Metodica Predarii Substantivului la Clasele I Iv

MOTIVAȚIA LUCRĂRII

Limba română constituie principalul obiect de studiu în procesul de învățământ. Studiul limbii române are o însemnătate cu totul deosebită în formarea multilaterală a elevilor.

Fără însușirea corespunzătoare a limbii române nu poate fi concepută evoluția intelectuală viitoare a școlarilor, pregătirea lor corespunzătoare la celelalte obiecte de învățământ.

În ciclul primar importanța limbii române, ca disciplină școlară, capătă dimensiuni noi, determinate de faptul că această disciplină urmărește atât cultivarea limbajului oral și scris al elevilor, cunoașterea și folosirea corectă a limbii cât și învățarea unor tehnici sau instrumente ale muncii intelectuale care asigură dezvoltarea și perfecționarea limbajului precum și succesul în întreaga evoluție viitoare.

Dezvoltarea capacității de exprimare corectă, oral și scris, implică în mod necesar cunoașterea fundamentelor teoretice, de ordin lingvistic, pe care se bazează construcția comunicării, înseși competențele de comunicare. Studiul elementelor de construcție a comunicării urmărește fundamentarea științifică a exprimării corecte a elevilor în limba română.

Însușirea noțiunilor gramaticale de către elevi reprezintă un proces complex. Spre deosebire de noțiunile din alte domenii ale realității, noțiunile gramaticale au un specific aparte, care determină și anumite particularități ale procesului de formare a lor. Operațiile de gândire care sunt implicate în procesul formării noțiunilor gramaticale: analiza, sinteza, comparația, abstractizarea, generalizarea au și ele un specific deosebit.

Obișnuirea elevilor cu aplicarea teoriei gramaticale în practica exprimării se realizează treptat prin exerciții zilnice de limbă. Pentru aceasta este necesară cultivarea la elevi a unei atitudini conștiente față de fiecare regulă și definiție învățată, făcându-i conștienți de valoarea practică a acestora.

Scopul urmărit în lucrarea de față este, pe de-o parte asigurarea corelației permanente între noțiunile teoretice, însușite în cadrul orelor de limba română, și exemplele practice, iar pe de altă parte, realizarea cerinței didacticii moderne care preconizează participarea activă și directă a elevului explicarea și înțelegerea faptelor gramaticale.

Prin predarea noțiunilor gramaticale despre substantiv, învățătorul urmărește să implementeze în mintea elevilor importanța acestuia pentru comunicarea ideilor precum și formarea priceperii și a deprinderii de a-l folosi în vederea formării unei exprimări expresive, corecte.

CAPITOLUL I

SUBSTANTIVUL – PREZENTARE GENERALĂ

Substantivul este o clasă lexico-gramaticală deschisă1 , ce reprezintă aproximativ 50% din totalitatea cuvintelor limbii române, fiind alături de verb, o clasă fundamentală, implicată în definirea celorlalte clase lexico-gramaticale. Prezintă următoarele trăsături definitorii:

Morfologic, prezintă gen fix și flexiune în raport cu numărul, cu cazul și cu categoria determinării;

Sintactic, poate forma împreună cu verbul nucleul unui enunț și este centrul grupului nominal, selectând adjuncții, între care specifici sunt determinați. Substantivul participă la raporturi sintactice de coordonare și de echivalență, apozitive, în diverse situații sintactice: Îi plac merele și perele, Cumpără mașina sau vila, Cartea este utilă studenților; Am cumpărat un gem de fructe, adică de cireșe etc.;

Semantico-pragmatic, se caracterizează prin modul specific în care își asociază referentul, numai în combinație cu un determinant; substantivul poate denumi clase de obiecte în sens larg: ființe (elev), lucruri (carte), fenomene ale naturii (zăpadă), acțiuni (plecare), stări sufletești (bucurie), însușiri (bunătate), relații (rudenie). Substantivele comune desemnează obiecte de același fel, neindividualizate (băiat, sat), în timp ce substantivele proprii desemnează obiecte unice (Valeria, Pitești, Canada).

Formele substantivului variază după categoriile gramaticale de număr, caz și determinare. Pentru substantiv, genul nu este un criteriu de flexiune, ci o trăsătură inerentă fixă, în funcție de care categoriile flexiunii se manifestă în mod specific.

În funcție de genul, numărul și cazul substantivului, sunt selectate, prin acord gramatical, formele adjuncților adjectivali, în grupul nominal (fată isteață f. sg. N-Ac). În funcție de genul și numărul substantivului, sunt selectate, prin acord, formele numelui predicativ adjectival (mărgelele sunt interesante f. pl.), iar prin relație anaforică, formele substantivelor – pronume, numerale (Cumpără baloane, câteva verzi și două roșii).

În cadrul genului se realizează exprimarea categoriilor flexionare de număr, de caz și de determinare. Flexiunea substantivului se realizează sintetic, prin desinențe, prin articol definit, precum și prin alternanțe fonetice care modifică radicalul substantivului. Categoriile gramaticale se exprimă analitic, prin prepoziții, prin articol nedefinit sau prin mărcile de caz proclitice lui și al.

Vezi Gramatica limbii române, Editura Academiei Române, 2005, p. 61

Flexiunea substantivului se caracterizează prin numeroase omonimii (N= Ac, G= D; N= Ac = G = D).

Substantivul, centru al grupului nominal, se asociază cu adjuncți specifici-determinanți (această studentă), adjuncți genitivali (cartea studentei) și cu adjuncți nespecifici-adjectivali (sat nou), prepoziționali (ceai de tei), verbali (vagon de dormit, coșuri fumegând) sau prepoziționali (fata pe care o iubesc, satul unde locuiesc).

Substantivul poate fi dependent sintactic de verb (Scrie tema), de adjectiv (necesară omului), de o interjecție (Iată camera!) sau de un alt substantiv (studenții facultății).

Diferitele funcții sintactice ale substantivului în enunț se exprimă prin forma sa cauzală, marcată sintetic ( prin desinențe, prin articole enclitice) sau analitic (prin prepoziții și prin alte mărci), prin acordul predicatului cu subiectul și prin topică.

Din punct de vedere semantic, substantivele se pot grupa în mai multe categorii, care se deosebesc și morfosintactic.

Unele substantive manifestă, în comparație cu substantivele comune propriu-zise, un comportament gramatical de tip special, care se corelează cu particularitățile lor semantice, implicit cu anumite proprietăți ale referințelor.

Într-o situație comună se află substantivele propriu-zise nume de obiecte concrete „discrete” (sau individuale). Acestea sunt numărabile, comparabile cu opoziția gramaticală de număr singular / plural (bancă – bănci). Categoria nonnumărabilă este favorizată de anumite conținuturi semantice, unele substantive nonnumărabile fiind concrete ( și anume substantivele masive1 – fasole, nisip, pietriș, lapte, câlți), iar altele abstracte (curaj, ură, dârzenie, îndrăzneală).

Referitor la flexiunea după număr, un anumit specific au și substantivele colective, a căror referință este de tip cumulativ (detașament, echipă, stol, buchet).

1. Vezi Gramatica limbii române, Editura Academiei Române, 2005, p. 61

Clasificarea substantivelor

Clasificarea substantivelor se poate face din mai multe puncte de vedere:

1. Având în vedere tipurile paradigmatice distingem trei categorii de substantive:

a) Substantive cu două forme flexionare. În această categorie intră majoritatea substantivelor, repartizate pe genuri în felul următor:

Substantivele masculine și neutre au o formă la singular (la toate cazurile) și altă formă la plural (la toate cazurile: băiat – băieți, tablou – tablouri;

Femininele au cele două forme distribuite astfel: una la nominativ – acuzativ singular (fată) și alta la genitiv – dativ singular și la toate cazurile numărului plural (fete).

b) Substantivele cu trei forme flexionare. Aceasta este o categorie care cuprinde un număr limitata de substantive cu pluralul în –uri, exprimând, de regulă, colectivități: blănuri, lipsuri, treburi, verdețuri, vremuri. Așa se explică apariția desinenței –uri, specifică neutrelor, la substantivele feminine1. Aceste substantive prezintă o formă la nominativ-acuzativ singular (blană), altă formă la genitiv-dativ singular ( blăni) și altă formă la plural (blănuri ).

c) Substantive cu o singură formă flexionară (invariabile) și această categorie de substantive este limitată numeric și cuprinde:

Substantive masculine: arici, crai, gutui, ochi, pui, unchi etc.;

substantive feminine terminate în –toare (muncitoare, bobinatoare, filatoare, țesătoare) și zile săptămânii mai puțin sâmbătă și duminică;

Substantive neutre: nume, prenume, supranume, pântece, pronume.

2. După structură distingem: substantive simple, compuse și locuțiuni substantivale.

Substantivele compuse rezultă din combinarea a două substantive (aflate în diferite raporturi) sau din combinarea unui substantiv cu un adjectiv sau cu un verb:

Substantive în nominativ + substantiv în nominativ: câine-lup, inginer-șef, vagon-cisternă,, zi-muncă, locotenent-colonel etc.

Substantiv în nominativ + substantiv în genitiv: ardeiul-broaștei, floarea-soarelui, traista-ciobanului, laptele-cucului etc. ;

Substantiv în nominativ + substantiv în acuzativ: viță-de-vie, floare-de-colț, cal-de-mare;

1. Vezi Grigore Brâncuș, Manuela Saramandu, Gramatica limbii române. Morfologia, p. 17.

Substantive compuse prin contopire: Câmpulung, untdelemn, fărădelege, bunăvoință,

bunăstare;

Substantive compuse combinate cu un verb: gură-cască, linge-blide.

Nu trebuie neglijat faptul că și substantivele proprii pot avea compuse, formate după aceleași tipare. Sunt incluse aici:

Nume de localități și alte toponime (Roșiorii de Vede, Valea Mare, Izvoru de Sus, Baia de Fier, Copacul cu Icoana, Cluj-Napoca, Mozăceni Deal) etc.;

Antroponime (Ștefan cel Mare, Maria-Mihaela, Aurelia-Mădălina, Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara) etc.;

Evenimente istorice, organizații, instituții, titluri de opere (Unirea Principatelor, Ministrul Agriculturii, Facultatea de Științe ale Educației, Sârmanul Dionis, Mitrea Cocor) etc.;

Locuțiunile substantivale sunt grupuri de cuvinte cu sens unitar și comportament morfologic de substantive. Spre deosibire de substantivele compuse, substantivele care intră în structura unei locuțiuni își pierd individualitatea semantică. Exemple: foc de paie, aprinderea de plămâni, rău de mare, nod în papură, aducere-aminte, băgare de seamă, ținere de minte, băgător de seamă, părere de rău, punere la cale. Majoritatea locuțiunilor substantivale sunt corelate cu locuțiuni verbale, ele provenind din conversiunea lor.

Nominalizarea (substantivizarea) locuțiunilor verbale se realizează prin substantivizarea verbului din structură, de regulă ca infinitiv lung (aducere, tragere) dar și ca formație de alt tip (băgător, derivat sufixal). Celelalte componente ale locuțiunilor de acest fel se leagă de substantivul verbal, de obicei, prin prepoziția de, marcă a relației sintactice atributive. Aceste grupuri substantivale au un grad mai mic de sudură a elementelor decât cele verbale inițiale, fiind parțial analizabile sintactice ca grupuri nominale.

Substantivul-centru al locuțiunii substantivale este compatibil cu mărcile flexionare de tip substantival și cu articolul enclitic: păreri / părerea de rău.

Locuțiunile substantivale provenite din conversiunea unor grupări ce includ pronume sunt mai rare: un / o nu știu cine, un te miri ce. Aceste locuțiuni sunt incomparabile cu desinențele substantivale și cu articolul enclitic. Se combină cu articolul nehotărât în forma sa de singular.

3. După conținutul exprimat, substantivele se clasifică în comune și proprii.

Substantivele comune integrează un obiect într-o categorie de obiecte asemănătoare, în timp ce substantivele proprii individualizează un obiect față de categoria în care acesta este cuprins. Cele două categorii de substantive se deosebesc și prin comportamentul flexionar. Astfel, substantivele proprii prezintă următoarele caracteristici:

Nu flexionează după număr. Ele au formă de singular sau de plural;

Nu permit o articulare reală. Unele sunt întotdeauna articulate (Maria, Craiova, Corina, Mangalia), altele sunt numai nearticulate (Ștefan, Ion, Buzău, Iași);

Nu tolerează alternanțele fonetice;

Folosesc articolul definit proclitic la genitiv-dativ singular: lui Ion, lui Carmen, lui Gelu (pentru toate substantivele masculine și pentru cele feminine terminate în altă vocală decât a, precum și feminine terminate în consoană).

CLASE SEMANTICO-GRAMATICALE

DE SUBSTANTIVE

Substantivele comune

Se subîmpart în: concrete, care pot fi animate (fată) sau inanimate (școală), numărabile ( discrete), substantive abstracte (non) numărabile, substantive masive (nume de materii), substantive colective, substantive „verbale” și „adjectivale”.

În cadrul substantivelor concrete distingem: substantive heteronime, substantive mobile, substantive epicene.

Substantivele heteronime sunt cuvinte diferite (unul masculin, altul feminin) care redau cele două sexe corespunzătoare: bărbat-femeie, moș-babă, frate-soră, unchi-mătușă, oaie-berbec, capră-țap, cocoș-găină).

Substantivele mobile sunt substantive care redau cele două sexe prin derivare cu sufixe moționale. De cele mai multe ori, prin moțiune, se formează substantive feminine de la substantive masculine, cu sufixele:

-ă: elev-elevă, coleg-colegă, student-studentă;

-că: român-româncă, italian-italiancă;

-iță: doctor-doctoriță, pictor-pictoriță;

-esă: negru-negresă, prinț-prințesă;

-ină: rege-regină, țar-țarină;

-easă: croitor-croitoreasă, bucătar-bucătăreasă;

-oaică: leu-leoaică, arab-arăboaică.

Mai rar se formează substantive masculine de la cele feminine, cu sufixele:

-oi: rață-rățoi, vulpe-vulpoi;

-an: curcă-curcan, gâscă-gâscan.

Substantivele epicene sunt substantive (nume de viețuitoare și profesii) care, indiferent de genul gramatical, desemnează ambele sexe.

a) se folosesc numai cu forma de masculin (nume de viețuitoare): elefant, fluture, papagal, șarpe, țânțar etc.; nume de profesii1: arbitru, arhivar, căpitan, consul, gardian, geamgiu, pilot, rector etc.;

1. Vezi Constantin Țibrian, Rostiri neliterare în limba română actuală, Editura Universității din Pitești, 2005, p.10-11.

b) se folosesc numai cu forma de feminin (nume de viețuitoare): cămilă, girafă, lăcustă, muscă, prepeliță, potârniche, veveriță etc.

Substantivele concrete denumesc, prin intermediul noțiunii, clase de obiecte considerate global, la nivel conceptual, dar în același timp delimitabile, în substanțialitatea lor fixată în forme sensibile și, cele mai multe, reprezentabile în mod direct, în conștiința subiectului vorbitor, cel mai adesea, prin imaginea unui obiect individual1: munte, corabie, copil, floare, pește, dar și în afara acestui tip de reprezentare: sare, făină, unt etc.

Substantivele abstracte

Substantivele numite abstracte sunt o subclasă de substantive, care se opun în general substantivelor concrete, delimitarea dintre ele nefiind absolută.

Substantivele abstracte sunt definite prin aceea că denumesc entități abstracte, neperceptibile senzorial. Substantivul abstract, spre deosebire de cel concret, nu poate fi asociat referențial (extensional) cu un obiect material. Referenții substantivelor abstracte sunt însușiri (bunătate, frumusețe), stări (atenție, calm), relații (posesie, vecinătate) și / sau atitudini (prietenie), acțiuni și ocupații (plecare, mers, navigație), domenii ale vieții sociale (politică), discipline științifice (fizică, matematică), noțiuni (categorii) ale domeniilor teoretice (adevăr, cauzalitate, dreptate).

Referentul substantivului concret este un obiect material, perceptibil senzorial (casă denumește un obiect concret, ale cărui trăsături caracteristice se regăsesc în conceptul „casă” – Casa lui se află în Pitești).

Substantivele abstracte sunt, în general, defective de număr. În raport cu categoria de număr, unele substantive abstracte sunt nonnumărabile în toate utilizările lor (calm, curaj, fidelitate, importanță, pică). Altele sunt nonnumărabile atunci când sunt intensional și extensional2 abstracte, dar devin numărabile când interpretarea este situațional extensională (aptitudine, condiție, părere, politică, tristețe – politică monetară / politici monetare, părere diferită / păreri diferite etc.).

Substantivele abstracte nonnumărabile au caracteristici gramaticale care le deosebesc de substantivele concrete numărabile și anume:

• sunt defective de plural (calm, curaj, ură);

Vezi Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Iași, 1997, p.39

Vezi Gramatica limbii române, vol. I, 2005, p.103.

• admit cuantificarea nedefinită, realizată prin determinative de tipul atât(a), cât (oricât, câtva), destul, mult, puțin: atâta curaj, câtă ură, destul calm;

• cuantificarea negativă se realizează prin niciun, (nicio), câtuși de puțin(ă): niciun curaj, câtuși de puțină importanță;

• nu admit cuantificarea prin numerale cardinale și nici prin adjective nehotărâte cu valoare distributivă, de felul fiecare curaj, oricare fidelitate. Permit însă asocierea cu un adjectiv nehotărât, cum este orice, care exprimă generalitatea și varietatea calitativă, implicând interpretarea generică a substantivului abstract sau interpretarea lui prin referire la diverse actualizări ale conceptului pe care le exprimă: orice curaj, orice fidelitate, orice importanță;

• când se combină cu un articol nehotărât (un, o), articolul nu are însă rol de individualizare în aceste situații. Acesta poate fi cerut de un determinativ (un mare curaj, o importanță exagerată).

Substantivele abstracte numărabile se aseamănă cu substantivele concrete numărabile, în sensul că:

• realizează opoziția de număr singular / plural: condiție / condiții, părere / păreri, bunătate / bunătăți „mâncare foarte bună”, realitate / realități, activitate / activități. Opoziția de număr este mai frecventă la substantivele abstracte cu sens negativ, îndeosebi la formațiile cu prefix negativ. Unele dintre acestea au antonime defective de plural (discordie / discordii – concordie; infidelitate / infidelități – fidelitate). În alte cazuri termenul cu sens pozitiv are flexiune completă după număr, iar antonimul negativ e defectiv de plural (activitate / activități – inactivitate, aptitudine / aptitudini – inaptitudine, interes / interese – dezinterese, realitate / realități – irealitate );

• unele admit cuantificarea prin determinative de tipul atât(a), cât (oricât, câtva), destul, mult, puțin, numai la plural (atâtea, câte, destule condiții);

• cuantificarea negativă se realizează prin niciun, (nicio), câtuși de puțin(ă). Anumite substantive abstracte numărabile admit la singular și construcția cu adverbele deloc, defel sau cu gruparea câtuși de puțin(ă), ca și abstractele nonnumărabile. Nu este nicio discordie, Nu este deloc / câtuși de puțin(ă) discordie. Celelalte apar în aceste construcții numai cu forma de plural (Nu admite nicio părere, Nu admite deloc păreri);

• admit, ca și substantivele concrete numărabile, cuantificarea prin numerale cardinale și prin adjective nehotărâte cu valoare distributivă: două păreri, fiecare / oricare părere.

După câte se poate observa, caracterul abstract se manifestă în grade diferite. Abstractele numărabile sunt mai apropiate de substantivele concrete decât abstractele nonnumărabile.

Substantivele masive1

Aceste substantive constituie o subclasă semantică de substantive comune care desemnează materia nediferențiată, materia care nu poate fi împărțită în entități discrete: apă, nisip, pietriș.

Două caracteristici sunt esențiale în definirea semantică a masivelor, și anume aspectul continuu și omogenitatea.

Trăsătura continuu privește nu numai masivele, ci și substantivele – abstracte și are ca reflexe în plan morfologic trăsătura „nonnumărabil”, comună celor două tipuri de substantive. Spre deosebire de substantivele numărabile, al căror referent poate fi o unitate discretă a clasei, masivele și abstractele au nevoie de un suport, de o măsură sau de o raportare la altă entitate pentru delimitarea referentului, care are o reprezentare continuă: o sticlă de ulei, un kilogram de carne, fericirea Anei.

