Lumina Factor Eonic al Constructiei Universului

Cosmogeneza blagiană are în centru reprezentărilor sale o metaforă dominantă, lumina, viziunea sa fiind oarecum dihotomică religiei creștine sau vechilor mitologii care imaginează lumea născută din întunericul sau haosul primordial. Concepția modernistă a poetului se pliază pe teoria relativității a lui Einstein potrivit căreia arhitectura universului e strucuturată pe niveluri energetice, iar energia și materia sunt echivalente una alteia, astfel încât o singură particulă de materie poate fi transformată într-o cantitate imensă de energie.

Femeia iubită devine lumină feminizată, o alcătuire de raze, cale de revelație a unor realități primordiale, care se revarsă în ființa poetului în marea taină a iubirii: “Lumina ce-o simt / năvălindu-mi în piept când te văd, /oare nu e un strop din lumina/ creată în ziua dintâi, /din lumina aceea-nsetată adânc de viață?”

În întâia lumină stă forța germinativă a universului desprinsă din Logosul Creatorului Suprem care generează o sete imensă de viață, “de păcate, de-aventuri, de doruri, de patimi, / o sete de lume și soare”, un vitalism exacerbat, care pune în mișcare mecanismul complicat al timpului și spațiului. În procesul entropic, lumina primordială suferă metamorfozele timpului, degradându-se, de aceea eul liric se întreabă unde a pierit “orbitoarea/lumină de-atunci”, pe care o regăsește apoi în propria simțire, la coliziunea cu erosul. Iubirea revitalizează ființa, devenind o proiecție a întregului univers, un fel de oglindă cosmică sau un veritabil receptacul al luminii primordiale. Femeia iubită capătă însemnele luminii, devenind o mărturie a purității și armoniei începuturilor. Blaga reia astfel cosmogeneza în plan erotic, femeia potențând tainele mundane, generând o renaștere a poetului și a lumii, fiind pusă sub semnul eternității asemeni luminii , mișcare ondulatorie universală care nu se oprește , dând naștere materialității lumii, elanului și fiorului vitalist. Recrearea lumii prin iubire este posibilă, deoarece acest sentiment sublim conservă “ultimul strop” din lumina originară.

Există în lirica blagiană un elan dionisiac izvorât din lumină și iubire. Poetul este însetat de cunoașterea reprezentată într-un regim al nocturnului care reflectă lumina neagră născută din proiecția luminii solare pe discul astrului selenar: „…luna este un soare oglindit, ea radiază o lumină secundă, niciodată una directă. Este un loc de răsfrângere în abis a soarelui rațional, și în această oglindire lumina apolinică își pierde facultatea ordonatoare” .

În volumul “Laudă somnului” se întâlnește același enstatism panist, eul liric retrăgându-se spre starea de somn pentru a putea contempla în voie materialitatea. Există în imaginarul blagian o componentă catabatică, diferită de cea bacoviană, care determină contopirea omului cu cosmosul, prin fuziunea spațiilor, sacrul și profanul fiind privite ca și categorii metaestetice.

În poemul “Dați-mi un trup, voi munților”, eul liric își exprimă dorința de a deveni o extensie cosmică, o întrupare care să îmbine elementele neptunice și telurice, o ființă capabilă de a dansa printre aștri, de o măreție titaniană, într-un strigăt vital, acel der Schrei expresionist, născut din abisurile ființei umane. Acest panteism planetar e posibil prin iubire care duce la comuniunea cu universul presimțit: “Când aș iubi, / mi-aș întinde spre cer toate mările/ ca niște vânjoase, sălbatice brațe fierbinți, / spre cer / să-l cuprind , mijlocul să-i frâng, / să-i sărut sclipitoarele stele.” Iubirea reprezintă pentru eul liric un factor generator de viață, o energie primară universală.

Incompatibilitatea dintre soma și pneuma, între trup și suflet se rezolvă prin iubire, singura forță ascensională care construiește lumea pe alte structuri, atemporale.

Asemeni omului din scara arhetipala a lui Northrop Frye, poetul încercă substituirea condiției sale de om muritor cu cea a arhieonului care transgresează spațiul și timpul, devenind un corp energetic, într-o subtilă substituție demiurgică, în poemul “Vreau să joc!”. Lumina este situată în altă dimensiune în raport cu teluricul supus gravitației apăsătoare, devenind o formă de manifestare a divinului: “și-aprins în valuri de lumină / să joc / străfulgerat de-avânturi nemaipomenite / ca să răsufle liber Dumnezeu în mine.”

