Memoria Comunismului In Literatura Autobiografica

Memoria comunismului în literatură autobiografică

Cuprins:

Argument…………………………………………………………………………………………..3Introducere………………………………………………………………………………….…..…4

Cap. 1. Memorie, individ, lider, cultură și literatură în regimul comunist………………….…7

Distincția între memoria individuala și memoria colectivă………………………………….9

Comunismul și memoria colectivă a comunismului………………….……….……………12

Traseele literaturii în comunism și postcomunism…………………………………………14

Catharsis……………………………………………………………………………………18

Cap.2. Speciile literaturii autobiografice…………………….………………………………………20

Puncte comune sau nu în memorii, autobiografie și jurnale …………………………….…..16

O lume dispărută, Cartea cu euri, Băiuțeii – memorii?………….……………………………….17

Timpul trăirii. Timpul scriiturii……………………………………………………………….19

Perspectiva celui care scrie memorii………….…………….……………………………….22

Cap.3. Acuratețea memoriilor………………………………………………………..…..…….25

3.1. Amintiri marcante……………………………………………………………………….….28

3.2. Rănile memoriei colective: amnezii sociale ( ricoeur, pag 80 din teză)……………………35

3.3. Fețele tăcerii………………………………………………………………………………..40

3.4 Schițe ale revoluției așa cum s-a petrecut

Cap. 4. Copilăria după 1.989……………………………………………………………………48

4.1 Ce știu ei despre comunism?……………………………………………………………………………………….49

4.2 Poezii…………………………………………………………………………………………51

Concluzii…………………………………………………………………………………………53

Bibliografie

Cap. 1 Memorie, individ, lider, cultură și literatură în regimul comunist:

Individul trăiește într-o lume de persoane, evenimente, idei, etc ceea ce influențează esențial colecția de imagini pe care le poartă în memorie, de aceea memoria reprezintă însușirea umană care trebuie să însoțească individul pe tot parcursul vieții, redând capacitatea acestuia de a conserva, recunoaște și reproduce evenimente, trăiri și informații anterioare.

Memoria umană este un domeniu copleșitor de vast, acesta fiind valorificat de diverse discipline, de la medicină, până la disciplinele umane ca istorie, psihologie sau chiar literatura. Din acest areal vast, domeniul din prisma căruia ne interesează memoria este literatura autobiografică.

Memoria reprezintă puntea de legătură a prezentului cu trecutul. Atunci când memoria este inclusă în literatură ea devine mai puternică. Creația literară îi atribuie un impact mult mai mare în rândul publicului decât i-ar putea atribui alte forme de conservare a informației precum cărțile de istorie sau arhivele.

La fel ca orice operă literară, literatura autobiografică reprezintă produsul aflat la intersecția dintre conștiința individuală a creatorului și cea colectivă, astfel că literatura autobiografică nu este nici pe departe populată cu experiențe în stare pură, ci cu interpretări ale acestora. Să mai spunem și că, adeseori, amintirea unor experiențe personale poate prelua amintiri ale altor persoane. Vom vedea că așa cum fiecare individ posedă memorie, tot astfel și grupurile și societățile au memorie.

În același timp, vom urmări cum memoria colectivă se reflectă în memoria individuală, în așa fel încât aceasta din urmă preia și se formează în jurul elementelor cheie din memoria colectivă.

Dar ce înseamnă această memorie colectivă? Ce este colectiv în memoriile personale și cum se face trecerea de la individual la colectiv? Răspunsurile le vom găsi în primul capitol și vor fi consolidate de afirmațiile marelui filosof francez contemporan, Paul Ricoeur din cartea sa, Memoria, Istoria, Uitarea unde vor fi interpretate noțiunile inovatoare date de către sociologul francez Maurice Halbwachs în jurul anilor 1925 în mai multe lucrări în care își expune teoriile cu privire la memoria involuntară, memoria colectivă, memoria socială și memoria istorică. Sociologul francez este recunoscut ca autor al noțiunii de memorie colectivă (încă din 1930 Marcel Mauss îl numea astfel pe compatriotul său). În viziunea lui M. Halbwachs, nici măcar 1% din conținutul memoriei unui individ nu reprezintă memoria individuală a acestuia.

Pentru a contextualiza demersul nostru, oferim în preambul câteva informații de bază despre ceea ce a reprezentat și cum s-a manifestat ideologia comunistă asupra mentalului individual și colectiv în România, jonglând cu evenimentele fără a da importanță cronologică. Istoricul comunismului este prezentat diferit de la un autor la altul, iar datele sunt cu aproximație aceleași, de aceea nu ne-am propus o cronologia a istoricului comunismului, dimpotrivă, dorim să întocmim o schița a imaginii individului sub soarele comunist.

