Mihai Eminescu Intre Simbolism Si Romantism

Cuprins

Introducere

1. Eminescu, reprezentant al romantismului românesc

1.1 Particularitățile definitorii ale romantismului

1.1.1. Date generale

1.1.2. Periodizare

1.1.3. Trasături

1.1.4. Reprezentanți

1.1.5. Romantismul în literatura română…

1.2. Lirica românească în perioada romantismului

1.3. Rolul lui Eminescu în evoluția romantismului românesc

2. Eminescu, precursor al simbolismului românesc

2.1. Mihai Eminescu, un poet al simbolurilor

2.2. Funcțiile și semnificațiile simbolice în lirica lui Eminescu

2.2.1. Simbolurile de tip romantic…

2.2.2. Elemente cu semnificații simboliste.

2.2.2.1. Cromatica

2.2.2.2. Sinestezia.

2.3. Elemente simboliste în textele Luceafărul și Memento mori

Concluzii și recomandări

Bibliografie

Declarația privind asumarea răspunderii

Introducere:

Importanța și actualitatea temei cercetate:

Tema aleasă este una importantă și actuală în primul rînd reieșind din faptul că Mihai Eminescu este considerat de către criticii literari români, dar și de către cei străini, ca fiind cel mai de seama poet al neamului nostru și unul din marii poeți europeni. El este supranumit Luceafărul poeziei românești, iar opera sa este atît de profundă încît poate servi atît drept izvor de inspirație pentru noile generații de scriitori, cît și drept o continuă temă de cercetare.

Creația sa va continua să fie mereu actuală, nu doar din cauză că încă nici un poet român nu a putut încadra în operele sale atîtea teme, motive și simboluri literare, dar și din cauză că Eminescu a putut prin intermediul simbolurilor și a tematicilor sale să redea elemente specifice neamului nostru. Adesea se pune problema că poetul dat nu mai este actual, însă opinia dată este contraversată, deoarece un simbol al neamului nu poate să-și piardă din importanță dea lungul timpului. El a scris o sumedenie de poeme în metrica poeziei române populare, a cules diferite cîntece de petrecere sau basme, cărora le-a alipit multe simboluri onirice sau din domeniul fantasticului.

Opera sa a constituit obiectul de studiu al multor oameni de știință care au fost cointeresați dea lungul timpului de studiul ei din diferite puncte de vedere. Mulți cercetători au abordat opera sa drept una aparținînd unui romantism literar relativ întîrziat. Mult mai puțin se discută în opera critică despre Eminescu ca fiind un precursor al simbolismului, cu toate că există numeroase dicționare simbolice ce descriu semnificația simbolurilor la Eminescu și apreciază rolul major al acestora pentru redarea mesajului central al poeziei. Mihai Cimpoi este unul din cercetătorii care au abordat această temă. În lucrarea sa Dicționar Enciclopedic el menționeză că poetul recurge în lucrările sale la niște procedee care, sub zodia unei muzicalități nebănuite pînă la momentul dat, prevestesc simbolismul și datorită acestului lucru aparteneța lui Eminescu doar la curentul romantic continuă să fie contraversată.

Reieșind din cele menționate anterior, trebuie să specificăm că în lucrarea dată ne-am propus să explicăm cît mai succint simbolistica liricii eminesciene și să delimităm trăsăturile sale romantice de cele specifice simbolismului prin intermediul analizei diferitor trăsături specifice fiecărui curent.

Scopul și obiectivele cercetării:

Cercetarea dată are drept scop de a demonstra aportul lui Eminescu pentru dezvoltarea literaturii române din punct de vedere al prezenței în operele sale a primelor manifestări ale decurgerii la elemente simbolice pentru redarea mesajelor principale ale poeziei.

Scopul lucrării constă în analiza interferenței elementelor romantice din lirica eminesciană cu elementele sale simbolistice și în comparația lucrărilor sale cu lucrările și elementele din lucrările lirice marilor simboliști. Pentru o introducere mai succintă în esența temei, în lucrare se explică pentru început trăsăturile exențiale ale romantismului, analizîndu-se originea sa, trăsăturile, reprezentanții și periodizarea.

Cea mai esențială țintă a acestei lucrări constă în demonstrarea faptului că Eminescu este precursorul simbolismului român. Cercetarea îl caracterizează pe Eminescu drept un poet al simbolurilor, care introduce în lirica sa, asemenea altor mari simboliști (de exemplu Bacovia, Arthur Rimbould, etc.), elemente ce sugerează idei anume, de exemplu: culori, obiecte sau stări deosebite. Lucrarea are drept scop studiul cromaticii, sinesteziei și comentariul operelor sale de valoare.

În concluzie, cercetarea dată are următoarele biective:

O1. Reprezentarea particularităților definitorii ale romantismului în general și a romantismului românesc în particular;

O2. Descrierea liricii românești din perioada romantismului;

O3. Aprecierea rolului lui Eminescu pentru romantismul românesc;

O4. Demonstrarea faptului că Eminescu este precursorul simbolismului românesc;

O5. Analiza simbolurilor și a rolului acestora în lirica eminesciană;

O6. Analiza operelor Luceafărul și Memento mori din perspectivă simbolistă.

Eminescu, reprezentant al romantismului românesc

Particularitățile definitorii ale romantismului

1.1.1. Date generale

Cuvîntul romantism provine de la cuvîntul francez romantisme. Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, romantismul reprezintă o mișcare artistică și literară care a luat naștere în secolul XVIII în Anglia. Cuvîntul romantism era utilizat inițial cînd era vorba despre ceva tragic din natură, ceva ce întrista.

Dicționarul Explicativ al Limbii Române definește romantismul drept  o manifestare estetică de bază caracterizată prin înclinarea spre a înfățișa lumea în aspectele sale extraordinare, exacte, opunînd faptul individual și istoric tipurilor eterne și abstracte ale clasicismului, prin susținerea importanței mai mari al facturului emoțional decît a celui rațional, al fanteziei decît observației, prin accentuarea sensibilității (sfințenie, deprimare, sentimentul naturii), a subiectivității și a promptitudine, prin tendința sustragerii în vis, în trecut.

Curentul dat s-a extins mai tîrziu din Anglia în Germania și Franța și apoi în toată Europa. El s-a manifestat în muzică, arte plastice și în literatură și reprezintă o reacție contra clasicismului manifestată prin anularea prezenței unității de timp, de loc și de acțiune din operele literare.

Romantismul reprezintă unul din cele mai semnificative curente literare existente. Curentul dat a reprezintă clipa în care scriitorii au dat frîu liber imaginației. Romantismul promovează manifestarea fanteziei și exprimarea sentimentelor sincere și spontane. Cea mai definitorie caracteristică a curentului dat este libertatea de expresie.

Conform Dicționarului de termini literari de Daniela zaharia și Cezar Zaharia, Romantismul era definit inițial ca fiind o mișcare literară și artistică europeană din prima jumătate a secolului XIX, inițiată drept o reacție asupra clasicismului. Mai tîrziu, s-a dovedit ca este vorba despre un curent a cărui extindere a ajuns și în America și s-a făcut diferența dintre romantism melancolic și romantism activ numit și revoluționar. Prin studiile efectuate asupra operelor romantice, s-a ajuns la opinia că curentul dat se poate caracteriza prin puternice amprente naționale. Diferențele dintre romantismul francez, Italian, german, rus sau roman sunt de tip calitativ, fiind determinate de cultura anterioară. În general, curentul s-a coagulat pe baza unei neaderențe la scara comună a valorilor, la tot ceea ce era ordine prestabilită, al unui refuz al realului ce era considerat imperfect, al unei tinderi de a percepe lumea ca un întreg și spre reevaluarea omului în conformitate cu acest întreg. Gestul oricarui reprezentant al romantismului față de lume era unul de respingere totală, era un gest de opoziție clar definită ce este înțeleasă drept o încercare de afirmare în absolut.

Romantismul reprezită parțial o reacție asupra Revoluției Industriale și a raționalizării științifice a naturii. Curentul a avut o mare influență și asupra istoriei și educației. Unii cercetători consideră că romantismul își are începuturile în milcarea  Sturm und Drang din Germania.  Sturm und Drang se traduce în română ca Natură și avînt și marchează supremăția romantismului asupra raționalismului.

Punctul de vedere eliberator al mișcării germane Sturm und Drang a adus la formarea unei noi forme de sensibilitate și putere creatoare, caracteristică preromantismului.

