Mihail Sadoveanu – Arta DE Povestitor In “baltagul”
MIHAIL SADOVEANU – ARTA DE POVESTITOR
ÎN “BALTAGUL”
CUPRINS
Argument
Capitolul I : Viața și opera lui Mihail Sadoveanu
Capitolul al II-lea: “Baltagul” – roman inițiatic, mitic, monografic
Capitolul al III-lea: Mihail Sadoveanu – Arta de povestitor
III.1. Personajele
III.2. Iubirea
III.3. Natura
III.4. Mit și tradiție
III.5. Limbajul
Capitolul al IV-lea: Metodologia studierii unui text narativ
IV.1. Studiul textului epic
IV.2. Metode activ-participative
Concluzii
Bibliografie
ARGUMENT
Am ales tema “Mihail Sadoveanu – Arta de povestitor” cu referire în “Baltagul”, deoarece, Mihail Sadoveanu este, alături de Creangă, unul din cei mai mari povestitori ai noștrii. În toată opera sa, Mihail Sadoveanu a evocat viața oamenilor legați de pământ și de obiceiuri, natura noastră, el fiind un pictor și un poet al naturii.
Prin prezenta lucrare de licență, nădăjduiesc să cultiv în sufletul elevilor dragostea pentru lectură și a gustului estetic, mai ales pentru operele autorului Mihail Sadoveanu, deoarece, interesul pentru lectură al elevilor, din zilele noastre, este destul de precar folosind frecvent calculatorul. Prin această lucrare, doresc să cultiv în sufletul elevilor dragostea pentru lectură, înțelegând importanța ei, astfel dezvoltându-și și îmbogățindu-și vocabularul folosind o exprimare elevată.
dimensiuni mari. Versul moto, “Stăpâne, stăpâne,/Mai chiamă și-un câne”(Sadoveanu,1971,5), argumentează viziunea mioritică a morții, căreia Sadoveanu îi dă o nouă interpretare, aceea a existenței duale ciclice, succesiunea existențială de la viață la moarte și din nou la viață.
Lucrarea este structurată în patru capitole și subcapitole care tratează: viața și opera lui Mihail Sadoveanu, cercetare pe textul “Baltagul”, arta de povestitor, evidențiind personajele, limbajul, iubirea, natura, mitul și tradițiile care se interferează pe parcursul întregului roman. În partea metodică, am tratat metodologia studierii unui text narativ, metodele activ-participative folosite, partea aplicativă, constând în predarea și evaluarea textului “Baltagul” la clasa a VIII-a.
Lucrarea vine în sprijinul cultivării receptivității literar-artistice a elevilor, cu referire special asupra universului operei epice în proză.
CAPITOLUL I
VIAȚA SI OPERA LUI MIHAIL SADOVEANU
Mihail Sadoveanu s-a născut la 5 noiembrie 1880 la Pașcani, ca fiu al avocatului Alexandru Sadoveanu și al Profirei Ursachi, fiică de răzeși din Versani. Urmează cursurile școlii primare în orașul natal, gimnaziul la Fălticeni, iar liceul la Iași. Debutează în revista “Dracu” din București cu schița “Domnișoara M. din Fălticeni” (1897), sub semnătura Mihai din Pașcani. Se căsătorește cu Ecaterina Balu (1901), cu care are 11 copii, iar în 1904 se mută la București, unde desfășoară o prodigioasă activitate literară. Moare la 19 octombrie 1961.
În anul 1904 are debutul editorial cu patru cărți: “Povestiri”, “Șoimii”, “Dureri înăbușite” și “Crâșma lui Moș Precu”, fapt pentru care N.Iorga numește acest an “anul Sadoveanu”. Publică aproape 100 de volume, între care: “Floarea ofilită” (1905), “Apa morților” (1911), “Neamul Soimareștilor” (1915), “Țara de dincolo de negură” (1926), “Hanu Ancuței” (1928), “Împărăția apelor” (1928), “Zodia Cancerului sau Vremea Ducai-Vodă” (1929), “Baltagul” (1930), “Creanga de aur”, “Locul unde nu s-a întâmplat nimic” (1933), “Frații Jderi” (1935-1943), “Nada Florilor” (1951), “Nicoară Potcoavă” (1952)
Mihail Sadoveanu a fost laureat al premiului Lenin decernat pentru întreaga sa activitate, al Premiului Academiei atribuit volumului “Povestiri”, al Premiului de Stat pentru “Nicoară Potcoavă”.
Mihail Sadoveanu a fost un prozator, în opera căruia găsim cele mai multe documente din viața noastră trecută și prezentă, și în același timp un poet, în înțelesul în care întrebuințăm acest cuvânt când vorbim, de pildă de Eminescu.
Ca nuvelist, Sadoveanu n-a dat drumul în lume unor tipuri populare, dar el știe ca nimeni altul să aducă în scenă oameni vii. Are o puternică viziune a gesturilor, prin care personajele își vădesc mișcările sufletului lor.
Un alt sentiment puternic din opera lui Sadoveanu e acel al trecutului, care, la acest scriitor, e îmbinat de cele mai multe ori cu acel al naturii. În această privință e caracteristic cel mai bun roman al său, unul din cele mai impresionante romane istorice, care are alte merite superioare și anume, “Neamul Soimarestilor”. Aici Moldova veche, cu zimbrii prin poieni cu asfințituri, cu castori care bat cu niște maiuri în inima pădurilor nesfârșite și tainice, ne dă impresia naturii abia zbârcită de apele potopului. Pentru Sadoveanu natura e pavăză nedespărțită a omului. Ochii și natura fac una până într-atât că n-ai ști să spui care din ele a robit sufletul celeilalte și dacă nu cumva o vrajă anume a dat amândurora un același suflet.
Întinderea naturii și liniștea globală îi dau lui Sadoveanu impresia melancolică a trecutului, iar trecutul îi dă impresia, tot melancolică, a întinderilor îndepărtate. Spațiul devine timp, măsurat în veacuri, și toată bucata este cântată pe aceeași cheie. Locul unde se desfășoară întâmplările povestite de Sadoveanu, atât cele din trecut, cât și cele de astăzi este Moldova, iar natura este oglindită în toate anotimpurile. Trecutul, Valea Moldovei și natura sunt cele trei izvoare mai însemnate și expresia cea mai obijnuită a melancoliei care dă un farmec atât de pătrunzător operei lui Sadoveanu.
George Călinescu spunea: “E precis ca un pictor flămând și inefabil, ca un muzician, contemplator al frumuseților lumii și naturalist plin de asociații și disociații asupra procesului biologic, un creator de atmosferă, un analist al sufletelor impenetrabile, al psihologiei puberale și al patologiei șenile, un dramaturg în proză, încordat, un cunoscător al individului și al colectivității, al grupurilor arhaice și al societății moderne, un înțelept oriental, vorbind în pilde și un critic al ordinii sociale nedrepte.”(Calinescu, 1961, 9-10)
Așa cum la vechii greci predomină cunoscutul antropomorfism al naturii, la scriitorul moldovean se precizează vederea inversă, aceea de cosmomorfism al omului. Simplele portrete fizice în “Frații Jderi” sunt captate de o optică desprinsă să vadă totul drept natură. Felul lor de viață exprimă de asemenea reproducerea la scară umană a formelor naturii.
Sadoveanu este expresia structurii mentale a obștilor țărănești aproape comunitare, lucrând aproape în devălmășie și a oierilor liberi trăind în comunități închise, într-o economie aproape de troc, gospodăria ajungându-și sieși. Mai exact el exprimă nostalgia comunităților țărănești, a obștilor devălmașe și, apoi, a răzeșimii libere, solidare, lovite de agresivitate moșierească, apoi de extinderea capitalismului rural.
Majoritatea personajelor scriitorului sunt pădurari, vânători, pescari, a căror muncă este individuală și se află la granița dintre necesitate și libertate. Ei sunt mai bucuroși să culeagă roadele unei naturi îmbelșugate decât să le smulgă uneia oștile prin efort organizat și de durată, adesea lipsit de satisfacție personală; profită de pe urma naturii, cu o abilitate nesăfârșită, dar sunt în fond incapabili de a o înfrunta și preface; ei sunt poeți ai meșteșugului pe care nu l-au învățat, ci se poate spune că l-au moștenit ca pe un dar; pun preț pe frumusețe , înainte de a pune pe eficiență; cred a trăi într-un paradis, idealizându-și condiția precară da existent, dar care e în fond un infern fără scăpare, fiind însuși tipul lor de activitate, exclude progresul.
Sadoveanu vrea să vadă uneori în pădurarii și vânătorii lui pe omul liber, dezalienat.
Tudor Vianu spunea:”Sadoveanu a notat cu multă precizie limba poporului, mai cu seamă pe cea a moldovenilor săi și, în această privință, numele lui poate fi alăturat de acel al marelui înaintaș, Ion Creangă”.(Vianu, 1941, 238-239)
Sadoveanu cultivă valorile inteligenței, nu ale unei inteligențe dialectice, ci ale uneia așezate, întemeiate bine pe aportul unor lungi verificări în timp. Personajul lui cel mai caracteristic e dominat de înțelepciunea adâncă și puțin sceptică a omului care confruntă orice situație de viață cu o enormă experiență personală, istorică, ascentrală. Toată opera lui Sadoveanu poartă însemnele înțelegerii, nu ale elanului.
Din perspectiva lui Sadoveanu, rațiunea este înțeleasă ca fiind substanțială, ca fiind esența universului, spiritului uman, adică progresiv. Opera lui este un vast spectacol al existenței noastre: în el întâlnim toate aspectele și manifestările vieții unui popor. Tot ceea ce cronicarii au neglijat să descrie, să comenteze, descoperim la Mihail Sadoveanu: narațiunea întreagă, sinteza posibilă prin unitatea și varietatea tuturor punctelor de vedere exprimate de toți povestitorii și care ne dau imaginea completă a epocii.
Mihail Sadoveanu nu comentează filozofia istoriei, durata și miturile ei, fenomenele sociale și politice, rememorează din perspectiva unui înțelept evenimentele cruciale, dă un înțeles nemaîntâlnit conflictelor morale, definește logica faptelor, le narează viața, ritualurile religioase, munca, obiceiurile, fenomenele naturale, oculte, istoria în desfășurare, vie, create din mers și judecată în același timp.
Sadoveanu e, în primul și ultimul rând, un vindecător al inimii omenești de sentimentul efemerității ei, ceea ce povestește el sunt o mie și una de nopți ale românilor. Povestirea sadoveniană oprește timpul, creând în jurul omului un spațiu magic care-l protejează. Eroii nu povestesc spre a-și ușura sufletul, ori spre a reda viața: ci pentru a se sustrage vieții și morții.
O fantezie muzicală, cum este aceea a lui Sadoveanu, complăcându-se în asimilarea lumii ca sonoritate și stare de suflet, va găsi tocmai în termenii abstracți, adică în aceea care prin lipsa lor de contur precis devin apți a adăposti impresia și afectul nelămurit, unul din principalele sale mijloace literare. Limbajul este în parte chiar conținutul operei, ca la Creangă, ca la Caragiale, o conduită a oamenilor. Descărcat de savoarea lingvistică, fondul se împuținează, căci ceremonia și ingenuitatea arhaică sunt în bună măsură figurate prin limbă. Este de notat că această limbă nu e valabilă pentru că e o acordare mai savuroasă a graiului moldovenesc.
Sadoveanu e un scriitor total, antinomiile sale sunt ale vieții, ale realului dialectic, ale unei civilizații întregi însumate într-o viziune globală. El are realismul unui Balzac și melancolia unui romantic, meditarea aspră a lui Miron Costin, voluptatea senzorială a unui Rabelais. E ca un pictor flămând și inefabil, ca un muzician, contemplator al frumuseților lumii și naturalist plin de asociații și disociații asupra procesului biologic, un creator de atmosferă, un analist al sufletelor impenetrabile, ale psihologiei puberale și al patologiei șenile, un dramaturg în proză încordat, un cunoscător al individulului și al colectivității, al grupurilor arhaice și al societății moderne, un
epic total obiectiv și un introspectiv fin, un înțelept oriental, vorbind în pilde, și un critic al ordinei sociale nedrepte.
În Sadoveanu avem, desigur, un puternic temperament liric. Caracterul epic al operei sale rămâne pur formal. Prin oricât de îndepărtate epoci ne-ar purta și prin oricâte mizerii ne-ar scoborî, talentul lui nu s-a putut obiectiva; în fața realității, el ia o atitudine de exaltare sau de înduioșare. În această formă intră în romanele lui “eroice” și nuvelele “realiste”; materialul omenesc nu trăiește o viață independentă, indiferentă, și cu multe aspecte, ci o viață dependentă de sufletul animatorului și, prin urmare, iluzorie. Căldura emotivă a poetului n-o poate însufleții decât o clipă; lipsită de dimensiunile realității, ernic temperament liric. Caracterul epic al operei sale rămâne pur formal. Prin oricât de îndepărtate epoci ne-ar purta și prin oricâte mizerii ne-ar scoborî, talentul lui nu s-a putut obiectiva; în fața realității, el ia o atitudine de exaltare sau de înduioșare. În această formă intră în romanele lui “eroice” și nuvelele “realiste”; materialul omenesc nu trăiește o viață independentă, indiferentă, și cu multe aspecte, ci o viață dependentă de sufletul animatorului și, prin urmare, iluzorie. Căldura emotivă a poetului n-o poate însufleții decât o clipă; lipsită de dimensiunile realității, ea se prăbușește apoi; rămân doar ca semn al unei combustiuni creatoare atitudinea și accentul al scriitorului.
Literatura lui Sadoveanu se integrează în cadrele mentalității și literaturii moldovenești. Dragoste de trecut și de imobilitate, dragoste de pământ, de boier și de țăran, contemplativitate, viu sentiment al naturii, dușmănie, instinctive față de evoluția firească a societății. Atât în descrierea boierului, cât și a țăranului, lirismul stă în atitudinea scriitorului; în regret față de formele sociale ce dispar și în duioșie față de factorii sociali oprimați. În afară de această atitudine, mijloacele de expresie artistică sunt încă realiste. Nu ne aflăm, deci, în fața unei idealizări propriu-zise; boierul lui Sadoveanu nu se ridică la spiritualizare și nu cunoaște idealitatea, lirismul lui e încătușat în forme pur materiale. Beția, bătaia, adulterul, dramele sufletești, rezolvate prin violente descărcări fizice, fac fondul acestei literaturi materialiste și pesimiste, prin lipsa liberei determinări și a intelectualității.
Dar dacă în descrierea omului lirismul lui Sadoveanu e prizonierul materiei și, lipsit de observație interioară, nu poate ajunge la creațiune, în descrierea naturii el se revarsă slobod. Sadoveanu este poate cel mai puternic poet al naturii pe care l-a avut literatura noastră. Senzația vizuală fiind la baza temperamentului său artistic, era și natural ca scriitorul să procedeze prin descripție; nu este vreun colț al Moldovei-de-Sus care să nu fi înmărmurit într-o pagină a operei sale. Descripția nu-i însă pur picturală, ci și umanizată; ea este, deci, esențial lirică; plasticul se însuflețește; cântă munții și pădurile, cânta izvoarele și câmpiile, cânta imobilitatea naturii moldovenești în emoția succesivă a acestui animator, care pe lângă culoare are și vibrație, pe lângă senzație are și fluiditatea armonică și ritmică a expresiei.
Prin elementele ei esențiale, literatura lui Sadoveanu, e, incontestabil, o literatură primitivă; de o parte, senzația directă, pur vizuală, încărcată de culoare, iar, pe de altă parte, exaltarea lirică; trecerea e bruscă și reacțiunea violentă; senzația nu-i oprită în cale de principiul disociativ al analizei, nu-i spiritualizată, nu-i clasată în vederea dreptei ei întrebuințări într-o constructivă mai vastă. Ieșită din unirea acestor elemente, formula literaturii lui Sadoveanu este cea a unui materialist liric; viața e cântată în funcțiile sale elementare, în instinct, în animalitate, fără preocupări ideale, încătușată în materie, adică în plasa tuturor contingențelor vieții cu măruntele ei nevoi. Deși încătușată în materie, adică în plasa tuturor contingențelor vieții cu măruntele ei nevoi, literatura lui Sadoveanu, nu pornește de la principiul observației; ea nu ajunge, deci, la creațiunea obiectivă. Romanele lui sunt evidente proiecțiuni lirice sau, când încearcă obiectivarea, sunt hotărât neizbutite.
Oricare i-ar fi arta, lirismul este însă o formă primitivă a expresiei emoțiunii estetice. Că în literatura lui Sadoveanu găsim elemente specifice, etice, este neînduios; dar și această identificare absolută îi determină natura de expresie imediată și elementară a sufletului moldovenesc.
Stilul sadovenian are câteva particularitați din care reiese farmecul și vraja pe care o degajă întreaga sa proză:
solemnitatea este dată de epitete, comparații, metafore elogiative, de preamărire a spiritului țărănesc sau a trăsăturilor comparabile cu ale personajelor mitologice;
arhaitatea – este ilustrată de folosirea arhaismelor fonetice, semantic și lexical;
muzicalitatea limbajului este ca o simfonie, ca o partitură intonată în care se aude o jeluire lină a doinelor, zgomotul strigătelor de război, gălăgia petrecerilor cu vin și lăutari, vaietele popoarelor învinse, dominate de vorbele apăsate ale domnitorului.
Sadoveanu plasează de multe ori întâmplările “în vreme veche” sau “în vreme adâncă”.
Mihail Sadoveanu , “Ceahlăul literaturii române”, cum l-a numit Geo Bogza, și “Ștefan cel Mare al literaturii române”, cum i-a spus George Calinescu, are o operă monumentală a cărei măreție constă în densitatea epică și grandoarea compozițională.
George Călinescu spunea: “Mihail Sadoveanu este totodată un scriitor pentru popor și un autor pentru intelectualii cei mai rafinați.” (Calinescu, 1941, 200)
BIBLIOGRAFIE:
1. Călinescu, G., (1961), Romane și povestiri istorice, București:Editura pentru literatură;
2. Călinescu, G.,(1941), Istoria literaturii române, București:Fundatia regală pentru literatură și artă;
3. Vianu ,T.,(1941), Arta prozatorilor români, București: Editura Contemporană..
CAPITOLUL AL II-LEA
“BALTAGUL”- ROMAN INIȚIATIC, MITIC, MONOGRAFIC
Romania “Baltagul” a apărut in1930, în perioada interbelică, și a stârnit, de-a lungul timpului, în cronicile literare ale vremii și în interpretările critice de mai târziu, nu numai o apreciere entuziastă, ci și multiple comentarii și puncte de vedere determinate, pe de o parte, de inspirația din baladă, pe de alta de caracterul detectivist al narațiunii.
Romanul are un moto care indică o sorginte mioritică, făcând trimitere la motivul fidelității (al câinelui) din balada populară: ”Stăpâne, stăpâne,/Mai cheamă ș-un câne” (Sadoveanu,1971,5). Numai că, spre deosebire de baladă, omorul s-a săvârșit deja, iar romanul eludează partea esențială a acesteia: testamentul ciobanului. S-ar putea remarca faptul că motivul mioritic dezvoltat ar fi cel al căutării sau al măicuței bătrâne. Este considerat un roman mitic, deoarece are la bază mitul pastoral din balada Miorița: conflictul economic între ciobani, urmat de moartea unuia dintre ei.
Opera este un roman monografic, întrucât prezintă viața și obiceiurile muntenilor sub toate aspectele: datini, tradiții, concepții despre viață etc.
Romanul “Baltagul” ilustrează lumea arhaică a satului românesc, sufletul țăranului moldovean ca păstrător al tradițiilor și al specificului național, cu un mod propriu de a gândi, a simți și a reacționa în fața problemelor cruciale ale vieții.
Romanul are un caracter inițiatic, pentru că unul dintre personaje – Gheorghiță – străbate drumul cunoașterii, se maturizează treptat prin experiențele acumulate.
Este o specie a genului epic în proză, de mare întindere, cu o acțiune complexă, desfășurată pe mai multe planuri și la care participă numeroase personaje.
Titlul este simbolic, întrucât în mitologia autohtonă baltagul este arma magică și simbolică menită să împlinească dreptatea, este o unealtă justițiară. Ea este în basmele populare, furată de zmei și redobândită de personajul pozitiv. Principala trăsătură a baltagului este că, atunci când este folosit pentru împlinirea dreptății, acesta nu se pătează de sânge.
Cuvântul”baltag” poate veni și de la grecescul “labrys”, care înseamnă secure cu două tăișuri, dar și labirint. În romanul nostru este vizibil simbolul labirintului ilustrat de drumul șerpuit pe care îl parcurge Vitoria Lipan în căutarea soțului, atât un labirint interior, al frământărilor ei de la neliniște la bănuială, apoi la certitudine, cât și un labirint exterior, al drumului săpat în stâncile munților pe care îl parcursese și Nechifor Lipan.
Structurat în 16 capitole, romanul evidențiază trei idei esențiale:
-primele 6 capitole cuprind așteptarea femeii dominante, de neliniște și speranță, de semne rău prevestitoare, se prezintă gospodăria Lipanilor, oamenii și obiceiurile locului;
-capitolele 7-13 ilustrează căutările Vitoriei pe drumul parcurs de Nechifor Lipan, în care sunt trimiteri la obiceiuri și tradiții ( botez, nuntă), precum și descrierea locurilor abrupte ale munților.
-ultima parte (14-16 capitole) evidențiază găsirea rămășițelor pământești ale lui Nechifor, ritualul înmormântării, demascarea criminalilor, înfăptuirea actului justițiar, și ideea de ciclicitate existențială a vieții către moarte și din nou la viață, “le-om lua toate de coadă de unde le-am lăsat”.(Sadoveanu,1971,180).
Romanul începe cu o prezentare a locuitorilor de la munte, din satul Măgura Tarcaului, a trăsăturilor de character, generate de traiul în locuri stâncoase. Încă din incipientul romanului, povestirea hazlie, spusă de Nechifor Lipan la chefuri despre darurile făcute de Dumnezeu oamenilor la facerea lumii, scoate în evidență faptul că muntenilor, ajunși prea târziu, Dumnezeu nu le mai poate da decât o inimă bună și mai ales “muieri frumoase și iubețe”.(ibidem,8)
Vitoria, nevasta lui Nechifor, își amintea de această poveste, pe care obișnuia să o spună bărbatul ei la petreceri. Ea trăia închisă în sine spaima că ceva rău s-a întâmplat cu bărbatul ei, deoarece plecase la Dorna să cumpere o turmă de oi, apoi să le ducă la iernat și nu se mai întorsese acasă, nici nu dăduse de știre.
Neliniștită, Vitoria a cerut sfatul preotului din sat, a mers apoi și la baba Maranda, vrăjitoarea satului. Dar, nici vorbele preotului, nici viziunile vrăjitoarei, nu au convins-o pe munteancă, hotărându-se de a porni în căutarea lui Nechifor, deoarece o mulțime de semne prevestitoare o îndeamna la drum: l-a visat pe Nechifor întors cu spatele trecând o apă neagră, cocoșul a cântat cu ciocul spre poartă, ”semn de plecare”,(ibidem,21) iar “nourul către Ceahlău e cu bucluc”.(ibidem,18).
A pus ordine în gospodărie ,cu o luciditate impresionantă: pe Minodora o dus-o la mănăstire, a văndut agoniseala pentru a face rost de bani pentru drum, a lăsat argatului cele de trebuință și porunci pentru timpul cât va lipsi. I-a facut fiului ei, Gheorghiță, un baltag nou și împreună au plecat în cautarea lui Nechifor, urmând întocmai drumul parcurs de acesta. Au întreabat peste tot, pe la hanuri și pe oameni, de “bărbatul cu căciulă brumărie și cal negru țintat”(Sadoveanu,1971,96). Din aproape în aproape, ea a aflat că la Vatra Dornei, Nechifor, a cumpărat trei sute de oi și a pornit împreună cu ciobanii să le coboare la iernat. Împreună cu el se găseau încă doi munteni, care îl rugaseră să le vândă o sută de capete, lucru pe care Lipan l-a primit cu bucurie, căci aceștia doi erau cunoștințe vechi. Vitoria Lipan a urmat drumul spre Păltiniș, Broșteni, apoi Borca, loc în care turma a părăsit apa Bistriței, ajungând la Sabasa. A trecut punțile de piatră ale Stânișoarei, poposind la Suha, unde a constat cu mirare că aici nu mai ajunseseră trei ciobani, ci numai doi și i s-a părut limpede că între aceste două localități s-a petrecut omorul. Așa că s-a întors la Sabasa și a găsit în ograda unui gospodar câinele bărbatului ei. L-a luat, gândindu-se că acesta o va ajuta să dea de urma lui Nechifor. Într-adevăr, călăuzită de Lupu, Vitoria a găsit osemintele lui Lipan în prăpastie, prăvălit acolo de-o lovitură piezișă de baltag. Cu o luciditate și stăpânire de sine extraordinară, a împlinit datinile necesare pentru mort, a chemat autoritățile să constate crima, iar gândul ei s-a îndreaptat spre înfăptuirea dreptății, demascarea și pedepsirea ucigașilor.