În timpul regimului comunist, expunerea permanentă la frică de către propagandă a dus la constituirea unor reflexe de frică instaurate în mentalul individual și colectiv. Lista adjectivelor, atribuite individului în timpul regimul comunist este deschisă. Dintre acestea enumerăm câteva: confuz, neajutorat, descurajat, supus, insignifiant, slab, vulnerabil, anxios, stânjenit.

În ceea ce privește prezentarea concisă a situației literaturii și societății românești în anii comunismului, dar și în postcomunism ne oferă posibilitatea creării unor idei clare despre cum funcționau lucrurile în comunism și ne pregătește în înțelegerea următoarelor capitole.

Dacă înainte de 1989 în toată literatura comunismul era promovat într-un mod frumos, partidul comunist era servit de toți scriitorii, literatura reprezenta o portiță de evadare prin care ideologia comunistă nu era așa de apăsătoare, după destrămarea regimului comunist, în iarna anului 1989, are loc o avalanșă de publicații despre ceea ce a reprezentat comunismul, iar în literatură partidul comunist era descris în realitatea cruntă.

Pentru a le ușura comunicarea, cei care au simțit în mod direct comunismul și-au pus pe hârtie memoriile privitoare la sistemul socialist. Individuală/ colectivă, frica este interpretată în povestiri sau autobiografii de autor prin prisma propriei experiențe și viziuni asupra trăirilor, sentimentelor pe care acesta le-a simțit. Obiectele și natura fricii sunt făcute cunoscute de autor, în funcție de percepția acestuia, de contextul social, dar mai ales de cadrele memoriei individuale și colective. Poveștile reunite de memorialistica românească formează în ansamblu o (auto)biografie a suferinței umane din perioada comunistă. În cazul foștilor deținuți politici, chiar dacă se elimină obiectul fricii prin actul scrierii memoriilor, frica persistă- rămâne imaginea obiectului fricii în mintea deținutului.

De aceea, după 1989, primind cu bucurie libertatea obținută, apar numeroase publicații cu referiri la perioada comunistă în care sunt redactate suferințele îndurate. Această literatură autobiografică reprezentând refugiul obsesiilor și dorințelor, memorii, amintiri și confesiuni ale oamenilor trecuți prin închisorile comuniste și ai celor care au cunoscut suferința de aproape. Acestea acoperă o nebănuită tematică: exil, politică, viața literară, viața politică și viața politicienilor, viața personală. Au fost consemnate informații cu privire la viața politică până la cele mai neînsemnate detalii din perioada comunismului.

Însetoșat de propria istorie, ținută în secret în perioada comunistă, cititorul vrea să descopere aventurile individului confruntat cu lumea comunistă. După revoluția română din decembrie 1989 au devenit teme predilecte experiența închisorilor comuniste, exilul, dedesubturile vieții politice, etc

Prin literatura autobiografică se observă eliberarea, vindecarea și purificarea scriitorului de trăirile comuniste. Întâlnim formula de catharsis: cei mai mulți scriu ca să se vindece. Fiecare scriitura bibliografică are motivațiile ei.

1.1 Distincția între memoria individuală și memoria colectivă

După cum se cunoaște, memoria reprezintă conceptul central în funcție de care s-au construit și au funcționat științele umane și sociale (altfel spus, științele interpretative), de aceea identificarea tipologiilor memoriei constituie o preocupare esențială pentru orice tip de analiză.

În Memoria, istoria, uitarea, marele filosof francez Paul Ricoeur în nota de orientare a capitolului 3 consacrat memoriei personale și memoriei colective, afirmă cu privire la importanța distincției memoriei „pentru istoric e important să știe ce anume are în față, memoria protagoniștilor acțiunii luați unul câte unul sau memoria colectivității luată în bloc.” Nu numai istoricul ar trebui să fie interesat de această distincție, și cititorii unei cărți de istorie sau a unei cărți cu genul autobiografic.

În științele despre om ca ființă socială, culturală și istorică tot ceea ce putem știi, știm recurgând la memoria umană. Oferim ca exemplu istoria- domeniu al cărui rol este foarte important în construirea identității personale, naționale și europene. După cum știm, istoria înseamnă atât ceea ce s-a întâmplat cât și ceea ce se spune că s-a întâmplat, întrucât amintirile au fost utilizate încă de la începutul scrierii istoriei. Herodot și Tucidide au folosit declarații orale sau chiar propriile amintiri pentru a reconstitui diverse evenimente. În secolele ce au urmat, memoria a reprezentat o sursă de încredere. Dezvoltarea unor tehnici după al Doilea Război Mondial a permis păstrarea mărturiilor orale pe dispozitive audio sau video, fapt care le-a asigurat statutul de surse documentare.