Caracterul omogen rezultă din faptul că subansamblul, partea, păstrează calitatea întregului (o parte din alamă este tot alamă, în timp ce o parte din om nu mai este om).

Având în vedere criteriul semantic, subclasa substantivelor masive cuprinde, atât cele care denumesc materia propriu-zisă, înregistrate în gramatica tradițională ca substantive „nume de materie”, cât și pe cele care indică obiecte inițial discrete, dar care au suferit un proces de masificare. De exemplu, dacă comparăm enunțurile Am cumpărat un pește și Am cumpărat(niște) pește, se constată că substantivul pește are ca referent în primul enunț un „obiect”, concret, izolat, pe când în a doua construcție, același substantiv se comportă la fel ca substantivele nume de materie, desemnând masa, nu obiectul. Interpretarea substantivului pește ca masiv se explică prin polisemia cuvântului, contextului revenindu-i rolul de dezambiguizare a sensurilor.

Așadar, se poate observa că apartenența la clasa masivelor este atestată la două niveluri: la nivelul lexical, unde trăsătura [ + Masiv] a substantivului este intrinsecă, și la nivelul sintagmei nominale, unde caracterul „masiv” este marcat de un determinativ cantitativ de tipul mult, puțin, niște.

Din punctul de vedere al particularităților semantice, continuitatea și omogenitatea au relevanță în plan morfologic și sintactic.

Substantivele masive sunt substantive nonnumărabile, defective de număr, cu formă unică de singular (apă, vin) sau de plural (câlți, icre, zahăr, tăiței).

1 Vezi Gramatica limbii române, Editura Academiei Române, vol. I, Cuvântul, 2005, p. 106

De multe ori se înregistrează treceri frecvente ale masivelor spre nonmasive, fapt ce implică anumite modificări semantice și morfosintactice. Astfel, unele forme nou create de plural, mai ales în -uri, desemnează „sorturi de materie” (uleiuri, vinuri).

Având în vedere genul, substantivele masive pot fi atât masculine (câlți, tăieței), cât și feminine (brânză, fasole, mazăre, secară).

In privința cazului și a determinării comportamentul masivelor diferă, după cum sunt substantive cu formă numai de plural sau cu formă numai de plural sau cu formă numai de singular. Atunci când substantivele, care se folosesc numai la plural, cu funcția de subiect, în nominativ, sau de complement direct, în acuzativ, se realizează toate cele trei situații de determinare: nedeterminat, determinat hotărât, determinat nehotărât: În frigider sunt icre / icrele, niște icre.

Cuantificarea (asocierea) prezintă în cazul masivelor, anumite particularități.

Asocierea cu un numeral nu se poate realiza, deoarece prezența unui numeral pe lângă un substantiv masiv implică trecerea acestuia în clasa substantivelor numărabile, trecere însoțită de modificări de sens (ex.: două vinuri „două porții de vin”.

Dintre cuantificatorii nedefiniți care se pot asocia masivelor se distinge niște, cu valoare partitivă, însoțind atât un substantiv cu formă numai de plural (niște icre), cât și un substantiv cu formă numai de singular (niște pietriș).

Alți cuantificatori acceptați de substantivele masive sunt ceva, mult, puțin, destul (ceva, mult, puțin, destul, nisip, pietriș, ciment).

Cu rol de cuantificatori sunt folosite și unele substantive care evocă forma de prezentare curentă a materiei, în construcții precum: un triunghi de brânză, un cub de gheață, un pătrat de ciocolată.

Cantitatea aproximativă poate fi exprimată prin asocierea masivelor cu substantive care capătă o valoare expresivă, evocatoare, în construcții precum: o mână de făină, un praf de sare, un vârf de cuțit de piper1.

Există și construcții, folosite cu sens conotativ, care capătă o valoare hiperbolică: un râu de sânge, un nor de fum, un munte de pietriș.

Sunt și construcții care indică o cuantificare definită a masivelor cu ajutorul unor nume de unități de măsură (un kilogram de unt, un litru de vin, un calup de brânză, o halbă de bere).

1 Vezi Gramatica limbii române, p. 108

Substantive colective

Ele reprezintă o subclasă de substantive care se caracterizează semantic prin referirea la o entitate prezentată ca ansamblu de unități. De exemplu, o pădure este o astfel de entitate compusă din părți distincte, decompozabile până la individ – un copac. Aceste părți ale pădurii, deși autonome și eterogene față de întregul pe care îl reprezintă, sunt omogene între ele, ceea ce permite substantivelor colective de a exprima, la singular, un ansamblu.

Elementele componente ale entității colective sunt autonome și reuniunea lor nu implică o unitate cu formă sau structură fixă: mai mulți arbori formează o pădure sau o livadă.

Substantivele colective se caracterizează și prin proprietatea de subansamblu: o armată se poate împărți în mai multe armate (cavalerie, infanterie, artilerie etc.), susceptibile, la rândul lor, de a se diviza (divizie, regiment, batalion, pluton). Entitățile rezultate sunt mai mici decât întregul, de aceeași natură. Diviziunea nu este infinită: ultima parte dintr-un buchet este o floare, iar dintr-o armată – un soldat, deci o unitate individuală. Posibilitatea de a descompune o entitate colectivă și de a obține o entitate individuală distinge încă o dată substantivele colective de cele masive, caracterizate prin omogenitate distributivă (ultima parte din apă este tot apă).

Având în vedere criteriul semantic, pot fi identificate mai multe tipuri de substantive colective.

Din punctul de vedere al entităților denotate, substantivele colective se pot repartiza în trei clase lexicale:

• substantive al căror sens specifică natura membrilor ansamblului: familie, popor, buchet, flotă, juriu, armată, cler, barou, harem, cireadă, brădet etc.;

• substantive al căror sens specifică numărul membrilor ansamblului: duzină, pereche, divizie, triumvirat etc.;

• substantive care nu precizează nici numărul, nici membrii ansamblului și care au nevoie de un determinativ care să specifice componența acestuia: clasă (de elevi, de adjective), grup (de oameni, de case), grămadă, mulțime, ansamblu, colectiv, droaie, serie.

În funcție de trăsătura semantică [+ Animat], substantivele colective pot fi nonanimate (stivă), animate nonumane (cireadă, haită, roi), umane (clan, dinastie, ligă, trib) sau insensibile la acest parametru clasificator (pâlc de stejari / oameni, droaie de fluturi / copii).

Asocierea cu determinativul indicând componența ansamblului poate da naștere unor structuri fixe: ciorchine de struguri, stol de păsări, cartuș de țigări, banc de pești, cireadă de vite, haită de lupi, roi de insecte, mușuroi de furnici, hoardă de tătari etc., în care substantivele colective se specializează semantic după natura entității calificate.

Din punct de vedere morfologic, substantivele colective prezintă trăsături comune cu substantivele individuale și cu cele masive.

Referitor la structura morfologică, unele substantive colective, sunt formații intrinsec colective, neanalizabile, simple: armată, grup, mușuroi, stivă etc., iar altele sunt derivate, analizabile, valoarea colectivă fiind efectul adăugării unui sufix colectiv la o bază individuală: brădet, tineret, mulțime, studențime, adunătură, argintărie, sticlărie, tufiș, zmeuriș.

Raportate la gen, substantivele colective pot fi de genul feminin (hoardă, haită, trupă, colecție, caravană, gardă) sau neutru (grup, mușuroi, clan trib, roi).

Ele pot avea și număr, deși denotă indivizi constituiți într-un ansamblu, admit determinanți de tipul: acest, fiecare, orice, alt, același (acest buchet, fiecare armată, alt grup, același roi), nu se pot combina cu determinantul niște, cu valoare partitivă, ceea ce le distinge de substantivele masive, nu sunt întotdeauna compatibile cu adjuncții substantivelor individuale care compun ansamblul.

Substantivele „verbale” și „adjectivale”

Sunt subclase de substantive care au caracteristici gramaticale de substantiv și de verb (nume de acțiune, nume de activități, nume de agent) sau caracteristici de substantiv și de verb / adjectiv (nume de stare) ori caracteristici de substantiv și de adjectiv (nume ale calității).

Substantivele „verbale” se referă la acțiuni (plecare, mâncare, plângere), la activități (înot, navigație) sau la stări (suferință), în timp ce substantivele adjectivale se referă la stări (atenție) sau la însușiri (bunătate,înălțime) .

Substantivele din această categorie pot denumi agentul, numindu-l pe cel are face acțiunea sau activitatea ori pe cel care se află într-o anumită stare (băutor, vânzător, deținător etc.).

Cele mai multe dintre substantivele cu sens verbal sau adjectival sunt abstracte. În clasa abstractelor se includ numele de acțiune (anulare, diagnosticare, promulgare), numele de activități (impresariat), unele nume de stări (tristețe) sau de însușiri (curaj, fermitate). Sunt concrete majoritatea numelor de agent (cititor, fumător, solicitant), dar și câteva nume de însușiri sau de stări, în general fizice (lungime, usturime).

Multe dintre substantivele „verbale” și „adjectivale” abstracte dezvoltă valori metonimice concrete, devenind polisemantice. De regulă, numele de acțiune exprimă și rezultatul concret al acțiunii: clădire „acțiunea de a clădi” și „edificiu”, denumire „acțiunea de a denumi” și „nume”.

Aceste substantive au flexiune de tip nominal. Ele realizează opozițiile obișnuite ale substantivului cu mărci specifice – desinențe de gen, de număr, de caz (fugă / fugi), morfeme de determinare (apariție, o apariție, apariția).

Majoritatea substantivelor „verbale” și „adjectivale” sunt de genul feminin (apariție, ceartă, voioșie) sau de genul neutru (dezgust, înot). Infinitivele lungi sunt feminine (plecare), iar supinele substantivale sunt neutre (bărbierit). Doar numele de agent cu trăsătura [+Animat] pot fi de genul masculin (băutor).

Opoziția de număr se realizează parțial la numele de acțiune, de stare și de activități. Există și substantive defective de număr. Dintre numele de acțiune, sunt defective de plural unele supine sau participii substantivale ( dârdâit, fripta , „joc”).

Din punct de vedere sintactic, aceste substantive îndeplinesc funcții sintactice ca și substantivele propriu-zise:

Subiect: Înscrierea se va face peste o săptămână;

Complement direct: măsoară această lungime;

Complement indirect: Nu dă importanță anemiei;

Complement secundar: Îl învăț citirea rapidă.

Se pot combina cu prefixe negative ne-, in-, non- (neconformitate, nediscriminare, inexistență, nonagresiune). Negația apare rareori la nume de agent, ca nefumător.

Se combină cu cuantificatori de tipul atât(a) (atâta credulitate, atâta mers), cu articolul nedefinit (Am organizat un pescuit, Era o bunătate), cu articolul niște (niște plecări), cu negativul niciun, nicio (niciun mers, nicio plecare).

Substantivele proprii

Substantivele proprii formează o clasă care se opune substantivelor comune prin anumite trăsături semantice și gramaticale. Ele denumesc numai anumite ființe, lucruri, fenomene, considerate izolat, detașate din clasa din care fac parte. Aparțin unei anumite clase semantice:

antroponime (nume proprii de persoană): Ion, Vasile, Ana, Popescu, Eminescu, Vladimir, Moise, Ștefan etc.;

toponime (nume de localități, de forme de relief, de ape): Pitești, Craiova, Constanța, Argeș, Bistrița, Vedea, Teleorman, Balta Sărată, Cluj-Napoca;

astronime (nume de corpuri cerești): Saturn, Venus, Marte, Carul Mare, Steaua Polară, Jupiter, Neptun etc.;

nume de sărbători (laice sau religioase): Paști, Crăciun, Rusalii, Drăgaica, Boboteaza, Anul Nou etc.;

nume de evenimente (istorice sau culturale): 1 Decembrie, 24 Ianuarie, Ziua Victoriei, Unirea Principatelor, Renașterea, Reforma;

titluri ale unor opere științifice, artistice: Antigona, Luceafărul, Moromeții, Răscoala, Setea, Baltagul etc.;

nume administrative (de întreprinderi, instituții, organizații): Electroputere, Dacia, teatrul Național, Fundația pentru Literatură;

nume comerciale (mărci de produse sau denumiri de firme, restaurante, magazine): săpun Rexona, Intercontinental, Lido, Ambasador, Cireșica, Capșa, Metrou, Pic etc.

La substantivele proprii se întâlnesc toate categoriile gramaticale ale substantivului (genul, numărul, cazul, determinarea), cu anumite particularități explicabile prin specificul lor denominativ.

Ele nu realizează integral opoziția internă proprie categoriilor gramaticale de determinare și număr. Substantivele cu formă feminină s-au fixat pe poziția specifică determinării prin articol hotărât (în interiorul categoriei determinării): Maria, Mona, Constanța, Veneția, România, Italia, Dunărea etc. Se situează pe aceleași poziții unele substantive hidronime cu formă de masculin, când sunt folosite singure: Oltul, Prutul și toponimele românești, substantive compuse: Podu-Înalt, Târgu-Mureș.

Substantivele proprii sunt incomparabile cu determinarea prin articol nehotărât. Pot primi articol nehotărât dacă sunt întrebuințate metaforic: Am cumpărat un Grigorescu (un tablou de Grigorescu).

În interiorul categoriei gramaticale a numărului, substantivele proprii se situează, sau pe poziția singularului (Ion, Andrei, Toma, Argeșul, Spania, Australia, Norvegia, Italia etc.), sau pe poziția pluralului (Carpați, Pitești, Bucegi, Alpi, Iași etc.).

La numele proprii de persoană, mai ales la prenume, derivarea de tip moțional predomină, puține nume masculine neavând un corespondent feminin derivat: Horia, Mircea, Vintilă.

Sufixele moționale ale derivării onomastice sunt diferite de cele din derivarea lexicală. La prenume, predomină sufixul moțional –a (corespunzător sufixului moțional lexical –că): Voicu – Voica, Constantin – Constantina, Dumitru – Dumitra, precum și sufixul moțional –eta în prenume ca Anton – Antoaneta, Nicolae – Nicoleta, George – Georgeta.

În privința cazului, substantivele se manifestă omogen, urmând, în general, modelul flexionar al numelor comune, manifestat în omonimii și mărci cazuale specifice. Cu toate acestea, cele două clase substantivale prezintă unele deosebiri în exprimarea distincțiilor cazuale.

Numele de persoană (prenume, nume de familie, supranume) masculine au la genitiv-dativ morfemul proclitic lui: lui Vasile, lui Gelu, lui Dorel etc. Același morfem proclitic (lui) au și numele de persoană feminine terminate în altă vocală decât –a sau terminate în consoană: lui Zizi, lui Zoe, lui Irinel, lui Carmen.

Specializarea morfemului lui în exprimarea cazurilor G – D singular depășește clasa numelor proprii personale, fiind prezent și la numele de animale (lui Bobi, lui Rexi, lui Azorel), sau la numele de corpuri cerești (lui Marte, lui Saturn).

Articularea nedefinită a numelui propriu are valori stilistice metamorfice: un Eminescu al zilelor noastre, un Grigorescu, un Aman, un Sadoveanu.

În mod specific, la prenumele de genul feminin, deosibirea dintre forma „articulată” și cea „nearticulată” are rolul de diferenția V de N – Ac: Ana, Maria, respectiv Ană!, Marie!, forme de vocativ folosite paralel cu cele cu desinență –o: Ano!, Mario!, mai frecvente în exprimarea colocvială.

La cele mai multe nume proprii, masculine și feminine, terminația –u (Petru, Alexandru, Giurgiu etc.), respectiv –a (Toma, Luca, Ana, Maria, Craiova etc.) nu reprezintă articularea definitivă a substantivului.

Prezența articolului hotărât la numele proprii provenite de la nume comune (Crinu, Badea, Domnița, Întorsura, Cheia etc.) marchează exclusiv transferul substantivului comun într-o clasă denominativă destinată individualizării unui obiect. Substantivele comune se fixează, ca nume proprii, de obicei în forma lor nearticulată, ca în cazul prenumelor masculine (Stejărel, Brăduț, Arin etc.), a numelor de familie (Brad, Croitor, Pădure, Mazăre, Găină, Gaiță, Gâscă etc.).

În privința declinării, numele proprii se manifestă mai mult ca substantive neregulate decât în cadrul flexiunii regulate, clasificarea în declinări fiind posibilă numai pentru o parte dintre numele proprii, care adoptă modelul flexionar al substantivelor comune. Numele proprii, cu excepția numelor de locuri se manifestă, în general, ca substantive invariabile, realizând cazul G – D prin afixul proclitic lui, specific masculinelor (lui Ion, lui Grivei, lui Pădureanu, lui Saturn etc.), dar extins și la substantivele feminine (lui Carmen, lui Fifi, lui Zizi, lui Catrinel etc.).

După modelul substantivelor comune, unele nume proprii se manifestă ca substantive variabile, având însă, forme flexionare diferite, marcate prin:

desinențe propriu-zise;

afixe enclitice provenite din articole definite.

Din punct de vedere sintactic, substantivul propriu, ca și cel comun, poate constitui un grup nominal, în calitate de centru de grup, atrăgând diferite tipuri de adjuncți, cărora le impune restricții de acord, de regim cazual, de topică, după modelul substantivului comun.

Substantivul propriu se poate asocia cu:

articole nehotărâte și hotărâte: un pitești, Piteștiul;

adjuncți adjectivali antepuși sau postpuși: înțeleptul (al meu, acest, care, fiecare) Ion / Ion cel înțelept (la meu, acesta);

adjuncți nominale sau pronominale: Costică al mamei, al ei, al celor doi;

adjuncți prepoziționale: Marian de la Ionești, Piteștiul din albume;

adjuncți verbali (la supin sau la gerunziu): Nu am Marie de căsătorit, Nu am văzut Ion glumind;

adjuncți prepoziționali relativi: Florin care absentează, Sibiul care place etc.

Trebuie să remarcăm faptul că grupul nominal realizat de numele propriu are o extensiune mai restrânsă decât grupul nominal al substantivului comun. De exemplu, numele proprii nu acceptă adjuncți nominali în Dativ (Ion mamei mele), verbali (la infinitiv): Ion de a munci; adjuncți propoziționali conjuncționali (Ion că, Ion dacă), cu excepția cazurilor în care conjuncția să marchează modul conjunctiv într-o propoziție eliptică de pronumele relativ introductiv: Nu cunosc Ion (care) să mă contrazică.

Din punct de vedere sintactic, substantivul propriu îndeplinește diferite funcții sintactice ca și substantivul comun:

subiect: Florin se pregătește pentru examen.

Bucureștiul este capitala țării noastre.

Complement direct: Vizitez Sibiul de două ori pe an împreună cu prietenii mei din copilărie.

Complement indirect: Când am fost mic n-am știut nimic despre București.

Complement circumstanțial de loc: În București nu-mi place să locuiesc din cauza zgomotului.

Atribut substantival: Străzile Piteștiului sunt curate.

FLEXIUNEA SUBSTANTIVULUI

Categoriile gramaticale ale substantivului sunt: genul, numărul, cazul și determinarea. Din rândul lor, numărul cazual și, parțial, determinarea sunt categorii flexionare, genul nefiind un criteriu de flexiune pentru această parte de vorbire, care nu are forme distincte opozabile pentru marcarea lui. Opozițiile flexionare de număr, caz și determinare se manifestă specific în cadrul fiecărei clase de gen a substantivelor (masculine, feminine, neutre), atât prin preferința pentru anumite afixe și prin prezența unui sistem de omonimii specifice, cât și prin manifestarea solidă a mărcilor de gen, număr, caz și, uneori, de determinare. Categoria gramaticală a determinării caracterizează exclusiv flexiunea substantivului, marcând, în cazul conversiunii, substantivizarea altor clase lexico-gramaticale.

Genul substantivului

În limba română sunt trei genuri: masculin, feminin și neutru. Fiecare substantiv comportă o caracteristică fixă de gen, prin care se încadrează într-una dintre clasele morfologice reunite pe baza uneia dintre trăsăturile [+ Masculin] / [+ Feminin] I [+ Neutru]. Fiecare clasă de gen are flexiune proprie, caracterizată prin omonimii și combinații specifice de desinențe.