Un teoretician al acestui curent este considerat Herder. El a dat mari lovituri ideilor despre artă existente în perioada clasică. Studiul său Asupra poeziei sentimentale este considerat ca fiind un manifest al romantismului timpuriu. Un alt aport important l-au avut frații Schlegel. Ei definesc conceptul de geniu, oferindu-i o caracterizare a universalității sale. Ei caracterizează natura creatorului romantic, menționînd că aceasta este una ce tinde spre cunoaștere și spre infinit.

Poezia era definită dprept fiind o tindere spre perfecțiune, ea reunea totalitatea sentimentelor recunoscute de spirit și intuite de suflet și era într-o legătură ideală și melancolică cu restul artelor. Poezia se baza pe modelele orientale și pe literatura din Evul Mediu, deoarece operele din perioada dată erau pline de fapte eroice ce puteau servi drept exemplu.

Frații Augustin Wilhem și Friedrich Schlegel sunt considerați teoreticiani ai romantismului din motiv că definesc termeni ca geniu, romantic, artist, etc.

Victor Hugo este considerat un alt teoretician al curentului romantic, deoarece a expus totalitatea trăsăturilor și direcțiilor de manifestare ale acestui current în Prefața de la drama sa, Cromwell, scrisă în anul 1827.

1.1.2. Periodizare

Conform criticului literar Paul Cornea, există trei perioade de manifestarea a romantismului:

Romantismul apusean de pînă la anul 1830- ce se caracterizează prin manifestări antiluministe, prin caracter religios, lipsa iluziilor, etc.

Romantismul apusean de după anul 1830, fiind unul umanitarist;

Romantismul răsăritean- care are un caracter naționalsit și pune un mare accent pe folclor, istorie și valorile neamului.

1.1.3. Trăsături

Există mai multe trăsături definitorii ale romantismului, de exemplu: în textele literare este prezent eul liric și este prezentă o ignorare a constrîngerilor în ceea ce privește arta. Drept una din cele mai importante trăsături ale romantismului reprezintă prezența mitului oniric. Mitul oniric reprezintă mitul evadării în vis, a trecerii din lumea reală într-o altă lume imaginară. Visul este pentru romantici o cale de a schimba realitatea. Conform Dicționarului de motive și simboluri literare, Editura Litera, 2006, visul reprezintă un mijloc de a codifica idealurile și imaginea lumii individuale, aspirațiile secrete. El poate fi comparat cu o amorțire. În operele romantice se observă o aspirație spre absolut, o tindere spre perfecțiune și împlinire. Anume visul este locul în care această perfecțiune poate fi atinsă.

O altă trăsătură reprezintă introducerea unor noi categorii estetice, de exemplu: fantasticul, esteticul, feericul, etc.

Romantismul promovează: prezența personajelor excepționale în împrejurări excepționale, libertatea totală în creație, evadarea în spațiul istoric și cel al viselor.

De mare importanță este faptul că romantismul tinde să înfățișeze specificul național. În operele romantice sunt redate elemente ale folclorului unui popor. Romantismul are și un caracter istoric, deoarece redă diferite evenimente istorice ce au avut loc, înfățișînd importanța acestora.

Specii cultivate: se introduc noi specii, de exemplu: nuvela istorică, meditația, poemul filosofic, etc.

Tipuri de personaje: sunt introduse tipuri de personaje noi, de exemplu: demonul, îngerul, revoltatul, etc. Personajele date nu mai sunt dominate de gîndirea rațională, dar un mare rol aparte îi revine fanteziei și sensibilității.

Teme cultivate: în ceea ce privește temele prezente în operele literare romantice, un rol aparte îi revine naturii. Natura reprezintă spațiul împlinirii și realizării. O altă temă strîns legată de natură este iubirea. O temă centrală se consideră și trecerea ireversibilă a timpului, etc.

Motivele și simbolurile des utilizate de către scriitorii romantici sunt: cer, lună, stele, noapte, vis, apă, foc, vînt, castel, flori, etc.

Limbajul romantic este unul foarte metaforizat. Altă figură de stil des utilizată este antiteza. Ea se manifestă prin intermediul prezenței opoziției dintre om simplu și geniu, vis și realitate, spațiul terestru și spațiul cosmic, efemeritate și eternitate, etc. Alte figuri de stil importante sunt: exclamația, interogația retorică, etc.

1.1.4. Reprezenranți

Marii scriitori romantici: Ion Pachia Tatomirescu, în Dicționarul estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicației, introduce zece cei mai mari scriitori romantici:

George Gordon Byron, Percy Bysshe Shelley, Mihai Eminescu, Aleksandr Sergheevici Pușkin, Victor Hugo, Giacomo Leopardi, Friedrich von Schiller, Adam Mickiewicz, Novalis și Edgar Allan Poe.

1.1.5. Romantismul în literatura română

Romantismul din literatura română este introdus de scriitorii pașoptiști și se manifestă mult mai tîrziu decît în restul Europei. Romantismul în literatura română atinge apogeul în creația marelui scriitor Mihai Eminescu.

Se pot distinge mai multe tipuri de periodizări ale romantismului în literatura română, dar cea mai elocventă periodizare reprezintă împărțirea manifestării acestui curent în trei perioare, și anume: preromantism, romantismul eminescian sau înalt și romantismul posteminescian. Fiecare din aceste trei perioade are propriile sale trăsături și particularități manifestîndu-se într-un mod diferit:

Preromantismul- reprezintă prima perioadă a romantismului românesc și este numit romantismul Bidermaier. Perioada dată se caracterziează prin imitarea operelor romantice ale literaturilor vest-europene. Perioada dată a romantismului caracterizează gustul omului cu statut social mijlociu, are caracter ideizant și conservator, se cultivă confortul spiritual, plăcerile simple, etc. Reprezentanții acestei perioade sunt: Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu , Mihail Kogălniceanu, etc.

High romantismul- este a doua perioadă de manifestre a romantismului român și este numit și romantismul eminescian, deoarece se manifestă prin intermediul operelor marelui scriitor Mihai Eminescu. Această perioadă este caracterizată prin dezvoltarea dimensiunii cosmice pînă la exces, se crează universuri paralele, făcînduse o interacțiune între lumea reală și lumea imaginației, se pune accent pe pasiune, sunt prezente elemente mitice. Temele și motivile cultivate în cadrul acestei perioade sunt de o mare profunzime, de exemplu: prezența micro și macrocosmosului, tinterea spre atingerea perfecțiunii, prezența omului de geniu, sentimentele sunt mai puternice ca gîndirea rațională, etc.

Romantismul posteminescian- a treia perioadă de manifestare a romantismului în literatura română, caracteristică prin revenirea la valorile clasice. Se pune mare accent pe înfățișarea valorii națiunii și folclorului. Reprezentanți: Octavian Goga, Alexandru Macedonski, George Coșbuc, etc. În perioada dată se cultivă fabula, balada, oda, elegia, etc.

1.2. Lirica românească în perioada romantismului

Lirica ocupă un rol foarte important în perioada romantismului românesc. Romantismul a apărut în literatura română prin intermediul scriitorilor pașoptiști, de exemplu prin intermediul prozei dar și a poeziilor scrise de Ion Heliade Rădulescu, de Vasile Alecsandri, de Alecu Russo, etc. Lirica din perioada romantismului român atinge apogeul său în creația lui Mihai Eminescu.

Poezia romantică română se opune total trăsăturilor clasice, anulînd adesea existența unei structuri. Poezia dată cultivă plăcerile simple, pasiunile temperate, este prezentă adesea trecerea de la lumea reală la lumea imaginară, este abordată problema timpului și spațiului, este prezent ocultismul și miticismul, se descrie natura, etc.

Temele principale prezente în poezia romantică română sunt: exotismul, dragostea, dezamagirea, disperarea, viața, moartea, libertatea, creația, natura, istoria, timpul, spațiul, tema opoziției omului de geniu în fața societății, tema folclorului, etc.

Redarea acestor teme adesea se realizează prin intermediul folosirii motivelor și simbolurilor literare. Motivul literar reprezintă  o idee sau o imagine preluată sau subliniată cu insistență avînd un mare rol pentru definirea mesajului unei opere.