La fel ca istoria, literatura autobiografică se bazează pe sinceritatea faptului petrecut. Vizează, în primul rând, acest efort al scriitorului de reconstituire a trecutului, de activare a memoriei individuale sau colective astfel încât să poată restitui, cât mai fidel, faptele, evenimentele și oamenii pe care i-a întâlnit de-a lungul vieții sale. Dar, la fel ca istoria, nici literatura autobiografică nu este nici pe departe populată cu experiențe în stare pură.

Îi datorăm sociologului și psihologului, Maurice Halbwachs meritele distincției memorie individuală, memorie colectivă, memoriei sociale și memoriei istorică.

Maurice Halbwachs inovează prin conceptul de memorie colectivă pe care îl susține în cartea sa, La Memoire collective. Textul spune că avem nevoie de ceilalți pentru a ne aminti. De aceea memoria colectivă reprezintă izvorul de informație din care reiese memoria individuală, solul din care își extrage seva identitatea fiecărei persoane. Limba, religia, familia, dar și clasele sociale și politice sunt sursele explicite necesare formării memoriei colective.

În viziunea lui M. Halbwachs, nici măcar 1% din conținutul memoriei unui individ nu reprezintă memoria individuală a acestuia, deoarece reamintirea, care se poate presupune a fi individuală, se află tot timpul la intersecția influențelor colective.

Memoria individuală este alcătuită din marile teme ale unei istorii de viață: nașterea, copilăria, educația, căsătoria, paternitatea sau maternitatea, profesie, reușite, dezastre personale, schimbări de status, moartea celor apropiați – mai puțin cea proprie, pentru care, la fel ca la naștere, nu avem amintiri. Iar aceste mari teme au ca repere memoriile construite de diferite grupuri din care facem parte: parteneri de joacă, de scoală, familia, locul de muncă, etc. Aceste grupuri din care facem parte reprezintă memoria colectivă, o memorie comună, împărtășită. Cum individul se raportează simultan la mai multe grupuri, fiecare memorie individuală reprezintă un punct de vedere asupra memoriei colective. De aici pluralitatea memoriilor colective într-un spațiu social despre care sociologul francez vorbește în termeni de rețele de memorii colective, de întâlniri și intersectări multiple.

Paul Ricoeur îi însumează teoria lui Halbwachs afirmând „memoria individuală devine stăpână pe sine pornind de la o analiză subtilă a experienței individuale a apartenenței la un grup și pe baza învățăturii primită de la ceilalți.”

Găsim în textul lui Halbwachs resursele necesare pentru a înțelege numărul mare al memoriilor indivizilor care au luat parte la o Românie comunistă. De aceea fiecare text de acest gen reprezintă un punct de vedere, o memorie individuală dintr-o memorie colectivă românească cu privire la ideologia comunistă.

Conform teoriilor sociologului Halbwachs punctul de vedere se schimbă în funcție de rolul și locul ocupat de către autor în memoria colectivă a comunismului românesc și după relațiile întreținute de către acesta cu alte medii, acestea reprezentând o altă memorie colectivă din care autorul face parte.

Considerăm revoluția română de la 1989 drept evenimentul fondator al democrației românești postcomuniste. Căci „sub numele de evenimente fondatoare – afirma Paul Ricoeur – celebrăm în esență niște acte violente legitimate ulterior printr-o stare de drept precară.(…) Astfel sunt înmagazinate în arhivele memoriei colective rănile simbolice care cer să fie vindecate.” Prin ideea de răni ale memoriei colective, de care vorbea Paul Ricoeur, se înțelege rănile românilor care se vor a fi vindecate.

Or, memoria revoluției române din decembrie 1989- prin violențele de ordin psihic și fizic, prin numărul mare de victime este, fără doar și poate, una traumatică, dificilă și care necesită vindecarea. În lucrarea sa „Memoria, Istoria, Uitarea”, pe care am invocat-o și anterior, filosoful francez propune ca mijloc terapeutic „un timp al doliului” pag 546 Timp în care are loc depășirea pierderilor suferite. Filosoful atrage atenția asupra faptului că în absența acestui răgaz de vindecare, memoria evenimentelor traumatice tinde să revină în forme obsesionale.

Conform analizei lui Titu Constantin în lucrarea sa, Memoria evenimentelor sociale controversate după o serie de studii interesante ale lui J.W. Pannebaker și B.L.Banasik (1997) s-a ajuns la concluzia că, de regulă, este nevoie de un interval de cca 25 de ani pentru ridicarea unor monumente de comemorare a unor evenimente dramatice.