Din punct de vedere sintactic, genul substantivului se manifestă sub forma acordului gramatical impus determinanților (articol, adjectiv), în cadrul grupului nominal, substitutelor (pronume, numeral), participiului din componența diatezei pasive a verbului ( dacă substantivul este subiect al verbului). Caracteristica de gen a substantivului – centru este preluată de către adjuncți, asigurând coeziunea grupului nominal, sau este transmisă substitutelor.

Clasele de gen ale substantivelor masculine, feminine, neutre se caracterizează prin selectarea anumitor contexte adjectivale (adjective propriu-zise, participiale, pronominale).

Un substantiv admite cel mult două dintre cele patru tipuri de contexte adjectivale:

(a) acest ~

(b) această ~

(c) acești ~

(d) aceste ~

Substantivele masculine admit numai contextele (a) și (c): acest băiat / acești băieți.

Substantivele feminine satisfac numai contextele (b) și (d) această fată / aceste fete; această femeie / aceste femei etc.

Substantivele neutre acceptă numai contextele (a) și (d) acest tablou / aceste tablouri, acest pix / aceste pixuri.

Spre deosebire de substantivele masculine și feminine, substantivele neutre nu au un context specific, acceptând la singular contextul (a), ca și substantivele masculine, și la plural contextul (d), ca și substantivele feminine.

Foarte puține substantive acceptă numai unul dintre cele patru tipuri de contexte adjectivale: (a) I (b) I (c) I (d):

(a) acest curaj – fotbal- sânge etc.;

această cinste – miere – oină etc.;

acești ochelari – pantaloni – blugi – ițari etc.;

aceste aplauze – ghilimele – icre – tărâțe etc.

Există în limba română substantive care acceptă și variante flexionare, care satisfac contexte adjectivale caracteristice pentru clase de gen distincte:

• masculin: ( a) și (c) sau feminin (b) și (d):

(a) acest grăunte;

(c) acești grăunți;

(b) această grăunță;

(d) aceste grăunțe .

• neutru: (a) și (d) sau feminin (b) și (d):

(a) acest colind;

(d) aceste colinde;

(b) această colindă;

(d) aceste colinde .

Există substantive, care la plural, admit atât contextul (c): acești ~, cât și (d): aceste ~, încadrându-se în clasa masculinelor prin contextul specific ( c), și în clasa neutrelor prin contextele nespecifice ( a) și (d):

(a) acest nucleu, robinet, torent etc.;

(c) acești nuclei, robineți, torenți etc.;

(a) acest nucleu, robinet, torent etc.;

(d) aceste nuclee, robinete, torente.

Câteva substantive de tipul: gură-cască, papă-lapte, pierde-vară, târâie-brâu, încurcă-lume, acceptă toate cele patru tipuri de contexte adjectivale:

(a) acest încurcă-lume, gură-cască, pierde-vară etc.;

(b) această încurcă-lume, gură-cască, pierde-vară etc.;

(c) acești încurcă-lume, gură-cască, pierde-vară etc.;

(d) acești încurcă-lume, gură-cască, pierde-vară etc.

Sunt de genul masculin:

– numele de arbori (brad, fag, stejar, prun, cais etc.) cu excepția magnolie, salcie, care sunt de genul feminin;

– numele lunilor anului (ianuarie, decembrie);

– numele notelor muzicale: (do, re, mi, fa, sol);

– numele cifrelor și ale numerelor (unu, doi, trei);

– numele sunetelor și al literelor (a, b, c, d).

Sunt, în general, de genul feminin:

– majoritatea numelor de fructe (pară, gutuie, piersică, caisă, prună etc., exceptând măr, grep, care sunt de genul neutru);

– numele zilelor săptămânii (luni, marți, joi);

– numele părților zilei (dimineață, seară);

– numele anotimpurilor (iarnă, vară, toamnă, primăvară);

– numele de acțiuni provenite din infinitive verbale (citire, plecare, venire, sosire);

– nume de însușiri (bunătate, frumusețe, prostie);

– unele nume de stări și sentimente (frică, iubire, oboseală etc.).

Inventariul substantivelor de genul neutru este redus, cuprinzând, mai ales, substantive generice, dar se observă tendința sa de extindere prin substantive neologice (star, vip).

Din punct de vedere al relației dintre gen și sex, numele de însuflețite sunt de trei feluri:

– cu genul motivat sau cu corespondență între gen și sex (băiat – fată);

– cu gen convențional, ne concludent (cele epicene, unde genul poate să corespundă unuia dintre sexe, dar le desemnează pe amândouă;

– cu contradicție evidentă între gen și sex (substantivele feminine care denumesc ființe de sex bărbătesc): cătană, ordonanță, santinelă și substantivele masculine sau neutre care denumesc ființe de sex femeiesc (băboi, fătoi).

În interiorul genului masculin și al celui feminin unii cercetători disting așa-numitul subgen (sau chiar gen) personal, înțeles ca un set de trăsături specifice numelor de persoane și de animale personificate, indiferent de genul lor. Principalele trăsături relevante sunt:

– construirea cu prepoziția pe a acuzativului complement direct;

– folosirea articolului lui ca marcă a genitiv-dativului singular;

– posibilitatea atașării unor adjective posesive conjuncte la forma nearticulată;

– lipsa unor alternanțe fonetice în flexiune;

– existența unor forme speciale de vocativ.

Numărul substantivului

Majoritatea substantivelor au ambele numere, diferențiate sau nu formal (băiat – băieți, fată – fete). Există însă și substantive defective de un număr sau cu preferință (marcată prin frecvență) pentru un număr: mai multe cu formă numai de singular (singularia tantum) și mai puține cu formă numai de plural (pluralia tantum).

Se folosesc, în mod normal, numai la singular:

• cele mai multe nume de materie: aur, cositor, miere, sânge, unt, vată, cimbru, cânepă, mazăre, usturoi, fasole etc. Multe nume de materie pot avea plural când desemnează sorturi, porții sau obiecte din materia respectivă: aramă are pluralul arămuri pentru „obiecte de aramă”, iar rachiu are pluralul rachiuri pentru „sorturi sau porții de rachiu”;

• substantivele abstracte nume de însușiri, de stări, și, mal puțin, numele de acțiuni: cinste, curaj, deșteptăciune, legalitate, noblețe, zgârcenie, foame, rușine, chibzuință;

• denumirile unor discipline științifice, jocuri sau sporturi: biologie, geometrie, fotbal, gimnastică, atletism;

• puține nume de persoane masculine: bade, neică, taică, vodă;

• majoritatea numelor proprii: antroponime (Florin, Constantin, Gheorghe, Popescu, Ionescu); toponime (Pitești, Argeș, Alexandria, Tulcea, Câmpulung, Focșani, Măgura).

Se folosesc, în mod normal, numai la plural:

• unele nume de materie: bale, câlți, lături, tăieței etc.;

• nume de obiecte care reprezintă o pluralitate de elemente: aplauze, coclauri, măruntaie, moravuri, nazuri, represalii, zâmbre, zori, moaște etc.;

• nume de obiecte formate din două părți identice: blugi, ghilimele, ițari, nădragi, pantaloni etc.;

• nume de specii botanice și, mai ales, nume de clase și încrengături de plante și de animale: zorele, graminee, umbelifere, echinoderme, celenterate etc.;

• substantive care apar numai în unele expresii: mendrele (a-și face mendrele), șoșele (cu șoșele, cu momele);

• puține nume proprii, de exemplu, nume de personaje mitologice, nume de locuri, mai ales de munți (Carpați, Apuseni, Bucegi), nume de insule Aleutine, Canare), de localități (Izvoarele, Lăunele, Zimnicele, Bascovele), nume de sărbători (Florii, Rusalii).

Există și substantive care nu cunosc opoziția de număr (invariabile), cu aceeași formă, nearticulată, la singular și plural:

• masculine: arici, pisoi, vulpoi, tei, broscoi, rățoi, ochi, baci, cârmaci, pui etc.;

feminine: învățătoare, educatoare, maree, joi, vineri etc.;

neutre: nume, prenume, renume, pronume, mango etc.

De asemenea, există și substantive care au o singură formă la singular și două sau mai multe forme la plural cot: coți „unitate de măsură”, coate „parte a corpului omenesc”, coturi „întorsătură”; corn: corni „arbuști”, coarne „excrescențele la animale”, cornuri „produse de panificație” etc.

Cele mai multe substantive sunt variabile, ele diferențiază formal singu1arul de plural, cu ajutorul desinențelor și al alternanțelor fonetice.

La plural, substantivele au următoarele desinențe:

• masculine: -i mut (pomi), -i semivocalic (fii), -i vocalic (cuscri), zero (indici);

• feminine: -e (studente), -i mut (coli, lumi), -i semivocalic (idei, alei), -le (basmale, zile, pijamale), -uri (certuri, blănuri), zero (femei, chei);

• neutre: -e (ziare, tipare), -uri (tablouri, locuri), -i semivocalic (studii, fluvii), -ii (seminarii), -ă (ouă).

Alternanțele fonetice sunt, de obicei, o marcă suplimentară, alături de desinențe, dar uneori pot constitui, în limba actuală, singurul mijloc de marcare a opoziției singular – plural. Dintre numeroasele alternanțe folosite în formarea pluralității, numai la câteva apar probleme de cultivare a limbii, majoritatea acestora fiind legate de distincția între substantivele neologice și cele din fondul mai vechi al limbii.

Alternanțele fonetice pot servi la diferențieri lexicale: masă „mobilă” – pl. mese, dar și „mulțime, cantitate” – pl. mase.

Foarte puține substantive au forme neregulate de plural:

masculine: om – oameni;

feminine: noră – nurori, soră – surori;

neutre: cap capete „parte a corpului, extremitate”;

capi „conducători”.

Cazul substantivului

Categoria gramaticală a cazului exprimă raporturile și funcțiile sintactice ale substantivului în cadrul enunțului.

Cele cinci cazuri pot fi exprimate printr-un număr mult mai mic de forme cazuale: cel mult trei nearticulate și trei articulate (în cadrul aceluiași număr). Există multe situații în care toate cele cinci cazuri se exprimă printr-o singură formă a substantivului propriu-zis.

Nominativul are totdeauna aceeași formă cu acuzativul, iar uneori și cu vocativul; genitivul are totdeauna aceeași formă cu dativul, iar uneori, numai la plural articulat, și cu vocativul.

Pe lângă cele cinci cazuri, Gramatica Academiei (2005) vorbește și despre existența unui al șaselea caz (numit caz locativ, caz temporal, caz direct sau caz neutru). Acesta are în vedere formele substantivale care nu acceptă substituția cu pronume personale, prezente adeseori în expresii verbale sau adjectivale (a se supăra foc, a se certa furcă, plin ochi, sănătos tun1).

În flexiunea substantivului, categoria cazului se caracterizează prin identitatea formelor prin care se realizează anumite cazuri, diferențiate prin funcțiile sintactice.

În plan sintactic, cazurile substantivului pot fi caracterizate sub aspect relațional, precum și prin raportarea la anumite funcții sintactice.

Din punct de vedere relațional, cazul vocativ se caracterizează prin nondependență sintactică, deosebindu-se de celelalte cazuri, care admit relații de dependență în cadrul enunțului. Vocativul poate reprezenta un enunț de sine stătător: Omule !, Fetițo !, Fraților !. Topica vocativului în enunț e liberă.

Cazurile nominativ, genitiv, dativ, acuzativ se diferențiază între ele prin tipul de relații pe care le realizează în cadrul enunțului respectiv, prin funcțiile lor sintactice.

Gramatica limbii române, vol. I, p. 70.

Cazurile genitiv, dativ și acuzativ pot fi caracterizate și prin însoțirea cu anumite prepoziții și locuțiuni prepoziționale specializate. Astfel, cazul genitiv este cerut de prepozițiile: contra, asupra, deasupra, înaintea, înapoia, dedesubtul, împrejurul, și de locuțiunile prepoziționale: în dosul, în fața, în spatele, în urma, în susul, în josul, de-a lungul, de-a latul, de-a curmezișul, în fundul, în centrul, în privința, în locul, în numele, pe marginea, în timpul, în cursul, în decursul, în scopul, în vederea, în eventualitatea, din cauza, din pricina, în pofida, cu excepția, în afara etc.; dativul este cerut de prepozițiile: contrar, conform, grație mulțumită, datorită, mulțumită, potrivit, asemenea, aidoma; acuzativul este cerut de prepozițiile simple și compuse: de, pe, la, în, cu, a, ca, lângă, către, sub, peste, prin, printre, dintre, despre, fără, după, de pe, de la, de pe la, de pe lângă, până pe la, precum și de locuțiunile prepoziționale: față de, în legătură cu, cu privire la, referitor la, în ceea ce privește, peste drum de, vizavi de, împreună cu etc.

Participarea la structura grupului prepozițional este compatibilă numai cu anumite valori cazuale. Din această perspectivă, se pot deosebi cazurile nonprepoziționale caracterizate prin incompatibilitatea cu prepoziții sau locuțiuni prepoziționale (nominativ și vocativ), de cazurile prepoziționale (genitiv, dativ, acuzativ).

Categoria gramaticală a cazului se exprimă prin desinențe și articole, care se constituie în mărci solidare cu indicii celorlalte categorii gramaticale, participând la sistemul de opoziții și omonimii specifice.

În flexiunea substantivelor, nominativul este întotdeauna omonim cu acuzativul, iar genitivul cu dativul.

Substantivele masculine și cele neutre au câte o unică formă cazuală la singular, atunci când sunt articulate cu articol nehotărât: N. un frate; G. unui frate; D. unui frate; Ac. (un) frate. Substantivele feminine prezintă o situație specială: ele au o formă la nominativ-acuzativ (ex. casă) și alta la genitiv-dativ (case).

Nominativul poate îndeplini următoarele funcții:

subiect: Studenții se pregătesc pentru sesiunea de examene;

nume predicativ: Fratele ei a fost campion la gimnastică;

element predicativ suplimentar: El a fost ales delegat pentru a participa la Congresul PSD-ului;

apoziție (fie acordată, fie neacordată în caz): Narcis, prietenul meu, a fost în Franța. Scrisoarea Mariei, fiica mea, n-a ajuns la destinație. Domnitorul l-a învins pe Sinan, pe vizirul cel mare.

Dintre toate aceste funcții se consideră specifică funcția de subiect.

Genitivul, fără prepoziție poate îndeplini următoarele funcții sintactice:

atribut: Pixul elevului este nou;

complement indirect al unui adjectiv de proveniență verbală: Ne întâmpinau miresmele amețitoare ale toamnei;

nume predicativ: Caietul este al studentului.

Atunci când este cerut de o prepoziție sau o locuțiune prepozițională, poate îndeplini următoarele funcții:

atribut: Lupta împotriva corupției continuă;

nume predicativ: Atitudinea lui era contra bunelor maniere;

complement indirect: Luptăm împotriva corupției;

complement circumstanțial de loc: Avionul zboară deasupra stadionului;

complement circumstanțial de timp: A venit înaintea părinților acasă;

complement circumstanțial de scop: Ne pregătim în vederea examenelor;

complement circumstanțial de cauză: N-a venit din cauza timpului urât;

complement circumstanțial condițional: În locul părinților tăi, nu te-aș mai lăsa în excursie;

complement circumstanțial de relație: În afara mamei nu ne-a ajutat nimeni;

complement circumstanțial cumulativ: În afara mașinii, mai avea și două case;

complement circumstanțial opozițional: În locul banilor, am primit bonuri de masă;

complement circumstanțial concesiv: În ciuda vremii urâte, tot m-am dus la meci.

Trebuie să menționăm faptul că dintre toate întrebuințările genitivului, se consideră specifică funcția de atribut. Genitivul atribut are diferite valori, dintre care cele mai importante sunt:

• genitivul subiectiv (determină nume de acțiune sau de stare, arătând cine face acțiunea): venirea primăverii. O variantă a lui este genitivul autorului (determină nume de opere artistice, lucrări științifice, descoperiri): Balada lui Ciprian Porumbescu;

• genitivul obiectiv (determină nume de acțiune sau de agent): cercetarea limbii, cercetătorii limbii;

• genitivul denumirii sau genitivul apozitiv (denumește prin nume proprii sau explică prin substantive comune substantivul determinat): țara Ardealului;

• genitivul superlativ (echivalent cu gradul superlativ în îmbinări în care determinantul este același cuvânt cu determinatul, reluându-l la cazul genitiv): campionul campionilor.

Dativul poate îndeplini următoarele funcții:

a) substantivul este folosit fără prepoziție:

• complement indirect (al unui verb, adjectiv, adverb, al unei interjecții sau al unui substantiv cu elipsa unui verb): Am trimis cărți prietenilor; Gelozia este o greșeală inerentă tinereții, Bravo ostașilor !

• atribut, când determină substantive nearticulate, care indică grade de rudenie sau atribuții sociale: El este nepot mamei, Acest copil va fi domn Țării Românești;

• complement circumstanțial de loc (dativul locativ): Stai locului !, Așterne-te drumului;

• apoziție acordată în caz pe lângă un dativ: I-am scris lui Andrei, prietenului meu.

b) substantivul în dativ este folosit cu prepoziție:

complement circumstanțial de mod: A procedat conform înțelegerii;

complement circumstanțial concesiv: Contrar așteptărilor a reușit;

complement circumstanțial de relație: Potrivit prognozelor va ploua toată luna iunie;

nume predicativ: Rezultatul este conform așteptărilor.

Acuzativul poate îndeplini următoarele funcții:

a) substantivul se folosește fără prepoziție:

complement direct: Am citit o carte interesantă;

complement circumstanțial de timp: Am citit zile și nopți.

b) substantivul se folosește cu prepoziția pe:

complement direct: Pe Ionel îl ajută toți;

complement circumstanțial de loc: Tabloul este pe perete;

complement indirect: Se bizuie pe colegi.

c) substantivul este însoțit de alte prepoziții și locuțiuni prepoziționale:

subiect: Au dispărut din caiete;

nume predicativ: Cursurile sunt pentru studenți;

atribut: Venirea în țară ne-a bucurat mult;

complement indirect: Noi discutăm despre examene;

complement circumstanțial de mod: Râdea în hohote;

complement circumstanțial de mod comparativ: Lacul strălucea ca oglinda;

complement circumstanțial de cauză: Plângea de supărare;

complement circumstanțial de scop: Merg în vizită la colegii mei;

complement circumstanțial condițional: În caz de urgență chemăm salvarea. Fără mamă, aș fi pierdută;

complement circumstanțial de loc: În fiecare an merg la mare;

complement circumstanțial apozițional: În loc de pădure, am primit teren arabil;

• complement circumstanțial de excepție: În afară de mama, nu m-a ajutat nimeni;

• complement circumstanțial cumulativ: În afară de vilă, are și două mașini și două terenuri în centrul orașului;

• complement circumstanțial instrumental: Scriu cu pixul;

• complement circumstanțial sociativ: Am plecat cu mama la plimbare;

• complement circumstanțial de relație: În legătură cu examenul mai discutăm;

• element predicativ suplimentar: Te credeam din Iași.

Vocativul poate îndeplini funcția de atribut; când are ca regent un substantiv în vocativ: Vecine Ioane, ajută-mă!

Determinarea substantivului

Categoria gramaticală a determinării, specifică substantivului, exprimă prin opozițiile dintre termenii determinat nedefinit / determinat definit, gradul de individualizare a referentului din perspectiva locutorului, în sensul extensiunii sau al limitării domeniului de referință a denumirii la o clasă de obiecte, respectiv, la un anume obiect sau la mai multe obiecte dintr-o clasă.

Categoria gramaticală a determinării se realizează prin asocierea substantivului cu forme ale articolului nedefinit (nehotărât) și ale articolului definit (hotărât), numită articulare nedefinită, respectiv, articulare definită a substantivului, în opoziție cu absența determinanților de tip articol, numită nearticulare sau articulare a substantivului.

In afară de funcția de exprimare a categoriei gramaticale a determinării, articolul definit cumulează alte funcții și anume:

• indice al flexiunii de număr și caz la substantiv: (Caietele studenților sunt noi), precum și al flexiunii de gen, număr și caz la adjectivul antepus ( Micului prinț îi plăceau poveștile);

• marcă a substantivizării (a conversiunii altor părți de vorbire în clasa substantivului): istețul, eul, sinele, doiul, binele, intrândul, oful, aproapele etc.

