Mihai Eminescu, Scriitor de Referinta a Romantinsmului Romanesc

Capitolul 1.

Particularitățile definitorii ale romantismului universal și a celui românesc

1.1.1. Originea romantismului și reprezentanții de bază

Cuvîntul romantism provine de la francezul romantisme. Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, romantismul reprezintă o mișcare artistică și literară ce a apărul în ultimii ani ai secolului XVIII în Anglia, iar la începutul secolului XIX în Franța.[9]

Conceptul dat se utiliza la început atunci când se discuta despre o înfățișare sălbatic din natură ce provoca tristețe. În Franța cuvîntul romantisme a început să însemne sentiment și stare de spirit. [10]

Vera Călin menționează că izvoarele de inspirație ale romantismului circulă din Antichitate spre Evul Mediu și înspre trecutul național. Roamnticul reprezenta o percepție a totalității, nu a individualului. Originea curentului dat se află încă în preromantism. Preromantismul este un curent de tranziție de la clasicism și de la iluminism la romantism. Preromanticii sunt mereu în căutare de evadări și subterfugii. Ei sunt caracterizați prin sentimente, visuri și înclinație spre stări vagi, difuze și confuze. Preromanticul este un visător. Romanticul este și el un visător, dar acesta visează imagini concrete, sisteme ieșite din haossau scene apocaliptice. El este un arhitect chiar și atunci cînd este fracmentar. Romanticul are coșmaruri, halucinații, vise terifiante sau înălțătoare. În literatură, romantismul a apărut în Anglia și Germania, după care în Franța, Spania și Italia. [1, p. 97].

Daniela și Cezar Zaharia, menționează în Dicționarul de termini literari că romantismul era la început o mișcare apărută ca reacție contra clasicismului. Apoi, s-a transformat într-un curent ce a ajuns și în America, făcîndu-se o diferențiere dintre un romantism melancholic și unul activ ce era numit și revoluționar.[3]

Curentul romantic este în mare parte considerat o reacție asupra raționalizării științifice a naturii și o reacție contra Revoluției Industriale. El a influențat mult istoria, educația și modul de a gîndi al umanității prin intermediul conceptelor și ideelor pe care le promova. Unii savanți sunt de părere că romantismul își are rădăcinile în mișcarea  Sturm und Drang ce s-a manifestat în Germania.  Sturm und Drang se traduce în limba română ca Natură și avînt, marcînd supremăția romantismului asupra raționalismului. [11]

Romantismul a început să se reflecte în lucrările lui Richardson, în poemele lui Ossian, dar și în lucrările lui Goethe și ale lui Holderlin în Germania, triumfînd cu Lamartine, cu Victor Hugo, Musset și Vigny în Franța. În ceea ce privește Italia, drept reprezentant de referință ne poate servi Leopardi cu lucrarea sa Mici opera morale. Ultimul mare romantic universal este considerat vestitul scriitor român, Mihai Eminescu.[1, p. 95]

1.1.2. Definiții ale romantismului

Conform lucrării Teoria Literaturii: dicționar – antologie, romantismul reprezintă un ansamblu al mișcărilor intelectuale și artistice care, încep a se manifesta de la sfîrșitul secolului XVIII în literatură, în muzică și în arte. [1, p. 95]

Camelia Mureșanu definește în Dicționarul de termeni literari romantismul drept un curent literar apărut în Europa drept rezultat nu doar al clasicismului, dar și a raționalismului excesiv, evoluînd prin intermediul mișcării Sturm und Drang în German și avînd la bază avîntul spre imaginație și dorința de evadare din realitate. [4, p. 212]

Dimitrie Păcurariu menționează că despre acest curent se vorbește în mod oficial în trei concepții mărețe: 1. Grupare artistică și literară, determinată în mod istoricesc, la baza căreia stă comunitatea unui program estetic, explicitat sau ne explicitat; 2. Stare de spirit sau mentalitate ce predomină într-o zonă largă a producției intelectuale din perioada secolului 19, cu idei noi despre lume, stiluri de viață și deprinderi; 3. Configurație psihică- ce exprimă o continuă dispoziție a sufletului uman, ce poate fi întîlnită în orice regiune și în orice perioadă istorică. [5, p. 337]

Periodizarea romantismului universal și a celui românesc

Paul Cornea menționează că există cel puțin trei tipuri de romantism: romantismul apusean (cel de pînă la anul 1830, unul antiluminist, monarchic egoist, religios și contemplative), romantismul apusean (de după 1830, unul umanist și sociologizant) și cel răsăritean (folclorizant, proluminist, național și militant). [2]

Virgil Nemoianu, în lucrarea sa The timing of romanticism menționează că romantismul s-a manifestat în două perioade, existînd un prim romantism de pînă la 1815 și unul mai tîrziu: din 1815 pînă în 1848. Primul tip se dezvoltă în perioada revoluției franceze, în cîteva țări din occident, fiind caracterizat prin un radicalism ideologic, vizionarism, coerență, simț cosmic, mysticism, integrare a contrariilor, și o intensitate pasională. A primit numele de High Romanticism. Cel de-al primit denumirea de Biedermaier Romanticism, de la un personaj de la un personaj creat de niște ziariști germani. Caracteristicile acestui romantism erau: înclinație spre moralitate, intimism, valori domestice, pasiuni temperate, idilism, societate, confort spiritual, resemnare și ironie. [1, p. 96]

În ceea ce privește romantismul românesc, acesta apare mai tîrziu ca cel occidental, aproximativ în 1830, prelungindu-se sub sormă conștientă pînă în 1890.

