Mihai Eminescu Si Literatura Spaniola

CUPRINS

Introducere……………………………………………………………………………………………………….

Capitolul I. PREZENȚE SPANIOLE ÎN CREAȚIA LUI MIHAI EMINESCU….

Căile de acces ale lui Mihai Eminescu la literatura spaniolă………………………….

Prezențe spaniole în proza lui Eminescu………………………………………………………

Accente spaniole în poezia eminesciană………………………………………………………..

Imaginea Spaniei în publicistica lui Eminescu………………………………………………

Capitolul II. EMINESCU ȘI ROMANTICII SPANIOLI…………………………………….

2.1. Paralelismele și asemănările tipologice în comparatism…………………………………

2.2. Mihai Eminescu și Jose de Espronceda…………………………………………………………

2.3. Mihai Eminescu și Gustavo Adolfo Becquer…………………………………………………

2.4. Receptarea operei eminesciene în Spania……………………………………………………..

Concluzii…………………………………………………………………………………………………………..

Bibliografie……………………………………………………………………………………………………….

Introducere.

Pentru a efectua un studiu comparativ al modului în care sau reflectat prezențele spaniole în operă lui Mihai Eminescu, trebuie să acordăm atenția necesară în cadrul studiilor de literatură comparată și cea universală. Totuși ca să-l descoperim pe Eminescu cel autentic, trebuie să mergem direct la opera lui, pentru a intra în legătură, prin comunicare și contemplație, cu prezența ființei lui spirituale. Dar orice contemplație presupune participare și acțiune. Mergînd pe calea comuniunii noastre sufletești cu el, vom descoperi pe marele nostru poet în toată autenticitatea existenței sale. În acest mod voi încerca să demonstrez că Eminescu nu este numai poetul romanilor ci și unul universal pe care l-a influențat cultură mai multor popoare.

Importanța și actualitatea temei de cercetare.

Această lucrare are la bază analiza operei lui Mihai Eminescu și cea a scriitorilor spanioli dar și receptarea ei în diferite sfere și culturi. Un argument important în favoarea actualității temei îl constituie faptul că în literatura universală și cea comparată, aspectul ce ține de marele nostru autor roman a intrat definitiv pe piață, constituind, totodată, un fapt care satisface interesele intelectuale în ciuda culturii care o avem dar care relevă un coeficient sporit pentru publicul cititor. Un alt argument în favoarea alegerii temei îl constituie faptul că lucrarea de față se încadrează în cererile erei noastre și fiecare iubitor de carte este interesat de marii poeți romantici.

De aceea, atunci cînd ne gîndim la Mihai Eminescu și literatura spaniolă, sîntem tentați să descoperim ceva frumos și deosebit aflîndu-ne sub imboldul strict al ideii, teme și motive specifice eminesciene, care se reflectă în literatura romanticilor.

Tema tezei de licența ,, Mihai Eminescu și literatura spaniolă ’’ este o temă destul de deschisă pentru public deoarece operele poeților romantici sînt mereu la mare căutare avînd o valoare incontestabilă, ceea ce mă face să cred că îi poate motiva pe cititori să lărgească cîmpul de viziune, să descopere și să analizeze sub diferite aspecte tema dată.

Am ales să analizez Mihai Eminescu și literatura spaniolă, deoarece în așa mod îi putem readuce și reintegra pe poeții romantici în prezentul nostru și consider că publicul și cititorii sunt în drept să cunoască și acest aspect, pentru a nu fi dat uitării. Dar să încercăm și să aflăm care literaturi l-au influențat pe marele poet într-un mod aparte ca să-l motiveze să scrie replicile.

Scopul propus în prezentarea acestui subiect.

Scopul cercetării constă în studierea prin prisma comparatismului, a mijloacelor și procedeelor artistice folosite de poeții spanioli și întîlnite apoi în operă eminesciană, mai cu seamă la poeții romantici care au tangență cu Eminescu al nostru. Și astfel mi-am propus să identific prezențele spaniole în literatura romană.

Prin analiza acestor aspecte vreau să demonstrez că există paralelisme și asemănări între literatură spaniolă și opera lui Mihai Eminescu. Pentru a analiza o astfel de cercetare consider că este nevoie de studierea amănunțită a literaturii din acest domeniu.

Obiectivele concrete.

Printre obiectivele enumerate mai sus, mi-am propus să evidențiez următoarele:

– Cercetarea, diacronică și sincronică, a elementelor care au marcat legătura dintre Mihai Eminescu și literatura spaniolă.

– Selectarea și examinarea exemplelor adecvate pentru demonstrarea acestor legături.

– Evidențierea aspectelor receptării literaturii spaniole în spațiul românesc.

– Încercarea de a contura un model al lui Eminescu în raport cu romanticii spanioli.

Gradul de studiere a temei investigate.

În prezent, practic fiecare manual de limbă și literatura romană și literatura universală conține mici compartimente referitor la activitatea lui Mihai Eminescu și respectiv despre literatura spaniolă. De aceea, în această ordine de idei, devine foarte ușor să studiem și să observăm legătura dintre aceste două literaturi romanice.

Metode de cercetare.

Pentru studierea acestui subiect am cercetat mai multe manuale, reviste și dicționare, împărțind tema propriu-zisă în dependență de conținut și înțeles.

Documentarea bibliografică este cea cu care începe activitatea de cercetare, iar în realizarea documentării voi folosi atît rețeaua românească de informare cît și cea internațională.

Partea teoretică a tezei a fost preluată din diferite cărți spaniole și romanești, pe care le-am indicat în bibliografia tezei.

Structura lucrării.

Lucrarea este structurată astfel încît să cuprindă aspectele necesare pentru a putea depista toate prezențele și legăturile cu literatura spaniolă a poetului nostru. Teza cuprinde: introducere, două capitole care constituie conținutul de bază al cercetării, sinteza rezultatelor, concluzii și recomandări, literatură selectivă studiată și anexe.

Astfel, în introducere, este argumentată actualitatea temei de cercetare, sînt precizate scopul, obiectivele și obiectul cercetării.

Structura lucrării se regăsește astfel: primul capitol ,, Prezențele spaniole în creația lui Mihai Eminescu ’’ se referă atît la partea teoretică cît și cea practică, fiind divizată în patru subcapitole : Căile de acces ale lui Eminescu la literatură spaniolă’’,, Prezențele spaniole în proza lui Eminescu’’ ,, Accente spaniole în poezia eminesciană ’’ și, Imaginea Spaniei în publicistica lui Eminescu’’.

Capitolul al doilea prezintă depistarea asemănărilor și paralelismelor între cele două culturi și poeții acestora. El se împarte în patru paragrafe: Paralelismele și asemănările tipologice în comparație, Mihai Eminescu și Jose de Reprocesară, Mihai Eminescu și Gustavo Adolfo Becquer’’ și, Receptarea operei eminesciene în Spania’’. La sfîrșitul fiecărui capitol va fi prezentată și o concluzie.

Ultimul compartiment al tezei cuprinde, concluziile autorului privind depistarea prezențelor spaniole în operă autorului eminescian.

Totuși, ceea ce am vrut să evidențiez în cadrul acestei lucrări este că între Mihai Eminescu și romanticii spanioli au existat multe tangențe care au sporit atît la menținerea și crearea unei lumi imaginare cît și celei reale între cele două culturi.

.

Capitolul I: Prezențe spaniole în creația lui Eminescu

Acest capitol se va referi atît la aspectele teoretice cît și cele practice. În capitol voi enumera evidențierea prezențelor spaniole în creația lui Mihai Eminescu care contribuie la amplificarea și întregirea viziunii poetului asupra fenomenului romantic spaniol, întruchipat în operă sa atît prin imaginea Romei antice, cît și prin cea a spiritului romanic contemporan poetului.

Înainte de a depista căile de acces ale poetului roman la literatură spaniolă, trebuie să studiem cu profunzime atît operele poetului nostru cît și cele ale poeților spanioli. Analizînd amănunțit critica și diferite manuale putem spune că poetul nu a avut nici un contact direct cu realitățile spaniole și nici nu a cunoscut limba spaniolă, dar totuși m-a lăsat convinsă că existau cunoștințe despre peninsula și limba iberică.

Pentru a purcede la analiza directă a prezențelor spaniole în creația lui Mihai Eminescu, e cazul să ne întrebăm și să încercăm a răspunde la cîteva întrebări: care au fost căile de acces ale poetului nostru spre spiritualitatea iberică, cum putem depista prezențele spaniole în proză, poezie și beletristică, cum și în ce măsură era receptată civilizația spaniolă, prin ce filiere a putut fi realizată această penetrare în spațiul cultural.

Elucidarea acestor probleme pe baza argumentelor le vom enunța aici, avînd în parte un caracter ipotetic, avînd o importanță deosebită cît privește contactul lui Eminescu cu Spania, iar că receptarea literaturii spaniole în spațiul cultural- românesc reprezintă un cîmp de cercetare vast o voi demonstra în următorul capitol.

Căile de acces ale lui Eminescu la literatură spaniolă.

Mihai Eminescu apare în literatură europeană ultimul mare poet romantic (1), păstrînd în existența și opera sa conturul caracteristic al dramei artiștilor romantici prin varietatea temelor, motivelor, prin profunzimea gîndirii și perfecțiunea formei. Năzuind necontenit spre un plan de viață superior etic și artistic, căutînd cu patos adevărul și refuzînd consecvent compromisul, Eminescu s-a aflat în permanent conflict cu lumea vremii sale din pricina nonconformismului, a sincerității în faptele de viață și a înălțimii de gîndire. Prin contribuția lui Mihai Eminescu, opera româneasca face trecerea, saltul peste Arghezi și Blaga, dar în același timp descoperă căile de acces spre literatura universală.

Contactul lui Eminescu cu civilizația europeană a fost studiat sub cele mai diferite unghiuri de vedere de numeroși cercetători (2), dar nefericit este faptul că puțini dintre ei sau axat anume pe legătura dintre marele poet și literatura spaniolă.

Desigur că imaginea Spaniei în operele lui Mihai Eminescu nu este prea clar conturată, cum e cea a Franței sau a Italiei, dar este cît de puțin însemnată. În acest context înțelegem prin imagine prezența în operă eminesciană a diferitor motive, simboluri, nume proprii provenite dintr-o arie spirituală națională.

Mihai Eminescu a fost unul dintre poeții care nu a avut nici un contact direct cu Spania, nici nu a cunoscut limba spaniolă, dar a manifestat un viu interes pentru peninsula iberică, aceasta demonstrînd-o în puținele opere, care spun criticii că sunt dedicate spaniolilor.

Totuși, există cîteva dovezi care argumentează și afirmă cele spuse mai sus. De exemplu, că Eminescu a fost interesat de limba spaniolă și de Spania în genere o pot dovedi studiilor sale în străinătate pentru asimilarea cugetărilor și motivelor poetice ale celebrilor antici greci și latini: Platon, Aristotel, Homer, Plutarh, Ovidiu, Horațiu, Catul, pentru ca apoi să includă, pe rînd, evul mediu, renașterea, clasicismul, romantismul, naturalismul și materialismul filozofic al veacului trecut, dar aceasta o voi enunța în detalii în continuare.

G. Călinescu scria că Eminescu începuse a studia gramatica limbii spaniole, transcriind pronunțarea sunetelor cu cîteva exemple, însa, judecînd după greșelile comise, se poate presupune că poetul le scrisese după dictare (3). În această situație, cea mai posibilă cale de acces la spiritualitatea iberică a putut fi filiera literaturilor germane și franceze, îndeosebi creația romanticilor cu pasiunea lor cunoscută pentru Spania.

1. Călinescu, G., Viața lui Mihai Eminescu. Editura Știința, Chișinău 1989.

2. Rașcu, I., Eminescu și cultură franceză. București, 1978.

3. Călinescu, G., Opera lui Mihai Eminescu, vol. I. București, 1976.

Anii de studii la Viena și Berlin, cunoașterea operelor romanticilor germani și francezi, precum și atmosfera de mai tîrziu de la Junimea și Convorbiri literare l-au ajutat pe poet să recepteze mai ușor literaturile străine și să stimuleze interesul lui pentru Spania și literatura spaniolă. Ca dovada sînt numeroasele prezențe și accente spaniole în aproape toate genurile pe care le-a cultivat (4).

Contactul lui Eminescu cu literatura spaniolă a apărut din diferite circumstanțe, acestea fiind studiile sale de la Viena și Berlin, care a rezultat la participarea cursului de limbi romanice și lecturarea lucrărilor lui Schopenhauer cît și traducerile germane ale lucrărilor de Calderon și Gracian în limba romană. Deasemenea, notițele păstrate din perioada cînd Eminescu era student, demonstrează interesul poetului pentru limba și literatura spaniolă.

Astfel, putem menționa cîteva date, care ar demonstra că Eminescu a avut totuși careva legături.

Între anii 1869-1872, Eminescu a fost student la filosofie (5) la Viena și acolo a participat la cursul de limbi romanice predat de către expertul Adolfo Mussafia (6). Se pare că acest curs i-a trezit interesul pentru limba spaniolă, deoarece notițele și exercițiile care au fost scrise prin dictare demonstrează că începuse să studieze gramatica limbii spaniole.

Între anii 1872-1873, Eminescu și-a continuat studiile la Berlin, iar notele biografice ale acestei perioade arată că poetul se ocupa cu literatura spaniolă, aceasta demonstrînd-o și listele de titluri lecturate, Legenda din Sevilla, Don Juan de Manara, El Cid, Andalusians (7) ’’. Anume aceste date care însoțesc aceste titluri indică faptul că acestea au fost traduse în germană, iar interesul poetului pentru literatura spaniolă a apărut țintit împotriva unui poet minor roman, care a plagiat comedia, Moretto’’.