A întins o capcană îndreptând mereu atenția asupra unui “al treilea” , care l-ar fi putut ucide. Faptul că atât Bogza, cât și Cuțui, au negat că ar fi fost cineva de față, măcar unul dintre ciobani, i-a învinovățit pentru că uitaseră sau nu știau că tranzacțiile comerciale între oieri în lipsa autorităților se făceau întotdeauna cu un martor. Nici măcar subprefectul care cercetează cazul nu a înțeles, pentru că nu cunoaștea aceste obiceiuri.
Profitând de cearta celor două neveste, a lui Bogza și a lui Cuțui, Vitora le învrăjbește și mai mult și culege informații, doar pentru ea, pentru autorități nu sunt dovezi.
Scena parastasului este organizată exact în scopul autodemascării celor doi, dar și a răzbunării morții lui Nechifor. Vitoria a intuit că Bogza este ucigașul, pentru că Ilie Cuțui era prea fricos, și a istorisit cum crede ea că a fost ucis Nechifor. Însă, anterior, avusese grijă să-și înarmeze băiatul cu baltagul lui Bogza, sub pretextul că seamănă cu al lui. Era, de fapt, arma crimei. Bogza s-a piedut cu firea și s-a repezit la Gheorghiță, dar a cazut pălit în frunte de baltagul flăcăului și mușcat de Lupu.În cele din urmă, făptașii au mărturisit crima și au fost luați de autorități.
Vitoria s-a întors la ale sale, gândind că are o fată de măritat, și-a planificat împlinirea în timp a celor cuvenite pentru memoria lui Nechifor Lipan, după care viața o sa-și reia cursul normal, “și le-om lua de coadă toate câte le-am lăsat”.(Sadoveanu,1971,180).
Alexandru Piru spunea: “Restituirea valorilor morale ale vechii civilizații românești este și tema din Baltagul, mic epos al transhumanței, dar și elogiu al recuperării dreptății, narațiune a răzbunării unei crime, a uciderii, ca în Miorița, a unui cioban de către tovarășii lui.nevasta lui Nechifor Lipan, Vitoria, nu tolerează ca ucigașii să rămână nepedepsiți și mortul neîngropat. Urmând itinerariul bărbatului ei statornic de veacuri, energica femeie ajunge drept la țintă și împacă destinul, oficiind cuvenitele rânduieli. Deși timpul acțiunii e aproape de zilele noastre, există tren și telefon, întâmplările au caracter mitic, conduita Vitoriei opunându-se radical practicilor civilizației de tip filistin, mercantil.(Piru, 1981, 134).
Capitolul I:
Vitoria Lipan, care presimte că ceva rău s-a întâmplat cu bărbatul ei, Nechifor Lipan, om harnic și gospodar al satului Măgura Tarcaului, era neliniștită și îngrijorată, deoarece Nechifor, plecat la Dorna să cumpere o turmă de oi, nu se întorsese cum ar fi trebuit și nici nu dăduse vreo știre. Portretul fizic al femeii este conturat succint – “ochii ei căprii, în care parcă se răsfrângea lumină castanie a părului, erau duși departe” (Sadoveanu,1971,9) – sugerând tulburarea interioară a femeii. Ea încerca să pătrundă cu gândurile până la Nichifor, dar îi auzea în minte numai glasul și “nu putea să-i vadă chipul”(ibidem,10,) ceea ce îi sporea neliniștea.
Sadoveanu face și un scurt portret al locuitorilor de pe aceste meleaguri stâncoase și abrupte, din care cauză viața lor era foarte dificilă. Muntenii își câștigau traiul zilnic “cu toporul ori cu cața”,(ibidem,10) umblând cu turmele de oi pe cărările înguste și periculoase ale munților și de aceea nevestele rămâneau văduve “înainte de vreme”(ibidem,10). Casele lor se aflau “la locuri strâmte între stânci de piatră”(ibdem,8), iar asupra lor “fulgeră, trăsnește și bat puhoaiele”(ibidem,8). Dumnezeu le-a dat muntenilor să stăpânească ce au și în plus le-a adăugat “o inimă ușoară ca să vă bucurați cu al vostru. Să vă pară toate bune, să vie la voi cel cu cetera, și cel cu băutura, să aveți muieri frumoase și iubețe”.(ibidem,8) Satul, Magura Tarcăului este risipit pe sub păduri de brad, căsuțele sunt “șindrilite între garduri de răzlogi “(ibidem,9), iar printre stânci curge pârâul Tarcăului.
Autorul prezintă concis starea materială și componența familiei Lipan. Vitoria și Nechifor aveau atâta avere “ cât le trebuia”(Sadoveanu,1971,11) și, din cei șapte copii “cu cât îi binecuvântase Dumnezeu”(ibidem12),, mai trăiau doi: o fată, Minodora și un băiat, Gheorghiță, ceilalți muriseră de “pojar” (ibidem,12) sau de “difterie”(ibidem,12). Gheorghiță se îmbolnăvise pe la patru ani, de “hitropică”(ibidem,12), dar preoții “i-au făcut sfintele masle”(ibidem,12), mama “l-a vândut pe fereastră”(ibidem,12) unei țigănci bătrâne, luând pentru el ca preț “un bănuț de aramă” (ibidem,12), iar țiganca i-a descântat ca să nu se mai îmbolnăvească niciodată și i-a schimbat numele în Nechifor, dar mama lui tot Gherghiță îi zicea.
Vitoria se gândea la fiul ei, care era dus la Jijia, după cum poruncise Nechifor și care trebuia să stea acolo până când ajungea tatăl ca să plătească cele cuvenite. Dintr-o scrisoare primită de la Gheorghiță, Vitoria a aflat că bărbatul ei nu dăduse vreun semn nici acolo. De aceea, venirea poștașului în ziua următoare o bucurase puțin, pe Vitoria, sperând că scrisoarea este de la Nechifor, dar părintele Dănilă a citit amuzat cartea poștală, deoarece ea cuprindea câteva versuri, pe care feciorul dascălului Andrei i le scrisese Minodorei: “Frunzuliță de mohor./ Te iubesc si te ador,/ Ghiță C. Topor”.(ibidem,15) Vitoria s-a mâniat cumplit, “a judecat-o și-a osândit-o cu vorbe amărâte și ascuțite”(ibidem,15) pe fiică-sa, pentru că scrisoarea era adresată “domnișoarei” (ibidem,14) Minodora, ceea ce ar însemna că fetei nu-i mai place “catrința și cămașa”(ibidem,15). Puternic înrădăcinată în credințele strămoșești, Vitoria s-a supărat îngrozitor la gândul că fata ei s-ar putea îndepărta de tradiție și a amenințat-o: “Îți arăt eu coc, valț și bluză, ardă-te para focului să te ardă! Nici eu, nici bunică-ta, nici bunică-mea n-am știut de astea – și-n legea noastră trebuie să trăiești și tu. Altfel îți leg o piatră de gât și te dau în Tarcău.”.(ibidem,15) Enervată la culme, mama i-a atras atenția fetei că a încălcat și alt obicei străbun, respectat cu sfințenie din vremuri străvechi: “Și să te mai prind că dai gunoiul afară în fața soarelui, cum ai făcut azi, că-ți pun la gât două pietre de câte cinci oca”,(ibidem,16) însemnând că o casă de creștini trebuie să întâmpine soarele în curățenie.
Frământându-se pentru întârzierea bărbatului ei, Vitoria credea că i s-a arătat primul semn rău, care “a împuns-o în inimă”(ibidem,16), atunci când îl visează pe “Nechifor Lipan călare, cu spatele întors cătră ea, trecând spre asfințit o revărsare de ape”.(ibidem,16).
Capitolul II
Îngrijorată din ce în ce mai mult din cauza bărbatului ei, Vitoria a observat că “brazii sunt mai negri decât de obicei”(ibidem,16), un alt semn rău prevestitor, care a făcut-o să suspine, în timp ce pregătea cina. Argatul pe care îl avea familia Lipanilor, Mitrea, care era om potrivit ca vârstră, “scund și cu ochii atrași”(Sadoveanu,1971,18), a vestit-o că anul acesta iarna va venii mult mai devreme, observând și el că norul dinspre muntele Ceahlău “e cu bucluc”(ibidem,18), toate acestea fiind superstiții în care oamenii credeau cu străjnicie. Mitrea i-a cerut stăpânei “tohoarcă, opinci si caciulă”(ibidem,18) pentru iarnă.
Iarna, o vestește și vântul care șuiera prin crengile mestecenilor și pădurea de brad care “clipi din cetini”(ibidem,19). Vitoria, a înțeles că vremea se tulbură și i-a poruncit Minodorei să facă focul în horn și să-i dea argatului ce a cerut.
Vitoria a interpretat și alte semne, care veneau dintr-o credință strămoșească înrădăcinată în mentalitatea ei. Atunci când cocoșul “se întoarce cu secera cozii spre focul din horn și cu pliscul spre poartă”(ibidem,21), femeia a înțeles că Nechifor nu a venit deoarece “cocoșul dă semn de plecare” (ibidem,21) și a rămas împietrită și gânditoare.
Minodora a făcut mamăligă, a răsturnat-o pe o măsută rotundă, apoi a tăiat-o pe jumătate. I-a dat lui Mitrea o bucată din ea și o “scăfiță de brânză” (ibidem,21) și cu ceapă. A așezat pe masă ouă fierte intr-o “strachină”(ibidem,21), apoi a întrebat-o pe mama dacă mănâncă, aceasta a clătinat din cap și a rămas adâncită în gânduri, privea afară dar nu vedea neastâmpărul “stiihiilor(ibidem,22).
Natura era învăluită în fumul ce se înălța de la case, vântul sufla, fulgii cădeau domol, iar sus, sub nori se auzea sunând padurea de brazi.
Minodora era însă preocupată de dragostea ei pentru băiatul învățătorului, căruia s-a apucat să-i răspundă la scrisoarea primită. Ea se gândea că “Jănică al lui domnu Mironescu” (ibidem,25) se pricepea să-i spună vorbe frumoase și o emoționa întotdeauna când se uita la ea “cu niște ochișori de drac, negrii ca două măsline”(ibidem,24). Vitoria a certat-o pe fată, care nu mâncase, sub pretextul că nici ei nu-i este foame,dar și pentru gândurile pe care le avea “la lunganul acela al dascăliței”(ibidem,22), cum îi spunea ea. Îi spune să-și vadă de ale ei, să-si scuture “perinile și lăicerele de zestre”(ibidem,22), căci avea de gănd să o mărite cu un “romăn așezat, cu casă nouă în sat și cu oi în munte”(ibidem,22).
Pentru că vremea se înrăutățise, Vitoria și-a strâs pe ea “bârneața”(ibidem,23), și-a pus în picioare “colțuni groși de lână sură” (ibidem,23) și ciuboțele.
Capitolul III
Încercând să găsească răspuns la semnele rau-prevestitoare, Vitoria s-a hotărât să se ducă la preotul Dănilă să-i ceară sfatul și să-i facă o scrisoare către Gheorghiță. A mers către biserică, care se afla “pe-un dâmb”(Sadoveanu,1971,25), iar în apropiere era gospodaria părintelui, cu multe case, “șuri și heiuri”(ibidem,25). Tot în apropiere de biserică se afla și casa babei Maranda, la care Vitoria merge mai târziu.
Ca să nu mai fie întrebată de unii și de alții despre Nechifor, ea a ocolit pe la crâșmă. A intrat pe ușa din spate și a cerut domnului Iordan, crâșmarul, hârtie și un plic pentru scrisoare. Crâșmarul era un bărbat cuviincios, “cu obrajii rumeni”(ibidem,26), un bărbat mare și gras.
Vitoria, a ajuns la casele părintelui, a intrat întâi la preoteasă, pe care a găsit-o “alegând scorțuri”(ibidem,26). Aceasta era o femeie palidă, slabă și înaltă, cu o voce suavă, plângându-se mereuca nu prea îi merge bine la munte. Ea era de la Prut, acolo unde era mai cald, soarele ardea cu putere, nu ca la munte.
Vitoria i-a sărutat mâna preotesei, cerându-i să-i spună unde este preotul. Acesta era un om înalt și gras, cu ochii mici și pătrunzatori. Părul îi era cărunt, împletit și strâns în coadă la spate. Avea dinții stralucitori care abia se vedeau de sub mustați.
Vitoria i-a spus parintelui necazul ei și l-a rugat să scrie o scrisoare către Gheorghiță.
Atunci, părintele a consolat-o, spunându-i că Nechifor n-a pățit nimic și că o întârzia pe la vreo petrecere, Vitoria îl contrazice, pentru că ea își cunoștea bine soțul, el poate “zăbovi o zi ori două, cu lăutari și cu petrecere, ca un bărbat ce se află; însă după aceea vine la sălașul lui. Știe că-l doresc și nici eu nu i-am fost urâtă”(ibidem,28). De data aceasta, el întârziase foarte mult, iar ea îl visase “trecând călare o apă neagră” (ibidem,29) și acesta-i semn că ceva rău s-a întâmplat cu Nechifor.
Preotul a încercat să o convingă ca să nu mai creadă în “eresuri” și să aștepte. El îi scrie
lui Gheorghiță, că din partea mamei, să vândă oi ca să achite banii pe care îi datora baciului Alexa din Cristești, iar de sfintele sărbători să vină acasă, “căci am nevoie de tine, fiind acuma tu singur bărbat la gospodărie”(ibidem,31). În timp ce preotul scria, Vitoria îl și vedea pe Gheorghiță, cu ciobanii, între oi, privindu-l și spunându-i vorbe apăsate.
Părintele îi promite că va face o slujbă și va citi la biserică pentru ca Dumnezeu “să facă lumină și are să-ți aducă pace”(ibidem,32). La plecare, a sărutat mâna părintelui promițându-i un berbecuț.
Capitolul IV
Vitoria a trecut pe lângă “țințirim”, iar pe întuneric a ajuns la baba Maranda, vrăjitoarea satului, despre care lumea spunea că ascunde la ea “pe cel cu nume urât”(ibidem,34). A întâmpinat-o o cățelușă cu un fel de “chelălăit ciudat”(Sadoveanu,1971,32) de parcă era “al unei dihănii de pe alt tărâm”(ibidem,32). Cățelușa vrăjitoarei era slabă, “cu urechi ciulite de liliac și cu ochii boldiți”, (ibidem,33). Baba i-a dat de înțeles că o aștepta, lucru de care femeia s-a minunat foarte tare. În “chilia scundă”(ibidem,33) a vrăjitoarei era miros de fum, flori uscate și o ladă mare zăvorâtă cu un lacăt atârnat în “bălămăli tari”(ibidem,34). Vitoria credea ca în cățelușă sau în acea ladă baba ținea pe “cel cu nume urât”.(ibidem,34) Lumea din sat era convinsă că dacă spui numele acela și nu-ți faci cruce cu limba, rămâi fără grai. Aceasta era o superstiție în care oamenii creadeau cu sfințenie.
Bătrâna, deși știa de ce a venit Vitoria la ea, a început a se plânge de traiul greu pe care îl ducea: “nimeni nu-mi leapădă un braț de lemne ori un pumn de făină”.(ibidem,34) După ce Vitoria i-a dat babei o sticlă cu rachiu pe care o luase de la d-nul Iordan, ghicitoarea i-a spus că Nechifor a ajuns la Dorna, unde trebuia să cumpere oi, dar și-a găsit “una cu ochii verzi și cu sprâncenele îmbinate, care s-a pus prag și nu-l lasă să treacă”,(ibidem,35) oferindu-se să facă vrăji ca să-l aducă înapoi. Vitoria a refuzat-o, pentru că vreoia ca mai întâi să facă “rugăciunile cele de cuvință la Maica Domnului”(ibidem,37), apoi să țină “post negru douăsprezece vineri în șir”(ibidem,37) și până atunci poate că vine și Lipan acasă.
Întoarsă acasă, Vitoria s-a împiedicat de Mitrea care dormea în curte. Acesta speriat, s-a trezit și crezând că-i “Cel cu coarne”(ibidem,390), a strigat ca să-l aducă pe popa Dănilă “să cetească și să stropească cu aghiazmă”(ibidem,39), mutându-se să doarmă de cealaltă parte a gardului.
Capitolul V
În apropierea sărbătorilor de iarnă a venit Gheorghiță, urmând “porunca mamei” (ibidem,40) și lăsând oile în seama baciului Alexa, deoarece Nechifor “nu se arătase încă acolo”(ibidem,39). Băiatul, era un flacău care semăna cu mama lui. Avea un zâmbet “ca de fată” (ibidem,40) și era la vârsta când începea să-i crească mustăcioara.
Mama îl iubea foarte mult primindu-l cu mare bucurie și sărutându-l pe obraji, emoționând-o până la lacrimi.
Gheorghiță le-a povestit cum plătise pe toată lumea, cum numărase și însemnase oile, pe care le-a scris apoi în registru, spre veselia baciului, care nu mai văzuse în viața lui “oi scrise în condică”(ibidem,41). Vitoria după ce i-a dat să mănânce “pită proaspătă”(ibidem,40) și pește afumat i-aspus și ea necazul ei: că nu are nici o știre de la Nechifor, că se sfătuise cu părintele și plătise slujbe, că se pregătește pentru un post negru, dar că visul pe care-l avusese îi mănicina sufletul.
Pădurea, care, era puțin ninsă se vedea sub cerul “însorit de moimă”(Sadoveanu,1971,40)
Băiatul s-a ridicat de la masă, s-a închinat, mulțumind lui Dumnezeu pentru bucate, apoi a plecat în sat să se întâlnească cu prietenii.
Vitoria s-a așezat lângă vatră și s-a închis din nou în ea. Bănuiala că s-a întâmplat ceva rău cu bărbatul său o devora ca “un vierme neadormit”(ibidem,43), căuta în interoirul ei lumina călăuzitoare: “Se desfăcu înce-încet de lume și intrase oarecum în sine”(ibidem,43). Concentrarea profundă a Vitoriei era atât de mare, încât pentru ea timpul stătea pe loc , fiind însemnat cu “vinerile negre, în care se purta de colo-colo, fără hrană, fără apă, fără cuvânt cu broboada cernită peste gură”(ibidem,43), pentru că ținea post negru. Sărbătorile de iarnă din anul acela, cu toate obiceiurile care o bucuraseră totdeauna, acum îi erau triste și străine.
Desprinsă de realitatea înconjurătoare, Vitoria “se socotea moartă, ca și omul ei care nu era lângă dânsa”(ibidem,44), ceea ce înseamna că de la bănuială ajunsese la certitudinea că s-a întâmplat ceva rău cu Nechifor. De aceea, ea s-a hotărât să se ducă la mănăstire la Piatra, luând cu ea pe Gheorghiță, pentru a se ruga sfintei Ana.
Gheorghiță era mâhnit, deoarece nu putea să se ducă a doua zi la horă în sat. Mama, ghicind la ce se gândea, i-a spus că la joc se va duce Minodora iar ei se vor duce la datoria lor. Băiatul nu înțelegea cum de mama sa ghicea gândurile lui: “Mama asta trebuie să fie fermecătoare, cunoaște gândul omului”(ibidem,45). Apoi, a pregătit cele necesare pentru drum, în timp ce se gândea la copilăria care a trecut: “Cum se risipește mireazma în ger, așa s-au dus toate”(ibidem,45), și la ceea ce o să-l aștepte dacă tatăl său nu va mai veni.
Mama, cu lacrimi în ochi, i-a spus că el îi va fi sprijin și și că “trebuie să te arăți bărbat”(ibidem,46).
Au plecat către Piatra, sâmbăta dimineața, la răsăritul soarelui. Vremea era bună, dar drumul era greu caci nu era pârtie făcută. Caii înaintau cu greu pe unde, Gheorghiță cu lopata de lemn răzbea troienele cu putere biruindu-le “ca pe-o ființă”(ibidem,46). Către seară au trecut pe un pod de gheață, apa Bistriței, ajungând la mănăstire unde slujea părintele arhimandrit Visarion.
Munteanca și-a scos cojocul la ușă și a intrat în mănăstire, a salutat sființii “cu mare înfrângere”(ibidem,47), închinându-se și spunând ceea ce avea pe suflet. A ajuns la icoana cea mare căruia i-a dăruit “năframa, c-un ban de argint legat într-un colț”,(ibidem,47) a îngenucheat, i-a sărutat mâna sfintei Ana si cu lacrimi în ochi i-a spus încet taina ei, visul pe care l-a avut, cerând ajutor si raspuns. Apoi, a trecut în partea stânga a altarului si a așteptat umilință “cu mâinile încrucșsate sub sâni și cu fruntea înclinată”(Sadoveanu,1971,47), să vină preasfințitul Visarion, starețul manăstirii. Acesta era un “ieromonah bătrân și uscat, cu barba albă”(ibidem,48), care a dus-o într-o cameră cu mese și podoabe alese.
După ce femeia i-a spus că soțul a plecat ca să cumpere oi și nu s-a mai întors, părintele a sfătuit-o să meargă la poliție și la prefectură pentru a face cercetări, apoi, să aștepte, pentru că sfânta Ana o să “puie cuvânt la scaunul Împărăției celei mari”(ibidem,49).
Capitolul VI
La începutul capitolului este înfățișată stăpânirea împărătească. Acolo vroia să ajungă Vitoria, unde “slujbași, primari, prefecți și polițai”(ibidem,50) se ocupau ca “toate să se facă după porună și să se scrie ce s-a făcut”(ibidem,50), cu totul altfel decât știa ea că se întâmplă la Tarcau, “unde oamenii trăiesc cum au apucat și cum îi taie capul”(ibidem,50).
A doua zi, după ce soarele a rasărit, mama și fiul s-au dus în iarmaroc la Piatra. S-au interesat la un han despre cum îl pot găsi pe domnul prefect,cel care se ocupa cu treburile care se petreceau “în hotarele ținutului”(ibidem,51).
Vitoria a ajuns acasă la prefect, gândindu-se cum să ”spuie cu vorbe mai potrivite întâmplarea”(ibidem,51). Ea și-l închipuie ca fiind un om bărbos, încruntat și care fumează din ciubuc, dar prefectul era un tânăr, “cu obrazul ras, cu părul scurt, pieptănat în două părți”(ibdem,51). Femeia i-a spus acestuia despre soțul ei.
Prefectul, când a aflat că Nechifor plecase de șaptezeci și trei de zile la Dorna să cumpere oi și de atunci nu mai trimisese nici o veste, i-a spus femeii că va porni o anchetă, deși el crede că “l-au prădat hoții și l-au răpus”(ibidem,52).
Vitoria, în sufletul ei știa că ceea ce a zis prefectul era adevărat și cu lacrimi în ochi a părăsit încăperea, căutând pe cineva care să-i scrie o “jalbă”(ibidem,54) despre omul ei, pe care să o lase la prefect. S-a oferit un moșneag să o ajute pentru o hârtie de cinci lei și-i aduce un “jalbar”(ibidem,55), un om “cu cizme lustruite, cu vărguță albă si cu nasul roș”(ibidem,55). Acesta, cand a auzit că Vitoria îi va da doar zece lei pentru jalbă, “se arătă disprețuitor”(ibidem,55), lucru care o face pe femeie să renunțe la jalbă și să-și pună nădejdea tot la sfânta Ana de la mănăstirea Bistrița, de la care așteaptă o lumină, care s-o călăuzească și să-i arate drumul pe care să meargă și să caute.
A mers la parintele Daniil Milieș pentru a-i scrie acea jalbă către stăpânire, deși ea
n-aștepta de la alții sprijin, era hotărâtă să plece în căutarea adevărului, ca să afle ce s-a întâmplat cu soțul ei: “Dacă a intrat el pe celălalt tărâm, oi intra și eu după dânsul”(Sadoveanu,1971,57)
Vitoria a pus ordine în gospodărie cu o luciditate impresionantă: pe Minodora a dus-o în data de 27 februarie, de ziua cuviosului părinte Procopie, la mănăstireaVăratecului, în grija unei călugărițe, care era sora mamei ei, a vândut agoniseala pentru a face rost de bani pentru drum, gândindu-se că o să-i lase argatului cele de trebuință și câteva vite în grijă.
