Liviu Rebreanu

CUPRINS

ARGUMENT

CAP.I. DESTINUL UNUI SCRIITOR- LIVIU REBREANU

CAP.II. LIVIU REBREANU-NUVELIST

II.1. CATASTROFA

II.2. ELEMENTE DE INTERFERENȚĂ ALE NUVELISTICII CU ROMANELE REBRENIENE

II.3. ELEMENTE COMUNE NUVELELOR REBRENIENE

CAP.III. LIVIU REBREANU- ROMANCIER

III.1. RĂSCOALA, CAPODOPERA LITERATURII ROMÂNE INTRBELICE

III.2.PĂDUREA SPÂNZURAȚILOR, PRIMUL ROMAN DE ANALIZĂ PSIHOLOGICĂ

III.3. ION, EPOPEEA ȚĂRĂNIMII (ROMAN SOCIAL, OBIECTIV, REALIST

III.4.CIULEANDRA

III.5. ELEMENTE COMUNE OPERELOR LUI LIVIU REBREANU

CAP.IV. LIVIU REBREANU- ETAPA ROMANELOR TÂRZII

IV.1.ADAM ȘI EVA- EROSUL ROMANELOR TÂRZII. REALITATE ȘI IDEALITATE

IV.2.JAR- ROMANUL SINUCIDERII

IV.3.AMÂNDOI- ROMANUL POLIȚIST

CAP.V. PERCEPȚIA CRITICĂASUPRA OPERELOR LUI LIVIU REBREANU

CON CLUZII

CAPITOLUL I. DESTINUL UNUI SCRIITOR- LIVIU REBREANU

Primii ani

Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885, „într-o noapte când Pământul s-a întâlnit cu resturile cometei Bialla”,  în satul Târlișua  (din fostul comitat Solnoc Dăbâca – azi județul Bistrița-Năsăud), fiind primul din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi (născută Diuganu). În anul 1889 familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe valea Someșului. „Potrivit afirmației scriitorului:  În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Până ce, când să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu.”

Străbunicii lui Rebreanu au fost analfabeți. Ei se trag din satul Rebra, din afara Năsăudului, migrând în Chuiza, în afara districtului năsăudean de graniță. Numele de Rebreanu provine, așadar, de la toponimul Rebra (afluent al Someșului și localitate), regăsit și în vechea grafie a familiei: „Rebrean”.

Scriind despre Rebreanu, Nicolae Iorga, „incitat de onomastică”, ține să-i fixeze obârșiile în Rebra, o localitate aflată în Țara Năsăudului, la poalele Munților Rodnei.

„Strămoșul cel mai îndepărtat identificat- potrivit genealogiei stabilite de Clemente Plaianu- a fost Tudor Rebreanu (n.1796). Dintre cei cinci frați ai lui Tudor, al doilea, Andrei (n. 1803) a fost părintele moșului Samoila (n.1829), tatăl lui Vasile Rebreanu.”

Tatăl lui Liviu Rebreanu, Vasile Rebreanu, învățător de meserie, avea și preocupări culturale: el făcea un fel de literatură populară, adunând povești și strigături din popor. Necazurile materiale, pensionarea forțată și familia numeroasă (paisprezece copii), determină familia să ducă o existență frământată de griji, neajunsuri care-i vor servi peste ani scriitorului ca arhetip al familiei Herdelea în romanul Ion.

„După ce Liviu Rebreanu avea să devină scriitorul știut, câțiva istorici s-au aplecat și peste creația părintelui său, dornici să descopere poate, și o altă filiație decât cea de sânge. Clasată în fișele unor biblioteci mai răsărite, opera lui “Rebreanu- tatăl” ca să-l deosebim de onomastica prozatorului clujean cu același nume, se rezuma la o singură broșură: Armeanul neguțător și Fiul său Gherghel. “

Studii

A început cursurile școlii primare în 1891. Autorul va rememora această epocă:  „Cele dintâi plăceri ale slovei tipărite și ale științei de carte tot în Maieru le-am avut, în forma primelor lecturi care m-au pasionat,  Poveștile ardelenești ale lui Ion Pop-Reteganul, vreo cinci volume.”

A urmat în anul 1895 două clase la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud. În 1897 s-a transferat la Școala de băieți din Bistrița  ("Polgári fiu iskola"), unde a urmat încă trei clase.

În anul 1898, îndrăgostit fiind, liceanul de clasa a IV-a, scrie „întâia și ultima poezie”. Fascinat de o tânără actriță dintr-o trupă ambulantă ungurească („ingenua trupei, de care m-am îndrăgostit nebuneșteˮ), scrie un vodevil după modelul celui văzut. Mai târziu, aflat în Budapesta, a cultivat, fără succes, același gen dramatic.

În 1900 a început să urmeze Școala Reală Superioară de Honvezi din Șopron  (Ödenburg, în nord-vestul Ungariei, lângă granița cu Austria). La sfârșitul anului I a obținut calificativul „eminent”. Ca și la Bistrița, a manifestat o înclinație deosebită pentru studiul limbilor străine. La Brașov, a apărut povestea Armeanul neguțător și fiul său Gherghel, folclor prelucrat de Vasile Rebreanu (într-o colecție pentru copii).

În 1902, după abateri de la regulamentul școlii, a fost retrogradat din funcția de chestor. La sfârșitul celui de-al doilea an de școală reală, a primit doar distincția simplă. În cel de-al treilea an a pierdut și distincția simplă, din cauza mediei scăzute la „purtare”. Din 1903 până în 1906 a urmat Academia militară „Ludoviceum” din Budapesta  (deși s-a simțit atras de medicină, ale cărei cursuri presupuneau cheltuieli inacceptabile pentru familia lui Rebreanu). Din nou, în primul an, a primit distincția de eminent.

La 1 septembrie 1906 a fost repartizat ca sublocotenent în armata austro-ungară, la regimentul al doilea de honvezi regali din Gyula. Acolo, pe lângă îndeletniciri cazone, Rebreanu a avut numeroase preocupări literare: lecturi, conspecte, proiecte dramaturgice. În 1907 a conspectat numeroase opere din literatura universală, specificând, uneori, data lecturilor (25 aprilie,  2,  3,  7,  8 și 16 mai,  1,  2 iulie). Între scriitorii excerptați au fost clasici francezi, ruși, germani, italieni, englezi, maghiari. Li s-au adăugat câteva proiecte de literatură dramatică:  Vetélytársak – Örveny  (Rivalii – Vâltoarea);  Valkó föhadnagy  (Locotenentul Valkó);  Gigi  (Ghighi), ultimul cu personaje inspirate din viața „intelighenței” năsăudene.

Urmând traseul parcurs de către Liviu Rebreanu pe parcursul vieții sale, acesta pornește din Tirlișiua, poposind apoi la Lăpuș, Maieru, Prislop, Năsăud, Bistrița, Șopron, București, Gyula, București, Craiova și Valea Mare. Exceptând locurile vizitate în trecere de către scriitor în țară și în străinătate, acestea doisprezece localități menționate sunt cele mai importante din întreaga lor creație, regăsindu-se în lucrările autorului.

„Enunțate simplu, gândurile își găsesc cea mai deplină acoperire în operele scriitorului, în monumentalele sale romane închinate satului românesc, romane în care sălășluiește, până la un punct însă, și biografia Rebrenilor. Toponimia fictivă din Ion (Armandia și Pripas) (…) concurează cu așezarea Năsăudului și împrejurimilor lui.” Cât despre hărțile pe care autorul le întocmește, acestea fixează hotarele acțiunii în vecinătatea casei învățătorului Vasile Rebreanu, Liviu Rebreanu menționând adesea până și numele consătenilor săi (ex: preotul Belciug, Rosa Lang).

Nu doar locurile unde a trăit îi vor fi sursa de inspirație ci și proprii săi bunici: Samoila Rebreanu și Irina Bulea, despre a căror existență nu se știe mai nimic, exceptând faptul că în prima sa schiță- Codrea- autorul pare să-i fi avut pe cei doi ca modele.

„Era un moșneag sfătos Codrea, un moșneag înalt și drept ca un steag, cu ochii albaștrii de femeie, limpezi și adânci. Două cete de cute mărunte îi porneau de pe obcinea obrajilor și alergau de-a valma, încrucișate și încolăcite în sus spre gropile ochilor și-n jos spre cotloanele gurii, unde apoi se pierdeau în desișul perilor bătuți de brumă. Pe umerii lui lați și ciolănoși apăsa povara a lor șaptezeci și doi de ani. (…) Doisprezece ani a slujit pe împărat ca toboșar. A colindat câte țări și mări, s-a bătut cu „pamanterezul”, cu „burcusul”, odată a fost și pizarit printr-un picior. Dar, nicicând nu și-a pierdut voioșia. Numai în noianul primejdiilor i se ravenea sufletul.

Pe urmă a venit acasă. Ce dor de fetișcană mai era pe atunci baba asta Firoana… Și pe urmă a avut copii, i-au năpustit neajunsurile. Pâinea ce-o mânca era străbătută de sudorile muncii necontenite.”

Scurta carieră militară a tânărului ardelean ne reține atenția mai mult prin imboldul ce avea să-l dea creației literare, numeroase piese de teatru sau nuvele/romane datând din această perioadă ce a fost o sursă de inspirație pentru scriitor.

Dacă Szamarlitra (Scara măgarilor) a fost „un fel de mărturie indirectă a stării de spirit a scriitorului din perioada carierei militare” – stare de spirit înăsprită și de arestul la domiciliu (13 oct.1907- c.5 febr.1908)- ea nu a constituit și singura lui încercare de a da glas vocației sale.

După ce i s-a aprobat demisia din armată, Liviu Rebreanu se întoarce la Prislop, unde s-a bucurat de o deplină libertate, chiar dacă era arestat la domiciliu. Referitor la această libertate, în lucrarea Tânărul Rebreanu, autorul menționa: „ca să reconstituim zilele petrecute de Rebreanu în Prislop, am fi poate mai îndreptățiți să i ne adresăm recitând pățaniile lui Titu Herdelea din Ion. Aflat însă mereu între realitate și ficțiune, scriitorul ne împleticește pașii pe cărările satului, încurcându-i intre Prislopul real și Prislopul imaginar.” Mai mult, acesta continuă afirmând că „în linii mari, trăsăturile autoportretului din Ion trimit cu insistență la portretul autorului.”

Iată, portretul fizic al lui Titu Herdelea: “Titu era mândria familiei Herdelea. Avea douăzeci și trei de ani și era înalt, cam deșirat, cu o fața lătăreață, ochii albastrii spălăciți și cu o frunte lată. Mustățile nu-i prea creșteau și de aceea le râdea, zicând că se poartă după moda anglo-americană. Toată casa jura că tânăr mai deștept ca dansul nu pomenești în împrejurime.”

Asemănarea între autorul Liviu Rebreanu și personajul Titu Herdelea este și cea a funcției ocupate atunci când acesta revine pe meleagurile natale: „ajutor de notar”. Și aici amintim cele spuse pe seama lui Titu Herdelea, la începutul romanului Ion: „Era doar om în toată firea. Cum să trândăvească? L-ar lua lumea la ochi… Deci Herdelea, fiind prieten bun cu notarul Salva, l-a convins să-l ia pe Titu ca ajutor și practicant, dându-i casă, masa și ceva de buzunar. Titu s-a dus, a stat trei luni, a lucrat mai nimic, s-a plictisit mult și pe urmă a venit iar acasă. În zadar, nu-i plăcea notariatul și pace. Și chiar de-i plăcea, ce perspective ar avea într-o carieră fără diplomă? Ar însemna să rămână toată viața practicant, un fel de jălbar nenorocit, batjocura satelor. Tocmai el, care era plin de ambiții, care simțea că poate și trebuie să ajungă cineva în lume… Citea cu patimă versuri, romane. Mai ales când s-a lăsat de școală, a citit tot ce i-a picat în mână. Și tot citind, a început și el să scrie. Întâi mai pe furiș, pe urmă mai pe față și în sfârșit cu tot dinadinsul. Iar când, într-o bună zi Familia i-a publicat o poezie de trei strofe, s-a hotărât definitiv, dar în taină, să devină scriitor.”

Debutul

La 1 noiembrie 1908 a debutat în presa românească: la Sibiu, în revista Luceafărul, condusă de O. Goga și O. Tăslăuanu, a apărut povestirea Codrea (Glasul inimii). În aceeași revistă, Rebreanu a mai publicat nuvelele Ofilire  (15 decembrie 1908),  Răfuială  (28 ianuarie 1909) și Nevasta  (16 iunie 1911).

La 25 octombrie 1910 a debutat în capitala țării: în revista Convorbiri critice a apărut nuvela Volbura dragostei [Cântecul iubirii]. Ea a deschis șirul unei însemnate colaborări: Proștii,  Culcușul,  Golanii,  Dintele  (1910).

Debut editorial este marcat la Orăștie, atunci când apare volumul de nuvele Frământări, la „Librăria națională”, condusă de Sebastian Bornemisa.

În sumar, producții literare tipărite în revistele Luceafărul și Convorbiri critice:  Dintele,  Lacrima ,  Culcușul,  Ofilire,  Răfuiala,  Nevasta,  Golanii,   [Cântectul iubirii],  Proștii,  Filibaș [Ocrotitorul], Glasul inimii;

Activitatea literară

Liviu Rebreanu-nuvelistul

Apariția volumului Frământări (1912) este lipsită de ecou. Totuși, volumul de debut conținea lucrări precum Răfuiala, Nevasta și Prostii, care se vor regăsi în filonul de aur al creației lui Liviu Rebreanu. Exceptând nuvele precum Omul mic și oamenii mari, La urma urmelor, Cumpăna dreptății sau Dincolo, ce au fost publicate între anii 1921-1935, majoritatea schițelor și nuvelelor lui s-au tipărit până în preajma apariției romanului Ion.

Până la apariția marilor romane rebreniene, autorul trece de la modeste schițe, precum: Glasul inimii, Cstele Luceafărul și Convorbiri critice:  Dintele,  Lacrima ,  Culcușul,  Ofilire,  Răfuiala,  Nevasta,  Golanii,   [Cântectul iubirii],  Proștii,  Filibaș [Ocrotitorul], Glasul inimii;

Activitatea literară

Liviu Rebreanu-nuvelistul

Apariția volumului Frământări (1912) este lipsită de ecou. Totuși, volumul de debut conținea lucrări precum Răfuiala, Nevasta și Prostii, care se vor regăsi în filonul de aur al creației lui Liviu Rebreanu. Exceptând nuvele precum Omul mic și oamenii mari, La urma urmelor, Cumpăna dreptății sau Dincolo, ce au fost publicate între anii 1921-1935, majoritatea schițelor și nuvelelor lui s-au tipărit până în preajma apariției romanului Ion.

Până la apariția marilor romane rebreniene, autorul trece de la modeste schițe, precum: Glasul inimii, Cântecul iubirii, Ceartă, Pozna, Sfârșitul, Cinema, Vremuri războinice, etc, la o nuvelă de cu totul alta factură, notabilă în raport cu întreaga nuvelistică română de până atunci: Hora morții (1916), Catastrofă (1919), Itic Strul, dezertor (1919).

În întreaga sa operă întâlnim adesea puncte de contact ale nuvelelor cu romanele, acestea referindu-se fie la personaje, la locuri sau alte „mici detalii”, precum: „Cristosul din tinichea” din marginea satului (Ion), care tremura în bătaia vântului și în Catastrofă.

După cum menționa Niculae Gheran, „nuvelistul Liviu Rebreanu a precedat romancierul”, căci, numeroase replici din nuvele, deși aparțin unor personaje cu structuri caracterologice diferite, se suprapun perfect cu cele din romane.