Astfel spus, o serie de evenimente, cu o încărcătură dramatică ajung să fie acceptate ca evenimente istorice în conștiința națională și să fie celebrate ca atare abia după un interval de zeci de ani. O ipoteză este aceea a perioadei critice a vârstei de asimilare, definind predispoziția individului matur de a percepe ca fiind cele mai frecvente și cele mai semnificative evenimente trăite de el în intervalul vârstei de 15-25 de ani. La aceasta se adaugă și tendința indivizilor ce au peste 40 de ani de a fi interesați, din ce în ce mai mult de reevaluarea trecutului personal, mai ales a celui în care au luat decizii majore. Dacă evenimentele sociale importante trăite în jur de 20 de ani au fost evaluate ca fiind importante, informațiile despre ele sunt reactivate, evenimentelor respective acordându-li-se din nou importanța pe care o aveau în trecut, individul investind „afectiv” aceste evenimente.

Comunismul și memoria colectivă a comunismului:

Ce înseamnă comunismul pentru noi, generațiile născute după 1989? Comunismul se aseamănă cu o piesă de teatru în care oamenii devin simpli spectatori și în care actele li se succed fără ca ei să se poată opună. Spunem asta pentru că oamenilor din comunism le este anulată libertatea aproape definitiv, aceștia joacă niște roluri comandate de sus. Oamenilor le-a fost interzisă gândirea și s-a promovat resemnarea. În toate domeniile ideologia comunistă și-a pus amprenta, aceasta având ultimul cuvânt în mod indirect.

Decodarea istoricului ideologiei comuniste reprezintă o operație necesară pentru a înțelege amploarea impactului său. Propunem pentru început definiția dată de Ball și T. Dagger conform căreia „o ideologie este un set coerent și comprehensiv de idei și credințe care explică și evaluează condiții sociale, ajută oamenii să-și înțeleagă locul în societate și oferă un program pentru acțiunea socială și politică.” Conform celor doi autori, ideologia comunistă spune adepților ce să facă și pretinde a apăra și amplifica libertatea. Cum reușește ideologia comunistă să pătrundă în mintea individului? Prin propagandă, prin intermediul căilor de socializare, mass-media sau prin intermediul aparatului represiv.

Astfel regimul comunist instaurat în România încearcă o utilizarea totală a fricii, alimentând constant pe toate canalele disponibile colectiv. Individul asimilează noile date ale experienței ideologiei comuniste și se acomodează cu acestea sub presiunea experienței.

Libertatea, egalitatea, umanitatea, bunătatea, generozitatea, înfăptuirea sunt termenii care au servit la acceptarea comunismului și amăgirea poporului. S-a dovedit în timp că ideologia comunistă a însemnat ceva foarte diferit în practică: dreptatea s-a realizat prin suprimarea proprietății private, umanul s-a realizat prin suprauman.

Omul comunist a devenit lipsit de individualitate deoarece oamenii vii s-au transformat în cadavre, sufletele cinstite au devenit criminale, iraționale, iar societatea i-a fost smulsă din forma ei și remodelată conform proiectului ideologic. În anul 1946 când au avut loc alegerile parlamentare, au fost falsificate alegerile, de aceea comuniștii au fost votați de 80% din populația română și nu Partidul Național Țărănesc care fusese votat masiv. În acest fel, comuniștii au ajuns la putere, au desființat toate partidele, i-au arestat pe liderii acestora, pentru ca apoi, în decembrie 1947, să-l alunge pe regele Mihai I, proclamând Republica Populară. Liderul comunist al României a fost proclamat Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Ajuns la putere în 1965 Nicolae Ceaușescu a continuat această politică. Perioada conducerii sale, până în jurul anului 1971 a adus mari speranțe și optimism.

În decorul socialist, viața în loc să devină mai veselă, mai prosperă, devine mai sinistră. Teama s-a instalat pretutindeni datorită înfințării Securității, a cărei misiune era să apere, prin teroare, conducerea comunistă și să-i distrugă pe toți cei care s-ar fi opus acesteia. Securitatea avea pretutindeni informatori, adică persoane care colaborau de bunăvoie sau erau constrânse, prin șantaj. Ofițerii Securității puteau împușca oameni pe loc, fără judecată; așa au sfârșit mulți țărani care s-au opus, nevrând să li se ia pământul pentru a fi înființate ferme colective de stat.

Mai târziu a avut loc naționalizarea: toate proprietățile private au devenit proprietatea statului. Omul socialist devine meschin, laș, fură și denunță. Femeile încep să devină îngrozite de soții lor și se tem pentru viața copiilor lor. Cei mici sunt instruiți să nu spună nimic din ce aud si fac acasă, iar teama de moarte îi transformă și le răpește copilăria.