Din punct de vedere sintactic, asocierea substantivului cu afixele specifice determinării nedefinite sau definite depinde de:

poziția (funcția) sintactică a substantivului;

topica în cadrul enunțului în raport cu regentul;

condiționările contextuale.

În poziția de subiect, substantivul în nominativ, singular sau plural, prezintă atât forme nearticulate, cât și forme articulate nedefinite și definite:

Acest student / un student / studentul este politicos; Vin studenți / niște studenți / studenții.

Trebuie să spunem că diferitele forme de articulare a substantivului în poziția sintactică de subiect variază în funcție de factori atât sintactici (tipul predicatului, topica subiectului, relațiile cu alți determinanți), cât și morfologici (caracteristicile de număr ale substantivului).

Nearticularea substantivului la singular, în poziția de subiect, este mai frecventă la unele clase semantico-gramaticale ale substantivului (substantivele masive și abstracte): Sărăcie este peste tot.

In poziția de nume predicativ, spre deosebire de poziția de subiect, nedeterminarea substantivului corespunde calificării subiectului (El este profesor, Ea este mamă), iar substantivul determinat hotărât, identificării, respectiv individualizării subiectului (Acesta este profesorul, Aceasta este mama.)

Articularea sau nearticularea substantivului în pozițiile sintactice de subiect și nume predicativ constituie, adeseori un criteriu de diferențiere a funcțiilor sintactice, mai ales în cazul schimbării topicii enunțului (Profesorul este el, Profesorul este el.)

Poziția sintactică de complement direct a substantivului este asemănătoare poziției de subiect sub raportul distribuției formelor de determinare. Astfel, poziția de complement direct este compatibilă cu toate cele trei forme de articulare, realizând toate cele trei tipuri de opoziții de determinare, în cazul substantivelor la plural (El citește cărți / niște cărți / cărțile).

Selecția formei de articulare a substantivului urmează restricțiile impuse de prepoziții în funcție de regimul lor cazual. De obicei, restricția impusă de prepoziții privește nearticularea sau articularea definitivă a substantivului. Articularea nedefinită a substantivului este compatibilă cu orice prepoziție.

În grupurile prepoziționale în care substantivul este însoțit de adjuncți, atât antepuși, cât și postpuși, forma de determinare a substantivului este impusă de vecinătățile substantivului în cadrul grupului (Discuția despre examen mă interesează, Discuția despre acest examen mă interesează, Discuția despre examenul acesta mă interesează).

Prepozițiile care cer cazul Ac. impun, în general, substantivului forma nearticulată. Fac excepție doar numele personale individualizate, apropiate de numele proprii, numele de rudenie (Mă duc la mama, Plec cu bunicul în oraș). Prepoziția cu, din punctul de vedere al formei de articulare impuse substantivului, este atipică, acceptând atât forma nearticulată, cât și forma cu articol definit, în funcție de semantica substantivului și de funcția sa sintactică (Are un parc cu flori deosebite, Scrie cu pixul).

Prepozițiile care cer genitivul sau dativul sunt, de obicei, determinate articol nedefinit sau definit (Luptă împotriva unui dușman, Luptă împotriva dușmanului; Reușește datorită unui coleg, Reușește datorită colegului ).

In locuțiuni verbale de felul a avea grijă, a da poruncă, a da sfat etc., sau al expresiilor mi-e foame / sete / frică / rușine etc., substantivul nedeterminat apare atât în poziție de subiect, cât și în poziție de complement direct.

Există și locuțiuni în care substantivele apar determinate cu articol definit: a lua seama, a bate câmpii, a bate pasul, a bate palma.

Clasificarea în declinări a substantivului

Flexiunea constituie criteriul de repartizare a substantivelor în clase omogene numite declinări. Reprezentând un tipar specific de flexiune, fiecare clasă de declinare se include într-o clasă substantivală de gen, care grupează mai multe declinări.

Gramatica tradițională distinge trei declinări ale substantivului identificate după terminația formei de singular, cazul nominativ, nearticulat:

• declinarea I: substantive feminine terminate în -ă: (fată, casă, studentă, elevă, plantă etc.), în -ea accentuat (stea, mărgea etc.), în -a accentuat (cazma, basma etc.), în -i (zi), precum și substantive masculine terminate în -ă (tată, papă, popă etc.);

• declinarea a II-a: substantive masculine și neutre terminate în consoană (lup, ac, cap etc.), consoană palatală (unchi, unghi etc.), -u vocalic (codru, teatru etc.), -u semivocalic (erou, tablou etc.), -i accentuat (colibri, taxi etc.) , -i semivocalic (tei, rai etc.), -o (studio);

• declinarea a III-a: substantive masculine, feminine și neutre terminate în -e (frate, carte, nume etc.) și din numele primelor cinci zile ale săptămânii, care sunt terminate în -i scurt (luni, marți, miercuri, vineri) sau –i semivocalic (joi).

După numărul afixelor din paradigma substantivului nedeterminat, se deosebesc două clase flexionare:

a) substantivele invariabile, care nu permit degajarea afixelor cu excepția celor ale determinării), sunt puțin numeroase, reprezentând toate genurile:

masculine terminate în -i semivocalic: ardei etc.;

masculine terminate în consoană palatală: ochi etc.;

feminine terminate în -e: învățătoare, educatoare etc.;

feminine terminate în -i scurt (luni, marți);

feminine terminate în -i semivocalic (joi);

neutre terminate în -e (nume, prenume, codice).

b) substantive variabile, care prezintă mai multe forme și, implicit, diferite afixe flexionare. Ele se pot subclasifica, după numărul formelor realizate prin afixe flexionare distincte, în1:

(b1): substantive cu două forme distincte (pe care le notăm FI, F2);

(b2): substantive cu trei forme (pe care le notăm FI, F2, F3).

Substantivele variabile cu două forme (bl) prezintă două tipuri de omonimii:

F1 : singular, N = Ac;

F2 (= F3): singular, G = D = plural, N = Ac = G = D.

Corespunde flexiunii substantivelor feminine, care prezintă următoarele tipuri de afixe:

I F1 –ă (mamă); -ă (moară); -e (pâine); -e (familie, alee); – (sarma, stea);

F2 -e (mame); -i scurt (mari); -ori (nunori); -i scurt (pâini); -i semivocalic (familii, alei); -le (sarmale, stele); -le (zile);

II. F1: singular, N = Ac = G = D;

F2: plural, N = Ac = G = D.

Corespunde flexiunii substantivelor masculine și neutre care prezintă următoarele tipuri de afixe:

F1: (elev); – (om); -u (membru); – (erou); -e (câine); -ă (tată);

F2 -i (scurt) (elevi); -eni (oameni); -i (membri); – (eroi); -i (câini); -i ( i scurt) (tați);

1. Vezi Gramatica limbii române, Editura Academiei Române, vol. I, p. 87-90.

F1: – (animal); -u (cadru); – (cap); – (frâu); -u (consiliu); (drum); -u (lucru); – (cadou); -o (radio); -u(accentuat) (atu);

F2: -e (animale); -e (cadre); -ete (capete); -e (frâie); -i (consilii); -ur1( drumuri);-ur1 (lucruri); -ur1 (cadouri); -ur1 (radiouri);

Substantivele variabile cu trei forme (b2) prezintă următoarele omonimii:

F1 : singular, N = Ac;

F2: singular, G = D;

F3: plural, N = Ac = G = D.

Corespunde flexiunii substantivelor feminine care prezintă următoarele tipuri de afixe:

F1: -ă (lipsă), -ă (treabă);

F2: -e (lipse), -i (i scurt) (trebi);

F3: -ur1 (lipsuri), (treburi).

Numărul claselor de declinare ale substantivelor, stabilite pe baza tiparelor flexionare, variază în funcție de interpretarea alomorfelor prin care se realizează diferite afixe.

Declinarea I: substantivele feminine cu două forme realizate prin afixele:

F1 (singular, N = Ac): {-ă}, realizat ca [-ă] (mamă) și [-] (sarma, stea, zi);

F2 (= F3): (singular, G = D = plural, N = Ac = G = D): {-e}, realizat ca [-e] (mame) și [-le] (sarmale, stele, zile).

Declinarea a II-a: substantivele feminine cu două forme realizate prin afixele:

F1 (singular, N = Ac): {-ă} (moară);

F2 (= F3) (singular, G = D = plural, N = Ac = G = D): {-i}, realizat ca [-i (i scurt)] (mori).

Declinarea a III-a: substantivele feminine cu două forme realizate prin afixele:

F1 (singular, N = Ac): {-e}, realizat ca [-e] (pâine) sau [-e] (familie, baie);

F2 (= F3) (singular, G = D = plural, N = Ac = G = D): {-i}, realizat ca [-i (i scurt)] (pâini), [-] (familii, alei) și [-] (băi).

Declinarea a IV-a: substantivele masculine cu două forme realizate prin afixele:

F1 (singular, N = Ac = G = D): {-u}, realizat ca [-u] (membru), [-] (erou) și [-] (elev);

F2 (plural, N = Ac = G = D): {-i}, realizat ca [-i] (membri); [-] (eroi); [-i (i scurt)] (elevi).

Declinarea a V-a: substantivele masculine cu două forme realizate prin afixele:

FI (singular, N = Ac = G = D): {-e} (câine);

F2 (plural, N = Ac = G = D): {-i} realizat ca [-i ( i scurt)] (câini).

Declinarea a VI-a: substantivele neutre cu două forme realizate prin afixele:

F1 (singular, N = Ac = G = D): {-u}, realizat ca [-u] (cadru), [-] (frâu) și [-] (cupon);

F2 (plural, N = Ac = G = D): {-e}, realizat ca [-e] (cadre, cupoane);[-e] (frâie); [-i] (consilii).

Declinarea a VII-a: substantivele neutre cu două forme realizate prin ele:

F1 (singular, N = Ac = G = D): {-u}, realizat ca [-u] (lucru), [-] (cadou) și [-] (drum, alibi, radio);

F2 (plural, N = Ac = G = D): {-uri} (lucruri, cadouri, drumuri, alibiuri,radiouri).

Declinarea a VIII-a: substantivele feminine cu trei forme realizate prin afixele:

F1 (singular, N = Ac): {-ă} (lipsă);

F2 (singular, G = D): {-e} (lipse);

F3 (plural, N = Ac = G = D): {-uri} (lipsuri).

Declinarea a IX-a: substantivele feminine cu trei forme realizate prin afixele:

F1 (singular, N = Ac): {-ă} (treabă);

F2 (singular, G = D): {-i} realizat ca [-i (i scurt)] (trebi);

F3 (plural, N = Ac = G = D): {-uri} (treburi).

Declinarea a X-a: substantivele invariabile (cu o singură formă) exprimată specific prin afixul:

F1 (singular, N = Ac = G = D = plural, N = Ac = G = D): {-} după terminațiile: [-] (pui), [-i (i scurt)]: (luni), [- consoană palatală] (ochi);

F1 (singular, N = Ac = G = D = plural, N = Ac = G = D): {-} după terminațiile: [-e] (învățătoare).

Pe lângă substantivele cu flexiune regulată, grupate în clase de declinare, se pot deosebi substantivele cu flexiune neregulată sau substantive neregulate, ale căror caracteristici paradigmatice se manifestă izolat, fie la un singur substantiv, fie la un grup restrâns de substantive.

Sub aspect afixal, neregularitatea substantivelor se manifestă prin (a) desinențe specifice față de sistemul de afixe al flexiunii regulate a substantivelor; (b) asocierea cu desinențe tipice flexiunii altor clase; ( c ) selectarea atipică a afixelor de determinare.

(a) Substantivele neregulate care prezintă desinențe proprii în cadrul opoziției de număr fac parte din clase de gen diferite, masculine: om / oameni (desinențe / -eni ), oaspe / oaspeți (desinențe – / -eți ), frate / frățâni (desinențe –e/ -âni), tată / tătâni (desinențe –ă / -âni ), feminine: soră / surori, noră / nurori (desinențe –ă / -ori), neutre: cap / capete (desinențe – / -ete), ou / ouă (desinențe – / -ă).

Multe dintre aceste substantive au și corespondente (actuale sau arhaice) cu flexiune regulată: oaspete / oaspeți, frățân(e) / frățâni, tătâne / tătâni, cap / capi, cap / capuri .

Interferența variantelor lexicale rândunică / rândunici, rândunea / rândunele permite încadrarea formelor marcate de desinențele -(ic)ă / -(el)e între substantivele neregulate, alături de substantivul floricică / floricele.

(b) Neregularitatea unor substantive poate fi rezultatul asocierii lor cu desinențe care aparțin, de regulă, flexiunii altor clase:

– substantive feminine combinate cu desinența -uri, specifică flexiunii neutrelor terminate în (consoană), (consoană palataIă), -u, -i, o, , : marfă / mărfuri, vreme / vremuri (desinențe -e / -uri comparativ cu paradigma regulată: marfă / mărfi, vreme / vremi etc.;

– substantive neutre combinate cu desinența -le (realizată ca -ale), specifică flexiunii femininelor (terminate în -a -ea, -i): atu / atale (desinențe –u / -ale), caro / carale (desinențe -o / -ale), comparativ cu paradigma regulată, atu / atuuri, caro / carouri (desinențe – /-uri);

– substantive feminine combinate cu desinența -, specifică flexiunii altor feminine (terminate în -e, -e): șa / șei, manta / mantăi (desinențe – /- ), comparativ cu paradigma regulată: manta / mantale (desinențe – / -le);

– substantive combinate cu desinențe ale propriilor variante: seminar / seminarii (desinențe – / -i), comparativ cu paradigmele regulate: (arhaică) seminariu / seminarii (desinențe -u / -i), (actuală) seminar / seminare (desinențe – / -e).

Cele mai multe substantive neregulate alcătuiesc paradigme cu trei forme flexionare, între care apar deosebiri de uz literar / popular, arhaic / actual etc.

Substantivul masculin tată are în paradigma sa două desinențe: -ă (tată) și –e (tatei), caracteristice flexiunii substantivelor feminine. Paradigma celorlalte substantive masculine, cu aceeași terminație –ă: papă, popă, pașă, include de obicei, desinența la plural –i, comună masculinelor și femininelor: papii, popii, pașii, având și variante cu desinența: -e: papei, popei, pașei.

(c) Selectarea unor afixe de determinare specifice altei clase de gen constituie neregularitatea unor substantive masculine ca tată, papă, popă, pașă, vlădică etc., care acceptă, în determinarea definitivă, forma feminină a articolului: tata / tatei, papa / papei, pașa / pașei, popa / popii, vlădica / vlădicii (vlădicăi, vlădichii). Substantivul tată se deosebește de celelalte masculine cu terminația –ă prin posibilitatea selectării atât a formei masculine, cât și a formei feminine a articolului definit: tatăl / tatălui și tata / tatei. (Între formele diferit articulate apar diferențe de uz: formele cu articol feminin se folosesc în general fără adjuncți și desemnează pe părintele vorbitor).

Neregularitatea substantivelor poate consta în perturbarea sistemului de omonimii, depinzând de caracterul definit sau indefinit al afixului de determinare, precum și de forma masculină sau feminină a afixului definit.

(a) Sub acest aspect, substantivul tată, în forma nedeterminată, precum și în forma determinată cu afix nedefinit, are o paradigmă cu o formă unică de singular: (un) tată, (unui) tată (asemenea substantivelor masculine), în timp ce, în forma determinată definit, cu afix enclitic, paradigma sa are două forme distincte de singular: N-Ac tata și G-D tatei, asemenea substantivelor feminine. Același sistem de omonimii caracterizează și variantele substantivelor papă, pașă, care prezintă desinența –e, ca a doua desinență de singular: papei, pașei.

Sistemul de omonimii din paradigma substantivului tată se diferențiază și după forma de masculin sau feminin a afixului de determinare: tatăl, tatălui, respectiv, tata, tatei.

(b) Substantivul feminin piele are forme de G-D diferite, atât ca radical, cât și ca desinențe, după cum este însoțit sau nu de afixul enclitic de determinare: o piele / unei piei, respectiv pielea / pielei. Numai forma de G-D determinată nedefinit realizează omonimia cu forma de N plural: unei piei I niște piei, dar piele(i) / piei(le).

( c) Substantivele feminine defective de număr au flexiune neregulată, prezentând o formă unică de singular pentru toate cazurile: sete (a), sete(i), onoare (a), onoare(i) etc. Se încadrau în acest tip de flexiune și unele substantive neologice: favoare(a), favoare(i), grandoare (a), grandoare (i), amploare (a), amploarea(i), care prezintă, în limba actuală, o formă de G-D singular distinctă de forma de nominativ-acuzativ: favori(i), grandori(i), amplori(i) etc.

Un număr mic de substantive prezintă neregularități în flexiune sub aspectul variației radicalului, care poate fi afectat de alternanțe neobișnuite î / îi: (o) mână, (unei) mâini sau sub aspectul producerii variației radicalului în condițiile atipice ale unei silabe neaccentuate: mijloc, mijloace, probabil sub influența variantei de accentuare: mijloc, la care variația o /o se realizează în silabă accentuată, ca la substantivele cu flexiune regulată.

Câteva substantive au o flexiune neregulată prin variații de accentuare ale formelor paradigmei:

(a) Substantivele feminine soră și noră, accentuate pe prima silabă, la N-Ac, au forme de G-D singular și N-Ac plural, accentuate pe ultima silabă: surori (nume de rudenie; forma sore(i) „infirmieră” se extinde în uzul actual, indiferent de sensul lexical exprimat), nurori.

(b) Substantivele neutre terminate în -o neaccentuat la singular: rqdio, zero etc. (accentuate pe antepenultima sau penultima silabă), au forme de plural cu accentuarea vocalei o (în penultima silabă): radiouri, zerouri etc. Substantive neologice cu aceeași terminație manifestă tendința de regularizare a flexiunii: Iogo-Iogouri.

Declinarea substantivelor comune compuse

Substantivele comune compuse sunt formații cu structură analizabilă, la care participă cuvinte întregi (floarea-soarelui), elemente de tip tematic (autobază), abrevieri ale unor cuvinte (ONG).

Substantivele (analizabile ca fiind) compuse cu anumite particularități flexionare ce decurg din pierderea totală sau parțială a autonomiei tuturor termenilor constitutivi sau doar a unora dintre aceștia. Particularitățile flexionare variază în funcție de gradul de sudură a constituenților și de structura internă a formației. Mărcile și omonimiile flexionare ale substantivelor compuse sunt cele caracteristice tipului flexionar substantival.

Substantivele comune (analizabile ca fiind) compuse din cuvinte întregi (existente independent în limbă) pot fi sudate sau nesudate.

La compusele sudate, unitate a morfologică se manifestă prin pierderea autonomiei primului termen (adică capacității acestuia de a se combina cu morfemele flexionare și cu afixele de determinare enclitice – dreptunghiuri, untdelemnul) sau prin caracterul invariabil al formației (aceasta fiind incompatibilă cu oricare dintre morfemele gramaticale enclitice coate-goale ).

Doar ultimul component își păstrează flexiunea prin afixe de număr, de caz și / sau prin afixele enclitice de determinare în formațiile sudate în care substantivul-centru este precedat de un adjectiv / numeral (dreptunghi, dreptunghiuri, dreptunghiul; triplusalt, triplusalturi, triplusaltul) sau este urmat de un adjectiv (botgros, botgroși, botgrosul; codalb, codalbi,codalbul), precum și în formațiile alcătuite dintr-un substantiv precedat de prepoziție (deochi, deochiuri, deochiul), din două substantive juxtapuse (metalazbest, metalazbestul; omucidere, omucideri, omuciderea) sau legate între ele prin prepoziție ( untdelemn, untdelemnul).

Nu își modifică forma în flexiune și nu acceptă afixele enclitice de determinare substantivele compuse sudate care au în alcătuire verbe, ca vino-ncoace, lasă-mă-să-te-Ias, precum și cele care au sau pot avea alt gen sau / și număr decât substantivul din structură: un / o coate-goale, un gură-spartă, un / o mațe-fripte – formații alcătuite dintr-un substantiv și un adjectiv; o poale-n-brâu, un / niște brânză-n-sticlă – formații compuse dintr-un substantiv și o grupare prepozițională; un cinci-degete, un trei-frați-pătați – compuse alcătuite dintr-un numeral cardinal și un substantiv, care poate fi asociat cu un adjectiv.