Se pot deosebi diferite tipuri de periodizări ale romantismului din literatura română, însă cea mai potrivită periodizare este divizarea acestui curent în trei perioare, și anume: preromantism, romantismul pașoptist, romantismul eminescian numit și Romantism Înalt sau High Romanticism și romantismul posteminescian. Toate aceste perioade au propriile sale caracteristici și particularități manifestîndu-se în mod divers:

I. Preromantismul se desfășoară în literatura română între anii 1820-1840, caracterizîndu-se prin reluarea stării specifice acestui curent din literatura universală sub formula unei reverii și a înflăcărării sentimentelor personale ale eului liric. Printre motivele dominante se enumeră motivul înserării, al nopții, mormintelor, starea de spirit a poetului este una depresivă, persistă motivul morții premature, etc. Reprezentanții români ai acestei etape sunt: Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu, Constantin Conachi, etc.

II. Romantismul pașoptist, numit și Biedermaier se desfășoară între anii 1840 -1860 în literatura română, caracterizîndu-se prin intermediul punerii și reflectării problemelor importante ale lumii din perioada respectivă, drept exemplu pot servi: lupta pentru dobîndirea conștiinței naționale, a scăpării de sub ocupația străină, a oferirii pămînturilor pentru țărani, a formării unei societăți dezvoltate și democratice, ș.a. Etapa aceasta a romantismului românesc se scoate în evidență indinvidul din clasa socială mijlocie, ca are trăsături idealizante, progresiste sau conservatoare, se pune mare accent pe confortul spiritual și pe plăcerile simple. Reprezentanții români din această perioadă sunt: Constantin Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Dimitrie Bolintineanu, Alecu Russo, Vasile Alecsandri, ș.a.

III. High romantismul numit și Romantismul Înalt reprezintă a treia etapă de evoluție a romantismului românesc, fiind numit și romantismul eminescian din cauza importanței operelor celui mai mare scriitor din literatura noastră – Mihai Eminescu. Trăsăturile definitorii ale acestei perioade sunt dezvoltarea dimensiunilor cosmice pînă la exces, crearea universurilor paralele, apariția unei interacțiuni între lumea reală și lumea viselor, un mare rol îi revine pasiunii și elementelor mitice. Temele, simboluile și motivile cultivate în această perioadă sunt de o mare profunzime, de exemplu: simbolul și motivul timpului, prezența micro și macrocosmosului, motivul visului, nevoia de absolut, motivul geniului, sentimentele sunt considerate mai puternice ca gîndirea rațională, ș.a. În afară de marele scriitor Eminescu, alti reprezentanți de o mare importanță pentru literatura noastră din această etapă sunt Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Alexandru Odobescu, Nicolae Filimon, etc.

IV. Romantismul posteminescian – reprezintă o prelungire a romantismului în literatura noastră, caracterizată prin revenirea la valorile și conceptele clasice. În perioada dată se pune mare accent pe înfățișarea valorii națiunii și ale folclorului. Reprezentanți ai acestei perioade sunt Alexandru Macedonski, George Coșbuc, Octavian Goga, etc. În perioada dată se cultivă specii literare precum balada și elegia. [11]

Literatura romantică a apărut în spațiul românesc într-o epocă de avînt social și patriotic. Ea este cauzată și influențată de tendința de afirmare a spiritului național, de tinderea spre libera exprimare a spiritului intelectual, de ideile de libertate și egalitate, de noile realizări în diferite domenii ale științei și tehnicii.

1.1.4. Trăsăturile specifice ale romantismului literar universal și românesc

Romantismul este caracterizat prin prevalarea sentimentului asupra rațiunii, dar și a imaginației asupra studierii critice. Poetul Lucian Blaga menționează că romantismul poate fi descries prin pasiunea crescută pentru mișcare și creație. Curentul dat se caracterizează în literatură prin victoria sentimentului asupra rațiunii, prin evadarea în lumea viselor, a exotismului sau evadarea în trecut. El glorifică gustul pentru fantastic și pentru mister.

Romanticul se caracterizează prin punerea în prim plan percepția totalității, nu a detaliului, fiind atras de sinteza, ci nu de către analiză. Lirica romantică încearcă să stabilească o directă conectare între lumea din interior și cea exterioară, dintre infinit și finit. Simbolul are un rol foarte important pentru creația romantică. El are rolul de a înlesni această conectare, îndeplinind, prin forma sa, aspirația spre infinit, considerată necesară pentru eul liric romantic. Rolul liricii în perioada acestui current este mult mai mare decît în restul curentelor literare. Hipersensibilitarea este un element definitoriu al creației romantice. Ea începe să fie considerată drept condiție de bază a creației, fiind prezentă prin intermediul unei stări de tensiune, de nostalgie și de retragere. Simbolurile adesea se contopesc cu diferite elemnente mitice.[1, p 97]

Camelia Mureșanu menționează că romantismul se caracterizează prin prezența unei imaginații nelimitate, prin predominanța unei sensibilități individuale, prin dorința de evadare din realitate și prin aspirație spre absolut. Evadarea dată se realizează prin intermediul veselor, prin întoarcerea în timp, prin călătoria imaginară sau reală spre diferite locuri noi. Romanticii prețuiesc creația și tradiția populară, acestea fiind prezente în o mulțime din lucrările sale. Înafară de genul epic, mai este cultivat și cel liric, în deosebi drama. Prefața la drama Cromwell scris de V. Hugo în anul 1827 este considerată drept fiind o operă de început. Drept exemplu de fabulă poate servi Boul și vițelul de G. Alexandrescu. Dacă scritorii din perioada clasicismului considerau simplitatea și claritatea de mare importanță, atunci romanticii foloseau arhaisme, neologisme, termeni populari, etc.