Cele mai întrebuințate motive și simboluri literare în lirica romantică română sunt: lacul, florile (crinul, trandafirul, florile de tei, etc.), arborii (bradul, teiul, salcîmul, gorulnul, etc.), somnul, visul, (de exemplu în Luceafărul de Mihai Eminescu), izvorul (de exemplu în poezia Dorința de Mihai Eminescu), lacrima, marea, ploaia, codrul (de exemplu în poezia Revedere de Eminescu), muntele, gradina, lunca, stelele (de exemplu în Adio de Vasile Alecsandri), luceafarul, soarele, luna, norii, oglinda, vălul, etc. Adesea se întîlnesc simboluri precum cartea- care este simbol cultural, treapta-reprezintă un simbol al urcării, oglinda- simbolizează reflectarea în conștiinta, cheia-semnifică calea și accesul spre ceva, solutia în rezolvarea unei probleme, lacătul- semnifică adesea limitarea, restricția, masca- semnifică lumea ca fiind un teatru, sugerează aparența, minciuna, iluzia, plugul- activitatea grea, dificilă, ochii- dorința și tinderea spre a cunoaște, buzele- aflarea prin cuvinte, sarutul, dragostea, inima- dragoste, sentimente profunde, suferință, etc.

Adesea în poezia romantică română se întîlnesc simboluri cromatice, de exemplu:

alb (fiind o culoare total opusă negrului, albul se poate situa la cele două extremități ale gamei cromatice, albul semnifică fie absența, fie suma culorilor; Kandinsky a menționat că albul reprezintă lume în care toate culorile s-au evaporat, este nimicul care stă la baza tuturor începuturilor, la Eminescu, de exemplu în poezia Crăiasa din povești, albul sugerează feericul, etc.);

albastru (sugerează adesea fantasticul, de exemplu în poezia Crăiasa din povești de Mihai Eminescu, albastrul ceresc reprezintă și pragul care îl desparte pe om de lumea de dincolo, reprezintă un drum al infinitului; în poezia Floare albastră de Mihai Eminescu culoarea dată reprezintă dorul de dragoste și neuitarea, etc.);

galben (galbenul reprezintă o culoare solară, o esență divină, ea evocă realitatea, dar și începutul declinului, tristețea și deznădejdea);

negrul (sugerează întunericul, tristețea, moartea, dar și pămîntul fertil);

verdele ( sugereză viața, tinerețea și prosperitatea, de exemplu în poezia Floare albastră de Mihai Eminescu, verdele simbolizează viața: Hai în codrul cu verdeață, Und-isvoare plîng în vale);

roșu (semnifică dragostea, pasiunea, etc.), etc.

De culori e legat tot ce însoțește timpul: alternanța de întuneric și lumină, slăbiciune și forță, somn și veghe.

Un rol asemănător îl au cifrele, de exemplu:

zero (nimicul, începutul, vidul, absolutul, etc.); 

unu (Divinitatea nepereche, individualitatea); 

doi (cuplul, perechea, etc.); 

zece (perfecțiunea); 

doisprezece (sugerează anul cosmic); 

șapte (semnifică sacrul, norocul, etc.);

etc.

În opera marelui romantic Mihai Eminescu sunt prezente o mulțime de teme și motive de factură romantică. Asemenea temelor din operele ce aparțin celorlalți romantici, la Eminescu este prezentă tema istoriei. La el această tema apare sub 2 aspecte: primul aspect este cel elegiac și al doilea este cel satiric. În unele poezii este prezent sentimentul patriotismului ( de exemplu: Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie), în alte poezii este prezent misterul etnogenezei (de exemplu în Strigoii), etc.

O altă temă prezentă în operele sale este tema socială, de exemplu în Împărat și proletar, în alte opera este abordată tema societății corupte, de exemplu în Scrisoarea a III-a.
În multe din lucrările sale este prezentă tema folclorului, de exemplu în La mijloc de codru.

O altă mare temă a sa este tema dramei omului de geniu de exemplu în Luceafarul, Înger și demon, Scrisoarea I, etc.

Tema cosmogonică conține anumite motive corespunzătoare: meditația asupra macrocosmosului și macrotimpului, geneza universului, etc. Meditația sa asupra trecerii ireversibile a timpului este influențată de filosofia schopenhaueriană. Cele mai folosite teme de către Eminescu sunt tema naturii și tema iubirii, care adesea se combină în poeziile eminesciene, natura este considerată ca fiind un refugiu pentru cei îndrăgostiți, ea este mediul ocrotitor al iubirii și martoră a nefericirii sau fericirii terestre. Tema dată este abordată prin intermediul folosirii diferitor simboluri și motive ca: solarul, lacul, izvorul, salcamul, etc.

Printre alte trăsături specifice literaturii române romantice lirice sunt:

prezența eului liric în cadrul poeziilor;

prioritate în ceea ce privește redarea sentimentelor prin intermediul sensibilității, libertatea în procesul creației, lipsa restricțiilor, lipsa oricăror norme sau constrîngeri estetice (de care se ținea cont la clasicism);

revenirea la valorile trecutului, de exemplu în poezia: de exemplu în Umbra lui Mircea- La Cozia, de Grigore Alexandrescu, etc.

limbajul poetic este îmbogățit cu diferite regionalisme, cu neologisme, se revine la folosirea arhaismelor, de exemplu în poezia Baba Cloanța de Vasile Alecsandri (șede, baba, blăstemînd, etc.)

redarea spiritului național în literatură, de exemplu în Anul 1840, de Grigore Alexandrescu;

prezentarea istoriei din o perspectivă ideologizată, de exemplu Scrisoarea a III de Mihai Eminescu.

se slavesc eroii și capacitatea de a acționa după propria plăcere și dorință;

apar o sumedenie de lucrări în care evenimentele au loc în peisaje, culturi și țări exotice ce oglindesc aspirația spre a evada din cadrul trăirii reale, de exemplu în Luceafărul, Dorința, Lacul, etc. de Mihai Eminescu.

se redescoperește folclorului național, apar colecții de basme și folclor național, iar limbajul popular este inclus în literatură, de exemplu Doina de Vasile Alecsandri, Baba Cloanța de Vasile Alexandri. Alecu Russo și Vasile Alecsandri, sunt considerați descoperitorii și dei dintîi culegatori ai poeziei populare romanesti, au existat multe încercără care au pregatit terenul pentru investigările productive și cercetările de mai tîrziu. Gheorghe Asachi se consideră primul culegător de folclor. Gh. Asachi, în articolul Literatura serbeasca din cadrul revistei Albina romanească din anul 1848, acorda folclorului funcția de cunoaștere a trecutului național, iar astfel îi acordă și un rol înnoitor. În acest articol Gheorge Asachi menționează faptul că a adunat mai multe versuri folclorice avîn dorința de a le publica, dar care, au fost distruse în timpul unui incendiu la Iași în anul 1827.

Alecu Russo este un alt scriitor romantic care s-a lăsat interesat de culegrea și valorificarea versurilor folclorice române. Din punct de vedere al valorii estetice a folclorului, scriitorul consideră de mare importanță balada populară Miorița, caracterizînd-o ca fiind cea mai frumoasa epopee păstorească din întreaga lume, adaugînd că Ovid și Virgil s-ar fi mîndrit dacă ar fi compus ei această minune poetică. Referitor la semnificațiile, valoarea, și calitatea poeziei populare, scriitorul Alecu Russo menționează că ea este pîrghia cea mai valoroasă în evoluția și întărirea literaturii naționale. El a menționat: Iată poezie ! iată adevarata literatură! În concluzie, el consideră că versurile folclorice sunt adevărata valoare și adevărata poezie cu care se pot mîndri românii.

este prezentă aspirația spre perfecțiune (iubirea absolută, libertatea totală și cunoașterea, etc.), de exemplu în Floare Albastră de Eminescu.

etc.

În concluzie, lirica română din perioada romantismului atinge apogeul său în operele celui mai mare reprezentant atît al romantismului român, cît și a întregii literaturi române, Mihai Eminescu. Operele sale conțin în sine totalitatea elementelor specifice romantismului european.

Ion Pillat menționează că poezia populară este o valoroasă tradiție și un profund izvor de reactualizare. Majoritatea scriitorilor din perioada dată au introdus în literatura noastră română, valoarea nouă a romantismului, în cadrul căreia preocuparea pentru folclorul național reprezentă un elemant de o mare importanță. Poeții romantici au observat în poezia populară o sursa neepuizabilă a rîvnirii lor spre concret și spre particular, spre ceea ce este caracteristic doar spiritului național.

1.3. Rolul lui Eminescu în evoluția romantismului românesc

Mihai Eminescu este considerat cel mai mare reprezentant al romantismului românesc și un ultim mare romantic european. În lucrărilr sale se îmtîlnesc motive, simboluri și teme romantice care țin de literatura universală. Asemenea romantismului european, în operele sale sunt prezente principii ca: înlocuirea raționalismului cu sentimentalismul, reîntoarcerea la valorile istorice, valorificarea mitului, visului și fantasticului, etc.