Ultimul stadiu ne este descris de scriitorii a căror copilărie și adolescență s-a petrecut când Nicolae Ceaușescu preia puterea. Aflăm de la aceștia despre cultul personalității: presa și Televiziunea au fost obligate să-l proslăvească pe Ceaușescu și pe soția sa, Elena. Cultul personalității a început să se amplifice treptat, după alegerea lui ca președinte: în școli elevii aveau săptămâni istovitoare de repetiții, dansau, alcătuiau lozinci cu trupurile lor și cîntau ode „conducătorilor iubiți“. Cei mai oropsiți erau bucureștenii, cei din provincie participau doar la marele miting, în momentul în care „Marele Conducător“ venea în vizite de lucru. Populația era supravegheată prin rețeaua de informatori (erau recrutați chiar și elevi de liceu), iar opozanții erau ascultați cu microfoane ascunse în casă. O adevărată obsesie s-a instalat în oameni: Securitatea îi urmărește pe toți, cu ajutorul turnătorilor.

Scopul final al ideologiei comuniste s-a realizat, s-a născut prototipul omului supus.

Spre deosebire de secolele trecute, în timpul regimului comunist frica s-a manifestat mai degrabă prin ascultare decât prin răzvrătire, a doua fiind prezentă mai mult la nivel individual sau în cadrul unor grupuri restrânse, cum vom vedea în capitolul 3, cu excepția evenimentelor din decembrie 1989 care au condus la revoluție. Atât teroarea asupra tutore celor ce se revoltaseră sau erau considerați a fi potențiali opozanți, cât și pierderea speranței într-o intervenție din afara țării salvatoare au contribuit la nimicirea totală a capacității societății de a acționa împotriva regimului.

Cu toate acestea, trebuie reamintite micile manifestări colective, mitingul studenților timișoreni din 1956 sau revolta muncitorilor brașoveni din 1987 care au condus la implicarea ulterioară a populației României la marea ”răzmeriță” din 22 decembrie 1989.

La câteva luni de la euforia prăbușirii comunismului, efectele dezastruoase ale schimbării de regim nu au întârziat să-și facă simțită prezența. Manifestate în forme diverse, precum naționalismul, extinderea sărăciei, șomajul devastator, scăderea nivelului de trai, jocuri financiare sau privatizări dubioase, acestea au adus în sufletul românului în scurtă vreme o deziluzie totală. Memoria colectivă se raporta în aceste condiții nostalgic la fostul regim.

Traseele literaturii în comunism și în postcomunism:

Din punct de vedere cultural exista libertatea de expresie, dar a fost înlăturată de venirea

comuniștilor. După abdicarea regelui Mihai aparențele libertăților cetățenești nu s-au mai păstrat, viața a luat o altă întorsătură.

Literatura redă posibilitatea de a deveni altul, reprezentând un joc între realitate și subiectivitate. Începând cu anii 50 jocul a fost modificat: subiectivismul celor care se jucau a fost dictat de ideologie și prin intermediul organului numit Consiliul Culturii și Educației Socialiste.

Consiliul Culturii și Educației Socialiste reprezintă organismul care avea ca atribuții cenzurarea unor pasaje din cărți sau suspendarea unor publicații și retragerea unor tiraje aflate pe piață. Astfel, prin intermediul acestui organ se exercita un control asupra culturii.. Manuscrisele erau date cenzorilor care le dictau scriitorilor finalul cărților, le sugerau să scoată anumite pasaje sau să omoare personaje.

Editurile, ziarele, toate instituțiile care țineau de lumea artelor sunt restituite după model sovietic. Totul era reconstituit de la zero. Literatura nouă avea rostul de a promova comunismul. În toate poemele era promovat omul sovietic. Subiectele erau luate din lumea șantierelor. Trebuia ca scriitorii să meargă pe teren și să se inspire. Proza trebuia să reprezinte societatea așa cum trebuia să fie.

Considerăm a fi de o totală impostură cum procedau scriitorii dornici de a se face cunoscuți public. Un exemplu este Adrian Păunescu. Când în anii 80 se murea de foame din cauza regimului impus de Ceaușescu, Păunescu scria poezii despre măreția lui Ceaușescu, își lăuda conducătorii, scria versuri despre bunăstarea partidului și patriei. Din păcate, în perioada comunistă proza și în special poezia română involuează. Poezia e cea mai fragilă din toate ramurile literaturii. În perioada aceasta poezia română involuează.

Între ceea ce gândesc și ce spun oamenii, între ceea ce doresc și ceea ce fac există diferențe foarte mari. Aceste diferențe reies din scrierile cu caracter autobiografic pe care aceștia le realizau în secret în perioada comunismului sau din numeroasele scrieri apărute la scurt timp după căderea comunismului. Toate aceste scrieri bibliografice reprezintă o oază în deșertul numit comunism. Jurnalul intim, de pildă, reprezenta o fugă de sistem, vânat timp de 50 de ani de serviciile poliției secrete. Acesta reprezenta o formă a libertății de gândire și scriere. Fiind descoperit jurnalistul devine un deținut politic. O amplă bibliotecă pe acest subiect se îmbogățește în fiecare an după înlăturarea comunismului.