Liviu Rebreanu -romancier

1920-Vestind momentul nașterii romanului romanesc modern, prin Ion, Liviu Rebreanu trasează o linie despărțitoare în mișcarea epicii noastre. Încât, pe bună dreptate, Constantin Ciopraga observă: „Se poate vorbi totdeauna de romanul românesc înainte de Rebreanu și de cel de după.”

Romanul Ion este scris „în zilele de sărăcie, boemie și luptă”, „cele mai cumplite ale vieții mele, când coșnița de-a doua zi era de multe ori o incertitudine.”

După cum menționa Niculae Gheran în lucrarea Tânărul Rebreanu: „motivele din Ion pot fi identificate în nuvele ca Răfuiala, Prostii, Nevasta, după cum Catastrofa prevestește Pădurea spânzuraților. (…) De asemenea, problematica specifică intelectualului ardelean dinaintea primului război mondial face parte integrată din substanța nuvelelor Catastrofa și Calvarul, ca și a romanelor Ion (capitolele referitoare la viața familiei Herdelea) și Pădurea spânzuraților.”

1922- Este lansat romanul Pădurea spanzuratilor-primul mare roman de idei românesc, al doilea act de pionierat rebrenian, consfințind un alt atac și o altă victorie împotriva sămănătorismului.

1925 -apare romanul Adam și Eva, povestea celor șapte vieți ale unei singure perechi de oameni în timp și spațiu; punctul de plecare al cărții a fost un episod trăit de către autor, în tinerețea sa, la Iași, când s-a îndrăgostit de o tânără actriță de origine ungurească;

După propiile opinii ale autorului, din tot ceea ce a scris, Adam și Eva îi era cartea cea mai dragă. „Poate pentru că într-însa e mai multă speranță dacă nu chiar o mângâiere, pentru că într-însa viața omului este deasupra începutului și sfârșitului pământesc, în sfârșit pentru că Adam și Eva e cartea iluziilor eterne.”

1927- la sfârșitul anului apare romanul Ciuleandra, tratarea epică a unui caz de psihopatie; scrisă în numai câteva zile, aceasta este considerată „cel mai frumos extemporal din întreaga creație a autorului.” Chiar și acesta a fost surprins de neprevăzutul situației, urmărind cu neliniște ecoul ei în lumea cititorilor de toate categoriile, parcă obsedat de faptul că-și trădase menirea.

1932- Răscoala.

1934- este scos de sub tipar romanul Jar despre al cărui subiect, autorul mărturisește ca: „îl port în cap încă din 1931”;

1938- într-un moment în care ideologiile reacționare se aflau în ofensivă, este publicat romanul Gorila- expresie a derutei ideologice și politice a autorului;

1940- apare romanul Amândoi.

Romanele Jar, Ciuleandra și Amândoi, surprind și fixează „cadrele specific unor conflicte morale din lumea burgheză, vorbindu-se despre nevoia de cinste și adevăr, puritate și candoare, cu argumentele unor eroi construiți dintr-o pastă densă, expresivi și ușor memorabili. Dramele lor sunt autentice, închizând în propiile destine însemnele profunde ale timpului care i-a produs și i-a nimicit. Din acest punct de vedere romanele acestea deschid perspective tulburătoare de înțelegere nuanțată asupra societății romanești din epoca interbelică.”

Sfârșitul

La 4 aprilie 1944, fiind grav bolnav, s-a retras la Valea Mare, fără să mai revadă vreodată Bucureștiul (un control radiologic a semnalat, încă din ianuarie,  opacitate suspectă la plămânul drept). La 7 iulie, Rebreanu scria în Jurnal: „Perspective puține de salvare, dată fiind vârsta mea, chistul din plămânul drept, emfizemul vechi și bronșita cronică.”

La 1 septembrie 1944, la Valea Mare, a încetat din viață la vârsta de 59 de ani. Peste câteva luni a fost deshumat și reînhumat la Cimitirul Bellu din București. 

Prin valoarea operei sale, Liviu Rebreanu este, astăzi, unul dintre cei mai apreciați scriitori, apreciere datorată faptului că, indiferent că vorbim despre nuvelele sale (și aici putem aminti lucrări precum: Catastrofa, Răfuiala, Calvarul, Prostii, Ițic Ștrul dezertor, etc) sau despre romanele scrise în diferite etape ale vieții, toate acestea îl caracterizează ca fiind un scriitor ilustru și complet, care a tratat deopotrivă în lucrările sale, atât conflictul interior al personajelor (în Adam și Eva, Jar, Amândoi) cât și pe cel exterior (mărturie în acest sens fiind romanele Padurea Spânzuraților, Ion sau Răscoala), evoluția sa realizându-se pe parcursul a mai bine de 30 de ani.

CAPITOLUL II. LIVIU REBREANU-NUVELIST

II.1. Catastrofa

Nuvela Catastrfofa a lui Liviu Rebreanu a fost scrisă în 1921 și reflectă destinul tragic al unui romȃn din Ardeal, nevoit să lupte sub steagul imperiului Austro-ungar în primul război mondial împotriva confraților români. Deznodământul îl constituie moartea personajului principal, acesta fiind ucis de către un ofițer român.

Adevărata dramă a lui David Pop începe încă din primul capitol al nuvelei, când acesta primește telegrama prin care era înștiințat că trebuie să plece la război, moment în care regretă funcția pe care o are.

Pentru prima oară, conștiința personajului, parcă anchilozată de asemenea false argumente, se eliberează și protagononistul întâmplărilor dramatice de pe diferite fronturi are revelația conflictului fraticid absolut și ticălos: „–E îngrozitor să se ucidă frate pe frate!”.Se bucură iluzoriu că nu se află concentrat în Ardeal și nu-și poate răspunde la întrebarea cumplită ce ar trebui să facă într-o asemenea împrejurare. Trăiește chiar un coșmar ce închide în el un vis premonitoriu: el în fața unei companii romȃnești, cu mitralierele lui, nehotărât, îndurerat, gândindu-se zdrobit de groază: „ < Ce să facă? Ce să facă? >…” Treptat, cuvântul „datorie” își pierde consistența, rămâne învelișul găuros al unui sens dispărut. I se risipește liniștea care-i adormise ani de zile reflexe dureroase ale conștiinței și ajunge să se bucure când i se încredințează o misiune primejdioasă, sperând că va pieri și astfel va curma otrava îndoielilor de sine și spaimă că a greșit: „ Tot moartea e cel mai bun leac pentru durere”.

Catastrofa -rezumat pe capitole

Cap.I.Opera rebreniană debutează cu descrierea vieții personale a eroului principal. Aceasta era una tihnită, iar ziarele și tot ce se întampla, nu i-au plăcut de niciun fel. După ani de zile de școală, el nu a reușit să ia examenele dar face armata și ia examenul de ofițeri. David se căsătorește cu Elvira, având un băiețel pe nume Titi. Într-una din zile, acesta primește o telegramă prin care era anunțat că trebuie să plece la război.

Cap. II. David Pop începe prima noapte de război cu vise frumoase, dar urmează și coșmarurile. Înainte de a pleca la regiment, personajul principal o roagă pe Elvira, ca în cazul în care va muri în război, să aibă grijă de fiul lor.

Cap. III. A doua zi de război, după ce se luptă cu sârbii, faptul că nu a fost atins de niciun glonț inamic, îi dă lui David o încredere puternică în propiile forțe.

Cap. IV. După ani de zile de război, în care ceilalți reușesc să-și viziteze familiile, David nici măcar nu încearcă să o facă. El se mulțumește să–i trimită scrisori și să primească răspuns de la soția sa.

Cap.V. În cadrul acestui capitol este descris momentul în care David se întâlnește cu vechiul său prieten, Alexe Candale. Această vizită îl înveselește deoarece, de când îl mutase în regimentul unguresc, nu mai auzise niciun cuvânt în limba romană.

Cap. VI. Pentru prima oară lui David îi este rușine că luptă de această parte a baricadei, deoarece el află dintr-o discuție a ungurilor că românii „ le-au sărit în spate”.

Cap. VII. După ce trece prin atâtea lupte, David iese din ele victorios, fără să fie rănit. Cu toate acestea, ajunge să plece la luptă cu gândul că moartea ar fi cea mai bună soluție în situația de față.

Cap. IX. Fiind mutat în afară regimentului, David nu mai are stare, stările sale psihice și sufletești, schimbându-se cu cât se apropia mai mult de front. Aici se întâlnește cu Emil Oprișor, care era avocat la Bistrița.

Cap.X. Procesul de schimbare sufletească și psihică al lui David este în continuă desfășurare. Aceste începe să se roage în fiecare seară, contrar camarazilor săi, care-și continuă obiceiurile zilnice: să bea, să fumeze, să înjure.

Cap. XI. Ajuns în Făgăraș, David primește o scrisoare de la soția sa, o scrisoare prin care îi trimite vești de acasă și despre cât de mult a crescut Titi. Relativ banală, prin conținutul ei, această scrisoare îl liniștește, conștientizând totodată ce a pierdut în momentul în care a plecat la război.

Cap. XII. Candale este ucis de către un glonț, iar Oprișor trebuie să se predea inamicilor.

Cap. XIII. Acest ultim capitol al operei descrie cum soldații fac în continuu tranșee și cum este David omorât de către linia adversă. Acum se conturează și sensul titlului nuvelei: Catastrofa.

Caracterizarea personajului principal- David Pop

Nuvela lui Liviu Rebreanu Catastrofa apare în 1921 și are o temă istorică, temă care include întâmplări ce se petrec în primul război mondial, război care implică o confruntare armată între români și românii din Transilvania.

Tema va fi reluată în romanul Pădurea spânzuraților și chiar Ciuleandra operă care împletește însă această temă cu cea psihologică, motivând astfel comportamentul ambiguu al personajelor principale. David Pop este de fapt un tânăr obișnuit, cu nu prea multă carte, dar norocos, care-și face o familie de asemenea obișnuită, având o viață tihnită și departe de întâmplări sociale contemporane. Faptul că trăiește retras, în afară evenimentelor ce-i frământă pe contemporani, face din el un ofițer ce se impune tuturor prin respectarea noțiunii de datorie, noțiune care rămâne însă abstractă, de aceea o respectă cu strictețe, neimplicându-l și moral.

Deși luptă în Serbia, Galatia, Italia și Polonia, el nu pune în față decât această datorie de a lupta și abia întâlnirea cu prietenul Alexe Candale îl plasează în fața unei realități asupra căreia gândește pentru prima oară: aceea că datoria are și ea ca orice datorie, margini, și că schimbarea cumplită a vremurilor îl fac să trăiască această viață fără nicio justificare.

În urma discuției avute, el rămâne „ Încurcat, tulburat, cum n-a mai fost niciodată”, deși era considerat un erou, deși competența lui în luptă îl făcuse cunoscut multora dintre soldați și ofițeri. Această datorie, care trebuie îndeplinită îi acaparează întreg conștientul, făcându-l să viseze noaptea războiul ce-l ducea ziua și în același timp, îndepărtându-l tot mai mult de viață de familie rămasă în spatele frontului, viață despre care se mulțimea să știe că este sigură și neschimbată.

Întâlnirea cu Candale îi mai pune în față un alt aspect al datoriei, aspect de-al cărui dramatism nu avusese sau poate nu știuse, voința ori timp de a se gândi: Datoria față de românii din Ardeal cărora le aparținea sau datoria față de imperiul austro-ungar în armata căruia se înrolase și luptase ca un erou?… astfel că acum are revelația unui adevăr care-l zguduie și-l bucură în același timp, pentru că nu era concentrat în Ardeal, deși nu era împins în miezul acestui conflict„ fraticid, absurd și ticălos”, dar îl și îngrozește, gândindu-se că aflat aici, nu ar ști ce să facă, ce să aleagă: datoria sau condiția de „frate” în care se afla față de armată română.

Dacă însă destinul pare a-l ocroti, fiindcă într-o luptă sunt omorâți aproape toți soldații de la mitraliere, și el deși lupta efectiv, nu este omorât, același destin îl mută cu frontul în Ardeal unde-și reîntâlnește prietenul, frământat acum de găsirea momentului în care să dezerteze. (încercarea acestuia eșuează, Candale murind ucis chiar de „un glonte frățesc”) dar și pe Emil Oprișor- un alt prieten, avocat din Bistrița, care, prin modul de a gândi, i se arată, ca într-o oglindă, a fi el însuși-el, acel îndeplinitor corect al datoriei.

Aceasta a doua întâlnire îl face să simtă copleșitoarea rușine și mai ales vinovăția morală de care abia acum devine pe deplin conștient, și aceste noi sentimente se acutizează odată cu citirea unei scrisori primite de la soția lui, scrisoare prin care acum își dă seama că nimicurile vieții cotidiene îi sunt mai scumpe decât toate comorile lumii și mai ales decât acea datorie împlinită cu tot devotamentul.

Reizbugnește asaltul și David, deși se află în fața românilor ce contraatacau „mașinal”, dă ordin de tragere. Finalul este tragic deși românii înving, pentru personajul, care împins de mașinăria dezlănțuită a datoriei dezlănțuită acum, „ mașinal, ca și altă dată în momentele de primejdie” nu mai are puterea morală de a stopa mecanismul datoriei și de a-și cruța frații, fapt pentru care este împușcat mortal de un ofițer roman. Acest tragism se exprimă dureros, autentic, între fapta lui și „figura-i zdrelită” pe care zâmbetul amar exprimă, mai umilit și mai necăjit ca niciodată, adevărul neexprimat la timpul potrivit: „ de frate romȃn”.

Tocmai acest moment exprimă și semnificația titlului nuvelei pentru că relevă „catastrofa ” în care au căzut nevinovați și alți frați angajați involuntar într-un război nedrept și criminal, de adevărul de care nu și-au dat seama poate decât în ultimul moment, ca și personajul lui Liviu Rebreanu: astfel nuvelă capătă și o conotație metaforică de simbol-dar un simbol absurd și dureros totodată prin mecanismul încordării atâtor romani într-o datorie prin care au fost uciși, omorându-se între ei –frații…

II.2. Elemente de interferență ale nuvelisticii cu romanele rebreniene

Punctele de interferență ale romanelor cu nuvelele rebreniene sunt numeroase, fie că vorbim despre temele acestora, motive, întâmplări, despre replici sau despre faptul că întâlnim același tip de personaje, care par să aibă același tip de probleme/conflicte. Studiind operele sale, constatăm că nucleele narative ale romanului Ion se pot regăsi și în nuvelele publicate anterior. În Ofilire, fata unui țăran este înșelată ca Ana a lui Vasile Baciu; în Răfuială, doi țărani, Tanase Ursu și Toma Lotru se luptă pentru inima aceeași fete.

În 1922, Rebreanu publică romanul psihologic Pădurea Spânzuraților, roman ce are ca tema războiul. Ca și în celelate romane, și aici este reluată tema unei nuvele, în acest caz, Catastrofa, în care eroul, David Pop trebuie să aleagă între conștiință și datorie. „ Elementară, traversând un suflet simplu, aproape obtuz, în Catastrofa, drama datoriei dobândește alte rezonanțe în Pădurea Spânzuraților.” Și alte nuvele, care prezintă drama războiului (Codrea, Maiorul, Ordonanța colonelului, Ițic Ștrul, dezertor) pot fi socotite exerciții ce anunțau acest roman.

Tema (datoriei) l-a preocupat insistent pe Rebreanu întrucât o regăsim și într-o altă nuvelă, care se înscrie printre cele mai bune pagini analitice ale sale. Este vorba de Ițic Ștrul, dezertor, unde se dezvoltă drama suspectului (prezentă și în Calvarul, dar tratată la mod expozitiv), a ostașului devotat, patriot în care nu se investește încrederea. Termenii problemei de conștiință se inversează. Dacă Bologa nu vrea, nu poate să-și mai facă datoria, Ițic Ștrul nu e lăsat să și-o îndeplinească, drama lui fiind una a lelității, a bunei-credințe.