În cursul pe care îl avea Mussafia, Eminescu stimula interesul pentru literatura spaniolă în timp ce studia filosofia epocii de aur. Faima acesteia a început în jurul anului 1853 și intrarea lui Eminescu în lumea interculturală germană s-a aflat într-o lumină puternică, adică prin sistemul filosofic al lui Schopenhauer și prin stilul său de gîndire și bazată pe surse latine. Astfel, Schopenhauer a mărturisit că stilul lui de a scrie vine de la ideologia spaniolă și mai ales din lucrările lui Gracian și Calderon, pentru a transmite această idee și stare în toate regiunile.

4. Pavlicenco, S., Ca două gemene surori, Chișinău, 1990.

5. Rusu, A., Cronologie, p.13-17

6. Călinescu, G., Cultura lui Eminescu’’ [Studii și cercetări de istorie literară și folclor], p. 243-377.

Relația dintre filosoful german și Gracian a fost una profundă, deoarece Schopenhauer l-a tradus pe Gracian devenind astfel mai accesibil pentru ceilalți oameni de cultură germană sau cel puțin pentru cei care o citesc. Totuși, pe lîngă activitatea de traducere, Schopenhauer ilustrează ideile a doi scriitori spanioli ca fiind citate exprimîndu-se în termenii superlativi.

Deasemenea am mai observat că lucrările lui Schopenhauer, Calderon și Gracian i-au stîrnit curiozitatea intelectuală a poetului nostru, care mereu a fost deschis pentru noi sugestii din partea criticilor și s-a bazat mereu pe speculații. Faptul că Mihai Eminescu a continuat să studieze opera lui Schopenhauer, pare sigur că poetul le studia pentru a pătrunde la literaturile clasice (8).

După cum am mai spus, una dintre căile cele mai posibile de contact ale lui Eminescu cu lumea iberică a constituit-o filiera vastei culturi europene cu pronunțate accente spaniole pe alocuri, cultura cunoscută îndeaproape de poet, în primul rînd cea germană și franceză și desigur aș dori să argumentez cele spuse.

Totuși, luînd în plan european, interesul pentru cultură și literatura spaniolă, pentru Spania în general este vechi și începe încă din secolele VII- VIII. Scriitori și erudiți din diferite țări utilizează motive romantice care au interes pentru patria lui Cervantes. Astfel, teoreticienii școlii romantice de la Jena, frații Augustin Wilhelm și Frideric von Schlegel, au contribuit într-o mare măsura la studierea și popularizarea civilizației spaniole în Germania și în Europa. A. W. Von Schlegel ține la Universitatea din Berlin un ciclu de prelegeri adunate apoi în trei volume (1809-1811), accentuînd, în mod special, bogăția, originalitatea și importanța teatrului spaniol din epoca secolului de aur, îndeosebi a teatrului lui Calderon, din care a și tradus. La rîndul său, fratele acestuia – a manifestat, deasemenea o mare admirație pentru renașterea spaniolă, traducînd anumite lucrări. Eminescu putea, astfel, recurge la ele în anii de studii la Viena și Berlin. În general, romanticii germani, cu interesul lor poetic (medieval), localizat de cele mai multe ori în Spania, cu un anumit cult pentru acea țară, n-au putut, probabil, să nu-i rețină atenția lui Eminescu care le-a cunoscut în profunzime creația. Admiratori ai Spaniei au fost, la fel, F. Scheller și N. Heine, acestuia fiind și ei de natura de a-i trezi poetului nostru interesul pentru universul spaniol. Cu atît mai mult cu cît Eminescu chiar tradusese, Manusa’’ lui Scheller și cunoștea versurile lui Heine, inspirate din celebrul, Romancero Spaniol’’.

8. Călinescu, G., Cultura, p.316.

E posibil că accesul spre spiritualitatea spaniolă să se fi realizat și prin filiera franceză. Atît dramaturgia hugoliană, cît și versurile de inspirație spaniolă ale marelui poet francez, la fel ca și un șir de creații ale lui Prosper Merimee, n-au putut rămîne neobservate de poetul nostru. Un interes aparte prezintă în acest sens și unele creații ale lui T. Grautier. În culegerea de versuri ale lui Grautier, Spania, (1845) se resimt anumite sentimente romantice, dar versurile sale despre Spania vădesc totuși o anumită abatere, chiar debarasare, de unele clișee, vehiculate de poezia romantică cu motive spaniole care abundă în, celorit local, ciocniri violente și sîngeroase, pasiuni răvășitoare etc. Evocarea Spaniei la Gautier este străbătută de o emoție încercată de omul cu gusturi elevate în fața unei opere artistice desăvîrșite sau a unor spectacole ale naturii de o măreție pregnantă.

Despre Gautier și Eminescu s-a mai scris (9) am vrea însă să insistăm aici asupra faptului că fiind un bun cunoscător al lui Gauter, Eminescu a putut realiza într-o anumită măsură prin intermediul creației acestuia, un contact cu civilizația spaniolă. Nu trebuie să uităm în această ordine de idei nici de arta literaturii și culturii noastre naționale care favoriza, deasemenea, procesul apropierii de Spania. Oamenii de cultura moldoveni, călători în Spania, au oferit contemporanilor prin notele și impresiile lor de călătorie posibilitatea de a cunoaște cîte ceva despre acest colț al lumii, atît de exotic și atrăgător. Eminescu a citit, probabil și din puținele, existente pe vremea lui traduceri din literatura spaniolă. E posibil ca poetul să fi citit prima traducere la noi a unei opere literare spaniole – Ceasornicul Domnilor, de Antonoi de Guevara, tălmăcită de cronicarul Nicolae Costin sau cartea lui Baltazar Gradina u Morales, Criticonul, tipărită la Iași la sfîrșitul secolului al VII-lea. Eminescu a putut cunoaște, deasemenea și alte traduceri cum ar fi bunăoară, Povestirea Picarescă spaniolă, La Sarillo de Tormes, Chelestina, În convorbiri literare, la care a colborat și Eminescu, au fost tipărite o serie de articole semnate de profesorul St. Vargoliei care călătorise în Spania și se interesa îndeaproape de literatura spaniolă. Eminescu a cunoscut, probabil, nemuritoarea operă a lui Cervantes- romanul Don Quijote, fie prin filiera străină, fie prin unele traduceri parțiale, făcute pe atunci în limba noastră. Poetului ar fi putut să nu-i fie străine nici unele traduceri din, Romancero, din care șo fi inspirat apoi în creația unui poem cu un titlu revelator, Romancero spaniol. Se putea, deasemenea că Eminescu să fi găsit și la, Junimea, o atmosferă prielnică contactelor cu literatura spaniolă.

9. Rascu, I., Eminescu și cultură franceză. București, 1978.

Iar în continuare voi demonstra că prezențele spaniole pot fi depistate la Eminescu în aproape toate genurile literare pe care le-a cultivat: proză, poezie, publicistică și critică de teatru. Putem simți ecourile literaturii spaniole în marile opere precum, Sărmanul Dionis’’, Glosa’’ cu tentă spaniolă, Diamantul Nordului’’, Luceafărul’’ și nu în ultimul rînd, Romancero Espanol’’ și, Dona Diana’’. Toate aceste lucrări le voi analiza pe parcursul acestei cercetări, relevînd și scoțînd în evidență motivele, simbolurile și chiar cuvintele redate în limba spaniolă.

Prezențe spaniole în proza lui Eminescu

Proza lui Eminescu este la fel de importantă ca și poezia sa, dar a fost insuficient cercetări și studiată, iar în conștiința publicului cititor a pătruns imaginea poetului ,,nepereche’’( G. Călinescu) în timp ce proza a trecut pe nedrept în umbră. Astfel proza eminesciană poate fi clasificată în funcție de două criterii: cel al apariției și cel al al direcției în care se încadrează. Astfel că prezențe spaniole pot fi depistate în mai multe opere eminesciene.

Întîi de toate aș vrea să spun că contacul lui Eminescu cu civilizația europeană a fost studiată sub cele mai diverse aspecte, însa căile de acces ale lui Eminescu spre lumea iberică au fost atît literatura europeană cît și literatura națională, care, deasemenea, i-a favorizat procesul apropierii de Spania.

Eminescu a putut să realizeze un anumit contact cu civilizația spaniolă prin intermediul unor scriitori romantici, admiratori ai Spaniei și ai culturii acestei ( Fratii August Vilhelm și Fredrich Shleghel, Victor Hugo, s.a.), precum și datorită traducerilor în limba spaniolă, făcute în secolele XVIII- XIX, numeroase în Germania și în Franța, dar mai puține la noi pe pămînturile noastre.

Că Eminescu a fost preocupat de Spania o dovedește și prezența în proza lui artistică a unor variante, motive, imagini, simboluri, nume proprii, sugerate de aria spirituală spaniolă. Astfel, în proza eminesciană apare motivul ,,vieții ca vis’’ cu varianta inversată a acestuia: ,,visul cu viața’’ – ecou îndepărtat al tradiționalei teme literare spaniole, însoțite de motivul vieții ca amăgire și iluzie, chiar dacă aceste motive n-au parvenit direct din universul spiritual spaniol, ci mai curînd din cel german, fiind determinate de poetica romantică și preocupările filosofice ale poetului.

Totuși capodopeda prozei eminesciene rămîne ,,Sărmanul Dionis’’, o nuvelă metafizică, încărcată cu semnificații filosofice care sa bucurat și se bucură de o receptare favorabilă din partea mai multor culturi. Titlul nuvelei își încadrează de la bun început eroul în galeria personajelor romantice persecutate de soarta și marginalizate de o societate în cel mai bun caz îndiferența, cum ar fi Viața e vis de Calderon de Barca.

Nuvela a depășit orizontul de așteptare al contemporanilor nefamiliarizat cu acest gen de literatura îmbogățind astfel cîmpul de vedere atît al cititorului roman cît și pe cel spaniol.

Chiar daca totuși găsim tangențe între Sărmanul Dionis și Calderon, G. Călinescu observă în ,,Opera lui Mihai Eminescu’’ cum Eminescu construiește totdeauna în spirit schopenhauerian, pornind de la Kant la Schopenhauer. Asa că în unele pasaje (,, E minune oare că pentru el visul era o viață și viața un vis?’’, ,,fusese vis visul lui cel atît de aievea sau fusese realitate de soiul vizionar a toată realitatea omenească?’’ ) nu putem să nu asociem opera la un cunoscator al literaturii spaniole cum ar fi ,,Viața e vis’’ de Calderon , ,,Dezamagirea în vis’’ de Angel de Saavedra. În acest pasaj există cheia de aur a prozei eminesciene. Prin aceste afirmații, Eminescu inaugurează jocul cu spațiul și timpul în literatura romană, aceasta fiind coordonata majoră a literaturii fantastice universale.

În finalul preambulului Eminescu susține posibilitatea alegerii timpului și spațiului în care vrem să trăim. Toate aceste idei fiind prezente atît în poemul eminescian cît și cele enumerate mai sus.

Pe lînga aceste motive și similitudini mai mult de ordin tipologic, în ,,Sărmanul Dionis’’ atestăm și alte numeroase prezențe spaniole. În nuvelă întîlnim un personaj care introduce în această opera o notă aparte. Acesta e maistrul Ruben- ,,un bătrîn de o antică frumusețe’’, cu ,,arătarea unui înțelept din vechime’’. Maistrul Ruben este cel care îi dezvăluie lui Dionis adevărul: ,,Adîncimea mea tu o ai în tine, numai înca nedescoperită’’. Ruben era ,, un evreu învățat, pribegit din Spania în Polonia, unde, însa, neputînd fi inovator public pentrucă rămăsese în legea lui, fusese chemat de domnul Moldovei ca dascal de matematică și filosofie la Academia din Socola’’. Acest ,, evreu învățat, pribegit din Spania’’, este poate, unul dintre acei mulți evrei persecutați, care au fost expulzați din Spania la sfirșitul secolului al XV-lea sau un ecou destul de transparent al acestui eveniment din istoria Spaniei, cunoscut, probabil, și de Eminescu.

În final Eminescu comentează un fragment dintr-o scrisoare a lui Theophile Gauthier, în care romanticul francez mărturisește că i se pare c-a mai trait în Orient, pe care îl considera adevărata sa patrie. Nuvela eminesciană se încheie cu cîteva pasaje dintr-o epistolă a lui T. Gautier.

,,S-a scris îndeajuns despre aceste pasaje, s-a indicat exact despre care epistolă a lui Gautier e vorba, cînd și în legătura cu ce a fost scrisă’’. Însa ceea ce am vrea evidențiem referitor la aceste pasaje din T. Gautier, introduse de Eminescu în nuvela sa, este faptul că poetul citează doar fragmentar, deși fidel, originalul- o cronică teatrală, scrisă în formă de epistolă și adresată prietenului sau Jerard de Nerval, ce fusese publicată în 1843 în ziarul ,,La Presse’’ iar apoi introdusă într-un volum de teatru al scriitorului francez.

La Gautier întreg pasajul abundă în referințe spaniole, lucru ce, credem, nu a putut să nu fie observat de Eminescu, chiar dacă el le-a omis în lucrarea sa. Să aducem doar un exemplu. După a doua frază subliniată la Eminescu ( ,,Trebuie s-o fi uitat’’), la Gautier urmează: ,,în Spania totul ce-mi amintește de Maur mă interesează atît de mult , de parcă aș fi fost cîndva un copil al Islamului și aș fi fost de partea lor împotriva creștinilor’’. Considerăm că, prin opera lui T. Gautier, călător în Spania, mare admirator al ei și autor al unor cărți de inspirație spaniolă. Eminescu a putut să realizeze o apropiere de civilizația spaniolă, iar cronica teatrală amintită a jucat un anumit rol în elaborarea nuvelei eminesciene, cel puțin în unele aspecte ale ei.