Eminescu este încadrat în romantismul european și este comparat cu marii romantici ai Europei, de exemplu cu Shelley, Novalis, Leopardi, Hugo, cu Pușkin și cu Lermontov.

Eminescu este considerat de către criticii străini și cei români ca fiind ultimul mare romantic European conform oridinii cronologice, urmîndul din această perspectivă pe Victor Hugo. Ultima parte din opera Legendele secolelor a lui Victor Hugo a aparut în același an precum capodopera lui Eminescu, Luceafarul.

Prin felul său de a scrie, prin orientarea sa culturală, și prin firea sa profundă, Eminescu a fost influențat în cea mai mare măsură de romantismul german. Unicul romantic german despre care există o dovezi că a fost citit de Eminescu este Jean Paul Richter. El este un romantic din destul de întîrziat, este autorul unei opere voluminiase formate din 150 de nuvele și romane, fiind și un mare teoretician al visului.

Zoe Dumitrescu a studiat asimilările dintre opera lui Eminescu și cea a romanticilor germani. În lucrarea Eminescu și romantismul german, criticul cercetează asemănările, corespondențele și afinitățile dintre operele lui Eminescu și cele ale marilor romantici germani. Eminescu prezintă mari asemănări cu Holderlin, care este un alt mare scriitor german ce aparține unui romantism întîrziat.

Precum Eminescu în lucrarea sa Luceafarul, germanul Holderlin a valoriza mitul lui Hyperion, în romanul său intitulat Hyperion. În lucrarea dată, Hyperion este un tînăr personaj revoluționar grec ce luptă aprig pentru slobozia neamului său, fiind și îndrăgostit de Diotima, care reprezentă frumusețea perfectă.

Zoe Dumitrescu Bușulenga le spune acestor doi mari poeți hyperionici în spirit. Asemenea lui Holderlin, scriitorul român Eminescu a introdus în operele sale mitul lui Orpheu. Într-o cercetare de referință intitulată Holderlin și esența poezie filosoful de origine germană Martin Heidegger îi oferă lui Holderlin titlul de un poet al poeților, iar Eminescu este și el considerat de mulți critici literari un poet al poeților, deoarece opera sa servește drept sursă de inspirație pentru scriitorii tuturor timpurilor.

Multe similitudini se pot identifica între opera lui Eminescu și cea a lui Novalis. Asemănarea dintre Novalis și Eminescu rezidă în prezența la ambii a simbolului florii albastre și a motivului vieții ca vis. Zoe Dumitrescu Bușulenga nu îl consideră pe Eminescu un emitator al operei germane ci îl caracterizează drept un rival al celor mai mari romantici germani.

Nu există demonstrații exacte referitoare la faptul că Eminescu a citit opera altor mari scriitori germani romantici, dar se presupune că le știe bine modul de a scrie, deoarece se-a familiarizat în mare măsură cu literatura germană din perioada în care și-a făcut studiile atît la Viena, cît și la Berlin.

Eminescu are un rol deosebit pentru romantismul european. Romantismul lui Eminescu este unul cu caracter clasic, deoarece are anumite note clasice, de exemplu: prezența multiplă a artelor poetice; valorificarea și revenirea la miturile mari ale antichității; tinderea spre perfecțiune în ceea ce privește forma și revenirea la importante concepte istorice.

Printre trăsăturile specifice romantismului, la Eminescu se întilnesc următoarele:

cultul pasiunii (estetica inimii);

cultul fanteziei;

cultul imaginației;

tinderea spre perfecțiune;

prezența visului ca o metodă de cercetare a subconștientului;

revenirea la mituri și la valorificarea creațiilor populare, de exemplu la folcloristică;

prezența interesului și dragostei pentru natură;

retragerea spre natură;

reamintirea trecutului istoric;

Tema demonului romantic, pe care o putem găsi la Eminescu în opera sa Înger și demon. O altă mare temă romantică înaintată de acest poet este tema femeii incompetente să înțeleagă rîvna omului de geniu, tindera lui să cunoască totul și ignoranța pe care o prezintă el față de lucrurile de care sunt atrași restul oamenilor. Această temă este prezentă în lucrări ca Luceafarul, Lacul, Dorinta, etc.

O altă temă de o majoră importanță este tema geniului romantic, o temă a individului ce este capabil să treacă peste totalitatea aparențelor de care se lasă interesați și atrași oamenii de rînd;

etc.

În opera lui Eminescu se observă și o nouă orientare modernă, de exemplu: înclinarea spre muzicalitatea lui Verlaine, spre profunditatea lui Mallarme, etc.
Cultura lui este una este una largă și este influențată de mulți alți scriitori, de exemplu Kant, Schopenhauer, Platon, etc.

G. Călinescu în volumele studiului său Opera lui Mihai Eminescu a comentat temele romantice din lirica eminesciană, de exemplu: dublul, natura și dragostea.

Rolul lui Eminescu pentru dezvoltarea romantismului roman rezidă în faptul că el a introdus în literatura noastră toata genialitatea ilustră a liricii germane. Eminescu expune prin opera sa, dintre anii 1876-1883, un mare proces curios modificator: a dat culturii române un instrument verbal demn de a fi admirat și niște valori muzicale deosebite și absolut naționale. Cu toate că a murit destul de tînăr, el a reușit să se realizeze înainte de a atinge vîrsta de 30 de ani.

Lirica lui Mihai Eminescu reprezintă o creație de o imensă valoare pentru întreaga noastră literatură națională. Valoarea sa națională este una cu mult mai mare ca valoarea sa universală.

Majoritatea criticilor cosideră că nici o traducere nu va izbuti să transmită în altă limbă mesajul eminescian a cărui preț este de nedescris pentru literature română.

Mihai Eminescu a fost mereu și continuă să fie considerat de către cititori și de critica literară universală și română ca fiind cel mai de preț beletrist romantic din literature noastră româna, fiind numit luceafarul poeziei romanesti. Mihai Eminescu este chair cel mai de preț scriitor din istoria întregii noastre țări noastre.

Opera marelui scriitor Mihai Eminescu este extreme de numeroasă. Partea majoră a creației sale a rămas în formă de manuscris în arhiva biblotecii Academiei Romane, fiind oferită acesteea de către Titu Maiorescu.

Manuscrisele sale au rămas foarte mult timp neîntrebuințate, din motiv că criticii literari credeau că ele conțin doar niște simple scițe ale unor opera nesfîrșite. George Călinescu le-a considerat de o vastă importanță, folosindu-le pentru a-și susține teza de doctorat în domeniul literaturii, începînd de la opera postumă. Calinescu a oferit o altă abordare operei lui Eminescu în extraordinarul său studiu Opera lui Mihai Eminescu, studiu compus din patru volume și editat pentru prima dată la Editura Fundațiilor Regale, Regele Carol al II-lea pentru Literatură și Artă, în intervalul dintre anii 1934-1936. Eminescu a fost și continuă să fie cel mai vestit poet român, creațiile căruia vor rămîne nemuritoare pentru veșnicie. La monetul dat, unii critici încearcă să reducă importanța lui Mihai Eminescu, menționînd că nu este un scriitor actual, și spunînd chiar faptul că este un scriitor învchit.

Cu toate acestea, marele poet rămîne să fie nu doar contemporan, ci mult mai însemnat ca oricînd.

El este un simbol al unității de neam și un mare romantic revalorificator al naționalismului român. Prin intermediul lui Mihai Eminescu, românitatea se încadrează în patrimoniul culturii universale. Vlad Cubreacov, menționează că de la Mihai Eminescu încoace existăm în mod real drept națiune civilizată, ca o lume română, în armonia umanității, el crede că Eminescu necesită să fie promovat asemenea unei cărți vizită a întregii națiuni române, în deosebi la momentul dat, cînd suntem puși cu toții înaintea declanșelor mileniului trei, asemenea declanșelor provocate de globalizare, pe care nu le putem ignora, incluzîndu-ne în familia europeană și înstărind-o și păstrîndu-ne unicitatea.

Eminescu a fost primul poet care a oferit românilor o totală încredere în capacitățile lor intelectuale. Reișind din revenirea sa la valorile istoriei, Nicolae Iorga consideră acest romantic vizionar și profund implicat în cultura vremii, un adevărat simbol al credinței emnificative în neam și în soarta lui și un conducător de încredere

El este cel mai valoros scriitor al întregii literaturi române, opera sa avînd un mare impact asupra altor scriitori care l-au urmat. El i-a influențat pe toți reprezentanții literaturii române e mai tîrziu. Printre scriitorii influențați de opera sa se enumeră atît tradiționaliștii, cît marii scriitori ai modernismului românesc, dar și cei neomoderniști sau postmoderni și optzeciști.