Concepându-și mai toate romanele în tinerețe, în epoca debutului, autorul le purta în cap sau le ținea pe șantier perioade lungi de ani de zile, scriind câteva capitole și apoi le abandona, pentru că într-un târziu să le aducă iar pe masa lui de lucru, după ce se inspirase din acestea pentru a scrie altele. Așa se face că, deși scrise în perioade diferite, Ion se interferează cu Răscoala și aceasta cu Crăișorul Horia „ legate nu numai printr-o idee unitară, dar și printr-o tonalitate, pe care o regăsim, fie și parțial, în Ciuleandra, carte izvorâtă dintr-o nuvela- Nebunul, ce dată din 1912.”

În analizele sale asupra nuvelelelor lui Rebreanu, Constantin Cubleșan a distribuit nuvelele propriu zise în categorii oarecum tematice: „dramele universului rural (Ion, Răscoala), „cei de la marginea societății” (Proștii), „iluzii, decepții, blazări”, apoi „marile provocări ale războaielor” (Pădurea spânzuraților, Catastrofa), marginalii citadinismului, „parabole și fantezii diverse”.

II.3. Elementele comune nuvelelor rebreniene

Lumea orașului

După Ion Luca Caragiale, unul dintre scriitorii semnificativi care aduc în proza noastră imagini semnificative din viața bucureșteană este Liviu Rebreanu în Culcușul, Golanii, Ocrotitorul, Strămutarea, Cuceritorul, Norocul, narațiuni scurte, care apar în prima parte a secolului al XIX-lea. Astfel, orașul epocii lui Liviu Rebreanu este descris în nenumărate rânduri, semnificative fiind următoarele:

„La apus, soarele se ascunse printre coperișele înroșite ale Bucureștilor. Orașul întreg părea scăldat într-o mare de flăcări trandafirii (…) În zare, orașul începea a-și aprinde faclele sale galbene, răspândind în văzduh o ceață molatecă și aurie…”

Secvențe caracteristice sunt prezentate de către autor și în Golanii:

„Cernea o ploaie măruntă și grasă ca untura topită. Trotuarele erau negre de umbrelele umflate, care se umflau și răpăiau, ca niște darabane, sub bătaia picurilor de apă. Lumea, cu rămășițe de zâmbete înghețate pe buze, se grăbea acasă sau se înghesuiau la ușile cafenelelor și ale restaurantelor, că albinele la urdinișuri când le gonește furtuna. (…)

Se luară în neștire după băiat, cu pași de plumb, ca o vită care merge la zahana. Trecea pe străzi strâmte și întunecoase, unde oameni palizi, îmbrăcați în zdrențe murdare, alergau zăpăciți încoace și-ncolo, cu necazurile tipărite pe față (…)

Candela sfârâia și acuma, ceasornicul tacanea neobosit, numai de afară mai pătrundea un zgomot surd, nedeslușit, zgomotul jalnic și trudit al vieții (…) prin ulițele murdare și întortochiate, o ceață plumburie, gâtuiră, leopăia și se terfelea în noroiul proaspăt, ca o femeie beată, deșirată și zdențuroasă.”

„Capodopere ale realismului estetic în limba romȃnă”, după cum afirmă Mihail Dragomirescu, nuvelele Culcușul și Golanii dezvăluie viața bucureșteană ca fiind una tristă, posomorâtă, cufundată în problemele vieții cotidiene, autorul folosind personificări pentru a o descrie cât mai bine: „beată, deșirată și zdrențuroasă”, ca aluzie la nivelul scăzut al traiului la acea vreme dar, poate și al gradului de cultură deținut de oameni secolului XIX.

Personaje. Conflictul interior

Personajele nuvelelelor rebreniene sunt unele memorabile prin construcția lor, prin calitățile și defectele lor, dar și prin acțiunile pe care le înteprind de-a lungul operelor. Comun eroilor din nuvele și romane este faptul că, „ deși par primari în gândire și afecte, pe atât de superiori sunt în realitate.” . Chiar dacă, aparent par niște persoane simple, fără prea multă carte, capacitatea lor de a urzi planuri de răzbunare (pentru deposedare de avere sau dezbinarea familiei) depășește orice nivel de simplitate. (ex: Ion, fiu de țăran și fără prea multă carte, reușește să-l convingă pe zgârcitul Vasile Baciu să-i dea toată averea sa, asta nu înainte de a-i cucerii singurul copil și de a-l întoarce împotriva lui, prin refuzul de a se căsători cu bărbatul pe care acesta îl vroia de ginere.)

Pe de altă parte, personajele feminine au o oarecare doză de sado-masochism în construcția acestora. Astfel, atât în nuvelă Culcușul, cât și în Golanii, partenerele îi imploră pe cei cu care trăiesc, să le bată. Marcante sunt replicile din Golanii, precum: „– De ce nu mă mai bați, tăticule? De ce nu mă mai torturezi?… Știi cum sunt eu… Ciupește-mi carnea dacă vrei să te iubesc!” Sau cele din Culcușul, atunci când Cântăreanu își bate partenera pentru că nu-i dă bani să joace în continuare babaroasă: „omoară-mă tăticule! Aș vrea să mor de mâna ta… Strânge-mă în brațe, tăticule!… Strânge-mă și mă omoară!”

Și în Dintele regăsim suferința percepută ca o plăcere. După ce reflectă asupra modului în care lumea ar putea rămâne neschimbată după moartea ei, preoteasa decide să-l lase pe dascăl să-i scoată dintele ce-i pricinuise atâta durere, căci, „simțea o plăcere la gândul că va suferi, căci și suferința înseamnă viață (…) Frumusețea, tinerețea, toate-s trecătoare. Cu trecerea anilor, toți vom îmbătrâni, important este că vom trăi.”

În general, personajelor sale, Rebreanu le atribuie trăsături caricaturale, contrar situațiilor apăsătoare în care acestea sunt plasate: astfel, despre Aristica, autorul menționează că are „umeri lați și ciolănoși ca grumajii de taur”, Gonea: „buzele ca două șiruri purpurii, sub care se zgâiau trei dinți viermănoși și înnegriți, și o plombă de aur, care licărea mândru în mijlocul feței înguste și galbene ca chihlimbarul.”, în timp ce un băiețandru – „are o mutră tăbăcită, cu degetele lungi și subțiri că fusele”, după care Gonea se ia „ca o vită care merge la zalhana.”

De un portret caricatural are parte și Cântăneanu, pe care autorul îl descrie astfel, după ce acesta termină de mâncat: „… se tolăni cu burta la soare, gâfâind și râgâind ca o gașcă îndopată”, iar, în alte dăți, acesta”… se zvârcolea ca un pește de mânie, în timp ce venele de la tâmple i se îngroșau ca niște lipitori hrănite cu sânge.” În aceeași manieră comică este descrisă și partenera lui despre care aflăm că, atunci când urlă, se strâmbă „ca o pisică ce se apăra de o harmalaie de câini!”

Nici măcar preoteasa din Dintele, nu este trecută cu vederea de spiritual umoristic al autorului, despre care aflăm că era “o femeie mică și groasă ca un butoi de bere, cu obrajii încrustați de bătrânețe și dogorați de soare, plină de pistrui pe sub ochi, cu doi dinți afumați și găunoși în falca de jos și unul în cea de sus.”

Comun personajelor lui Rebreanu este și natura conflictelor interioare ale acestora, care-i macină, conflict dat, pe de-o parte de dorința acestora de a se realiza, de a avea calități pe care în realitate nu le au sau nu le sunt recunoscute de ceilalți, dar și de eșecul determinat de neputința de a nu putea concretiza ceea ce-și doreau cu atâta ardoare. În momentele în care frică îl ia în stăpânire Itic (Ițic Ștrul, dezertor) visează la medalia pe care ar fi putut s-o obțină, când se aruncase în luptă fără nicio precauție, convertȃndu-și frica în curaj fără margini, întocmai ca și David Pop în Catastrofa. „Cei care trăiesc imobilizați de opinia colectivității asupra lor, resimt uneori că prea apăsătoare aceasta imobilitate (Nevastă, Dintele), care este semnul cel mai sigur al unei slăbiciuni adânci, substanțiale și aspiră să o răstoarne. “

Moartea e întâmpinată cu un fel de entuziasm neașteptat, tocmai pentru că aceasta nu e decât o confirmare a dispariției ce se petrecuse deja. Moartea personajului, de obicei violența în toate operele autorului, pare motivată de însuși inconștiența lui, ce este dezvăluită brusc odată cu moartea sa. Reprezentative sunt și secvențele cu familial or fericita, pe care aceștia le revăd și le retrăiesc în clipele acelea, cuprinși de frică și de presentimentul morții: ale lui Haramu, David, Ițic. „Ele seamănă între ele: sunt amintiri- imagini despre soție, copii, ritualuri cotidiene, atinse de o convenționalitate ce le transformă mai degrabă într-un simbol al spațiului protector, altfel decât cel în care eroul străbate îngrozit spaima, singurătatea, durerea și moartea.”

Notabilă este și migrarea (trecerea) personajelor dintr-o operă în alta , „ relevând parcă nevoia de spațiu, de întindere, atât de caracteristică a autorului.” Din Rușinea, Macedon Glanetașu trece în Glasul inimii (Macedon Cercetașu) și mai târziu în Ion, Titu Herdelea din Ion îl regăsim și în Răscoala, continuându-și cariera de poet, iar pe Baroiu îl întâlnești și în Hora morții și în Cuibul visurilor, în ultima nuvelă fiind evocat alături de Aron cârciumarul, rudă bună a lui Avrum din Ion. Alexe Candale trece, și el, pragul nuvelei Catastrofa, regăsindu-l în romanul Pădurea spânzuraților. O asemenea migrație de personaje nu este însă numai una de la nuvele la romane, ci și una din viața reală în cea imaginară, majoritatea personajelor fiind întâlnite aievea de către autor pe parcursul vieții (ex. Preotul din Ion).

Temele nuvelelor sale sunt extrase din lumea înconjurătoare. „ În număr de peste patruzeci de titluri, nuvelele sale pornesc de la fapte banale (Vrășmașii, Idila de la țară) sau de la destine pierdute (Ofilire, Talerii), de la confruntării și reflectări obișnuite, dar rezolvate inimitabil (Prostii).” Astfel de fapte se referă la drama trăită de Saveta, fiica prundarului, care se sinucide din dragoste pentru fiul popii (Ofilire- la fel ca Ana în Ion), la patimă pentru jocul babaroasa- patimă din cauza căreia personajul principal își bate, cu violență, nevasta (Culcușul), dar și la realitatea cruntă a războiului (Itic Strul, dezertor).

Analizând nuvelele autorului întâlnim teme și motive comune în majoritatea dintre acestea, mai târziu, Rebreanu folosindu-le și în romanele sale. Dragostea neîmplinită, gelozia, violența conjugală, sinuciderea, prostia, războiul, violența și caracterul autoritar al celor puternici asupra celor slabi (Răscoala, Ocrotitorul, Proștii, Ion) jocul, căsătoria împotriva voinței fetei, crima- ca modalitate de a-și pedepsi soția fiind doar câteva dintre acestea. Pe lângă toate aceste motive specifice operelor sale, mai întâlnim și motivul omorul, abordat la nivel spiritual însă, dat de o iubire și o viață neîmplinită: „ soțul și copiii i-au omorât sufletul, i-au strivit viața.”

În Glasul inimii și în Ițic Ștrul, dezertor, Liviu Rebreanu face apel iar la cunoștințele lui despre război, atât moș Codrea (despre care se consideră că ar fi fost chiar bunicul autorului) cât și Ițic Ștrul, fiind plasați în mijlocul războiului, chiar dacă unul dintre ei (Moș Codrea), își aduce aminte despre acele vremuri de război și nu le trăiește în timp ce este citită nuvela.

Gelozia este mult mai prezentă însă în nuvelele sale. Geloasă este și Saveta când află că fiul popii se va cununa, asta după ce, în livada lui Siminoc, îi șopti vorbe dulci, o îmbrățișă pătimaș și o sărută (Ofilire), gelos este și Luca, tânărul ostaș, care îl omoară pe locotenentul său pentru că acesta se duce acasă la Minodora-tȃnăra pe care o iubea (Cântecul inimii), dar și Toma, care îl omoară pe Tănase pentru că Rafila îl iubea pe cel din urmă (Răfuială). Inevitabil, gelozia acestora aduce ca deznodământ moartea, ca urmare a unei sinucideri (Ofilire) sau că a unei crime (Răfuială, Cântecul inimii).

Motivul jocului este elementul comun nuvelei Culcușul și al romanului Ciuleandra. Chiar dacă nu este vorba de joc cu sensul de dans, ca și în Ciuleandra, și în Culcușul, jocul generează o patimă, o obsesie personajelor operelor. Chiar dacă sunt săraci și trăiesc sub cerul liber, fără niciun acoperiș deasupra capului, Cântăreanu își joacă toată agoniseala de peste zi la babaroasă, patimă pentru acest joc, făcându-l violent și de necontrolat. Astfel, acesta își bate cu brutalitate nevasta doar pentru că Didica refuză să-i dea bani, cu care să-și hrănească patima.

Limbajul personajelor. Replici

Limbajul personajelor, asemenea portretelor caricaturale pe care Rebreanu le creionează, este și el unui foarte colorat, uneori cu tente vulgare. În Culcușul- dialogul între cuplul Cântăreanu- Didica, ca de altfel și întreaga lor relație, este pusă sub semnul unui limbaj violent, dar, prin care, aceștia, văd o modalitate de a-și exprima sentimentele:

Cântăreanu: „Fugi, pungășarico, să nu te iau de păr! Fugi (…) Dă-mi, că te omor/Te omor, hoațo, dacă nu-mi dai!… îți beau sângele dacă nu-mi dai!”

Didica: „Aoleu, mânca-te-ar fript pungașii, aoleu, putrezi-ti-ar oasele printre zidurile pușcăriei! /O, mânca-te-ar ocna, hamesitule! (…) Aoleu, pieri-ți-ar vită și sămânța/Mânca-te-ar ocnele!”

Un limbaj colorat specific vieții de borfaș sau de țăran slobod are și Gonea Bobocel (Golanii): „Dar să nu mă prostești, Margherito scumpă, că te sugrum și-ți strives țeasta ca la un pui de năpârca/… da piesă, c-aici te zdrobesc! (…) am să te stâlcesc acuma, acuma o să-ți rup ciolanele!”

Finalul nuvelelor

Toate nuvelele autorului (și a operelor în general) au un sfârșit trist, fie că vorbim de o crimă sau o sinucidere săvârșită din dragoste, fie că vorbim de o relație sfârșită din cauza unuia dintre parteneri, care „a plecat”, toate nuvelele par să urmeze același fir al singurătății, în final rămȃnȃd doar regretul celui părăsit: „of, puiule, puiule”. Gogonea Bobocel este părăsit de către Margareta (Golanii), Saveta se sinucide din dragoste pentru fiul preotului (Ofilire) iar Toma îl omoară pe Tanase (Răfuială).

Indiferent că ne referim la universal rural, la cel citadin, sau la imaginea războiului/răscoalei, nuvelistica lui Rebreanu este caracterizată de o atmosferă apăsătoare, tristă dar și plină de patimi și iubire, frământări individuale și obsesii, nuvelistica în care trecutul (amintirile personajelor) se împletește cu prezentul.