Eminescu are năzuința de a găsi principiul vieții, de a scrie cu alte cuvinte o literatură filosofică, încercînd să privească dincolo de aparențe dînd o soluție existenței. Astfel că prezențe spaniole atestăm și în ,,Avatarii Faraonului Tla’’, scrisă de Eminescu în timpul studiilor sale în străinătate, reprezentînd o metempsihoza, de reîncarcările unui faraon. Personajele traversează timpul sub diferite identități pentru a-și regăsi liniștea în insula Euthanasius, în gîndirea pură. Un astfel de scenariu este deschis unor posibilități spectaculare care să angajeze evoluția artei spectatorului de azi în plan european, în care textul nu este decît unul din elementele expuse publicului. La texte se adaugă decorurile, muzică, dansul, într-o sinteză care nu-i putea displace poetului. Încercarea noastră nu este zadarnică, ea dorește să facă deschideri în percepția contemporană asupra autorului Luceafărului.

Și fiindcă vorbim despre personaje, putem spune ca în această opera, faraonul Tla apare transfigurat într-un cerșetor din Sevilia pe nume Baltazar: ,,Era vechea zidirea de piatră cubică a sfatului orășenesc din Sevilia, unde-l depusese pe bietul cerșitor’’. Urmează o descriere a peisajului vechiului oraș spaniol, peste care dormea ,,lenea cea călduroasă a zilei’’, probabil, era ora siestei. Eminescu amintește de un ,,palat vechi, zidit într-un frumos stil maur’’, în fața căruia se pomeni eroul nuvelei iar apoi de înca unul: ,,cel mai frumos palat din Madrid’’, pe care-l avu în curînd marchizul Bibao, o altă încarnare a faraonului Tla sau a lui Baltazar- ,,un cerșetor pe stradela ,,Seviliei’’ . Autorul se mai referă la o ,,hartă a Spaniei’’, la niște ,,povești, în care se desfăsura înaintea sufletului auditorului toată istoria cavalerismului Spaniei…’’.

Am dori să ne oprim în mod special asupra unui personaj din nuvele ,,Avatarii faraonului Tla’’: fata cu numele Ella. Numele acesta pare a fi unul simbolic, în limba spaniolă cuvîntul fiind pronumele personal feminin ,,ea’’. Deci, fata cu numele Ea, un nume oarecum straniu , dar care nu ne-ar mira într-o operă romantică- fantastică străbătută și de un anumit mister, cum este cea a lui Eminescu, ca, de astfel, și multe altele în literatura romantică. Dacă acest nume, într-adevar, are o semnificație simbolică, ar trebui, probabil, și transcris altfel în limba moldovenească. Într-o altă nuvelă, ,,La aniversara’’, Eminescu scrie: ,,Era o vreme, în care, în urma unui roman spaniol, regina de astăzi a Egiptului se numea Tolla”. În majoritatea cazurilor referirile spaniole au un caracter simbolic și îmbogățesc imaginile create de Eminescu în proza sa. Să mai amintim că într-o traducere din Eminescu dupa Onkel Adam figura unui erou, probabil, al razboaielor carliste din Spania secolului trecut.

Nu încape nici o îndoiala că Eminescu a cunoscut diverse aspecte ale teatrului spaniol clasic. Dovadă sînt articolele și cronicile teatrale ,precum și încercările dramatice ale poetului, în care, de asemenea, atestăm mai multe referințe spaniole. Astfel, vorbind despre cum trebuie să fie un adevărat autor dramatic , Eminescu îi propune, printre modelele demne de urmat, și pe cei spanioli, iar referindu-se la drama de intrigă, scrie că, în acest gen, spaniolii și francezii au ajuns departe. Ecourile teatrului spaniol, cunoașterea creației unor autori de mare rezonanță, că Lope de Vega sau Claderon de la Barca, dar și a altora, mai puțin cunoscuți ca Augustin Moreto, bunăoara, se resimt într-o compoziție eminesciană postuma, intitulată ,,Romancero Espanol’’

În general, proza lui Eminescu la referințele spaniole au în majoritatea cazurilor un caracter simbolic și contribuie la îmbogațirea imaginilor artistice, create de marele poet în proza sa.

Accente spaniole in poezia eminesciana

Între marile teme ale liricii eminesciene, elogiul iubirii și al naturii își are rezervat un loc special, prin lirismul și melancolia poeziilor, prin aspirația eului către absolut și perfecțiune, iar dragostea și natura fiind teme romantice, permanente în creația romanticilor de pretutindeni. Mihai Eminescu este unul din marii poeti ai evocarii spațiului cosmic. Menționăm cîteva momente din literatura și cultura universală, avînd în vedere că și cosmicul și timpul sunt teme relevante în operele marilor poeți.

Receptarea literaturii spaniole în străinătate s-a intensificat îndeosebi în epoca romantismului, resimțind ecourile acestei tendințe și în creația unor scriitori romani din secolul trecut, cum ar fi Vasile Alexandri, Mihai Eminescu, s.a. ,,Totuși, receptarea poeziei spaniole în spațiul cultural romanesc’’(1) reprezintă un cîmp de cercetare vast. O putem întilni atît în poezia populară cît și cea cultă. Am putea spune că aceasta a fost cunoscută la noi înaintea unor modele de poezie cultă aparținînd unor mari poeți spanioli.

În poezia romană atestăm mai multe prezențe spaniole la cele mai diferite nivele ale creației artistice, unele de suprafată, receptate de orice categorie de cititori, altele de profunzime ce pot fi sesizate doar de un cititor instruit. Intensitatea accentelor spaniole în creația poeților romani variază de la o epocă la alta, fiind mai mare în opera clasicilor literaturii noastre.

Imaginea Spaniei în poezia lui Mihai Eminescu, deși nu este atît de clar conturată, cum e cea a Italiei sau a Franței, e cît se poate de revelatoare. În cazul nostru vom întelege prin imagine prezența în poezia lui Eminescu a diferitelor referiri, simboluri, subiecte, motive, nume proprii etc. Provenite dintr-o arie spirituală națională spaniolă.

Cu toate ca Eminescu n-a cunoscut limba spaniolă pentru a citi în original operele clasicilor literaturii acestei țari, nici n-a avut un contact direct cu lumea iberică, n-a călătorit în Spania, ca Vasile Alecsandri sau Mihai Kogîlniceanu, cea mai posibilă cale de penetrație și contact a poetului cu universul spiritual spaniol a fost filiera vastei culturi europene, cu pronunțate accente spaniole pe alocuri, cultura cunoscută îndeaproape de poet, în primul rînd cea germană și cea franceză.

Pavlicenco, S., Tentatia Spaniei. Valori hispanice in spatiul cultural romanesc. Chisinau, 1999, p. 292.

Atît numeroasele traduceri din literatura spaniolă, făcute în tările europei, cît și opera unor scriitori romantici germani, francezi, englezi inspirată de Spania, i-au putut favoriza ,,Luceafarului’’ poeziei noastre contactul cu civilizația spaniolă.

Pe de altă parte, Eminescu a putut cunoaște cîte ceva despre literatura spaniolă și prin intermediul traducerilor unor opere de autori spanioli. Revista ,, Convorbiri Literare’’, a publicat în repetate rînduri nu numai unele talmăciri din literatura spaniolă, dar și un șir de articole despre această literatură.

Eminescu este romanticul care se află la înălțimea lui Novalis, Byron, Espronceda și Becquer. Poezia lui nu este străină spaniolilor, fiindcă după cum am mai spus a fost devotat lui Schopenhauer, filosoful care i-a pus bazele despre ceea ce este barocul și romantismul, dar prin traducerile cui l-a putut citi și pe Calderon.

Accente spaniole pot fi resimțite în mai multe creații poetice eminesciene. Astfel, de inspirație spaniolă este o compoziție postuma în care se dezvaluie umorul spaniol, înserată printre încercările dramatice ale poetului și intitulată destul de semnificativ: ,,Romancero Espanol’’ care în traducere ar însemna ,,baladă’’ care denotă nu numai cunoașterea de către Eminescu a baladelor spaniole, dar și a teatrului spaniol clasic. A fost alcatuită, probabil, înainte de anul 1870, cînd Eminescu debutase în ,,Convorbiri literare’’.

Invenția acestui titlu este caracteristică comediei spaniole din epoca de aur, în care pesonajele sunt luate în derîdere și duse la o degradare greu de imaginat. Cu cît situația este mai absurdă, cu atît mai paradoxala deoarece este luat în zeflemea un autor spaniol al secolului XVII-lea de către un autor roman al secolului XIX-lea. Aici, Eminescu țintește direct spre comedie prin absurd și degradare, un absurd creat prin inversarea faptelor și a sensului logic.

De fapt, titlul este următorul: ,,Copii de pe natura’’, cu subtitlul ,,Furtisagurile literarii ale lui Cocovei Moretto sau vicleniile lui Scapin, traduse-n spaniolă de Siniorul Don Lopez de Poeticales’’. Poemul dialogat ,,Romancero espanol’’ este anticipat de un fragment în proza, scris într-o manieră burlesco-sarcastică între parodie și pamflet care începe astfel: ,,Istorie ciudata…Timpii se iau de par și se trag îndărăt . Trecutul e viitor și viitorul trecut. –Anul 15… a furat pe anul 1870 într-un mod oribil și cu precauțiune viclenește zimbitoare cum n-are să fie recunoscut’’.

Acest fragment în versuri îl vizează pe Iacob Negruzzi care la 1870 publicase în ,,Convorbiri literare’’ o ,,comedie originală’’, intitulată ,, Viclenie și amor’’ , aceasta reprezentînd , de fapt , o pastișa a comediei ,,Contra disprețului dispreț’’ 1654 a dramaturgului spaniol Augustin Moreto y Cabana (1618-1669) care, la rîndul său, împrumutase subiectul de la Lope de Vega (,,Minunea Dispretului’’) sau de la Tirso de Molina (,,Gelozie cu gelozie se tamaduiește’’).

Nu-i exclus ca Eminescu să fi cunoscut dramaturgia lui Moretto prin intermediul traducerilor în limba germană, cel puțin comedia imitată de I. Negruzzi. Se putea ca ultimul s-o fi cunoscut și el în timpul aflării sale la Berlin, probabil la fel în versiune germană, și prin acest intermediar se pare ca a și adaptat-o, fapt pe care Eminescu îl califică drept ,,furtisag’’ , deși autorul pastișarii crezuse că ,,n-are să fie recunoscut ’’. Eminescu însa l-a recunoscut totuși și nu e întîmplător ca poetul își intitulează parodia,, Copii de pe natură’’, titlu dat de I. Negruzzi cunoscutelor sale schițe de moravuri și caractere.

Acest ,,autor de caraghiozlicuri, moldovenește- de mascarale’’ cum îl numeste Eminescu ,,s-apuca într-o bună dimineată sau într-o buna seara, sau într-una din zile să scrie o comedie – ,,Viclenie și amor’’ , piesa ,,în trei acte cu boschet și ascunzători secrete și tainice totodată și-n versuri neversificate’’’. Numindu-l pe autorul comediei chir Cocovei. Eminescu continua : ,,In anul 15.. trăieste și un autor spaniol Moretto și scrie și-acela o comedie cu titlul ,,Dona Diana’’.

Autorul spaniol o schimbă pe Elena lui chir Cocovei în Diana, iar acțiunea o transferă în Spania, ceea ce-i da prilej poetului să exclame cu uimire: ,,Ei, dracia dracului, s-apoi nici nu spune chir Moretti și ,,o depesa în regiunile cerești’’ ca altadata , cînd va încerca să scrie o astfel de comedie în anul 1870, ,,să aibă cel puțin precauțiunea să pună pe dosca: ,,Tălmăcit de pe moldovenie în anul cutare, da nu asa!…”. Ecoul spaniol aici nu se reduce doar la utilizarea acestui nume, de alt fel prezent în diverse opere romantice,cum ar fi ,, mio, caro’’.

Eminescu, familiarizat cu ,,Romancero’’-ul și cu poezia europeana inspirată de aceasta, de exemplu, cea din ciclul ,,Romancero’’ de H.Hain, demonstrează în ,,Dona Sol’’ o asimilare profundă a elementelor romantice ale ,, Romancero’’’-ului, contopind lirismul spaniol cu felul său specific de a vedea și a percepe lumea, această fuziune fiind atît de perfectă, încît elementul pur spaniol aproape că e insesizabil.

După această relatare în proza Eminescu transmite în versuri conținutul ei, făcînd-o pe eroina lui Moretti să se piardă în cuvinte frumoase, într-un dialog ce-l susține pe poet să lămurească lucrurile. Aceasta arătînd cursul logic și temporal al evenimentelor. Poetul i se adresează:

,,De ce plîngi, o dona Diana,

De ce ochi-ți lăcrămează,

Nu ești sîntă și frumoasă

Ca o dramă spaniolă?’’

Comunicîndu-i totodată , că perfidul de don Manuel o iubește pe o alta, ,,brună, dulce, pală’’, iar Diana lui Moretto îi răspunde, că nu aceasta o doare, ci că Iacob Negruzzi a tradus-o. Aici poetul îi amintește că doar au mai tradus-o și alții, de exemplu, în limba germană, însă eroina îi explică:

,,Neci n-aș plînge, caro mio,

De ar fi traducțiune;

Rea ori bună, că nu schimbă

Din valoarea mea internă.

Dar Negruzzi, caro mio,

El a scris o comedie,

Comedie-originală:

Viclenie și amor’’

În continuare, nu figurează vocea poetului ci este arătat caracterul Dianei, folosit în poezie pentru a evidenția imaginile artistice și trăsăturile de caracter.

Acolo mă văd pe mine

Figurînd sub nume- Elena,

Iar pe Manuel, il caro,

Văd ca mi-l numesc Costică.