În concluzie, Eminescu este un scriitor de o mare importanță în ceea ce privește evoluția romantismului în literatura română, acesta atingînd punctul culminant în creația sa. El a menționat singur Eu rămîn ce-am fost: romantic. El este caracterizat prin o profundă aspirație spre absolut. Viziunea sa asupra lumii, comportamentul său și structuralitatea propriei sale ființe este una total nouă pentru literature română din acele timpuri. Eminescu a introdus în literatura română totalitatea elementelor prezente în romantismul din literatura universală, făcînd acest lucru mai ales prin intermediul introducerii simbolurilor în opera sa. Poetul apelează în creația sa la principiul sugestivității. Nicolae Davidescu consideră că Eminescu nu este doar un romantic, ci poate fi considerat ca fiind un precursor al simbolismului din acest punct de vedere. Mulți scriitori, de exemplu: Iacobescu, Rașcu, etc. îl consideră precursor real al simbolismului nu pe A. Macedonski, ci pe poetul Mihai Eminescu.

Eminescu, precursor al simbolismului românesc

Mihai Eminescu, un poet al simbolurilor

În discursul romantic, simbolurile au un rol preponderent, alături de metaforă și alfe figuri de stil, în țesătura limbajului artistic. Eminescu excelează în arta simbolurilor. Criticul L. Galdi consideră că Eminescu a introdus note simboliste mai ales în opera scrisă în ultima perioadă a creației sale. El menționează că poetul recurge în lucrările sale la niște procedee care, sub zodia unei muzicalități nebănuite pînă la momentul dat, prevestesc simbolismul. Marea personalitate a lui Eminescu este impusă în cea mai mare măsură prin bogăția versurilor sale. El introduce în opera sa o sumedenie de simboluri. În continuare vom analiza simbolurile din poeziile acestui mare poet din diferite perspective.

În creația lui Eminescu se întîlnesc simboluri ce se referă la elementele fundamentale ale existenței: apa, aerul, pămîntul și focul.

În continuare, ne propunem să analizăm prezența și utilizarea acestor elemente de către marele nostru poet român, în conformitate cu simbolurile prin intermediul cărora sunt adesea introduse:

Apa- apa reprezintă substanța primordială, din care totul apare și în care totul se întoarce. Ea este considerată ca fiind începutul tututror începuturilor. Conform Dicționarului de termeni și simboluri, de Doina Ruști, apa apare în diferite creații drept o substanță sacră ce înlătură păcatele. Elementul acvatic la Eminescu este unul constant și heteromorf. Poetul formează într-un spirit mitologic cu specifice simbolice ideea general științifică a circuitului apei în în natură. În creațiile lui Eminescu există numeroase reprezentări simbolice ale apei, de exemplu:

Izvorul- care este locul revenirilor și poate reprezenta un semn al trecerii ireversibile a timpului. Izvorul este unul din simbolurile de baza ale operei marelui poet și este prezent în poezii ca: Dorința, Izvor și rîu, etc.

Lacul- reprezintă liniștea, dar și singurătatea ființei, de exemplu: este prezent în poezia Lacul sau în poezia Lasă-ți lumea… unde acesta reprezintă locul în care singurătatea este accentuată: Iată lacul, luna plină,/ Poleindu-l îl străbate/ El pătruns de-a ei lumină, /Simte-a lui singurătate;

Limanul- reprezintă la Eminescu refugiul pe un tărîm al liniștii și al așezării, pentru el iubirea reprezntînd o cale spre fericirea absolută, care adesea subînțelege evadarea în moarte: Chiar de murim, ajungem limanul fericirii. (În Sarmis);

Luntrea- reprezintă în opera sa un vehicol ce poate transporta în lumea visurilor, de exemplu acest lucru se poate constata în conformitate cu pescarul din poezia Lidia. În poezia Lacul, barca reprezintă împlinirea dorinței, realizarea, etc. Această untre mică din poezia dată este un vehicol care asigură ajungerea la dragostea perfectă.

Marea- reprezintă străinătatea și necunoașterea. Ea este locul necunoscut, locul din care începe întreaga existență. Eminescu a preluat, în episodul Greciei antice, dualismul apei atît în prezent cît și în mentalitatea arhaică: civilizația se ivește din mare și tot în mare dispare.

Fîntîna- reprezintă emoția cauzată de solemnitatea naturii, este prezentă prin intermediul izvorului;

etc.

Elementul acvatic este considerat ca fiind o metaforă a vieții, marea și celelalte simboluri acvafitce se raportează la infinit, la perfecțiune, la istorie, la veșnicie, la moarte, la restrîngere, la dezamăgire, etc.

Aerul- înseamnă viață. El este un alt element de o importanță primordială pentru existență. Acest element este prezent în o mulțime de poezii scrise de Eminescu, de exemplu în Catrene: Tu ești aerul, eu harpa/ Care tremură în vînt. În opera sa sunt prezente diferite elemente ce sugerează aerul, de exemplu:

Fluturele- este simbol al înălțării, al venirii nopții, de exemplu în poezia Zboară-al nopții negru flutur.

Pasărea- în poezia lui Eminescu, de exemplu în Memento Mori, pasărea reprezintă un simbol al Daciei Felix. Ea este un simbol al eliberării și al aspirației; În opera marelui poet se întîlnește și simbolul Păsării Phoenix, de exemplu în Phoenix e o pasăre-n vechime.

Cer- este un simbol adesea întîlnit, reprezentînd trecerea spre altă lume, împlinirea dorințelor, acest simbol se întîlnește în poezii ca: Stele-n cer, Luceafărul, Lacul, La steaua, Mai am un singur dor, Lasă-ți lumea…, Nu mă înțelegi, etc. În poemul Luceafărul cerul sugerează principiul patern: Iar cerul este tatăl meu,/ Și muma mea e marea. În același poem, cerul reprezintă și spațiul sacru care este mai presus de lumea fizică, de corpul ființelor pămîntești vii.

Luna- este un simbol ceresc ce intreține feeria naturii. Ea este considerată un simbol al măsurii timpului. La Eminescu luna este caracterizată ca fiind regina nopții: Prin care trece albă regina nopții moartă (Melancolie). Moarte lunii din poezia dată reprezintă o pustiire generală. Luna este prezentă și în alte opere ca: Lacul, Călin, Scrisoarea I, etc.

Soarele- în poezia Memento mori soarele reprezintă o existență de nereeditat. Întîlnirea soarelui cu luna reprezentînd o armonie visată. Soarele se întîlnește la Eminescu în poezii ca: La mijloc de codru, Freamăt de codru, etc.

Stelele- reprezintă la Eminescu un simbol al înstrăinării, o imagine pierdută, amintirea ei continuînd să colinde universul, de exemplu în poezia La steaua. În poemul Luceafărul, stelele reprezintă dorința de a evada din limitile impuse, tinderea spre absolut și pre o dragoste perfectă. Alte opere unde este prezent acest simbol sunt: Călin, Ce e amorul?,

etc.

Pămîntul- este redat în operele lui Eminescu prin intermediul:

Grădinii- care reprezintă la poetul dat o protecție a raiului ceresc, precum în poemul Dacă treci rîul Selenei…, Fata-n grădina de aur, etc.

Cățelului pămîntului- simbolizează o ipostază a infernului. În poezia Strigoii este prezent acest element mitic: Taci, s-auzi cum latră/ Cățelul pămîntului/ sub crucea de piatră;

Florilor- în opera sa sunt prezende flori de tei, trandafiri roșii, nuferi galbeni, crinul, flori albastre, romanițe, etc. Fiecare are rolul său, de exemplu: crinul la Eminescu reprezintă un decor sacru, el fiind comparat cu urne de argint în poemul Memento mori. Alte poeme în care este prezent simbolul florilor sunt: De-aș avea, Floare albastră, Miradoniz, Lacul- unde nuferii galbeni sugerează despărțirea la fel ca floarea vestejită din poezia Despărțire, rozele sunt prezente în poeme ca: o călătorie în zori, Miradoniz, Cînd crivățul cu iarna, etc. Totalitatea acestor componente au rolul de a colora natura pentru a accentua evocarea dragostei.

Pădurii- care este unul din cele mai importante simboluri la Eminescu, în mijlocul pădurii avînd loc reveriile sublime, de exemplu în poezia Dorința. Mulți arbori, cum ar fi teiul, reprezintă o transă revelatore legată strîns cu visul și moartea, de exemplu în poemul Sarmis, unde acesta devinte un simbol al timpului fericit. Pădurea semnifică amintirea și trecerea ireversibilă a timpului în poezii ca Ce te legeni?…, O rămîi, Fiind baiet păduri cutreieram. Lirica eminesciană evidențiază evident imaginea pădurii, mai ales imaginea codrului. Imaginea dată i s-a înregistrat în suflet încă de cînd era copil.