Capitolul VII
Pe 9 martie, de ziua sfinților mucenici, Vitoria a participat la slujba făcută la biserica din sat de către părintele Daniil, s-a închinat la toate icoanele și mai ales “se curățise de orice gânduri, dorinți și doruri în afară de scopu-i neclintit”(ibidem,60).
Era o zi calduroasă, dupa multe geruri de iarnă, soarele îsi arăta razele făcând ca apa să curgă la streșinile caselor. Păsările se întorseseră “cu zboruri învăluite”(ibidem,60), croncănind prin brazi, ca să spargă cu ciocurile și să bată cu aripile “ouăle înghețate în faur”(ibidem,60).
La biserică, Vitoria a plătit părintelui “trei hârtii a câte douzeci”(ibidem,60) de lei, ca să se roage pentru calătoria ei, a făcut “metanie”(ibidem,60) și a sărutat lespedea de piatră.
Acasă, Vitoria i-a dat lui Mitrea câteva porunci în legătură cu gospodăria: să aibă grijă de vite, să mulgă laptele de la “vaca cea cu mânzat”(ibidem,61), mânzatului să-i pună “ragila cea cu cuie pe bot”(ibidem,61) ca să nu mai sugă, cu laptele, cu făina si cu celelalte merinde să se hrănească. Îl laudă, spunându-i că nu se așteaptă “la risipă de la un gospodar”(ibidem,62) ca el, îi spune că dacă întârzie și are vreo nevoie să meargă la părintele Dănilă, acolo unde îl trimite pe Gheorghiță să ducă hrana rămasă în gospodărie.
Deodată, în “bătătură”(ibidem,63) au venit trei oameni: părintele Dănilă, domnul Iordan- crâșmarul, și un negustor. Negustorul era înalt, subțire, cu barbă și mustăți, îmbrăcat în haine nemțești și cu “stropituri mărunte pe obraz”(ibidem,63).
Vitoria află că pe acel negustor îl chemă David și că era bun prieten cu bărbatul ei. Acesta avea han la Călugăreni, loc de popas pentru Nechifor Lipan, care găsea aici “o mâncare bună, un pahar de băutură și un pat de hodină”(ibidem,64). Femeia i-a arătat marfa pe care o avea de vânzare: ”burdufuri de brânză”,” păpuși afumate”(ibidem,64) și “piei de miel” (ibidem,64), i-a spus negustorului să o cerceteze, să o numere și apoi să pună “banii pe masă”(Sadoveanu,1971,65). Negustorul, după mai multe discuții, a admirat priceperea Vitoriei in tranzacțiile cu marfă, a numărat banii și i-a pus pe masă. Vitoria a luat banii și i-a dat părintelui Daniil, erau treizeci și opt de mii de lei, spre mirarea lui Gheorghiță, care se gândea că maică-sa se teme să n-o prade noaptea hoții, știindu-se că avea bani mulți asupra ei.
Soarele asfințea în înaltul cerului iar cele din urmă raze luceau în țurțurii de gheață. Văzduhul era plin de fumurile satului care suiau drepte în liniște.
Noaptea, Vitoria s-a trezit de răcnetul lui Mitrea care omorâse o dihanie de lup. Acesta venise la vite, dar Mitrea l-a doborât cu un “par greu de corn”(ibidem,68), pe care îl avea pentru nevoi. Atunci, bănuiala Vitorei se dovedise întemeiată, deoarece în acea noapte, pe lângă lup, încercaseră s-o calce și hoții, dar curajoasa femeie a luat pușca, “slobozi un foc”(ibidem,67) și atunci “două umbre omenești se depărtară în fugă, mistuindu-se în întuneric spre pădure”(ibidem,67-68). Atunci, s-a hotărât ca să ia și arma cu ea și l-a pus pe flăcău să o încarce.
Vitoria i-a comandat fiului ei un nou baltag, pe care l-a sfințit preotul și a doua zi, pe 10 martie, ea a plecat împreună cu Gheorghiță în căutarea lui Nechifor, urmând întocmai drumul parcurs de acesta.
Au trecut pe la crâșmă și l-au luat pe negustor. Când soarele a răsărit, ei erau departe de sat, de-a lungul pârâului, către apa Bistriței.
Cerul era “ca floarea de zlac”(ibidem,69) și pe zăpadă “fâșia austrul”(ibidem,69).
Gheorghiță avea în spatele coapsei drepte, baltagul, iar Vitoria avea pușca “dinapoia tarniței”(ibidem,69).
Capitolul VIII
Domnul David o sfătuiește să plece la drum având convingerea că Nechifor trăiește, deoarece astfel ea va avea puterea să-l caute. Munteanca are însă alte legi după care se conduce, pornise în aflarea adevărului “după semeni și porunci”(ibidem,73) și cu un scop bine definit. Întotdeuna vorbea cu ea :”Mai ales dacă-i pierit cată să-l găsesc; căci viu, se poate întoarce și singur”(ibidem,73).
Au ajuns la Bistrița, pe la amiază, când soarele mai strălucea încă iar apa curgea la streșinile caselor formând parcă “șiraguri de mărgele vii”(ibidem,74). Peste Bistrița era un “pod verde de ghiață”(ibidem,74) pe care treceau oamenii cu săniile și cu topoarele. La marginea pârâului era “o topliță”, în care apa strălucea “ca un cuibar al soarelui”(ibidem,74) și “bolborosea”(ibidem,74).
Pe malul apei călătorii au poposit și si-au odihnit animalele. Domnul David s-a dus să se întâlnească cu un negustor iar Vitoria și Gheorghiță au rămas să-i păzească marfa.
Într-un târziu s-a întors negustorul și le-a povestit că a aflat prețul cerealelor la Galați, la Hamburg si la Paris, dar că la Dorna nu fusese nimeni.
Au mers de-a lungul apei la deal, încet, pe când vremea era bună, era “moină” (Sadoveanu,1971,75). Munteanca era împăcată că are un așa tovarăș de drum în care vedea un “om trimes”(ibidem,75), deoarece îi era de folos, era ager și cunoștea toate locurile.
Călătorii au făcut un popas la Bicaz, la un han. Aici au îngrijit caii și au stat de vorbă cu femeia și cu crâșmarul de acolo. Ei îl cunoșteau pe Nechifor Lipan: “Era om vrednic și fudul”(ibidem,75), și-l amintea Donea hangiul. Tot de la el au aflat că fusese acolo toamna si plecase pentru a cumpăra oi de la ciobanii din Dorna.
Au plecat a doua zi, sâmbăta, deșii domnul David, fiind jidov, nu călătorea sâmbăta decât pe apă. De aceea a întârziat, dimineața, așteptând “a curge streșinile”(ibidem,77) și “a se topi omătul”(ibidem,77). Mergeau către Călugăreni, acolo unde avea casă negustorul.
Au mers având în stânga “umbra albăstrie a Ceahlăului nins”(ibidem,77). Acolo unde erau râpile însorite, unde urșii ies din peșteri și “fornăiesc la soare”(ibidem,77), unde vara cocoșii sălbatici zboară pe deasupra molizilor, lăsându-se apoi pe crengi pentru a ciuguli “cucuruzi”(ibidem,77).
Zăpada se topea astfel că pâraiele sunau “cu zvon de clopoței”(ibidem,77) și săreau pe stânci și gheață,apărând parcă din ele “arătări”, care jucau “cu rochițe și horhote de spumă”(ibidem,77).
Au ajuns la Călugăreni, acasă la domnul David, unde i-a întâmpinat soția acestuia. Aceasta era o femeie “în carne albă și-n bărbie revărsată”(ibidem,78), cu un glas “ca de cântec”(ibidem,78).
Vitoria și Gheorghiță au stat într-o “odăiță”(ibidem,78) caldă, unde băiatul a mâncat iar femeia a băut o ulcică de apă “ca să stingă o arșiță”(ibidem,78).
Pe fereastră se vedea Pitra Teiului acoperită cu zăpadă. Au vorbit despre povestea stâncii Piatra Teiului, dar și despre Nechifor și curajul lui. Vitoria a povestit despre cum au vrut odată să le ia “paralele”(ibidem,79) și “merindele”(ibidem,79) niște hoți, dar bărbatul ei i-a speriat cu baltagul.
Nevasta domnului David era evraică și nu vorbea prea bine limba lor, de aceea tot ce spunea ea traducea negustorul. De la ea a aflat Vitoria, că Nechifor a trecut în toamnă spre Dorna, singur, plecând noaptea și având la el bani.
Vitoria s-a retras, singură, închisă în ea și s-a gândit “la necunoscutul din nainte-i” (ibidem,81). L-a văzut parcă pe Nechifor, care era “tot mai în fund”(ibidem,81) iar peste el “se ravărsau ape de primăvară”(Sadoveanu,1971,81). A vrut să-l oprescă și să-i “cetească obrazul”(ibidem,81), ba chiar l-a strigat pe numele lui adevărat, Gheorghiță, de s-a speriat flăcăul care dormea. A vorbit înlăuntrul ei, deoarece avea să-i spună multe lui Lipan, aducându-și aminte de el, de aventurile lui dar și de vorbele, de zâmbetele si dezmiedările cu care o cucerea. Ea și-a dat seama că nu poate fi cu vreo femeie și l-a mai chemat o dată “cu toată ființa iertându-l pentru orice”(ibidem,82) dar el tot nu i-a răspuns.
Dimineața a plecat mai departe, ascultând sfaturile date de negustor și fiind atentă mai mult la recomandările privind banii, pe care i-a dat domnul David.
Au mers toată ziua până la Farcașa, iar spre seară au intrat în sat tocmai când soarele a asfințiț și a început să bată vântul aducând “vârtejuri de ninsoare”(ibidem,83). Au ajuns în dreptul unei biserici, au descălecat, s-au închinat și s-au gândit să caute gazdă.
Capitolul IX
În sat la Farcașa, Vitoria și Gheorghiță s-au amuzat pentru o pricină judecată de prefect cu niște jucători de zaruri care păcăliseră pe țărani.
Subprefectul se numea Anastase Balmez, era un “om negricios, cu capul mare”(ibidem,84). Avea căciulă “de astrahan”(ibidem,84) și haină “cu guler de vidră”(ibidem,84). Acesta a confiscat toți banii de la acei jucători pentru ai da primarului ca sa-i împartă la păgubiți.
Vitoria i-a spus subprefectului că este nevasta lui Nechifor Lipan, dar acesta i-a dat de înțeles că nu îl cunoaște.
Au mers mai departe, până când au ajuns la un adăpost, “o șandrama afumată”(ibidem,89), care era a unui moșneag pe nume Pricop. Acesta era “un bătrân cărunt, cu sprâncenele aspre”(ibidem,89), îmbrăcat cu un cojoc lung iar pe cap avea caciulă groasă de lână. Moș Pricop i-a poftit în casă unde era și baba lui, pe nume Dochia, le-a luat caii și i-a dus la grajd, spunând ca a doua zi îi va potcovi. În casă Vitoria și Gheorghiță și-au scos hainele groase, au stat “pe scăunașe”(ibidem,91) la foc și au băut rachiu în păhărele mici. Au aflat de la moș Pricop, că găzduise un muntean care avea “cal negru țintat în frunte(ibidem,91) și “căciulă brumărie” (ibidem,92) și care please noaptea la drum, deși el și baba Dochia insistaseră să rămână la ei. Moșul le-a spus că îi este drag să găzduiască oameni, să-i cinstească, fiind călători cu necazuri. Le-a vorbit despre acel bărbat, care zicea ca nu-i este frică să călatorească noaptea având “pistoalele încărcate în desagi”(ibidem,92) , și cântând “din solz”(ibidem,92) pentru a nu-i fi urât.
Atunci, Vitoria a recunoscut că acela fusese bărbatul pe care-l caută “și lepădă o picătură din păhăruț înainte de a bea rachiul”(Sadoveanu,1971,92) . Gestul ei ilustrează superstiția: se varsă o picătură de băutură pentru morți, dând astfel la iveală gândul că bărbatul ei nu mai era printre cei vii.
Capitolul X
Muntenii erau oameni “iuți și nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinți ca și-n ierni cumplite, plăcându-le dragostea și beția și datinile lor de la începutul lumii”(ibidem,92-93), de aceea, atunci când Vitoria și Gheorghiță au ajuns la Borca, sătenii i-au abătut din cale, ca să participe la o cumetrie. Vitoria a intrat la lehuză, a pus “rodim sub pernă”(ibidem,93) și bucățele de zahăr iar pe fruntea copilului a pus o hârtie de douăzeci de lei, apoi a închinat paharul de băutură către nași și “a sărutat mâna preotului”(ibidem,93).
Tot aici, Vitoria, vicleană și totodată isteață, le-a spus oamenilor că și-a cheltuit toți banii ca să trăiască în acea iarnă, pentru că nu și-a recuperat o datorie de la Dorna și că are noroc cu niște cunoscuți care ar putea să o împrumute ca să ajungă acolo unde și-a propus. Preotul a consolat-o, spunându-i că mai sunt și astfel de oameni răi, blestemați de Dumnezeu, care o să ajungă în iad la Caraoțchi.
La Cruci, cei doi călători au dat peste o nuntă. Oamenii de la nuntă erau îmbrăcați ca de sărbătoare: “în catrinți și bondiți”(ibidem,94), “mireasa și druștele cu capetele înflorite” (ibidem,94). Ei le-au dat să bea din ploscă în cinstea “feciorului de împărat și a slăvitei doamne mirese”(ibidem,94). Vitoria a luat plosca și a făcut urări miresei.
Femeia a considerat că e semn rău dacă au dat întâi de un botez și apoi de o nuntă spunând că “s-ar fi cuvenit să văd întâi nunta și pe urmă botezul”(ibidem,95). Oamenii de aici, ca și cei din Tarcău, se conduceau după “călindarul cel vechi de la începutul lumii pe care Domnul Dumnezeu l-a dat lui Adam”(ibidem,95) . Vitoria a întrebat dacă n-a trecut pe aici “un om de la noi călare pe un cal negru țintat în frunte și-n cap cu căciulă brumărie”(ibidem,96), dar nimeni nu-l văzuse.
Munteanca nu era supărată de întârzierile făcute, pentru că ea considera că-i mai bine să se amestece printre lume, ca să poată cerceta și pentru al învăța pe Gheorghiță cum să se ferească de oameni: să stea cu prietenii la vedere, decât cu dușmanii pe ascuns.
Au plecat mai departe cu credința că nimic rău nu li se vor întâmpla și or ”ajunge cu bine la locul oilor(ibidem,96)”.
Ajunși în “țara Dornelor”(Sadoveanu,1971,97), pe Vitoria o măcina ceva, presimțind că acum “avea să se aleagă o rânduială nouă a vieții ei”(ibidem,97).
Țara Dornelor era formată din așezări de sate, pe munți și pâraie. Erau “oameni frumoși și curați”(ibidem,97). Călătorii noștrii treceau și-i priveau cum petreceau la crâșmă si jucau de parcă venea “sfârșitul lumii”(ibidem,97).
Vitoria vroia să ajungă la Vatra Dornei, să-și găsească datornicii și de aceea i-a spus lui Gheorghiță să mănânce ceva călare, caci nu au timp de stat, era nerăbdătoare, nu mai avea “liniște și somn”(ibidem,97).
Când au ajuns la Vatra Dornei, era la amiază, zăpada se mai topise, apa curgea, semn că “iarna se risipea”(ibidem,98) peste văi și spre soare. Aici, ea se simțea parcă singură, în altă lume. A recunoscut la rasărit Pietrele Doamnei și Rarăul. Știa că de acolo veniseră ciobanii cu oile la Nechifor. Au întrebat pe un negustor care vindea “marfă de piele și fier”(ibidem,99), unde este iarmarocul. Au mers într-acolo și au poposit la un han. Apoi, s-au dus la un slujbaș care se ocupa cu vânzările de oi. Aici, cei doi drumeți au aflat că, în luna noiembrie, Nechifor Lipan cumpărase trei sute de oi de la Gheorghe Adamachi și Vasile Ursachi, fiind cea mai mare vânzare din tot târgul. Slujbașul își amintea că băuse “aldămașul”(ibidem,100) și că Nechifor vându-se apoi o sută de oi la doi munteni, pe care el nu-i cunoștea, dar știa că o luaseră spre Neagra.
Capitolul XI
Vitoria s-a hotărât să se întoarcă, așa cum a presupus că s-ar fi întors și Nechifor, luând drumul spre casă.
Era o zi friguroasă, vântul bătea către miază-noapte. Apa înghețase din nou, lumina abia pâlpâia “în dosul pâclelor”(ibidem,103). Cei doi călători mergeau tăcuți, parcă erau prin locuri pustii; chiar si crâșmele erau goale, pentru că oamenii stăteau în casă până când soarele va străluci din nou.
Au poposind la o crâșmă de la marginea Dornelor, și-au întrebat, de data asta, dacă n-au fost văzuți trei ciobani călări, dintre care unul “pe-un cal negru țintat”(ibidem,105), care conduceau “un cârd de trei sute”(ibidem,103) de oi, dar nimeni nu putea spune nimic. La următorul popas, crâșmarul, domnul Macovei, își amintește de “turmă de trei sute de oi și de trei oameni călări” (ibidem,106), precum și de cel cu căciulă brumărie, care îi cinstise cu rachiu pe ceilalți doi tovarăși și chemase preotul pentru sfințirea turmei.
Vitoria “simțea într-însa mare neliniște, dar și o putere mare”(Sadoveanu,1971,109), deoarece aflase primele informații despre soțul ei și se gândea că sfânta Ana îi dăduse o îndrumare bună. S-a grăbit spre Broșteni, trecând prin Păltiniș și Darmoxa, femeia nu s-a îndoit o clipă, că în curând își va găsi bărbatul, întrebând peste tot, deșii unii nu-și mai aminteau ce se întâmplase. La hanul cel mare din Broșteni, Vitoria a aflat că în afară de cel “cu căciulă brumărie”(ibidem,110), apărea un om “cu buza de sus despicată”(ibidem,110), care vorbea puțin, râdea mult și bea vârtos și al treilea, care “se purta ca o umbră”(ibidem,110).
Următoarele informații, Vitoria le-a căpătat la Borca, unde i s-a spus că turma o apucase “spre stânga, părăsind apa Bistriței”(ibidem,111), apoi la Sabasa, unde a dat de urme de oi și de cai. De aici muntele suia “cu cale șerpuită și cu punți de piatră peste prăpăstii”(ibidem,111) , era muntele Stânișoara. A odihnit caii sub o cruce numită: “ a Talienilor”(ibidem,112), unde Vitoria a simțit că pe aici trecuse și Nechifor și poposise în aceste locuri. Drumeții au coborât muntele, și s-au oprit în satul Suha, unde avea crâșmă domnul Iorgu Vasiliu, care părea un “om așezat, căci purta ochelari și scria într-un catastif”(ibidem,113), după cum le-a spus Neculăieș, băiatul de la domnul Toma, care i-a însoțit până acolo. Vitoria i-a dat băiatului “parale”(ibidem,112) pe care i le promisese și i-a mulțumit. Au intrat în crâșmă unde hotărâse să facă popas mai lung pentru a se odihni si a mânca.
În timp ce se ospătau cu pește și bere, băutură care nu-i plăcea lui Gheorghiță, Vitoria a încercat să afle informații, în obținerea cărora devenise “meșteră încercată și iscusită”(ibidem,114). Domnul Iorgu Vasiliu le-a spus că trecuseră mai întâi oile și ciobanii, apoi sosiseră și cei doi stăpâni, nu trei, cum susținea munteanca, mai ales că îi și cunoștea, pentru că erau de prin partea locului. Pe cel “cu buza crăpată”(ibidem,115) îl cheama Calistrat Bogza, iar pe celălalt, mai mărunt, Ilie Cuțui.
În mintea Vitoriei lucrurile încep să se limpezească: “În întuneric, începea să se facă lumină. La Sabasa fuseseră trei. Dincoace, peste muntele Stânișoara, la Suha, Nechifor Lipan nu mai era”(ibidem,116). Aici “trebuia să găsească ea cheia adevărului”(ibidem116). A simțit că sfânta Ana i-a dat un semn pentru că oprise vântul, “întorcându-l pe crângul său”(ibidem,116). Ea s-a gândit că nu este greu să dea de cei doi ciobani, caci puteau fi găsiți la casele lor “în valea din dreapta” (ibidem,116) sau “în valea din stânga”(ibidem,116).
Capitolul XII
Crâșmărița Maria i-a povestit Vitoriei că era puțin rudă cu Ileana, nevasta lui Calistrat Bogza și băgase de seamă că, de la o vreme, aceasta își schimbase obiceiurile, nu mai venea pe la ea, ci făcea alte vizite. De la cealaltă nevastă, Gafița Cuțui, care se credea “frumusețea lumii” (Sadoveanu,1971,118), Maria aflase că cei doi bărbați cumpăraseră oi multe “de la un oier de departe” (ibidem,119) și că îi puseseră “în palma toți banii”(ibidem,119).
Vitoria, cu o logică uimitoare, a dedus din cele aflate că numai cei doi, Bogza și Cuțui, pot să știe ce s-a întâmplat cu acel oier, de la care cumpăraseră turma. Domnul Iorgu Vasiliu se îndoiește că cei doi ar fi capabili de jaf, sau, mai rău, de crimă, că lumea îi știe gospodari și la locul lor. După ce s-au sfătuit cum să procedeze, au hotărât ca Vitoria să-i cheme pe cei doi la primărie, unde să fie întrebați despre Nechifor și despre cumpărarea oilor.
Maria l-a trimis pe Ghițișor, un flăcău slab, cu gâtul lung si cu pistrui pe obraz, acasă la Bogza si Cuțui, pentru a-i chema la primărie.
Crâșmărița Maria a însoțit-o pe Vitoria la primărie, care, “blândă și supusă”(ibidem,124), i-a întrebat pe Bogza și Cuțui, în fața primarului și a notarului, dacă știu încotro o luase bărbatul ei după ce îi plătiseră. Cei doi au recunoscut că făcuseră tranzacția la Crucea Talienilor. Deși nu a acuzat pe nimeni, Vitoria s-a arătat nedumerită și a spus că ar vrea să afle cine și când le spusese ciobanilor, care însoțeau turma și care trecuseră cu mult înainte, să le dea oile celor doi cumpărători. Bogza și Cutui nu au știu ce să răspundă și discuția s-a oprit. Vitoria i-a spus lui Bogza că o să mai treacă pe la el, să-i mai spună ce îsi mai aduce aminte despre Nechifor, care fusese prieten cu el, și o să-l caute ” pe râpi”(ibidem,128), “pe poteci”(ibidem,128), acolo unde o să o îndrepte sfânta Ana.
În noaptea aceea, Vitoria a avut pentru prima oară o imagine a chipului lui Nechifor, “arătându-și fața și grăind lămurit numai pentru urechile ei”(ibidem,129).
A doua zi, Vitoria și Gheorghiță au plecat dincolo de munte, la Sabasa. Acum soarele se arătase cu putere. Au urcat șoseaua șerpuită peste Stânișoara, ascultând glasul apelor care treceau pe “deasupra prăpastiilor”(ibidem,129).
În Sabasa, au poposit la domnul Toma. Acesta era un om voinic, cu părul lung, iar nevasta sa, Catrina, era o femeie mică și vorbăreață, ca și crâșmărița Maria. Aici, Vitoria a povestit ce a făcut și a văzut în partea cealaltă a muntelui, la Suha, cerându-le și lor sfat.
Domnul Toma, s-a arătat binevoitor să o însoțească pe femeie prin sat. Pe când întreba din casă în casă, despre Lipan, Vitoria a descoperit câinele soțului ei, Lupu, care, recunoscând-o “i se așternu la picioare”(ibidem,132), scheunând.
Capitolul XIII
Domnul Toma s-a mirat de faptul că o femeie din altă parte a găsit câinele bărbatului ei aici în satul lui. Tot atât de mirat era și gospodarul care îl primise pe Lupu în ograda lui. El i-a spus că în prima perioadă câinele se ducea mereu în munte, “căutând parcă ceva”(Sadoveanu,1971,133). Femeia i-a platit omului, două sute de lei, mulțumindu-i pentru câine.