Dacă cum c-a imitat-o

Neci n-o spune, neci n-o scrie,

Ci pe mine mă silește

Sa recit la versuri rele.’’

Iar în final auzim și vocea poetului, care spune:

,,-De-a făcut astea Negruzzi

Cu madona lui Moretto,

Atunci ești nefericită,

Dona Diana, dona Diana.

Această compoziție eminesciană, cu accente ironice, chiar malițioase, dar atît de ingeniosă și plină de grație, dovedește că poetul nostrul cunoștea teatrul spaniol clasic. Interesul manifestat de romanticii germani și francezi pentru dramaturgii spanioli, precum și popularitatea acestora în Europa secolului al XIX-lea, n-au putut să nu fie observate de Eminescu care a luat cunoștintă de teatrul spaniol din secolul de aur.

De inspirație spaniolă este și poemul ,,Diamantul Nordului’’, cu subtitlul ,,Capricio’’, iar ulterior cunoscut și ca ,,Utopia lui Don Quijote’’ sau ,,Viziunea lui Don Quijote’’, urmează un ideal, realizat la un nivel abstract de utopie, iar cavalerul apare ca un simbol al onoarei si al aventurii iberice. Dragostea ideala a cavalerului, capabila de mari sacrificii si de o generozitate enorma, aminteste de cea a lui Don Quijote pentru doamna sa, Dulcineea. In final, trezirea la realitate, ca si i romanul lui Cevantes, prilejuieste o nota amara, dureroasa, intrucit idealul visat se afla departe de realitatea pe care e impus sa o accepte eroul.

Poemul a fost elaborat in timpul aflarii lui Eminescu la Berlin. Motivele spaniole au fost , probabil, preluate de poet dintr-un poem german a lui H.B. Esenburg, intitulat ,,Suleima’’ si publicat in anul 1843.Dupa cum au aratat cercetatorii, in manuscrisele poetului se pastreaza o recenzie la acest poem, publicata in revista germana ,,Pagini pentru distractii literare’’. Subiectul poemului lui Esenburg il alcatuieste povestirea despre o calatorie in vis a tinarulu Ertgorn din Alambra pleaca in cautarea diamantului din nord.

Poemul eminescian ,,Diamantul Nordului’’, cunoscut in trei variante si cu un numar diferit de versuri, reprezinta o fresca lirica, in care se intrepatrund climatul spiritual mediteranian, in cazul de fata spaniol, cu cel nordic. La inceputul poemului Eminescu creeaza un maret spectacol romantizat al naturii cu vadite elemente de peisaj spaniol. Eroul poemului -Cavalerul- ne apare ca un simbol al ,,onoarei’’ si al ,,aventurii’’iberice, caci atmosfera in care decurge actiunea este cea a Spaniei medievale, a Alhambrei eternizate in zeci de legende si traditii adevarate sau inchipuite, in zeci de cintece si romante arabe sau spaniole, de dragoste, de razboi- izvor de inspiratie pentru multi scriitori din epoca romantismului, admiratori ai creatiei populare. Insusi Eminescu scria: ,,Daca voim sa studiem si sa cunoastem caracterul unui popor, n-avem sa recurgem la operele invatatilor, ci sa consultam poezia sa poporana. Poezia poporana este oglinda cea mai fidela, in cre se reflecta caracterul orisicarui popor’’.

Cavalerul se apropie de casa adoratei sale:

,,Varatecul aer te-adoarme cu zvonul…

Cu dor Cavaleriul priveste balconul.

Cu frunze-ncarcatu-i si trec prin ostrete

Liane-nflorite in feluri de fete…’’

Rasuna chitara, Cavalerul asteapta sa-i iasa iubita la balcon. Ea isi face aparitia printre flori, inchinindu-se pe gratii.

,,Chitara lui tace; cu sopot ea spune:

-Zadarnica este iubirea ta, june!

De-un farmec legata-i intreaga-mi simtire,

Iubirea-mi asemeni de-a lui implinire.

Oricit mi-ai fi drag, si-o jur ca-mi esti drag,

Un farmec te-opreste, te leaga de prag…

De-aceea de mine sa fugi, Cavalere,

Si uita ca ginduri si doru-mi te cere.

A Nordului mare o piatra ascunde.

Luceste ca ziua prin negrele-i unde

Si cui o va scoate, viata mi-o darui;

Dar vai! Nici s-o vada nu-i soarta oricarui’’

Si cavalerul e gata sa plece in cautarea comorii:

,,Sigur de iubirea-ti- m-asterne pierzare-

Tot scoate-voi piatra luminei din mare! ’’’

Alaturi de unele elemente pur spaniole (,,In farmecul firii rasuna ghitara…’’, ,,Cu dor Cavaleriul priveste balconul…’’), ca intr-o inextricabila al lui Eminescu apar imagini atit de cunoscute si scumpe: ,,codrii ce se infioara’’, ,,izvoarele suna’’s.a.

La inceputul poemului locul actiunii este determinat precis nu numai prin peisajul spaniol, ci si printr-o indicare directa, atunci cind Cavalerul se decide sa plece in cautarea Diamantului:

,,Din Spania pleaca cu pasii pribegi,

Prin tari si orase, castele de regi…’’

Dar atit calatoria, intreprinsa de Cavaler, cit si ,,piatra luminei’’, pe care

Deasemenea, si in poemul ,,Donna Sol’’, la care din start putem intelege ca este o poezie cu tenta spaniola atestam un de imagini cheie ale poeziei eminesciene, unele prefigurind cunoscute creatii ale poetului, de exemplu, ,,Luceafarul’’: ,,Chiar de luceafarul de seara/ Te temi, caci dulce arde el,/ Cind treci frumoasa si usoara/ In umbra negrului castel…’’ (,,Donna Sol’’)- ,,Si cit de viu s-aprinde el/ In orisicare seara, / Spre umbra negrului castel/ Cind ea o sa-i apara’’’(,,Luceafarul’’).

Deasemenea ,,Glosa’’ lui Eminescu vine, probabil, din aria literara iberica: anume in literatura spaniola si portugheza din epoca Secolului de Aur ,glosa a fost cultivata pe larg de multi poeti. Glosa lui Eminecu denota chiar anumite afinitati de idei cu glosa lui Cervantes, introdusa in capitolul al XVIII-lea din partea a doua a romanului ,,Don Quijote’’, opera pe care Eminescu a cunoscut-o fie prin filiera straina, fie prin unele traduceri partiale.

Toate cele excluse confirma, ca Eminescu a fost preocupat de universul spiritual spaniol, in care a incercat sa patrunda si sa-l valorifice in poezia sa. Putem afirma, deasemenea ca astazi Eminescu prin creatia lui contribuie la raspindirea spiritului nostru national in spatiul cultural iberic si cel latino-american, indeosebi dupa ce din opera lui au tradus in limba spaniola Rafael Alberti si Maria Teresa Leon, versiunea lor spaniola a poeziei eminesciene raminind pina in prezent cea mai cunoscuta.

Imaginea Spaniei în publicistica lui Eminescu

Eminescu este geniul poeziei, dar și al publicisticii romanești. Argumentul este dat de vasta operă cu caracter cultural, științific, social, politic, adică al științei și artei conducerii societății romanești. Folosirea poeziei, dar și a publicisticii eminesciene în școlile de toate nivelurile și în viața societații romanești reprezintă problema de actualitate, de permanență spirituală și morală.

Că unora le place, că altora nu, publicistica eminesciană face parte din opera artistului. Pe de altă parte cred că Eminescu trebuie demitizat tocmai pentru că îl simțim atît de aproape. Totuși, înainte de a ,,intra în subiect’’, înca o paranteză: nu-l consider pe Eminescu cel mai mare gazetar roman pentru simplu motiv că nu cunosc întreaga publicistică romanească; este însa cert faptul că între limbajul ziaristului și cel al poetului există numeroase punți ferme, care pot fi trecute fără riscul prabușirii în gol.

Trebuie însa precizat că Eminescu nu combate în mod absolut împrumuturile, ci doar acei ,,termeni străini fără trebuințe’’ , de aceea în continuare am nevoia să prezint imaginea Spaniei în publicistica lui Mihai Eminescu.

După cum am mai spus, nu lipsesc abordări la Spania și la cultura ei nici în publicistica eminesciană. Într-un șir de articole publicate în revistele și ziarele vremii sau rămase în manuscris, se amintește în diferite contexte de Spania:

– ,, Influența austriacă asupra romanilor din principate’’

– ,, Cu tot principiul vechi…’’ s.a.

Astfel, în conferința ținută la – ,,Junimea’’ și ulterior publicată ,, Influența austriacă asupra romanilor’’, Eminescu descrie o luptă dintre individualism și ideea de stat, este un adevărat program politic al autorului, în care se vorbește despre puterea Austriei și despre influența ei în Europa, începînd încă de dinaintea razboiului de 30 de ani.

Analizînd datele istoriei, Eminescu face revelatorii caracterizări ale Spaniei:

,,Spania sub Casa de Austria avea la dispoziție țările cele mai bogate ale Europei și ale globului: Lombardia, Țările de Jos, Portugalia și împreună cu această puterea ei comercială, aurul Americii și nenumratele marfuri coloniale ale Indiei Asiatice, încît Baco de Verulam exclamă că puterea Spaniei este cea mai mare din lume. Afară de această Spania avea pe atunci cea mai puternică armată’’. Urmează enumerarea efectivului armatei spaniole, iar apoi citim: ,,Spania făcuse planuri de a pune mîna pe Marea Baltică, mama tuturor comerțiilor, cum se numea pe atuncea , si aprinde radacina Olandei, cu-n cuvint painginisul fin al ideilor religioase se prefacuse intr-o mreaja de fier’’. Tot in acest articol Eminescu aminteste de ,,catolicisimul rege al Spaniei Filip al II-lea’’. Eminescu se refera si la ,,maurii din Spania’’, cind vorbeste despre aceea ca ,,toti au incercat a cistiga pentru cercul lor de idei populatiile conlocuitoare si aceasta prin presiune, cu de-a sila …’’. De mai multe ori in diferite contexte Eminescu intrebuinteaza fraza ,,Daca am fi in Spania..’’. Aceste referiri demonstreaza ca Eminescu cunostea bine istoria Spaniei din timpurile mai vechi dar n-o ignora nici pe cea contemporana.

Intr-un articol, ramas in manuscris si intitulat ,,Cu tot principiul vechi…’’. Eminescu scria: ,,Cu tot principiul vechi si veneaabil cum ca ceea ce-i ajuta fierarului il omoara pe croitor, totusi fonatorii pacii universale acomadeaza tezele lor castigate prin abstractiune oricarei comunitati nationale, ignoreaza religie, istorie si obiceiuri si cugeta de a topi la un loc Nord si Sud, Est si Vest, Gog si Magog ca o singur aformula de fraternitate’’.

Eminescu se pronunta impotriva acestor teze si conceptii, iar in continuare face o caracterizare laconic, dar revelatorie, a lui Emilio Castelar ( 1823-1899), scriitor, publicist si orator spaniol, ce a desfasurat o ampla si bogata activitate politica in parlamentul Spaniei. Castelar a fost unul dintre conducatorii partidului republican spaniol, dar a ocupat o pozitie de extrema dreapta indeosebi inaintind doctrina ,,democratiei crestine’’ si ,, teoria progresului’’ criticate la timpul lor de scriitorul spaniol Juan Valera. Multe dintre discursurile si cartile lui E. Castelar au fost traduse in diferite limbi si cunoscute in intreaga Europa. Nu-i exclus ca Eminescu sa fi citit vreo cuvintare a oratorului spaniol, cel putin una ,,Discurs asupra republicii’’, tinuta de Emilio Castelar in cortesurile spaniole la 20 mai 1869 si publicata in traducere (probabil prin intermediar german) in revista ,,Albina Pindului’’ in numarul din iulie anul 1869. Iata ce scrie Eminescu despre publicistul si oratorul spaniol:

,,D. Emilio Castelar este un om onorabil, care da sarutareaa frateasca lumii intregi, care are cele mai umane cugetari asupra unei republici universale, inclusive cea spaniola si care a tinut asupra acestui obiect vorbiri cari in vremea lor faceau fericirea tuturor calatorilor in Indigo pina la 56 grade al latimii de Nord- insa toate acestea n-au avut mai departe nici un scop.

Natiunea spaniola merge spre pieirea sa cu toate aceste vorbiri frumoase . Introducerea republicii si a sistemului de infratire European sau universal ar insemna in Spania inceputul sfirsitul, caci fara asalturi de palat , fara darimare de statui si impuscaturi pe uliti libertatea, egalitatea si fraternitatea nu pot dura acolo sase saptamini’’.

Acest pasaj demonstreaza Eminescu era la current si cu evenimentele ce aveau loc in Spania in secolul al XIX-lea, cind tara a cunoscut cinci revolutii burgheze in sir.

Toate cele expuse denota ca Eminescu a fost preocupat repetate rinduri de climatul spiritual spaniol in care a incercat sa patrunda sis a valorifice in creatia sa.

Astazi putem afirma ca si Eminescu prin creatia sa contribuie la raspindirea spiritului nostru national in spatial cultural iberic si in cel latino-american, in special dupa ce din opera nemuritorului autor al ,,luceafarului’’ au tradus in limba spaniola Rafael Alberti si Maria Teresa Leon, versiunea lor spaniola a poeziei eminesciene raminind pina in present cea mai cunoscuta.