Celebrarea luminii celeste ca formă a vieții apare și în ciclul postum “Cântecul focului”, poemul “Cântecul spicelor”, unde legătura cu spațiul celest se face prin persistența materializată a luminii: astrul selenar păstrează o parte din energia solară, iar spicele îi dau forme materiale, germinative, imaginile poetice oscilând între material și imaterial, teluric și spiritual.

Nu numai cosmogeneza este întemeiată pe baza principiului primordial al luminii, ci și nașterea poetului, ca mister profund al eului care nu-și poate defini clar originea, pendulând între lumini și umbre, între împlinire și nevoia de ascensiune, în chemarea perpetuă a cunoașterii de sine: “ Unde și când m-am ivit în lumină, nu știu, / din umbră mă ispitesc singur să cred / că lumea e o cântare.”( Biografie, vol. Laudă somnului).

O cosmogeneză sui-generis întemeiată pe dihotomia lumină-întuneric apare în poezia “Izvorul nopții”, unde natura se erotomorfizează, iar lumea izvorăște din ochii iubitei, prinzând contur prin marea de întuneric primordial care acoperă universul mundan. Femeia devine o ipostază a Demiurgului, iar iubirea o forță omnipotentă, generatoare de noi universuri , capabilă să reitereze actul mitic al creației: “ochii tăi, adâncii, sunt izvorul / din care tainic curge noaptea peste văi / și peste munți și peste șesuri”.

Sunt identificabile în poem mituri ale creației originare, la baza lumii stând corelația indestructibilă dintre materie și mater, aici apărând ambele ipostaze ale creației: întunericul sau haosul primordial, sugerat de metafora revelatorie “marea de întuneric” și lumina transcendentă, o fuziune a contrariilor, întuneric și lumină, pământ și mare, prin care lumea prinde contur. Invocația din incipit, prin vocativul “frumoaso”, devine o rugă, aproape păgână, adresată iubirii de a declanșa actul creației, care face posibilă redefinirea condiției adamice. Negrul ochilor iubitei este corespondent imaginarului nocturn, un spațiu criptic, greu de explorat, cufundat în misterele niciodată cognoscibile ale lumii. Corespondența ochi-izvor sugerează forța germinativă a iubirii, din care se naște “corola de minuni” ce se revarsă peste pământ, relevându-se Erosul Primordial, înțeles ca o contopire a profanului cu sacrul, a materialului cu imaterial. Oximoronul din final – “Așa-s de negri ochii tăi / lumina mea” – sugerează că iubirea e un mijloc de cunoaștere metafizică, luciferică, întunericul-mister devenind lumină-cunoaștere, sursa cunoașterii negative constituind-o ochii, poarta plină de lumină prin care are loc “invazia transcendentă” și recuperarea paradisului pierdut.

Lucian Blaga este un adept al cunoașterii luciferice, apofatice, prin negație, derivată din teoria minus-cunoașterii, misterul devenind perceptibil prin chiar obnubilarea lui.

Ochii iubitei, simbol al ochiului divin al creației, sunt spațiul de trecere dintre sacru și profan, dintre zona fanicului și cea a cripticului, putând anula cenzura transcendentă. Motivul ochilor are corespondent în mitologia atlantă, care vorbește de “al treilea ochi”, prin care se deschide calea pentru înțelegerea supremă a lucrurilor. După Platon, atlanții formau o civilizație avansată, dincolo de strâmtoarea Gibraltar, un popor profund religios și mistic, ale căror fapte erau în concordanță cu conștiința universală. Iubirea devine astfel energia capabilă de a deschide ochiul cunoașterii. Atât în mitologie, cât și în studiile evoluționiste, se vorbește de ochiul parietal sau cel pineal, care, împreună cu cu glanda pineală, formau un tot funcțional ce intra în alcătuirea epitalamusului, o regiune a creierului. Se știe că glanda pineală e influențată de lumină, având legătură cu ritmul circadian, o altă similitudine cu simbolul cunoașterii și teoria dualității lumii. Poate de aceea, zeul Odin, conducătorul germanic al zeilor, își va jerfi un ochi pentru a putea accede la înțelegerea profundă a misterului universal.