Trăsăturile romantismului diferă în dependență de națiune: estul Europei se caracterizează prin îmbinarea elementelor corespunzătoare esteticii romantice cu idealurile vremii, prin idealuri sociale și naționale. Aceleași trăsături corespund romantismului românesc timpuriu, anume creațiilor scriitorilor: I. Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri, etc. Prin intermediul operei lui Eminescu se recuperează temele romantice mari, capodoperile sale fiind la același nivel cu cele ale altor mari romantici.[4, p. 213]

Opera romantică română se caracterizează prin trăsături specifice. Fabula este genul satiric de bază unde diferiți scriitori înfățișează revolta sa și tendința de a schimba lucrurile. Anume aici scriitorii români descriu foarte clar realitatea din țară. Temele de bază prezente în opera romantică românească sunt: dezamagirea, dragostea, disperarea, exotismul, moartea, libertatea, viața, creația, natura, opoziția omului de geniu față de societate, istoria, spațiul, tema folclorului, a timpului, etc.

Aceste teme sunt adesea redate cu ajutorul întrebuințării simbolurilor și motivelor literare. Unele dintre simbolurile cele mai prezente în acest tip de lucrări sunt: lacul, florile (de exemplu: crinul florile de tei, roza, etc.), pomii (teiul, bradul, gorulnul sau salcîmul,etc.), somnul profund, visele, (Luceafărul de M. Eminescu), izvorul (Dorința de M. Eminescu), lacrimile, marea, luna, ploaia, pădurea, luncile sau codrul (Revedere de Eminescu), muntele, dealul, grădina, soaele și stelele (Adio de V. Alecsandri), luna, luceafărul, cerul, geamul, oglinda, etc. Alte simboluri des întîlnite sunt: cartea (semnificînd cultura și cunoașterea), treapta (semnificînd urcarea), cheia (semnificînd calea sau accesul la ceva, rezolvarea problemelor, aflarea răspunsurilor), masca (semnificînd lumea drept teatru, sugerează minciuna, aparența, etc.) [6]

Alte trăsături ale literaturii române romantice sunt: prezența eului liric poezii, redarea diferitor sentimente prin intermediul sensibilității, oferirea unei libertăți în procesul de creare a unei opere prin intermediul înlăturării oricăror restricții, norme, reguli sau constrîngeri existente anterior, revenirea la valorile trecutului, cum ar fi în lucrarea Umbra lui Mircea- La Cozia, scrisă de G. Alexandrescu, ș.a. De mare importanță se consideră îmbogățirea limbajului poetic cu diferite regionalisme, cu neologisme, sau revenirea la întrebuințarea arhaismelor, cum ar fi în poezia Baba Cloanța, scrisă de V. Alecsandri (baba, șede, blăstemînd, etc.); redarea spiritului național (Anul 1840, de G. Alexandrescu); ideologizarea trecutului istoric (Scrisoarea a III de Eminescu); slăvirea eroilor; rezența peisajelor, a culturilor și a țărilor exotice care reflectă dorința de a evada din cadrul realității (Dorința, Lacul, și Luceafărul de Mihai Eminescu). Are loc redescoperirea și revaloroficarea folclorului național, apar diferite colecții de basme, A. Russo și V. Alecsandri fiind considerați inițiatorii și primii culegători ai operei populare românești. Gheorghe Asachi se consideră și el unul din primii culegători de folclor. În articolul intitulat Literatura serbeasca, prezent în revista Albina romanească din 1848, acesta acorda folclorului funcția de cunoaștere și valorificare a trecutului național. În acest articol Asachi menționează faptul că a cules din greu mai multe versuri folclorice avînd dorința de a le publica și de a le promova. Acestea din păcate au fost distruse în timpul unui incendiu produs în anul 1827 la Iași.[13]

Reieșind din faptul că Mihai Eminescu este unul dintre cei mai mari romantici universali, trebuie să menționăm cu siguranță că în opera sa sunt prezente o multitudine de asemenea teme și motive. În opera sa, precum și în cea a altor romantici români, una din cele mai des întîlnite teme este cea a trecutului istoric. Tema dată apare la el sub două aspecte: primul aspect este cel elegiac, iar al doilea aspect este aspectul satiric. În multe din poeziile eminesciene este prezent un profund sentiment de patriotism (Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie), în alte opere este înfățișat misterul etnogenezei (Strigoii), ș.a. Altă temă a operelelor sale este cea socială (Împărat și proletar), în unele opera este prezentă tema unei societăți corupte (Scrisoarea a III-a), etc.[12]

Rolul lui Eminescu în evoluția romantismului românesc

Mihai Eminescu este considerat de către criticii literari ca fiind cel mai mare reprezentant al romantismului românesc și un ultim mare romantic european. El este ultimul mare romantic European conform oridinii cronologice, urmîndul din acest punct de vedere pe Victor Hugo. Ultima parte din opera Legendele secolelor a lui Victor Hugo a aparut în același an precum capodopera lui Eminescu, Luceafărul.