Analizând majoritatea nuvelelor autorului, se poate constata faptul că acestea au servit ca punct de plecare al viitoarelor lucrări, nucleele narative ale romanelor, regăsindu-se în nuvelele publicate anterior. Este cazul și romanului Ion, acesta având la bază nuvele precum Răfuiala sau Ofilire. În 1922, Rebreanu publică romanul psihologic Padurea Spânzuraților, roman ce are ca temă războiul. Ca și în celelalte romane, și aici este reluată tema unei nuvele, în acest caz, Catastrofa. Și alte nuvele, care prezintă drama războiului( Codrea Maiorul, Ordonanata colonelului, Itic Strul Dezertor, etc.) pot fi considerate exerciții care anunțau acest roman psihologic.

CAPITOLUL III. LIVIU REBREANU, ROMANCIER

III.1. RĂSCOALA, CAPODOPERA LITERATURII ROMANE INTERBELICE

Răscoala a apărut în 1932 și dă o imagine artistică impresionantă, prin vastitatea și adevărul ei omenesc, a vieții sociale din 1907, roman ce se desfășoară pe două mari planuri: primul urmărește viața țăranilor din Amara, una dintre moșiile boierului Miron Iuga, iar celălalt dezvăluie aspecte din viața diferitelor categorii sociale: moșieri, politicieni, ziariști s.a., liantul dintre cele două planuri fiind Titu Herdelea- personajul martor al evenimentelor.

Din punct de vedere structural, romanul este alcătuit din două părți: Se mișcă țara și Focurile, fiecare parte cuprinzând capitole intitulate semnificativ, cu sugestii metaforice pentru esența faptelor relatate.

Romanul debutează cu expunerea unor puncte de vedere în contradictoriu privitoare la problema țărănească ale lui Ilie Rogojineanu, arendașul moșiei Olena-Dolj, Simion Modreanu, director în Ministerul de Interne și Grigore Iuga, fiul moșierului de la Amara. Discuția din tren din primele pagini ale romanului scoate la iveală gândiri diferite referitoare la cauzele mizeriei vieții rurale, arendașul Ilie Rogojineanu susținând că țăranii ar fi săraci ca urmare a lenei și prostiei lor.

Finalul cărții îi găsește pe peronul aceluiași oraș, discutând aceleași probleme. „Glasurile se amestecau, se confundau, se pierdeau în zgomotul din ce în ce mai mare al lumii”, semn că și aici, ca și la sfârșitul romanului Ion, lumea reintră în cursul său firesc.

La început, țăranul este privit prin prisma intereselor diferitelor categorii sociale. Cei mai înverșunați sunt arendașii. Pentru politicienii care nu erau la conducere, cauza țărănească trebuia apărată, pe când conservatorii îi învinuiau pe liberali că incită țăranii la răscoală. Tot în primele pagini ale romanului se împrietenește și Grigore Iuga cu Titu Herdelea, fiul învățătorului Zaharia Herdelea din satul Pripas. Însoțindu-l pe Grigore Iuga, Titu Herdelea devine redactor al unui ziar guvernamental și astfel intră în viața bucureșteană, unde vede ce se întâmplă la diferite moșii și cunoaște anumite dedesupturi ale culiselor politice. De cealaltă parte situația este complet alta. Suferințele țăranilor sunt imense, iar cauza principală este lipsa de pământ.

Acestea sunt premisele generatoare ale conflictului, care, prin implicațiile lui, constituie însuși miezul romanului: țăranii nu mai pot îndura, freamătul este gata să se reverse, se face apel la autorități să dea dovadă de fermitate iar mulți boieri își părăsesc conacele și se îndreaptă către oraș.

Miron Iuga, încrezător în autoritatea sa față de țărani și conștient că spiritul represiv îi stă la dispoziție, rămâne la Amara. O iarnă grea, cum nu mai fusese de mult, agravează și ea suferințele. În cele din urmă, cu toată încercarea prefectului de a îndupleca țăranii, prin pasiuni demagogice spre liniște, aceștia se avântă, dezlănțuiți în răscoală.

Răfuiala lor este crâncenă, neînduplecată. Boierul Miron Iuga și nora sa, Nadia, sunt uciși de țărani, Aristide Platomonus, fiul arendașului, primește o pedeapsă aspră pentru purtarea lui față de fetele țăranilor, alții se aleg cu câte o bătaie bună și o iau la sănătoasă. Conacele sunt aprinse, iar firele de telegraf tăiate, în credința naivă a țăranilor că astfel vor rămâne izolați de orașe.

Rebreanu urmărește, potrivit adevărului istoric, mersul evenimentelor, zugrăvind cu sarcasm dezbaterile parlamentare, distrugând limpede substratul unei scene respingătoare, în care conducătorii parlamentului se îmbrățișează înainte de a trece la uciderea în masă a țărănimii.

În felul acesta, romanul ne aduce în câteva sate din ținutul Argeșului și ne arată scurta înfruntare dintre țăranii conduși de tânărul Petre Petre și forțele represiunii, conduse de maiorul Tănăsescu. Sfârșitul este sfâșietor și revoltător: sătenii sunt uciși fără cruțare, iar cei scăpați sunt bătuți, după un simulacru de judecată, făcută de ofițeri. Liniștea este astfel restabilită.

Personaje operei

În Răscoala, romanul care are la bază o vastă documentație a autorului, a cărui elaborare a durat peste 25 de ani, (autorul fiind preocupat încă din 1913 de publicarea unei piese de teatru- Răscoala), se perindă prin fața ochilor noștrii zeci și zeci de personaje participante direct sau indirect la dramaticul eveniment din 1907.

Primele pagini ale romanului ne induc o stare de încordare și dezvăluie situația dificilă în care se află țăranii din Amara: ei refuză să semneze noile învoiri împovărătoare. Arendașii îi amenință că nu-i vor mai împrumuta dacă nu se hotărăsc să muncească. Deși este un calm relativ, vechi nemulțumiri și neînțelegeri riscă să iasă la suprafață, plasând cele două tabere pe poziții ireconciliabile. Pe lângă faptul că țăranii nu sunt mulțumiți de vechile învoieli, au loc o serie de întâmplări care agită spiritele, amplificând astfel conflictul operei.

Arendașul Cosma Buruiană inventează un furt care atrage după sine anchetarea cu brutalitate a țăranilor nevinovați. Serafim Mogoș le povestește cum a fost bătut de jandarmi, iar țăranii, deși mai auziseră întâmplarea, îl urmăresc cu atenție, de parcă ar fi auzit-o pentru prima oară.

Limbajul trădează o anume stare de spirit: la început cu teamă, totuși oamenii încep să-și manifeste nemulțumirea. Notabilă este reacția lui Ignat Cercel care „ clătină din cap, oftă și întrerupea mereu cu aceleași vorbe: – Păi, ce să facem oameni buni, ce să facem?” iar Teoader Strambu izbucni furios: „- Ce să facem, ce să facem?”, dar se sperie de vorbele sale și urmă mai domol: „ Dumnezeu știe ce să facem”. Când cineva se întreabă de ce să le fure hoții munca, Trifan Guju rostește vorbele așteptate parcă de toți: „ D-apoi că tot munca noastră e!”

Se răspândește zvonul că Nadina ar vinde moșia Babaroaga, moșie râvnită atât de țărani cât și de Miron Iuga. Țăranii strâng bani și o delegație pleacă la București să discute cu Nadina vânzarea, dar nu reușesc să cumpere, moșierița fiind preocupată să vândă cât mai scump: pe de altă parte și arendașii caută să cumpere de teamă să nu rămână fără forță de muncă. Astfel, demersurile țăranilor eșuează. Al treilea factor care-i nemulțumește este arestarea învățătorului Dragoș: consecința acestui fapt e că întregul sat se duce la Miron Iuga și-i spune boierului că nu mai acceptă vechile învoiri.

O serie de întâmplări irită spiritele: lui Ignat Cercel i se ia porcul că n-a plătit birul, Aristide Platamonu o batjocorește pe fata lui Chirilă Păun, șoferul Nadinei calcă cocoșul babei Ioana. Pe acest fond de tensiune intervine elementul fabulos: oamenii așteaptă trimișii lui Vodă călare pe cai albi să le facă dreptate, umblă zvonuri de răscoală.

Leonte Bumbu află că țăranii umblă din sat în sat, dând foc conacelor. Domnește o așteptare înfrigurată. Oamenii tind să exagereze proporțiile întâmplărilor, mărturisind deschis ura împotriva ciocoilor.

Costică, băiatul lui Pavel Tunsu e tras de urechi de șoferul Nadinei fiindcă fusese obraznic, și această întâmplare, repovestită, capătă proporții exagerate, ca reflex al stării de spirit ascuțite. Limbajul trădează încordarea, replicile se opresc la jumătate, iar răspunsurile sunt date în doi peri, aluzive: „- Bați coasa Trifoane, ori… O bat ca să fie bătută/Mi se pare că vrei să cosești înainte de a semăna? /Apoi, dacă trebuie?… De!”

Răscoala se declanșează când văd un conac vecin în flăcări. Acum țăranii se răzbună pentru toate suferințele îndurate: sunt pedepsiți Aristide, Nadina, colonelul Ștefănescu e alungat, iar Boiangiu e bătut. Alternarea episodului violului Nadinei și a pedepsirii lui Aristide, apoi jefuirea și uciderea moșieriței dau impresia de deschidere monumentală a narațiunii. Țăranii merg la Miron Iuga crezând că le va împărți pământurile: unul cuteză să-l înfurie pe boier și este împușcat. Acesta este momentul ce declanșează mișcarea haotică a mulțimii: îl omoară pe boier și fură ce găsesc prin magazii. E de ajuns ca unul să lovească și toate bâtele se năpustesc asupra boierului.

Se remarcă acum lipsa de organizare a țărănimii: aceștia acționează instinctiv și naiv prin tăierea firelor de telegraf (care în modul acesta ar împiedica venirea jandarmilor) și încep să împartă vitele boierului. Producerea inevitabilului și, deci, venirea armatei, care se agita să-i dezarmeze, crezând că aceștia nu vor trage asupra lor. Curând începe goana țăranilor spre sat, armata lăsând în urmă trupuri zvârcolindu-se în agonie. Cei rămași în viață sunt bătuți crunt și trimiși în închisoare, iar ucigașul Nadinei, Teoader Strâmbu, este împușcat.

Dintre toate personajele primului volum, „ numai trei figuri prind contur bine definit: a bătrânului latifunciar Miron Iuga- suflet autoritar, drept, dar impermeabil la orice adiere democratică, a fiului său, Grigore Iuga, fire blajină, resemnată și animat de o puternică justiție umană, dusă până la aproape de absența simțului de propietate personală; în sfârșit se reliefează silueta Nadinei, soția lui Grigore, femeie vanitoasă, risipitoare, cochetă și de un aprins senzualism, pe care-l satisface cu o liniște abuzivă pentru delicatețea bărbatului (…)”.

Grigore Iuga, reprezentantul tinerei țărănimi, are o atitudine de compasiune pentru țărani. În opoziție cu tatăl său, Grigore Iuga afirmă idei liberale fără aplicabilitatea practică însă, iar avântul său nu depășește nivelul verbal. Suferind de o gelozie chinuitoare, pe care îi era rușine să o mărturisească, Grigore Iuga dorea ca în gândurile și sufletul soției sale să nu mai existe nimeni în afară de dânsul. Iar faptul că toate încercările lui de o ademeni la țară eșuaseră rând pe rând, îl dureau cu atât mai mult cu cât soția sa era atrasă de tentațiile orașului. Doar în luna dinaintea căsătoriei și cele trei luni care au urmat după aceea, Nadina „ a fost într-adevăr nevasta lui, numai și numai a lui. Așa ar fi vrut el să fie totdeauna.” Contrar așteptărilor lui de la soția sa, și a durerilor îndurate în cei patru ani de căsătorie, Grigore conștientizează că, pentru Nadina, nu era decât o sursă financiară, deoarece, odată plecată în străinătate, în cele trei luni petrecute acolo, de la aceasta nu a primit decât trei scrisori și „ în toate trei îi cerea numai bani.”

Pe Nadina a descoperit-o Miron Iuga pe când Grigore era plecat la Berlin. Pe atunci tânărul avea două zeci și patru de ani și plecase în Germania să se specializeze în agronomie, după ce își luase diploma în drept, la București, „ nu ca să practice, ci ca să aibă titlu.” Când a văzut-o pentru prima oară, Grigore a uitat pe loc de toate planurile mărețe și soluțiile pe care le avea la toate greutățile de până atunci și i-a rămas numai ea. Acum, după patru ani, privirea Nadinei din fotografia ce o înfățișa aproape goală, pe care i-o făcuse aceasta cadou, îl înfuria. Își aduse aminte că din pricina ei a făcut datorie la Banca Română, doar pentru a-i clădi un castel demn de frumusețea sa. Și decepția lui era cu atât mai mare cu cât avea pretenția că „ să-i aparțină exclusiv măcar lui goliciunea ei trupească. Îl indigna închipuirea că soția lui, dragostea lui cea mare, s-a putut arăta astfel unui bărbat străin, fie el chiar fotograful.”

Miron Iuga e tipul marelui propietar, care se considera stăpân absolut al satului, el punând în funcții de răspundere oameni care să-i îndeplinească ordinele. Se considera autoritatea supremă în sat. Când învățătorul Dragoș îi transmite plângerile oamenilor, Miron Iuga nu realizează acest lucru și-l consideră pe Dragoș un agitator, ordonând arestarea lui. Mai mult, acesta considera că știe ce e mai bine pentru țărani și că le înțelege necazurile.

Alte personaje întâlnite în acest volum sunt: Titu Herdelea, Ilie Rogojineanu, Mimi Alexandrescu, Modreanu, s.a.

Dintre acestea, nu putem să-l trecem cu vederea pe tânărul poet Titu Herdelea din romanul Ion, al cărui destin este continuat în Răscoala: „tânărul înăltuț și blonduț e un domn din Ardeal”. Și în acest roman, autorul păstrează pe lângă condiția modestă a tânărului („ s-ar fi sfiit să meargă cu Iuga la vreun restaurant, îmbrăcat slăbuț cum era acum”) și liniile familiale ale acestuia: „ sora mea Laura, e măritată cu preotul George Pintea din Satmar.”

La fel ca și în romanul Ion, unde Titu Herdelea era prieten bun cu Ion, și în acest roman autorul crează legături puternice între Titu Herdelea- fiul învățătorului Zaharia Herdelea din Armadia și eroul principal- Grigore Iuga. În acest sens, Felix Aderca descria relația dintre cei doi ca fiind una de completare: „Titu Herdelea și Grigore Iuga se completează și se armonizează ca două emisfere ale aceluiași suflet. Aceeași înțelegere pentru imanența justiției țărănești îi animă și aceeași resemnare acceptată a împlinirii celor ce sunt scrise să se întâmple.”

În ciuda rolului său episodic, pe care Liviu Rebreanu îl acorda lui Titu Herdelea în acest roman, Titu este „ un personaj viu, vioi, agitat și simpatic”, care reușește (într-un sfârșit) cu ajutorul lui Grigore Iuga să-și depășească condiția de poet debutant, devenind redactorul unui ziar guvernamental.

Dacă în primul volum al Răscoalei, Se mișcă țara, autorul ne introduce în atmosfera orașului și psihologia satului aflat în faza pre-revoluționară, prezentându-ne diverse tipuri: arendași, boieri, politicieni, autoritatea civilă și militară, ce-l de-al doilea volum prezintă revoluția ca pe un fenomen ce generează o psihoză colectivă. După cum afirmă Șerban Cioculescu „ Liviu Rebreanu s-a străduit să strângă într-un mănunchi organic un grup de săteni, care se organizează pe nesimțite, prin canalizarea nemulțumirilor.” Un loc aparte în volum al romanului îl ocupă, așadar, personajul colectiv al mesei de țărani. Scriitorul zugrăvește cu neîntrecuta lui artă învolburarea ei protestantă, remarcând din imensul talaz anonim câteva figuri. Cea mai însemnată este Petre Petre, călăuza strategică a țăranilor, căruia Liviu Rebreanu îi închină un întreg capitol. Alte figure remarcabile sunt: Lupu Chirițoiu, Trifan Guju, Leonte Orbișor și mulți alții, personaje ale caror acțiuni le sunt urmărite, de către autor, pas cu pas, în ogradă, la cârciumă, la primărie, la „boier”, la „ cocoană”, la Minister, până la declanșarea revoluției.