Că Eminescu a fost adînc preocupat de problemele teatrului , o dovedesc numeroasele sale cronici teatrale și articole, o dovedesc la fel incercarile dramatice ale poetului. Printre dramaturgii elogiati de Eminescu, întîlnim în articolele lui și referiri la teatrul spaniol. Vorbind despre aceea cum trebuie să fie un adevărat autor dramatic, în articolul ..Teatrul national si repetoriul lui’’ Eminescu ii propune printre modelele demne de urmat, alaturi de alti dramaturgi, si pe cei spanioli. Despre dramaturgii spanioli Eminescu aminteste si in articolul ,,Romanele dramatizate’’, ,,Ucigasul’’, ,,Cersitoarea’’, cind se refera la drama de intriga in care ,,spaniolii si francezii au ajuns foarte departe’’. Anume prin acest exemplu mic, este evident faptul ca marele poet roman a cunoscut traditia spaniola poetica si teatrologia.

Totusi, nu incape nici o indoiala ca Eminescu a cunoscut teatrul lui Lope de Vega de care aminteste in ,,Teatrul national. Visul Dochiei, poem intr-un act . Oamenii nostri, comedie in trei acte’’. Dupa cum am mai spus, poetul a putut fi la curent si cu articolele lui St. Varcolici despre teatrul lui Lope de Vega. A cunoscut, probabil, si teatrul lui Galderon de la Barca, teatrul cu mult mai popular printre romanticii germani si apreciat de ei mai mult decit cel al lui Lope de Vega. Teatrul spaniol clasic i-o fi suscitat interesul si in procesul traducerii ,,Artei reprezentarii dramatice, dezvoltate stiintific si in legatura sa organica’’ a lui Rotscher in care atestam referiri la drmaturgii spanioli, in special la teatrul lui Calderon. Admiratia pentru cultura spaniola, manifestata de Eminescu, cuprinde nu numai sfera teatrului. Putem aminti aici si cronica de concert ,,Pablo de Sarasate’’, publicata inn 1882 in paginile ,,Timpului’’, in care Eminescu vorbeste despre concertele cunoscutului compzitor si violonist spaniol ce includeau creatii proprii si suita spaniola pe teme din opera ,,Carmen’’.

Capitolul II. Eminescu și romanticii spanioli

In capitolul II voi efectua un studiu comparativ al modului în care și-a reflectat Mihai Eminescu ideile în literatura spaniola, voi incerca sa stabilesc paralelismele si asemanarile dintre Eminescu si citiva romantici spanioli si cum a fost si este receptata opera lui Eminescu in Spania.De aceea este necesar sa analizăm minuțios operele poeților romantici spanioli.

Prin urmare, din prisma stabilirii de corelatii intre Eminescu si romanticii spanioli, voi realiza o cercetare comparativa prin care sa demonstram felul in care spiritualitatea unei epoci impune moduri de gindire si manifestare artistica similare, moduri de proiectare a personalitatii prin intermediul limbajului poetic care se suprapun, se dezvolta in paralel sau devin complementare in virtutea unor manifestari tipice, general umane. Paralelismele, intimplatoare sau nu, vin sa-si dezvaluie reciproc valori, sa se completeze in elucidarea motivatiilor si realizarilor unui anumit tip de spiritualitate care fac sa existe o relatie tipologica dintre acesti scriitori.

Din aceste motive am si socotit necesara o prezentare succinta a operei eminesciene si a celor spaniole, a contributiilor estetice si imaginative pe care literatura eminesciana le implica si inca voi analiza contactul lui Mihai Eminescu cu literatura spaniola prin prisma a citorva poeme.

2.1. Paralelismele și asemănările tipologice în comparatism

Eminescu a inspirat mai mult decît alți poeți romani, studii comparative în genul paralelismelor cu alți scriitori, acesția fiind, de obicei, numele importante ale marilor literaturi. Autori care l-au precedat sau i-au fost contemporani. Acest tip de exegeză implică dificultăți specifice, care țin, am putea spune, în primul rînd de legitimitatea comparației.

De aceea, nici în ultimii ani nu lipsesc asemenea studii comparative avîndu-l ca obiect pe Eminescu. Putem găsi diferite articole sau este bazate pe această temă. Totuși, analizînd coincidența între operă eminesciană și cea a unor scriitori străini putem semnala niște asemănări suprinzătoare. Asemănările dintre Eminescu și ceilalți romantici spanioli sunt diverse și pe mai multe niveluri de interpretare. Din punct de vedere axiologic, atît Eminescu cît și romanticii spanioli sînt niște personalitați artistice care se află una în centrul culturii naționale romanești, alta respectiv spaniole.

Eminescu a fost considerat cel mai mare reprezentant al romantismului romanesc și ultimul mare poet romantic european care a avut o viață scurtă, dar pe parcursul căreia a reușit să patrundă în amănunțit în fiecare cultura și trebuie încadrat în romantismul european și comparat cu toti marii romantici europeni, cu Byron și Shelley cu Espronceda și Becquer.

Prin formația și orientarea sa culturală, dar și prin firea sa profundă și interiorizată Eminescu a fost atras atît de romatismul european cît și cel spaniol. Despre ceilalți mari romantici nu avem nici o dovadă sigura că Eminescu le-a citit operele, dar este de presupus că le cunoștea foarte bine pentru că se familiarizase pe deplin cu literatura spaniolă în perioada studilor de la Viena și Berlin. Eminescu ocupă un loc aparte în romantismul european. Romantismul eminescian este un romantism clasicizant, pentru ca are cîteva note clasice, cum sunt: prezențe numeroase a artelor poetice, specie prin difiniție clasică; valorificarea masivă a marilor mituri ale antichitații greco-latine; aspirația spre desăvîrșire formală și o anumită concepție statică neevolutionistă asupra istoriei.

Atît la Mihai Eminescu cît și la ceilalti romantici spanioli depistăm trăsături specifice ale romatismului cum ar fi, cultul fanteziei, aspirația spre absolut, cultivarea visului, dragostea față de natură, specificul național și multe alte teme care evidențiază aceasta. Marile teme și motive romantice la Eminescu și romanticii spanioli sînt: timpul și spațiul coordonate fundamentale ale existenței, miturile și visul, dimensiunile istoriei, natura și dragostea, privite într-o relație de structură interdependentă, condiția omului de geniu, și altele.

Legat de aceasta teorie am apreciat opinia cercetatorului Sergiu Pavlicenco expusa in lucrarea Tentatia Spaniei, prin care se subliniaza, ca paralelismele si asemanarile unui scriitor intr-un alt spatiu cultural decit cel de provenienta implica studierea raporturilor literare internationale. Aceasta ma facut sa inteleg si sa separ operele si autorii conform mai multor cerinte.

In primul rind mi-ar placea sa gasesc paralelismele si asemanarile intre marele nostru poet Mihai Eminescu si poetul si dramaturgul spaniol Calderon de Barca, deoarece ambii au fost intr-un fel sau altul oameni de teatru sau, mai bine spus, teatrul a facut parte din viata lor. O dovada vie faptului ca acesti autori au facut parte din lumea teatrului sunt conventiile si terminologia specifica teatrului de arta ce se regasesc in anumite opere ale lor. Daca luam in considerare afilieea celor doi scriitori la lumea teatrului, trebuie sa mentionam si prezenta motivului viata ca vis in operele lor. Astfel, complexitatea motivului lumii ca teatru ne-a permis sa facem conexiuni intre operele Spaniei renascentiste si Romaniei la inceputul epocii moderne.

In ceea cel priveste pe Calderon de la Barca, Marele teatru al Lumii constituie punerea in scena a conceptiilor despre existenta in care lumea este un mare tirg in care cheltuim cu folos sau risipim talentele noastre. Spre deosebire de Calderon de Barca, Mihai Eminescu va introduce in tratarea motivului lumii ca teatru un element nou de origine schopenhaueriana. Din aceasta perspectiva, poezia Glossa poate fi privita ca o satira si ca o expunere a indiferentei, a unui adinc dispret fata de specatcolul ridicol al lumii.

2.2. Mihai Eminescu si Jose de Esproceda

Jose de Espronceda și Mihai Eminescu sunt două genii tutelare, cărora posteritatea le-a consolidat autoritatea creatoare. Deși aparțin a perioade diferite ale evoluției poeziei europene, Jose de Espronceda (1808-1842), cel mai mare poet romantic spaniol și Mihai Eminescu (1850-1889, poetul nostru național, au multe elemente comune care țin de substratul viziunii spirituale, întrucît nu există referințe ale vreunei lecturi a operei romanticului iberic din partea scriitorului roman.

Prin urmare, ambii fac parte din marea familie a spiritelor romantice, iar asemănările și deosebirile operei lor țin de evoluția însăși a curentului în timp și în mentalul popoarelor din mijlocul cărora au răsărit. Cu acest curent de imensă eliberare de energii, omul renunță la viziunea teocentrică medievală, la idealurile raționalității renascentiste și clasiciste, asumîndu-și destinul de ființă care se naște, trăiește, iubește, suferă și la un moment dat părăsește acest spațiu al vieții, căreia însuși i-a dat un sens. Din această viziune s-au născut celelalte curente postromantice: simbolismul, decadentismul și, mai apoi, avangardele moderniste și postmoderniste.

Jose de Espronceda, ca și cetățean al patriei sale, se ridică împotriva regimului absolutist al regelui Fernando VII, iar după moartea eroului național Capitan Riego (1823) este nevoit să exileze. Cu dorul libertății și al prosperității țării, se lasă purtat de mișcările revoluționare din țările de adopție, dar și de operele poetice ale unor Vigny sau Byron, iar la întoarcerea în țară, pune în aplicare ceea ce a văzut și a studiat.

Totuși, primii pași în literatura îi face înca din exilul impus în țară. La Guadalajara, sub îndrumarea poetului și intelectualului Alberto Lista, scrie poemul epic El Pelayo, unde istoria eroică a Spaniei pare ca pilda pentru prezentul greu încercat. Ca și la Eminescu în poemele Egipetul, Memento mori, etc, istoria va fi constantă a creației sale, atît ca exemplu pentru contemporanii seduși mai degrabă de confortul civilizației, decît de desăvîrșirea morală prin acțiuni de schimbare a lumii, dar și ca prilej de nesăvîrșita tristețe față de strălucirile unor civilizații pe veci pierdute.

Tot acum, Espronceda publică El Sol, unde soarele devine un personaj romantic, cu toate particularitațile sale de luminator și dătător de viață, dar cu un final pesimist și amar:

,,O, soare! Cînd terifiata zi/ Va veni și globu-ți s-o sfarmă și spulberă/ Din brava mîna a Tatălui suveran/ Și acolo, în veșnicia adîncă va cădea:/ În mii de cioburi spart, nimicit în puzderii de focus/ Ascuns pentru totdeauna și înhumat/ De sute de furtuni în groaznic vuiet/ În neguri nesfîrșite flacăra ta pură/ Atunci se va stinge : noaptea adîncă/ Va înghiți celesta culme/ Iar din lumina-ți nici urmă va rămîne’’

Deși creatorul în plin apogeu al romantismului, cînd poeții credeau în triumful vieții și al luptei pentru viitor, Jose de Espronceda transcende condiția concretului în viziunile-i revoluționare, se raportează la Cosmosul care-i ispiteste ființa și creația, dar nu la momentul lui de grație, ci la cel al declinului, al apocalipsei a tot și a toate. Aceeași viziune o întîlnim în versurile lui Mihai Eminescu: ,,Cînd sorii se sting și stelele pică,/ Cînd n-or mai rămîne din toate nimica’’ sau în finalul poemului Memento mori, după panorama succesiunii de civilizații care au scris istoria omenirii dar care au fost supuse pieirii: ,,Norii, vulturii marii umbrii, a lor aripi să-și aprindă/ Fulgeri rătăciți s-alerge spintecînd aerul mort/ În catapeteasma lumii soarele să-ngălbenească…’’

Jose de Espronceda își exprimă dorința de liberatate prin personaje marginalizate de societatea absolutistă spaniolă: piratul (Cancion del pirato), tătăriii migratorii (El canto del cosaco) sau călăul (El verdugo). Piratul nu se supune niciunei legi constrîngătoare și trăiește din plin libertatea în imensitatea fără de sfîrșit a marii, în autenticitatea faptelor sale sîngeroase, frizînd nu o dată pericolul iminent al morții: ,,Corabia e averea mea,/ Dumnezeu îmi e libertatea/ Legea mi-e puterea și vîntul/ Și patria-mi unică, marea’’.

Espronceda trăiește momentul romanului romantic al credinței în vitalitatea neînfrîntă, în forța brută, necontaminată de compromisiunile civilizației și pervertirile ce le incumbă omenescului. Poetul crede în iraționlitatea torențială a vieții, în forța de creație a energiilor libere ce nu au cunoscut încă lașitatea și baltirea sufletească în limitările fatale ale confortului.

La Eminescu, în Împărat și proletar, această credință ia forma ideologiei anarhiste, care se impusese deja în istorie: ,, Sfarmati statuia goala a Venerei antice,/ Ardeti ac cele pinzei cu corpuri de ninsori/ Ele stirnesc in suflet ideea neferice/ A perfectiei umane si ele fac sa pice/ In ghearele uzurei copile din popor!’’ Poemul reprezintă un moment de sfărșit al epocii romantice, al unei noi ideologii, diferite de exaltările vitalității primare din poemele romanticului spaniol. Acesta își începe poemul El mendigo cu versurile: ,,A mea este lumea: precum vazduhul,/ Altii vor trudi ca eu sa ma tin;/ Cu totii se-nduioseaza cind dureros le cer/ O coaja, din mila Celui de sus’’, care vor deveni lait-motivul poemului.

În viziunea lui Espronceda, el, omul cel mai de jos pe scară sociala, este ca un aristocrat în coliba lui fără foc, pentru că are noblețea de a nu împărtăși ca ceilalți înstrăinarea în fața deșertăciunilor vieții. Milogul e convins că în această lume nesfîrșită se va găsi și pentru el o bucată de pîine și un acoperiș care să-l apere de ploi și vremea rea. Însăși condiția lui mizeră va trezi în ceilalți sentimente de vinovăție și nevoia răscumpărării prin generozitate.