De asemenea, sunt incompatibile cu mărcile gramaticale enclitice compusele devenite nume proprii de familie, ca Barbăneagră, Fruntelată.

În compusele nesudate, alcătuite dintr-un substantiv asociat cu un alt substantiv în nominativ, ambii termeni ai compusului își modifică forma în flexiune, iar afixele de determinare enclitice se atașează numai primului termen (câine-lup, câini-lupi, câinele-lup; mamă-soacră, mame-soacre, mama-soacră, mamei-soacre) sau / și celui de al doilea (locotenent-colonel, locotenenți-colonei, locotenentul-colonel și locotenent-colonelul). Similar se comportă în flexiune compusele nesudate, alcătuite dintr-un substantiv asociat cu un adjectiv postpus (mamă-mare, mame-mari, mama-mare, mamei-mari; iarbă-creață, ierbii-crețe; piatră-vânătă, pietrei-vinete) ori cu un adjectiv pus (bună-cuviință, buna-cuviință, bunei-cuviințe).

În formațiile nesudate de tip paratactic, alcătuite din două substantive, al doilea având, mai ales în formațiile noi, cu model străin, o valoare specială adjectivală (mobilă-tip „tipizată”), comparativă (cuvânt-cheie, situație-limită), instrumentală (cafea-filtru), doar primul termen își modifică forma în flexiune și se combină cu afixele de determinare enclitice, iar cel de al doilea este invariabil: cuvinte-cheie, cuvântul-cheie. La fel se declină compusele nesudate care includ două substantive, al doilea fiind în genitiv (floareai-soarelui; florii-soarelui; gura-leului, gurii-leului) sau făcând parte dintr-o grupare prepozițională (viță-de-vie, vițe-de-vie, vița-de-vie, viței-de-vie, gură-de-lup, guri-de-lup, gura-de-lup, gurii-de-lup).

Substantivele comune, analizabile ca fiind compuse cu elemente tematice (tipul cel mai productiv în româna contemporană) pot fi alcătuite: (a) dintr-un element de compunere inițial asociat cu un substantiv (aeroambulanță, autobază, microfoileton) sau cu un sufix (adenită, cineast, fobie); (b) dintr-un element de compunere inițial și unul final (filantrop, monoftong, psiholog); (c) dintr-un substantiv și un element de compunere final (aluminotermie, bacteriolog, eminescolog); (d) din două cuvinte substantive unite printr-o vocală de legătură (aurolac, citatomanie, ședințomanie ).

Formațiile substantivale alcătuite din elemente de compunere se comportă flexionar ca orice substantiv, având flexiune și articulare la finală ( filantropi, filantropul).

În compusele la care în poziție finală se află un substantiv, acesta își menține disponibilitatea de a primi mărci flexionare enclitice (microfoiletoane, microfoiletonul).

Substantivele comune (analizabile ca fiind) compuse prin abreviere (tip de formație relativ recent, cu model străin) pot fi alcătuite din:

– inițialele constituenților, IMM – Î[ntreprinderi] M(ici și] M(ijlocii], CNG – O[rganizație] N[on] G[uvemamentaIă], P.A.L. – P[Iăci] A[glomerate] L[emnoase];

– fragmente inițiale de cuvinte, aprozar – [centru de] apro[vizionare cu] zar[zavat];

– prescurtări urmate de cuvinte întregi, gostat – go[spodărie agricolă de] stat, melana < me[tan] + lat. lana (fibră sintetică din metan cu aspect de lână);

– prescurtări precedate sau urmate de elemente de compunere, nitrofos nitro- + fos[or] (îngrășământ constând într-un amestec de nitrat de amoniu și fosfați), puricid < puri[ce] + -cid (substanță toxică pentru uciderea puricilor);

– inițiale urmate de cuvinte întregi, aragaz „mașină de gătit” < A.R.A. [= Asociația Româno-Americană] + gaz.

În cazul unor compuse care au în alcătuire un derivat prefixal, abrevierea poate include atât inițiala prefixului, cât și pe cea a bazei (ONG).

Substantivele compuse din abrevieri realizează flexiunea prin atașarea la finală a afixelor flexionare – agromecuri, agromecul; aragaze, aragazul; IMM-urile; ONG-uri, ONG-ul.

Abrevierile terminate în consoană sau în vocală accentuată se combină cu afixele flexionare specifice pentru substantivele masculine și neutre. Formațiile compuse din inițialele constituenților se utilizează cu afixe flexionare (separate în scris prin cratimă: ONG-uri, PNA-ul este un tip de fibre textile) ori cu o formă invariabilă, mai ales la genitiv, de preferință în stilul oficial și în cel al presei (documentele ONG). Abrevierile terminate în –a accentuat, ca melana, SIDA, pot primi desinență și articol feminin (melană, melanei, melane; SIDEI).

Substantivele (analizabile ca fiind) compuse parasintetic (prin două procedee concomitente, dintre care unul este compunerea, iar celălalt sufixarea), ca mărinimie (mare + inimă + suf. -ie), au variație flexionară finală și sunt articulabile enclitic (mărinimia, mărinimiei).

Intr-o situație specială se află substantivele însoțite de adjective posesive conjuncte: maică-mea, bunicu-tău. În acest tip de combinații (cu caracter popular, familiar) se utilizează doar unele substantive, cele care indică relații de rudenie (maică-mea, frate-tău) sau sociale (stăpână-sa).

Unitatea grupării se manifestă prin restrângerea autonomiei flexionare a substantivului care tinde să fie tratat ca invariabil.

În combinațiile de acest fel, substantivul asociat cu adjectivele posesive participă numai cu forma de singular nearticulat: frate-său (pl. Frații săi). Substantivele sunt totdeauna nearticulate în prezența adjectivelor posesive conjuncte: fiică-mea, soră-ta, frate-său (față de îmbinările libere fiica mea, sora ta, fratele său). În absența articolului, legarea substantivului de referent și individualizarea lui se realizează prin determinantul posesiv: să se compare Te sfătuiește frate-său și Te sfătuiește in calitate de frate.

Flexiunea substantivelor însoțite de adjective posesive conjuncte are anumite particularități:

(a) La substantivele masculine, cazurile genitiv și dativ sunt marcate proclitic prin lui: lui bunicu-meu, lui socru-său (față de bunicului meu, socrului său, în combinațiile libere).

(b) Mărcile de flexiune ale substantivelor feminine, în cazurile genitiv, dativ sau vocativ, cu articol enclitic, se atașează, de obicei, elementului final al grupării, adică adjectivului posesiv conjunct. Gruparea în ansamblu se comportă astfel ca o unitate substantivală. Formele speciale ale adjectivului posesiv (genitiv-dativ -mei / -mii, -tei / -tii, -sei / -sii; vocativ -meo), rezultate din combinația cu mărcile substantivale, sunt ocurente numai în structurile de acest tip: casa cumnată-mii, soacră-tei, mătușă-sii; povestesc noră-mei (Cezar Petrescu, Întunecare); soră-meo! (față de cumnatei mele, soacrei tale,mătușii sale, nurorii mele, sora mea! , cu posesivul postpus nelegat prin cratimă; soro! , formă specială de vocativ cu desinența -o, proprie substantivelor feminine).

Mărcile cazurilor genitiv și dativ se atașează, în anumite combinații, atât substantivului feminin, cât și adjectivului posesiv conjunct: casa nevesti-sii.

c) Substantivele în vocativ însoțite de adjective posesive conjuncte nu se utilizează niciodată în formele cu desinențe speciale ale acestui caz, ci numai în forma omonimă cu nominativul: cumnatu-meu !, soră-mea! (față de cumnate!, soro!).

POSIBILITĂTILE COMBINATORII ALE

,

SUBSTANTIVULUI COMUN PROPRIU-ZIS

Substantivul participă la organizarea enunțului în diferite situații sintactice. El poate fi centru al grupului nominal sau termen dependent, adjunct în structura unui grup sintactic. Substantivul participă în enunț și la raporturi de nondependență.

Posibilitățile de construcție sintactică variază parțial de la o clasă semantico-gramaticală de substantive la alta. Unele disponibilități combinatorii sunt comune tuturor substantivelor. Comparativ cu substantivele comune propriu-zise, nume de (clase de) obiecte concrete, animate (om) sau inanimate (casă), celelalte tipuri de substantive comune, și anume cele colective (popor), „masive” sau nume de materii (lapte), abstracte (liniște), „verbale” (citire) ori „adjectivale” (prezență), precum și numele proprii (Ion, București) au un comportament sintactic specific.

Substantivul – centru al grupului nominal

Substantivul comun propriu-zis poate fi utilizat singur sau însoțit de diverse determinări sintactice (adjuncți). Substantivul și adjuncții săi reprezintă un grup nominal (GN), în care substantivul este centru.

În calitate de centru al grupului nominal, substantivul își selectează adjuncții pe baza disponibilităților sale combinatorii și a proprietăților sale , de compatibilitate semantică.

Substantivul comun propriu-zis se combină cu diferite tipuri de adjuncți, care pot fi:

substantive (casa omului);

pronume substitute (casa lui) și nesubstitute (frate mie, locu-ți); numerale substitute (casa primului, locurile altor doi);

(c) adjective propriu-zise (casă veche), pronominale (casa aceea), participiale (casă dărâmată), gerunziale (coșuri fumegânde), alte elemente cu un comportament adjectival, cum sunt unele numerale (două case);

(d) grupări prepoziționale care conțin un substantiv (casă de lemn), un pronume (o casă dintre acelea), un numeral substitut al substantivului (o casă dintre primele construite în cartier, o casă din două), un verb la supin (casă de locuit), un adverb (casa de acolo);

(e) verbe la gerunziu (foc arzând, pachete conținând alimente și medicamente );

(f) grupări prepoziționale care includ elemente corelative (livada dintre casa ei și casa bunicilor);

(g) propoziții relative (casa care Îmi aparține, orașul unde locuiește).

Grupările prepoziționale care conțin un verb la infinitiv și propozițiile conjuncționale sunt selectate ca adjuncți numai de substantivele abstracte.

Articolul definit enclitic are o situație specială față de ceilalți determinanți ai substantivului. El stabilește cu substantivul o relație de tip afixal, asemănătoare cu cea dintre substantiv și desinențele sale. Substantivul articulat enclitic este un grup nominal de tip special, o unitate morfosintactică. Legătura strânsă dintre substantiv și articolul enclitic nu permite schimbarea ordinii acestora și nici intercalarea unor elemente înaintea articolului.

Articolul nedefinit este relativ autonom fată de substantivul-centru. El are topică fixă în raport cu substantivul, fiind totdeauna proclitic. Între el și substantiv pot apărea numai anumiți adjuncți ai substantivului (o veche casă, o de lemn casă), deosebindu-se de alți adjuncți, care permit diverse intercalări (o casă veche de lemn, o casă de lemn veche), uneori și schimbarea ordinii față de substantiv (o casă frumoasă, o frumoasă casă).

Adjuncții substantivului sunt atribute, respectiv propoziții atributive.

Structurile complexe (f) ocupă, ca ansamblu, poziția unui atribut, în virtutea unității lor semantice, dar au o organizare internă proprie.

Adjunctul specific substantivului este în limba română cel genitival. Formele cazuale de genitiv apar în poziție de adjunct numai în grupul nominal și, mult mai limitat, în alte grupuri.

Dependența sintactică față de substantivul-centru a substantivelor, a pronumelor și a numeralelor substitute se exprimă, de regulă, prin genitiv (casa omului / fiecăruia / primului, atribute genitivale) sau prin prepoziție (casă de lemn, o casă dintre acelea sau dintre primele, atribute prepoziționale). Prepoziția impune nominalului cel mai adesea cazul acuzativ (casă de lemn, casă cu curte), dar și cazul genitiv (gardul dimprejurul curții).

În condiții speciale, raportul de genitiv poate fi exprimat prin construcții prepoziționale echivalente cu un genitiv.

Prepoziția a (cu regim cazual de acuzativ) funcționează ca o marcă analitică a raportului genitival pe lângă cuvinte invariabile în raport cu categoria gramaticală a cazului: substantive precedate de numerale (tată a doi copii minori, echivalentul a 200 de dolari); substantive la plural precedate de adjective nearticulate, ca numeros (eticheta a numeroase produse); pronume, ceva, ceea ce (Măsoară suprafața a ceva pătrat, coperta a ceea ce credeam că e o carte, prețul a ce a cumpărat). Grupările în care a este urmat de substantive cu sens cantitativ, ca parte, ori de substantive precedate de un adjectiv la plural nearticulat, ca anumit, diferit, se utilizează în concurență cu genitivul: eticheta unei părți (a o parte) dintre produse, eticheta anumitor (a anumite) produse, patron al diferitor (a diferite) firme.

Prepoziția tipic atributivă, specializată pentru exprimarea, în grupul nominal, a relației sintactice dintre substantivul-centru și adjuncții săi, este de. Prepoziția de intră mai frecvent decât alte prepoziții în structura adjuncților nominali (casă de lemn, sală de concerte, ramă de tablou). Pe de altă parte, prepoziția de participă la organizarea unor sintagme prepoziționale complexe, ca element conector, cu rolul sintactic de a lega de substantiv o grupare prepozițională construită cu altă prepoziție: cartea de pe masă, casa de lângă biserică. Sintagmele prepoziționale complexe (cu de) sunt echivalente cu o propoziție relativă în care sintagmele prepoziționale fără de reprezintă adjuncți ai verbului: cartea care este / stă pe masă, casa care este / se află lângă biserică.

Prepoziția pentru alternează în unele contexte cu prepoziția de și introduce ideea de „destinație”: birou pentru cazare, centru pentru realizare profesională (Rlib, 2004 – față de birou de cazare, centru de realizare profesională); Care e trenul pentru București (de București) ?

Prepozițiile introducând adjuncți ai substantivului comun propriu-zis sunt puțin numeroase. Mai frecvente sunt: cu (băiat cu părul blond; familiile cu elevi și studenți [ … ] beneficiază de un ajutor financiar, Rlib, 2004), fără (casă fără acoperiș).

Adjuncții nominali în dativ ai substantivului comun propriu-zis se limitează la două tipuri de construcții.

Substantivele, mai rar pronumele și numeralele substitute ale substantivului, în cazul dativ fără prepoziție, se întâlnesc, în structuri învechite, populare, cu regenți din clasa substantivelor relaționale (care indică relații de rudenie ori sociale): frate bunicului meu, domn Țării Românești, nepot mie (primului, unuia sau altuia dintre șefi).

Pronumele clitice de dativ posesiv utilizate în grupul nominal ca echivalente ale adjuncților genitivali se atașează substantivului-centru (casa-i, focu-ți) sau unui determinativ adjectival antepus al acestuia (propria-mi casă). Formele de singular ale pronumelui personal -mi, -ți și mai ales -i sunt mai frecvente decât formele de plural -ne, -vă, -le. Tiparul, vechi și neproductiv, este menținut în limbajul poetic și reactualizat recent în publicistică (în special cu substantive care intră în îmbinări cvasilocuționale – la rându-i, la rându-vă, din parte-ne).

Foarte frecvenți, adjuncții adjectivali precedă sau urmează substantivul-centru (casă frumoasă, frumoasă casă). Anumiți adjuncți adjectivali sau prepoziționali din grupul nominal pot fi precedați de cel: casa (cea) nouă, lumina (cea) de seară.

Cel se utilizează în structuri de tipul toți cei cinci concurenți, echivalente cu numeralul colectiv. Cel identifică anaforic referentul substantivului-centru (cei cinci concurenți, față de cinci concurenți), marcând uneori o opoziție implicită (casa cea nouă, prin contrast cu o casă veche; fratele cel mic, față de frații mai mari ca vârstă). Alteori cel subliniază informația exprimată de adjunct: mama mea cea dragă; c-ar fi și mai rău de capul nostru cel hodorogit (I. Creangă, Amintiri). Din cauza slăbirii valorii sale demonstrative, cel tinde să fie înlocuit cu forma neaferezată acel (casa acea / aceea nouă).

Adjuncții substantivului comun exprimați prin adverb sau prin verb la supin se construiesc cu prepoziția de: haina de acolo, haină de căpătat. Substantivul regent al supinului corespunde anumitor constituenți din construcția verbului respectiv, și anume complementului direct (haină de căpătat – de căpătat haina), circumstanțialului instrumental (ac de cusut – de cusut cu acul, ochelari de citit – de citit cu ochelarii, aparat de tuns – de tuns cu aparatul) sau de loc (hârtie de scris – de scris pe hârtie), mai rar complementului prepozițional, ca în structurile cu valoare consecutivă (întuneric de speriat – încât te sperii de întuneric).

Propozițiile relative dependente sintactic de un substantiv comun propriu-zis au particularitatea că se introduc de obicei prin pronume (adjective pronominale) relative al căror antecedent este substantivul regent.

Pronumele care, ce, cât se acordă cu antecedentul în gen și în număr, pe baza raportului de coreferențialitate. Concordanța este marcată formal la pronumele care, cât. Forma cazuală sau construcția prepozițională a relativului sunt impuse de poziția lui sintactică din atributivă: băiatul căruia (fata căreia, băieții cărora, fetele cărora) mă adresez; omul cu care vorbesc; ziua ce vine; Arbuștii, câți îi vezi (Florile, câte le vezi), sunt plantați (plantate) de mine; Câmpia, câtă o vezi, e toată a noastră.

Adjectivul relativ care se construiește cu reluarea în atributivă a antecedentului: Îmi arătase turla unei biserici, care turlă fusese de curând rezidită (prin reluare evitându-se aici echivocul structurii turla unei biserici care fusese rezidită).

Adverbele relative care introduc propoziții dependente de un substantiv comun propriu-zis alternează, în general, cu pronumele relative (precedate de prepoziție) din atributivele cu antecedent: locul unde (în care) mă aflu; momentul când (în care) sosesc.

Propozițiile relative fără antecedent, subordonate unui substantiv comun propriu-zis, se introduc mai ales prin pronume (adjective pronominale) relative (și compuse nehotărâte) la genitiv sau precedate de prepoziții: salariul cui solicită un credit bancar; Suprafața a ceea ce se vede e de două hectare; o parte din ce (din orice sau din orice marfă) produce fabrica le aparține.

Dintre adverbele relative, se utilizează fără antecedent, ca echivalente ale unor adjective, în special cum și cât: o casă cum ți-ai visat „frumoasă etc.”; un pietroi cât nici nu l-ai putea clinti din loc „mare, greu”.

Adjuncții substantivului îndeplinesc diverse funcții în planul discursului și / sau în planul organizării semantice a grupului nominal. Unii adjuncți au disponibilitate a de a îndeplini mai multe funcții, alții sunt specializați, astfel încât există o anumită corelare între funcția adjuncților și structura grupului nominal în care aceștia apar.

O parte dintre adjuncți, așa-numiții determinanți, funcționează, în condiții sintactice determinate, ca integratori enunțiativi ai substantivului. Aceștia sunt articolele definite / nedefinite (casa, o casă) și o serie de termeni care exclud concurența cu articolul: unele adjective pronominale (această / altă casă, ce casă ?, cutare om, frate-său) sau numerale (două case); câteva adjective, ca asemenea, așa, și îmbinări ca astfel (altfel) de (așa casă, astfel de om).

(a) Funcția de integrator enunțiativ a determinanților se corelează cu funcția lor semantică. Aceștia specifică referentul centrului substantival al grupului nominal, fie în sensul individualizării, fie în sensul cuantificării, al introducerii unei precizări de ordin cantitativ.

Din prima categorie de elemente fac parte determinanții noncantitativi: articolul, unele adjective pronominale (ca cele demonstrative sau posesive această casă, frate-său). Determinanții au rol semantic de individualizare și în contextele în care funcția de integrator enunțiativ e îndeplinită de articolul definit, cu care sunt concurenți: casa mea (aceea, cealaltă).

(b) Din a doua categorie de elemente, cuantificatorii, fac parte determinanții cantitativi și alte tipuri de adjuncți: numeralele cardinale propriu-zise, distributive, colective (două case, câte două case, amândouă casele); unele adjective nedefinite (fiecare, oricare, orice, vreun, câțiva, mulți, puțini, toți, numeroși – fiecare casă, toate casele), interogative (cât? câte case ?), relative (Vede câte eforturi faci), negative (niciun – nicio casă); articolul definit / nedefinit (casa, o casă).