Libertatea obținută în decembrie 1989 rămâne o cucerire inestimabilă, o valoare fără grade de comparație .

În urma schimbărilor politice produse la începutul deceniului literatura suferă și ea schimbări majore. În primul rând literatura redevine ceea ce este, un teritoriu al libertății.

Fenomenul narativizării imaginilor păstrate în mintea scriitorilor, dar și în fotografiile realizate în vremea regimului comunist reprezintă eliberarea individului de sub cenzura comunistă.

Comunismul este unul dintre cele mai tratate subiecte din literatură din ultimii 26 ani și aceasta pentru că a reprezentat un moment crucial pentru România și locuitorii ei.

Între literatura României dinainte de 1989 și cea de după există o linie de discontinuitate.

Pentru că nu numai literatura avea libertatea cuvântului, chiar din primii ani de după prăbușirea comunismului au intrat brusc în centrul atenției politicienii, analiștii politici, oamenii de televiziune. Aceștia le-au ocupat locul literaților. În anii 60-70 romanele funcționau ca principala sursă de știri. Oamenii așteptau noi publicații pentru a fi puși la curent cu noutăți din diverse direcții. Fiecare persoană care se respecta avea abonament lunar la reviste literare. Începând cu anii 90 oamenii optează pentru abonamente la televizor sau internet.

Resemnați, majoritatea scriitorilor au migrat către lumea politicii sau jurnalisticii. Migrarea lor în alte domenii, accesul la televiziunea prin cablu și internet au dus la restrângerea vieții literare. La aceasta au contribuit și noile cărți publicate având ca tema principală ideologia comunistă.

Domeniul literar a fost asaltat așadar, de opere de interes social-politic și nu artistic: jurnale și memorii ale personalităților politice sau ale oamenilor simplii, mărturisiri despre viața din gulaguri. Acest lucru s-a efectuat în condiții de deplină libertate de exprimare. Cel care se confesa a fost martor ori victimă a unei experiențe tragice provocate de sistemului comunist, pe care o relata cu sau fără intenția de a crea literatură.

Nu este necesar ca cei care își expun experiențele să fie scriitori.

În primul volum din ciclul Genurile biograficului, Eugen Simion scria despre țăranca Anița Nandriș care și-a așternut memoriile în cartea pe care a denumit-o, 20 de ani în Siberia. Aceasta s-a reîntoarsă în satul ei, după ce a fost arestată și dusă cu 3 copii, dincolo de Cecul Polar. Eugen Simion comentează pe baza memorialisticii Aniței Nandriș: „Scriitura țărăncii Anița Nandriș este simplă, naivă, ea nu știe nimic despre text și intertext, nu se apucă să-și povestească nenorocirile pentru a lupta- cum spun teoreticienii genului biografic – contra melancoliei; scrie că vrea să spună, pur și simplu, ceea ce li s-a întâmplat, ei și copiilor săi.” În genul acestei cărți apar multe altele care interesează cititorul din dorința de a cunoaște.

Se creează o literatură opusă celei din comunism, ca cea a lui Adrian Păunescu, spre exemplu. Începând cu 90 scriitorii împărtășesc aceeași dragoste pentru literatură și poporul român.

Și televiziunea și literatura au ținut să fotografieze starea în care românii s-au afla după căderea comunismului. Lumea comunistă apare aici minimală, realist-fotografică, descriptivă. Aceste texte sincere și autentice, așa cum susțin că sunt autorii care practică acest gen de scriere, au tăiat fața literaturii ficționale.

Cele mai interesante cărți din ultimele două decenii vin din această direcție, de aceea s-a consacrat un alt tip de literatură, literatura de ficțiune.

În România, evenimentele din decembrie 1989 au marcat o schimbare importantă în istoria națională, acest moment fiind evaluat în conștiința românilor ca un eveniment istoric decisiv.

S-a creat, așadar, un moment în care literatura autobiografică română a atins o culme a popularității datorită invaziei masive de memorii, autobiografii, jurnale sau articole cu sau despre viața individului în comunismul românesc. Această invazie răspunde unei nevoi de exhibare a unei memorii individuale sau de mărturie a unei memorii colective rănite de efectul negativ al ideologiei comuniste din țară.

Literatura mărturisirilor a stârnit dezbateri aprinse în primii ani postcomuniști.

La începutul anilor 2.000 publicațiile memorialiste erau considerate ca fiind productive și aducătoare de prospețime novatoare, dar faptul că au devenit dominante, chiar dogmatice i-au adus nemulțumirea chiar și celui care cu 8 ani în urmă le practicase – Paul Cernat.