Dincolo de înțelegerea profană stă Ilogosul, care conține în subsanța sa eternă Logosul, considerat o materializare a increatului, un caz particular al “Nepătrunsului ascuns”, la care poetul încearcă să ajungă prin simbolul ochilor, un fenomen de “tunneling”, o formă de străpungere a “censurii transcedenale”, prinr-o cunoaștere luciferică, irațională, care nu strivește misterul și nu denudează lumea, nu statornicește poziții liniștitoare, de stabilitate vegetativa ca și cunoașterea paradisiacă. Noaptea care curge peste văi devine acea invazie a misterului, a incognoscibilului, peste lumea profană, metamorfozând condiția poetului, care devine o ființă cu statut etern. El însuși anticipează contingența sa cu lumea invizibilă când, stând cu capul în poala iubitei, ochii acesteia devin izvorul transcendenței, proiecție hierofanică, sursa energetică prin care se susține eșafodajul lumii, matrixul lumii pozitiviste, cunoașterea misterului fiind potențată de de un erotism atotcuprinzător.

Iubirea face legătura cu acele subtile terminale ale lumii situate sub orizontul misterului, unde antinomiile obișnuite se anulează, linia subțire dintre întuneric și lumină se șterge fără ca acestea să se confunde, iubita devine o entitate imaterială , a cărei tangibilitate cu lumea fizică îi conferă proporții cosmice, propulsând ființa îndrăgostită pe o ierarhie gnoseologică superioară.

În “Lumina raiului”, Blaga aduce o viziune mitologică păgână , potrivit căreia Binele și Răul devin doar variante limitate ale unei suprarealități complexe, ale unui unic și ultim principiu de guvernare a universului, în care sentimentele de iubire și sfințenie izvorăsc dintr-o persistență a Răului, iar universul se constituie din punctul de interferență dintre cele două tărâmuri metafizice, raiul și iadul, ale căror manifestări sunt incluse înr-un patern de comportamente umane apriorice.

Eul liric trăiește un vitalism păgân, într-o imersiune către vârsta mitică a omenirii , simțind trăirea orgiastică dionisiacă descoperită prin eros: “Sunt beat de lume și-s păgân”.

În dialectica lui Blaga, dinamica lumii e bipolară, iar lumina raiului își trage sevele din reconvertirea luminii iadului, idee dezvoltată și în drama “Meșterul Manole”, unde consideră că “bunul Dumnezeu” și “crudul Satanail” sunt frați, schimbându-și “obrăzarele înșelătoare”, sunt fețe ale aceluiași univers, în care iubirea, freamătul, simțirea se nasc între cele două extreme, între poli antinomici, de aici complexitatea acestora.

În lucrările sale filosofice, Blaga afirmă că iadul și paradisul “nu sunt locuri-terminus ale destinului uman, ci aspecte permanente ale istoricitații noastre"

Lipsa unei bipolarități a lumii ar menține-o în increat, în nemișcare, la fel cum accesul la o cunoaștere absolută ar opri evoluția într-o stagnare perpetuă.

Lumina blagiană e de esență luciferică, născută din întâia beznă a lumii, așa că iadul e asemeni haosului primordial din care izvorăsc lumina și iubirea, esența înșelătoare a luminii paradisiace ducând la starea de indeterminare a conștiinței poetice, care accede la tărâmuri metafizice în care guvernează principiul coincidentia oppositorum.

Pentru filosoful Blaga “Lumina naște vina” , în viziunea acestuia pământul fiind văzut în condiția cerului, iar gândul metafizic ca o limită a trecerii spre Marele Anonim, transcendentul personificat : “Ce este un gând metafizic? – Un cap de pod pe care omul izbutește să și-l facă în cer”. Această atracție spre teluric constituie o viziune metafizică originală, Blaga aducând acuze marilor filosofi care fac abstracție de componenta terestră: “Marii metafizicieni ai vremurilor sunt un fel de presbiți: ei văd cerul, dar neagă existența pământului”.

Lumina blagiană este de sorginte luciferică, iar absolutul cunoașterii stă între gândirea mitică și abstracțiune. Poetul trăiește în “orizontul misterului” a cărui descifrare se realizează prin revelație. El este un purtător de lumină, “un sophos” care, prin puterea iubirii și prin creație, are acces la “Ființă”.