(c) Adjuncții implicați în grupul nominal într-o relație de posesie indică Posesorul și identifică astfel, indirect, referentul substantivului-centru (adică obiectul posedat). Posesorul este singurul rol tematic care apare în grupul nominal având ca centru un substantiv comun propriu-zis (casa bunicilor).

(d) Alți adjuncți modifică (restrâng) extensiunea referențială a substantivului-centru, exprimând o proprietate care califică referentul într-un anumit fel (copil bolnav), îl identifică, îl distinge (copilul din parc) sau îl clasează, îl include într-o clasă de obiecte, precizând tipul de obiect (an fiscal).

Substantivul comun propriu-zis poate fi determinat de mai mulți adjuncți, coordonați (casa veche și frumoasă) sau necoordonați (vechea casă de lemn). În grupul nominal complex, relația centru-adjunct se manifestă în funcție de raporturile de compatibilitate sau de incompatibilitate dintre adjuncți: o această casă.

Organizarea grupului nominal pune în evidență existența anumitor constrângeri în ce privește articularea substantivului-centru.

Substantivul este articulat definit înaintea adjectivelor pronominale (casa ta / aceea, omul însuși) și atunci când urmează după anumite adjective pronominale (însuși omul, tot omul, toată clasa).

Dacă substantivul determinat definit este precedat de un adjectiv articulabil, de obicei articolul se atașează formal adjectivului (frumoasele cuvinte, ambii frați). Dacă adjectivul este nearticulabil, articolul se atașează substantivului (tot poporul, amândoi / tustrei frații, cogeamite / ditamai omul).

Substantivul postpus adjectivelor biet, sărac, sărman, răposat, regretat poate fi articulat enclitic atunci când denumește o ființă unică, fiind utilizat similar numelor proprii: săraca mama „mama mea, a noastră” (față de săraca mamă, bietul om, regretatul profesor). Alteori articularea este condiționată de prezența altor adjuncți ai substantivului: săraca vecina noastră, dar săraca vecină, cu substantivul nearticulat. Construcția cu adjectivul antepus nearticulat, săracă vecina noastră, este neliterară.

Substantivul regent al unui clitic pronominal în dativ posesiv este de obicei articulat definit, articolul fiind atașat substantivului (casa-i, fratele-i, numele-i) sau determinativului adjectival antepus (propria-i casă). Substantivele feminine cu finala -ea, -a și substantivul zi sunt totdeauna articulate enclitic (steaua-i, basmaua-i, ziua-i); cele terminate în -ă, -e apar la singular și ne articulate (în casă-mi, dar și în casa-mi, pl. casele-i – numai articulat; din parte-mi, îmbinare fixă). În asociere cu c1iticul, componentul final -1 din forma articulată definită a substantivelor și a adjectivelor nu este actualizat (locu-ți, zbuciumatu-i fiu).

Regentul adjunctului (substantiv, pronume și numeral substitut) în dativ cu rolul semantic Posesor este totdeauna nearticulat (nepot Mariei).

Structura unui grup nominal variază în funcție de tipul de context sintactic, de poziția sintactică actualizată prin substantivul-centru și, implicit, în funcție de forma cazuală a acestuia. Condiționările sunt generale, independente de caracteristicile semantice ale centrului substantival substantiv comun I propriu, concret I abstract etc.

Dativul substantival,cel pronominal nonclitic sau numeralul cu rolul Posesor apar ca adjuncți numai în relație cu un substantiv comun, regentul fiind de regulă la cazul nominativ, în poziție de nume predicativ (Este frate vecinului nostru) sau apozitivă (Acesta-i Ochilă [ … ], nepot de soră lui Pândilă. I. Creangă, Harap-Alb).

Coeziunea dintre centru și adjunct în grupul nominal se realizează prin genitiv (substantivul impune determinativului substantival sau pronominal cazul genitiv – acoperișul casei), prin prepoziție (casă de lemn), prin acord (substantivul impune adjectivului și cuvintelor având comportament adjectival genul, numărul și cazul – acoperișul casei frumoase, f. sg. G), prin restricții de topică (cele mai multe numerale cardinale sunt antepuse, gerunziul e totdeauna postpus – două case, paginile cuprinzând bibliografia – etc.).

Raportul substantivului cu alte clase

lexico-gramaticale

Treceri dinspre clasa substantivului

Conversiunea substantivelor, trecerea lor în altă clasă lexico-gramaticală prin schimbarea comportamentului gramatical, este relativ rară în limba română.

Cele mai numeroase sunt situațiile în care substantivul devine adverb. Procesul este mai avansat la substantivele folosite în construcții eliptice, cu valoare modală, pentru a exprima forma: colac, covrig, grămadă, mănunchi, ciorchine (Doarme colac (covrig); S-au strâns mănunchi în jurul lui; „Norii stau grămadă peste sat) sau intensitatea, constituind mijloace lexicale de exprimare a superlativului legat cobză (fedeleș), frumos foc, gol pușcă, singur cuc, înghețat bocnă, negru corb, adormit buștean, merge ceas (strună) etc. În aceste situații, procesul de adverbializare este complet. Termenii, utilizați în construcții fixe, își pierd caracteristicile morfologice și disponibilitățile sintactice și se desemantizează, în special, din cauza caracterului eliptic al îmbinărilor. Toate substantivele în discuție aparțin fondului lexical vechi și / sau regional (cf. și a tăcea chitic). Cele mai multe construcții sunt expresive, populare, familiale.

Adverbializarea este completă și în cazul formei substantivale chipurile (plural articulat definit), care se folosește cu rol de modalizator în exprimarea populară și familiară: Din o mie nouă sute optzeci și patru chipurile s-a observat gaura aia de ozon din atmosferăl.

Adverbializarea este neîncheiată la substantivele care se referă la momente sau la intervale de timp: Călătorește noaptea (iarna, duminica).

Conversiunea acestor cuvinte se manifestă morfologic prin reducerea flexiunii. Ele nu participă la opoziții de determinare, fiind folosite în forma nearticulată sau în cea articulată enclitic, diferențiate semantic-comp. Pleacă dimineață „în dimineața următoare” cu Pleacă dimineața „totdeauna în timpul dimineții”, „în fiecare dimineață”. Nu participă la opozițiile de caz. Unele păstrează formal opoziția de număr, neutralizată însă la nivel semantic, singularul putând exprima ca și pluralul , ideea de „repetiție” – Citește noaptea / nopțile

1. Gramatica limbii române I, Cuvântul, Editura Academiei Române, 2005, p. 130.

„aproape în fiecare noapte”, Duminica / duminicile mergem la plimbare „aproape în fiecare duminică”. Alte substantive se folosesc cu valoare adverbială doar în forma de singular (joia). Modificările sintactice constau în limitarea distribuției acestor termeni, pe de o parte, în raport cu anumiți regenți, iar, pe de altă parte, în raport cu adjuncții specifici substantivelor. Astfel, substantivele care tind să se adverbializeze apar în poziție de circumstanțial dependent sintactic de verbe, de adjective / adverbe – Citește noaptea, Ea este necesară iarna, sau în poziție de atribut dependent de regente reprezentate prin anumite substantive abstracte – prezența ei acasă dimineața.

Asemănător este comportamentul gramatical al substantivelor cu sens cantitativ: A alergat ore (kilometri), Marfa cântărește kilograme. Acestea au pierdut flexiunea (nu apar decât cu forma de plural nearticulat, în contextul dat, nu participă la opozițiile de caz), îndeplinesc funcția de complement circumstanțial cantitativ (A alergat ore) sau de atribut al unor nume abstracte (Mersul pe jos ore în șir a fost anevoios), admit numai determinative cantitative (A alergat două / multe ore, A așteptat ore bune / întregi „multe”).

Substantivul devine adjectiv în mod cu totul excepțional (câini bărbați, femeie bărbat). Modificarea morfologică esențială este dobândirea compatibilității cu mărcile comparației gramaticale, categorie specifică adjectivelor și adverbelor (câini mai bărbați). Semantic se menține legătura dintre adjectiv și substantivul originar: adj. bărbat , „(persoană) care are atributele morale ale unui bărbat (vitejie, curaj)”, funcția denominativă, proprie substantivelor, fiind înlocuită cu o funcție adjectivală, de calificare.

Substantivul devine prepoziție, deasemenea, excepțional: grație, prepoziție explicată și prin împrumut sau calc (Grație părinților am de toate), mulțumită, prepoziție explicată prin conversiune a substantivului sau a participiului (Mulțumită colegilor am câștigat). Sub aspect morfologic, acest tip de conversiune se manifestă prin invariabilitate formală (prepoziția fiind un cuvânt neflexibil). Sintactic, substantivul pierde capacitatea de a îndeplini o funcție sintactică și se transformă în element joncțional.

Statut incert au cuvinte ca Doamne ! Noroc !, în contextele în care ele nu își modifică forma, nu îndeplinesc o funcție sintactică, nu au rol denominativ și, uneori, nu au referentul obișnuit din utilizarea lor substantivală: Doamne, vai; cât te-ai făcut de mare !, Noroc, prietene, ce mai faci ? Cuvintele subliniate sunt, în situația de față, interjecții fără funcție sintactică.

b) Treceri înspre clasa substantivului

Conversiunea, prin care se formează numeroase substantive de la orice parte de vorbire, este un proces productiv în limba română.

Verbele participă, de obicei, ca bază a formațiilor substantivale doar la formele nepersonale (infinitiv și supin).

Substantivizarea formelor verbale de infinitiv lung (cântare, scriere, mâncare, urcare, plecare, citire) și de supin (cântat, scris, mâncat, urcat, plecat, citit) are caracter regulat. La unele verbe se substantivizează numai forma de infinitiv lung (a cuteza-cutezare), la altele numai forma de supin (a cerși-cerșit, a cotrobăi-cotrobăit), dar sunt și verbe care nu au corespondent substantival infinitiv lung sau supin (în fondul vechi – a(se)căi – și neologic – a cadra, a concede).

Mai puțin frecvent se substantivizează unele verbe la gerunziu, prin articulare: a suferi – suferind – suferindul, a intra – intrând – intrândul – un intrând.

Adjectivele propriu-zise și cele provenite din participiul verbului se substantivizează în mod frecvent prin articulare (cu articol hotărât și articol nehotărât): isteț – istețul – un isteț, frumos – frumosul – un frumos, leneș-leneșul – un leneș, rănit – rănitul – un rănit, scris – scrisul – un scris (Are un scris frumos).

Mai puține sunt substantivele explicabile prin conversiunea adverbelor. Acestea devin substantive prin articulare (cu articol hotărât sau cu articol nehotărât): bine – binele – un bine, rău – răul- un rău, aproape – aproapele (învechit, folosit astăzi în limbajul religios „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”).

Substantivizarea altor părți de vorbire este mai limitată și oarecum accidentală. Sunt în această situație: numeralul (Desenează opturi; fotbaliștii din unsprezecele dinamovist, secundul navei), pronumele personal (eu – eul), pronumele reflexiv (sine – sinea – sinele), interjecția (of – oful – un of). Substantivizarea prepozițiilor și a conjuncțiilor apare în context metalingvistic: Ai mâncat pe și, La este un cuvânt monosilabic.

Mărcile substantivizării sunt:

– compatibilitatea cu afixele flexionare de tip substantival, și anume cu articolele (albul, un alb, plecarea, o mâncare, scrisul), cu desinențele, dintre care unele apar exclusiv în declinarea substantivelor ca -uri, -o (opturi, frumoaso!), și au astfel rol de „clasificatori” substantivali, indicând neechivoc apartenența termenului la clasa substantivului;

– compatibilitatea cu adjuncții specifici substantivului, cum sunt determinanții nonafixali (acel suferind, acest bine), cu adjectivele numerale cardinale (două plecări), genitivele și adjectivele pronominale posesive (oful lui / său), adjectivele calificative (mers înconvoiat, un mare bine);

– compatibilitatea cu pozițiile sintactice ale substantivului, cum sunt cea de subiect (Bătrânul plânge), de complement indirect în dativ (Răspund bătrânului), de atribut adjectival (spusele bătrânului);

– compatibilitatea cu contextele comune substantivului și altor părți de vorbire, dar nespecifice pentru clasa morfologică a bazei conversiunii, de exemplu, în poziția sintactică de subiect (lipsește la), de complement direct (scriu și) etc.

Mărcile sintactico-semantice sunt obligatorii și suficiente. Mărcile de tip afixal pot lipsi uneori: Scrie la. Rareori, apar mărci suplimentare fonetice. De exemplu, eu, folosit substantivizat, în context ca eul poetic, se rostește la inițială cu [e], față de rostirea preiotată a inițialei [ie], din contextele în care este folosit ca pronume.

Substantive se pot forma și cu ajutorul derivării și al compunerii.

Derivarea este procedeul morfologic principal prin care se formează substantive de la cuvinte – bază nesubstantivale, prin sufixare, regresiv sau parasintetic.

Inventarul sufixelor nominale este foarte bogat. Unele sufixe nominale sunt formante atât ale substantivelor, cât și ale adjectivelor: -ant (solicitant, iritant). Uneori, aceeași formație se utilizează ca substantiv sau ca adjectiv, distincția fiind posibilă doar în context (cântărețul, cântăreț). Ele au un conținut semantic propriu, care participă la semnificația derivatului în ansamblu. Astfel, cele mai multe sufixe nominale impun „categoria conceptuală” a substantivului (fiind specializate semantic pentru anumite categorii de referenți): „acțiune”, „rezultat al acțiunii” (masaj „acțiunea și rezultatul acțiunii de a (se) masa”), „stare” (usturime „tip de senzație”), „calitate” (bunătate „însușirea de a fi bun”), „agent” (cititor „persoană care citește”), „instrument” (fierbător „aparat care fierbe apa”), „loc” (imprimerie „atelier unde se imprimă”) etc.

În formațiile substantivale derivate, sufixele se atașează la diferite tipuri de baze nesubstantivale.

Se combină cu baze verbale numeroase sufixe ale numelor de acțiune: -adă (blocadă), -aj (masaj), -âș (coborâș), -ială (cheltuială), -ură (arsură).

Se combină cu baze adjectivale sufixele numelor calității și cele mai multe sufixe ale numelor de stare: -eață (negreață), -ețe (blândețe), -ie (hărnicie).

Sunt puține sufixele nominale compatibile de asociere cu un numeral: -ime (doime), -(ă)tate (întâietate), sau cu un adverb: -ime (împrejurime).

Uneori, același sufix este compatibil cu baze din clase morfologice diferite. De exemplu, sufixul -ime se combină cu adjective (adâncime), cu numerale (doime), cu adverbe (împrejurime) și chiar cu substantive (boierime).

Formațiile substantivale derivate regresive au, în general, bază verbală și sunt nume de acțiune (abandon, zbor, câștig).

Compunerea este un proces relativ limitat în formarea substantivelor în limba română. Substantivele pot fi compuse din cuvinte întregi existente și independent în limbă (fărădelege, untdelemn, Câmpulung) sau din abrevieri ale unor cuvinte (aragaz, big).

CAPITOLUL AL II-LEA

METODICA PREDĂRII SUBSTANTIVULUI LA CLASELE I-IV

Cultivarea limbajului reprezintă una dintre cele mai de seamă sarcini ale ciclului primar și ale școlii în general. La clasele I – IV acest lucru se realizează în primul rând la obiectul „Limba română”, celelalte discipline școlare fiind antrenate de asemenea, în învățarea corectă a limbii. Astfel, la clasa I, chiar dacă nu apar ore speciale de gramatică, elevii fac în mod practic, aplicativ, exerciții de exprimare corectă, orală și scrisă la fiecare lecție de citire și scriere, precum și la cele de dezvoltare a vorbirii.

Prin exerciții variate de vorbire se amplifică, se precizează și se activează vocabularul elevilor, aceștia învață să construiască propoziții și chiar mici compoziții, cultivându-și astfel limbajul, fără a se face apel la cunoștințe de gramatică.

Disciplina în cadrul căreia elevii învață în mod sistematic un ansamblu de reguli elementare privitoare la „modificarea formelor cuvintelor și la îmbinarea lor în propoziții” este gramatica.

Prin studiul gramaticii, elevii înțeleg logica limbii, bogăția ei și se deprind să folosească în mod corect și conștient, atât în vorbire cât și în scriere, un vocabular adecvat, o exprimare corectă.

Studiind gramatica, elevii reușesc să înțeleagă mai bine gândurile altora și să se folosească de limbă ca mijloc de comunicare, de acumulare a unor cunoștințe. Activitatea de învățare a cunoștințelor de limbă asigură în același timp cultivarea „zestrei” lingvistice a copiilor și contribuie la stimularea proceselor de cunoaștere, a gândirii abstracte în mod deosebit.

O particularitate esențială a învățării noțiunilor de limbă o constituie reluarea pe plan superior a celor învățate anterior, fie că acest lucru s-a făcut pe cale oral-practică sau prin reguli și definiții de gramatică. Acest sistem de repartizare a volumului de cunoștințe din programa școlar, precum și de învățare a gramaticii se numește concentric.

Potrivit sistemului concentric elevii își însușesc noțiunile gramaticale și își dezvoltă capacitatea de a se exprima corect oral și scris, în mod gradat, adăugând mereu la ceea ce cunosc, noi elemente de limbă.

În acest mod se parcurge și drumul învățării fiecărei noțiuni gramaticale. Elevii învață și folosesc în vorbire cuvinte care denumesc ființe, lucruri, fenomene ale naturii încă din clasa I și construiesc propoziții cu ajutorul acestor cuvinte, pentru ca în clasa a III-a să învețe că aceste „părți de vorbire” se numesc substantive. Elevii învață încă din clasele I-II că aceste cuvinte pot denumi o singură ființă, un singur grup, lucru sau un singur fenomen al naturii, pentru ca, în clasa a III -a să învețe despre numărul substantivelor, iar mai târziu, în clasa a IV -a să afle despre genul substantivelor.

Sistemul concentric de învățare a gramaticii corespunde particularităților psihologice ale copiilor de vârstă școlară mică, precum și caracteristicilor științei limbii. El determină un mod specific de organizare și desfășurare a întregii activități de predare-învățare a gramaticii.

Gramatica se învață în procesul exprimării, deci prin mijlocirea limbii, iar odată învățate, noțiunile de limbă devin un instrument valoros în dezvoltarea vorbirii corecte a elevilor. Cunoștințele teoretice de limbă sunt înțelese și asimilate temeinic numai atunci când devin operante, atunci când sunt. folosite în practica exprimării, producându-și astfel efectul. În acest fel, ele au rolul de a controla, dirija și regla exprimarea; ele reprezintă argumentul științific în motivarea sau susținerea unei forme concrete, practice de exprimare.

Prin urmare, gramatica se învață cu un cop, ea nu este un studiu închis, arid, formal, stereotip, rupt de realitate, de limba vie.

Conform sistemului concentric al predării-învățării gramaticii, încă din prima etapă a acestui proces, când nu se face apel la reguli și definiții sau când acestea se dau parțial, cunoștințele de limbă dobândite de elevi trebuie să fie corecte chiar dacă ele rămân la nivelul oral-practic. Orientarea greșită a elevilor în studiul limbii în această etapă are urmări negative în învățarea corectă a noțiunilor teoretice de limbă și de la o etapă la alta, de la o clasă la alta sunt elemente definitorii ale unor noțiuni, precum și unele categorii gramaticale noi. Astfel, așa cum s-a văzut, dacă în clasa a III-a cunoștințele despre substantiv se mărginesc la definiție (partea de vorbire care arată nume de ființe, de lucruri, de fenomene ale naturii), la fel și numărul substantivelor, în clasa a IV -a sfera cunoștințelor despre această parte de vorbire se lărgește și prin categoria de gen.

În numeroase cazuri, învățarea unor cunoștințe noi se poate asigura pe baza regulilor și a definițiilor gramaticale cunoscute. În asemenea situații, drumul spre noile note care lărgesc sfera unei noțiuni gramaticale se poate face pornindu-se de la o generalizare, adică de la o regulă sau definiție cunoscută de elevi, chiar dacă acestea nu sunt complete. Deci este vorba de o cale deductivă, de la general la particular.

Deși drumul cu cel mai mare randament, din punct de vedere al solicitării capacităților intelectuale, îl constituie cel inductiv, de la cazuri particulare la generalizări, sistemul concentric al studiului gramaticii ne pune în situația de a recurge și la calea deductivă, care în acest caz devine mai productivă, conducând elevii mai direct spre dobândirea unor noi cunoștințe și angajându-i în acest scop.