Vitoria s-a gândit, că dacă lui Nechifor i-a fost scris să moară pe acele meleaguri, ea fusese îndrumată de sfânta Ana să ajungă “pe căi cotite, tocmai unde trebuia ca să-și găsească pe cel drag, să-l ridice din locul pieirii și să-l puie în pământ sfânt, cu toate rânduielile știute”(ibidem,135). O logică simplă o face să presupună că, dacă s-ar fi întors de la Suha spre casă, Nechifor s-ar fi oprit la cârciuma domnului Toma, dar el nu mai trecuse pe aici. De aceea, ea era convinsă că Lipan a murit între Sabasa și Suha și că este datoare să afle adevărul și să-i găsească pe criminali, deoarece “cine ucide om nu poate să scape de pedeapsa dumnezeiască”(ibidem,136).
Domnul Toma a luat căruța și a însoțit-o pe Vitoria până la Borca și înapoi la Sabasa, oprind și cercetând peste tot.
Au făcut popas, din nou, la hanul domnului Iorgu Vasiliu. Aici, nevasta crâșmarului, “cucoana Maria”(ibidem,138), i-a povestit că au venit în vizită la ea, nevasta lui Bogza, Ileana, și nevasta lui Cuțui, Gafița. Cele două s-au interesat de Vitoria și de ceea ce caută ea în sat.
Domnul Iorga i-a chemat pe cei doi gospodari din “Doi Meri”(ibidem,140), pe Bogza și Cuțui, la el la crâșmă pentru a face “treburi negustorești”(ibidem,140). Cele două femei, Vitoria și Maria, auzind acestea, au plecat acasă la cei doi pentru a discuta cu nevestele lor, poate or afla ceva folositor. Dar nu au aflat decât “presupusuri”(ibidem,140), și, de aceea, Vitoria a hotărât să treacă peste munte numai cu Gheorghiță.
Din acest moment, hotărârea Vitoriei este nestrămutată, ea simte că are o datorie sfântă de îndeplinit. Oamenii locului erau de părere că cei doi gospodari din Suha ar trebui să arate unui judecător martorii și actele doveditoare tranzacției făcute. Pentru Vitoria toate acestea erau simple formalități, pe care le-a acceptat aparent, dar în minte se conducea după semnele știute numai de ea.
Vremea era bună, zăpada se topise și potecile se zvântaseră, ba chiar începeau să înverzească pajiștile și să răsară clopoțeii. Vitoria a luat câțiva “clopoței albi”(ibidem,141) și i-a ridicat în lumină.
Câinele căuta si adulmeca peste tot. Deodată, a luat-o la vale, într-o râpă. Vitoria i-a spus lui Gheorghiță să meargă după el, pentru că a dat semn că a găsit ceva, apoi, și-a pus “straiul în poala din față”(Sadoveanu,1971,143) și s-a dus pe râpă la vale după băiat. Câinele se oprise într-un loc iar băiatul plângea. Acolo au găsit “oase risipite”(ibidem,143), dar și “botforii, toșca, chimirul și căciula brumărie”(ibidem,143) ale lui Nechifor, precum și scheletul calului.
La vederea rămășițelor pământești ale bărbatului ei, Vitoria a strigat “Gheorghiță!” (ibidem,143), pe numele cel adevărat, apoi a observat că avea capul crăpat de baltag.
Capitolul XIV
Vitoria “făcu cea dintâi rânduială”(ibidem,143), a acoperit rămășițele lui Nechifor cu o “pocladă”(ibidem,143), în timp ce Gheorghiță plângea “ca un copil mic, cu ochii mititei și buzele răsfrânte”(ibidem,144).
Cu o luciditate și stăpânire de sine extraordinare, munteanca a observat locul strâmt, singuratic și dosit, la care nu cobora nici o potecă, de unde presupune că bărbatul fusese lovit și apoi îmbrâncit de ucigași în prăpastie, fundul râpei neputând fi văzut de sus, de pe drum, de către nici un păstor. Vitoria a hotărât ca Gheorghiță să privegheze rămășițele tatălui său, pe Lupu l-a lăsat paznic lângă cai, iar ea a plecat să anunțe autoritățile, să organizeze luarea mortului și împlinirea datinilor.
La lăsarea întunericului, munteanca s-a întors cu domnul Toma, cu “județul satului ș-un străjer”(ibidem,148), urmând ca dimineața să vină și celelalte oficialități, subprefectul, doctorul și procurorul, care își au rânduielile lor, după care ea își va lua mortul și va face alte rânduieli, după tradiție. L-au găsit pe Gheorghiță lângă cal și câine, pentru că plecase de lângă oseminte, fiindu-i frică de prăpastie, unde auzise “scâncet de dihanie”(ibidem,147). Mama l-a certat, că nu avusese grijă să ardă făclia la “căpătâiul lui tată-tău”(ibidem,148), aceasta fiind o datorie creștină.
Vitoria i-a mulțumit domnului Toma și, l-a rugat să-i aducă acolo douăzeci de pâini, două kilograme de măsline, zece scrumbii și cinci “gărăfi de câte-o ocă”(ibidem,149) de rachiu, pentru cei care vin a doua zi să-l “privegheze pe mort”(ibidem,149).
A doua zi, a sosit preotul care a slujit mortul, mulți oameni din sat, care au venit la priveghi și pomană. Autoritățile n-au putut veni în râpă decât a treia zi și, spre supărarea femeii niciunul nu s-a închinat, ci au scris ceva pe o hârtie după ce au “cercetat căpățâna”(ibidem,151).
Subprefectul Anastase Balmez a recunoscut-o pe munteanca aprigă ce fusese la ei să reclame dispariția bărbatului și a presupus că omul fusese omorât și jefuit. Atunci, Vitoria s-a simțit datoare să spună ce știa ea și anume că Nechifor venise până aici cu doi oameni care, locuiesc peste muntele Stânișoara. Cu o logică uimitoare de detectiv, Vitoria a relatat faptele așa cum le aflase : cei doi oieri cumpăraseră turma lui Lipan și, după ce le-a dat banii, se pare că bărbatul ei plecase spre casă. Atunci, la lovit cineva, care văzuse că Nechifor luase bani pe oile vândute, iar omul ei, probabil că ținea banii încă în mână și ucigașul îi smucește deoarece chimirul se afla asupra mortului. Stăpânirea este datoare să îi facă pe cei doi gospodari să își amintească cine era acest martor, care a văzut pe Lipan primind banii precum și să-i silească să facă dovada cumpărării oilor. Hârtia de cumpărare a oilor se afla asupra mortului, dar acolo nu se menționează și vânzarea întregii turme, ci numai a primelor o sută de oi, despre care erau martori și se știa.
Subprefectul nu a înțeles nimic din logica femeii și a întreabat-o dacă îi bănuiește cumva pe Calistrat Bogza și Ilie Cuțui, dar ea a negat. Vitoria a continuat raționamentul în fața oficialităților, spunând că până la Borca au umblat toți trei în urma oilor, dar de dincoace, peste munte, “nu s-au mai văzut decât doi. Pe-al treilea l-au mâncat hultanii și lupii, după cum se vede” (Sadoveanu,1971,154). Așadar cei doi ar trebui să spună cine l-a lovit. Vitoria i-a sugerat apoi subprefectului să scrie și ciobanilor lui Lipan, care aveau în grijă oile lui și care ar trebui să știe dacă s-a făcut vreo vânzare. Balmez a înțeles, în sfârșit, logica femeii și a întrebat-o dacă ea crede că l-au ucis cei doi, dar Vitoria a negat din nou argumentând însă că ciobanii nu puteau să-și părăsească stăpânul fără ca acesta “să le plătească simbriile și să-i cinstească, după datină”(ibidem,154). Suprefectul, a fost uimit de logica fără cusur a muntencei, și a invitat-o să participe la interogarea celor doi, fiind și mai mirat atunci când aude că femeia intenționa să-i poftească la înmormântare și la praznicul de apoi. Domnul Balmez a fost tentat de această cercetare sugerată de femeie, considerând-o “vicleană și ascunsă”(ibidem,156) pentru că îi propunea de fapt, “o confruntare cu cadavrul victimei”(ibidem,156). Vitoria a zâmbit în sine fiind convinsă că va afla adevărul, având-o ca ajutor și pe cucoana Maria, pe care o lăsase în sat să mai cerceteze.
Capitolul XV
În Suha, domnul Anastase Balmez i-a chemat la prefectură pe cei doi gospodari, hotărât să-i asculte, “cu răbdare și cu blândeță”(ibidem,156). Calistrat Bogza a relatat cum, ajunși toți trei în vârful Stânișoarei, Lipan s-a decis să le vândă oile, ei au plătit în hârtii de câte o mie și de câte o sută, apoi s-au despărțit de el,care le-a spus că se întoarce acasă. Din colțul ei, Vitoria a intervenit cu umilință, susținând că trebuie să fi văzut cineva când au fost numărați banii, mai ales că muntenii aveau obiceiul să facă vânzările cu martori, iar dacă n-au fost martori, înseamnă că s-au întocmit niște acte. Apoi, cu viclenie, femeia s-a retras din discuție, afirmând că “dumneavoastră știți mai bine decât oricine ce-a fost și aveți să spuneți”(ibidem,161), deoarece și “mortul a spus atâta cât trebuie”(Sadoveanu,1971,161). În final, Vitoria i-a poftit pe toți la înmormântare și la praznic, a doua zi, când “îi facem soțului meu petrecerea din urmă”(ibidem,161).
S-a întors la hanul domnului Iorgu Vasiliu, și s-a gândit că făcuse totul întocmai cum trebuia, de dragul soțului ei, cu care trăise. La han era și Gafița, soția lui Cuțui, căruia i-a povestit cum îi interoga subprefectul pe soțul ei și pe Bogza. Gafița, era o femeie înaltă, slăbuță, “c-un obraz neclintit în frumusețea lui(ibidem,163)”, cu ochii “ca migdalele”(ibidem,163) și purta “catrință cu fluturi, bluză de modă nouă și pantofi cu călcâie înalte”(ibidem,163). Ea a spus că bărbatul ei are baltagul la icoane și că nu l-a folosit niciodată, iar cine a făcut crima o să primească pedeapsa de la Dumnezeu.
După ce a plecat Gafița, Vitoria s-a închinat la icoane și i-a spus crâșmăriței că Bogza încearcă “să se ascundă după deget”(ibidem,165), dar nu știe că, “ce î-i scris, î-i pus in frunte” (ibidem,165), și că d-nul subprefect o să-și dea seama “că nu-i nici chior, nici prost”(ibidem,165), de ceea ce ascunde el.
În ziua următoare, domnul Toma a venit la râpa dintre Suha și Sabasa cu o căruță trasă de boi, împodobită cu cetină și cu sicriul gol, aducând cu el și trei preoți, trei oameni cu buciume și patru femei bocitoare, după porunca Vitoriei, iar în altă căruța pusese mâncarea pentru pomană. După ce au coborât sicriul în râpă, Vitoria a așezat în el rămășițele soțului potrivindu-le și stropindu-le cu vin, apoi au pornit, având înainte “steagurile și crucea(ibidem,167)”, fiind atentă la rânduielile slujbelor de la popasuri și având la îndemână “sulurile de pânză pentru datina podurilor”(ibidem,167). Când pornea cortegiul, oamenii sunau din buciume apoi boceau femeile plătite. Tot satul s-a adunat la biserică, chemat de zvonul clopotelor și de sunetele buciumelor făcându-se o slujbă mare. După ce s-a asigurat că vinul pentru stropit și “găina neagră care se dă peste groapă”(ibidem,169) sunt pregătite, Vitoria și-a luat rămas bun de la soțul ei: “- Gheorghiță! de ce mai lăsat!”(ibidem,169). Femeia a strigat cu un glas atât de disperat, că toți cei de față s-au speriat foarte rău. La poarta cimitirului s-a dat de pomană fiecăruia colivă, “un sfert de pâne ș-un păhărel de rachiu”(ibidem,170), în timp ce țăranii șopteau “Dumnezeu să-l ierte!”(ibidem,170).
Capitolul XVI
Pomenirea mortului s-a făcut acasă la domnul Toma și, pentru că era “în vremea postului cel mare”(ibidem,171), fusese mai greu cu mâncarea, dar era multă băutură. Vitoria a fost mulțumită că bărbatul ei “își găsise hodina”(ibidem,171) și cei veniți la pomană s-au ospătat bine și au băut vin de Odobești. A venit și subprefectul Balmez, care s-a așezat la loc de cinste, în fundul odăii, lângă preoți, iar Calistrat Bogza și Ilie Cuțui stăteau mai spre margine.
Îndemnându-i să mănânce și să bea, Vitoria a observant că Bogza are un baltag frumos și i l-a cerut, spunând că și feciorul ei, Gheorghiță, are unul la fel. Baltagul lui Calistrat Bogza, a băgat de seamă femeia, “e mai vechi și știe mai multe”(Sadoveanu,1971,172). Apoi, a început să povestească faptele, așa cum se petrecuseră, susținând că i le spusese Lipan atunci când îl priveghease în râpă. Toți mesenii au tăcut, iar subprefectul s-a arătat foarte interesat de povestea Vitoriei: Nechifor Lipan umbla la deal, urcând spre Crucea Talienilor, având cu el și câinele. Vremea era în asfințit, iar în apropierea bărbatului mai erau doi oameni, unul verifica dacă trece cineva, iar celălalt venea ușor în spatele lui Lipan, ținându-și calul de căpăstru. Cel din urma lui Nechifor, fiind asigurat de tovarășul său că nu se vede nimeni, i-a dat lui Lipan “o singură pălitură (…), dar din toată inima, ca atunci când vrei să despici un trunchi”(ibidem,174), bărbatul a căzut cu capul în coama calului, iar ucigașul a împins calul în râpă. Câinele s-a repezit la criminal, dar acesta l-a lovit cu piciorul sub bot și a picat și el în râpă. După aceea, “cel din urmă a încălicat și s-a grăbit după cel din vârful muntelui și s-au dus. Nu i-a văzut și nu i-a știut nimeni până acuma”(ibidem,174).
Toți cei de față au încremenit și așteptau acuzații fățișe, dar munteanca “umbla cu vorbe și cu intrgi proaste”(ibidem,175). Calistrat s-a întrebat de unde știe Vitoria cum se întâmplaseră lucrurile și a început să se teamă.
Vitoria, cu o energie extraordinară, având resurse sufletești nebănuite, a urmărit cu tenacitate împlinirea legii nescrise pentru pedepsirea ucigașilor. Când Bogza a cerut înapoi baltagul, Vitoria l-a întrebat pe Gheorghiță dacă poate citi ceva pe baltagul gospodarului. Cu nervii întinși la maxim, nemaiputând suporta tensiunea care plutea în aer, Bogza a început să răcnească: “Pentru o faptă, este numai o plată. Chiar dacă aș fi eu, mi-oi primi osânda de la cine se cuvine”(ibidem,176). Vitoria s-a uitat cu mirare la baltagul omului și i-a spus lui Gheorghiță că ei i se pare ” că pe baltag e scris sânge și acesta-i omul care a lovit pe tatu-tău”(ibidem,177). Pierzându-și cumpătul, Calistrat s-a repezit la băiat să-i smulgă baltagul, l-a lovit cu pumnul în frunte pe Cuțui, care voia să-l împiedice, dovadă că, “în gospodarul cel mare izbucnise crâncenă mânie”(ibidem,177). Vitoria a strigat să dea drumul câinelui, care era legat. Cu “un urlet fioros”(ibidem,177), Lupu a rupt lanțul, iar Bogza s-a năpustit asupra lui Gheorghiță, ca să-i smulgă baltagul și să se apere de câine. Atunci, “ feciorul mortului simți în el crescând o putere mai mare și mai dreaptă decât a ucigașului”(Sadoveanu,1971,177) și l-a lovit scurt cu muchea baltagului în frunte, în timp ce câinele “se năpusti la beregată, mestecând mormăiri sălbatice cu sânge”(ibidem,178). Subprefectul a poruncit să fie chemați jandarmii, l-au încercuit pe Ilie Cuțui, care a recunoscut de bună voie că toate s-au întâmplat așa cum povestise Vitoria. Culcat de oameni pe prispa casei, Calistrat Bogza a cerut să vină preotul ca să mărturisească faptele: “eu am pălit într-adevăr pe Nechifor Lipan și l-am prăvălit în râpă, după cum a dovedit nevasta lui. N-am înțeles de unde știe; dar întocmai așa este”(ibidem,179).. Vitoria a cerut preotului să-l întrebe și despre motivul pentru care săvârșise această faptă mârșavă. Bogza a mărturisit că l-au ucis pentru ai lua oile și că acum trebuie să înapoieze turma lui pentru a face dreptate., rugând pe Vitoria și pe Gheorghiță să îl ierte. Vitoria i-a răspuns ”Dumnezeu să te ierte”(ibidem,179) , privindu-l o clipă.
Odată adevărul aflat și criminalii pedepsiți, Vitoria l-a chemat pe Gheorghiță să hrănească și să țesale caii pentru drumul de întoarcere acasă și i-a comunicat intențiile pentru viitor. După ce vor plăti toate cele cuvenite domnului Toma, preoților și celorlalți oameni care-i ajutaseră, vor mai zăbovi trei zile pentru odihnă și pentru ai face “parastasul întâi tatălui tău”(ibidem,180). Se vor duce, apoi, la Rarău ca să vadă oile, după care vor veni înapoi la Sabasa “ca să facem parastasul de nouă zile”(ibidem,180). Drumul următor va fi la baciul Alexa , pentru a tocmi cu el pășunatul oilor pentru vară, după care se vor întoarce pentru parastasul de patruzeci de zile, când vor face un praznic “cu carne de miel de la turma cea nouă”(ibidem,180). Tot atunci o va duce acolo și pe Minodora, pentru a vedea mormântul tatălui ei, apoi vor pleca, în sfârșit cu toții acasă “la Măgura, ca să luăm de coadă toate câte am lăsat”(ibidem,180).
Valoarea romanului “Baltagul”, constă în factorul pe care l-am subliniat până acum, pe lângă acțiunea propriu-zisă, descoperirea de către soția si fiul lui Nechifor Lipan, după îndelungi si grele căutări, al celor ce l-au ucis pe oierul din Măgura Tarcaului; înscenarea hamletiană pusă la cale de Vitoria Lipan în scopul justițiar.
Capodopera, care relevează o eroină ce a fost apropiată, etic si estetic, de Antigona sau de Hamlet, de căutarile zbuciumate din Odiseea – are deschideri largi, prin esențele sale, spre universalitate.
M. Tomuș spunea: “Romanul Baltagul desfășurându-se la suprafață și în aparență pe treptele cunoscute ale istoriei sale concrete, reprezintă, de fapt, istoria împlinirii trudnice a acestui gol existențial creat prin dispariția ciobanului; această sarcină grea, încărcată de atât de copleșitoare semnificație ce țin de mecanismul etern al existenței, de legile lui și de locul aparte al omului în acest mecanism, este dusă la îndeplinire de aparent firavul personaj principal al narațiunii, de Vitoria, cu ezitări și împiedicări ale simțului ei de orientare într-o lume de aparențe concrete, de relații și întâmplări incidentale, dar cu o uimitoare siguranță și viziune pe dimensiunile și în spațiul interior al realității, pe tărâmul raporturilor și condiționărilor fundamentale și eterne. Înmormântarea, cu tot fastul ei de suprafață, conținând o gravitate nespusă, exprimată prin fiecare amănunt, prin fiecare participare umană, reprezintă încununarea supremă a acetui efort de restituire a unei funcții existențiale: Nechifor Lipan se reîntoarce în lumea lui, în locul ce i se cuvine, el va continua să dăinuiască, în veșnicie, ca un reper de neuitat al celor apropiați lui, printr-o pomenire care va încerca să sfideze durata și căreia, în fine, îi sunt asigurate, acum, toate condițiile fizice pe care le evocase, altădată, baciul Mănăilă. Ciobanul a dispărut ca ființă vie și trecătoare, dar va fi un semn etern în eternitate, o piatră de mormânt și un reper pentru memoria fără sfârșit a descendenților.” (Tomuș, 1978, 140)
BIBLIOGRAFIE
1. Piru, Al., (1981), Istoria literaturii române de la început până azi, București: Editura Univers.
2. Sadoveanu, M., (1971), Baltagul, București: Editura Minerva;
3. Tomuș, M., (1971), Mihail Sadoveanu, Universul artistic și concepția fundamentală a operei, Cluj-Napoca: Editura Dacia.
CAPITOLUL AL III-LEA
MIHAIL SADOVEANU-ARTA DE POVESTITOR
III.1. Personajele
Al. Philippide spunea: “Darul povestirii și sentimentul naturii sunt două trăsături esențiale ale stilului lui Mihail Sadoveanu. Nu toți scriitorii au darul povestirii. Sunt scriitori de mare adâncime care nu știu să povestească. Sunt alții care în istoria literară nu ocupă un loc de frunte și care totuși sunt povestitori minunați. […] Neculce și Creangă sunt povestitorii noștrii exemplari. Tradiția literară romănească, atât cât o avea, se întemeiază și se construiește mereu pe acest dar care, astăzi, se manifestă cu un incomparabil belșug în opera lui Mihail Sadoveanu.” (Philippide, 1956, 54)
Vitoria Lipan
Vitoria Lipan, apare ca un arhetip uman memorabil și fascinant fiindcă are un desăvârșit cult al ethosului, aspira spre adevăr și dreptate, fiindcă e apărătoarea unor tradiții milenare și păstrătoare absolută a iubirii. Pentru eroină, micile și marile întâmplări, firești și imprevizibile, se petrec în timpul curgerii cotidiene, dar ea simte că este părticică din ceva etern: natură, sat pastoral, tradiție ascentrală, dragoste.
Vitoria Lipan este ca toți eroii centrali sadovenieni, o locuitoare a paradisului, o nevastă de oier din Arcadia real-imaginară. Ea are de la început o viziune globală, a acestei lumi, cu mereu repetatul drum al turmelor de la șes la munte și iarăși la șes, prin singurătăți de plaiuri, drumuri pe margini de prăpăstii și ape, popasuri la cișmele, hanuri și în târguri; fără să vadă, ea cunoaște tot ritualul acestei vieți simple, dictate de ciclul natural, marcat spre mai bună memorizare, de sărbătorirea unor sfinți. Știe tot ce se poate întâmpla pe drumul eternei repetiții; deține memoria întregii specii, înmagazinată în adâncuri neformulabile prin limbaj obișnuit, cunoaște și posibilitatea ca larga pendulare ritmică să fie întreruptă brusc de ceva al cărui nume e cu primejdie de pomenit, iar omul ei atunci cotește pentru prima și ultima oară pe un alt itinerar, trece o apă neagră și dus rămâne pentru totdeauna. Vitoria Lipan are la început vise, proiecții ale memoriei colective, semne infailibile. Dobândește clarviziunea certitudinii, nici n-ar fi putut acționa pe fondul unei speranțe amăgitoare, își dă seama că a apărut dezechilibrul în ordinea inițială, că răul își poate face loc.
S-a observat că acțiunea din “Baltagul” este o continuare a baladei “Miorița”; viziunii mioritice a morții, Sadoveanu îi adăugă o viziune mioritică a vieții, a existenței duale. Vitoria este aidoma eroilor baladești și epopeici, un om al acțiunii energice.
George Călinescu spunea: “Vitoria nu-i o individualitate, ci un exponent al speței”. (Călinescu,1941,552)
Vitoria Lipan devine un simbol suprem pentru revelarea unor legături abisale cu pământul, cu forțele chtonice, un simbol al iubirii de dincolo de moarte ce unește ființele vii și, peste aparențe, le determină existența. Ea nu trăiește o rememorare palidă, melancolică, ci are virtuți mirifice, iubirea îi dă o dimensiune spiritual deosebită, ea trece parcă din profan în planul sacru: “nu putea să-i vadă chipul”(Sadoveanu,1971,10); “dar îi auzi glasul”(ibidem,10).
Gândește profund: “întocmai așa spunea el povestea”(ibidem,10), și cugetă: “viața muntenilor e grea, mai ales viața femeilor”(ibidem,10). Tensiunea lăuntrică e foarte mare fiindcă soțul ei, era plecat de aproape două luni și nu se întorsese. Aproape la 40 de ani ai săi, frăgezimea, frumusețea și farmecul, seducția și vraja feminine se păstrează prin izvorul de apă vie din suflet – iubirea și devoțiunea.