Etc.

Unii critici consideră că marele Poet Mihai Eminescu nu este un Sfînt de Cer, ci un adevărat Sfînt al pămîntului, de exemplu în poemul Luceafărul nu se găsește sfințenia în cer, ci taina chemării cerului prin intermediul Luceafărului pe pămînt.

Focul- reprezintă emoția puternică, dar și distrugătoare. La Emeniscu focul este prezent în

multe poezii, de exemplu în Luceafărul: Reia-mi al nemuririi nimb/ Și focul din privire, etc. O altă poezie unde este prezent focul este poezia Noaptea… (în această poezie focul reprezintă liniștea și sfîrșitul, este elementul ce asigură trecere în lumea viselor: Noaptea potolit și vînăt arde focul în cămin/… Lumînarea-i stinsă-n casă… somnu-i cald, molatic, lin). Elementul acesta fundamental este redat prin intermediul simbolurilor ca:

Lumina- este considerată matrice a lumii și o întoarcere la începutul tuturor începuturilor, ea este prezentă în poezii ca: La steaua, Catren sau Lacul. În acestea și în multe altele lumina sugerează cunoașterea, începutul, împlinirea, etc. Lumina este un simbol al schimbării. Originea ei se află în stralucirea stelelor și în clarul lunii. Luna din acest punct de vedere poate fi considerată ca avînd trei forme de manifestare, și anume: 1) luna drept un obiect răzleț al cerului; 2) de luna ca o dătătore de reflexe haotice și 3) lumina lunii acompaniate de alte diferite aspecte ale naturii.

Soare- reprezentînd, cum am mai menționat anterior, o existență de nereeditat. Întîlnirea soarelui cu luna reprezentă o armonie visată.

etc.

Eminescu este cu siguranță un poet al naturii și al iubirii. Elementele analizate anterior ne pot ajuta să caracterizăm poezia eminesciană a iubirii și naturii, care reprezintă un salt uluitor pentru dezvoltarea liricii românești, largîndu-i foarte puternic orizontul de manifestare și înstărind-o din toate punctele de vedere existente, începînd de la universul sensibilității și sfîrșind cu glorificarea simbolurilor.

În concluzie, varietatea simbolurilor la Eminescu este una imensă și de o importanță enormă pentru sugerearea mesajului central al poeziei.  În opera sa, starea de spirit a eului liric este redată prin intermediul simbolurilor. Această stare nu este una expusă clar, ci este sugerată. Sugestia este o manieră artistică foarte des întîlnită în creația sa.

Tema generală redată prin intermediul simbolurilor este starea confuză și tinderea spre absolut a poetului într-o societate superficială, lipsită de generozitate, neputincioasă să pătrundă și să evalueze arta adevărată.

Legătura dintre cuvintele cu valoare simboică și elementele prezente în natură este un pocedeu artistic de primă importanță din creația eminesciană. Trăsăturile lucrurilor din sînul naturii redate în lirica eminesciană au au drept scop principal de a ne sugera și accentua stările de spirit ale eului liric.

2.2. Funcțiile și semnificațiile simbolice în lirica lui Eminescu

Diversitatea simbolurilor la Eminescu este una foarte voluminoasă. În opera sa sunt prezente elemente din toate sferele, de exemplu:

2.2.1. Simbolurile de tip romantic

Lista simbolurilor de tip romantic poate fi completată cu dragostea, cu natura și elementele ei, cu spațiul celestru și elementele sale, de exemplu:

Natura este prezentă în cea mai mare parte a liricii lui Eminescu. Peotul acordă o atenție specifică simbolurilor vegetale și celor legate de viețuitoare.

Multitudinea simbolurilor vegetale în poeziile sale au rolul de a întregi considerația că omul își trăiește dragostea prin natură. Ea este mediul în care eul liric atinge apogeul sentimentelor sale.

Pădurea, codru și lunca la Eminescu reprezintă viața și simțirea inensă. Codrul aparte este prezent în repetate rînduri în poezia marelui poet, cu sumedenia elementelor sale: crengi, frunziș, flori, iarbă, pomi. Codrul eminescian reprezintă locul în care eul liric atinge liniștea sa sufletească și absolutul.

Cel mai mare rol pentru redarea mesajului global al poeziilor eminesciene îl are teiul. El este prezent de nenumărate ori în creația sa. El este arborele sub ale cărui ramuri cei doi iubiți se simt mai aproape unul de altul în timp ce de pe ele cad flori și îi acoperă cu un alb covor plăcut mirositor. Mirosul florilor de tei, de la umbra răchitelor mărește fericirea izolată a celor doi indivizi din sînul naturii. Alți arbori, de exemplu plopii, au rolul de a readuce eul liric în mijlocul amintirilor:

Pe lîngă plopii fără soț

Adesea am trecut,

Mă cunoșteau vecinii toți-

Tu nu m-ai cunoscut

(Eminescu, Pe lîngă plopii fără soț…)

Liliacul are rolul de a reda venirea primăverii și a sentimentelor timpurii prin referire la timpul în care înfloresc aceste flori:

A noastre inimi își jurau

Credință pe toți  vecii,

Cînd pe cărări se scuturau

De floare liliecii

(Cînd amintirile…, Eminescu).

Conform mitologiei, liliacul este floarea amintirilor. Ea trezește amintirile demult uitate, amintiri care pot fi retrăite în cele mai mici detalii. Este o floare a misterului iubirii și a sacrificiului propriei persoane în numele celui pe care îl iubești.

În ce privește fauna, în lirica eminesciană dragostea este redată adesea prin intermediul unor păsări, de exemplu prin intermediul lebedei în poezia Lebăda. În poezia dată este descrisă o lebădă ce bate din aripi în timpul împerecherii, acest lucru îl putem constata din versul se leagănă-n dor. Poezia este înfrumusețată și de o rimă și o muzicalitate a versurilor prin care se sugerează o anumită căldură și blîndețe interioară:

Cînd printre valuri ce saltă 
Pe baltă 
În ritm ușor,
Lebăda albă cu-aripele-n vînturi 
În cînturi 
Se leagănă-n dor ,
Aripele-i albe în apa cea caldă
Le scaldă,
Din ele bătînd,
Și-apoi pe luciu, pe unda d-oglinde
Le-ntinde: 
O barcă de vînt.

(Lebăda, de Mihai Eminescu)

Lebăda, în mod general, semnifică visarea, puritatea, emoțiile sau creatrivitatea. Pasărea dată are rolul de a ne aprofunda gîndurile asupra celor mai mari sentimente. Plutirea sa sugerează armonia și echilibrul unei relații statornice.

Simbolul păsărilor este prezent în alte poezii de dragoste ca Între păsări, unde eul liric compară dragostea sa cu dragostea frumoasă a două păsări:

Cum nu suntem două păsări,

Sub o streșină de stuf.

Cioc în cioc să stăm alături

Intr-un cuib numai de puf!

(Între păsări, Eminescu)

În conzluzie, dragostea și natura sunt două dintre temele cele mai principale la Eminescu. În literatura română, el este fară dubii cel mai mare poet al iubirii și cel mai ingenios exprimător al frumuseții naturi. Aceste doua teme mari se află strîns legate împletindu-se reciproc.

2.2.2. Elemente su semnificații simboliste

2.2.2.1. Cromatica

Cromatica are un rol foarte important pentru a reda mesajele principale ale poeziilor. Culorile au semnificația sa.

În cromatica poeziilor lui Eminescu, una dintre cele mai frecvente culori prezente este culoarea neagră, dar putem întîlni și alte culori precum argintiul sau galbenul lunii, roșul și auriul soarelui, argintiul luminii sau portocaliul toamnei, etc. La Bacovia culoarea neagră are un rol semnificativ, simbolizînd moartea și dispariția.

Fiecare culoare are rolul său în dependentă de poezia în care este prezentă., de exemplu argintiul are rolul de a contura mesajul transmis de către florile de tei în poezia Luceafărul:

Miroase florile-argintii
Și cad, o dulce ploaie,
Pe creștetele-a doi copii
Cu plete lungi, bălaie.

