucidă-i cu putință!
Rebel! făcuși din sceptru unealtă de ocară
Ș-ai dat tu însuși pildă din om să fie fiară.
Eu lumii trebuit-am, dar ție-ți trebui ea,
Să fie rea, smintită, coruptă, cum o vrea,
Tu ești din a ei milă stăpân și s-o urmezi
Tu trebui, ca mai bine în scaun să te-așezi;
Ca nu de vro suflare pe dânsul să te clatini
Căta-vei să iei ochii prostești cu nouă datini.
Din Sybaris vei strânge bătrâni cu bărbi boite,
Ca neamului să-i deie naravuri mai spoite,
S-arate cum moșnegii, îmbălsămiți ca mumii
Întrec și tineretul în scandelele lumii!
Strămoși pierduți în veacuri, rânduitori de cete,
Coroana mea ș-a voastră e plină azi de pete.”

Tema cosmogonică este prezentată în ambele poezii, cu tentă cosmologică diferită. În Mureșanu poetul pornește de la un monolog filosofic, iar în Gemenii de la o actiune, dar concluzia este dată de faptul că facem parte dintr-un univers pe care nu-l putem înțelege pe deplin, dar evităm să intrăm pe făgașil normal

3.6. Sărmanul Dionis.

Nuvela Sărmanul Dionis se încadrează în galeria nuvelelor cu influențe cosmogonice, cu influențe romantice, iar erou este un geniu persecutat de soartă și marginalizat de de societatea indiferentă. Influențele vin din basmele în care erou este adesea orfan, ignorat de toți, dar este o persoană excepțională. Condiția de sărman a lui Dionis este de fapt o deghizare a sacrului în profan, nimeni nu poate bănui că Sărmanul Dionis, un copist din București, fiul unei văduve are capacitatea de a cuprinde în gândire o lume bogată, de se transpune într-o lume paralelă, în alte epoci.

În lumea profană sărăcia este compensată cu bogăția trăirii ca în vis. Înfluențat de Schopenhauer la care timpul și spațiul sunt manifestările substanței regenerabile veșnic.Într-o seară ploioasa se scufundă în citirea unei cărți, cartea de astrologie împrumutată de la Riven.Pentru a descifra învățăturile lui Ruben, Dionis este nevoit să se întoarcă în timp sub chipul unui călugăr Dan.

Aflat sub ochiul de foc al triunghiului și proverbului scris în araba veche, Dan pornește în călătoria cosmică în lună alături de Maria iubita sa. În acea călătorie Dan încearcă să dezlege enigma universului, enigma ochiului din triunghi, chiar încearcă să se considere părintelele Univesului, Dumnezeu chiar, dar asta îi aduce prăbușirea.

Din tot acest vis nu rămâne decăt dragostea pentru fata de vizavi, cu care se căsătorește astea fiin singura împlinire a visului său.

În nuvelă găsim dedublarea personajelor: Dan-Dionis, Ruben-Riven, copila blondă-Maria. Dionis-Dan este chiar poetul, dar care gîndește altfel însă păstrează stările sufletești ale autorului. Dionis este orfanul copist îndrăgostit fărăr speranță, iar Dan este animat de patima luciferică de a aparține unui anumit romantism, unei anumite lumi. Dionis visează o întâmplare fantastică în care își dezvăluie setea de cunoaștere, iar cunoașterea formulelor magice care îl ajută să migreze în spațiu și timp îi dau senzația puterii absolute asupra Universului. Ruben-Riven este ispititorul Satana, dar și cel care îl ajută să-și depășească condiția de muritor. Zborul cosmic, setea de absolut, revolta luciferică și damnarea eroului sunt elementele specifice unei nuvele romantice.

Nuvela „Sărmanul Dionis" ilustrează spiritul eminescian, concentrând teme și motive fundamentale din literatura romantică universală, prezente în creațiile lui: Chamisso, Novalis, Th. Gautier, Poe.