Răsfrânta spre lumea sa lăuntrică, Vitoria “își aduce aminte stând singură pe prispă”(ibidem,9) de povestea ce o spunea Nechifor Lipan “la cumetrii și la nunți”(ibidem,8); această poveste fascinează prin legendarul mitologic, biblic și anecdotic, prin esențe poematice, care pun pecetea destinului în cazul: țiganului, jdovului, ungurului, turcului, boierilor, muntenilor. Ochii ei căprui, în timp ce fusul se învârtea harnic “căutau zări necunoscute”(ibidem9). Vitoria are o forță proprie ce izvorăște din iubirea infinită, din statornicie și credință. Într-o retrospectivă, Vitoria Lipan admiră priceperea și meșteșugul oieritului, căci “stânile lui Nechifor i-au fost orânduite și ciobanii ascultători”(ibidem,10), pentru brânzeturi “îi veneau cereri de departe, din niște târguri cu nume caudate(ibidem,10)”. Își amintește de plăcerea lui de a poposi uneori la crâșma cu lăutari și de a veni târziu; când o simțea supărată îi zicea râzând “și-și mângâia mustață groasă adusă a oală”(ibidem,11), “-Iar se oțărăsc în tine cei șapte draci!”(ibidem,10). Dominanta sa sufletească, pilonul de bază, îl constituie pentru Vitotia, soțul ei: “La mustața acea neagră și la ochii aceia cu sprâncene aplecate și la toată înfățișarea lui îndesată și spătoasă, Vitoria se uita ascuțit și cu îndârjire, căci era dragostea ei de douăzeci și mai bine de ani”(Sadoveanu,1971,11).
Așteptările, semnele, visele adâncesc neliniștea, îi mărturisește preotului Daniil: “astă-noapte am avut un semn în vis”(ibidem,29), rugându-l să scrie la Dorna, la căpitănie și să ceară ceva lămuriri deoarece socotește: “Sființia-ta ne ești aici, în pustia asta de munte, și primar, și subprefect”(ibidem,30).
Scriitorul sondează straturile conștientului și cele ale subconștientului, notează cu minuțiozitate gesture, atitudini, emoții, frământări: “era plină de gânduri, de patimă și durere”,(ibidem,42) “oftă cu năduf…”(ibidem,42), “în închipuirea ei, bănuiala care intrase întrânsa era un vierme neadormit”(ibidem,43). Pioasă și cu nădejdea în forța divină, care ar putea face lumină, Vitoria merge în fața icoanei Sfintei Ana de la mănăstirea Bistrița, unde trăiește clipe de spiritualizare: “îngenunche și-i sărută mâna”(ibidem,47), “și-i spuse în șoaptă taina ei”(ibidem,47), dându-se ca o jertfă rănită sfintei.
Sadoveanu relevă stările abisale, cu o artă desăvârșită, în viziuni surprinzătoare consemnează comunicarea spirituală dintre cele două tărâmuri: “acum dacă a pierit, îi rămăsese dator cu acele zâmbete și cu acele ceasuri”(ibidem,81).
Vitoria a luptat cu îndârjire să-și păstreze iubirea. u superioritate, având conștiință de sine, își găsea echilibrul lăuntric, avea o forță tonică: “Îl mai cheamă o dată cu ființa, iertându-l pentru orice și Nechifor Lipan nu-i răspunse”(ibidem,82).
În concepția Vitoriei, acțiunile omului sunt clasate în două categorii sub titlul: se cuvine, și nu se cuvine și sunt aprobate sau condamnate în raport cu gradul în care respectă sau nu rânduiala. Din acest punct de vedere, Minodora, fiica ei, greșește și este mustrată aspru: “N-ai mai învățat rânduiala?”(ibidem16), “…și-n legea noastră trebui să trăiești și tu…”(ibidem,15). Tradiția este legea nescrisă ce se cuvine a fi păstrată și continuată cu sfințenie la fiecare generație; iar deprinderile de muncă devin o trebuință, încât munca va fi un sentiment. Fata este pusă la treburi gospodărești de către mamă, îi dă perspectiva destinului de viitoare soție și gospodină ce va intra în rânduielile satului tradițional. Cu multă iscusință, Vitoria își pregătește și fiul pentru viață, ridicându-l spre conștiința de sine și spre responsabilitatea de bărbat: “De-acum trebuie să te arăți bărbat”(ibidem,46).
Fundamentale și remarcabile sunt elementele narative și descriptive când durerea și neliniștea Vitoriei se descarcă în certitudinea că soțul ei se află pe alte tărâmuri, când ia hotărârea de a porni la drum pentru a afla adevărul.
Natura, oamenii și gestul sacru formează o triadă, un cântec măreț, solemn și dureros; textul e incandescent, descară impulsuri emoționale tulburătoare: “Pe omături moi fâșâia austral, și cerul era ca o floare de zlac”(Sadoveanu,1971,69).
În stilul său magistral, Sadoveanu oglindește universul spiritual al muntencei, crede în superstiții, în semne, în vise, în descântece, în vrăji, în slujbe și în rugăciuni. Socotește că postul negru în cele 12 vineri și ruga fierbinte la icoana Sfintei Ana au determinat hotărârea de a pleca la un drum lung și greu. Înainte de plecare se spovedește și se împărtășește la preotul din sat: “se curățise de orice gânduri, dorințe și doruri, în afară de scopu-i neclintit”(ibidem,60) și lasă gospodăria în grija baciului Mitrea. Pe drum caută lămuriri, semne, informații, întrebări și cercetează răspunsurile și atitudinile.
Discuția de la primărie cu cei doi confirmă bănuielile Vitoriei, care cu abilitate, agerime și viclenie știe să le smulgă mărturisiri și să citească sufletele. Femeia gândește mitic și mistic: “Sfânta Ana i-a dat semn, poprind vântul și întorcându-l pe crângul său”(ibidem,116).
Corespondentele cosmice și sacre, misterul universului dau o anume tonalitate prozei, de sublime și fior nedeslușit. Cuvântul “semn” apare, în roman, de mai multe ori, Sadoveanu îl asamblează organic în idee. În drum spre Crucea Talienilor, în gestul Vitoriei este expimată setea de viață neistovită atunci când găsește clopoței albi, “pe care îi rupe și îi înalță în lumină” (ibidem,141). Această stare de elevație, de plenitudine durează o clipă doar, fiindcă imediat simte că “se ofilea în ea totul”(ibidem,141), deoarece se apropia de locul unde l-a găsit pa Nechifor, mort.
Marele povestitor realizează un moment de maximă tensiune într-o viziune tragică, macabră când cele două personaje trăiesc sentimentul groazei, al durerii incomensurabile. Zbuciumul căutării, drumul labirintic a scos la iveală, adevărul, iar eroina trece la rânduielile sacre: “aprinse făclia și o potrivi la dos în scobitura malului”(ibidem,145). Avea multe de împlinit încă, simțea o datorie supremă față de cel iubit, de aceeea, deodată se mobilizează uluitor toate resorturile sale lăuntrice: “Avea în ea o putere nouă, care-i răzbea în toate mișcările și în priviri”(ibidem,145).
Priveghiul, autoritățile, preoții, lumea multă, bocitoarele, coșul cu merinde pentru pomenire, găina de dat peste groapă, carul cu doi boi frumoși, sicriul, oamenii cu buciume, prapurile și crucea, marchează timpul cel mai încărcat de disperare și de împăcare, fiindcă orânduielile creștine au loc după datină.
Cu metodă, inteligentă și abilă, pretextând că mortul i-a comunicat totul, ea reconstituie, după o logică țărănească, cu o minuțiozitate exactă, toate detaliile crimei.
Setea de adevăr și spiritul ei justițiar înving până la urmă ticăloșia criminalilor. Datina înmormântării și pedepsirea ucigașilor vin dintr-o credință străveche a poporului și sunt împlinite după legi nescrise: “cine ucide om nu se poate să scape de pedepsirea dumnezeiască” (Sadoveanu,1971,136).
Vitoria hotărâtă, energică, întreprinzătoare, cucernică, îndeplinind ritualul își reia preocupările gospodărești, deoarece datoria față de mort și-o făcuse și deja gândește la pomenirea, de 9 zile, 40 de zile, la aducerea Minodorei să vadă mormântul tatălui său. Ea trebuie să lupte pentru cei vii, hotărăște să plece în Rarău să ia turma necunoscută, furată pentru că i se cuvenea.
În concluzie, faptele, găndurile și vorbele Vitoriei Lipan conturează un personaj complex, prin spiritul justițiar, setea pentru adevăr, inteligența, luciditatea, stăpânirea de sine, devotamentul și tenacitatea în împlinirea tradițiilor și datinilor stravechi, trăsături desprinse din caracterizarea indirect. Dialogul și relațiile cu alte personaje ale romanului evidențiază, de asemenea, o bună cunoaștere a sufletului omenesc, o logică impecabilă și o autentică vocație de detectiv.
Modalitățile de caracterizare sunt cu totul aparte, deoarece Mihail Sadoveanu folosește, pe lângă caracterizarea direct și indirect, mijloace artistice ale introspecției psihologice – labirintul interior memoria afectivă, credințele strămoșești, mentalitatea ancestral – care determină faptele, vorbele și atitudinile eroinei, construind un character complex prin profunzimea trăirilor.
Gheorghiță
Gheorghiță, fiul Vitoriei Lipan, este mult îndrăgit de mamă. La cei 17 ani, el era deja implicat în viața pastorală, coborâse cu ciobanii, cu oile, cu asinii și dulăii la vale la iernat. Băiatul era ager, știa carte, într-o scrisoare către mamă, făcută concis și în stilul oralității își exprimă dorul și sensibilitatea sa, respectul filial și credința în Dumnezeu.
Lui îi încredințează mama misiunea de a rezolva unele obligații pastorale, dacă Nechifor n-a ajuns la Cristești: “tu înțelege-te cu moș Alexa baciul și vindeți cât trebuie din oile canarale ca să lăsați bani”(ibidem,31). Flăcăul dovedește responsabilitate, îndeplinește cele trebuitoare așa cum îi spusese mama.
Portretul realizat de Sadoveanu devine o efigie cu coloratură afectivă sporită: “Gheorghiță era flăcău sprâncenat s-avea ochii ei. Nu prea era vorbăreț, dar știa să spuie destul de bine despre ce lăsase și cele ce văzuse. Avea un chimir nou și-i plăcea, vorbind, să-și desfacă bundița înflorită și să-și cufunde palmele în chimir. Întorcea un zâmbet frumos ca de fată și abia începe să-i înfiereze mustăcioara”(Sadoveanu,1971,40). Descrierea portretistică consemnează elemente fizice, morale și etnografice într-o imagine artistică unitară și memorabilia despre frumusețea, adolescenta, grația și vestimentația tradițională.
Acum când mama destăinuie îngrijorarea, pentru că Nechifor nu s-a reîntors, adolescentul trăiește emoția, tristețea și simte neputința de a spune mamei cuvinte de alinare sau de încurajare. Deodată din vraja vârstei adolescentine, viața – destinul îl proiectează în vârsta bărbăției, a responsabilităților multiple – la început simte împovărarea chiar. Vitoria îl angajează plenar: “eu n-am al sprijin și am nevoie de brațul tău”(ibidem,46). Cuvintele mamei tremurate în lacrimi îl înduioșează mult.
Încolțit de viața însăși, de necazuri și de griji, Gheorghiță rememorează cu nostalgie copilăria plină de seninătate și bucurii, își amintea “de mirosul de fân în care pluteau vara și copilăria”(ibidem,45). Tristețea și deznădejdea îl fac să cugete dureros la zădărnicie: “cum se risipește mireasma în ger, așa s-au dus toate”(ibidem,45), autocompasiunea este vădită: “pentru tinerețea lui cade greu sarcina gospodăriei”(ibidem,45).
Uimit cugetă: “Mama așa trebuie să fie fermecătoare, cunoaște gândul omului”(ibidem,45), cu amărăciune constată asprirea Vitoriei: “s-a schimbat, se uită numai cu supărare și i-au crescut țepi de aricioaică”(ibidem,46). Tânărul gândește despre mama sa că ar putea fi o vrăjitoare, în timp ce el mânca, iar ea nu se putea atinge de mâncare. Viziunea fabulosului popular îl însoțește, ca să poată răzbi și cu rațiunea spre anumite taine. Starea lui de spirit se încadrează perfect în psihologia specifică a lumii satului arhaic.
Alături de mama sa, la drumul lung și greu, Gheorghiță “purta aninat în laț în dosul coapsei drepte baltagul”(ibidem,69), făcut de faurul satului și blagoslovit de preot. Cucernic, cu simțul viu al mutațiilor ritmice din natură, la răsăritul soarelui, el se închină de trei ori și își ridică fruntea spre lumină, fiindcă trăiește fiorul cosmic și fiorul sacru.
Gheorghiță se afla la ucenicia vieții, a destinului, el parcurge un drum inițiatic, al experienței cu multe hățișuri și situații imprevizibile. Pe parcursul drumului se comportă ascultător, însoțind-o tăcut pe Vitoria; la descoperirea lui Nechifor “părea cu totul zăpăcit”(ibidem,144). Disperarea, groaza și frica îl cutremură, atunci când este lăsat singur la priveghi, încât a vorbit fără noimă cu câinele și calul.
Acumulările sunt treptate, deodată Gheorghiță se simte schimbat, curajul și bărbăția sunt evidente la praznicul de înmormântare: “Simte în el crescând o putere mai mare și mai dreaptă decât a ucigașului”(Sadoveanu,1971,177), și-l lovește pe masivul Calistrat Bogza “cu muchea baltagului în frunte”(ibidem,177), pedepsindu-l justițiar. Aici se adâncește și se amplifică semnificația titlului romanului “Baltagul”.
Eroul trece de la vârsta adolescenței la vârsta bărbăției brusc, neașteptat, împrejurările au determinat ca viața aspră să năvălească în ființa lui deodată.
La sfârșitul romanului, Gheorghiță este altul, se tansformase, devenise energic, spontan, dinamic, iar mama îi dă perspectiva unei vieți fără răgaz, cu toate obligațiile ce decurg imperios în succesiunea zilelor și săptămânilor cu ritualuri și îndeletniciri. Tânărul cuprinde cu alți ochi și cu altă înțelegere lumea rămânându-i, firește, încă destule taine să le dezlege, fiindcă deja a perceput unele componente existențiale.
Gheorghiță parcurge un drum al cunoașterii, drumul inițiatic este dramatic, însă îl ridică la conștiința bărbăției, la conștiința de sine, la vitalitatea unei vârste care obligă responsabil tot comportamentul în raport cu civilizația arhaică, pastorală.
Eposul sadovenian se constituie din viziuni evocatoare pentru medii, evenimente, eroi, acțiune, ethos, filizofie proiectând genial în conștiinta cititorului impresia mișcării poporului român prin timp, cu obiceiuri, instituții si credințele sale fundamentale.
Părintele Daniil Milieș
Părintele Daniil Milieș era duhovnicul satului Măgura, un adevărat apostol spiritual, sfătuitor al oamenilor, el le semăna în suflet credință și nădejde, le făcea scrisori, îi ajuta mereu în toate împrejurările.
Portretul este fixat ca într-o efigie, degajă căldură sufletească, ospitalitate, înțelegere umană: “părintele Daniil Milieș deschide larg ușa”; “Era un om plin, cu ochi mititei pătrunzători. Părul cărunt îi era strâns pieptănat și împletit în coadă la ceafă. Dinții îi străluceau sub tufele de păr ale mustăților”(Sadoveanu,1971,27). Acumulările de note văzute și intuite perceptiv, evidențiază fizionomia personajului, bine individualizat.
Înțelegător, plin de sensibilitate și omenie încearcă să aline și să îndepărteze suferința Vitoriei, atunci când se duce la el să-i ceară sfaturi. Judecă situația, luând în seamă argumentele femeii și gândește că, Nechifor ar putea să fie: “bolnav, și-a sclintit o mână ori un picior”(Sadoveanu,1971,29) sau “va fi făcut o poznă”(ibidem,30). Se oferă să facă o slujbă: “să cetesc la biserică, Dumnezeu are să facă lumină și are să-ți aducă pace”(ibidem,30). Mai târziu, când Vitoria era hotărâtă și pregătită de plecare, preotul o binecuvântează și îi întărește convingerea în ajutorul divinității: “cel mai mare sprijin trebuie să-l așteptăm de la Dumnezeu”(ibidem,57). Discută cu Vitoria totul despre felul cum trebuie să-și asigure fata – pe Minodora, și casa, fiindcă are drum lung care cere timp mult.
Din sentimentul uman al compasiunii, preotul Milieș îl însoțește pe domnul Iordan, crâșmarul care-l aduce la Vitoria, pe negustorul David, în scopul de a cumpăra brânză și piei de miel. Vitoria are multă încredere în el, dându-i banii spre păstrare, fiindu-i frică să-i păstreze acasă în timpul nopții. Părintele este activ, prezent în multe momente decisive. Pentru Vitoria Lipan, este un adevărat apostol spiritual al satului, find slujitorul Domnului.
Sadoveanu, marele rapsod național, demonstrează, pe calea trasfigurarii artistice adevăruri ineluctabile prin fapte și prin pulsații personajelor create, deoarece conștiința unei lumi reale și semnificative este strâns legată de descoperirea sacrului.
Negustorul David
David, ce care avea, crâșmă și han la Călugăreni, este un om înțelept, are o filozofie tonică despre viață și adevăr, energic, întreprinzător, prietenos, respectuos, plin de gratitudine, muncitor, un neguțător bun, procură bunuri, vinde marfă, plătește comision etc.
Portretul consemnează amănunte spre al evidenția: “nalt și subțire, îmbrăcat în straie nemțești. Avea barbă și musteți tăiate rotunjit și țepos, parcă-și pusese pe jumătate de obraz o mască de arici roșu. Stropituri mărunte de aceeași culoare îi pătau partea nablănită a obrazului”(ibidem,63).
Cunoscător al oamenilor, surprinde trăsăturile Vitoriei și farmecul ei feminin și se confesează domnului Iordan, în șoaptă: “dacă n-aș fi ovrei și însurat, și munteanca asta n-ar avea soț, într-o săptămână aș face o nuntă.”(ibidem,66)
La drum, David ține tovărășie Vitoriei și lui Gheorghiță, caută ca în discuții să aline sufletul muntencei și să-i dea un echilibru necesar pentru o atât de grea expediție a căutării. Cuvintele lui au semnificație majoră, stenică: “Dumneata trebuie să crezi că trăiește, ca să ai puterea să-l cauți” (Sadoveanu,1971,73).
Surprinde esențe, într-un stil concis precizează anumite concepte filozofice și religioase: “toate cele de pe lumea asta au nume, glas și semn”(ibidem,72). Și ovreiul și Vitoria cred în semne.
Pe scara valorilor etice, în viziunea poporului, personajul literar apare “un om cu inimă
bună”(ibidem,73), precum îl vede și Vitoria. Deschis către o largă cunoaștere și informare, deschis către lumea sa, David când a ajuns la Bistrița, pe malul celălalt, la un popas a găsit încă “doi – trei negustori cu bărbile cărora își amestecase și el ariciul lui”(ibidem,74), discută cu ei, relatându-i, apoi, sincer, și Vitoriei, preocupările lui.
Nechifor Lipan
Personaj absent, Nechifor Lipan, soțul Vitoriei Lipan, concentrează în jurul său toate acțiunile și întreg zbuciumul interior al femeii, în strădania de a afla adevărul despre omul ei și de împlini actul justițiar al pedepsirii vinovaților.
Nechifor Lipan era oier din Măgura Tarcăului și își câștiga existența ca toți muntenii, “cu toporul sau cu cața”(ibidem,19), el fiind dintre “cei mai vrednici”(ibidem,10), pentru că-și întemeiase o stână de oi la munte. Asemeni țăranilor sadovenieni, își petrecea o mare parte din viață în mijlocul naturii, “cu Dumnezeu și cu singurătățile”(ibidem,19), mutându-și oile de la munte la șes, în funcție de anotimp, apoi se întorcea întotdeauna la casa și la familia lui, pentru că “munteanul are rădăcini la locul lui, ca și bradul”(ibidem,10). Nechifor please toamna, ca de obicei, să cumpere niște oi de la Dorna, și nu se întorsese pănă la sfântul Andrei. După cum socotise Vitoria, bărbatul ei întârziase șaptezeci și trei de zile și acest fapt i-a stârnit neliniște și bănuieli negre.
Sadoveanu nu face în mod direct un portret fizic, înfățișarea lui Nechifor se alcătuiește din memoria afectivă a Vitoriei, care-și amintește că avea ”mustața groasă, adusă a oală”(ibidem11), sprâncenele lăsate și statura “îndesată și spătoasă”(ibidem,11). Chipul bărbatului se încheagă în ochii femeii, pentru că acesta îi fusese drag în tinerețe și-i “era drag și-acuma, când aveau copii mari cât dânșii”(ibidem,11). Legătura spirituală dintre cei doi soți este solidă și eternă, ea se bazează pe “dragostea ei de douăzeci și mai bine de ani”(ibidem,11).
Portretul moral reiese din mărturisirile, amintirile si atitudinile oamenilor care-l cunoscuseră. Inteligent și ambițios, Nechifor Lipan era știutor de carte și-i plăceau pildele și poveștile cu tâlc, pe care le spunea cu mult farmec pe la petrecerile din sat, animând cu veselia lui toate adunarile. Fire comunicativă și pasională, lui Nechifor îi plăceau femeile frumoase, însă nu depășea limitele bunului simț și ale respectării familiei. Această trăsătură reiese din atitudinea Vitoriei de a respinge cu fermitate previziunile babei Maranda, vrăjitoarea satului, că bărbatul ar fi părăsit-o pentru o femeie “cu ochii verzi” ( Sadoveanu,1971,35).
Nechifor Lipan se conturează, indirect, și din relatările celor care-l cunoscuseră ca pe un om generos, “nu se uita la parale, numai să aibă toate după gustul lui”(ibidem,75), prietenos și sociabil, era priceput la vorbă, oier cinstit și mândru, “om vrednic și fudul”(ibidem,75). Harnic și priceput, Nechifor își rânduise bine stânele, ciobanii îi ascultau întocmai poruncile, fiind un stăpân autoritar, dar corect și prompt în plata simbriilor. În toate locurile pe unde a întrebat de el, oamenii vorbeau cu prietenie despre munteanul cu căciulă brumărie și călare pe un cal țintat, ca de un om cinstit, plătindu-și datoriile și iubitor de animale: “ș-a hrănit el cu mâna lui un câne pe care-l avea”(ibidem,107).
Curajos și încrezător în sine, Nechifor Lipan nu se temea de hoți – “avea stăpânire asupra lor”(ibidem,79)-, de aceea umbla noaptea singur, cântând “din solz, ca să nu-i fie urât”(ibidem,92). Vitoria este mândră de soțul ei, “de oameni răi…nu-i pasă”(ibidem,92), pentru că avea împotriva lor pistoalele încărcate în desagi.
Minodora
Minodora, era fata cea mică a soților Lipan, era dezmierdata mai mult de tata.
În operă nu i se da vârsta, dar ne dăm seama ca era la vârsta adolescenței, deoarece, primise o scrisoare de la feciorul dascălului Andrei care îi scrisese: “Frunzuliță de mohor./ Te iubesc si te ador,/ Ghiță C. Topor”(ibidem,15). Vitoria, s-a mâniat cumplit, “a judecat-o și-a osândit-o cu vorbe amărâte și ascuțite”(ibidem,15), pentru că, aceasta însemna că fetei nu-i mai place “catrința și cămașa”(ibidem,15). Mama a certat-o la gândul ca ea ar putea să se îndepărteze de tradiție și a amenințat-o: “Îți arăt eu coc, valț și bluză, ardă-te para focului să te ardă! Nici eu, nici bunică-ta, nici bunică-mea n-am știut de astea – și-n legea noastră trebuie să trăiești și tu. Altfel îți leg o piatră de gât și te dau în Tarcău.”(ibidem,15).
Se dovedește pâna la urmă, supusă și ascultatoare si se poartă după obiceiul locului. Ea este nevoită să păstreze rânduiala, asă cum o avertizează și o sfătiește mama ei, care o ceartă că nu a respectat un obicei străbun: “Și să te mai prind că dai gunoiul afară în fața soarelui, cum ai făcut azi, că-ți pun la gât două pietre de câte cinci ocă”(Sadoveanu,1971,16), însemnând că o casă de creștini trebuie să întâmpine soarele în curățenie.
Nerespectând tradiția, va avea de suportat consecintele. Minodora, nu este de acord să facă o căsătorie impusă, rugând-o pe mamă, să nu o căsătorească cu un om urât. Vitoria îi spune să-și vadă de ale ei, să-și scuture “perinile și lăicerele de zestre”(ibidem,22), căci avea de gănd să o mărite cu un “romăn așezat, cu casă nouă în sat și cu oi în munte”(ibidem,22).
Minodora era o fată harnică, ajuta la treburile gospodăriei, precum și la bucătărie, făcea mămăligă și îi ducea argatului de mâncare.