(Luceafărul)

Conform Dicționarului de motive și simboluri literare:

Albul semnifica din trecut doliu, era culoarea tristeței, acum însă albul semnifică puritate și curățenie. La Eminescu albul sugerează feericul, candoarea și strălucirea. Alți reprezentanți ai simbolismuli decurg la simbolul culorii albe foarte des, de exemplu albul la Bacovia semnifică nervosa, reveria, dar și sfîrșitul. În poezia Decembrie de George Bacovia albul sugerează indiferența.

Albastrul reprezintă cea mai profundă culoare, este culoarea cerului, a apei, etc. În diferite poezii, de exemplu în Lacul, albastrul este o cale a infinitului prin intermediul căreia realul se transformă în virtual și în imaginar. Albastrul este culoarea care semnifică despărțirea personajului de lumea de dincolo, lume a visurilor împlinite:

Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.

…

Și eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult și parc-aștept
Ea din trestii să răsară
Și să-mi cadă lin pe piept;

(Lacul, de Mihai Eminescu)

Floarea albastră sugerează dorul de dragostea perfectă, tinderea spre absolut, împlinirea și neuitarea. Albastru mai sugerează nostalgia și dorul nemărginit:

Înc-o gură și dispare…
Ca un stîlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!

(Floare albastră, Eminescu)

La Bacovia albastrul de asemenea semnifică dorul și tristețea față de trecut, de exemplu în poezia Ecou de romanță culoarea cerului sugerează nostalgia față de momentele trăite:

S-a dus albastrul cer senin
Și primăvara s-a sfîrșit –
Te-am așteptat în lung suspin,
Tu, n-ai venit!

(Ecou de romanță, de Bacovia)

Verdele reprezintă culoarea naturii, culoarea trăirii intense și a vieții fericite. În cadrul simbolisticii populare culoarea dată înseamnă speranță și dorință. Frunza verde la Eminescu semnifică viața și trecerea ireversivilă a timpului. La Bacovia, însă, verdele este prezent sub un aspect crud și semnifică nevroza și în combinație cu alte culori are adesea efecte halucinante, de exemplu:

Verde crud, verde crud,
Mugur alb și roz și pur
Vis de-albastru și azur
Te mai vad, te mai aud.

(Noapte de primăvară, de Bacovia)

Culoarea neagră reprezintă opusul albului, semnificînd întunecimea gîndurilor, dar și profunzimea sentimentelor și trăirilor, trecerea în lumea viselor, etc. Negrul este și el o culoare de o majoră importanță simbolistică în operele lui Eminescu, de exemplu în poezia Zboar-al nopții negru flutur:

Zboar-al nopții negru flutur
Cu-a lui aripi ostenite,
Pe cînd crengile se scutur
Pe cărări înțelenite.

(Zboar-al nopții negru flutur, de Eminescu)

Strofa dată redă ideea de întunecime, prin descrierea negrului nopții și negrului fluturelui. Fluturele sugerează gingășia, dar el este și un animal prădător indiferent de dimensiunile sale. Negrul reprezintă taina nopții și taina trăirilor fermecate unde lucrurile minuscule au semnificație majoră.

Etc.

2.2.2.2. Sinestezia

Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, sinestezia reprezintă asociația între trăirile de tip diferit care provoacă opinia că sunt unul simbolul celuilalt.

Ion Pachia Tatomirescu definește sinestezia drept o sumedenie de procedee de tip estetico-simbolistice prin intermediul cărora corespondențele se remarcă pe nivelul vocalelor sau consoanelor care se amestecă într-o specifică cromatică-sincretică-semantică, sau una visual senzorială.

Folosirea ecestui element în operele literare este cel mai mare indiciu al apartenenței acestei creații simbolismului. Această procedură de transferare metaforică a elementelor unui simț în limbajul altui simț semnifică o procedură literară întîlnită foarte des în creația simbolistă.

Ea este una din cele mai importante trăsături definitorii ale curentului simbolist, fiind folosită adesea de reprezentanții curentului dat, de exemplu la Bacovia:

De-atîtea nopți aud plouînd, 
Aud materia plîngînd… 
Sînt singur, și mă duce un gînd
Spre locuințele lacustre. 

Și parcă dorm pe scînduri ude, 
În spate mă izbește-un val –
Tresar prin somn și mi se pare
Că n-am tras podul de la mal. 

(Lăcustra de G. Bacovia)

În opera dată poetul recurge la sinestezie pentru a da ploii o semnificație extraordinară și prin intermediul apelării la senzația auditivă o înfățișează ca o putere ce presează asupra simțirilor sale și le aduce într-o profundă stare de tensnsiune.

Arthur Rimbauld a decurs la sinestezie în opera sa Vocalele în care unește sunetele cu anumite culori, oferindu-le în acest mod caracteristici anume:

A negru, E alb, I roșu, U verde, O de-azur,

Latentele origini vi le voi spune toate:

A e corsetul negru de muște-ntărîtate

Ce-nchipuie în jurul cadavrului impur.

(Vocalele de Arthur Rimbauld)

Sunt foarte interesante și corespondențele sau sinesteziile în poezia Eminesciană de exemplu în Memento mori sau în Odă – în metru antic. Poetul este atent la dinamica liricii franceze parnasiene și desigur a celor simboliste, de exemplu în Scrisoarea a III:

Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni,

Orizonu-ntunecîndu-l, vin săgeți de pretutindeni,

Vîjîind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie…

(Scrisoarea a III, Eminescu)

Aici prin intermediul consoanei V se face aluzie la sunetele din natură și se sugerează sentimentul tensionat din poezie.

Drept un alt exemplu asemănător pot servi următoarele versuri dip poemul Luceafărul:

Sub șirul lung de mîndri tei

Ședeau doi tineri singuri.

(Luceafărul, Eminescu)

Repetarea sunetelor Ș și S reprezintă șirul multiplu al formelor lumii, al transformărilor prin care a trecut eroina din poemul dat.

În concluzie, în operele lui Eminescu sinestezia este un element foarte important și foarte des întîlnit.

2.3. Elemente simboliste în textele Luceafărul și Memento mori

Poemul Luceafărul este considerat de majoritatea criticilor literari ca fiind cea mai mare capodoperă a literaturii române.
Luceafarul este o capodoperă filosofică, în care tema dragostei și cea a omului de geniu are o strălucire profundă datorită elementelor simbolistice prezente în ea. Fiecare obiect și fiecare personaj are valori simbolice anume.

Luceafarul este un alt nume al planetei Venus. Încă originea cuvîntului dat semnifică purtător de lumină. Luceafărul simbolizează omul de geniu. Opera dată este unica lucrare din linteratura universală în care aspirația geniului este înfățișată prin intermediul unui astru. Luceafărul simbolizează lumina măreață. El este simbol al destinului genial care se remarcă prin o încercare eșuată de a se elibera prin iubire.

Fata din opera dată reprezintă o ființă bîntuită de mari fascinații astrale care îi oferă nostalgia unei alte condiții ale existenței. Adesea în lucrarea dată se întîlnește dublarea, de exemplu: Ședeau doi tineri singuri, etc. Mihai Cimpoi a menționat că:

Demiurg- reprezintă creatorul universului. El reprezintă puterea divină absolută reprezintînd în poemul Luceafărul creatorul lumii.

Hyperion- apare în lucrarea lui Eminescu drept un cuvînt dintîi născut de către Dumnezeu.

El, fiind îndrăgostit de o simplă pămînteancă, îi cere lui Demiurg dezlegarea nemuririi. Hyperion este o înfățișare a geniului care își coinștetizează condiția. El semnifică veșnicia, acest lucru se poate constata foarte clar din versurile:

Iar tu Hyperion rămîi

Oriunde ai apune.

(Luceafărul, Eminescu)

Rolul său constă în a expune ideea că ființele muritoare nu pot face distincție dintr-un astru sau altul.

Oglinda reprezintă o poartă miraculoasă dintre lumea reală și ce a iluziilor.

Dorul are semnificația construirii și dărîmării ființei, din acest motiv Cătălina este cutreierată de dorința de a rupe cercul strîmb al lumii sale.

Fereastra, conform Doinei Ruști, reprezintă în opera dată un semn al evadării și al chibzuirii. Ea ne înfățișează începutul trăirilor Cătălinei. Fereastra reprezintă trecerea în lumea viselor:

Din umbra falnicilor bolți

Ea pasul și-l îndreaptă

Lingă fereastră, unde-n colț

Luceafărul așteaptă.

(Luceafărul, Eminescu)

Fereastra simbolizează hotarul dintre negrul castel și lumea necunoscută.

Marea reprezintă depărtarea și dorința imensă de a cunoaște absolutul. De la privirea spre mare începe totul:

Privea în zare cum pe mări
Răsare și străluce,
Pe mișcătoarele cărări
Corăbii negre duce.