În lucrările sale sunt prezente motive, simboluri, teme și alte elemente specifice atît romantismului românesc, cît și a celui universal. La fel ca în operece ce aparțin romantismului universal, în operele sale sunt prezente diverse principii, de exemplu: înlocuirea raționalismului cu sentimentalismul, reîntoarcerea la valorile și elementele istorice, la valorificarea mitului, a visului și a fantasticului, ș.a. Precum menționeză Alexandru Husar, expresia unui suflet asaltat de incertitudini referitoare la menirile lumii, dar, în deosebi, un interpret al aspirațiilor neamului român, al cărui important și respectabil reprezentant este, cum consideră exegeții universali, Eminescu este pentru cultura română, în înțelesul ideal al conceptului, un poet vates. Legat prin elemente deosebite de viața poporului său, acest deosebit poet ne-a oferit pentru întîia oară o producție intelectuală de o asemenea valoare, astfel încît numele său a trecut rapid peste hotarele țării, cum s-a demonstrat, ținînd cont de faptul că sentimentul național este o realitate nesupusă nici unei situații a oricărei culturi – a extras din cercetarea trecutului cu scopul de a îndruma viitorul și a însufleți pe semenii săi cu o nouă încredere în viitor. Importanța lui Mihai Eminescu în istoria culturii poporului român constă, cum s-a demonstrat, în faptul că el a fost primul ce a oferit țării o mare încredere în forțele sale intelectuale. Fiind cinvins de faptul că tot poporul român, cu un trecut de o glorie imensă, posedă dreptul și datoria de a spera la un viitor pe aceeași măsură, dar și de a lupta aprig pentru el, poetul e cuprins de ideea de a vedea dezvoltarea neamului, explicînd sensul istoriei noastre în timp, scopurile ei. [7]

Eminescu este un romantic de rang universal, fiind comparat cu cei mai mari romantici ai Europei, precum: Shelley, Novalis, Leopardi, Hugo, Pușkin sau Lermontov.

Prin modalitatea sa de a scrie, prin intermediul orientării sale culturale, și datorită firii sale profunde, Mihai Eminescu demonstrează și mai bine faptul că a fost influențat mult de romantismul german. Unicul romantic al literaturii germane despre care există dovezi că a fost citit cu siguranță de Eminescu este scriitorul Jean Paul Richter. Jean Paul Richter este un romantic destul de tîrziu, fiind autorul unei opere foarte voluminoase (constînd din 150 de nuvele și romane) și fiind un cunoscut și apreciat teoretician al visului.

Zoe Dumitrescu a fost cel ce a studiat asimilările dintre operele lui Mihai Eminescu și cea a romanticilor literaturii germane. În lucrarea sa Eminescu și romantismul german, criticul dat cercetează asemănările, deosebirile, corespondențele și afinitățile dintre operele scriitorului român și cele ale unor mari romantici germani. Se găsesc mari asemănări cu Holderlin, care apartine unui romantism destul de întîrziat.

Asemenea lui Eminescu în opera sa Luceafarul, scriitorul german Holderlin a valorizat mitul lui Hyperion în romanul intitulat Hyperion. În lucrarea Hyperion, personajul principal este un tînăr revoluționar de origine greacă ce lupta aprig pentru slobozia neamului său, fiind și îndrăgostit de Diotima, ce reprezenta frumusețea perfectă spre care eroul aspira continuu.

Zoe Dumitrescu îi numește pe Eminescu și Holderlin hyperionici în spirit. Asemenea lui Holderlin, scriitorul român a introdus în lucrările sale mitul lui Orpheu. Într-o cercetare de referință cu titlul Holderlin și esența poeziei, filosoful Martin Heidegger îi oferă lui Holderlin titlul de un poet al poeților, iar Eminescu este și el la rîndul său considerat de mulți critici literari un poet al poeților, deoarece întreaga sa creație servește drept sursă imensă de inspirație pentru scriitorii români ai tuturor timpurilor.

Multe asemănări se pot observa între opera lui Mihai Eminescu și cea a lui Novalis. Asemănarea dintre acești doi scriitori rezidă în prezența la ambii a vestitului simbol al florii albastre, precum și a motivului vieții ca vis. Zoe Dumitrescu Bușulenga nu îl consideră pe Mihai Eminescu ca fiind un emițător al operei germane, ci îl descrie drept un rival al celor mai mari romantici ai literaturii date.

Nu există demonstrații concrete și veridice referitoare la faptul că Mihai Eminescu a citit opera altor mari scriitori germani romantici, dar se consideră că el le cunoaște bine modul de a scrie și de a compune, deoarece s-a familiarizat în mare măsură cu literatura romantică germană din perioada în care și-a făcut studiile atît la Viena, cît și la Berlin.[8]