La substantiv, care se învață cu definiții la clasele a III-a și a IV -a, în clasa a IV-a se poate porni de la definiția dată în clasa precedentă. După aceasta pot fi efectuate exerciții de recunoaștere a substantivelor, stabilindu-se pentru fiecare ce anume definesc (ființe, lucruri, fenomene ale naturii).

În textele din care se identifică substantivele pot fi introduse și cuvinte – părți de vorbire – care denumesc stări sufletești, însușiri și acțiuni. Prin analogie cu celelalte substantive cunoscute dinainte, elevii sunt conduși să observe că și aceste cuvinte sunt părți de vorbire care denumesc ceva. Mai rămâne de stabilit că ele arată stări sufletești, însușiri, acțiuni și, fiindcă denumesc ceva, sunt tot substantive. Astfel se marchează elementele noi. În continuare se fac exerciții de recunoaștere a acestor substantive, iar elevii vor fi solicitați să dea ei exemple de substantive care denumesc stări sufletești, însușiri, acțiuni.

În exemplu la care ne referim este important ca elevii să înțeleagă că aceste părți de vorbire denumesc ceva și de aceea sunt substantive. Acest lucru se poate face cel mai bine prin comparație cu alte cuvinte înrudite, dar care arată o însușire (nu denumesc însușirea) sau o acțiune săvârșită de cineva (nu denumesc acțiunea). Bunăoară, în formularea albul zăpezii – primul cuvânt denumește culoarea (însușirea).

PRINCIPII DIDACTICE

CARE GUVERNEAZĂ PREDAREA GRAMATICII

În demersul metodic de predare-învățare a noțiunilor gramaticale care prezintă un grad înalt de generalizare și abstractizare, vor fi respectate principiile didactice fundamentale:

– principiul intuiției;

– principiul legării teoriei cu practica;

– principiul sistematizării;

– principiul accesibilității;

– principiul însușirii conștiente și active;

– principiul însușirii temeinice.

1. Principiul intuiției implică aspectele:

– materialul didactic intuitiv concret (ilustrații, planșe, tabele, scheme);

– materialul de limba română (texte, propoziții, fraze).

2. Principiul legării teoriei cu practica se referă la următoarele aspecte:

– în clasele I – II, elevii își însușesc noțiunile pe cale practică-operațională, apoi urmează teoria prin care se generalizează aspectele descoperite;

– în clasa a III -a se pornește de la formularea teoretică și se aplică exerciții practice.

3. Principiul sistematizării se referă la succesiunea, continuarea și reluarea noțiunilor de limbă în mod organizat, sistematizat: în sistem liniar și în sistem concentric.

4. Principiul accesibilității se referă la raportarea justă a nivelului de dificultate intelectuală a elevilor.

5. Principiul însușirii conștiente și active implică aspectele:

– înțelegerea și asumarea scopului pentru care se studiază gramatica;

– înțelegerea rolului pe care îl au cunoașterea regulilor gramaticale și aplicarea lor în dezvoltarea capacității de exprimare;

– dorința și acțiune a de a învăța și de a exersa exprimarea corectă sub aspectul formei și al logicii structurii sintactice.

6.Principiul însușirii temeinice se referă la demersul continuu de consolidare a cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor prin repetarea permanentă și reluarea lor în niveluri de dificultate crescândă.

METODE ȘI PROCEDEE

Metodele și procedeele folosite în lecțiile de gramatică sunt:

1. Conversația folosită și în calea inductivă și în calea deductivă a învățării gramaticii:

2. Explicația asociată cu metoda conversației conduce la o bună înțelegere a faptelor de limbă.

3. Analiza se referă la toate nivelurile limbii: morfologice, sintaxă, lexic, fonetică.

4. Exercițiul, acesta prezintă o gamă largă de forme de realizare și de teme de abordat.

5. Practica exprimării constituie modul esențial de exersare a vorbirii corecte.

Prin predarea elementelor de morfologie se urmărește realizarea următoarelor aspecte:

însușirea cunoștințelor despre clase gramaticale și de categorii gramaticale;

– înțelegerea și motivare a schimbărilor formei cuvintelor în vorbire;

– formarea deprinderilor ortografice;

– înțelegerea funcțiilor sintactice pe care le îndeplinesc în propoziție, recunoașterea lor și utilizarea corectă în comunicare;

– sesizarea valorilor expresive ale claselor gramatica1e și utilizarea lor în comunicare;

– înțelegerea rolului părților de vorbire în comunicare.

ASPECTE METODICE

În clasa I, în perioada abecedară, la citirea propozițiilor și a textelor, elevii vor remarca anumite cuvinte scrise cu majusculă. Vor fi îndemnați să observe că se scriu cu inițială majusculă numele de persoane. Această observație se va extinde asupra numelor elevilor. Fiecare elev își va spune numele, îl va scrie, va spune cum se scrie și va motiva ortografia.

Va urma generalizarea și sistematizarea informațiilor într-o regulă gramaticală:

– numele de persoană se scriu cu inițială majusculă (cu prima literă mare).

În clasele următoare, vor fi incluse în această formă ortografică și cuvintele care denumesc: țări, orașe, ape, munți, opere de artă, autori, publicații, animale etc.

Pentru fixarea cunoștințelor se fac exerciții de scriere, de dictare, de legare etc. În perioada gramaticală, demersul metodic se va dezvolta pe baza cunoștințelor acumulare în clasele I-II, a materialului didactic intuitiv-vizual și a materialului lingvistic (exemple de propoziții care conțin substantive):

– învățătorul prezintă imagini care reprezintă obiecte, ființe;

– elevii spun numele fiecărei imagini;

– se generalizează observațiile, aceste cuvinte denumesc obiecte, ființe, fenomene;

– se vor prezenta, pe tablă sau pe planșă, propoziții în care sunt subliniate substantivele;

– se va cere elevilor să observe și să spună ce denumesc cuvintele subliniate, să precizeze dacă și celelalte cuvinte denumesc și ele obiecte, ființe, fenomene.

Cuvintele subliniate și desemnate vor fi trecute într-o coloană, în coloana paralelă se va nota ce denumesc cuvintele.

Se generalizează observațiile și se sintetizează într-o definiție: substantivul este partea de vorbire care denumește obiecte, ființe, fenomene, sentimente.

Recunoașterea substantivului se poate realiza după înțeles (denumesc obiecte) și după faptul că se poate număra.

Exemplu: – un băiat – o fată – o carte

– doi băieți; – două fete; – două cărți.

Este util să li se precizeze elevilor că forma de control este numărarea:

un – doi, o – două.

Fixarea cunoștințelor se realizează astfel:

Se repetă și se spune definiția.

Exerciții de recunoaștere a substantivelor.

Exemplificări de substantive izolate și apoi în propoziții.

Demersul metodic prin care se va face intuirea și înțelegerea felului substantivelor se va baza pe compararea exemplelor paralele: nume comun nume propriu.

Exemplu: A B

1. Un copil aleargă. 1. Ionel aleargă.

2. O fetiță se joacă. 2. Mirela se joacă.

3. Am vizitat un oraș .. 3. Am vizitat Craiova.

4. Am văzut un rău. 4. Am văzut Oltul.

5. Mă joc cu cățelul. 5. Mă joc cu Azorică.

6. Am citit o poveste. 6. Am citit Baltagul.

Ulterior, învățătorul va orienta observația elevilor prin întrebări de genul:

– Citiți propozițiile !

– Recunoașteți substantivele !

– Citiți substantivele din propoziția. 1, din coloanele A și. B. (un copil-Ionel)

– Ce denumește fiecare dintre ele ?

– Cum este scris fiecare ?

Pentru fiecare pereche de propoziții se va relua această analiză. Observațiile se generalizează și se sistematizează în explicații și de definiții:

– substantivele care denumesc obiecte,ființe de același fel se numesc substantive comune;

– numele care se dau ființelar sau obiectelor pentru a le deosebi de celelalte se numesc nume proprii sau substantive proprii.

După definiție se vor da regulile ortografice.

1. Substantivele proprii se scriu întotdeauna cu inițială majusculă.

2. Substantivele comune se scriu cu inițială majusculă numai în următoarele situații:

– la începutul propoziției;

– la începutul unui titlu. .

Fixarea și consolidarea acestor cunoștințe se va realiza prin exerciții de recunoaștere, de dictare, de exemplificare, prin compuneri gramaticale.

NUMĂRUL SUBSTANTIVELOR

În vederea predării acestei categorii gramaticale, se poate începe un joc antrenant, în care răspunsurile sunt spontane.

Jocul „Eu spun (unu) tu spui multe (mulți)” ajută la formarea perechii singular-plural.

– învățătorul va rosti forma de singular (una);

– elevii vor rosti forma de plural (multe / mulți).

Se poate pomi și de la prezentarea materialului intuitiv-vizual:

un obiect mai multe obiecte

unul / una mai multe / mulți

Elevii vor sesiza semnificația aspectelor, precum și schimbarea formei sonore și scrise.

Cuvintele vor fi scrise în rubrici distincte, în care vor fi relevate formele specifice.

Exemplu:

masculina feminin

singular plural singular plural

băiat băieți fată fete

stejar stejari mama mame

Învățătorul va orienta observația elevilor spre modificările produse în forma sonoră și grafică a substantivului la numărul plural.

Fixarea și consolidarea cunoștințelor vor fi făcute prin exerciții de recunoaștere, de modificare, de dictare.

GENUL SUBSTANTIVELOR

Demersul metodic de prezentare a acestei categorii gramaticale se poate întemeia pe numărare. Se procedează astfel pentru genurile masculin și feminin:

Se pornește de la exemplificarea numelor de ființe (animate).

învățătorul va prezenta modul de numărare:

masculin feminin

un – doi (un băiat – doi băieți) o – două (o fată – două fete)

3.Învățătorul rostește, pe rând, câte un substantiv.

4.Elevii verifică în ce tip de numărare se potrivește și îl trec în rubrica respectivă.

5. Învățătorul orientează observația elevilor spre următoarele aspecte:

– în ce coloană se află substantivele – nume de ființe, de parte bărbătească. Se vor citi, repetând numărarea.

– în ce coloană se află substantivele – nume de ființe de parte femeiască sau feminină. Se vor citi, repetând numărarea.

6. Se va extinde raționamentul asupra numelor de inanimate.

Exemplu: munte,

copac,

școală…

7. Prin generalizarea și sistematizarea observațiilor se va formula definiția substantivelor și se va putea clasifica.

Se recunoaște după numărare:

– substantiv de genul masculin

singular plural

– un – doi

– substantivele de genul feminin se recunosc după numărătoare: la singular o, la plural două;

– substantivele de genul neutru: creion, dulap, tablou.

Fixarea și consolidarea cunoștințelor se vor realiza prin: repetarea definiției, exerciții de recunoaștere, de exemplificare, de formare de perechi de substantive la genul masculin și feminin.

Sintetizarea categoriilor gramaticale va fi făcută cu ajutorul elevilor într-o sinteză (fișă recapitulativă). Această fișă recapitulativă va constitui un instrument de lucru permanent pe care elevii îl vor consulta în rezolvare, analize sau în corecturi.

ARTICULAREA SUBSTANTIVULUI CU ARTICOLUL

HOTĂRÂT ȘI NEHOTĂRÂT

Demersul metodic se va dezvolta pe baza succesiunii unor propoziții în care se află substantivele: nearticulate, articulate cu articolul hotărât, articulate cu articolul nehotărât – la genul masculin și feminin, singular și plural.

Exemple:

– Pentru genul masculin, numărul singular:

Ion este elev.

Ion este un elev din clasă.

Ion este elevul cel mai bun din clasă.

– Pentru genul masculin, numărul plural:

Ion și Petre sunt elevi.

Am vorbit cu niște elevi din clasă.

Am felicitat elevii buni.

Se citesc propozițiile accentuând, marcând prin intonație cuvintele subliniate, cu scopul de a fi puse în evidență.

Învățătorul va orienta elevii în a observa gradul de precizie sau de hotărâre (în ce măsură este cunoscut sau nu), pe care îl exprimă fiecare dintre substantive.

1. Se compară forma cuvintelor și se precizează:

– genul și numărul lor;

– ce element-particulă dă. cuvântului un sens nehotărât;

– ce element-particulă dă cuvântului un sens hotărât;

– unde se află particula față de cuvânt.

Se marchează articolele cu, culori sau se izolează;

Se procedează asemănător cu formele de plural;

Se explică semnificația părților de vorbire marcate prin culori;

Se generalizează observațiile și se sintetizează definiția articolului, clasificarea și sensul lui;

6. Se procedează la fel cu substantivele de genurile feminin și neutru, la formele de singular și de plural;

7. Se fixează aceste forme de singular și de plural prin exerciții de completare, iar în funcție de sensul lor, cu articolul necesar;

8. Se sintetizează informațiile într-o schemă (o sinteză).

Consolidarea cunoștințelor se va face prin exerciții de citire, de scriere, de completare, de motivare, de articulare.

FUNCȚIILE SINTACTICE

În perioada pregramaticală, funcțiile sintactice, la clasa a II-a se abordează rolul substantivului în propoziție la tema „Înțelesul propoziției”.

Aceste aspecte ale rolului în propoziție, se vor descoperi cu ajutorul întrebărilor: cine?, ce?, unde?, despre cine?.

Punându-se aceste întrebări, se vor descoperi grupurile logice care răspund la aceste întrebări:

cine ?: răspund substantivele cu funcție de subiect;

– pe cine ?, ce ?, unde ?: răspund substantivele cu funcție de complement;

– a,al, ai, ale cui ?: vor răspunde substantivele cu funcție de atribut.

În perioada pregramaticală, exercițiile de constituire a grupurilor logice din structura propoziției se vor realiza tot prin controlul logic al întrebărilor.

Exemplu:

Alcătuiți propoziții răspunzând, pe rând, la următoarele întrebări:

Întrebări Cine? Ce face? Ce?

Răspuns Substantiv Verb Substantiv

Rol în propoziție Subiect Predicat Complement

În perioada gramaticală, se vor recunoaște funcțiile sintactice ale substantivului. Iată câteva exemple:

Subiect

Cartea este interesantă.

Nume predicativ

Ioana este elevă.

Atribut

Citesc cartea cu povești.

Complement

Citesc o carte.

Funcțiile sintactice se vor deduce prin întrebări, în funcție de elementul regent și se vor specifica la sfârșitul analizei morfologice a substantivului.

Un alt exercițiu de exprimare a funcțiilor ar putea fi exprimat astfel:

a) Alcătuiți propoziții în care substantivul copilăria să îndeplinească următoarele funcții sintactice: subiect, complement, atribut, nume predicativ în structura predicatului nominal;

b) Completați spațiile cu substantivele potrivite ca sens și numiți întrebările și funcțiile sintactice:

Petalele…………………… ………sunt catifelate.

Mă plimb cu……………………………………………

Îi respect pe……………………………………………….

Au înflorit…………………………………………………..

Scopul studierii limbii române în perioada școlarității obligatorii este acela de a forma progresiv un tânăr cu o cultură comunicațională și literară de bază, capabil să înțeleagă lumea din jurul său, să comunice și să interacționeze cu semenii, exprimându-și gândurile, sentimentele, opiniile etc., să fie sensibil la frumosul din natură și la cel creat de om, să se integreze efectiv în contextul viitorului parcurs școlar, respectiv profesional, să-și utilizeze, în mod eficient și creativ, capacitățile proprii pentru rezolvarea unor probleme concrete în viața de zi cu zi, să poată continua în orice fază a existenței sale procesul de învățare.

PROIECT DIDACTIC

Clasa: a III-a.

Obiectul: Comunicare.

Subiectul lecției: Substantivul. Felul substantivului.

Tipul lecției: Predare-învățare.

– Consolidarea cunoștințelor dobândite și formarea priceperii de a folosi substantive în exprimare;

– Consolidarea deprinderii de a recunoaște și a utiliza partea de vorbire care denumește ființe, lucruri, fenomene ale naturii;

– Înțelegerea rolului substantivelor în îmbogățirea exprimării;

– Îmbogățirea și activizarea vocabularului elevilor;

– Dezvoltarea creativității și flexibilității gândirii.

OBIECTIVE OPERAȚIONALE:

O1: să recunoască substantivele dintr-un text sau dintr-o enumerare de cuvinte (cel puțin 5 substantive din 6);

O2: să sesizeze importanța substantivelor în comunicarea scrisă, compunând texte cu și fără substantive;

O3: să găsească, într-un text, substantivele ce denumesc ființe, lucruri, fenomene ale naturii;

O4: să definească substantivul.

METODE DIDACTICE: conversația, lucrul cu manualul, exercițiul, analiza gramaticală, explicația, problematizarea, munca independentă.

MATERIAL DIDACTIC:

– „Limba română”, manualul pentru clasa a III-a (Capitolul „Comunicare”), M.E.N., Editura Aramis.

– Caiete dictando, caiete tip de comunicare;

– Îndrumător pentru folosirea manualului de Limba română;

– „Exerciții de limba română” (Daniela Nedelcu).

DEMERSUL DIDACTIC

TEST DE EVALUARE

I. Dați câte două exemple de substantive care denumesc ființe, lucruri și fenomene ale naturii.

1. …………………………….; 4. ……………………………..;

2. …………………………….; 5. …………………………….;

3. …………………………….; 6. ……………………………..

II. dați exemple de substantive care denumesc rechizitele școlarului. Alcătuiți cu ele propoziții.

III. Scrieți zece substantive comune care să denumească ocupații, meserii și profesii propoziții dezvoltate, apoi faceți schema lor.

IV. Dați câte trei exemple de substantive proprii, nume de orașe, de ape, de munți. Construiți cu ele propoziții.

V. Subliniați substantivele comune cu o linie și pe cele proprii cu două linii:

„Mihai, fiul lui Pătrașcu cel Bun, era Ban al Craiovei. Oamenii îl prețuiau pentru vrednicia și dreptatea lui. Alexandru cel Bun, domnitorul țării, voia să-l piardă. Mihai pleca la Constantinopol unde era sprijinit de Iani Cantacuzino, fratele mamei sale”.

Descriptori de performanță:

Foarte bine – realizează întotdeauna corect acordurile gramaticale în textul redactat;

identifică întotdeauna corect în enunțuri scurte sau dezvoltate părțile de vorbire studiate, specificând cu exactitate categoriile gramaticale ale acestora;

completează, întotdeauna corect propozițiile lacunare cu structurile morfologice învățate și transformă enunțurile simple sau dezvoltate modificând anumite categorii gramaticale învățate.

Bine – realizează corect, rareori inadecvat, acordurile gramaticale în textul redactat;

identifică în enunțuri scurte sau dezvoltate părțile de vorbire studiate, specificând, cu rare abateri categoriile gramaticale ale acestora;

completează, rareori inadecvat, propozițiile lacunare cu structurile morfologice învățate și transformă în general corect enunțuri simple sau dezvoltate prin schimbarea unor categorii gramaticale învățate.

Suficient – realizează, cu greșeli sporadice, acorduri gramaticale în textul redactat;

identifică în enunțuri scurte, uneori necorespunzător, părțile de vorbire studiate specificând, cu greșeli relativ frecvente, categoriile gramaticale ale acestora;

completează, cu unele erori, propoziții lacunare cu structurile morfologice învățate și transformă enunțurile scurte prin schimbarea uneori inadecvată a anumitor categorii gramaticale învățate.

PROIECT DIDACTIC

Clasa : a IV-a.

Obiectul: Limba română (Comunicare).

Conținutul învățării: Substantivul – felul, genul, numărul substantivelor.

Tipul lecției: consolidare.

Scopul:

– consolidarea deprinderilor de a defini noțiunea de substantiv;

– consolidarea deprinderii de a recunoaște substantivele comune și proprii precum și numărul acestora;

– consolidarea deprinderii de exprimare corectă din punct de vedere gramatical.

Obiective operaționale:

O1 : să definească substantivul;

O2 : să recunoască substantivele comune și proprii dintr-un text dat;

O3 : să precizeze genul și numărul substantivelor dintr-un text dat;

O4 : să se exprime corect (oral sau în scris) din punct de vedere gramatical.

Metode didactice: conversația, explicația, exercițiul, conversația euristică, lucrul cu manualul, munca independentă.