Paul Cernat, publicist, critic literar și eseist român contemporan acuză tinerii scriitori de excesul publicațiilor memorialistice. Cu toate acestea chiar și el contribuie în colaborare cu alți colegi de vârste apropiate la publicarea volumului memorialistic din 2004,O lume dispărută.

În articolul cu nr. 437 din data de 21.08.2008 al Observatorului Cultural, intitulat Puncte din oficiu pentru literatura tânără Paul Cernat ia atitudine și denumește această explozie de memorii despre perioada comunistă sub conceptul de minimalism biografic și își exprimă părerea despre tinerii prozatori aflați la vârsta de 35-45 de ani care nu fac altceva în cărțile lor decât să abuzeze de memoria vie a comunismului abordând în cărțile lor copilăria și adolescența. Cu toate acestea subliniază faptul că principalele reușite în materie de ficțiune abordează aceste două teme. Acuză prozatorii care au debutat după 1990 de incapacitatea de a aborda „marile teme”. Continuând în stilul său franc, nu se oprește la a vorbi fără să dea și numele unora dintre acestia pe care îi acuză de minimalism și autoficțiune: Florina Ilis, Filip Florian, Dan Lungu, Florin Lăzărescu, Lucian Dan Teodorovici, Răzvan Rădulescu, Bogdan Popescu, Bogdan Suceavă, Ion Manolescu, Ara Șeptilici, T.O. Bobe, Ștefan Baștovoi net. Singurul care promitea ceva mai mult era, în concepția criticului, Sorin Stoica, dar care, culmea, la fel ca autorul articolului avea să publice la un an distanță de O lume dispărută, în colaborare caborare cu alți tineri Cartea cu euri.

Controversate, dar cu mare lipici la public, minimalismul biografic și autoficțiunea au fost frecventate mai mult sau mai puțin de către toți scriitori care au debutat după 1990. Acestea au reprezentat un mod de sincroniza cu literatura occidentală și o cale sigură către succesul la public. Istoria se reduce, de regulă, la mica istorie personală a auctorelui, iar memoria bate rareori dincolo de amintirile din copilăria comunistă. Evocarea amintirilor personale trebuie să fie coerentă cu cadrul social-istoric comun pentru a fi acceptat de cititorii la care se raportează.

În special publicul de aceeași vârstă cu autorii, dar și publicul tânăr s-a arătat încântat să descopere cu uimire un continent scufundat chiar sub propriile lui picioare.

1.4 Conceptul de catharsis

Termenul de catharsis (Κάθαρσις) este derivat din cuvântul grecesc καθαίρειν (katharein), care semnifică a curăța, la rându-i derivat din ‘’kathares’’, care înseamnă pur, curat, fără pată. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Catharsis). Astăzi termenul este utilizat nu numai în contextul literar, ci și în religie, medicină chiar și din perspectivă psihanalitică.

Conceptul de catharsis poate fi foarte bine aplicat în literatura autobiografică atât pe partea cititorului cât și a autorului.

La fel cum în antichitate marii învățați considerau benefic pentru spectator reprezentațiile dramatice întru-cât acesta se elibera de angoase și tensiuni prin trăirile și evenimentele eroilor de pe scenă, tot așa se aplică și pentru cititorul de literatură autobiografică sau autoficțiune cu tema comunismului. Mulți dintre cititorii cu vârste apropiate de autorii acestora își regăsesc trecutul în aceste cărți eliberându-se de amintirile împăienjenite de păianjenul comunism. Pentru toți aceștia comunismul reprezintă un determinant a ceea ce sunt acum, în el regăsindu-și rădăcinile multora dintre atitudinile și comportamentele lor. Toate acestea pentru că au luat parte la aceleași evenimente sociale și politice care au condus la formarea unei memorii sociale, colective. Și este clar că evenimentele din trecutul comunist încă mai au forță asupra ceea ce oamenii sunt acum.

Prin intermediul literaturii autobiografice trecutul este simbolizat și reactualizat în memoria unei colectivități prin locuri și practici comemorative, tradiții și practici culturale sau pe analiza discursului elitelor politice în frunte cu Nicolae Ceaușescu, ca modelatori ai semnificației și conținuturilor memoriei colective.

De aceea catharsisul nu poate fi aplicat și la cititorii născuți după 1989, întru-cât nu au luat parte la evenimentele petrecute în perioada comunistă, nu dețin amintiri colective sau individuale, dar au luat la cunoștință despre acestea, prin intermediul narațiunilor apropiaților sau al mass-media, făcând ca datele respective să fie stocate în cadrul memoriei istorice.