Potrivit lui Ovidiu Ghidirmic, în lirica eminesciană sunt prezente toate trăsăturile specifice romantismului universal: cultul pasiunii (estetica inimii), cultul fanteziei, cultul imaginației, tinderea spre perfecțiune, prezența visului ca o metodă de cercetare a subconștientului, revenirea la mituri și la valorificarea creațiilor populare, de exemplu la folcloristică, prezența interesului și dragostei pentru natură, retragerea spre natură, reamintirea trecutului istoric, tema demonului romantic, pe care o putem găsi la Eminescu în opera sa Înger și demon. O altă mare temă romantică înaintată de acest poet este tema femeii incompetente să înțeleagă rîvna omului de geniu, tindera lui să cunoască totul și ignoranța pe care o prezintă el față de lucrurile de care sunt atrași restul oamenilor. Această temă este prezentă în lucrări ca Luceafarul, Lacul, Dorinta, etc. Altă temă de o majoră importanță este tema geniului romantic, o temă a individului ce este capabil să treacă peste totalitatea aparențelor de care se lasă interesați și atrași oamenii de rînd. În opera lui Eminescu se observă și o nouă orientare modernă, de exemplu: înclinarea spre muzicalitatea lui Verlaine, spre profunditatea lui Mallarme, etc. Cultura lui este una este una largă și este influențată de mulți alți scriitori, de exemplu Kant, Schopenhauer, Platon, etc. [15]

Romantismul lui Eminescu este unul filosofic, este strîns legat de o profundă gîndire asupra vieții, de o atitudine pornită de la conștiința subiectivă a eului. Pesimismul lui Eminescu este asemănător cu cel a lui Novalis, avînd o formă învertită de idealism, o transpunere în oformă a existenței ce își crează legile conform propriilor ei permise arbitrare. Romantismul său este unul poetic prin esență, este liric deoarece se îndepărtează de la natură, în sensul clasic, scuturîndu-și elementele de gîndire subiectivă peste realitate. Poezia eminesciană este o substituire a eului neoeului ce înscrie în natură melancolia lui.[17 p. 241]

Pentru Eminescu poezia nu este deloc amuzament, ci luptă pentru idealurile proprii și oentru idealurile poporului român. Cu toate că lupta pentru aceste idealuri părea inutilă, el nu renunță la ea datorită dorinții de a promova un viitor mai prosper peste veacuri. Romanticul se definește la el încă din primele poizii prin intermediul unei teme patriotice. Anume promovarea acestei teme a beneficiat dezvoltarea romantismului românesc. Nu există în întreaga poezie românească versuri asemănătoare, în care să fie exprimate cu o asemenea demnitate, simplitate și puternică convingere un profund semntiment pantriotic precum în Scrisoarea III, Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, etc.

G. Călinescu în volumele studiului său Opera lui Mihai Eminescu a comentat temele romantice din lirica eminesciană, de exemplu: dublul, natura și dragostea.

Rolul lui Eminescu pentru dezvoltarea romantismului român rezidă în faptul că el a introdus în literatura noastră toata genialitatea ilustră a liricii germane. Eminescu expune prin opera sa, dintre anii 1876-1883, un mare proces curios modificator: a dat culturii române un instrument verbal demn de a fi admirat și niște valori muzicale deosebite și absolut naționale. Cu toate că a murit destul de tînăr, el a reușit să se realizeze înainte de a atinge vîrsta de 30 de ani.

Lirica lui Mihai Eminescu reprezintă o creație de o imensă valoare pentru întreaga noastră literatură națională. Valoarea sa națională este una cu mult mai mare ca valoarea sa universală.

Majoritatea criticilor cosideră că nici o traducere nu va izbuti să transmită în altă limbă mesajul eminescian a cărui preț este de nedescris pentru literature română.

Mihai Eminescu a fost mereu și continuă să fie considerat de către cititori și de critica literară universală și română ca fiind cel mai de preț beletrist romantic din literature noastră româna, fiind numit Luceafărul poeziei romanesti. Mihai Eminescu este chair cel mai de preț scriitor din istoria întregii noastre țări noastre. [15]

Opera marelui scriitor Mihai Eminescu este extreme de numeroasă. Partea majoră a creației sale a rămas în formă de manuscris în arhiva biblotecii Academiei Romane, fiind oferită acesteea de către Titu Maiorescu.

Manuscrisele sale au rămas foarte mult timp neîntrebuințate, din motiv că criticii literari credeau că ele conțin doar niște simple schițe ale unor opera nesfîrșite. George Călinescu le-a considerat de o vastă importanță, folosindu-le pentru a-și susține teza de doctorat în domeniul literaturii, începînd de la opera postumă. Calinescu a oferit o altă abordare operei lui Eminescu în extraordinarul său studiu Opera lui Mihai Eminescu, studiu compus din patru volume și editat pentru prima dată la Editura Fundațiilor Regale, Regele Carol al II-lea pentru Literatură și Artă, în intervalul dintre anii 1934-1936. Eminescu a fost și continuă să fie cel mai vestit poet român, creațiile căruia vor rămîne nemuritoare pentru veșnicie. [14]

La monetul dat, unii critici încearcă să reducă importanța lui Mihai Eminescu, menționînd că nu este un scriitor actual, și spunînd chiar faptul că este un scriitor învechit. Cu toate acestea, marele poet rămîne să fie nu doar contemporan, ci mult mai însemnat ca oricînd. [16]

El este un simbol al unității de neam și un mare romantic revalorificator al naționalismului român. Prin intermediul lui Mihai Eminescu, românitatea se încadrează în patrimoniul culturii universale. Vlad Cubreacov, menționează că de la Mihai Eminescu încoace existăm în mod real drept națiune civilizată, ca o lume română, în armonia umanității, el crede că Eminescu necesită să fie promovat asemenea unei cărți vizită a întregii națiuni române, în deosebi la momentul dat, cînd suntem puși cu toții înaintea declanșelor mileniului trei, asemenea declanșelor provocate de globalizare, pe care nu le putem ignora, incluzîndu-ne în familia europeană și înstărind-o și păstrându-ne unicitatea.