Mijloace de învățământ:

– „Limba română”, manual pentru clasa a IV-a, M.E.N., Editura Aramis;

– „Exerciții gramaticale clasele I-III”, Editura Trans Pres, Sibiu, 1994.

Forme de organizare:

– frontală;

– individuală.

DEMERS DIDACTIC

FIȘĂ DE EVALUARE

1. Subliniați substantivele și grupați-le pe trei coloane, după felul în care se numără: un-doi; o-două; un-două.

„Cele trei pisici cu buline și cei doi măgari vărgați au prins a suspina și ofta. Rostogoleau de-a lungul siluietelor firave lacrimi de vopsea în forme de noi buline și dungi. Mă înduioșașeră de tot și-i tot tamponam cu sugativa”.

Scrieți câte patru substantive proprii:

– nume de scriitori …………………………………………………………….

– nume ale țărilor vecine ………………………………………………………

– nume de râuri ………………………………………………………………..

– nume de reviste ……………………………………………………………..

3. Găsiți cel puțin cinci substantive care să înceapă cu vocalele : -a, -e, -i, -o, -u.

4. Alcătuiți propoziții cu, cuvintele de la exercițiul anterior.

CAPITOLUL AL III-LEA

CULEGERE DE EXERCIȚII

Exerciții pentru clasa a III-a, propuse și rezolvate

1. Dați câte șase exemple de substantive care denumesc ființe, lucruri și fenomene ale naturii.

R. ființe: cal, măgar, furnică, oaie, capră, vacă;

lucruri: masă, scaun, geam, covor, ușă, cuier;

fenomene ale naturii: ploaie, vânt, grindină, viscol, ninsoare, fulger.

2. Alcătuiți propoziții cu următoarele substantive : patrie, toamnă, pământ, ploaie, muncitori, țăranii, recolte.

R. Patria mea este frumoasă.

A sosit toamna.

Părinții muncesc pământul.

În uzină lucrează mulți muncitori.

Țăranii cosesc lucerna.

Ei au adunat multe recolte.

3. Completați spațiile punctate cu substantivul potrivit cerut de întrebare:

a) Iepurașul șchiop.

Treieră ……………… (ce?)

b) Sârguința țese …………………… (ce?)

Iar lenea pierde …………..(ce?)

(vremea, snop, pânză)

R. a) Iepurașul șchiop.

Treieră pe snop.

b) Sârguința țese pânză.

Iar lenea pierde vremea.

4. Completați coloanele următoare cu substantive cerute:

Nume de Nume de Nume de Nume de Nume de

ființe lucruri fenomene persoane localități

R. Azorică covor ploaie Ana București

Lila televizor fulger Maria Sinaia

Grivei masă vânt Ion Neptun

5. Dați exemple de substantive ce denumesc nume de persoane și alcătuiți propoziții cu ele.

R. Elena, Matei, Alina.

Elena a fost în vacanță la mare.

Eu am fost la film cu Matei.

Alina pleacă în tabără.

6. Puneți în locul punctelor substantivele din paranteză:

Lupul este ……………………………………..

El cutreieră ……………………… după hrană.

Dacă întâlnește …….. sau …… sau alte ………. Le mănâncă.

………………………. sa este nemăsurată.

………………………. se feresc de ………………… căci este periculos.

…………………………… îl vânează.

( oamenii, pădurile, în drumul, ci, un, animal, viețuitoare, lup, lăcomie)

R. Lupul este un animal.

El cutreieră pădurile după hrană.

Dacă întâlnește în drumul său oamenii sau alte viețuitoare le mănâncă.

Lăcomia sa este nemăsurată.

Viețuitoarele se feresc de lup căci este periculos.

Oamenii îl vânează.

7. Scoateți din textul următor substantivele care denumesc fenomene ale naturii:

Zilele scad mereu. Soarele răsare tot mai târziu. Suntem în plină toamnă. Seara e răcoare, iar noaptea nu mai putem dormi cu ferestrele deschise.

În nopțile senine în care nu bate vântul, cade bruma. După prima brumă florile se ofilesc.

R. vântul, bruma, brumă.

8. Joc concurs:

„Câștigă cel care găsește mai multe cuvinte care arată”

nume de oameni după meserii ……………………………………………

nume de păsări domestice …………………………………………..

nume de păsări sălbatice …………………………………………..

nume de păsări, pomi fructiferi ……………………………………………

nume de animale domestice ……………………………………………

nume de animale sălbatice ……………………………………………

R. doctoriță, învățătoare, tâmplar;

găină, cocoș, curcan;

fazan, dropie, privighetoare;

măr, păr, cais;

vacă, cal, câine;

urs, vulpe, căprioară.

9. Găsește cuvântul care nu se potrivește cu celelalte:

– rață, barză, cireașă, găină;

– șapcă, ac, șorțuleț;

– clește, ciocan, tâmplar, ferăstrău;

– automobil, motocicletă, trotinetă, barcă.

R. cireașă, ac, tâmplar, barcă.

10. Transformați propozițiile astfel încât acțiunea să fie executată de mai multe obiecte:

Caisul înflorește …………………………….

Vrabia ciripește …………………………….

Băiatul conduce jocul …………………………

Copilul aleargă în râu ………………………..

Fiul își respectă mama ………………………

Fratele își ajută sora ………………………….

R. Caișii înfloresc.

Vrăbiile ciripesc.

Băieții conduc jocul.

Copiii alergă în râu.

Fii își respectă mama.

Frații își ajută surorile.

11. Completați spațiile punctate cu substantivele potrivite:

a) Bate ………………cât e cald.

b) …………… se cunoaște după roade și …………………… după fapte.

c) Lupul își schimbă părul dar năravul ba.

12. Puneți următoarele substantive la numărul plural:

stână, avion, oraș, loc, păstor, miel, lup, creion, foc, câine.

Exemplu: stână – stâni – stânile.

R. avion – avioane – avioanele

oraș – orașe – orașele

loc – locuri – locurile

păstor – păstori – păstorii

miel – miei – mieii

lup – lupi – lupii

creion – creioane – creioanele

foc – focuri – focurile

câine – câini – câinii

13. Formați singularul următoarelor substantive:

gărgărițe, furnici, ucenici, nuci, saci, străzi, ogrăzi.

R. gărgăriță, furnică, ucenic, nuc, sac, stradă, ogradă.

14. Puneți substantivele aflate în paranteze la numărul plural:

a) Din toate direcțiile vin (mașina, troleibuzul, autobuzul).

b) (Omul) merg pe stradă.

c) În crâng ciripesc (pasărea).

d) (Satul) patriei noastre înfloresc din zi în zi.

e) (Câmpia și pădurea) au înverzit odată cu sosirea primăverii.

R. a) Din toate direcțiile vin mașini, troleibuze, autobuze.

b) Oamenii merg pe stradă.

c) În crâng ciripesc păsările.

d) Satele patriei noastre înfloresc din zi în zi.

e) Câmpiile și pădurile au înverzit odată cu sosirea primăverii.

15. Subliniați substantivele din textul următor la numărul singular cu o linie și pe cele la numărul plural cu două linii:

„Veniseră acolo toate locuitoarele văilor și munților, toate neamurile de zburătoare, de la câmpie și de la baltă, și toți cântătorii cei mărunți dumbrăvi și livezi.”

( M. Sadoveanu – Sticletele)

R. singular: câmpie, baltă;

Plural: locuitoarele, văilor, munților, neamurilor, zburătoare, cântătorii, dumbrăvi, livezi.

16. Scrieți cinci exemple de substantive care să denumească ființe și lucruri. Formați propoziții.

R. mobilier, jucării, cal, vacă, rechizite.

În școală s-a schimbat mobilierul.

Ion a cumpărat multe jucării.

Eu am un cal.

Vaca ne dă lapte.

Noi am primit rechizite.

17. Completați rubricile cu cât mai multe substantive care denumesc :

ființe …………………………………………

lucruri ………………………………………..

acțiuni ……………………………………….

fenomene ale naturii ……………………………………………

stări sufletești ……………………………………………….

însușiri …………………………………………………..

R. băiat, cal, găină, rândunică;

șifonier, scaun, ceas, tablou;

desenat, cultivat, pictat, citit;

ploaie, cutremur, viscol, fulger;

tristețe, bucurie, lăcomie, timiditate;

frumusețe, blândețe, noblețe, urâțenie.

18. Subliniați dintre substantivele următoare pe acelea care denumesc acțiuni și stări sufletești:

semănatul, barza, vânt, drumeț, tristețe, bunătate, fulger, lemn, mâine, ger, curiozitate, scriere, răbdare, ger, vioiciune, mulțumire, ochire, brumă, încolțire.

R. semănatul, tristețe, bunătate, curiozitate, scriere, răbdare, încolțire.

19. Alcătuiți propoziții astfel încât cuvântul poet să răspundă pe rând la întrebările:

– Cine face acțiunea ?

– Cui ?

– Al cui ? a cui ? ale cui ?

– Pentru cine ?

R. Poetul a editat o carte.

Poetul i s-au adus multe felicitări.

Cărțile poetului s-au vândut.

Florile sunt pentru poet.

20. Scrieți zece substantive la numărul singular și apoi treceți-le la numărul plural.

R. singular plural

carte cărți

masă mese

penar penare

stol stoluri

roi roiuri

vârf vârfuri

corn cornuri

pământ pământuri

erou eroi

revistă reviste

EXERCIȚII PROPUSE

21. Construiește propoziții în care să se afle substantive care denumesc ființe, lucruri, fenomene ale naturii.

22. Alcătuiți câte două propoziții în care să se găsească substantive care arată stări sufletești, însușiri, acțiuni.

23. Alege din coloana de cuvinte substantivele și alcătuiește propoziții cu mai multe cuvinte:

poiana

roșiatică

aleargă

zâmbește

tâmplărie

iscusită

ajutor

24. Clasifică în trei coloane substantivele de mai jos și precizează ce arată fiecare:

grădină, școlar, pădure, necaz, alee, bucurie, cățelandru, mâhnire, arbore.

25. În șirurile de cuvinte de mai jos se află câte un cuvânt care nu se potrivește cu celelalte. De ce ?

– pisica, veverița, cuib, privighetoare;

– lene, școlar, învățător, prieten;

– roșie, vânătă, ardei, albastră;

– cântare, șovăială, exercițiu, alergare.

26. Dați exemple de substantive comune denumind rechizitele școlarului. Alcătuiți cu ele propoziții dezvoltate după modelul:

S.A.P; P.A.S; S.A.P.A; P.A.S.A; P.A.A.S.

27. Subliniați substantivele din textele următoare. Dovedește că sunt substantive prin mijloacele de control cunoscute:

a) „Într-o noapte de primăvară, s-a auzit înălțimile albastre tânguirea ostenită a cocorilor.

Sosesc din depărtările cu lumina prea albă și fierbinte, în această adevărată a lor țară, veche și neuitată, să-și clocească ouăle și să-și crească puii.”

( Cezar Petrescu – Aurul negru)

b) „A trecut iarna geroasă

Câmpul iată-l înverzit !

Rândunica cea voioasă

La noi iarăși a sosit.”

(V. Alecsandri – Primăvara)

c) „Era o babă și un moșneag. Baba avea o găină și moșul un cocoș. Găina babei se oua de câte două ori pe zi și baba mânca o mulțime de ouă, iar moșneagul nu îi da nici unul. Moșneagul într-o zi își pierdu răbdarea și zise:

– Măi, babo mănânci ca în târgul lui Cremene. Ia a-mi și mie niște ouă, ca să-mi pierd pofta măcar.”

(I. Creangă – Punguța cu doi bani)

d) „Ce duh ai și ce putere

Să-mpletești ceara cu miere,

De la floarea din grădină,

Ostenită de albină ?”

( T. Arghezi – Fetica)

28. Construiți câte o propoziție în care să se afle substantive care denumesc reviste, ziare, plante și cuvintele: apusul, răsăritul, folosite ca substantive proprii.

29. Construiți propoziții în care să folosiți: două titluri de carte, trei denumiri geografice, două nume de instituții.

30. Alcătuiți itinerariul unei excursii în care să fie incluse denumiri geografice, nume de întreprinderi, uzine, muzee.

31. subliniați substantivele din textele de mai jos și scoateți pe trei coloane substantivele feminine, masculine și neutre:

a) „Voi, munților mândrii, moșnegi cununați

Cu stelele bolții albastre

În leagănul vostru de codri și stânci

Dorm toate poveștile noastre”.

(O. Goga – În munți)

b) „Într-o frumoasă dimineață de vară, un croitoraș ședea la masa lui de lucru, de lângă fereastră, și cum era plin de voioșie, cosea de zor și mâinile parcă-i alerga singure în înseilătură”.

(Frații Grimm – Croitorașul cel viteaz)

c) „Numele căpitanului Valter Mărăcineanu a intrat în legendă, faptele lui de arme înscriindu-se pentru totdeauna în cartea de aur a țării. Reduta Griviță l-a cunoscut pe acest „viteaz între viteji” așa cum l-a cunoscut pe maiorul George Șontu și pe alți eroi ai războiului pentru neatârnare”.

(Viteazul între viteji)

32. Subliniați cu o linie substantivele la numărul singular și cu două linii la numărul plural:

„Făt-Frumos își sală fața în baia de lacrimi apoi … se culcă să doarmă în patul cu flori … și florile toate s-adunară … ținând sfat lung cum să fie luminile hainei de mireasă; apoi încredințară taina lor unui curtenitor fluture albastru …”

(M. Eminescu – Făt-Frumos din lacrimă)

33. Puneți substantivele de mai jos la numărul plural:

casă, frate, chibrit, ciocolată, copil, exercițiu.

34. Puneți substantivele de mai jos la numărul singular:

prieteni, brazi, podoabe, cusături, fânețe, clipe, coli, fete.

35. Alcătuiți pluralul substantivelor și despărțiți în silabe:

câmpie, hârtie, jucărie, pălărie, copie, domnie, sufragerie, veselie, brutărie, salcie.

Exemplu:

câm-pi-e câm-pii câm-pi-i-le

36. Construiți o propoziție cu pluralul substantivelor:

vrabie, cutie, corabie, salcâm, munte, vizitiu, copac, frânghie.

37. Faceți o scurtă compunere cu titlul „Patria noastră” în care să folosiți, pe lângă substantive comune și substantive proprii pe care să le și subliniați.

38. Subliniază substantivele și fă analiza lor morfologică:

a) „-Pământul e-al boierilor, vede-i-aș în pământ cu iarbă pe piept ! Blestemă mama”

(Z. Stancu – Desculț)

b) „Bojdeuca țărănească a lui Ion Creangă din Mahalaua Țicăului, unde noaptea lătrau câinii ca la sate, îl primi cu voie bună care alină rana lăuntrică a lui Eminescu, răscolită de curând și de moartea Răducăi Eminovici”.

(G. Călinescu – Viața lui M. Eminescu)

c) „Apoi capra iese și se duce la treaba ei. Iar iezii închid ușa după dânsa și trag zăvorul. Dar vorba veche: păreții au urechi și fereștile ochi. Un dușman de lup ! Ș-apoi știți care ? – chiar cumătrul caprei, care demult pândea vremea cu prilej ca să pape iezii, trăgea cu urechea la păretele din dosul casei, când vorbea capra cu dânșii”.

(I. Creangă – Capra cu trei iezi)

39. Alcătuiți propoziții în care cuvintele unei și frumusețea să se afle în fața substantivelor: scară, noapte, zi, primăvară, toamnă, iarnă, ploaie, stea, ușă.

40. Completați substantivele din textele de mai jos:

a) Copi … dau vise … aripi. Fantezi … lor bogate se adaugă dorința de la bine. În jocuri … lor eroi … nu au vârste, timpul se oprește la cumpăna anotimpu … , bine … iese întotdeauna învingător.

b) „Și-n dreapta, și-n stânga, câmpuri … aleargă acum sub gâlgâiala ploi … împestrițate și negre.

Copi … s-au înrudit iar pe marginea prisp … Petre a rămas în mijlocul curț … , cu labele picioare … înfundte în noroiul plo …”.

(Al. Sahia – Ploaia de iunie)

41. Scrieți cinci substantive proprii care să indice localitățile unde a învățat Ion Creangă și ce colegi a avut.

42. După modelul dat mai jos, scrie câte trei substantive precedate de următoarele cuvinte: niște, frumoși, doi, toți, grup de, tustrei.

– stejari – copii

niște – …………. frumoși – ………………..

– …………. – …………………

43. Despărțiți în silabe cuvintele de mai jos și precizați numărul silabelor în fiecare caz. Ce observați ?

frați frații

prieten prietenii

copii copiii

oameni oamenii

surugii surugiii

44. Alcătuiți cu fiecare cuvânt dat în exercițiul anterior câte o propoziție.

45. Construiți câte o propoziție în care substantivele munte și coleg să fie precedate de cuvântul niște, doi, sau bunii.

46. Alcătuiți propoziții în care substantivele date mai jos să se găsească la început : fluvii, regi, propoziții, copii, zori.

47. După modelul dat mai jos, scrie câte patru substantive precedate de cuvintele: i-am dus, arăt, îi cer, ajut, ofer.

– colegului

– ……………….

i-am – ………………..

– ………………..

48. Construiți câte o propoziție în care cuvintele: poezie, priveliște, fată, să fie precedate de cuvintele: frumoasei, cer, vedere.

49. Completați locurile libere în textele de mai jos:

a) „A fi locuitori … unei planete înflorește viața sau a pieri în neant !

Ce clipă !

Pești … oceanelor, opriți-vă înotul !

Flori … câmpului, păstrați-vă mireasma !

Păsări … cerului, conteniți-vă zborul !

Viața noastră e în pericol !”

(Geo Bogza – În fața atomului)

b) „Eram în gimnaziu când am citit primele poezii … lui Eminescu. Și de multe ori am căutat să construiesc în închipuirea mea de copil figura necunoscută … acestui zeu, care mi se părea că trebuie să trăiască într-o lume supraumană, în basme !”

(Al. Vlahuță – Amintiri despre Eminescu)

50. Alege din coloana a cuvinte sau cuvântul care se potrivește cel mai bine unui cuvânt din coloana b; alcătuiește propoziții cu expresiile astfel obținute.

a b

cel … înțelept

cea … explici

cei … spus

cele … mai important

ce-l … o sută

ce-a … albă

ce-i … două

după … speli

pentru … chemat-o

… mică

BIBLIOGRAFIE

AVRAM, MIOARA, Gramatica pentru toți, Editura Humanitas, București, 1998

BRÂNCUȘ, GRIGORE, SARAMANDU, MANUELA, Gramatica limbii române, Editura Atos, București, 1999.

CONSTANTINESCU DOBRIDOR, GHEORGHE, Morfologia limbii române, Editura Științifică, București, 1983.

COTEANU, ION, Gramatică, Stilistică, Compoziție, Editura Științifică, București, 1990.

IORDAN, IORGU, ROBU, VLADIMIR, Limba română contemporană, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978.

IRIMIA, DUMITRU, Gramatica limbii române, Editura Polirom, Iași, 1997.

NUȚĂ, SILVIA, Metodica predării limbii române în clasele primare, Editura Aramis, 2000.

PENEȘ, MARCELA, MOLAN, VASILE, Limba română, manual pentru clasa a IV-a, Ministerul Educației Naționale, 1998.

ȘERDEAN, ION, Metodica predării limbii române la clasele I-IV, Editura București, 1999.

***, Gramatica limbii române, Editura Academiei Române, București, 2005

CUPRINS

Motivația lucrării …………………………………………………………………………..…1

CAPITOLUL I

Substantivul – prezentare generală ……………………………………………………2

Clase semantico-gramaticale de substantive……………………………………….…7

Flexiunea substantivului………………………………………………………………18

Posibilitățile combinatorii ale substantivului comun propriu-zis ………………………..39

Raportul substantivului cu alte clase lexico-gramaticale …………………………………46

CAPITOLUL al II-lea

Metodica predării substantivului la clasele I-IV …………………………………………51

Principii didactice care guvernează predarea gramaticii ………………………………..54

Proiect didactic ………………………………………………………………………….62

CAPITOLUL al III-lea

Culegere de exerciții ……………………………………………………………………. 73

Bibliografie …………………………………………………………………………….. 85

Cuprins …………………………………………………………………………………. 86