G. Călinescu subliniază calitatea faustiană a nuvelei „fiindcă eroul recurge la o operație magică, întorcând filele astrologiei din șapte în șapte pagini (simbol numeric al facerii), spre a sili divinitatea să-i deschidă porțiile Absolutului". G. Călinescu apreciază faptul că Eminescu „strânsese informații proprii, peste ceea ce se găsea oriunde în cărțile de istorie a gândirii". T. Vianu, subliniind valorile stilistice ale prozei eminesciene, menționează faptul că poetul este mare artist în ceea ce privește zugrăvirea „vastelor perspective panoramice, a lucrurilor văzute de departe și de sus"-cum este cazul descrierii pământului și a peisajului lunar. De asemenea, Eminescu inaugurează în literatura română proza filosofică și fantastică, este creatorul basmului cult și al prozei de inspirație socială și erotică.

Nuvela „Sărmanul Dionis", publicată la sfârșitul anului 1872 și începutul anului 1873, în „Convorbiri literare" reprezintă o sinteză, ce anunță parcă, principalele teme și motive ale creației eminesciene, încununând creația scriitorului.

Concluzii.

Eminescu se încadrează singur în curentul literar al romanticilor, recunoscând înclinația sa de vizionar, scepticismul solitar și preferința sa pentru antiteză:

„ Nu mă-ntoarceți nici cu clasici

Nici cu stil curat și antic-

Toate-mi sunt deopotrivă

Eu rămân ce-am fost: romantic"

În ciuda acestei afirmații, Mihai Eminescu înclină uneori spre clasicism, prețuind profunzimea de gândire a anticilor prin promovarea idealurilor de bine, frumos și adevăr, prin aspirația către perfecțiune și echilibru, prin stilul clar, armonios, și prin ironia rece a rațiunii:

„Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi și nouă toate;

Ce e rău și ce e bine

Tu te-ntreabă și socoate;

Nu spera și nu ai teamă;

Ce e val ca valul trece;

De te-ndeamnă de te cheamă,

Tu rămâi la toate rece".

(Glossă)

Eminescu aspiră în permanență spre o artă ideală, care să transfigureze realitatea, fiind mereu preocupat să găsească acel cuvânt „ce exprimă adevărul".

„Și am visat odată să fiu poet. . . Un vis

Deșert și fără noimă ce merit-un surâs

De crudă ironie. . . Și ce-am mai vrut să fiu?

Voit-am a mea limbă să fie ca un râu".

(Icoană și privaz).

Viziunea sceptică eminesciană privind condiția poetului în lume, în societatea contemporană superficială, incapabilă să aprecieze arta adevărată, preocupată fiind de interese materiale, meschine este ilustrată în poezia „Criticilor mei".

„Ah! Atunci ea ți se pare,

Că pe cap îți cade cerul:

Unde vei găsi cuvântul

Ce exprimă adevărul?

Critici voi, cu flori deșarte

Care roade n-ați adus –

E ușor a scrie versuri

Când nimic nu ai de spus."

(Criticilor mei)

Poezia trebuie să exprime totdeauna adevărul vieții, sentimentele profunde trăite de poet, existența omului să fie singurul izvor al inspirației lirice:

„În zadar în colbul școlii,

Prin autori mâncați de molii,

Cauți urma frumuseții

Și îndemnurile vieții,

(…)

Nu e carte să înveți

Ca viața să aibă preț,

Ci trăiești, chinuiește

Și de toate pătimește

Și-ai s-auzi cum iarba crește".

(În zadar în colbul școlii)

În toată opera sa Eminescu a avut un crez artistic care l-a făcut nemuritor: arta eternizează creatorul. Complexitatea muzicală a tonurilor ca și cea a atitudinilor sufletești constituie aspectul cel mai încântător al acestui crez. Eminescu a introdus în literatură modelele cosmogonice, a valorificat în opera sa știința, filosofia, ritmul istoric al veacului, înțelepciunea anticilor, a abordat teme universale: timpul, cosmicul, infinitul, geneza sau prăbușirile comsmice, luna, soarele, stelele ,luceferii,cerul,zborul, haosul, muzica sferelor.