În poemul El reo de muerte, Espronceda pune accentul pe indiferența oamenilor, a naturii însăși față de destinul celui care-și va găsi moartea în zori. Cei mai mulți oameni din oras se dăruiesc somnului, fericirii de-o clipă a dragostei, sau- alții- își calmează nefericirea și perdiția prin cîrciumi. Poetul are luciditatea de a-i vedea pe toți condamnați la moarte, mai devreme sau mai tirziu, nu doar pe nefericitul din celula, pe care-l asteaptă călăul în zori.

În poemele lui Eminescu chiar creatorul, geniul poeziei e condamnat la izolare. În Scrisoarea I, ,,batrînul dascăl’’ nu se va bucura de nemurire, de prețuirea urmașilor decăzuți. Dimpotrivă: ,,Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel,/ Nu slăvindu-te pe tine…/ Lustruindu-se pe el / Sub a numelui tău umbra. Iată tot ce te așteaptă’’. Tocmai de aceea poetul roman, plecat la Berlin pentru studii în 1872, în țara filosofiei și a gîndirii moderne, rămîne atît de dezamagit de euforia pragmatică a germanilor contemporani, ce au abandonat cu atîta ușurinta cugetarea și desăvîrșirea spirituală, acceptînd cu o superficialitate neînțeleasă, condiția atît de comuna de ,,idioți utili’’.

În contratimp cu contemporanii săi, poetul nu acceptă aceste vremuri degradate și degradante și va duce cu seninatate povara poeziei, ramînînd pentru totdeauna ,,ce-am fost: romantic’’.

Tonul interjectiv, poetic și violent, folosirea combinată a versului și prozei, satira amară și elogiul vehement, ura și disprețul pîna la blasfemie ori la surîs, tristețea sau deznădejdea pîna la plîns sau la țipat constituie prin contrastul său predominanța lor moduri ale stilului romantic. Atît romatismul spaniol cît și cel romanesc se află într-o legătura strînsă prin ceea ce înseamnă dragoste și suferința. Romantismul spaniol se află îndeaproape de tendințele romanticilor noștri deoarece contribuie, și se suplinesc una pe cealaltă. Ca la toți marii poeți romantici, elogiul, dragostea și suferința sunt teme permenente atît la Mihai Eminescu cît și la Jose de Espronceda, ei fiind poeții iubitori de înfatișarea cosmica cît și cea terestră. Ei sunt și marii tulburători ai spațiului cosmic în cele mai mari proiecții ale genezei sau stingerii universale.

Jose de Espronceda, ca și Mihai Eminescu, este prezent atît prin viața cît și prin opera sa, o înflacărată izbucnire romantică. Viața poeților este aproape identică cu viața poeziei: simțul aventurii, impetuozitate pasională, pasiune revolutionară pentru libertate. Și totul consumat într-un vîrtej năvalnic. Cea mai mare calitate pe care o au în comun poeții este mintea înflacărată și temperamentul poetic debordant.

Ca și Eminescu, Espronceda spunea că ,,iubirea idealizată’’ o reprezintă femeia aeriană ca un fluture auriu în contrast cu realitatea vulgară a ființei iubite care destramă vraja infantilă a iluziei. Este fatalitatea care-l urmărește pe poet, ființa ce traiește din zborul fanteziei și al sentimentului. Poetul este o existență blestemată care trebuie să îndeplinească o misiune sacră: ,,este o plantă blestemată cu rod de binecuvîntare. Toate aceste nuanțe și contraste ale sentimentelor, atîtea extreme contrarii ale atittudinii, vor imprima caracteristici formale specifice romantismului.

La Espronceda, atît versul cît și proza au tins spre elocvența sonora și amplă, marcîndu-l pe el ca fiind unul dintre cele mai însemnate nume ale romantismului spaniol. Deasemenea, opera lui Byron, a constituit pentru Espronceda o adevarată revelație, descriind viața poetului aproape identical cu viața poeziei sale: simțul aventurii, impertuazitatea pasională, pasiune revolutionară pentru libertate, și totul consumat ca într-un vîrtej năvalnic.

Poemele El Diablo Mundo ( Lumea Diabolică) și El Estudiante de Salamanca (Studentul din Salamanca) sînt operele de cea mai largă respirație a lui Espronceda. El Diablo Mundo este o operă de mai amplă respirație decît El Estudiante de Salamanca, deși Espronceda nu reușește să-i stăpînească desfășurarea și să imprime unitate marii bogații episodice a poemului, pe de altă parte pentru ca l-a scris repede, fără a reveni asupra primei variante. In momentele de sceptism sau de amărăciune și-a disprețuit el însuși opera, și lua în zeflemea frumusețea poemului său. Incepînd cu poeziile de tinerețe , atît la Eminescu cît și la Espronceda predomină exaltarea romantică asupra formației sale neoclasice, vibrația unei înflăcărări patriotice care se exprimă cu o elocvența sonoră tipică romantică.

Dragostea, eternitatea de-o clipa ce le e oferita oamenilor pentru a le recompensa conditia de muritor, acest suprem dar ii este refuzat poetului, pentru ca el este pedepsit, tocmai pentru ca el este pedepsit, tocmai pentru ca s-a infruptat din poemul cunoasterii. In urma unei lecturi paralele a poemelor Luceafarul (1881) de Mihai Eminescu și A una estrelle (La o stea) (1840) de Jose de Espronceda am inteles ca cei doi romantici redau de fapt aceesi stare. După cum cu toții știm, Eminescu este numit ,,luceafărul peziei romanești’’ și dezvoltă ,,teoria schopenhaueriana asupra genialitații’’.Femeia reprezinta conditia insasi a vietii pe pamint iar luceafarul, simbolul omului de geniu care se resemneaza si isi accepta conditia nefericirii. La Eminescu, soarta din poem seamănă mult cu soarta geniului deoarece are același înteles alegoric. Poemul Luceafărul reda cu atita forta de sugestie aceasta stare de fapt. Femeia, conditia insasi a vietii pe pamint, nu va accepta templele de gheata ale gindirii geniului, ci se va apropia de semenul vital, desi sarac cu duhul: ,,Si guraliv si de nimic, / Te-ai potrivi cu mine’’ Sunt cuvintele simple pe care i le spune copila lui Catalin, pajul viclean, care o va initia in tainele iubirii. Luceafarul, simbolul omului de geniu, se resemneaza si isi accepta conditia nefericirii. Afirma el, de sus, de pe orbita care nu i-a ingaduit starea vitala de gratie, atit de comuna celorlalti: ,,Traind in cercul vostru strimt,/ Norocul va petrece/ Iar eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece’’.

Poemul lui Espronceda A una estrella are ca motiv luceafarul care deasemenea simte o atractie speciala fata de astru si care reprezintă un moment multiplu creator, întruchipat de luceafăr. Poetul simte că destinul său este analog aceluia al astrului, al luceafărului, care se află mereu în suferință, indiferență și o iubire eternă care n-a fost împlinită pîna într-un final. In fata lui, poetul, ca si Catalina lui Eminescu , simte o atractie speciala: ,,Cine esti tu misterios luceafar/ Timid si trist, printre luceferii mei,/ Ca atunci cind iti vad indoielnica lucire/ Tulburat, imi simt inima zvircnind.’’

Poetul spaniol receptează lumina luceafarului ca pe un mister cosmic. Epitetele ,,timido’’ și ,,tristețe’’ personifică astrul, îl apropie de percepția umană, permițînd în același timp relevarea comuniunii om- univers. Privindu-i înselătoarea splendoare, poetul își simte inima pulsînd un alt ritm, care e cel cosmic.

Poemul se continua: ,,E, poate, lumina-ți tristă amintire/ A altei, vechi, pierdute străluciri,/ Cînd amăgit ca mine tu crezut-ai/ Ca soarta ta eternă a trecut?’’ Lumina de acum a astrului îl duce pe poet cu gîndul la o altă existență a luceafarului care s-a stîns, deja, precum imaginea magistrală din poemul La steaua de Eminescu: ,,Poate de mult s-a stîns în drum/ În depărtări albastre, / Iar raza ei abia acum/ Luci vederii noastre’’. Continuăm cu poemul lui Espronceda: ,,Poate cu visuri de aur speranța/ Și-a dezmierdat tinerețea pură/ Și gloria, și pacea, și dragostea și fericirea/ A revărsat-o-n lume întîia ta lumină.’’Lumina care-l face pe poet să vibreze poate veni însăși din tinerețea luceafărului, din visurile sale de aur, de pace, de dragoste și de fericire

Ambele poeme sînt expresia a două trăsături tipice ale romantismului: predilecția pentru poezia astrală și atitudinea fată de aștri. La Eminescu se produce identificarea poetului cu astrul și diferite sensuri legate de ideea de genialitate și cosmicitate, iar Esponceda este cel care operează o dedublare a eului liric eu-poet și tu-luceafar, persoana a doua atribuită luceafarului simbolizează capacitatea lui poetică de a tranfigura realul, ascunzînd o drama interioară a poetului care încearcă se se elibereze de tentația idealizarii.

În poemul eminescian, semnificația fundamentală a textului o constituie notare duală a personalității creatorului om și geniu, pămîntean și astru.În fiecare din cele doua poeme, implicarea eului liric crează relații intime tensioate, rezultînd la tragism și dinamism. Analizînd motivul astral, putem afirma ca există doua aspecte comune celor doua texte poetice: 1) legătura motivului astral cu cel erotic care ne trimie la ideea de paralelism și 2) plasarea acestora într-un context ce condensează prezența mai multor sentimente și atitudini vitale specifice. Astrul este nascut din fascinație reciproca și forțele de respingere rezultate ca urmare a incompatibilității dintre etern și teluric, cărora le corespunde forme distincte ale erosului. Eșecul tentativei astralului de asumare a teluricului se explică în ambele poeme prin particularitățile structurale ale celui dintîi, care îi determină o percepție distinctă, proprie a realului. Luceafărul eminescian țese o ,,mreaja de văpaie’’, iar luceafărul lui Espronceda îi pune iubitei o aureola care îi luminează fruntea, iar poetul-astru se dovedește incapabil în se sustrage fatalității propriei priviri, proiecției subiective. Relația astru-eros dezvoltă un semantism asemănător al imaginii poetice a luminii este considerat ca un sentiment al iubirii.

In plan lingvistic abundă lexemele din sfera semantică a luminii. De exemplu: resplandor (stralucire), brillo (stralucire), fulgor (sclipire), iar la Eminescu: scîntieie, foc de soare, dar mai ales verbe ca: s-aprindea, lucește. Stadiul de fericire și plenitudine a iubirii demonstrează că odata cu trecerea timpului apare frica de pierdere a sentimentului și dezamăgire care se asociază sferei semantice a obscurității.

Relația astru-temporalitate dă naștere în cele două poeme la ideea esternului cosmic exprimată printr-un paradox: apusul este și nu este dispariție, el poate înseamna un nou răsarit (Eminescu: ,,ramîi…oriunde ai apune’’ , .\,, un soare de s-ar stinge-n cer/ s-ar aprinde iarăși soare’’, iar la Espronceda ,,apusul ție poate-ți va vesti/ un răsărit mai pur ca cel de soare).

Paralel se subliniază caducitatea umană, efermitatea vieții individului în curgerea neîntreruptă a existenței omenirii, Eminescu utilizînd o formula că oamenii se nasc spre a muri și mor spre a se naște, iar Espronceda o dezvoltare romantică a motivului ireparabil al timpului, insistînd asupra repercursiunilor la nivelul individului.

Una din lecturile posibile ale celor doua poeme a condus la interpretarea lor ca fiind istoria tentativei dramatice a poetului romantic de a se reconcilia cu lumea reală pe baza erosului. În ambele poeme traiectoria unei asemenea tentative, cu cele trei momente sau etape esentiale: 1. Deschiderea către lumea reală, 2. Decepția sau deziluzia și ultima, închiderea în sine sau izolarea în suferintă. Ultima strofă este asemănătoare în asemănătoare în cele doua poeme, fiind prezentată tentativă zadarnică a autorului. Sufletul romantic se apropie de acela al omului baroc prin toate aceste concluzii derivate din experienta vitală. Poetul se simte obosit și tinjește dupa un mare repaos și uitare, după odihna și liniștea eternă- una din stările sufletești prin care se manifestă unele din personalitățile umane și artistice ale lui Espronceda și Eminescu.

Poemele luceafărului concentrează o experiență dramatică cu consecințe revelatorii prin atitudinea a celor doi poeți romantici cu sensibilitate și temperament asemănător. Motivul astral este prezent atît la nivelul limbajului artistic cît și cel al structurii.

Există și diferențe în structurarea compozițională a textului, în ritmul și tonalitatea celor două poeme. La Eminescu, poemul este prezentat în urmatoarea structura: prezent- trecut apropiat- trecut îndepartat- prezent, la Espronceda este parcursă printr-o mișcare inversă trecut-prezent. Odată cu Espronceda, literatura spaniolă descoperă după o perioadă de dominare a impersonalității, dimensiunile adevăratei literaturi. Ulterior și în Spania romantismul avea să tempereze, să devină discret, și să apară expresia liberă a sentimentului care avea să fie punctul culminant în operele romantice spaniole.

Din scurta viată a lui Eminescu și a lui Espronceda nu a putut izbucni o poezie de perfecțiune armonioasă; opera lor fiind inegală. Dar masurată în dimensiunile ei cele mai ample, este, neîndoielnic, cea mai intensă și mai frumoasă din cadrul romantismului romanesc și spaniol.