III.2. PĂDUREA SPÂNZURAȚILOR, PRIMUL ROMAN DE ANALIZĂ PSIHOLOGICĂ DIN PROZA ROMÂNEASCĂ

În istoria prozei analitice romanești, Liviu Rebreanu e un deschizător de drumuri. Pădurea spânzuraților e considerat „ primul roman de analiză psihologică din literatură noastră.”

Tematica războiului, a atras în chip deosebit preocupările artistice lui Liviu Rebreanu, atât în nuvelă cât și în roman. Momentul suprem obținut de scriitor în această direcție este romanul Pădurea spânzuraților.

Eroul principal al romanului, Apostol Bologa, tânărul transilvănean este mobilizat ca ofițer de rezervă în armata austro-ungară la începutul primului război mondial. După o confruntare vitejească pe alte fronturi decât cel românesc, el este apăsat de o adâncă remușcare, când e adus în situația de a lupta împotriva propriilor frați. Surprins într-o noapte când încerca să treacă frontul la ei, este condamnat la moarte prin spânzurare, asemenea ofițerului ceh Svoboda, la a cărui condamnare însuși Bologa participase, în primele pagini ale romanului.

Deși zugrăvirea propiu-zisă a războiului nu intră direct în raza interesului cărții, preocupată de urmărirea frământărilor de conștiință ale eroului principal, totuși Liviu Rebreanu reușește să dea, din creionări parțiale, o imagine a frontului plină de adevăr și dramatism.

Tragedia lui Apostol Bologa se desfășoară pe frontul lugrubu . Din punct de vedere psihologic, Rebreanu își realizează eroul, privindu-i în special ultima parte a vieții, aceea în care, mustrat de obsesia participării la condamnarea cehului Svoboda, el se îndreaptă ca un halucinat spre spânzurătoare. Comportamentul eroului principal este declanșat de obsesia acestuia de a fi participat la condamnarea cehului.

Cazul de conștiință studiat aici, e anticipat, nu fără profunzime în nuvela Catastrofa. Eroul nuvelei, David Pop, este un tip superficial, fără adâncime, care se pomenește, nici el nu știe cum, ofițer în armata austro-ungară. Viața sa își urmează cursul „ tihnită” până în momentul în care e trimis pe front. Frica pune acum stăpânire pe el. Labilitatea psihică o maschează cu un singur cuvânt „datoria”; în realitate, pretinsa lui siguranță trădează haosul interior. Când e silit sa tragă în români, deși constrâns să ia o decizie, David Pop șovăie. Eroul manifestă o atât de mică voință de a acționa, încât, pus în situația limită, nu mai poate discerne.

În cazul lui Apostol Bologa, inteligența este mai vie, sufletul mai problematic, însă voința rămâne deficitară. Pădurea spânzuraților surprinde drama eroului captiv între sentimentul datoriei față de un stat multinațional pe de o parte și de apartenența etnică, pe de altă parte. La începutul cărții, Apostol Bologa participă la execuția cehului Svoboda după ce făcuse parte mai întâi din curtea marțială.

Deocamdată, nu are nimic să-și reproșeze, se consideră cu conștiința împăcată. Urmează orbește procedura, exprimându-și când e cazul nemulțumirea: „ cu astfel de oameni, nu batem noi Europa… Unde nu-i conștiința datoriei?”. Curând este cuprins însă de o neliniște ciudată, începe parcă să conștientizeze faptul că participă la execuția unui om și procesul de conștiință se declanșează.

Derularea evenimentelor din copilărie urmează firul cronologic. Aflăm că a crescut cu o mamă bogată în spirit religios și de un tată ateu, arestat în urma mișcării memorandiste și care vroia să-l ferească de bigotismul matern.

Moartea tatălui lasă un gol în viața sa și Apostol își pierde credința la fel de repede cum o căpătase. Deși mama să vroia să-l vadă preot, Apostol se îndreaptă către filozofie. La facultate i se inoculase ideea că nimic nu e mai presus decât datoria față de imperiu. Fusese învățat că omul ca individ nu are valoare, numai grupul posedă mari energii creatoare.

Obsedat de această conștiință a datoriei, rostește mereu sentințe de felul „ .. numai războiul e adevăratul generator de energii”. „ Conștiința să-și dicteze datoria, nu legile!…”, „ Unde-i datoria, acolo-i patria”, menite să-l convingă de justețea gândirii sale. Cu antecedente în copilărie, Apostol trece repede de la o stare la alta, este o fire contradictorie. Pleacă pe front pentru a-i dovedi logodnicei sale că este capabil de fapte eroice.

Dacă ar fi să-l credem, o face din impuls demonstrativ. În realitate, însă, personajul nu e în stare să găsească o justificare pentru acțiunile sale. Când vine în concediu acasă, rupe logodna cu Marta, fiindcă o găsise în compania unui ofițer ungur și vorbise ungurește. Adevăratul motiv pentru această ruptură era ȋnsă iubirea pentru Ilona. Faptele sale sunt de cele mai multe ori nechibzuite; confundă „glasul” interior cu un impuls din afară.

Când află că regimentul său va fi dislocat să întărească frontul din Transilvania, e zdruncinat, descumpănit. Solicită mutarea pe un alt front ca să eludeze conflictul. Impasul mortal în care se afla revine când e numit judecător al Curții Marțiale în procesul intentat unor români considerați trădători.

Dându-și seama că nu poate face asta, dezertează fără a-și lua măsuri minime de protecție. Ultimul act echivalează cu o sinucidere: se duce direct peste postul lui Varga, deși fusese avertizat. Cel din urmă gest e „ un acces de somnambulism”, văzând în sinucidere o ultimă soluție a impasului moral în care se afla.

Caracterizarea personajului Apostol Bologa

Personajul principal al romanului Pădurea spânzuraților este Apostol Bologa, fiind considerat de către critici primul erou din literatură română întruchipat de intelectualul ce trăiește o dramă de conștiință. Fiul aprigului avocat Iosif Bologa, ce fusese doi ani întemnițat, și al Mariei, o femeie plină de credință, care avea pentru copilul ei o „ dragoste idolatră”, Apostol Bologa refuză să urmeze calea preoției și devine student la facultatea de filozofie din Budapesta. Hotărât de mult să urmeze filozofia, în ciuda împotrivirii mamei sale și a protopopului, Apostol biruie cu o însuflețire de nestăpânit toate greutățile întâmpinate la facultate, reușind în doar câteva luni să învețe ungurește și nemțește.

„ Doi ani de zile, în Budapesta, și-a pus la încercare „ concepțiile de viață” în toate împrejurimile, și după fiece încercare i se părea mai bună, mai mulțumitoare. Viața în capitală însă îi era nesuferită. Zgomotul străzilor, egoismul oamenilor, mecanizarea vieții îl supărau. Râvneau civilizarea sufletului, și acestea i se părea că nu se poate dobândi în marile aglomerații de oameni. În mijlocul naturii se simțea liber și mai aproape de inima lumii.”

Contrar voinței mamei sale, și de această dată, Apostol se logodește cu Marta Domșa, fata avocatului Domșa, pe care Maria o găsea că fiind „ o fată prea cochetă și ușuratică, o fată crescută în voia sorții”, nepotrivită pentru a fi soția lui Apostol. Din orgoliu, dar și din dorința de cunoaștere se va înrola pe front, convins că războiul „ este un adevărat izvor de viață cel mai eficace element de selecțiune (…) pentru că numai războiul este adevăratul generator de energii". Orgoliul îi este declanșat în momentul în care, în Parva, sosește un locotenent de vânători imperiali, fiul judecătorului ungur, foarte țanțoș și încrezut.

Întâlnirea celor doi este descrisă de către autor ca fiind una marcantă pentru personaj: „ Apostol îl privi cu dispreț, zicând că e gol și sec, pe când Marta îl găsi interesant și drăguț… Duminica următoare avu loc balul filantropic. Deși Apostol nu era dansator, în seara aceea a dansat cu furie, ca nu cumva să rămână mai prejos ca „celălalt”. Locotenentul însă a jucat puțin, și numai cu vreo trei fete, între care și cu Marta. Și atunci, pe fața ei, Apostol a văzut o mândrie și o bucurie rău ascunsă. În trei zile sufletul logodnicului s-a umplut de otravă. Se simțea nenorocit și-l băteau gânduri de moarte. Se compară cu locotenentul în inima Martei și era sigur că Marta va alege uniforma strălucitoare, pintenii… Și el, ca fiu de văduvă, nici n-a făcut armata! Într-un moment de disperare socoti c-ar fi mai bine să renunțe în favoarea legii militare, să se întoarcă peste un an în haine de ofițer și să-i arate Martei că poate fi și el ca „celălalt”. În orice caz, nu va lăsa nici în ruptul capului să fie izgonit din iubirea Martei.”

Gelos, posesiv și orgolios, interesul pe care Marta îl arată locotenetului, îl ațâta și mai mult pe Apostol care, în ciuda studiilor sale filozofice, decide să-și calce în picioare condiția de intelectual, doar pentru a fi cu ea, și că ea „ tocmai fiindcă e așa, el o iubește și mai mult. Are să lupte și s-o cucerească definitiv. Dacă ea nu e în stare să se ridice până la el, se va coborî el până la ea. Marta trebuie însă să-l iubească numai pe el.” Iar, acesta este momentul în care eroul este conturat de către autor în una din cele trei ipostaze în care îl vom întâlni de-a lungul romanului: cea de om (pe lângă cele de cetățean și roman).

Romanul debutează cu scena spânzurătorii lui Svoboda în care se conturează ipostaza de cetățean. Toată această ipostaza poate fi plasată sub formula „omul nu este nimic în afară de stat".
În doi ani de front Apostol, a fost rănit doar de două ori, decorat de trei ori, devine locotenent la douăzeci de ani, urmând ca apoi să ajungă judecător la Curtea Marțială.  Eroul va fi obsedat de conștiința datoriei, dar lumina triumfătoare, izbăvitoare din ochii lui Svoboda cât și din discuția ulterioară de la popota ofițerilor va răsturna scara de valori a personajului și va intra treptat într-o criză morală. Încearcă să se convingă că a procedat corect, dar va începe să simtă un sentiment de culpabilitate față de o crimă mascată cu grijă.

Relevant pentru declanșarea acestui sentiment de culpabilitate este dialogul dintre Apostol și locotenentul Gross, „ care, mai în glumă, mai în serios, strigă:

– Mi se pare, Bologa, că ți-a fost rușine să vii mai devreme între noi… spune drept!

– Rușine? Mie?… De ce? zise Apostol, oprindu-se înțepat.

– Parcă noi nu știm că și tu ai votat pentru moarte? zâmbi Gross, dând vorbelor sale o culoare mai dulce, fiindcă observase supărarea lui Apostol.

– Ei, și? urma Apostol mereu dârz. În orice caz n-am să dau socoteală decât conștiinței mele, care l-a găsit vinovat!

– Conștiința! Oftă deodată tânguitor căpitanul Cervenco (…) Cine mai are conștiință?”
Astfel, eroul romanului se apropie din nou de ipostaza de cetățean obsedat de datorie.  

După ce rupe logodna cu Marta , pentru că se îndrăgostește de Ilona, fata alături de care, iubind-o, își făcea numai planuri de viitor:„ Apostol îi zugrăvea cum are s-o învețe carte, cum va ȋmbrăca-o mai frumos ca orice doamnă și cum va fi ea cea mai frumoasă femeie din lume”. Faptele sale sunt de cele mai multe ori nechibzuite; confunda “glasul” interior cu un impuls din afară.

Trimis pe frontul din Transilvania, și refuzându-i-se mutarea pe un altul, Apostol dezertează și este condamnat la moarte prin spânzurare. Chiar dacă dezertarea acestuia este o sinucidere, subconștientul lui știe acest lucru, numai că aceasta este calea aleasă de Apostol pentru a rezolva conflictul din sufletul său. "… Apostol a trebuit să treacă prin infernul condamnărilor la moarte și al execuțiilor, prin iadul imposibilității sale morale de a lupta cu frații de sânge, pentru a da semne de psihoză, dorind nu să ucidă, ci să fie ucis", menționează Al. Săndulescu.Vestea condamnării sale i-o aduce pretorul, sentința din care Apostol înțelese deslușit doar câteva cuvinte: „ în numele împăratului, crimele săvârșite, dar neizbutite, de trădare și dezertare la inamic, degradare și eliminare din cadrele armatei, moarte prin ștreang…”

Momentele care urmează până la sentința ce avea să fie executată imediat sunt descrise de către autor, ca fiind unele din care eroul principal nu înțelege nimic, fiecare gest făcându-l mecanic, fără să-și dea seama despre ce e vorba: „ Apostol nu pricepu nimic, dar, fără să priceapă, își descheie încet tunica, își scoase gulerul și-l puse pe masă, peste călimara ruginită, apoi lepăda haina, o împături cu mare băgare de seamă, o așeză pe pat și o netezi de două ori cu dosul palmei (…) Din toate colțurile minții, zeci de răspunsuri năvăliră în pripă cu vești încântătoare. Poate că acuma, după ce s-a îmbrăcat în haina civilă, n-are decât să pună mâna pe clanță și să plece… departe… să trăiască… Poate nici santinela nu mai e pe coridor… Poate că afară îl aștepta Ilona, și Klapka, și preotul Boteanu..”.

Doar apariția preotului Boteanu în odaie, cu crucea în mâna și vocea acestuia murmurând cu glas cântat, pătrunzător „ – În numele Tatălui, și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor… îl făcu să înțeleagă ceea ce se petrece de fapt. Dumirindu-se, zdrobit de crucea suferințelor, se prăbuși în genunchi, sărută cu lăcomie crucea, își ascunse obrajii în cutele patrafirului și izbucni într-un hohot de plâns înăbușit. Pieptul i se umfla sub puterea loviturilor inimii rănite, în care sângele se zvârcolea ca într-o temniță de plumb (…) Printre gemetele lui sacadate, glasul preotului, moale și mângâietor, i se strecură sfios în suflet, cu vorbe simple, nemeșteșugărite, din care, încetul cu încetul, se închega acolo o liniște ca pânză de zăbranic, străvezie și totuși destul de deasă spre a cerne și a arunca la o parte toate ispitele și deșertăciunile lumești.”

A doua apariție a pretorului în odaie și îndemnul preotului de a fi tare în cea din urmă încercare, îl cutremură pe Apostol, iar imaginea mulțimii de soldați care îl aștepta afară, cu atât mai mult. Ajuns la ștreang, acesta pare că încă nu realizează gravitatea momentului și nici măcar că el este cel care urmează să fie pedepsit: „ Capacul, cu o cruce neagră la mijloc, zăcea alături de o cruce mare de lemn, pe care scria, cu sloave strâmbe Apostol Bologa… Numele i se părea străin și se întrebă aproape supărat: „Oare cine să fie Apostol Bologa?”. În scurt timp însă, personajul trece de la o stare la alta și acum îi este teamă că iar nu va putea mișca picioarele și nu se va putea urca pe scaun.