Caracterizarea generală a creației eminesciene – în planul ideatic, al valorilor artistice și al originalității limbii o termin citind aprecierea lui G. Călinescu potrivit căreia: „Opera literară a lui Mihai Eminescu crește cu toate rădăcinile în cea mai bună tradiție și este o exponentă deplină, cu toate aspectele romantice, a spiritului autohton". Se poate afirma că poetul reprezintă piscul cel mai înalt al romantismului românesc, de la sfârșitul secolului al XlX-lea, precursor, în același timp, al poeziei moderne de la noi și din Europa.

Bibliografie.

Romul Munteanu. La civilisation des livres. Litterature roumaine, litterature europeenne, Editions Univers Bucarest, 1976.

Edgar Papu. Din clasicii noștri. Contribuții la ideea unui protocronism românesc. Editura Eminescu. București. 1977.

Viața românească, 1938. nr. 10

E. Lovinescu. Critice. Ediție îngrijită și prefață de Eugen Simion. Tabel cronologic de G. Gheorghiță. BPT. Editura Minerva. București. 1979.

V.L. Saulnier. La Litterature francaise du Moyen Ige, de la renaissance, du siecle classique, du siecle philosophique, du siecle romantique. 1964.

M. Kogălniceanu. Scrieri alese. II. ESPLA. București. 1955.

Zoe Dumitrescu Bușulenga. Itinerarii prin cultură. Editura Eminescu. București. 1982.

G. Călinescu. Sensul clasicismului. Revista fundațiilor regale. 1946. nr. 2.

Tudor Vianu. Opere. I. Editura Minerva. București. 1971.

E. Lovinescu. Memorii. II. Scrisul românesc. Craiova.

Mihai Eminescu. Luceafărul. Tabel cronologic, prefață, comentarii și bibliografie de Marin Mincu. Editura Albatros. București. 1978.

D. Popovici. Ideologia literaturii lui I. Heliade Rădulescu. Editura Cartea Românească. 1935.

Paul Cornea. Originile romantismului românesc. Editura Minerva. București. 1972.

Amita Bhose. Eminescu și India. Editura Junimea. 1978. Edgar Papu. Despre stiluri. Editura Eminescu. București. 1986.

G. Călinescu. Universul poeziei. Antologie cu o postfață de Al. Piru. Editura Minerva. București. 1971.

Mihai Eminescu. Poezii. Antologie, prefață, tabel cronologic și referințe critice de Aurelian Goci. Editura 100+1 Gramar, București, 2002.

Fănuș Brăileșteanu. Eseuri. Editura Dacia. Cluj Napoca. 1982.

G. Călinescu. Opera lui Mihai Eminescu. Editura Minerva. București. 1976. (I, II).

M. Eminescu. Poezii. Antologie și prefață de Eugen Simion. Editura Fundației Culturale Române. București. 1991.

Gaston Bachelard. Apa și visele. Eseu despre imaginația materiei. Traducere de Irina Mavrodin. Editura Univers. București. 1995.

Eugen Simion. Florina Rogalski. Daniel Cristea-Enache. Limba și literatura română, clasa a Xl-a. Editura Corint. 2002.

M. Eminescu. Literatura populară. Ediție îngrijită și prefață de D. Murărașu, tabel cronologic de Ion Crețu. PBT. Editura Minerva. București. 1979.

Vezi Mihai Eminescu. Despre cultură și artă. Ediție îngrijită de D. Irimia, Junimea, 1970.

Limba și literatura română. Editura Recif. Prof C. Bărboi, S. Boatcă, M. Popescu. 1995.

Limba și literatura română, C. Bărboi, V. Lișman, M. Popescu Editura Meteora Press, 2001, București.

Limba și literatura română pentru elevii de liceu, M. Badea ed. Regis, București, 2000.

Constanța Bărboi. Eminescu. O lume dăruită nouă. Ed. Capitoliu, București, 1994.

Zoe Dumitrescu Bușulenga. Mihai Eminescu. Creație și cultură. Editura Doina. București. 2000.

Tudor Vianu. Scriitori români. Ediție îngrijită de Cornelia Botez. Antologie, prefață și tabel cronologic de Pompiliu Mareea. Editura Minerva. București. 1970.

Vladimir Streinu. Clasicii noștri. Editura Tineretului. București. 1969.