Cum în plan lingvistic ambii poeți au jucat un rol covîrșitor în revoluționarea limbajului poetic în limbile în care au gîndit și au scris, nici Jose de Espronceda, nici Mihai Eminescu n-au fost apreciați la justa valoare, decît la cititorii de limbă spaniolă și respectiv romană. Traducerile au făcut să se piardă mult din valoarea poeziei lor. Poate tocmai de aceea ambele opere poetice ramîn în continuare mari provocări pentru traducătorii de pretutindeni.

2.3. Mihai Eminescu și Gustavo Adolfo Becquer

Gustavo Adolfo Bécquer a fost un scriitor spaniol considerat unul dintre clasicii literaturii universale; asemuit de unii critici cu marele poet roman: Mihai Eminescu. Această constatare a fost dată, pe langă similitudinile de ordin biografic, și de afinitațile tulburătoare dintre acest mare clasic al literaturii spaniole, cu destin și rezonanțe eminesciene.

Semnalarea analogiilor dintre acești doi poeți postromantici reprezentativi ai națiunilor constituite pe fostele arii literale din imperiul roman s-a făcut, cu bune temeiuri, ori de cîte ori lirica eminesciană a fost prezentată în aria culturală hispanică și, respectiv, cînd opera becqueriană a fost tradusă în limba romană.

Eminescu a inspirat, mai mult decît alti poeti români, studii comparative în genul paralelismelor cu alți scriitori, acesția fiind, de obicei, numele importante ale marilor literaturi, autori care l-au precedat sau i-au fost contemporani. Acest tip de exegezã implicã dificultãti specifice, care țin, am putea spune, în primul rînd de legitimitatea comparației.

    Nici în ultimii ani nu lipsesc asemenea studii comparative avîndu-l ca obiect pe Eminescu. În acest caz, nu va fi vorba de influentã; deși cei doi au fost practic contemporani (Bécquer moare în 1870), nu existã vreo mãrturie cã Eminescu ar fi cunoscut opera scriitorului spaniol. Va fi vorba așadar de coincidențe care nu țin de preluarea unor motive de cãtre poetul român. Unele din paralelismele stabilite sînt mai generale, ca, de pildã, similitudinea dintre „armonia eminescianã” (formulã preluatã de la Tudor Vianu) și cea a operei lui Bécquer. S-ar putea începe cu esență totuși romanticã a celor doi (chiar în pofida opiniilor ce supradimensioneazã modernismul operei eminesciene). Afirmația justificã, mãcar parțial, comunitatea unor teme ori fragmente de imaginar de esențã romanticã. În eseul lui Constantin N. Strãchinaru, un motiv substanțial discutat din aceastã perspectivã, viața ca vis, prezent în mod semnificativ și la compatriotul lui Calderón de la Barca, nu poate fi pus totuși sub semnul specificitãții strict romantice.

Alte asemenea coincidențe cãutate sînt justificate, cu rezervă cã, uneori, paralelismele nu sînt foarte evidente. Din Rimas (Rime) este integral citatã a XI-a (“Yo soy ardiente, yo soy morena…”), care ar putea fi numitã a idealului intangibil. O redãm în traducerea autorului eseului: „ – Sunt arzãtoare, sunt o dogoare,/ eu sunt simbolul dragostei cu/ inima plinã de dor și candoare./ Pe mine mã cauți? – Nu-s a ta, nu!// – Am chipul palid, cosițe de aur/ și pot sã-ți ofer bucurii de nespus;/ de mîngîieri ascund un tezaur./ Pe mine mã chemi? – Nu-s a ta, nu-s!// Eu sunt un vis de mîine, de ieri,/ Iluzie-n ceațã și în luminã;/ Sunt pretutindeni și-s nicãieri;/ Nu pot sã te iubesc. -O, vino, vino!”. Acest poem nu va fi comparat cu vreun text eminescian, ci cu balada Loreley. Din aceeași paradigmã ar face parte așdar mai curînd poeme  precum cel al lui Heine  ori Eldorado al lui Edgar Allan Poe iar, din literatura românã, texte precum Noaptea de decemvrie ori Mistrețul cu colți de argint. Poeme ale autodefinirii lirice, precum „rima” V (Espíritu sin nombre), construite format ca o suitã de metafore ale „eului”, mai greu pot fi comparate cu Luceafãrul, unde Eminescu opteazã pentru formula unei „lirici a mãstilor”; mai apropiat ni se pare, din punctul de vedere al aspectului confesiv, un text precum postuma și cu gîndiri și cu imagini.

    În ceea ce privește tematica, similitudinile sînt de aceastã datã evidente, fãrã sã fie, totuși, specifice în mod strict paralelismului dintre cei doi. În latura folcloricã, prin Leyendas (Legende), Bécquer reprezintã un caz tipic de scriitor „folclorizant”, putînd fi alãturat, fãrã îndoialã, de Eminescu, însã, în aceeasi mãsurã, de o paradigmã a scriitorilor romantici de acest tip.

    Tema eroticã, atemporalã, poate fi aprofundatã la nivelul similitudinilor pînã la decantarea unor coincidențe sintagmatice, precum „ochii albastri”. Un simbol  eminescian esențial, statuia, este valorificat într-o manierã aproape identicã în „legenda” El beso (Sãrutul), pe fundalul mitului lui Pygmalion.

    Coincidența de atmosferã, ținînd implicit de un imaginar apropiat de spiritul romantismului, justificã în aceeași mãsurã apropierea dintre Eminescu și scriitorul spaniol. Elocvent este în acest sens exemplul atracției selenare, atmosfera unor „legende” precum El rayo de luna (Raza de lunã) fiind foarte asemãnãtoare cu cadrul nocturn din Sãrmanul Dionis ori din multe poeme eminesciene.

    Nu este omis aspectul biografic, similitudinile fiind, iarãși, doar pînã la un punct relevant. Într-adevãr, atipicã, din perspectiva unei normalitãți abstracte, este viața scurtã a celor doi autori; asemãnãtoare sînt tribulațiile erotice ori dificultãțile materiale, comune, pînã la un punct, condiției artistului în epocã.

    Stilul lui Constantin N. Strãchinaru poate fi etichetat drept eseistic, de un impresionism critic cu o bogatã tradiție în spațiul autohton, cu note de efuziune liricã deseori.

  Atît temele lui Gustavo Adolfo Becquer cît și cele ale lui Eminescu sînt veșnice și oferă întotdeauna sentimente umane: iubirea, desfătarea și uimirea, durerea, moartea. Iar în trăirea acestor teme se dezvăluie o melancolie duioasă, o deznădejde reținută, o fervoare sfioasă. Deasemenea și proza celor doi este de o valoare apropiată de aceea a poeziei sale, constituită în realitate din poeme în proză.

Pentru Becquer o poezie magnifică și sonoră care se împodobește cu întreaga pompa a limbii, se mișca vesnic cu o majestate cadentată, vorbește imaginației, care își alcătuiește și își desfășoară tablourile dupa plac, mergînd pe o cărare necunoscută, seducînd cu armonia sau frumusețea sa. Și există alta, firească, scurtă și uscată, care țîșnește din suflet ca o scînteie electrica , rănește sentimentul doar cu un cuvînt și dispare.

Chiar în primul comentariu asupra poeziei lui Eminescu , Un gran poeta rumano: Mihai Eminescu apărut în revista Horizonte Madrid, nr.20, mai-iunie 1941, romanistul italian gino Lupi nota cîteva trăsături comune lui Eminescu și Becquer la nivelul operei- suavitatea și eleganța în tratarea temelor naturii și iubirii, lirismul adînc și pur în înterpretarea unei lumi legendare și naționale- dar și de ordin biografic- nefericirea, practicarea ziaristicii pentru cistigarea existenței.

La aceste considerații, pe care, citindu-le, pe care, citindu-le, la aproba implicit, criticul spaniol Joaquin de Entrambasaguas adaugă, patru ani mai tîrziu, o distincție: ,,în timp ce Becquer al nostru creaza o lume fantastică, foarte densă, care nu iese din ea însăși, cea a lui Eminescu se revarsă într-o dominantă preocupare socială și politica pentru patria sa’’. Numele lui Becquer este din nou invocat alături de Eminescu în introducerea scrisă de Rafael Alberti pentru volumul său de traduceri în spaniolă a peste patruzeci de poeme eminesciene, publicat la Editura Losada, Buenos Aires in 1958 și la editura barceloneza Seix-Barral în 1973.

Comparația Eminescu- Becquer este reluată în comentariile ce însotesc versiunile spaniole ale unor texte poetice eminesciene publicate de editurile romanești Albatros și Minerva, precum și în Cuvintul înainte semnat de Domnita Dumitrescu, traducătoarea prozei fantastice becquerine în limba romană, unde se remarcă o asemănătoare ,,filosofie a iubirii imposibile’’. De astfel, inspiratul titlu al volumului, împrumutat de la acela al unei dintre cele mai faimoase legende becqueriene, Raza de luna, amintește îndeaproape titlul sub care Eminescu însuși intenționa sa-și adune întreaga opera poetica: Lumina de lună.

Asemănările de factură biografică, temperamentală, tematică și ideatico-afectivă au fost analizate în cîteva studii comparatiste , pre care cel al Domnitei Dumitrescu, Tangențe lirice între Eminecu și Becquer, inclus în Analele Universitații București din 1871. Varianta paralelismului sintactic este un procedeu logico- sintactic ce constă în utilizarea unor ansambluri asemănătoare conțînînd același tip de propoziții și aceleași părti de propoziție, în aceeași ordine.

Pentru a-l caracteriza, teoreticianul spaniol Carlos Bousono a adoptat definiția data de maestrul său, Damaso Alonso: ,,Împreună cu Damaso Alonso numim paralelistic un poem daca acesta conține două sau mai multe ansambluri ale căror elemente sînt între ele hipotactic asemănătoare. Și urmîndu-l pe autorul menționat, definim aceasta asemănare ca fiind coincidența unor astfel de elemente într-un gen proxim și separarea lor într-o diferența specifică.

Dupa cum se poate observa dupa prima lectură, cele doua poezii se structurează pe baza unei ,, figuri de structură’’, care suplinește lipsa ornamentelor stilistice. Extinzîndu-se paralelismului sintactic nivelul întregii construcții poematice, în fiecare din cele trei strofe, se obține o intensificare a expresivitații și a emoției estetice, într-un text cu aparența apoeticitate. Aceasta din urma este o caracteristică a creației lui Eminecu din faza de maturitate, cînd poezia sa devine ,, un text care tinde spre rigoare și coerența magico-matematica a descîntecului’’( Ioana Em. Petrescu , Eminecu. Modele cosmologice și viziune poetică, Editura Minerva, Bucuresti, 1978, p.226). La Becquer , frecvența utilizare a anaforei în construcții paralelistică-procedeu preluat de la vechile canțoniere, după parerea lui Damaso Alonso- este particularitatea stilistică definitorie pentru opera lirică în totalitate (s-a constatat că din cele șaptezeci și șase de rime incluse în prima ediție de Poezii douăzeci și cinci foloseau sistemul paralelistic). În lucarea sa asupra ansamburilor paralelistice la Becquer , fundamentală pentru întelegerea specificului poeziei acestuia, acuzate într-o vreme de ,,saracie stilistică’’, Carlos Bousono desemnează ca recursul la această -formula ordonatoare- poate fi interpretat, dintr-un punct de vedere diacronic, ca o reacție a postromantismului spaniol (prin cel mai important reprezentant al său), la ,,dezordinea și dezichilibrul expresiv’’ care fusese, într-o prima fază a romantismului spaniol, ,,legitima expresie’’ și ,,reflectarea adecvată’’ a unei ,,dureroase dezarmonii interioare’’.

În finalul lucrări sale, Carlos Bousono își exprimă convingerea că acesta tehnica paralelistică explicabilă ,,din punct de vedere sincronic prin urgențe de intensitate expresiva și, diacronic, ca o opoziție la dezordine romantică’’, trebuie să fi fost utilizată și de alți poeți ai postromantismului european. Îată că ipoteza criticului și teoreticianului spaniol găseste argumente pentru confirmarea ei în mai multe poeme eminesciene, dintre care cel mai semnificativ este Și dacă… Este evidența de la prima vedere coincidență de structură celor două poeme, bazate pe simetria sintactică a unor secvențe sau ansambluri paralelistice care se repetă în fiecare strofă, în aceeași ordine, ele si elementele care o compun.

Din punct de vedere gramatical, schema structurală a textului poetic cuprinde o succesiune de propoziții care sînt la Becquer temporală, principală și completiva, iar la Eminescu: subiectivă, principală și predicativă.

Ambele poezii încep cu o conjuncție condițională și conțin subordonate cu nuanțe multiple. De exemplu, condițională din poezia lui Becquer are nuanța concesivă, subiectivă din poemul lui Eminescu este aparent o conditională, după cum predicativă pare a fi o finală. Structura gramaticală apare mai complicată la Becquer, care întroduce și o perspectivă ipotetică atribuită iubitei, învalidata apoi de vocea auctorială, purtătoare a adevărului poetic.

În elegia lui Eminescu, simplitatea exterioară a construcției acoperă o structură de profunzime mai complicată. În fond, ambele poeme sînt expresia romantică a identificării ființei umane cu elemente ale naturii care îndeplinesc o funcție evocatoare, grație căreia se pot depăși granițele temporale si spațiale. Ceea ce in poezia lui Goethe, Nahe des Geliebten (Aproape de iubit), menționată de critica spaniolă ca posibil model al Rimei XVI, era o simplă relație de subordonare temporală, devine în poezia lui Becquer dezvoltarea ideii urmatoare: tu crezi că este vîntul aici atunci cînd se leagă clopoțeii, dar în realitate sînt eu, etc; iar în poezia lui Eminescu capată forma limpede a unei afirmații: bataia ramurilor în geam, cutremurarea copacilor etc. îmi aduc în minte imaginea ta, fac ca tu sa te apropii de mine etc. Prin urmare, nucleele nominale din sintagmele paralele dezvoltă imagini specifice ale poeticii proprii: la Becquer relevă o dimensiune intimă în ipostaza vagului, inefabilului, cu predominare senzațiilor vizuale, auditive, tactile, în timp ce la Eminescu, seria ramuri- plopi- stele, lac- nori deși- luna întegreaza motive din lirica sa, bazate pe elemente cosmice cu semnificații simbolice care intervin în tratarea temei iubirii aplicind-o cu meditația filosofică asupra ființei umane aflate în conflict tragic cu temporalitatea.