Acesta este și momentul în care Apostol vede în ștreang scăparea de toate ispitele și deșertăciunile lumești, împăcându-se cu conștiința sa, mai ales că acum scăpase, în sfârșit, de a lupta împotriva frotului roman: „ Trebuie… trebuie să încerc.. Acceptându-și soarta Apostol își potrivi singur ștreangul, cu ochii însetați de lumină răsăritului. Pământul i se smulse de sub picioare. Își simți trupul atârnând ca o povară, privirile însă îi zburau, nerăbdătoare spre strălucirea cerească, în vreme ce în urechi i se stingea glasul preotului:

– Primește, Doamne, sufletul robului tău Apostol… Apostol… Apostol…”.

Ca și Puiu Faranga din Ciuleandra, și Apostol Bologa trăiește o psihoză, diferențele între cei doi fiind însă unele considerabile. În timp ce Faranga moștenește genele de criminal pasional, Apostol Bologa traversează de-a lungul întregului roman, un întreg proces de conștiință care ajunge, la finalul acestuia, până la obsesie. Pe lângă procesul de conștiință la care este supus, Apostol, pus față în față cu tragismul războiului, trăiește și o dramă a datoriei, a cunoașterii.

Pe cât de complex este romanul Pădurea Spânzuraților, pe atât de simplu este Ciuleandra, acesta prezentând un simplu caz de monomanie, fără implicațiile și rezonanțele celui dintâi. Poate, tocmai datorită faptului că este un roman simplu, mulți critici l-au considerat ca fiind, de fapt, o nuvelă și nici de cum, un roman.

Declanșarea procesul de conștiință al personajului principal, nevoia de a demonstra celor din jur (și de a brava) că sentințele sale sunt unele corecte, aflarea motivelor mutării sale pe un front rusesc, trezirea conștiinței etnice reprezintă evenimentele care alcătuiesc drama trăită de Apostol de-a lungul romanului, Rebreanu analizându-i pas cu pas fiecare trăire, fiecare gând, fiecare gest, transformându-și romanul într-unul de analiză psihologică.

III. 3. ION: EPOPEEA ȚĂRĂNIMII (ROMAN SOCIAL,

OBIECTIV, REALIST ȘI MODERN)

Romanul realist și obiectiv este un tip de roman, care, prin reprezentarea veridică și obiectivă a lumii își propune să dea cititorului impresia că universul ficțional este o oglindă exactă a realității. Particularitățile acestui tip de roman sunt verosimilitatea, reprezentarea realității, obiectivitatea și viziunea omniscientă a naratorului.

Liviu Rebreanu a trăit între anii 1885-1944 și a fost considerat unul dintre cei mai reprezentativi scriitori ai noștrii. De-a lungul timpului a scris mai multe nuvele precum: Proștii, Catastrofa, Ana, Răfuiala, ultimile două nuvele regrupându-se într-un singur roman și anume Ion. Alte capodopere ale lui Liviu Rebreanu sunt și Răscoala (1932) și Pădurea Spânzuraților (1922).

Romanul Ion a apărut în anul 1927 și are ca surse narative unele dintre nuvelele scrise anterior de către autor: Răfuiala și Ana. Romanul Ion este un roman realist și social, particularitățile ce-l definesc fiind următoarele:

a)Prezintă viața satului ardelenesc cu întreaga lume țărănească „ bocatani”, sărăntoci, oameni de pripas, preot, învățător, funcționar de stat, oameni politici, reprezentanți ai autorităților austro- ungare, ce formează cu toții o galerie care ilustrează realitatea social-economică, politică și culturală din satul ardelenesc din primele decenii ale secolului al XX-lea;

b)Prezintă obiceiuri și tradiții populare, evenimente importante din viața omului (horă, sfințirea hramului bisericii, nuntă, botezul, moartea);

c)Prezintă instituțiile de stat: școala, biserica, judecătoria, notariatul;

d)Prezintă familia ca instituție socială: familia învățătorului Herdelea, familia lui Alexandru Pop Glanetașu, familia lui Vasile Baciu, Bulbuc, etc.

Romanul Ion este considerat a fi însă și un roman modern și obiectiv, în care se interferează formele literaturii tradiționale cu cele moderne:

a.Formula realistă prin ilustrarea vieții țărănești din Ardeal, în primele decenii ale secolului al XX-lea, o adevărată creație de oameni și viață;

b.Obiectivitatea romanului românesc;

c.Tehnicile compoziționale sunt moderne: Rebreanu construiește două planuri de acțiune care se întrepătrund: pe de-o parte destinul lui Ion, iar pe de altă parte viața satului ardelenesc. De asemenea și opera este împărțită în două structuri: Glasul pământului și Glasul iubirii, fiecare parte fiind împărțită în capitole ce au titluri sinteză (Începutul, Nașterea, Nunta).

Tehnica romanului este circulară (simetrică), în sensul că începe cu descrierea drumului spre satul Pripas și cu imaginea satului adunat la horă și se termină cu imaginea satului adunat la sfârșitul hramului noii biserici și descrierea drumului dinspre satul Pripas.

Romanul Ion al lui Liviu Rebreanu a apărut în 1920, el fiind împărțit în două volume: Glasul Pământului și Glasul Inimii. Aceste două volume ne transpune în lumea satului ardelenesc, de la sfârșitul secolului trecut și începutul secolului nostru (XIX-XX), surprinzând pe lângă țărănimea cu viața ei și intelectualitățile satelor cu unele reflexe din pulsația națională a întregului Ardeal.

Firul principal al acțiunii se țese în jurul eroului principal, flăcău chipeș, voinic, inteligent și vrednic, dar sărac, Ion al Glanetașului, care, din dorința de a se îmbogăți, își sacrifică iubirea pentru Florica, o fată frumoasă, dar săracă asemenea lui, și se căsătorește cu Ana, fata urâțică, prizărită, fiica unui bogătaș al satului, Vasile Baciu, care a consimțit să i-o dea de soție numai după ce a aflat că Ion o sedusese și că, în consecință, gândul lui de a o mărita cu George Bulbuc, cel mai bogat băiat din sat, nu se poate împlini. Aceasta este, repusă la prezentarea cea mai simplă, canavaua pe care se înălța cu larg suflu epic, acțiunea primului volum.

În al doilea volum, urmărim tribulațiile lui Ion, care, după căsătoria cu Ana, dobândește, în sfârșit, pământul visat. Are și un copil, dar noi complicații i se precipită în cale, căci Ana, complet nefericită, se spânzură, odrasla plăpândă-i moare, el însuși revenit la Florica, măritată între timp cu George Bulbuc, este surprins de acesta într-o noapte în fața casei, și-l omoară cu sapa. Ion merge la închisoare, iar pământul lui Vasile este donat bisericii, viața satului- agitată mai intens pentru o clipă, reluându-și cursul tihnit. Astfel se termină drama lui Ion, și odată cu ea, romanul.

Romanul Ion este o capodoperă a literaturii noastre și se situează printre cele mai de seamă creații ale secolului nostru. O dovadă a acestei aprecieri este trecerea lui, de către UNESCO, printre marile opere ale contemporaneității.

Având în vedere perspectiva narativă, poziția din care se face nararea întâmplărilor, în acest roman întâlnim patru tipuri de narator: narator omnipresent, omniscient, obiectiv și omnipotent, naratorul fiind cel care stabilește soarta personajelor, soartă ce e stabilită încă de la începutul romanului prin simbolistice: totul e narat la persoana a –III-a, la o formă impersonală.

Romanul Ion debutează cu descrierea dinamică a drumului ce duse în satul Pripas: „ … se desprinde un drum alb, mai sus de Armadia, trece un rău peste podul bătrân de lemn… spinteca satul Jidovița și aleargă apoi spre Bistrița… Lăsând Jidovița, drumul urca întâi anevoie până își face loc printre dealurile strâmtorate, pe urmă însă înaintează vesel, neted…”

La sfârșitul romanului, Herdelenii străbat același drum în sens invers, părăsind satul; drumul e „ bătătorit și roțile trăsurii uruie mereu, monoton, monoton ca însuși mersul vremii.” Drumul personificat pare o ființă vie; la început e plin de energie, dinamic, pentru ca la sfârșit să devină obosit, îmbătrânit, ca și când întâmplările și-ar fi lăsat amprentele asupra lui: „ Senzația de trecere a timpului este foarte vie.”

Duminică, satul e adunat la o horă în curtea vădanei Todosia. Deși e o zi caniculară, lăutarii cântă fetelor și flăcăilor de mai bine de un ceas Someșana. Ritmul jocului este înnebunitor, ațâțitor, tulburându-le simțurile. În timp ce femeile privesc jocul tinerilor, bărbații stau mai retrași și discută despre „treburile obștei.”

Pozițiile și rangurile s-au precizat de pe acum, iar regulile se dovedesc adevărate norme privitoare la viața de zi cu zi. Primarul, în mijlocul unor bătrâni fruntași, căută să-și păstreze demnitatea apăsând vorbele pe care le însoțește cu gesturi energice. Ștefan Honog „ un chiabur cu burta umflată, ce și-o mângâie într-una parcă ar avea junghiuri”, caută primarului “clenciuri” pentru a demonstra tuturor că lui nu-i pasă de nimic. Pe de-alături, ca un câine la ușa bucătăriei, trage cu urechea și Alexandru Glanetașu, sfiindu-se să se vâre între bogătași.

Undeva, pe prispă, între mijlocași tronează Simion Butanoiu, fost învățător, înconjurat de câțiva țărani cărora le spune aceleași povești cunoscute. Mai târziu, își fac apariția și reprezentații autorității, „ domnii” respectiv preotul Belciug și familia învățătorului Herdelea. Țăranii îi întâmpină cu mult respect și-i invită să privească „Petrecerea poporului.”

Episodul horei, moment în care Ion alege să danseze cu Ana (fata unui țăran înstărit) și nu cu Florica, fata pe care o iubea cu adevărat, declanșează conflictul între Ion și George, băiatul căruia Ana îi fusese promisă (un conflict exterior). Bătaia dintre cei doi anticipează scena omorului, așa cum celui dintâi acord îi corespunde, peste sute de pagini, altul.

De asemenea, romanul dezvăluie și un alt conflict, conflict ce se dă în sufletul lui Ion, lupta între dragostea pentru pământ și dragostea pentru persoana iubită. Dragostea pentru pământ este mult mai puternică, însă, și curând ajunge să-i ruineze viața.

Personajul Ion este unul de referință în literatura română, concentrând tragica istorie a țăranului ardelean din primele decenii ale secolului al XX-lea. Ponderea personajului Ion în roman este atât de mare încât titlul romanului este însuși numele lui. Autorul a emis astfel prima judecată de valoare asupra lui Ion, căci, puține sunt romanele la noi care să detașeze atât de mult un personaj de celelate cu care intră în acțiune.

Sub aprecierea lui Eugen Lovinescu „ Ion este expresia instinctului de stăpânire a pământului în slujba căruia pune o inteligență ascuțită, o cazuistică strânsă, o viclenie proceduală și, cu deosebire, o voință imensă.” Spre deosebire de George Călinescu ce consideră că: „ Ion este o brută, ca lăcomia lui de zestre e centrul lumii și (…) nu din inteligența a ieșit ideea seducerii Anei ci din viclenia animală, caracteristică oricărei ființe reduse.” Încă de la începutul romanului, la hora satului se evidențiază între jucători, fecior al lui Alexandru Pop Glanetașu, Ion, urmărind-o pe Ana „ cu o privire stranie, parcă nedumerire și un vicleșug neprefăcut”, apoi o vede pe Florica „ mai frumoasă ca oricând”. Deși îi era dragă Florica, Ion este conștient că „ Ana avea locuri și case și vite multe”.

Conflictul interior care marchează destinul flăcăului este vizibil de la începutul romanului: „ Iute și harnic ca mă-sa, chipeș, voinic dar sărac, Ion simte dureros prăpastia dintre el și „ bocatanii” satului ca Vasile Baciu.” Când acesta îi zice „ fleandura (cârpa), sărăntoc, hoț și tâlhar”, Ion se simte biciut, nu suportă ocară și reacționează violent.

De la început, Ion este sfâșiat de două forțe, glasul pământului și glasul iubirii, căzând victimă acestor patimi. Patima pentru pământ îl măcina pentru că „ pământul îi era drag ca ochii din cap.”. Toată ființa lui era mistuită de „ dorul de a avea pământ mult, cât mai mult”, deoarece „ iubirea pământului l-a mistuit de mic copil… de atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă”.

Fiind dominat de dorința de a fi respectat în sat, stăpânit de o voință năvalnică, un temperament controlat de instincte primare, hotărât și perseverent în atingerea scopului, dar și viclean, Ion își urzește cu meticulozitate și pricepere planul seducerii Anei. Eroul este lipsit de scrupule, rudimentar, de aceea acțiunile sale trădează primitivismul. Ana este doar un mijloc de a căpăta pământul și, ca atare, o tratează ca pe un obiect. Lupta se dă între ambițiosul Ion și Vasile, la fel de încăpățânat în a nu-și ceda locurile.

Când Ana vine la Ion și-l roagă s-o primească, după ce fusese gonită de acasă, Zenobia și ceilalți își văd nepăsători de ale lor, Ion continuă să mănânce fără a observa disperarea fetei. Detaliile tabloului sporesc tragismul situației: „ fata se așează nepoftită pe laviță, căci genunchii îi tremurau ca piftia și rămăsese cu ochii ațintiți asupra lui Ion, care, liniștit, ca și când nici n-ar fi zărit-o, tăia cu briceagul o mușcătură de slănină, o potrivea pe o felie bună de mălai, o vâră în gură, tăvălea prin sare ceapa crestată și apoi îmbuca dint-însa cu mare poftă.”

După ce o lasă însărcinată pe Ana, atitudinea lui Ion este rece, distantă, cinică, refuză să vorbească cu ea și-i spune să-l trimită pe tatăl ei să discute. Când tratează problema zestrei, Ion e „ semeț și cu nasul în vânt”, „ sfidător, conștient că deține controlul situației” și că-l poate sili să-i dea pământul la care atâta râvnise.

Indiferența afișată în mod ostentativ acum, devine când interesele o cer, grijă și afecțiune. Oscilațiile din comportamentul față de Ana trădează pe de-o parte capacitatea de disimulare a personajului, dar, ce e mai grav, o fac să spere.

Incertitudinele ei durează până în momentul nunții, când își dă seama că Ion o iubește pe Florica. În ceea ce-l privește pe Ion, nunta reprezintă momentul când cele două glasuri se ciocnesc iarăși, punându-l în situația limită de a alege între avere și iubire.

Când o vede pe Florica, își dă seama că odată cu pământurile trebuie să o ia și pe Ana, care i se pare acum o povară. E o clipă descumpănit și un singur moment îi fulgeră prin minte să fugă cu Florica, dar își revine imediat: „Și să rămân tot calic… pentru o muiere! Apoi să nu mă trăznească Dumnezeu din senin?” Gândul că e stăpân peste toate locurile lui Vasile Baciu îl umple de mulțumire și-l face să-și schimbe părerea despre sine; umblă pe ulița cu pași rari și aducea mereu vorba despre pământ.

Așadar, setea de pământ este trăsătura dominantă a personalității sale, făcând din el un personaj memorabil, pentru aceea că întreaga sa energie este canalizată îndeplinirii scopului de a avea pământ: „ glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul eroului, copleșindu-l. Și se simțea mic și slab cât un vierme pe care-l calci în picioare.”

Altădată Ion exclamă împătimit: „ Cât pământ, Doamne!”. După ce planul îi reușește lui Ion, într-un gest de adorare, sărută pământul iar fața „ îi zâmbea cu o plăcere nesfârșită”. Este a doua ipostază a lui Ion când se vede „mare și puternic cât un uriaș din basme”, pământul însemnând pentru Ion „demnitate, obiect al muncii asupra căruia își exercita energia, vigoarea, hărnicia și priceperea.”