Însușirile sunt evidențiate de autor fie direct prin descriere, fie indirect prin relație cu mama ei. Dialogul este o altă modalitate de reliefare a purității sufletești si a sinceritătii fetei.
Bogza și Cuțui
Bogza și Cuțui erau doi oieri din Vatra Dornei, locuiau într-un cătun numit “Doi Meri”. Ei făceau negustorie, cu oi, vindeau si cumpărau de la alți oieri ca și ei. Erau prieteni cu Nechifor Lipan, călătoreau împreună și făceau afaceri cu oi, brânză și alte produse de la stână. Ei cumpăraseră de la Nechifor o sută de oi, iar acesta le dăduseră toți banii. Erau dornici de îmbogățire prin necinste, asemenea celor doi ciobani din balada populară “Miorița”.
Bogza era un om solid, “cu buza de sus despicată”(ibidem,110), vorbea puțin, râdea mult și bea vârtos, în timp ce Cuțui “se purta ca o umbră”, fiind un om mai mărunt ca statură. EI aveau grijă ca nevestele lor, Ileana și Gafița, sa fie niște femei bine îmbrăcate, cu haine la modă. Cei doi erau oameni renumiți în sat, lumea îi știa gospodari și la locul lor.
Când au fost interogați la primărie, Vitoria le-a adresat întrebări la care ei nu au știut ce să răspundă. De aici, munteanca și-a dat seama că cei doi sunt implicați în dispariția soțului ei, spunându-i crâșmăriței că Bogza încearcă “să se ascundă după deget”(ibidem,165) , dar că nu știe că “ce î-i scris, î-i pus în frunte”(ibidem,165), și că domnul subprefect o să descopere.
La pomenirea mortului, Bogza și Cuțui, s-au așezat mai spre margine. Bogza avea un baltag frumos, pe care Vitoria i l-a cerut sub pretextul că și Gheorghiță are unul la fel, dar că al lui “e mai vechi și știe mai multe”( Sadoveanu,1971,172).
Atunci când Vitoria a povestit, sub pretextul că i-a spus mortul, toată întâmplarea, Bogza, care era un om puternic, a început să se teamă, cerând înapoi baltagul. Atunci Vitoria, l-a întrebat pe Gheorghiță dacă poate citi pe baltagul gospodarului, căci ei i se pare că pe acesta este scris sânge. Cu nervii întinși la maxim, nemaiputând suporta tensiunea care plutea în aer, Bogza s-a năpustit asupra băiatului să-i ia baltagul, l-a împins pe Cuțui care vroia să-l oprească, dar baiatul l-a lovit scurt cu muchea baltagului în frunte, în timp ce câinele “se năpusti la beregată, mestecând mormăiri sălbatice cu sânge”. În acest fel judecata și pedeapsa nu se fac de către autorități, ci de cei ce aveau dreptul să se răzbune.
Cuțui și-a recunoscut vinovăția, iar Bogza a mărturisit preotului adevărul. Abia atunci și-a dat seama că a greșit și a cerut iertare Vitoriei și lui Gheorghiță, spunându-le că acum o să le înapoieze turma de oi luată de la Nechifor, pentru a face dreptate.
În operele lui Sadoveanu, poporul este martor la judecată, el aprobând pedepsirea vinovaților în spiritul legilor moralei sale.
III.2. Iubirea
În romanul “Baltagul”, scriitorul Mihail Sadoveanu, evocă drumul parcurs de o munteancă, Vitoria Lipan, pentru a-l găsi pe soțul ei dispărut de aproape șaptezeci de zile. Tensiunea lăuntrică a femeii era foarte mare, care aproape la patruzeci de ani ai săi, frăgezimea, frumusețea și farmecul, seducția și vraja feminină se păstraseră prin izvorul de apă vie din suflet – iubirea și devoțiunea față de soțul ei, pentru că acesta îi fusese drag în tinerețe și-i “era drag și-acuma, când aveau copii mari cât dânșii”(Sadoveanu,1971,11). Legătura spirituală dintre cei doi soți este solidă și eternă, ea se bazează pe “dragostea ei de douăzeci și mai bine de ani”(ibidem,11), deșii Nechifor își manifesta, câteodată, o autoritate de necontestat, neezitând să facă uz chiar de forță fizică pentru a potoli excesele de supărare ale femeii, dar ea “îndura fară să crâcnească puterea omului ei și rămânea neînduplecată, cu dracii pe care-i avea(ibidem,11). Mai târziu, Nechifor ”își pleca fruntea și arăta mare părere de rău și jale”(ibidem,11).
Dominanta sa sufletească, pilonul de bază îl constituie pentru Vitoria , soțul ei, în care avea mare încredere. Aceasta reiese din atitudinea ei de a respinge cu fermitate previziunile babei Maranda, vrăjitoarea satului, că bărbatul ar fi părăsit-o pentru o femeie “cu ochii verzi”(ibidem,35).
Deșii lui Nechifor îi plăcea femeile frumoase, își abătea calul în prejma lor, însă nu depășea limitele bunului simț și ale respectării familiei, Vitoria a luptat cu îndârjire să-și păstreze iubirea.
Această legătură între soț și soție, o adevărată comuniune ce învinge până și barierele morții, ia forma unei comunicări telepatice, după cum mărturisește muntenca în final: “Mi-a spus Lipan cât am stat cu dânsul, atâtea nopți, în râpă”(ibidem,172). Chiar și după ce a găsit osemintele soțului ei, Vitoria simțea o datorie supremă față de cel iubit, realizarea orânduielilor creștine după datină.
Iubirea în acest roman este redată și prin dragostea mamei pentru copiii săi. Pe Gherghiță îl iubea cel mai mult, îl ocrotea ori de câte ori “în ochii lui Lipan erau nouri de vreme rea”(ibidem,12), dar îl pregătea și pentru viață, spunându-i prin cuvinte dulci “înțelege că jucăriile au stat”(ibidem,46), “de-acu trebuie să te arăți bărbat”(ibidem,46), încredințându-i sarcina de al căuta pe tatăl său. Pe Minodora, o pregatește pentru viață certând-o că nu respectă tradițiile și obiceiurile ascentrale: “n-ai mai învățat rânduiala? Nu mai știi ce-i curat, ce-i sfânt și ce-i bun de când îți umblă gărgăuni prin cap și te cheamă domnișoară!”(Sadoveanu,1971,15) și o avertizează că: “nici eu, nici bunică-ta, nici bunică-mea n-am știut de acestea – și-n legea noastră trebuie să trăiești și tu”(ibidem,15).
Vitoria avea o grijă deosebită pentru copiii ei, atunci când hotărăște să plece cu Gheorghiță în căutarea soțului, pe Minodora o lasă la mănăstire, în grija unei mătuși, hotărând apoi, la final, să o aducă să vadă mormântul tatălui său. Tot în finalul romanului, Vitoria hotărăște destinul copiilor săi, gândindu-se că nu poate să o dea pe Minodora “după feciorul acela nalt și cu nasul mare al dăscăliței Topor”(ibidem,180).
III.3. Natura
Sadoveanu este poate cel mai puternic poet al naturii pe care l-a avut literatura noastră. Senzația vizuală fiind la baza temperamentului său artistic, era și natural ca scriitorul să procedeze prin descripție; nu este vreun colț al Moldovei-de-Sus care să nu fi înmărmurit într-o pagină a operei sale. Descripția nu-i însă pur picturală, ci și umanizată; ea este, deci, esențial lirică; plasticul se însuflețește; cântă munții și pădurile, cântă izvoarele și câmpiile, cântă imobilitatea naturii moldovenești în emoția succesivă a acestui animator, care pe lângă culoare are și vibrație, pe lângă senzație are și fluiditatea armonică și ritmică a expresiei: “Soarele pierise, lumina se împuținase și vântul șfichiuia, din când în când, fulgii care cădeau domol în tindă, se topeau și dispăreau într-o clipă”(Sadoveanu,1971,21).
Tematica operei lui Sadoveanu este diversă: de la istorie la natură și mitologie, Sadoveanu se dovedește a fi un contemplativ. Ceea ce se remarcă în creația sadoveniană este acea retragere în mijlocul naturii, o natură prietenoasă, pură, în care încă nu a pătruns civilizația care să o distrugă: ”Acolo unde în râpi sorite, scot botul din peșteri urșii, fornăiesc la soare și strănută.”(ibidem,77).
O strânsă legătură se stabilește între om și natură, la Sadoveanu natura reprezentând un refugiu și o pavăză pentru ființa umană. Natura se constituie într-un adevărat paradis: mireasma jilavă, primăvăratică a pământului, strălucirea bălților, frumusețea stolurilor migratoare, cântecul răsunător al pădurii: “au să bată din aripi asupra molizilor bătrâni cocoșii sălbatici ș-au să se lese pe crengi, ca să ciugulească cucuruzii.” (ibidem,77)
Om și natură se întrepătrund și se constituie într-un tot, încât nu îl poți separa pe unul de celălalt: “Pâraiele au prins a suna altfel, cuvon de clopoței, și sar pe trepte de stâncă și gheață – și apar din ele arătări de-o clipă jucând, cu rochiți și horhote de spumă”(ibidem,77).
Sadoveanu dă o fizionomie originală operei sale, eliberată treptat de clișeele literaturii sămănătoristo-poporaniste. Ochiul unui mare poet al naturii înnobilează și conferă grandoare până și celei mai ciudate întâmplări, unor expediții cinegetice, mese rustice, întâlniri cu oamenii locurilor, îndeobște vânători, pădurari, ciobani, inși care, prin îndeletnicirile lor, duc o viață singuratică, departe de așezările populate, fie ele chiar sate sau cătune, și se dovedesc a fi adaptați perfect peisajului sălbatic. E o umanitate care încearcă o retragere tăcută din fața civilizației în inima firii, spre a-și conserva o anume integritate, un cod moral nescris, dar bazat pe o despărțire foarte categorică a omeniei de opusul ei.:”Cei mai vrednici întemeiează stâni la munte. Acolo stau cu Dumnezeu și cu singurătățile(Sadoveanu,1971,10).
Potecile munților, codrii deși, dumbrăvile tăinuite, labirintul gârlelor închipuie o fortăreață naturală. Izolarea ei îngăduie încă umanității descrise de Sadoveanu să-și apere valorile:”Drumul se curățise de ape și se zvânta. Pădurea fâșâia lin din cetini și răsufla aburi. În poienile sorite, pământul se ochise bine și înverzeau pajiști.”(ibidem,141).
Poetul naturii este totodată un moralist, descoperitor de robustețe sufletească și înțelepciune în această existență retrasă. Pictura impresionistă a peisajului se împletește cu observarea vieții elementare, iar simbioza om-natură prilejuiește pagini antologice.
Punctul cel mai înalt în studiul sadovenian al valorilor socio-morale pe care o civilizație arhaică reușește să le conserve prin izolare de lumea modernă se află în Baltagul, unul din romanele fundamentale ale literaturii române.
Simbioza om-natură implică nu numai planul fizic, ci și pe cel psihic. Peisajul devine un uriaș ecran de proiecție pentru stările sufletești ale personajelor, sclipește vesel ori se posomorăște, după cum oamenii trec prin momente fericite ori apăsătoare, își schimbă luminile și culorile, cu o tulburătoare empatie, vorbește mai ales printr-o muzică secretă – foșniri, murmure, clipoceli, gâlgâituri, vuiete îndepărtate: “În frunzele morte din marginea unei râpi, Vitoria găsi clopoței albi. […] și-i înălță pe codițele lor subțiri în lumină. Privi cerul albastru și înghiți mireasma pădurii. […]Trupul ei ar fi vrut să cânte și să înmugurească; simțea intrând în el soare și bucurie, dar în același timp se ofilea în ea totul, grabnic, ca clopoțeii pe care-i ținea între degete și care pierise.”(ibidem,141).
Vântul, este un adevărat personaj al povestirilor lui Sadoveanu: “deodată s-a prăvălit de pe muntele cel mare un vănt rece, trăgând după dânsul nouri negri și vârtejuri de ninsoare”, “vântul avea un spulber s-o putere vie, încât te puteai rezema cu spatele în el”(ibidem,111). Tablourile de natură nu sunt doar etats d’âme ca în literatura romantică, ci posedă și facultățile „corespondențelor” baudelairiene, fiindcă pădurea, stepa intervin în acțiunile umane cu funcții complice și inițiative secrete.
Tablourile sunt zugrăvite cu tehnica pictorilor impresioniști. Efectele de lumină primează asupra formelor. Culorile preferate – vânătul, argintiul – destramă conturul lucrurilor și le dă o înfățișare ireală, fantomatică: “pe omături moi fâșâia austral și cerul era ca o floare de zlac ” (Sadoveanu,1971,69)
Fiindcă autorul e conștient că retragerea în sălbăticia naturală nu poate fi o soluție istoric durabilă, ci doar schița unor reflexe defensive, de prelungire agonică a vieții, peste peisagistica sadoveniană plutește o stăruitoare mâhnire ce impregnează cu melancolie discretă frumusețea locurilor, încifrând în termeni simbolici o dramă umană generală, care nu încetează a se consuma.
Opera lui Sadoveanu închină un panou și vieții amorțite din măruntele târguri moldovenești. Ele comunică prin partea din spate a curților și prin ulițele satelor, continuate în drumuri de țară, aproape nemijlocit, cu lumea satului, căreia până mai ieri îi aparțineau: “Satul risipit pe râpi sub pădurea de brad, căsuțele șindrilite între garduri de răzlogi, pârâul Tarcăului care fulgera devale între stânci erau căzute într-o gaură de noapte.”(ibidem,9) Îndeletnicirile multor târgoveți si meseriași amărâți, sunt încă legate de începuturile lor rurale: “Muntenului i-i dat să-și câștige pâinea cea de toate zilele cu toporul sau cu cața”(ibidem,10)
Chiar atunci când duc o existență singuratică, oamenii lui Sadoveanu trăiesc adânc într-o tradiție, ascultă de cutume ancestrale și respectă o rânduială nescrisă, aparținând naturii locurilor însăși: “Să faci bine, domnișoară, sa-ți vezi de rânduielile tale da fată mare, să-ți bați și să-ți scuturi perinile și lăicerele de zestre, căci, în cîșlegile ce vin, am de gând să te mărit. Oi găsi eu un roman așezat, cu casă nouă în sat și cu oi în munte.”(ibidem,22)
O veritabilă etnografie a neamului românesc poate fi descifrată în nenumăratele detalii, necolecționate anume de prozator, dar ivindu-se la tot pasul, firesc, pe parcursul narațiunii. Natura lui e o natură istorizantă, o natură care a văzut și a auzit multe . În opera sa se găsesc cimitire, strigoii , care dau o mișcare și un suflet. Șoaptele lor se aud câteodată toamna, ca și speranțele lor de înviere, primăvara. Un fluid, care, curge mereu de la om către pământ și de la pământ către om: “Locuitorii aceștia de sub brad sunt niște făpturi de mirare. Iuți și statornici ca apele, ca vremea; răbdatori în suferinți ca și-n ierni cumplite, fără griji în bucurii ca și-n arșițile lor de cuptor, plăcându-le dragostea și beția și datinile lor de la începutul lumii.”(ibidem,92-93).
Sadoveanu e altceva decât natura edenică, luxuriant romantică eminesciană. Chiar în cea mai înfiorată singurătate, viața nu încetează să fie prezentă, se face perceptibilă prin infinite zvâcniri, o mulțime de șoapte și zvonuri cuceresc auzul, ceea ce îl face pe prozator să nu își poată fixa atenția pe amănuntul muzical și să aibă o senzație copleșitor simfonică: “Corbi fâlfâiră spre albăstrime din brazii râpilor și pe urmă se întorseră cu zboruri învăluite și croncăniri, ca să spargă cu clonțurile și să bată cu aripile ouăle înghețate în faur.”(Sadoveanu,1971,59-60).
Evocarea naturii degajă un lirism solemn, având simplitatea gravă a marilor texte fundamentale, care celebrează pacea existenței potolite, senine, integrată desăvârșit în ordinea cosmosului moldovenesc, dar la antipodul exprimării curente. Materia verbală e rodul unui travaliu artistic excepțional: “ a suit un drum șerpuit săpat in stâncă, ocolind în singurătăți pe sub vulturi. Era ca o pustie a gheței și a omătului.”(ibidem,111).
Domnul Mihail Sadoveanu este un pictor și un poet al naturii. Si amândouă în același timp. Dar ceea ce este mai impresionant, e poetul. El ne dă imagini picturale de natură, dar mai cu seamă își exprimă sensibilitatea, senzațiile ce i le dă natura. Și cu aceasta, ne trezește, ne lămurește, ne exprimă la maximum și sensibilitatea noastră în fața naturii: “raze luciră în țurțurii de gheață ai streșinei, apoi în albastrul nalt al cerului. Era liniște și fumurile satului suiau drepte în văzduh.”(ibidem,67).
Din acest punct de vedere s-ar putea zice ca e un psiholog, un analist al senzațiilor noastre, un descoperitor al sensibilității noastre. Expresia sa strălucitoare ne dă senzația, chiar și atunci când imaginea e picturală. Pentru Sadoveanu natura e pavăză nedespărțită a omului. Ochii și natura fac una până într-atât că n-ai ști să spui care din ele a robit sufletul celeilalte și dacă nu cumva o vrajă anume a dat amândurora un același suflet.
Personajele întâlnite în pereglinările cinegetice sunt și ele asemenea oameni apropiați de natură, cunoscători ai tainelor ei, pricepuți în leacuri ori cu magice puteri asupra animalelor: “Taci și fii cuminte, fetița babei, zise bătrâna radicând asupra ei arătătorul de la mâna dreaptă.”(ibidem,33)
Pentru Mihail Sadoveanu, natura trăiește în multiplicitatea colosală a exemplarelor de floră și faună. Atent la cele mai subtile și mai variate aspecte ale naturii, pentru care vădește infinită sensibilitate și pe care le evocă în pagini cu supremă forță de expresie, Mihail Sadoveanu îndreptățește aprecierea lui Lucian Blaga, care vedea în marele prozator , însăși natura care se contemplă pe sine și se tălmăcește singură în termeni supremi de conștiință.
Tema naturii se regăsește la Mihail Sadoveanu în toate operele literare, nu numai în cele care descriu în mod special zone mirifice ale plaiurilor românești, de aceea prozatorul a fost supranumit “poet al naturii”.
Trăsăturile principale ale aspectelor naturii illustrate de Sadoveanu s-ar putea sintetiza astfel:
frumusețea și armonia peisajului naturii mirifice românești;
profunda comuniune a omului cu natura, care capătă diferite ipostaze aparte în proza sadoveniană;
natura – loc de liniște și reflecție pentru om;
natura ca stare sufletească, adica orice simțire, zbucium al sufletului uman se proiectează în natură și prin natură;
natura – refugiu al echilibrului și libertății depline a omului;
natura ocrototoare pentru om, ferindu-l de violențele existențiale, apărându-l de pericolele ce i-ar putea distruge sufletul, simțirea.
Prin elementele ei esențiale, literatura lui Sadoveanu este, incontestabil, o literatură primitivă; pe de o parte, senzația directă, pur vizuală, încărcată de culoare, iar, pe de alta, exaltarea lirică; trecerea e bruscă și reacțiunea violentă; senzația nu-i oprită în cale de principiul disociativ al analizei, nu-i spiritualizată, nu-i clasată în vederea dreptei ei întrebuințări într-o construcție mai vastă. Ieșită din unirea acestor elemente, formula literaturii lui Sadoveanu este cea a unui materialism liric; viața e cântată în funcțiile sale elementare, în instinct, în animalitate, fără preocupări ideale. Deși încătușată în materie, adică în plasa tuturor contingențelor vieții cu măruntele ei nevoi, literatura lui Sadoveanu, după cum am spus, nu pornește de la principiul observației; ea nu ajunge, deci, la creațiunea obiectivă. Romanele lui sunt evidente proiecțuni lirice.
Oricare i-ar fi arta, lirismul este însă o formă primitivă a expresiei emoțiunii estetice. Că în literatura lui Sadoveanu găsim elemente specifice, etnice, este neînduios; dar și această identificare absolută îi determină natura de expresie imediată și elementară a sufletului moldovenesc.
Constantin Ciopraga spunea; “ Întreaga operă sadoveniana, de o perfectă unitate interioară, respiră un umanism delicat, în care emoția în fața existenței și fiorul naturii se armonizează într-o optică a nobleței sufletești. Lecția umană a lui Sadoveanu excelează în afirmarea valorilor etice perene. Privirile însoțesc cu tristețe pe cei prăbușiți, cuvântul condamnă pe alții, sensibilatea îndrumă spre monumental […] traiectoria duce către omul tare, de o calmă stăpânire de sine, care integrat în istorie, observator al legilor pământului, scrutează netulburat vremea.”(Ciopraga,1973,170)
III.4. Mit și tradiție
La scriitorii mari ai lumii, zonele de fabulous, de fantastic, sunt legate strâns, deși subteran ori obscons, de viata de toate zilele, așa cum se întâmplă și în opera lui Sadoveanu. Ca un știutor dintre cei adânci de tâlcuri adevărate, prozatorul nostrum a dat uneori și explicații, a sugerat alteori semnificații mai la îndemână ori mai îndepărtate, cu surâsul pe buze, lăsând pe cei din jur să-l creadă sau nu, într-o luminoasă și jucăușă ambiguitate.
Structura romanului Baltagul evidențiază două componente: una simbolică-mitică si cealaltă epică-realistă, care se interfereaza pe parcursul întregului roman.
Romanul are ca moto doua versuri din balada Miorița: “Stăpâne, stăpâne,/ Mai cheamă ș-un câne..”(Sadoveanu,1971,5) și începe cu legenda pe care Nechifor Lipan o povestea la nunți și botezuri. Substanța epică a romanului păstrează tema celor trei ciobani, dintre care unul “are oi mai multe,/ Mândre și cornute,/ Și cai învățați/ Și câini mai bărbați!…”(Datcu,1977,152). Cadrul natural mirific, un tărâm feeric, ilustrat de peisajul cărărilor stâmte săpare în munte, un plai cu o adevărată “gură de rai”(ibidem,152). Omorul este înfăptuit de ei doi ciobani pentru a-i lua lui Lipan oile: “Am făcut fapta asta, ca să-i luăm oile”(Sadoveanu,1971,179), întocmai ca în baladă. Câinele Lupu este în roman foarte devotat stăpânului său, la fel cum în baladă oița năzdrăvană este cea care încearcă să-l salveze. Pe ciobanul dispărut îl caută, în ambele opera, o femeie, care în baladă este “măicuță bătrână”(Datcu,1977,154), iar în roman este nevasta, o munteancă în stare de fapte eroice, pentru aflarea adevărului despre bărbatul ei. Uciderea ciobanului are loc în baladă “l-apus de soare”(ibidem,152), iar în roman “la asfințitul soarelui” (Sadoveanu,1971,174), după cum precizează Vitoria, că s-a întâmplat. Transhumanța este ilustrată de ambele opere, prin mutarea oilor de la munte la șes și invers, în funcție de anotimp.
Vitoria era superstițioasă, credea în vise, în semne ale vremii, știa chiar să le interpreteze: vântul care șuieră “prin crengile subțiri ale mestecenilor”(ibidem,19), pădurea care, “dădu și ea zvon”(ibidem,19), brazii erau negrii și mai ales nourul negru de deasupra Ceahlăului, erau semne ale vremii care prevestesc nenorocirea. Când a visat că soțul ei era “cu spatele întors către ea, trecând spre asfințit o revărsare de ape”(ibidem,16), a înțeles că el nu se mai întoarce acasă. Alt semn rău-prevestitor vine din superstiții mitice: atunci când cocoșul s-a întors “cu secera cozii spre focul din horn și pliscul spre poartă”(ibidem,21), Vitoria este convinsă că “dă semn de plecare”(ibidem,21), hotărând să plece în căutarea lui Nechifor. Alt semn este glasul lui Lipan venit din memoria ei afectivă, dar "nu putea să-i vadă chipul"(ibidem,10). Neliniștea devine banuială, "un vierme neadormit"(ibidem,43) o roade permanent și pentru ea timpul a stat pe loc (timpul mitic).
În roman mai întâlnim și mitul morții și al renașterii, deoarece Gheorghiță reprezintă o altă generație de oieri, fiind pregătit să-i i-a locul lui Nechifor.