Eminescu a fost primul poet care a oferit românilor o totală încredere în capacitățile lor intelectuale. Reișind din revenirea sa la valorile istoriei, Nicolae Iorga consideră acest romantic vizionar și profund implicat în cultura vremii, un adevărat simbol al credinței emnificative în neam și în soarta lui și un conducător de încredere

El este cel mai valoros scriitor al întregii literaturi române, opera sa avînd un mare impact asupra altor scriitori care l-au urmat. El i-a influențat pe toți reprezentanții literaturii române de mai tîrziu. Printre scriitorii influențați de opera sa se enumeră atît tradiționaliștii, cît marii scriitori ai modernismului românesc, dar și cei neomoderniști sau postmoderni și optzeciști.

În concluzie, Eminescu este un scriitor de o mare importanță în ceea ce privește evoluția romantismului în literatura română, acesta atingînd punctul culminant în creația sa. El a menționat singur Eu rămîn ce-am fost: romantic. El este caracterizat prin o profundă aspirație spre absolut. Viziunea sa asupra lumii, comportamentul său și structuralitatea propriei sale ființe este una total nouă pentru literatura română din acele timpuri. Eminescu a introdus în literatura română totalitatea elementelor prezente în romantismul din literatura universală, făcînd acest lucru mai ales prin intermediul introducerii simbolurilor în opera sa. Poetul apelează în creația sa la principiul sugestivității. Nicolae Davidescu consideră că Eminescu nu este doar un romantic, ci poate fi considerat ca fiind un precursor al simbolismului. Mulți scriitori, de exemplu: Iacobescu, Rașcu, etc. îl consideră precursor real al simbolismului nu pe A. Macedonski, ci pe poetul Mihai Eminescu.

Mihai Eminescu, precursor al simbolismului românesc

Cuvîntul simbolism provine de la francezul symbolisme, care însemna semn de recunoaștere, un semn de legătură a omului cu natura din jur. Simbolismul este un curent literar apărut în Franța la sfîrșitul secolului XIX, care s-a extins în Europa pînă spre începutul secolului XIX. A apărut drept rezultat al reacției contra naturalismului și parnasionismului, contra retoricii de tip romantic și contra diferitor formule de tip tradiționalist. Jean Moréas a fost cel care a publicat informație referitoare la manifestul mișcării date în anul 1886, într-un ziar numit Le Figaro. Pe plan mondial, se pune mare accent pe expprimarea muzicalității sufletului (de exeplu la Verlaine: Muzica înainte de toate, etc.), pe elementul misterios (de exemplu Mallarme a menționat că poemul este un mister, iar cititorul trebuie să îi găsescă cheia), pe senzațional, etc.

Adesea este considerat că Arthur Rimbaud, Charles Baudelaire și Paul Verlaine fac parte din curentul dat, iar peotul Stephane Mallarmé este cel ce îl încarnează perfect în poezie. Alți scriitori de referință pot fi considerați: Stuart Merrill, Jean Moréas, Albert Samain, etc. Referitor la literatura noastră, se poate specifica că Mihai Cimpoi a menționat în lucrarea sa Mihai Eminescu – Dicționar enciclopedic, că criticul ce l-a considerat pe Eminescu ca fiind primul simbolist din literatura română este Nicolae Davidescu. Conform criticului George Călinescu, simbolismul mergea pe urmele operelor lui Baudelaire, punînd mare accent pe muzicalitate. Acesta se caracteriză prin elaborarea unor poezii de cunoaștere. Simbolul devine, asemenea mitului în trecut, o metodă nouă de cunoaștere a adevărului. El devine o reprezentare a concreturlui, teme de bază fiind nava, trenul, portul, gara, parcul, etc. Mulți critici literari sunt de părerea că, cu toate că diferă de poezia eminesciană și de întreaga poezie din spațiu român existentă pînă în acem moment, poezia simbolistă este mult mai apropiată de creația eminesciană decît de poezia lui Macedonski.[18]

Simbolismul reprezintă o reacție în favoarea spiritualității, visului și imaginației. Alte trăsături specifice simbolismului sunt: utilizarea multiplelor cuvinte rare, a diverselor metafore rafinate, prețioase, etc. și scrierea folosind versuri impare ce permit reînnoirea limbajului poetic învechit. Dintre temele simboliste pot fi citate: impalpabilul, angoasele identitare ale eului, imaginea femeii, arta pentru artă, nedreptatea, neîncrederea, disprețul, entuziasmul, revolta, evadarea în lumea viselor, etc.

După părerea multor critici literari, simbolismul a fost introdus în literatura română prin intermediul poemelor și textelor de teorie scriese de Alexandru Macedonski, dar alti critici de seamă precum Davidescu, consideră că precursor al simbolismului românesc este Mihai Eminescu. Problema este că, dacă scriitorul Macedonski este un prim teoretician al simbolismului, este dînsul oare și un poet de tip simbolist? Mulți critici nu cred acest lucru. Cu siguranță, poetul dat nu este simbolist. Cu toate că în poeziile lui sunt incluse unele simboluri, acesta are grijă ca, practic mereu, să le ofere o explicație clară și să le ruineze inefabilul care este atît de caracteristic poeziei de tip simbolist, precum procedează în opera sa Noaptea de decembrie.