După sinuciderea Anei, singura lui preocupare devine copilul, simțind că numai el îi asigură moștenirea. Grija lui nu vine însă din dragoste părintească ci dintr-un calcul rece. Ion nu-și declină vreo responsabilitate morală pentru cele întâmplate: e o ființă atât de redusă încât nu e capabil să-și conștientizeze propriile acte. Înainte ca cercul destinelor să se închidă, Ion se gândește la posibilitatea recâștigării dragostei Floricăi, deși aceasta este măritată. Din nou îl chinuie obsesia că s-ar putea schimba ceva în viața lui și iarăși își provoacă soarta. De data aceasta însă eșuează definitiv, George Bulbuc omorându-l și astfel, autorul își pedepsește eroul principal atât pentru calicia sa pentru pământ cât și pentru obsesia sa pentru Florica.

Ion al Glanetașului și Titu Herdelea sunt personajele masculine principale ale romanului, al căror destin este strâns legat de-a lungul acțiunii romanului. Aceștia au vârste apropiate, au copilărit împreună, s-au împrietenit și în ciuda diferențelor dintre clasele sociale din care făceau parte, Titu devine pentru Ion un confesitor, căruia, acesta din urmă îi poartă un respect deosebit, mai ales datorită statutului pe care Titu îl are: fiul învățătorului Herdelea.

Caracterizare Titu Herdelea

Titu Herdelea este fiul soților Herdelea, personajul principal pozitiv, care apare de la începutul romanului (la hora satului) și până la sfârșitul acestuia, când Titu trece munții în România, șocând prin complexitatea comportamentului său. Portretul sumar conturat al lui Titu Herdelea vorbește de condiția modestă a întregii familii: „ … un tânăr de vreo două zeci și trei de ani, în haine curațele și sărăcuțe, cu o cravată albastră-azurie la gulerul înalt și țeapăn, ras de mustăți și lung cât un par.”

Personaj foarte complex, și asta datorită faptului că, adesea autorul îl prezintă în ipostaza unui personaj căreia îi plăcea să studieze oamenii pentru a vedea reacția lor, fără a face rău cuiva, „ lui Titu, deopotrivă îi plăceau îngânările bețivului (Vasile Baciu) și nu știa cum să-l zgândăre, fără să bage popa de seamă”.

De fapt, îi plăcea atât de mult să știe tot ce s-a întâmplat în sat, despre certurile sau bătăile ce aveau loc duminica între flăcăi, încât „ se simțea atât de mândru, parcă el însuși ar fi fost eroul sau cel puțin victima.” Și, deși ar fi putut cu ușurință să născocească, datorită calității sale de poet, tot felul de amănunte, care mai de care mai cumplite și mai mincinoase, pe acesta „ îl rodea totuși ambiția să se documenteze înainte de a vorbi.” Altădată, atunci când Ion îi povestește cum mai sta cu Ana, curios și dornic de a afla întregul adevăr, „ Titu îl ascultă foarte satisfăcut, îi ceru amănunte și, în cele din urmă, îl puse să jure că i-a spus tot.”

Detașându-ne de viața altora pe care domnișorul Herdelea o trăiește cuprins de o curiozitate dusă la extreme, despre debutantul poet Titu aflăm că era prins între dragostea pentru Lucreția Dragu, „ domnișoara micuță, oacheșă, visătoare” și cea pentru Rosa Lang, soția învățătorului Lang. Chiar dacă o iubea de vreo trei ani, respingerea celei dintâi în a-i acorda cadrilul al doilea (dansul îndrăgostiților), îl face să se simtă jignit în amorul său. Totuși, de când nădăjduia la Rosa Lang o iubire mai pământească, Lucreția coborâse pe planul al doilea. Iar motivul pentru care nu o părăsea de tot, era tocmai pentru a-l exaspera pe Oprea.

Pasiunea pentru doamna Lang era cu atât mai mare cu cât acesta, de când a cunoscut-o, niciodată n-a nimerit-o singură acasă, niciodată n-a avut norocul s-o însoțească singur până în Armadia sau s-o găsească singură, pe câmp, cu cartea în mână, citind. Iar „ ghinionul acesta îi înfuria cu deosebire de când notarul Stoessel îi destăinuise că d-na Lang spunea tuturor că < Titu e un tânăr foarte simpatic și bine crescut>” . Resemnată și considerându-se totodată cea mai nefericită femeie de pe pământ datorită soțului bețiv și evreu, Rosa se gândea deseori la Titu: „ Stângăciile lui i se păreau poetice și o transportau în vremea dinainte de a cunoaște pe Lang. Îi era drag văzându-l cum o soarbe din ochi, simțindu-l cum îi tremura buzele când îi sărută mâna.”

Întâlnirea pe care acesta o are cu Rosa în Pădurea Domnească, în timp ce se întorcea spre Jidovița și mărturisirea iubirii ce i-o poartă, îl mulțumii peste măsură. Și asta cu atât mai mult cu cât „ mărturisirea lui stângace și teatrală în același timp”, îi dădea femeii niște fiori feciorelnici.

Paralela între personajele feminine ale operei Ana și Florica

Personajul principal feminin al acestui roman, în jurul căruia se țes toate intrigile acțiunii este Ana, fata lui Vasile Baciu. Încă de la începutul romanului, la horă duminicală ce avea loc în casa vădanei este dezvăluită relația ascunsă a eroinei cu Ion, relație nepermisă de către tatăl acesteia cu atât mai mult cu cât aceasta era promisă altui flăcău- George Bulbuc, care era mult mai înstărit decȃt Ion al Glanetașului:

„… Ion o strângea la piept pe Ana cu mult mai multă gingășie, dar și mai prelung:

-Dă-mi drumul, Ionică! murmură fata ușor, cu mulțumire în glas.

-Să vii, Anuță… știi tu unde! zice Ion domol!

Ana nu răspunde, privirea ei însă lucește de bucurie…”

Înverșunarea tatălui de a o căsători cu George Bulbuc, „ măcar de-ar ști că are să crape inima dintr-însa” o amărește și mai mult pe aceasta (deoarece tânărul promis nu era pe placul ei, acesta fiind „greoi, spatos și umeros ca un taur”) mărturisindu-i lui Ion „ greu îți mai vine să taci și să taci când nu ți-i drag omul.” Încăierarea de la horă dintre Ion și George după ce acesta din urmă află că Ana se întâlnea în ascuns cu Ion, se reaprinde la cârciuma lui Avrum. Auzind larma de la cârciumă, Ana se strecoară afară și pândea în dosul porții „ cu inima cât un purice” . Doar după ce văzu cum îl duc flăcăii pe George „ –și făcu cruce, mulțumită că cel zdrobit nu era Ion. Acum îl aștepta pe el, mișcată de mândrie și parcă simțind cum îi crește în inima iubirea stăpânitoare, iubirea care pecetluiește soarta oamenilor (…) Iar toate aceste sentimente o înfiorau în același timp și aprindeau toate tăinițile sufletului.”

Într-un alt episod al acțiunii, în care Ion era la coasă, ducându-se cu mâncare la Vasile Baciu, fata se întâlnește cu Ion, moment în care acesta conștientizează „ cât e de slăbuță și urâțică” (…) Uite pentru cine rabd eu ocări și sudami”, întrebându-se „ cum poate să-ți fie dragă?”. Tot el este însă cel care își dă răspunsul la întrebare: dragostea- obsesie pentru pământ anulează orice gândire referitoare la urâțenia fetei, considerând-o pe aceasta un noroc: „Mă moleșesc ca o babă năroadă. Parcă n-aș mai fi în stare să mă satur de calicie.. Las’ că-i bună Anuța! Aș fi o nătăfleața să dau cu piciorul norocului pentru niște vorbe!”

Vorbele grele pe care tatăl i le adresează oridecâte ori venea discuția despre Ion „ o plesneau (…) o chinuiau” și totuși „ răbda cu inima împăcată, zicându-și că rabdă pentru Ion”. Durerea simțită în momentul în care îl zărește pe Ion strângând în brațe altă femeie o zguduie, „ tot sângele i se adună în obraji (…) o durere mare i se sfredelea în piept și ochii nu și mai putea smulge de la dânșii.” Nici măcar amenințările tatălui nu le mai auzea bine, ci doar ca prin vis, iar glasul lui nu-i mai pătrundea în suflet, căci acesta se împietrise de amărăciune. Simțindu-se neputincioasă și părăsită, Ana murmură tremurând: „ nu mă iubește… tot nu mă iubește!”

Toată „ gălăgia” care se făcuse în jurul ei din pricina lui Ion nu face altceva decât să o pună pe Ana într-o lumină favorabilă și, nicidecum una proastă. Mai mult, George recunoaște că acum fata îi era mai dragă, zarva creată părându-i-se că „a înfrumusețat-o și i-a ridicat prețul”. Nădăjduia însă că aceasta va înceta să i se împotrivească, cu toate că știa prea bine ca Ana nu se va înmuia așa ușor, mai ales că în „ inima ei nu s-a zdruncinat iubirea pentru Ion”, iar sfiiciunea sa – atunci când George era în preajma ei, nu era prefăcătoria obișnuită a fetelor față de flăcăi, ci o respingere totală deoarece Ana „ tot după Ion oftează”.

Durerea Anei era cu atât mai mare cu cât îi ajunsese la urechi ca Ion a cerut-o pe Florica. De atunci trăia într-o frământare cu atât mai dureroasă, cu cât trebuia să o ascundă. Era însă „o fire tăcută și oropsită, menită să cunoască numai suferință în viața”, prietenii cu fetele neputând lega. De mică crescuse fără dragostea maternală, de mângâierile blânde, aducându-și aminte doar ca prin vis.

Iubirea tatălui era una neînțeleasă, vorbe bune auzind pe atât de puține pe cât de multe bătăi suferea. În Ion al Glanetașului descoperise tot ce-i dorea inima. Era dragostea sfioasă și adâncă pe care sufletul ei o caută de atâta timp, „ singurul om în ale cărui cuvinte tremurau mȃngȃielile râvnite în fundul inimii ei” iar depărtarea și lipsa acestuia îi sfâșiau inima, făcând-o să-și piardă toate nădejdile și să o cuprindă gânduri de moarte.

Prinsă între furia oarbă a tatălui, care află de la George că nu el este tatăl viitorului său nepot și cea a omului îndrăgit de ea, dar care are un suflet cinic și o comportare josnică, Ana „ nu poate fi decât o victimă și un instrument docil: Vasile Baciu, bogat, însă păstrând conștiința originii sale modeste, dorește un ginere care să-l înalțe pe treapta socială; în schimb, Ion se comportă ca un arivist și călca în picioare demnitatea și sentimentele sincere ale fetei pângărite chiar de el.”

La intervenția preotului Belciug, Ion acceptă în sfârșit, să se tocmească cu Vasile Baciu asupra zestrei oferite Anei. După multe certuri și insulte reciproce, și din dorința de a nu se face definitiv de râsul satului, chiaburul îi cedează acestuia toate pământurile și cele două case, doar pentru a-și vedea fata măritată înainte să nască.

Nefericită, Ana înțelege că Ion n-a iubit-o niciodată, dorind exclusiv averea ei. Totuși, mai speră că maternitatea apropiată și aducerea pe lume a unui moștenitor vor îmblânzi atitudinea rece și dușmănoasă a bărbatului său. Acest lucru nu se va întâmpla însă, deoarece, acum Ion vede în copil o legătură indestructibilă cu Ana, fapt ce-l îndepărta iremediabil de fosta sa iubită.

Astfel, pe cât de mulțumit era Ion că în sfârșit socrul îi încredințase toată averea, pe atât de preocupată devine Ana de gândul morții, din clipa în care contemplase liniștea și seninătatea chipului lui moș Dumitru, care își dăduse sufletul în ogradă Glanetașilor, unde se pripășise.

După ce e avertizată de Savista, oloaga satului, că Ion nu renunțase definitiv la Florica, Ana se sinucide; nefericită, mereu înșelată, lipsită de dragostea paternă cât și de cea a bărbatului pe care-l iubea, Ana se duce în grajd și se spânzură (așa cum îl văzuse pe cârciumarul Avrum), pentru a-și regăsi pacea lăuntrică.

Ca și Ana, și Florica se detașează încă din primele pagini ale romanului, în momentul horei, autorul precizând despre Florica că era „ fata vădanei lui Maxim Oprea, cu care Ion se ținuse până acum”, și care, în comparație cu Ana, chiar dacă era posomorâtă la acest eveniment „era mai frumoasă ca oricând”.

Întâlnindu-se în livadă cu Ana, Ion își dă seama că aceasta nu-i fusese dragă și nici acum când era cu dânsa, sentimentele nu-i erau prea clare. În schimb, o iubise pe Florica și încă simțea că o mai iubește, oridecâte ori o vedea sau își amintea de ea: „Purta în suflet râsul ei cald, buzele ei pline și umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaștrii ca cerul de primăvară!”. Iubirea pe care i-o purta și frumusețea acesteia nu erau însă mai presus de dorința lui de a avea pământ mult: „ Dar Florica era mai săracă decât dânsul, iar Ana avea locuri, și case și vite mai multe.”

Episodul coasei îl pune pe Ion în fața celor două glasuri: glasul pămȃntului- Ana „ urâțică și slăbuță ” și glasul iubirii- Florica, pe care acesta o consideră crăiasa inimii lui. Florica îl iubește și ea pe Ion, cu aceeași pasiune cu care o iubește și el. Tocmai din această pasiune se naște și mustrarea ei pentru flăcău, reproșându-i că umblă după Ana ca „ armăsarul după iepe”. În ciuda acțiunilor lui, când flăcăul o îmbrățișează și o sărută pătimaș, fata se zvârcolește, dar cu fiecare mișcare se lipea mai tare de pieptul lui.

Pentru Ion, Florica era o oază de fericire pe care o căuta să-și limpezească gândurile: „ căldura trupului ei îl îmbăta, simțea că începe să-i clocotească sângele (…) iar lucirea ochilor ei străbăteau întunericul nopții și se înfigea în sufletul lui.”

Cu toate acestea, chiar dacă de o vreme îi promisese Floricăi că o va lua de nevastă și nici nu mai îndrăznea să se vadă cu Ana, Ion se amuză de cele promise, mai ales când se gândea că „ toată zestrea ei e un purcel jigărit și câteva bulendre vechi.” Ori, se gândea el, „ dragostea nu ajunge în viață. Dragostea e numai adaosul. Altceva trebuie să fie temelia.”

Soarta Floricai, ca și a Anei, este nefericită și ea. Cel pe care-l iubise cu adevărat n-a putut să-i aparțină din cauza impedimentelor de ordin social. Părăsită de Ion, de teamă de a nu rămâne necăsătorită, alege să se căsătorească cu George Bulbuc, fără a mai ține cont de dorința inimii. Finalul romanului o va găsi singură, după ce George îl omoară pe Ion și intră la pușcărie.

III.4. CIULEANDRA

Ciuleandra, asemenea romanului Pădurea spȃnzuraților este un roman de analiză psihologică, Rebreanu analizȃnd și aici psihicul uman. Din punct de vedere structural, este alcătuit din 31 de capitole și se dechide cu motto-ul: „ .. și nu știi că tu ești ticălos și mișel și sărac și orb și gol…” (Apocalipsa, III – 17). Acest motto are un rol semnificativ, anticipȃnd starea psihică a personajului principal – nebunia , pe care oricȃt a încercat să o ascundă, Puiu Faranga nu a reușit.