Titlul operei este simbolic, presupune o alternativă de interpretare: cuvântul “baltag” vine din grecescul “labrys”, care înseamnă secure cu două tăișuri, simbol al vieții și al morții. Acest “labrys” datează din civilizația minoică, iar Gheorghiță primește un baltag nou, sfințit de preot, deoarece Vitoria știa că Gheorghiță va lua locul tatălui său. Ea știe că baltagul reprezintă pentru muntean un sceptru, un însemn al puterii, și că cele două tăișuri reprezintă viața și moartea, lumina și întunericul, cer și pămănt.În mitologia autohtonă, baltagul era arma magică și simbolică menită să împlinească dreptatea, este o unealtă justițiară. Ea este, în basmele populare, furată de forțele malefice (zmei) si redobandită de personajul pozitiv. Principala trasătură a baltagului este că, atunci cand este folosit pentru înfăptuirea dreptații, acesta nu se pătează de sânge.
Baltagul dă prilej Vitoriei Lipan ca, prin întrebari abile, să-l ispitească pe Calistrat Bogza, pentru a vorbi și a se demasca; în sensul basmului arhaic, baltagul este unealta magică, însușită de raufăcător și recucerită de erou.
Cuvantul "baltag” mai înseamnă și labirint. În roman este simbolul labirintului este ilustrat de drumul șerpuit pe care îl parcurge Vitoria Lipan în căutarea soțului, atât un labirint interior, al framântărilor sale de la neliniște la bănuială apoi la certitudine, cât și un labirint exterior, al drumului săpat în stâncile munților pe care îl parcursese și Nechifor Lipan. Acest labirint, cu drumurile sale șerpuite, amintește curgerea continuă a vieții spre moarte și a morții spre viață: Vitoria pornește în căutarea soțului din interior, din întuneric pentru a putea ajunge în exterior, la lumină. Centrul acestui labirint este râpa dintre Suha si Sabasa, unde au găsit osemintele lui Nechifor Lipan.
Acțiunea se petrece într-un timp limitat și cronologic, întâmplările se petrec din toamnă până în primavară, dar nu este precizată perioada, deoarece Vitoria Lipan trăiește într-un timp mitic românesc, un timp spiritual al credințelor si datinilor străvechi, care au valabilitate în orice epocă.
Crucea Talienilor, locul unde s-a comis crima, este similar paronimic cu Legea Talionilor – “ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”.
Personajul principal al romanului, Vitoria respectă cu strășnicie credințele strămoșești și credințele religioase. Îi spune Minodorei să-și scuture “perinile și lăicerele de zestre”(Sadoveanu,1971,,22), căci o să o mărite cu un “român așezat, cu casă nouă în sat și cu oi multe”(ibidem,22.) Atunci, când în drumul ei dă peste o cumetrie și o nuntă, respectă datinile și obiceiurile: a intrat la lehuză, a pus “rodii sub pernă”(ibidem,93) și bucățele de zahăr, iar pe fruntea copilului, o hărtie de douăzeci de lei; iar la nuntă a luat plosca si a urat în cinstea “feciorului de împărat și a slăvitei doamne mirese”(ibidem,94). Înainte de a pleca la drum, Vitoria se sfătuiește cu preotul satului, ține post negru, pentru a-și purifica sufletul și merge la mănăstirea Bistrița, pentru a se ruga la icoana sfintei Ana, căreia i-a dăruit “năframa c-un ban de argint legat într-un colț”(ibidem,47). Respectă cu sfintenie tradițiile de înmormântare, atât în ziua înmormântării, cât și mai târziu când își planifică să-i facă pomenile soțului ei.
În concepția lui Sadoveanu, deci, unul din drumurile de la real la fantastic este și acela care înfrumusețează prin cristalizări succesive, drum care exprimă și nevoia de mit și nevoia de basm, nu într-o operă anume, ci în toate operele sale. Astfel se arată și se deschid, cu nebănuite profunzimi, drumurile spre adevăr și taină ale mitului și tradițiilor la Sadoveanu, care învăluie și învestește cele mai neînsemnate fapte de viață, cu aer de cunoaștere, de inițiere și experiență etern umană, neîncetat reluată, dusă mereu mai departe, niciodată epuizată, după nescrisele izvoare românești ale eternei necesități a spiritului.
III.5. Limbajul
Mihail Sadoveanu a apărut în momentul istoric al țării noastre când apunea o alcătuire socială și începea o alta. El e așezat la intersecția amurgului feudalismului cu formarea mediului orășenesc burghez. Lumea formată din mari și mici moșieri, de țigani lăutari, de haiduci, de evrei sărmani, de domnișoare languroase și romanțioase ca un vals de Cioplin ori ca o noapte cu lună pe lacul unui castel, de țigani visători, de mici funcționari și mici burghezi, lume pe care generațiile viitoare nu vor mai vedea-o, a fixat-o în operele sale Mihail Sadoveanu. Câteodată, tentaculele sale de analist s-au coborât și mai adânc. Ele au prins în suflete primitive însuși momentul biblic al genezei, momentul de la începutul firii, când omul se desprinde, se diferențiază de natură, dar nu o poate părăsi, fiindcă mai păstrează legături cu dânsa.
Melancolia acestei lumi muribunde s-a furișat și în sufletul pictorului. Strigătul de moarte al lucrurilor care pier aduce melancolia multora din bucățile marelui scriitor moldovean. Poezia sa e amară și înfiorată de pesimism. Talentul e un maxim de eficieță. Secretul său e de a obține din anumite date cel mai mare randament și , câteodată, singurul posibil. Elementele primare din Sadoveanu sunt: poezia naturii și spiritul pandur. Utilizând numai spiritul limbii cronicărești, el a reușit să estetizeze limba cronicarilor, să-i dea o excepție modernă. Perfecția stilului său, care amintește prin arhitectonică de A. France și prin muzicalitate de M.Barres, constituie o mare revoluție lingvistică: fuziunea vechii limbi cu cea contemporană într-o sinteză estetică.
La un asemenea autor se înțelege de la sine că oamenii vorbesc în limbajul lor firesc, fiecare după caracterul său deosebit; și dacă produc pe alocuri impresia unei mari adâncimi sufletești, nu este prin exagerarea declamatorie a frazei, ci, din contră, prin simplicitatea cuvintelor, care sunt uneori familiare, din când în când dialectale, dar totdeauna întrebuințate cu o justă gradare a nuanțelor-mijloc cel mai propriu pentru deșteptarea emoțiunii artistice.
Mihail Sadoveanu ne-a demonstrat realitatea fenomenului românesc, ne-a arătat mai întâi ceea ce e indiscutabil autohton, ceea ce e definitiv local: natura românească. Apoi, ne-a arătat omul simplu, țăranul milenar, sumbru, trist, chinuit de mizerie fizică, de teroarea superstiției, flacără slabă, bătută de toate vânturile, în îndărătnica năzuința către umanitate.
Meritul cel mai mare al nuvelelor și schițelor lui Sadoveanu pare a fi alegerea momentului psihologic în care culminează mai toate. Este pururea un eveniment sufletesc hotărâtor, care formează obiectul povestirii și în jurul căruia se grupează și se cumpănesc celelalte amănunte, fie că evenimentul este o criză violentă, fie că este amintirea mai temperată a unei tulburări, fie că este stabilirea unei liniștiri finale. Deznodământul nu este niciodată silit, ci apare ca un rezultat neapărat, oarecum ca o lege a naturi, și tocmai prin această înălțare impersonală, operele d-lui Sadoveanu își îndeplinesc misiunea morală, care – în afară de orice intenție a autorului – reiese ca un accesoriu din toate operele de artă adevărată.
Astfel, Mihail Sadoveanu s-a arătat stăpân pe un talent original, izvorât din fondul propriu al țării în care s-a născut.
Arta de povestitor a lui Mihail Sadoveanu constă în îmbinarea epicului cu liricul, a povestirii cu genul său poetic. Sadoveanu a creat o limbă limpede, armonioasă și pură, în care se împletește graiul popular al țăranilor cu fraza vechilor cronici, o limbă capabilă să redea poezia sentimentelor omenești, frumusetile tainice ale naturii, păstrând farmecul atmosferei acelor vremuri de demult. Arhaismele si regionalismele sunt folosite cu naturalețe de catre personajele povestirii, pentru a ilustra atmosfera legendară a vremurilor de demult și frumusețea graiului moldovenesc: “a crâșca”, “colb”, “cortelaș”, “cămărășiță”, “vornic”, “ șleah”, “șindrilite”, “oleacă”, “coștei” ș.a..
De remarcat în mod în mod deosebit este oralitatea stilului, dată de cuvinte și expresii populare specifice vorbirii. La Sadoveanu, comparația este asemănătoare unui proverb popular. El rămâne fidel declarației sale din discursul rostit la Acadenie, aceea că “țăranul roman a fost principalul meu erou”.
Figurile de stil apar cu modestie, dând astfel stilului sobrietate. Epitetele au rol caracterizator – “nalt și deșirat”(Sadoveanu,1971,98), “iuți și statornici”(ibidem,92), particularizând trăsături ale personajelor. De remarcat în mod deosebit, în operele lui Sadoveanu, este muzicalitatea frazelor, frumusețea rară a țesăturii epice.
Sadoveanu fructifică toate posibilitătile de comunicare ale cuvintelor care, puse în anumite contexte, își sporesc sensurile, chiar termenii cei mai obisnuiți dobândind vibrații de neuitat “fulgera devale între stânci”(ibidem,9), iar toate componentele peisajului “erau căzute într-o negura de noapte” (ibidem,9). Momentele dramatice din operele sale sunt realizate prin aglomerare de verbe, care redau starea de tensiune. Sadoveanu ceează numeroase momente de suspans, ținând treaz interesul cititorilor.
Cea mai mare izbândă a lui Sadoveanu este limbajul folosit în operele sale. Stilul lui are câteva particularități din care reiese farmecul și vraja pe care o degajă întrega sa operă:
solemnitatea este dată de epitete, comparații, metafore elogiative, de premărire a spiritului țărănesc sau a trăsăturilor comparabile cu ale personajelor mitologice;
arhaitatea – este ilustrată de folosirea arhaismelor fonetice, semantic și lexical: “a se tângui” pentru a se văita, “cetățuie” pentru cetate, “țintirim” pentru cimitir, “lăcaș” pentru mănăstire ș.a.;
muzicalitatea limbajului este ca o simfonie
Impresia de oralitate și de mișcare scenică se realizează, simultan, din cuvinte auzite în vorbirea regională curentă: “asta”, “ș-am”, “ nimica”, dar mai ales din expresiile verbale: “le întorcea”, “le sucea”, “să se plece…către”, “oftă cu năduf”(Sadoveanu,1971,42) și din construcții eliptice: “toate ale lui”, “o lume auzind, văzând”.
Așadar, personajul se realizează caracterologic prin comportament, prin gesturi și prin limbaj, deci, prin creație. Ca și la Creangă, la Sadoveanu predomină creația.
Trebuie totuși să operăm o diferențiere a funcției stilistice a limbajului – atât al personajelor cât și al povestitorului – la Sadoveanu, față de Creangă, oricâtă asemănare ar exista între acești doi mari prozatori. Spre deosebire de eroii lui Creangă, oamenii lui Sadoveanu – și mai ales cei din “Hanu Ancuței” îndeosebi – sunt mai gravi și mai ceremonioși. Aceasta se poate deduce, de asemenea, din modul lor de a vorbi. Așa este comisul Ioniță, călugărul Gherman, moș Leonte zodierul, căpitanul Neculai Isac, negustorul Lipscan, orbul cel sărac și chiar Lița Salomia și Ancuța însăși. Excepție fac, poate, numai ciobanul cel mânios de pe Rarău și Zaharia Fântânarul care se mulțumește doar cu câteve vorbe mormăite. Populară, desigur, vorbirea personajului – căci și povestitorul genericului în “Hanu Ancuței” este tot un personaj – are un aer oarecum de circumstanță, sărbătoresc. El nu folosește cuvântul cel mai obișnuit, de aceea spune că Lița Solomia, fiind frumoasă, în tinerețe, purta la gât flori de margăritar și bărbații îi veneau în cale, râzând, mod curtenitor de a te referi la trecutul cuiva.
În timp ce vorbirea lui Creangă – care nu transcrie, copiind, limbajul țărănesc, pentru că atunci n-ar putea să fie artă – dă o puternică impresie de viață curentă, aceea a lui Sadoveanu și a eroilor săi ne apare oarecum stilizată. Lirismul lui proiectează realitatea în viziune, se observă contemporaneitatea lui cu descoperirile simbolismului. Limbajul artistic sadovenian se caracterizează prin solemnitatea creată de epitete – “vrednici”, ”sprâncenat” comparații – “iuți și statornici ca apele, ca vremea”(Sadoveanu,1971,92) sau metafore elogiative pentru spiritual țărănesc înrădăcinat în tradiții strămoșești – “călindarul acel vechi de la începutul lumii pe carele Domnul Dumnezeu l-a dat lui Adam”(ibidem,95). Arhaitatea este ilustrată de folosirea arhaismelor fonetice, semantice și lexicale – “cața”, “tarniță”, “poclăzi”, “străjer”, -, ce compun o muzicalitate deosebită . Lexicul arhaic are funcția unui element de sugestie, la care putem adăuga cuvinte din universu caracteristic moldovenesc. Întâlnim construcții metaforice, arhaice și lexical folosite cu sens figurat, folosirea perfectului compus care exprimă acțiuni de scurtă durată și de mare frecvență a diatezelor, alternarea perfectului simplu cu prezentul indicative și punctarea narațiunii cu formă reflexivă.Procedeele sintaxei poetice, concretizate în enumerari, îl ajută pe Sadoveanu să detalieze locurile și faptele.
Sobrietatea stilului este dată de timpul mitic în care se petrec întâmplările, un timp al credințelor strămoșești, într-o lume arhaică, foarte puternic legata de natura înconjurătoare, de superstiții, de legi strămoșești nescrise, dar păstrate cu sfințenie.
Arta de povestitor a lui Mihail Sadoveanu constă în îmbinarea epicului cu liricul, a povestirii cu genul său poetic. El a creat o limbă armonioasă în care graiul popular al țăranilor se împletește cu cel al cronicilor vechi, dar totodată păstrează farmecul vremurilor vechi.
Nicolae Manolescu spunea: “Am numit opera lui Sadoveanu o Halima, pentru că sensul ei cel mai profund îl găsim în această instaurare a unei durate a imaginației împotriva timpului care se consumă. Povestirea sadoveniana oprește timpul, creând în jurul omului – povestitor sau ascultător – un spațiu magic care-l protejează. Eroii nu povestesc spre a-și ușura sufletul, ori spre a reda viața: ci pentru a se sustrage vieții și morții.” (Manolescu, 1995, 192)
BIBLIOGRAFIE
1. Călinescu, G.,(1941), Istoria literaturii române, București: Fundația regală pentru literatură și artă
2. Ciopraga, C-tin., (1973), O viziune româneasca a existenței: Sadoveanu în Personalitatea literaturii române, Iași: Editura Junimea.
3. Datcu, I., (1977), Balade populare românești, București: Combinatul Poligrafic “Casa Scânteii”
4. Manolescu, N., (1980-1981), Arca lui Noe, Eseu despre romanul românesc, vol.I-II, București: Editura Minerva.
5. Philippide, Al., (1956), Despre stilul lui Mihail Sadoveanu, în omagiul lui Mihail Sadoveanu, București: E.S.P.L.A.
6. Sadoveanu, M., (1971), Baltagul, București: Editura Minerva
CAPITOLUL IV
METODOLOGIA STUDIERII UNUI TEXT NARATIV
IV.1. Studiul textului epic
Interesul elevilor de gimnaziu pentru textul epic este un fapt arhicunoscut, făcând posibile diferite forme de bucurie:
a) Bucuria de a cunoaște, de a explora noi teritorii: călătorie esențială, ce prelungește și complinește experiența limitată pe care o permite realul; călătorie cu riscuri și costuri puține, ce oferă șansa unor întregiri;
b) Bucuria de a vedea confirmate adevăruri cunoscute sau abia întrezărite, de a găsi exprimate, cu claritate, gânduri vagi sau sentimente confuze;
c) Bucuria de a compensa dezacordul cu lumea exterioară.
Conceptele teoretice prezente în programele de gimnaziu sunt, deopotrivă, obiecte de studiu și intrumente de analiză. Șirul lor cuprinde categoriile fundamentale ale genului, dar și categorii prin care genul este specificat, parțializat. În prima serie se înscriu perechile conceptuale autor – narator, referent–ficțiune și ficțiune-narațiune; în cea de-a doua se așează speciile genului epic: basm, baladă, schiță, nuvelă, roman.
Prima serie își propune să încadreze epicul în ansamblu, iar spațiul conceptual astfel creat poate fi reprezentat după cum urmează:
Realitate Alt text
REFERENT
AUTOR–––-CITITOR
În legătură cu tabelul global al genului se impun următoarele precizări:
a) Naratorul nu apare decât indirect, atunci când se abordează povestirea în ramă;
b) Dintre cele două tipuri de referent (realitate și alt text) este vizată doar realitatea; cel de-al doilea aspect poate fi atins numai în cazul în care, printre exercițiile de scriere, figurează și parodia;
c) În prim-planul demersului didactic stau coordonatele universului ficțional ( subiectul și momentele subiectului, personajele, spațiul și timpul istoriei) și mai puțin problemele narațiunii (tehnicile prin care acțiunea și personajele, spațiul și timpul sunt reprezentate, puse în text).
Cea de-a doua serie de concepte selectează speciile reprezentative, urmărind aprofundarea problematicii genului la nivelul formelor ce îl concretizează. În cazul activităților de predare a acestor categorii, ca de alfel în cazul tuturor activităților de structurare a conceptelor de teorie literară, profesorul poate opta pentru unul din cele patru demersuri fundamentale ( inductiv, deductiv, analogic, și dialectic); există și alte variante metodologice dintre care se remarcă, pentru eficiență, activitățile de cercetare pe text. Dar, indiferent de soluția metodologică aleasă, se impun o serie de pași ce preced și urmează activitatea propriu-zisă de formare a conceptelor. Aceștia sunt:
1. Lectura și relectura textului în vederea realizării comprehensiunii; cadrarea textului din perspectiva conceptelor pe care elevii le dețin deja; interpretarea textului;
2. Activitatea de structurare a conceptului;
3. Regândirea textului din perspectiv noului concept și reflecția asupra modului în care va fi aplicat.
Textul narativ este, în mod esențial, o reprezentare a unei/unor acțiuni care poate fi definită extrem de simplu prin ceea ce săvârșește/face cineva. Acesta este sensul ce i se conferă termenului în mod constant. Dar acțiunea își dobândește sensul deplin numai în momentul în care este corelată cu un scop, explicată prin motive și integrată unor circumnstanțe. Mai mult decât atât, ea presupune interacțiunea cu alte persoane, interacțiune ce poate lua formele coooperării sau competiției. De aici pot decurge întrebările fundamentale prin care profesorul poate viza circumnscrierea acțiunii: Ce se săvâșește?, Cine?, De ce?, Împreună cu cine și/sau împotriva cui? și Cum?.
Înțelegerea acțiunii ar putea porni:
1. De la exemple de acțiuni date de elevi și dezvoltate în funcție de parametrii dezvoltați mai sus;
2. De la analiza unui text nonficțional, articol de ziar, fragment din jurnalul elevilor, sau o compunere realizată cu această intenție ( ex. Povestiți în cinci rânduri o întâmplare la care ați participat sau ați fost martori în ultimele două zile).
Al doilea pas al apropierii de discursul epic este abordarea aspectelor legate de comprehensiunea narativă.
Operele care aparțin genului epic îi atrage pe elevi, conflictul îi determină să aibă o atitudine față de personajele între care se desfășoară acesta și o satisfacție în momentul când triumfă binele.
Există texte nrrative în care sunt înfățișate aspect din viata adulților, moment din trecutul istoric, aspecte din viața și activitatea unor personalități ale culturii, lupta dintre bine și rău. În operele epice întâlnim pasaje aparținând liricului și dialoguri. Elevii gustă cu mai multă plăcere textul, dacă sunt conduși să intuiascăgradarea acțiunii până la punctual culminant și deznodământ.
Demersul didactic trebuie conceput în funcție de genul și specia literară, de perioada literară în care autorul a conceput opera sa.
Împărțirea textului narativ pe fragmente va avea în vedere momentele acțiunii: expozițiune, intrigă, desfășurarea acțiunii, punct culminant și deznodământ. Fiecărui moment i se atribuie atenție, nuanțând aceasta în funcție de specia literară.
Studierea textelor narative au un rol important în formarea personalității elevilor. Opera literară înseamnă cuvânt. Ea nu poate fi analizată decât în strânsă legătură cu observarea stilistică și lingvistica textului.
Comentarea unui text trebuie să evidențieze pe lângă aspectele particulare fonetice,lexical, gramaticale și construcțiile care confer unor cuvinte obișnuite, un rol deosebit în realizarea emoțional expresivă a textului. Deci, contextul este cel care îmbogățește sensul cuvântului.
Opera literară epică variază ca întindere de la schiță, la povestire până la roman. Datorită imposibilității comentării amănunțite în clasă, a întregii lucrări, determină necesitatea analizei unui fragment din aceasta, care trebuie totuși realizat în așa fel încât elevii să-și formeze o imagine de ansamblu.
În acest scop trebuie folosit un sistem de metode și procedee care să-l deprindă pe elev să lucreze cu textul, să-l înțeleagă găsindu-i semnificația care să-l convingă de faptul că forma nu este decât un veșmânt pentru o idee și care să-l ajute să parcurgă drumul de la particular la general.
Elevul trebuie îndrumat spre a descoperii semnificația textului, să fie ajutat să capete capacitatea de a se orienta în text atât în ceea ce privește conținutul cât și forma lui.
IV.2. Metode activ-participative
În semnificație originară cuvântul metodă provine din grecescul “methodos” ( odos-cale, drum; metha-spre, catre), ceea ce înseamnă cale de urmat în vederea atingerii unui scop sau a unui mod de urmărire, de căutare, de cercetare si aflare a adevărului. În practica școlară, metoda se definește drept o cale de urmat în vederea atingerii unor obiective instructiv-educative dinainte stabilite.
Ansamblul metodelor de predare și învățare utilizate constituie ceea ce se numește metodologia procesului de învățământ. Ea studiază natura, funcțiile, locul si clasificarea metodelor, principiile si regulile care stau la baza utilizarii lor optimale.
Învățământul modern promovează metodele de învățare active care să solicite mecanismele gândirii, ale inteligenței și ale imaginației. Astfel, sunt preferate metodele moderne euristice de predare-învățare, deoarece acestea pun accentul pe capacitatea de a pune întrebări și de a construi răspunsuri; pe cultivarea unor deprinderi, priceperi și capacități intelectuale; pe dezvoltarea gândirii critice și a creativității.
Specific metodelor interactive de grup este faptul că ele promovează interacțiunea dintre mințile participanților, dintre personalitățile lor, ducând la o învățare mai activă și cu rezultate evidente.
În continuare voi prezenta câteva metode activ-participative folosite în predarea, consolidarea și evaluarea unui text narativ:
Metoda Brainstorming (asaltul de idei)
Această metodă constă în formularea a cât mai multor idei – oricât de fanteziste ar putea părea acestea – cu răspuns la o situație enunțată, după principiul cantitatea generează calitatea. Conform acestui principiu, pentru a ajunge la idei viabile și inedite este necesară o productivitate creativă cât mai mare. Pentru derularea optimă a acestei metode se pargurg următoarele etape:
Alegerea temei și a srcinii de lucru;
Solicitarea exprimării într-un mod cât mai rapid, în fraze scurte și concrete, fără cenzură a tuturor ideilor, așa cum vine le în minte legate de rezolvarea unei situații-probleme conturate. Se pot face asociații în legătură cu afirmațiile celorlalti, se pot prelua, completa sau transforma ideile in grup, dar, sub nici un motiv, nu se vor admite referiri critice;
Înregistrarea tuturor ideilor în scris pe tablă sau pe foi;
Așezarea ideilor;
Reluarea ideilor emise pe rând și gruparea lor pe categorii, simboluri, cuvinte cheie, imagini ce reprezintă diferite criterii;
Analiza critică, evaluarea, argumentarea, contraargumentarea ideilor emise anterior, la nivelul clasei sau al unor grupuri mai mici.