În discurile romantice, simbolurile au un rol prim, asemenea metaforelor și altor figuri de stil, în țesătura limbajului poetic. Mihai Eminescu excelează preponderent în arta simbolurilor. Personalitatea măreață a lui Mihai Eminescu este datorată în mare măsură bogăției versurilor sale. El introduce în creația sa o multitudine de importante simboluri. Ne propunem să studiem în continuare elementele simbolice din opera sa din diferite perspective:

În poeziile lui Eminescu sunt prezente simboluri ce țin de elementele fundamentale ale existenței: aerul, apa, focul și pămîntul. Vom analiza aspectele utilizării acestor elemente de către acest mare poet. Apa, de exemplu, reprezintă o substanță primordială, din care totul apare și în care totul se întoarce. Conform lucrării Dicționar de termeni și simboluri, de Doina Ruști, ea apare în diferite lucrări drept un element sacru ce are rolul de a înlătura păcatele. Ea este prezentă în operele eeminesciene prin intermediul: izvorului (de exemplu în poeziile Dorința, Izvor și rîu, ș.a.), lacului (de semplu în poeziile Lacul și Lasă-ți lumea…), limanului (de exemplu în poezia Sarmis acesta reprezintă retragerea într-o lume a împlinirii și fericirii: Chiar de murim, ajungem limanul fericirii, etc.), etc. Aerul este descris în această lucrare drept semnificînd viața. El este prezent la Eminescu în diverse lucrări, precum în Catrene: Tu ești aerul, eu harpa/ Care tremură în vînt. Alte înfățișări ale aerului sunt fluturele (în poezia Zboară-al nopții negru flutur, etc.), pasărea (de exemplu în poezia Memento Mori, unde ea reprezintă un simbol al Daciei Felix, etc.), cerul, care reprezintă trecerea spre o altă lume și realizarea visului (prezent îm poezii ca: Lacul, Luceafărul, Stele-n cer, etc.) Pămîntul este prezent în creația lui Mihai Eminescu prin intermediul elementelor ca: grădina, ce simbolizează o protejare a raiului ceresc, de exemplu în lucrarea Fata-n grădina de aur; cățelului pămîntului- care simbolizează o ipostază a infernului (prezent în poezia Strigoii: Taci, s-auzi cum latră/ Cățelul pămîntului/ sub crucea de piatră), florile (de exemplu: florile de tei, trandafirii, nuferii galbeni, crinii, floarea albastră, romanițele, etc.) Fiecare floare are rolul său în poezie, de exemplu: crinul reprezintă un decor sacru, el fiind comparat în poemul Memento Mori cu urne de argint, nuferii galbeni din Lacul simbolizează despărțirea, etc. Focul reprezintă trăirea atotputernică, dar și distrugătoare. La Mihai Emeniscu focul este prezent în poezii ca Luceafărul: Reia-mi al nemuririi nimb/ Și focul din privire, ș.a. El este redat prin elemente ca: Lumina (în La steaua, Lacul, etc.). Ea semnifică cunoașterea, împlinirea și începutul, etc.

Diversitatea simbolurilor la Mihai Eminescu este extrem de voluminoasă. În lucrările sale sunt prezente elemente simbolice din diverse categorii, de exemplu: la el întîlnim multiple simboluri de tip romantic: dragostea, dorul, natura, etc. Scriitorul acordă o atenție specifică diverselor simboluri legate de floră și faună. Ele au scopul de a demontra faptul că omul își trăiește sentimentele mari de dragoste anume prin natură. Izvorul, pădurea, lacul, codrul, etc. sugerează sentimentul unei dragoste profunde. Codrul este prezent în repetate rînduri, fiind însoțit de frunziș, crengi, flori, pomi, etc. Codrul reprezintă punctul în care eul liric obține liniștea sufletească.

Prezența cromaticii este o altă trăsătură specifică simbolismului. În opera eminesciană, ea este esențială, ajutînd la redarea mesajelor principale ale poeziei. Semnificația culorilor la Eminescu poate fi interpretată în mod diferit. Culoarea cea mai des întîlnită la el este culoarea neagră, la fel ca în operele marilor simboliști. La el se pot întîlni alte culori ca: roșul, galbenul, auriul, etc. Trebuie să specificăm că, în operele lui Bacovia, culoarea neagră are rol foarte semnificativ, simbolizînd moartea, dispariția, (de exemplu în Sonet) etc. În continuare, ne propunem să analizăm cîteva din semnificațiile culorilor din operele lui Eminescu pentru a demonstra că această trăsătură specifică simbolismului este prezentă la el și că poetul dat este unul al simbolurilor.

Culorile semnifică diferite elemente și stări în diferite poezii eminesciene, de exemplu: culoarea argintie are scopul de a accentua mesajul de dragoste transmis de florile de tei din vestitul poem Luceafărul:

Miroase florile-argintii
Și cad, o dulce ploaie,
Pe creștetele-a doi copii
Cu plete lungi, bălaie.

(Luceafărul, de Mihai Eminescu)

Abul are rolul de a indica la Eminescu feericul, strălucirea și candoarea. Alți reprezentanți ai curentului simbolist decurg la simbolistica culorii albe extrem de des, de exemplu: albul la George Bacovia semnifică nervosa, sfîrșitul, etc. În poezia sa intitulată Decembrie, Bacovia folosește culoarea dată pentru a accentua indiferența. Albastrul este adesea considerată ca fiind cea mai profundă culoare, o culoare a cerului și a apei. În poezia Lacul, ea poate reprezenta transformarea realului în virtual și a imaginarului și virtualului în real. Albastrul reprezintă culoarea despărțirii eului liric de lumea paralelă, de exemplu în Lacul::

Și eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult și parc-aștept
Ea din trestii să răsară
Și să-mi cadă lin pe piept;

(Lacul, de Mihai Eminescu)

Floarea albastră în opera eminesciană sugerează dorul imens față de dragoste perfectă, aspirația continuă spre absolut, împlinirea și veșnicia, etc. Albastru mai semnifică nostalgia, dar și dorul fără de margini:

Înc-o gură și dispare…
Ca un stîlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!