(Luceafărul, Eminescu)

Memento mori este o altă operă în care valoarea elementelor simbolice este una semnificativă pentru redarea mesajului central. Tema centrală este fortuna labilis. Această temă o putem întîlni și la Bacovia, de exemplu în poezia Plumb care poate fi considerată ca fiind o produndă meditație pe tema fortuna labilis.

În opera dată sunt prezente multe imagini care sugerează indirect o idee, de exemplu argintul reprezintă un simbol lunar, prin intermediul sugestiilor sale la apa înghețată și metalul magic. Poemul eminescian Memento Mori descrie o lume artificială, o lume în care arginul lunii anunță intrarea în alt timp- timpul Daciei fericite. Argintul se reflectă în toate elementele naturii din jurul Dochiei (care este caracterizată drept fiind blondă, cu brațele de argint). Sub măreția argintului lunii are loc metamorfozarea spațiului în întregime, el este luminat de dungi de argint și configurat de sălcii de argint, de rîuri argintoase, etc. Simbolul culorii argintii este prezent și în opera simboliștilor ca Macedonski. În opera sa Noaptea de mai de Macedonski argintul lunii care înconjoară izvorul semnifică trecerea ireversivilă a timpului și marele sfîrșit.

Dochia la rîndul ei are semnificația spiritului binecuvîntat și apărind în intermediul unui peisaj feeric semnifică îmblînzirea și se identifică cu luna închisă în mănăstirea din muntele sacru.

Doina Ruști menționeză că oglinda de aur din poemul Memento Mori reprezintă viitorul, deoarece magul egiptean îl citește în ea. Oglinda neagră a magului călător în stele semnifică regăsirea și dublarea. La Macedonski în Rondelul oglindei aceasta semnifică lumea paralelă în care uitarea și pacea predomină:

Din al oglindei luciu rece
De apă-adîncă, — se desface
O liniște de dulce pace,
Ce-ntregul suflet mi-l petrece.

(Rondelul oglindei, Macedonski)

La Macedonski ea de asemenea semnifică o altă lume, o lume în care dorul vieții se sfîrșește, iar aspirația spre viu seacă.

Valoarea simbolurilor în această lucrare este cu siguranță una imensă, chiar și castelul reprezintă un edificiu simbolic, după ale cărui poartă imensă secolii se torc, iar cheile de aur reprezintă codificarea și vraja vorbelor poetice.

Concuzii și recomadări:

În concluzie, putem constata că Eminescu este cu siguranță cel mai mare poet al neamului nostru, ridicînd lirica românească la nivelul literaturii mondiale. Numeroase studii îl caracterizează pe Eminescu ca fiind cel mai mare romantic al literaturii române și ca fiind ultimul mare romantic european. Lucrările sale încorporează o sumedenie de trăsături specifice romantismului, dar elementele romantice din lirica eminesciană sunt adesea într-o combinarea cu diferite elemente simbolice care au un rol esențial în transmiterea mesajului global al poeziei.

Se consideră că precursorul simbolismului românesc este Alexandru Macedonski prin intermediul operelor sale lirice, dar și a celor teoretice. Este specificat faptul că alți reprezentanți ai simbolismului românesc sunt considerați Ștefan Petică, George Bacovia și Ion Minulescu.

Criticii literari consideră că cele dintîi idei care prefigurează curentul literar simbolismul în literatura română și care tind să-l teoretizeze își fac apariția concomitent cu lucrările lui Macedonski și sunt oferite spre citire prin intermediul revistei poetului, Literatorul. În anul 1880 în revista dată sunt înfățișate diferite puncte de vedere simbolistice.

Totuși, există cercetători, de exemplu Mihai Cimpoi, care în lucrarea Mihai Eminescu, Dicționar Enciclopedic menționează că apartenența lui Eminescu la un simbolism prematur este posibilă și dă exemple de studii referitoare la această temă.

Eminescu poate fi considerat precursorul simbolismului românesc prin intermediul unor poezii ca Dintre sute de catarge sau Melancolie. Opera sa este una plină de aluzii și de alte elemente simbolice ca sinestezia fără de care farmecul versurilor sale ar pierde din valoare.

Drept recomandări putem nota că opera eminesciană trebuie studiată nu doar din perspectivă romantică, ci pentru o înțelegere profundă este necesară analiza semnificațiilor diferitor elemente simbolice din lucrările marelui scriitor.

Bibliografie:

Mihai T., Romantismul, Revista online Literatura română, poezia și dramaturgia pentru elevii de liceu, Octombrie 29, 2007;

http://dexonline.ro/

The Free Encyclopaedia Wikipedia

Dicționar de motive și simboluri literate, Editura Litera, 2006;

Marius Chivu, Paul Cornea – Autorul romantismului românesc, Revista România Literară, 2004;

Paul Cornea, Originile romantismului românesc, Editura Cartea Românească, 2008;

Ion Pachia Tatomirescu, Dicționar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicației, Editura AETHICUS, Timișoara, 2003;

Alexandru Crișan, Limba și literatura română. Manual pentru Clasa a XI-a, Editura HUMANITAS EDUCATIONAL, 2003;

ROMANTISMUL, http://www.scritub.com/

Originile romantismului, Revista Istoria artei și nu numai, blogspot.com, 2009;

Romantismul, reverie și simțire, revista online eCursuri

http://articole.famouswhy.ro/teme_și_motive_în_poezia_romantică_eminesciană/

http://www.autorii.com/scriitori/sinteze-literare/folclorul-și-literatura-română-din-perioada-romantică.php

Poezia românească în epoca romantică, Biblioteca virtuală românească biblior.net;

http://www.scritub.com/literatura-româna/Teme-și-motive-romantice-din-l1551417110.php

http://www.scritub.com/literatura-română/Tema-și-motivul-literar155541614.php

http://www.autorii.com/scriitori/mihai-eminescu/eminescu-în-cadrul-romantismului-european.php

Mihai Eminescu – cel mai de seamă reprezentant al romantismului românesc, Literatura, http://parfumulteilor.blogspot.com/ ,16 august 2010;

Mihai Iovanel, Un articol vintage despre Eminescu, revista online revistacultura.ro/blog/ ianuarie 2014;

Eminescu și romantismul german, Editura Eminescu, București, 1986;

Ramona Lengyel, Mihai Eminescu, cel mai mare poet din istoria țării noastre, revista Informații prețioase, 2012;

Alexandru Husar, Visul lui Eminescu, Revista română, iunie 2005;

Daniela Zaharia, Cezar Zaharia, Dicționar de terminologie literară, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2006;

Mihai Cimpoi, Mihai Eminescu, Dicționar Enciclopedic, Editura Gunivas, 2012, Chișinău, 584 p.

Doina Ruști, Dicționar de teme și simboluri din literatura română, Editura Univers Enciclopedic, București, 2002, 386 p.

Michael Ferber, Dicționar de simboluri literare, Editura Cartier, CEU, Chișinău, 2001, 352 p.

Mihaela Cazacu, Apa- semnificant poetic, Revista română nr.4 (58), 2009, p. 18;

 Ion Pachia Tatomirescu, Dicționar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicației…, Timișoara, Editura Aethicus, 2003, p. 400

Natura eminesciană în revista online http://www.naturalist.ro/arta-și-cultura/natura-eminesciană-1/

Arthur Suciu, Lebăda, o capodoperă (aproape) necunoscută în http://eminescu-mon-amour.blogspot.com/2008/10/lebada-o-capodoperă-aproape-necunoscută.html

Lebăda, simbol și semnificație spirituală, diane.ro

DECLARAȚIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII

Subsemnata, Creșciuc Cristina, studentă în anul doi în cadrul Universității Academiei de Științe a Moldovei, specialitatea Limba și literatura română, limba engleză, grupa L21, declar pe propria răspundere că teza de an pe tema Eminescu între romantism și simbolism a fost elaborată de mine li nu a mai fost prezentată niciodată la o altă facultate/la un alt program de licență sau la o instituțe de învățămînt superior din țară sau din străinătate.

De asemenea, declar că sursele utilizate în teză, inclusiv cele din Internet, sunt indicate cu respectarea regulilor de evitare a plagiatului:

fragmentele de text sunt introduse în tocmai și sunt scrise în ghilimele, deținînd referința precisă a suresei;

redarea/reformularea în cuvinte proprii a textelor altor autori conține referința precisă;

rezumarea altor autori conține referința precisă a originalului.

_______________

Nume, prenume

________________

Semnătura

____________

Data