Metoda “Ciorchinele”
Ciorchinele reprezintă o metodă care-i încurajează pe elevi să gândească liber și deschis. Este o tehnică de căutare a căilor de acces spre propriile cunoștințe, evidențiind modul propriu de a înțelege o anumită temă, un anumit conținut. Ajută cadrul didactic să înțelegă maniera în care fiecare elev înțelege noțiunile și îi oferă posibilitatea de a interveni diferențiat. Ciorchinele presupune următoarele etape:
Se scrie un cuvânt/temă care urmează a fi cercetat în mijlocul tablei/foi de hârtie;
Se notează toate ideile, sintagmele sau cunoștințele în legătură cu tema respectivă în jurul acesteia, trăgându-se linii între acestea și cuvântul inițial;
Pe măsură ce se scriu cuvinte, idei noi, se trag linii între ideile care par a fi conectate;
Activitatea se oprește când se epuizează toate ideile sau când s-a atins limita de timp acordată.
Metoda “Știu/Vreau să știu/Am învățat”
Cu grupuri mici sau cu întreaga clasă, se trece în revistă ceea ce elevii știu deja despre conținuturile ce urmează a fi predate, apoi se formulează întrebări la care se așteaptă găsirea răspunsului pe parcursul lecției. În utilizarea acestei metode se parcurg următoarele etape:
Formarea echipelor de lucru;
Fiecare echipă notează ceea ce știe despre tema ce urmează a fi discutată;
Construirea unui tabel cu următoarele coloane: știu, vreau să știu, am învățat;
Citirea/notarea cunoștințelor cu care toți elevii sunt de accord – informațiile pot fi grupate pe categorii (prima coloană);
Formularea întrebărilor în legătură cu informațiile despre care nu sunt siguri (coloana din mijloc);
Lecturarea unui text;
Scrierea răspunsurilor găsite după lecturarea textului (ultima coloană).
În încheierea lecției se revine la schema Ș/V/Î și se concretizează ce s-a învățat nou în lecție. Unele întrebări s-ar putea utiliza ca punct de plecare pentru investigațiile următoare.
Metoda “cubul”
Metoda “cubul” presupune explorarea unui subiect, a unei situații din mai multe perspective, permițând abordarea complexă și integratoare a unei teme. Etapele parcurse sunt următoarele:
Realizarea unui cub pe ale cărui fețe sunt scrise cuvintele: descrie, compară, analizează, asociază, aplică, argumentează;
Anunțarea temei supuse discuției;
Împărțirea clasei în șase grupe, fiecare dintre ele rezolvând tema din perspectiv cerinței de pe una din fețele cubului:
Descrie – elevii îndeplinesc această sarcină cercetând cum arată, ce caracteristici are obiectul de studiat;
Compară – determină elevii să sesizeze asemănări și deosebiri (cu ce/cine se aseamănă și de cine/ce diferă?);
Analizează – face trimitere la menționarea și disecarea elementelor componente (“Din ce e făcut?, “Ce conține?”);
Asociază – elevii răspund la această provocare căutând analogii, corelații; întrebarea de sprijin ar putea fi: “La ce îndeamnă să te gândești?”;
Aplică – “Ce poți face cu aceasta?”;
Argumentează – pro sau contra și enumeră o serie de motive care vin în sprijinul afirmației făcute.
Redactarea finală și împărtășirea ei celorlalte grupe;
Afișarea formei finale.
Metoda “Turul galeriei”
Turul galeriei presupune evaluarea interactivă și profund formativă a produselor realizate de grupuri de elevi. Etapele metodei:
În grupuri de trei sau patru, elevii lucrează întâi la o problemă care se poate materializa într-un produs, pe cât posibil pretându-se la abordări variate;
Produsele sunt expuse pe pereții clasei, pe foi de lucru;
La semnalul profesorului, grupurile se rotesc prin clasă, pentru a examina și discuta fiecare produs. Își iau notițe și pot face comentarii pe hârtiile expuse;
După turul galeriei, grupurile își reexaminează propriile produse prin comparație cu celelalte și citesc comentariile făcute pe produsul lor.
Metoda “Eseul de cinci minute”
Eseul este o modalitate eficintă de a încheia ora, pentru a-i ajuta pe elevi să-și adune ideile legate de tema lecției și pentru a-i da profesorului o idee mai clară despre ceea ce s-a întâmplat, în plan intelectual, în acea ora.epice în
Bibliografie:
1. Programa școlară de limba și literatura română, clasa a VIII-a, București, 2009;
2. Pamfil, A. – Limba și literatura română în gimnaziu. Structuri didactice deschise, Editura Paralela 45, Pitești, 2007;
3. Parfene, C. – Metodica predării limbii și literaturii române, Editura Polirom, Iași, 1999;
4. Crișan, A., Dobra S., Sâmihăian, F., – Manual de limba și literatura română, clasa a VIII-a, Editura Humanitas Educațional, București, 2009.
5. Sadoveanu, M., Baltagul, Editura Minerva, București, 1971
Scenariu didactic
1. Moment organizatoric:
Se asigură condițiile optime pentru buna desfășurare a lecției: salutul, notarea absențelor, pregătirea materialelor pentru lecție.
2.Reactualizarea cunoștințelor:
Se adresează elevilor întrebări referitoare la balada populară “Miorița”:
1.Ce element predomină în baladă? (elemental miraculos);
2.Care este reperul temporal și spațial prezentat în baladă? (spațiul mioritic , cadrul natural mirific);
3. Cum caracterizați personajul feminin? (femeie singură, îndurerată de pierderea fiului);
4. Care este motivul și conflictul baladei? ( doi ciobani pun la cale uciderea celui de-al treilea pentru a-i lua oile).
Pe baza întrebărilor adresate elevilor și a răspunsurilor se realizează legătura cu noul conținut ce urmează a fi predat: romanul “Baltagul” de Mihail Sadoveanu.
3.Captarea atenției:
Se prezintă un material power-point referitor la viața și opera lui Mihail Sadoveanu cu accent pe romanul Baltagul.
4. Precizarea titlului lecției și enunțarea obiectivelor:
Se prezintă titlul lecției “Baltagul” de Mihail Sadoveanu și se comunică obiectivele.
5. Precizarea sarcinilor de învățare și dirijarea învățării:
Se face de către elevi lectura explicativă a fragmentelor din manual, după care prin metoda brainstorming-ului se realizează o sinteză a celor înțelese din textul citit:
Ce narează autorul? (drumul parcurs de o femeie în căutarea soțului ei);
Ce prezintă autorul în roman? ( se prezintă oamenii dintr-un sat din munții Moldovei, Măgura Tarcăului. Se comunică elevilor că acest spațiu începuse să-i fie cunoscut autorului, încă din 1906 și că devenise unul din izvoarele inspirației sale, viața oierilor fiindu-i bine cunoscută).
Care este pe scurt, firul epic al romanului? (Vitoria Lipan își așteaptă soțul plecat de prea mult timp, la Dorna să cumpere oi. Văzând că nu se mai întoarce se hotărăște să plece în căutarea lui împreună cu fiul ei Gheorghiță. Pentru plecare face o serie întreagă de pregătiri gospodărești și religioase. Reface apoi drumul până la Dorna, ia contact cu alți oameni și alte feluri de societăți decât cea cu care era familiară și până la urmă, ajutată și de prietenii pe care și-i face pe drum își găsește soțul mort într-o râpă, dar descoperă totodată și făptașii crimei, pedepsindu-i pentru fapta nelegiuită cu aceeași armă ce au folosit-o și ei, cu baltagul, ea fiind în legitimă apărare.).
Care sunt personajele ce iau parte la acțiunea romanului? (Vitoria Lipan – personaj principal, Gheorghiță – personaj secundar, Nechifor Lipan – personaj absent și alte personaje de ocazie întălnite de Vitoria în drumul său.).
6. Obținerea performanței și asigurarea feed-back-ului:
Pe grupe elevii vor primi, fișe de lucru diferențiate având ca sarcină: fiecare grupă va alcătui planul simplu de idei al unui capitol dat în manual.
Apoi, se va nota la tablă și în caiete ideile principale extrase de elevi.
7. Asigurarea retenței și a transferului:
Se dă temă pentru acasă: citirea integrală a romanului “Baltagul” de Mihail Sadoveanu.
8. Încheierea activității:
Se apreciază răspunsurile elevilor și se notează în catal
Obiective operaționale:
1. Să recunoască procedeele artistice folosite de autor în roman;
2. Să identifice tradiții și obiceiuri populare, precum și ritualurile specifice lor;
3. Să identifice trăsăturile personajului principal, realizând o scurtă caracterizare a acestuia;
4. Să înțeleagă semnificația titlului romanului.
Strategii didactice:
1. Metode și procedee: conversația, explicația, exercițiul, ciorchinele, lectura explicativă.
2. Mijloace de învățământ: fișe de lucru, manual, caietul elevului cls. a VIII-a, marchere, foi de flipchart.
Forma de organizare: frontal, pe grupuri, individual.
Durata: 50 minute
Loc de desfășurare: sala de clasă
Bibliografie:
1. Programa școlară de limba și literatura română, clasa a VIII-a, București, 2009;
2. Pamfil, A. – Limba și literatura română în gimnaziu. Structuri didactice deschise, Editura Paralela 45, Pitești, 2007;
3. Parfene, C. – Metodica predării limbii și literaturii române, Editura Polirom, Iași, 1999;
4. Crișan, A., Dobra S., Sâmihăian, F., – Manual de limba și literatura română, clasa a VIII-a, Editura Humanitas Educațional, București, 2009.
5. Sadoveanu, M., Baltagul, București, 1971, Editura Minerva.
Scenariu didactic
1. Moment organizatoric:
Se asigură condițiile optime pentru buna desfășurare a lecției: salutul, notarea absențelor, pregătirea materialelor pentru lecție.
2. Reactualizarea cunoștințelor:
Se reamintesc noțiunile învățate în prima lecție despre romanul “Baltagul” de Mihail Sadoveanu: firul epic, timp și spațiu. Se citește planul simplu de idei realizat în prima ora.
3. Captarea atenției:
Se prezintă la videoproiector imagini din filmul “Baltagul”, cu accent pe momentul în care se descoperă făptașii crimei și se face dreptate.
4. Precizarea titlului și enunțarea obiectivelor:
Se anunță titlul lecției: aprofundarea romanului “Baltagul” de Mihail Sadoveanu, și se anunță obiectivele.
5. Precizarea sarcinilor de învățare și dirijarea învățării
Se realizează o conversație, explicându-se in același timp cunoștintele neînțelese de elevi.:
1. Ce figuri de stil folosește autorul in roman? ( epitete, comparații, personoficări, regionalisme, arhaisme. Cu ajutorul acestor figuri de stil și prin mijloace artistice, autorul realizează descrierea oamenilor de la munte, tradițiile și obiceiurile lor, descrierea naturii, a personajelor, conturând trasături morale și fizice ale acestora.).
2. Care sunt obiceiurile și tradițiile populare întâlnite în roman? (botezul –Vitoria întâlnește la Borca o „cumetrie”, unde, pune „rodin sub pernă un coștei de bucățele de zahăr și pe fruntea creștinului celui nou o hârtie de douăzeci de lei”(Sadoveanu,1971,93), respectând întocmai datina cu care era învățată; nunta- o întâlnește la Cruci, aici mireasa și druștele au flori în păr, nevestele poartă „numai catrinți și bondiți”, vorniceii le ies înainte pentru a-i invita, le oferă să bea în cinstea mirilor, amenințându-i cu pistoalele de nu le intră în voie. Aici, Vitoria face o urare foarte frumoasă miresei; înmormântarea – găsindu-l pe mort, aprinde lumânări și priveghează în așteptarea autorităților la căpătâiul acestuia, îl îngroapă apoi după datină oferind fiecăruia la ieșirea din cimitir „ un sfert de pâne ș-un păhărel de rachiu”(ibidem,170), apoi împarte coliva și invită oamenii la praznic, unde gătește după datina postului, dar oferă băutură aleasă; atmosfera tipică – dacă la nuntă și la botez oamenii petrec, fiind veseli, primitori și foarte gălăgioși, la înmormântare deși se strâng la praznic, nu se veselesc, fiind liniștiți; semnificația – fiecare dintre ele marchează un moment important în viața omului, reprezentând un ciclu ritualic creștinesc după care se ghidează oamenii.)
3. Care sunt modalitățile de caracterizare ale personajului principal?
Caracterizare directă – făcută de autor, de alte personaje sau autocaracterizare
Trăsături fizice – „Ochii ei căprii, în care parcă se răsfrângea lumina castanie apărului, erau duși departe (…) Acei ochi aprigi și încă tineri căutau zări necunoscute.” (Sadoveanu,1971,9).
Trăsături morale –munteancă din Măgura Tarcăului, are viață grea ca toate femeile de la munte, “uneori văduve înainte de vreme, ca dânsa”(ibidem,10); plină de gânduri, energică, luptătoare, superstițioasă etc.
Caracterizare indirectă – rezultată din faptele, comportamentul, gândurile și frământările personajului; mediul în care trăiește
Trăsături fizice – stătea vinerea „fără hrană, fără apă, fără cuvânt, cu broboada cernită peste gură”(ibidem,43) – imagine a durerii
Trăsături morale –personaj îndurerat ce-și urmează neobosită drumul destinului, păstrătoare a datinii străbune, crede în visele premonitorii, tenace, dârză, inteligentă – ea reconstituie scena crimei în cel mai mic detaliu, trăiește un puternic zbucium interior, soție iubitoare își cunoaște foarte bine soțul, iscusită, cu spirit practic, se pricepe a-și orândui treburile gospodărești, are capacitatea de a învinge greutățile ivite în cale; prenumele ei semnifică biruința.
Apoi se cere elevilor să recitească fragmentul în care sunt demascați autorii crimei și pedepsiți. Se discută pe baza acestui fragment: Cum descoperă Vitoria Lipan autorii crimei? ( La praznicul ce a avut loc după înmormântare, Vitoria cu o abilitate de detectiv îl face pe Bogza să mărturisească și cu ajutorul câinelui și al lui Gheorghiță își face dreptate.).
Aici se face legătura cu titlul romanului, explicându-se ce înseamnă cuvântul “baltag” (armă cu două tăișuri folosită de oamenii de la munte atât pentru supraviețuire cât și pentru apărare.)
6. Obținerea performanței și asigurarea feed-back-ului
Elevii se împart pe grupe și prin metoda “Ciochinele”, realizează caracterizarea personajului principal, Vitoria Lipan.
7. Asigurarea retenței și a transferului
Se dă tema pentru acasă: caracterizarea personajului principal din romanul “Baltagul” și descrierea tradițiilor și obiceiurilor întâlnite în roman.
8. Evaluarea lecției
Se apreciază răspunsurile elevilor si se notează în caiet.
Metoda “Ciorchinele” – caracterizarea Vitoriei Lipan
Ochi căprui femeie de la țară harnică aspră abilă
Trăsături fizice energică Trăsături morale luptătoare
Păr castaniu credincioasă superstițioasă pricepută
Vitoria Lipan
Personal principal
“intrase în lumea ei” Caracterizare se autoizolează
indirectă
plină de gânduri
Test de evaluare
Răspunde în scris la următoarele întrebări:
1. Care este tema operei “Baltagul” de Mihail Sadoveanu? -1p
2. Comentați titlul romanului. – 1 p
3. Ilustrați opoziția dintre civilizație si lumea arhaică a muntenilor, așa cum apare ea în romanul studiat. -1,5p
4. Enumerați personajele, clasificându-le și descrieți în câteva rânduri personajul principal. -1,5p
5. Precizați asemănările dintre balada populară “Miorița” și romanul “Baltagul”. -1p
6. Identificați personajul din opera studiată care suferă o transformare majoră, în ceea ce privește atitudinea în fața vieții. Precizați cauza acestei transformări premature. -1p
7. Pornind de la următoarea opinie critică, exprimați-vă propria părere în legătură cu textul studiat:
“Baltagul este (…) o epopee (…) în care sufletul tenace și aprig de munteancă al Vitoriei Lipan nu pregetă nicio oboseală până nu dă de firul întâmplărilor și măiestria d-lui Mihail Sadoveanu stă într-aceea că a conturat în trăsături omenești, dar fără nicio slăbiciune acest aspru caracter, de o voință aproape sălbatică, aproape neomenească.” (Perpessicius, Opere, vol. IV, Mențiuni critice)-2p
Fișa privind rezultatele obținute la evaluarea sumativă
Număr de elevi evaluați: 25
Aprecierea cu note
Media clasei: 8,90
Concluzii
În urma testului de evaluare dat, s-au constatat următoarele aspecte:
-elevii și-au însușit corect noțiunile predate referitoare la romanul “Baltagul”, ilustrând prin răspunsurile date, arta de povestitor a lui Mihail Sadoveanu;
-cultivarea receptivității literar – artistice a elevilor, cu referire specială asupra universului operei epice în proză;
-exprimarea propriei păreri referitoare la romanul „Baltagul”;
-dezvoltarea vocabularului prin însușire mijloacelor artistice folosite de autor.
BIBLIOGRAFIE
1. XXX, (2009), Programa școlară de limba și literatura română, clasa a VIII-a, București.
2.. Crișan, A.,(2009), Dobra S., Sâmihăian, F., Manual de limba și literatura română, clasa a VIII-a, București: Editura Humanitas Educațional;
3. Pamfil, A.,(2007), Limba și literatura română în gimnaziu. Structuri didactice deschise, Pitești: Editura Paralela 45;
4. Parfene, C.,(1999) Metodica predării limbii și literaturii române, Iași, Editura Polirom;
5. Perspessicius, D., (1974), Opere, vol. I-IV, Mențiuni critice, București: Editura Minerva
6. Sadoveanu, M.(1971), Baltagul, București: Editura Minerva
CONCLUZII
Analiza întreprinsă asupra predării/receptării textelor narative, în special ale scriitorului Mihail Sadoveanu, în cadrul lecțiilor de limba și literatura română, având in vedere valențele lor formativ-educative ne conduce la concluzia necesității prezenței acestor texte în manualele de limba și literatura română. Predarea/receptarea lor necesită elaborarea unei strategii didactice eficiente, ținându-se cont de specificul lor, de particularitățile de vârstă ale elevilor, de bogăția cuvintelor și expresiilor cu un nivel de dificultate sporit, de faptul că astfel de texte prin conținutul lor ideatic și prin mesajul lor, trebuie decodate, explicate pentru e se asigura trasmiterea către elevi și însușirea cunoștințelor, informațiilor sau deprinderilor.
Studierea operelor scrise de Mihail Sadoveanu, presupune, în general, un număr mare de cuvinte necunoscute, care sunt fie arhaisme, fie regionalisme. Din perspectiva acestei realități, ele contribuie la îmbogățirea și nuanțarea vocabularului elevilor. Deși nu se insistă asupra includerii în vocabularul activ al elevilor, a regionalismelor sau arhaismelor, ei trebuie deprinși cu instrumente de lucru care să le permită înțelegerea sensului lor atunci când le vor întâlni.
O grijă specială este acordată însă tuturor cuvintelor și expresiilor, noi sau nu, întâlnite în text, precum și valorificarea întregii bogății de semnificații a textului.
Prin studierea romanului „Baltagul”, elevii au înțeles arta de povestitor a lui Mihail Sadoveanu. Aceasta constă în îmbinarea epicului cu liricul, a povestirii cu genul său poetic Sadoveanu a creat un limbaj limpede, armonios și pur, în care se împletește graiul popular al țăranilor cu fraza vechilor cronici, un limbaj care redă poezia sentimentelor omenești, frumusețile tainice ale naturii, păstrând farmecul atmosferei acelor vremuri de demult.
BIBLIOGRAFIE
1. Băileșteanu, F., (1977), Mihail Sadoveanu, Biblioteca critică, București:Casa scânteii;
2. Călinescu, G., (1961), Romane și povestiri istorice, Editura București:E.P.L.;
3. Călinescu, G.,(1941), Istoria literaturii române, București: Fundatia regală pentru literatură și artă;
4. Cerghit, I.; Radu, I.T.; Popescu, E.; Vlăsceanu, L., (1994), Didactica, București: E.D.P.;
5. Ciopraga, C-tin., (1973), O viziune româneasca a existenței: Sadoveanu în Personalitatea literaturii române, Iași: Editura Junimea;
6. Crișan, A., (2009), Dobra S., Sâmihăian, F., Manual de limba și literatura română, clasa a VIII-a, București: Editura Humanitas Educațional;
7. Datcu, I., (1977), Balade populare românești, București: Editura Albatros;
8. Filimon, D., (1978), Titu Maiorescu din Critice, București:Editura Eminescu;
9. Joița, E., (1994), Didactica aplicată, Craiova, Editura: Gheorghe Alexandru;
10. Manolescu, N., (1980-1981), Arca lui Noe, Eseu despre romanul românesc, vol.I-II Bucureșt: Editura Minerva
11. Nicola, I.; Farcaș, D., (1990), Teoria educației și noțiuni de cercetare pedagogică, București: E.D.P,;
12. Pamfil, A.,(2007), Limba și literatura română în gimnaziu. Structuri didactice deschise, Pitești: Editura Paralela 45;
13. Parfene, C.,(1999), Metodica predării limbii și literaturii române, Iași: Editura Polirom;
14. Perpesscius, D., (1974), Opere vol.IV Mențiuni critice, București:Editura Minerva;
15. Philippide, Al., (1956), Despre stilul lui Mihail Sadoveanu, în omagiul lui Mihail Sadoveanu, București:E.S.P.L.A.
16. Piru, Al., (1981), Istoria literaturii române de la început până azi, București: Editura Univers.
17. Sadoveanu, M., (2000), Hanu Ancutei, Bucureșt: Editura 100+1 Gramar;
18. Sadoveanu, M., (1971), Baltagul, București: Editura Minerva;
19. Tomuș M., (1971), Mihail Sadoveanu, Universul artistic și concepția fundamentală a operei, Cluj-Napoca: Editura Dacia;
20. Vianu ,T., (1941), Arta prozatorilor români, București: Editura Contemporană.
21. Zlate, Ș., (2007), Metodica predării limbii și literaturii romăne, București: Editura Bren;
22. XXX, (2009), Programa școlară de limba și literatura română, clasa a VIII-a, București;
BIBLIOGRAFIE
1. Băileșteanu, F., (1977), Mihail Sadoveanu, Biblioteca critică, București:Casa scânteii;
2. Călinescu, G., (1961), Romane și povestiri istorice, Editura București:E.P.L.;
3. Călinescu, G.,(1941), Istoria literaturii române, București: Fundatia regală pentru literatură și artă;
4. Cerghit, I.; Radu, I.T.; Popescu, E.; Vlăsceanu, L., (1994), Didactica, București: E.D.P.;
5. Ciopraga, C-tin., (1973), O viziune româneasca a existenței: Sadoveanu în Personalitatea literaturii române, Iași: Editura Junimea;
6. Crișan, A., (2009), Dobra S., Sâmihăian, F., Manual de limba și literatura română, clasa a VIII-a, București: Editura Humanitas Educațional;
7. Datcu, I., (1977), Balade populare românești, București: Editura Albatros;
8. Filimon, D., (1978), Titu Maiorescu din Critice, București:Editura Eminescu;
9. Joița, E., (1994), Didactica aplicată, Craiova, Editura: Gheorghe Alexandru;
10. Manolescu, N., (1980-1981), Arca lui Noe, Eseu despre romanul românesc, vol.I-II Bucureșt: Editura Minerva
11. Nicola, I.; Farcaș, D., (1990), Teoria educației și noțiuni de cercetare pedagogică, București: E.D.P,;
12. Pamfil, A.,(2007), Limba și literatura română în gimnaziu. Structuri didactice deschise, Pitești: Editura Paralela 45;
13. Parfene, C.,(1999), Metodica predării limbii și literaturii române, Iași: Editura Polirom;
14. Perpesscius, D., (1974), Opere vol.IV Mențiuni critice, București:Editura Minerva;
15. Philippide, Al., (1956), Despre stilul lui Mihail Sadoveanu, în omagiul lui Mihail Sadoveanu, București:E.S.P.L.A.
16. Piru, Al., (1981), Istoria literaturii române de la început până azi, București: Editura Univers.
17. Sadoveanu, M., (2000), Hanu Ancutei, Bucureșt: Editura 100+1 Gramar;
18. Sadoveanu, M., (1971), Baltagul, București: Editura Minerva;
19. Tomuș M., (1971), Mihail Sadoveanu, Universul artistic și concepția fundamentală a operei, Cluj-Napoca: Editura Dacia;
20. Vianu ,T., (1941), Arta prozatorilor români, București: Editura Contemporană.
21. Zlate, Ș., (2007), Metodica predării limbii și literaturii romăne, București: Editura Bren;
22. XXX, (2009), Programa școlară de limba și literatura română, clasa a VIII-a, București;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Mihail Sadoveanu – Arta DE Povestitor In “baltagul” (ID: 154374)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.