(Floare albastră, Mihai Eminescu)

La George Bacovia albastrul la fel simbolizează dorul imens față de timpurile trecute, de exemplu în lucrarea Ecou de romanță, culoarea albastră a cerului ne sugerează nostalgia față de momentele trăite anterior:

S-a dus albastrul cer senin
Și primăvara s-a sfîrșit –
Te-am așteptat în lung suspin,
Tu, n-ai venit!

(Ecou de romanță, de George Bacovia)

În concluzie, putem menționa cu siguranță că îm operele lui Mihai Eminescu, simbolistica este un element extrem de important și extrem de des utilizat.[6]

Sinestezia este un alt element specific simbolismului. În Dicționarului Explicativ al Limbii Române, sinestezia este definită drept o combinare de diferite tipuri de trăiri ce oferă imresia că ar fi nului simbol pentru celălalt.[9]

Includerea elementului dat în diferite operere literare reprezintă primul și cel mai mare indiciu al apartenenței acestei opere la simbolism. Procedura de transferare de tip metaforic a elementelor legate de un simț în limbajul unui alt simț reprezintă cu siguranță o procedură literară întîlnită destul de des în creația simboliștilor.

Ea reprezintă una din cele mai semnificative trăsături proprii și definitorii ale curentului dat, fiind folosită în majoritatea operelor a diferitor reprezentanți ai simbolismului, de exemplu: la George Bacovia:

De-atîtea nopți aud plouînd, 
Aud materia plîngînd… 

(poezia Lăcustra de George Bacovia)

În această poezie poetul folosește sinestezia pentru a da ploii o însușire extraordinară, iar prin intermediul apelării la senzația de tip auditiv, o înfățișează ca o mare putere ce presează asupra simțirilor eului liric și le aduce într o profundă stare de tensiune și disperare.

Arthur Rimbauld a decurs și el la sinestezie în opera sa Vocalele. El unește în ea sunetele cu diferite culori, oferindu-le în acest fel caracteristici diferite:

A negru, E alb, I roșu, U verde, O de-azur,

Latentele origini vi le voi spune toate:

A e corsetul negru de muște-ntărîtate

Ce-nchipuie în jurul cadavrului impur.

(Vocalele de Arthur Rimbauld)

Un mare interes pot trezi și sinesteziile din lucrările lui Mihai Eminescu, de exemplu în poemul vestit Memento mori sau în poemul Scrisoarea a III. Poetul român este foarte atent la dinamica liricii literaturii franceze parnasiene și a celei simboliste, de exemplu în lucrarea Scrisoarea a III:

Orizonu-ntunecîndu-l, vin săgeți de pretutindeni,

Vîjîind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie…

(Scrisoarea a III, de Mihai Eminescu)

În lucrarea dată, prin intermediul repetării consoanei V, se face o aluzie la sunetele din natură, sugerîndu-se și accentuîndu-se astfel sentimentul tensionat din interiorul poeziei.

Drep alt exemplu elocvent al prezenței elementelor de sinestezie în creația marelui scriitor român por fi considerate următoarele versuri din Luceafărul:

Sub șirul lung de mîndri tei

Ședeau doi tineri singuri.

(Luceafărul, de Mihai Eminescu)

Repetarea în versurile date sunetului ș reprezintă șirul mare al formelor lumii și al transformărilor numeroase prin care a trecut eroina din poemul cutare.

Este de mare importanță să adăugăm cu László Gáldi a specificat în opera sa Stilul Poetic a lui Eminescu, faptul că în opera lui Eminescu există mai mult decît un simplu simbolism. El specifică că aceasta combină în sine o multitudine de stiluri. Cercetătorul dat specifică că există elemente ale parnasianismului și ale simbolismului în deosebi în ultima etapă a creației sale. El scrie că Acest romantic care recurge la niște procedee parnasiene și care, în ultimii ani ai activității sale, sub zodia unei muzicalități demult nebănuite prevestește simbolismul, aparține familiei acelor spirite înflăcărate în fruntea cărora stă Dante, întemietorul și conducătorul artei poetice neolatine.[19, p. 430]

Pentru a concluziona, trebuie să menționăm că scriitorul Mihai Eminescu înseamnă, istoricește, pentru poezia din literatura românească exact ceea ce a însemnat scriitorul Baudelaire pentru poezia din literatura franceză. Din acest motiv, se poate considera că simbolismul din literatura noastră provine din opera lui Eminescu și că, în prima lui etapă de manifestare, curentu dat este eminescianizat foarte vizibil. Eminescu, cu toate că a fost format la școala germană de tip romantic, sub impulsul marelui spirit al epocii, a contribuit în poezie cu o muzică foarte apropiata de muzica simbolistă (de exemplu în operele Se bate miezul noptii sau Melancolie, etc.). Se poate considera că primele poezii de tip simbolist din literatura noastră au fost Dintre sute de catarge și Melancolie de Mihai Eminescu.