Rosa del Conte. Eminescu sau despre absolut. Ediție îngrijită, traducere și prefață de Marian Papahagi. Cuvânt înainte de Zoe Dumitrescu Bușulenga. Postfață de Mircea Eliade. Editura Dacia. Cluj. 1990.

Dumitru Popovici. Poezia lui Eminescu (prefață de Ioana Petrescu. Editura Tineretului. București. 1969.

Titu Maiorescu. Critice. Ed. Minerva. București. 1984.

Zoe Dumitrescu Bușulenga. Eminescu și romantismul german. Editura Minerva. București. 1965.

Eugen Todoran. Eminescu. Editura Minerva. 1972.

Constantin Noica. Introducere la miracolul eminescian. Humanitas. 1992.

Constantin Ciopraga în „Eminescu, poetul nepereche", din volumul „Mihai Eminescu, Poezii". Editura Junimea. Iași. 1990.

Ion Dumitrescu, Metafora mării în poezia lui Eminescu, București, Editura Minerva. 1972.

Dumitra Irimia. Limbajul poetic eminescian, Iași, Editura Junimea. 1979.

George Munteanu. Eminescu și eminescianismul. Editura Minerva. București. 1987.

Aurel Petrescu. Eminescu. Originile romantismului. Editura Albatros. București. 1983.

Al. Piru. Satira eminesciană, în voi. Valori clasice. București. Editura Albatros. 1978.

Zoe Dumitrescu Busulenga „Eminescu. Viața” -ediție îngrijită de Dumitru Irimie, „Cuvânt înainte” Dan Hăulică, Ed. Nicodim Caligraful, Putna,2009

Luiza Marinescu „Mihai Eminescu„ – j.l. borges – interferențele lecturii postmoderne

Ion Dumitrescu, Metafora mării în poezia lui Eminescu, București, Ed.Minerva,1972

http://www.scribd.com/search?query=viata+lui+eminescu

Vezi Mihai Eminescu, Despre cultură și artă, Ediție îngrijită de D. Irimia, Junimea, 1970.

Ioana Em.Petrescu, Eminescu. Modele cosmogonice și viziune poetică, Ed.Minerva, București, 1979.

Dumitru Popovici, Poezia lui Eminescu (prefață de Ioana Petrescu). Editura Tineretului. București, 1969.

Bibliografie.

Romul Munteanu. La civilisation des livres. Litterature roumaine, litterature europeenne, Editions Univers Bucarest, 1976.

Edgar Papu. Din clasicii noștri. Contribuții la ideea unui protocronism românesc. Editura Eminescu. București. 1977.

Viața românească, 1938. nr. 10

E. Lovinescu. Critice. Ediție îngrijită și prefață de Eugen Simion. Tabel cronologic de G. Gheorghiță. BPT. Editura Minerva. București. 1979.

V.L. Saulnier. La Litterature francaise du Moyen Ige, de la renaissance, du siecle classique, du siecle philosophique, du siecle romantique. 1964.

M. Kogălniceanu. Scrieri alese. II. ESPLA. București. 1955.

Zoe Dumitrescu Bușulenga. Itinerarii prin cultură. Editura Eminescu. București. 1982.

G. Călinescu. Sensul clasicismului. Revista fundațiilor regale. 1946. nr. 2.

Tudor Vianu. Opere. I. Editura Minerva. București. 1971.

E. Lovinescu. Memorii. II. Scrisul românesc. Craiova.

Mihai Eminescu. Luceafărul. Tabel cronologic, prefață, comentarii și bibliografie de Marin Mincu. Editura Albatros. București. 1978.

D. Popovici. Ideologia literaturii lui I. Heliade Rădulescu. Editura Cartea Românească. 1935.

Paul Cornea. Originile romantismului românesc. Editura Minerva. București. 1972.

Amita Bhose. Eminescu și India. Editura Junimea. 1978. Edgar Papu. Despre stiluri. Editura Eminescu. București. 1986.

G. Călinescu. Universul poeziei. Antologie cu o postfață de Al. Piru. Editura Minerva. București. 1971.

Mihai Eminescu. Poezii. Antologie, prefață, tabel cronologic și referințe critice de Aurelian Goci. Editura 100+1 Gramar, București, 2002.