În ambele poeme, paralelismul format produce în conținutul semantic o gradație, în sensul modificării perspectivei, care este spatială la Becquer și spațio-temperală la Eminescu. Apropierea treptată de ființa iubită are loc în poezie spaniolă din punctul de vedere al iubitei, al senzațiilor ei, pe care poetul le cunoaște datorită facultaților imaginative ale minții lui si capacitații de a se transpune in situația concretă a iubite. În poemul eminescian deschiderea perspectivei spațiale către cadrul cosmic implica ideea eternitații printr-o simbolică ascesiune din planul afectiv al împactelor senzoriale pina în sfera contemplării distanțate, acolo unde, prin capacitatea mintală de reflecție și recreare a realitații se depașesc limitele spațio-temperale și iubita este vazută în ipostaza unei imagini- icoane eterne.

Lectura paralelă a acestor două texte poetice pun în evidenta nu doar coincidenta unor elemente tematice de factură romantică, și mai ales a unui procedeu tehnic cum este structurarea în ansambluri paralelistice, ci și o comuna capacitate de concentrare și simbolizare, cu remarcă superiorității ei la poetul roman, a cărui construcție poetică are echilibru și sombra armonie a unei coloane dorice. Este aceeași superioritate pe care Becquer însuși o demonstra în comparație cu precursorii și contemporanii săi întucît în utilizarea paralelismului, de exemplu, s-a arătat a fi ,,mai geometric si complex’’ (Carlos Bousono). Pluralitatea semnificațiilor, susținută de structura paralelistică, face posibilă, pentru textul lui Eminescu, o lectură de profunzime si modernă, indiciu al valorii eterne si universale.

2.4. Receptarea operei eminesciene în Spania

, Ne întoarcem mereu la creația eminesciană stăpîniți mereu de fiecare dată de senzația de un început. Cu cît încercăm să pătrundem în tainele perenității sale cu atît realizăm că Eminescu rămîne, așa cum s-a spus, un univers deschis (E. Milian).

Receptarea operei lui Mihai Eminescu în Spania reprezintă în sine o atitudine de evaluare a perspectivelor din peninsula iberică a cunoașterii. De mai bine de un secol, istoricii și critici literari, filosofi, istorici, mari cărturari încearcă să interpreteze și să integreze conștiinței naționale și internaționale simbolul spiritualității lui Eminescu.

Pe măsură ce-l cunoaștem pe autor și operele acestuia, putem spune cum și în ce mod a fost și este receptata opera autorului. Cît despre receptarea operei eminesciene în spațiul european și mai cu seamă în Spania, aș putea enunța faptul că poetul roman nu este uitat de nici o națiune cu dragoste de poezie și dor de lectură.

Cu toate că este dificil să vorbim despre internaționalismul unui autor din punct de vedere al unei țări, voi încerca să aduc cît mai multe exemple, afirmații și feed-back făcute autorului nostru. Totuși trebuie să enunțăm faptul că fie opera lecturata din orice colț al lumii, ea nu este asimilată din perspectiva naționalismului țării, ci dintr-una literară, după aceasta apare interesul pentru locul său în istoria literară, poetul și cît mai multe detalii posibile.

Privind receptarea operei eminesciene pe insula iberică aș avea de afirmat că poetul roman este unul dintre poeții care și acum reapare pe buzele fie a românilor din Spania fie e nativilor spanioli. Cu părere de rău este însă faptul că unii cititori spanioli spun că Mihai Eminescu le este necunoscut. Aceasta statistică o putem face în urma numărului de cărți cumpărate din librăriile iberice. Cu părere de rău operele autorilor romani, traduse în spaniolă sînt achiziționate doar de compatrioți și de studenții la Filosofie, Litere și Religie. Dar aș putea spune, că este în mod surprinzător pentru mine că nici o cîrtea de a lui Mihai Eminescu nu există în librăriile din Spania.

Ca opera eminesciana este receptata în spațiul spaniol o demonstrează și activitățile organizate în diferite școli, licee și biblioteci cu diferite prilejuri și fie ziua de naștere a poetului roman, fie o altă activitate în afara orelor organizată atît de elevii romani din Spania, cît și de cei nativi. De exemplu, cu toții știm că marele poet să născut pe 15 ianuarie și odată cu venirea acestei date, elevii organizează simpozioane și recitale de poezii.

M-a frapat foarte mult faptul cînd am găsit o carte scrisă despre Eminescu de către un scriitor spaniol. Un exemplu elocvent în poate constitui și acesta care spune astfel: Pășind alături de Eminescu, descoperim nu doar poetul, ci și sufletul de poet pe care toți îl purtăm în noi și care se zbate să iasă afară, prin vise sau pe o bucată de hîrtie ’’. Martin Cid este scriitorul spaniol care trăiește cu Eminescu în gînd, suflet și sînge și care a scris un roman care îl are ca personaj pe Mihai Eminescu, numindu-l, Eminescu și cele 7 păcate capitale ’’. Poetul acestui roman spune că chiar dacă este un scriitor străin națiunii lui, cînd lecturează opera lui Eminescu își recapătă credința fermă în puterile proprii și tinde a fi măcar o așchie din Eminescu.

Martin Cid spunea că după ce a primit o carte despre Eminescu, l-a citit și la recitit și și-a dat seama că ar fi un bun protagonist al romanului sau, deoarece, dincolo de a fi marele poet al sufletului românesc, Eminescu este un poet universal al sufleului omenesc, de o mare profunzime și cu un simț poetic ieșit din comun. Însuși, scriitorul nostru spune că la fel de atrăgătoare pentru publicul cititor spaniol este biografia și misterul morții poetului. Mai spune Martin Cid că încercînd să găsească o reflexie oglindească a lui Eminescu a fost aproape imposibil, căci în Spania nu există un poet atît de spaniol, sau care să reunească circumstanțele și caracteristicile care fac din el poetul roman prin excelență. Poate că Lorca este poetul spaniol cel mai omagiat, dar dacă e vorba de o oglindă, ar putea fi Larra, în ciuda diferențelor evidente dintre cei doi poeți. Sau poate Becquer, cu care împarte accentele melancolice ale versurilor.

Aș dori să precizez că mai bine decît spiritul românesc, care nu poate fi apreciat decît de un roman nu poate fi cunoscut de europeni decît dacă sînt recunoscuți internațional. Totuși, pentru spanioli, Eminescu este prezentat ca un mare poet al post-romantismului, un poet al poporului și al obiceiurilor, dar și un poet de o adîncă profunzime ca și Whitman, tragic la fel că Byron în operă și biografie, fin și elegant precum Coleridge. Eminescu este, poetic și biografic, spiritul României.

Nu trebuie să uităm că suntem în era contemporană locul poeziei l-a ocupat rețelele de socializare și distracțiile și astfel putem spune ca și în Spania ca în alte țări europene și nu numai, interesul pentru poezie a decăzut. Literatură și, în mod special, romanul, a devenit în mod excesiv jurnalistica și narativa, de multe ori uitîndu-se valoarea estetică pe care orice operă ar trebui s-o aibă. Nu este, deci, ciudat că a decăzut interesul publicului pentru poezie.

Cu părere de rău putem spune că în Spania, foarte puține edituri sprijină poezia. Acuma, pe lista celor mai vîndute cărți aproape niciodată nu se găsește, vreo carte cu poeme, nici naționali și nici internaționali, iar ziarele și revistele nu dedica niciodată spațiu pentru poezie, rămînînd astfel de ceva timp încoace în umbră.

Deasemenea și Isabel del Rio, critic de artă a realizat o serie de picturi de desene pornind de la romanul, Eminescu și cele 7 păcate și care au fost expuse în cadrul unei expoziții, unde spaniolii iubitori de frumos au admirat capodoperele. Dar nu trebuie să uităm că pășind alături de Eminescu, descoperim nu doar poetul ci și sufletul de poet pe care toți îl purtăm în noi și care se zbate să iasă afară, prin vise sau pe o bucată de hîrtie.

Încă un motiv care ne face să întărim ideea că opera eminesciana este receptata în Spania îl constituie lucrările unui fotograf spaniol care este fascinat de viață și opera lui Eminescu. Ivan del Hoyo este un talentat fotograf spaniol care a realizat o serie de 12 fotografii inspirate din poezia, Înger de pază ’’, scrisă de Mihai Eminescu și din ultima parte a vieții poetului. Fotograful a fost invitat la un eveniment organizat 160 de ani de la nașterea lui Eminescu, la o editură din Madrid, unde au fost citite mai multe poezii de-ale poetului și a avut loc și o dezbatere despre viața poetului. În așa mod l-a tentat să cunoască mai multe despre opera lui Mihai Eminescu. Eu cred că este o idee genială de a promova cultura romanescă în Spania și mai ales că sunt lucrări ale unui spaniol și nu a unui roman, ceea ce mai demonstrează încă o dată ca Eminescu este poetul care a pătruns și a arătat că opera sa e bună pentru toate popoarele.

Concluzie:

In cercetarea temei ,,Mihai Eminescu si literatura spaniola’’ am pornit de la ideea ca Eminescu a fost si este poetul universalitatii care a impus prin operele sale respectul fata de fiecare cultura, exprimind in literatura o situatie fundamentala pentru conditia umana si fiind important pentru dezvoltarea literaturii universale.

In urma acestui studiu, am incercat sa argumentez ca marele nostru poet Mihai Eminescu a avut o tangenta oarecare cu literature spaniola, aducind mai multe exemple argumentate.

Bibliografie:

Eminescu, Mihai. Poezii. Editura de Stat. Bucuresti, 1950.

Eminescu, Mihai. Sarmanul Dionis: Proza fantastica. Editura Eminescu. Bucuresti, 1972.

Eminescu, Mihai. Proza literara. Editura Vestala. Bucuresti, 2000.

Eminescu, Mihai. Opere alese. Vol. 4: Publicistica literara si corespondenta. Editura Cartea Moldoveneasca. Chisinau, 1971.

Vianu, Tudor. Junimea. Editura Junimea. Iasi, 1974. 353p.

Felea, Aurelia. Unitatea romaneasca in publicistica lui Mihai Eminescu. Chisinau, 1997. 191p.

Becquer, Gustavo Adolfo. Din sihastria mea. Editura Casa de presa si Editura cronica. Iasi, 1994

Petrescu, Aurel. Eminescu: Metamorfozele creatiei. Editura Albatros. Bucuresti, 1985.

Cimpoi, Mihai. Mihai Eminescu. Editura Junimea. Iasi, 1987.

Titu Maiorescu. Critice. Chisinau 1990. Editura Hiperion. 405p. (330-340)

Străchinaru, Constantin N., Mihai Eminescu și Gustavo Adolfo Becquer. –Iași: Fides, 2000

Anghelescu, Mircea: Eminescu in Spania. ,,Luceafarul’’, Buc., 1990, nr. 27, 1 aug., p.4 (Cronica editiilor).

Ailenei, Sergiu ,,Un Eminescu spaniol’’.

Pavlicenco, Sergiu. Tentația Spaniei. Valori hispanice în spațiul cultural romanesc.- Chisinău: Stiinta, 1999. -292p.

Pavlicenco, Sergiu. Ca doua gemene surori (episoade spaniole in literature moldoveneasca). Studii si material. Chisinau: Hyperion, 1990, 212p.

Diaconu Dana. Lecturi hispanice, Iasi, Ed. Univ. ,,Al.I. Cuza’’, 1995

Dimensiuni ale quijotismului // Metaliteratura, 2007, nr. 3-4, p.90-93.

Popescu-Telega Al., Romancero //Natura si Cultura. Bucuresti, 1947.

Prezente spaniole in proza lui Eminescu //Invatamintul public.- 1987, 7 ianuarie. -p 2.

Accente spaniole in poezia lui Eminescu //Tinerimea Moldovei. -1987, 14 ianuarie. – p4

Eminescu si cultura spaniola //Literatura si Arta. -1987, 15 ianuarie. –p8

Rusu, A., Cronologie, p.13-17

Calinescu, G., Cultura lui Eminescu’’ [Studii si cercetari de istorie literara si folclor], p. 243-377

Calinescu, G., Viata lui Mihai Eminescu. Editura Stiinta, Chisinau 1989.

Rascu, I., Eminescu si cultura franceza. Bucuresti, 1978.

Calinescu, G., Opera lui Mihai Eminescu, vol. I. Bucuresti, 1976

Edgar Papu, Poezia lui Eminescu. Editura Junimea. Iasi, 1979.

Jose de Espronceda, Editorial Gredos, Madrid, 1967.

Dumitrescu, Domnita. Tangente lirice intre Eminescu si Becquer //Analele Universitatii Bucuresti, 1971.

Ioana Em. Petrescu, Eminescu. Modele cosmologice si viziune poetica. Editura Minerva. Bucuresti, 1978, p. 226.

Jose de Espronceda si Mihai Eminescu. Doi poeti romantici. Scrisul romanesc. Anul VIII, n. 1 (77) ianuarie 2012, p.12

Manolescu, Nicolae. Poeti romantici. Editura Fundatiei Culturale Romane. Bucuresti 1999.