Nu afirmăm precum Aristotel că cititorii noștri au fost supuși unui tratament medical de purificare precum spectatorii din antichitate la citirea acestui gen de literatură, dar cu siguranță a avut un efect foarte mare asupra lor din moment ce publicul prezenta o mare aviditate, iar tinerii prozatori elaborau fiecare cel puțin o publicație cu tema copilăria, adolescența sau maturitatea în comunism.

Este de la sine înțeles că atât scriitorii cât și cititorii au înțeles acest gen de literatură ca o eliberare de sub o excitare anormală cauzată de emoția sau ideea unui eveniment din perioada redată.

Cap. 3 Acuratețea memoriei

În literatură vom întâlni amintirea unei experiențe proprii autorului și a semnificațiilor atribuite în timp, cât și amintiri ale unui trecut pe care nu l-a trăit, dar care i-a fost transmis prin diverse căi.

Literatura, dar și toate disciplinele sociale care au la bază memoria s-au confruntat cu o întrebare îndreptățită, dar a cărui răspuns este dificil de dat: În ce măsură sunt credibile sursele memoriei?

Domeniile care recurg, într-un fel sau altul, la memoria umană sunt sunt conștiente de multiplele distorsiuni. Cu toții suntem conștienți de faptul că memoria noastră individuală este departe de a fi infailibilă astfel încât o dată cu trecerea timpului, uitam multe detalii ale evenimentelor sau chiar pe cele la care am participat sau se poate să integrăm informații false în amintirile noastre și să le relatăm cu convingerea că sunt autentice. Fiecare individ simte că el a rămas același, neafectat de trecerea timpului și, prin urmare are tendința să evoce amintiri individuale ori comune și să le interpreteze predominant din perspectiva prezentului.

Dacă ne referim la memoria autobiografică, amintirile despre evenimente sau fapte sunt mult mai probabil să fie evocate dacă ele sunt unice, provoacă reacții emoționale sau sunt asociate cu schimbări importante în credințe și comportamente.

Astfel, percepția unor evenimente care iau individul prin surprindere este influențată de o serie de factori precum: gradul său de implicare, cunoștințele anterioare, coloratura emoționala a momentului, gradul de amenințare sau de risc pe care îl prezintă situația.

Pe de altă parte, amintirile pot fi alterate de informațiile la care martorul a fost expus după eveniment. Vom urmări, din acest punct de vedere, cum în mărturiile despre revoluție sau în mărturiile despre diverse aspecte importante ale sistemului comunist anumite detalii se conformează anumitor interpretări dominante din discursurile publice, ce de pildă……

Cât de sincere pot fi autobiografiile, memoriile și jurnalele?

Fiind vorba de scrieri în care se narează evenimente trăite de către autor, acesta e continuu prezent în text, fapt pentru care cititorul are sentimentul că se află în față unor opere sincere.

Cântărind volumul sincerității în aceste specii ale confesiunii se poate să existe mai mult sau mai puțin la fiecare dintre ele, totul se rezumă la decizia scriitorului.

Desigur, printre altele aceste specii se bazează și pe sinceritate, dar se știe că adevărul este dificil de redat atunci când este vorba de autobiografii, memorii sau jurnale. Spunând adevărul tranșant despre persoanele aflate în viața , scriitorul riscă să fie tras la răspundere, de aceea, de obicei, se recurge la diverse strategii pentru ca persoana în cauză să nu aibă de suferit.

În ceea ce privește sinceritatea confesiunii, Jean- Jacques Rousseau, creatorul modern al acestor specii, și-a luat angajamentul prin ceea ce i-a adresat cititorului său la începutul Confesiunilor : „Iată singurul portret de om zugrăvit întru totul după natura și întregul său adevăr, care există și care probabil va exista vreodată.” . Însă acesta nu este urmat în promisiunea totală de sinceritate. Este alegerea celui care face confesiunea, ce adevăr să-l ascundă și cât de sincer să fie în cel destăinuit.

În Falsa prefață a cărții lui Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici și Ioan Stanomir, O lume dispărută, aceștia îi aduce la cunoștință cititorului alegerea de a ține pentru ei anumite pasaje din viața lor: „Am tăcut despre unele aspecte din propria biografie și am dezvăluit altele.” Dar acest lucru nu înseamnă că le conferă mai puțină credibilitate, întrucât nu au declar că nu sunt întotdeauna sinceri.

Este important ca scrierea să confere cititorului impresia de realitate, de credibilitate.

De altfel, operația de includere a cuvintelor exacte ale personajelor trădează sinceritatea confesiunii. Din acest punct de vedere Cartea cu euri pierde din credibilitate întrucât sunt introduse o serie de dialoguri pe care se presupune că Roxana Moroșanu sau Ciprian Voicilă le-au reținut cu exactitate aproximativ doua decenii.