Fănuș Brăileșteanu. Eseuri. Editura Dacia. Cluj Napoca. 1982.

G. Călinescu. Opera lui Mihai Eminescu. Editura Minerva. București. 1976. (I, II).

M. Eminescu. Poezii. Antologie și prefață de Eugen Simion. Editura Fundației Culturale Române. București. 1991.

Gaston Bachelard. Apa și visele. Eseu despre imaginația materiei. Traducere de Irina Mavrodin. Editura Univers. București. 1995.

Eugen Simion. Florina Rogalski. Daniel Cristea-Enache. Limba și literatura română, clasa a Xl-a. Editura Corint. 2002.

M. Eminescu. Literatura populară. Ediție îngrijită și prefață de D. Murărașu, tabel cronologic de Ion Crețu. PBT. Editura Minerva. București. 1979.

Vezi Mihai Eminescu. Despre cultură și artă. Ediție îngrijită de D. Irimia, Junimea, 1970.

Limba și literatura română. Editura Recif. Prof C. Bărboi, S. Boatcă, M. Popescu. 1995.

Limba și literatura română, C. Bărboi, V. Lișman, M. Popescu Editura Meteora Press, 2001, București.

Limba și literatura română pentru elevii de liceu, M. Badea ed. Regis, București, 2000.

Constanța Bărboi. Eminescu. O lume dăruită nouă. Ed. Capitoliu, București, 1994.

Zoe Dumitrescu Bușulenga. Mihai Eminescu. Creație și cultură. Editura Doina. București. 2000.

Tudor Vianu. Scriitori români. Ediție îngrijită de Cornelia Botez. Antologie, prefață și tabel cronologic de Pompiliu Mareea. Editura Minerva. București. 1970.

Vladimir Streinu. Clasicii noștri. Editura Tineretului. București. 1969.

Rosa del Conte. Eminescu sau despre absolut. Ediție îngrijită, traducere și prefață de Marian Papahagi. Cuvânt înainte de Zoe Dumitrescu Bușulenga. Postfață de Mircea Eliade. Editura Dacia. Cluj. 1990.

Dumitru Popovici. Poezia lui Eminescu (prefață de Ioana Petrescu. Editura Tineretului. București. 1969.

Titu Maiorescu. Critice. Ed. Minerva. București. 1984.

Zoe Dumitrescu Bușulenga. Eminescu și romantismul german. Editura Minerva. București. 1965.

Eugen Todoran. Eminescu. Editura Minerva. 1972.

Constantin Noica. Introducere la miracolul eminescian. Humanitas. 1992.

Constantin Ciopraga în „Eminescu, poetul nepereche", din volumul „Mihai Eminescu, Poezii". Editura Junimea. Iași. 1990.

Ion Dumitrescu, Metafora mării în poezia lui Eminescu, București, Editura Minerva. 1972.

Dumitra Irimia. Limbajul poetic eminescian, Iași, Editura Junimea. 1979.

George Munteanu. Eminescu și eminescianismul. Editura Minerva. București. 1987.

Aurel Petrescu. Eminescu. Originile romantismului. Editura Albatros. București. 1983.

Al. Piru. Satira eminesciană, în voi. Valori clasice. București. Editura Albatros. 1978.

Zoe Dumitrescu Busulenga „Eminescu. Viața” -ediție îngrijită de Dumitru Irimie, „Cuvânt înainte” Dan Hăulică, Ed. Nicodim Caligraful, Putna,2009

Luiza Marinescu „Mihai Eminescu„ – j.l. borges – interferențele lecturii postmoderne

Ion Dumitrescu, Metafora mării în poezia lui Eminescu, București, Ed.Minerva,1972

http://www.scribd.com/search?query=viata+lui+eminescu

Vezi Mihai Eminescu, Despre cultură și artă, Ediție îngrijită de D. Irimia, Junimea, 1970.

Ioana Em.Petrescu, Eminescu. Modele cosmogonice și viziune poetică, Ed.Minerva, București, 1979.

Dumitru Popovici, Poezia lui Eminescu (prefață de Ioana Petrescu). Editura Tineretului. București, 1969.