Tilul operei are un rol foarte important. Ciuleandra este un dans care: „ Pornește ca o horă oarecare, foarte lent, foarte cumpătat. Jucătorii se adună, se îmbină, se înșiră, probabil după simpatii, ori la întâmplare, indiferent. Pe urmă, când se pare că oamenii s-au încins puțin, muzica prinde a se agita și a se iuți. Ritmul jocului se accelerează, firește. Jucătorii, cuprinși de după mijloc, formează un zid compact de corpuri care se mlădie, se îndoaie, se răsucește, și tresaltă cum poruncesc lăutarii. Cu cât se prind mai tare jucătorii, cu atât muzica devine mai zvăpăiată, mai sălbatică. Picioarele flăcăilor scăpară vijelios, schițează figuri de tropote, sărituri de spaimă, zvâcniri de veselie. Apoi, deodată, cu toții, cu pași săltați și foarte iuți, pornesc într-un vârtej. Zidul viu te avântă când încoace, când încolo, lăutarii pișcă vehement strunele înăsprind și ascuțind sunetele cu câte un chiot din gură, la care încearcă să răspundă altul, din toiul jucătorilor, curmat însă și înghițit de năvala ritmului. Acum șirul, tot încovăindu-se și strigându-se, ca un șapte fantastic, începe să se încolăcească, să se strângă, să se grămădească până ce se transformă parcă într-un morman de carne fierbinte care se zvârcolește de pe loc un timp ca apoi, pe neașteptate, să se destindă iarăși, ostenit ori prefăcut, în tact cuminte, lăsând să se vadă fețele roșite și vesele ale jucătorilor.” . Datorită acestui joc, multi și-au putut găsi sufletul pereche, după cum spune și Andrei Leahu: „ Apoi, prin partea noastră, mai toți flăcăii, de la Șuleandra, se însoară”.

Pe de altă parte, datorită jocului Ciuleandrei, Puiu Faranga își arată dezvăluie adevărata personalitate. Roman de analiză psihologică, accentul cade pe conturarea trăsăturilor eroului principal, modul predominant de narațiune fiind descrierea. De asemenea, un loc important îl ocupă și existența conflictului interior, care se dă între ceea ce ar vrea să fie ( un soț iubitor, care comite o greșeală, accea de a-și ucide soția, fară să fi vrut asta) și ceea ce este cu adevărat ( o persoană nebună, care într-un acces de gelozie, își omoară tânăra soție).

În seara în care avea loc un mare bal la Palat, Puiu Faranga, o ucide pe soția sa, Madeleine, aparent fără niciun motiv. Tatăl său, Policarp Faranga, fost ministru al justiției, ia toate măsurile de precauție, anunțând poliția și pe domnul prefect de crimă pe care fiul său a săvârșit-o. Pentru binele acestuia, Policarp hotărăște să-l pună să simuleze nebunia. Astfel Puiu ar fi scăpat doar cu o internare pentru câțiva ani într-un sanatoriu. Profitând de faptul că încă mai avea ceva relații cu un doctor de la un sanatoriu, Faranga decide să-l interneze până se va constata dacă a fost sau nu în deplinătatea facultăților mintale.

Acolo însă, dau peste un alt doctor, Ion Ursu, care pare un doctor corect, incapabil să prescrie un diagnostic fictiv doar pentru a scăpa pe cineva de la închisoare- fie el și fiul boierului Policarp Faranga, și Policarp își dă seama că nu o va scoate la capăt cu acesta, așa că se hotărește să-l mute pe Puiu imediat ce e posibil în alt sanatoriu. Puiu îi mărturisește doctorului că și-a ucis soția fără nici un motiv, simulând în felul acesta nebunia.

Îi povestește atunci cum a cunoscut-o el pe Madeleine la un joc numit Ciuleandra, undeva într-un sătuc din Argeș. Acolo el s-a îndrăgostit de ea, pe atunci Madeleine numindu-se Mădălina și având numai 14 ani. Tatăl său a aranjat ca fata să fie adusă la București și înfiată de Matilda, mătușa lui Puiu. Aceasta a numit-o atunci Madeleine și i-a oferit o educație aleasă prin Elveția, Franța și Anglia. Venită din străinătate, fata era de nerecunoscut. S-au căsătorit în urmă cu 4 ani.

Peste câteva zile Puiu afla întâmplător ca doctorul era din același sat din care provenea și Mădălina și atunci i-a mărturisit faptul că el o ucisese pe Mădălina din cauza lui, a doctorului. Pentru că simțise că în inima Madalinei era un alt bărbat. Acesta fiind doctorul, care în urmă cu 8 ani, când ei o găsiseră pe Mădălina în satul acela din Argeș, era un simplu student, îndrăgostit de ea, și care visa că într-o bună zi, când va termina facultatea și va găsi o slujbă o va lua de soție și va avea împreună o familie frumoasă. Sentimentul se pare că fusese împărtășit și de Mădălina, dar fără voia ei fusese dată de acasă și soarta lor se despărțise.

Când vine tatăl său pentru a-l transfera din sanatoriu, doctorul îi da vestea nefericită: fiul lui era nebun. Pus acum în situația aceasta, tatăl lui nu știe dacă e momentul să răsufle ușurat sau nu.

Puiu Faranga, personajul principal al romanului, este odrasla unui boier de viță veche, purtând în sângele sau oboseala generațiilor trecute. Întors de la război, Puiu pleacă împreună cu tatăl său în județul Arges- Mănești pentru a căuta o fată cu care să se însoare. Oprind în Vărzari din cauza problemelor cu mașina, aceștia asista la Ciuleandra, o horă unde participa toți tinerii satului. Aici, Puiu o cunoaște pe Mădălina, fata pe care mătușa Matilda o va adopta și o va trimite la studii, urmând ca apoi, după majorat, să se căsătorească cu Puiu. Însă, Puiu o sugruma (aparent) fără motiv.

Stăpânit de furie și de dorința de a-și poseda soția, portretul personajului principal este schițat încă din primele pagini ale romanului: „ ochii lui umflați nu vedeau totuși nimic, ca și când s-ar fi coborât peste ei un obositor val roșu”. Într-un târziu, atingerea ei molatică, îl făcu să-și recapete brusc vederea și să-și audă propria voce „ aspră, strâmbă, gâfâită, rabusfind ca dintr-o adâncime de pivnița”, cuprinzându-l un puternic sentiment de rușine: ca trezit dintr-un coșmar după această scenă, „ milioane de gânduri îi plouau în minte și se ciocneau în zgomote surde.”

Deodată, într-un fior de spaimă, zări în față „ un tânăr cu părul negru, puțin vâlvoi, cu figura rasă, fină, ovală și răvășită, cu ochii rătăciți, îmbrăcat în frac, dar cu manșetele ieșite din mâneci, cu plastronul frământat și o aripă a gulerului ridicată până la ureche, ca eroii aristrocratici în filmele americane, după o încăierare de box cu rivalul burghez. Tresări când își recunoscu chipul în oglindă. <Bietul Puiu Faranga> făcu dansul, schițând un surâs trist”

Autocompătimirea pe care și-o face atunci când își recunoaște chipul răvășit în oglindă, pare a fi făcută însă, mai mult asupra felului în care arăta și nu asupra crimei săvârșite într-un acces de furie, fapt subliniat de puterea lui de a schița un surâs, fie el chiar și trist, în ciuda celor întâmplate.

Internat la nebuni de către familie, în speranța că astfel va obține din complezență un certificat de iresponsabilitate, Puiu o visează, în noaptea petrecută acolo, pe Madeliene: „ Era acasă, acolo, în budoarul Madelienei (…) El, foarte vesel, îi povestea nimicuri, despre balul de la Curte, despre… Și, vorbind, sorbea frumusețea ei tăcută. Niciodată n-a fost însă mai frumoasă ca astă seară. Trupul zvelt, sănătos și fraged ca de fecioară cu brațele goale, decoltajul tulburător, toate îl ațâțau (…) Se apropie de la spate, o cuprinse peste brațe și o sărută lung între sâni. Parfumul ei îl amețea. Nu mai vedea. (…) Se urniră. (…) Balul era foarte reușit… Lume… Regele însuși se oprește să vorbească cu Madeliene, și-i zâmbește cu niște ochi în care lucește o poftă abia reținută. Puiu vede lucirea ochilor regali și și o gelozie comprimată îi roade inima ca un cariu flămând. Muzica îl enervează și mai cu seamă bărbații care toți parcă râvnesc pe Madeliene și o pângăresc cu priviri lacome. Nu mai poate sta. (…)”

Întrebat de către doctor dacă a existat vreo neînțelegere între el și soția sa, sau vreo ceartă, Puiu devine iritat de către insistența doctorului, spunându-i rugător: „Te rog. Te implor… Am să-ți spun tot… vreau să-ți spun… Ar fi și pentru sufletul meu o ușurare..” Puiu îi mărturisește doctorului că și-a ucis soția fără nici un motiv, simulând în felul acesta nebunia: „ Era să mergem la balul de aseară de la Curte. (…) Madeliene era tăcută, ca întotdeauna. Am întrebat-o ceva, nu știu ce. N-a răspuns. Am reluat întrebarea și ea s-a uitat la mine parc-ar fi fost absentă. N-avea nicio răutate, nimic provocator, nimic supărător, ci numai o absență, și cu toate astea m-a cuprins o mânie, îmi aduc aminte, ceva ce nu mai simțisem niciodată. Îmi vâjâiau urechile și mi se părea că ea țipă și mă insultă, nu știu de ce mi se părea. În același timp îmi dădeam seama că totuși tace, că n-a scos niciun cuvânt, (…) poate că privirea ei s-a schimbat în sufletul meu în țipătul cela care-mi vâjia mereu în timpane, știu eu, nu știu… Și atunci n-am mai putut îndura țipătul și m-am năpustit asupra ei (…) dar nu s-a apărat și asta m-a înfuriat mai tare… și… și.. furie, furie… (…)”. Gravitatea mărturisirii îl încurcă însă până și pe acesta, Puiu nemaiputând continua destăinuirea, care vroia să-l scoată nebun: „ Izbucni într-un plâns nervos, fără lacrimi, cu sughițuri dureroase și dese.”

După trei săptămâni petrecute la sanatoriu, Puiu cade într-o depresie nervoasă „ care-l face să vadă acuma în toate numai semne rele” (casa de peste drum avea numărul 13, el stătea în camera 76, adică șapte cu șase fac tot 13, data înmormântării Madalinei: 13 februarie, ziua în care s-a văzut prima oară pe Mădălina: 31 iulie, ziua în care s-a născut 31 martie, cifrele anului în care a murit mama să dădeau tot 13, numărul mașinii lui era 1331 iar anul în care el terminase liceul era 1913. Exemplele pot continua și cu datele de 31 martie când a avut cununia celor doi, 13 februarie, ziua în care s-au logodit, 31 decembrie- data nașterii Madalinei sau 13 martie, ziua în care Puiu urma să fie mutat la un alt sanatoriu. În același timp, gândindu-se la toate aceste lucruri, își aduse aminte că cineva i-a explicat că aceste două cifre sunt și mai periculoase dacă se inversează: „ Efectele lui 13 simplu pot fi annihilate, pe când cifrele inversate prevestesc totdeauna un rău ce nu se poate evita prin nicio sforțare omenească”.

Aflând de la doctor ca acesta era flăcăul care trebuia să se căsătorească cu Mădălina și temându-se că acesta să nu se răzbune pe el, (nedeclarându-l nebun) Puiu își dorește să fie mutat la un alt sanatoriu, fapt ce ar trebui să se întâmple în ziua de 13 martie. Dar cum „ efectele lui 13 pot fi anihilate”, acest eveniment nu se mai întâmpla deoarece Puiu chiar este nebun.

III.5. ELEMENTELE COMUNE OPERELOR LUI

LIVIU REBREANU (ION, RĂSCOALA ȘI PĂDUREA SPÂNZURAȚILOR)

Comun multor opere scrise de către autor este faptul că, fiecare își are originile în evenimente reale care l-au marcat la un moment dat. Astfel, dacă e să facem referire la Pădurea Spânzuraților, acest roman s-a născut dintr-o fotografie arătată scriitorului, pe la sfârșitul anului 1918, ce înfățișa „o pădure plină de cehi spânzurați în dosul frontului austriatic dinspre Italia”. După câteva luni, afla despre execuția prin ștreang, încă din mai 1917, a fratelui său Emil.

Pe de altă parte, Ion își trage originea dintr-o scena pe care autorul a văzut-o cum vreo trei decenii. Impresionat de gestul unui țăran, care într-o zi de primăvară săruta pământul umed, Liviu Rebreanu dă la iveală, după o lungă chibzuință, romanul Ion. Gestul lui Ion de a săruta pământul e prezent în capitolul al IX-lea- Sărutarea, și motivează titlul primei părți al romanului: Glasul pământului.

Ajuns stăpân peste pământurile lui Vasile Baciu, Ion își arata dragostea obsesivă pentru pământ. Gestul său, aproape ritualic, amintește de o scenă asemănătoare din romanul lui Emile Zola, La terre. În viziunea personajului, pământul devine „brațele unei iubite pătimașe”. Sărutând pământul, Ion simte „un fior rece și amețitor”. Este una din scenele- cheie ale romanului, reală, dacă avem în vedere spusele autorului din volumul mărturisirilor. Ion trasforma pământul într-un fetiș, într-un obiect de adorație profundă și nelimitată. Vrea „ să-mbrătișeze huma” și s-o sărute pentru că simte nevoia unei relații organice cu pământul și luând în mână un bulgăre, „mâinile îi rămase unse cu lutul cleios ca niște mănuși de doliu”. Propoziția este simbolică. Pământul schimba destinul personajului și, în primul rând pe cel al Anei și al copilului. Punând pe primul plan înavuțirea și apoi dragostea pentru Florica, Ion trăiește aceeași dramă.

Simetria

Studiind operele lui Liviu Rebreanu și în special cele la care facem referire în acest capitol putem observa tehnica compozițională folosită de acesta în lucrările sale și anume: simetrie de evenimente și compoziție iar când spunem acestea, putem da ca exemple: capitolul I: Inceputul- capitolul ultim: Sfârșitul (Ion) sau Răsăritul și Apusul (în Răscoala) ori imaginea spânzurătorii în Pădurea Spânzuraților. Astfel, Pădurea Spânzuraților e cuprins între cele două imaginii ale spanzurătorii- simbol al războiului și terorii, al morții.

De asemenea, simetria, autorul o folosește și atunci când începe și sfârșește romanul Ion cu imaginea satului sau cu discuția din tren în Răscoală, acest procedeu fiind unul frecvent folosit de Rebreanu în lucrările sale (acela de a începe și a sfârși la fel un roman). Înainte de a intra în intimitatea satului, și de a ne fi prezentat locul acțiunii, personajele și conflictele, ne este prezentat drumul, un drum alb, pustiu, mai degrabă o potecă, desprinsă din șoseaua ce vine din Cârlibaba, care după ce trece mai sus de Armadia și spinteca satul Jidovița, se pierde în cealaltă șosea națională, care coboară din Bucovina prin trecătoarea Bârgăului.

„Lăsând Jidovita, drumul urca-întȃi anevoie până ce-și face loc printre dealurile strâmtorate, pe urma însă înaintează vesel, mai ascunzându-se printre fagii tineri ai pădurii domnești, mai poposind puțin la Ciușmeaua Mortului, unde picura veșnic apa de izvor răcoritoare, apoi cotește brusc pe sub Rapele Dracului ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitura de coline.” Drumul pustiu intra într-un sat pustiu, străjuit de un Hristos răstignit pe o cruce strâmbă, cu fața spălăcită de ploi.

La sfârșit, Herdelenii străbat același drum în sens invers, părăsind satul: „ … peste drum, pe crucea de lemn, Hristosul de tinichea (…) Apoi șoseaua cotește, apoi se îndoaie, apoi se întinde iar la dreapta ca o panglică cenușie în amurgul răcoros. În stânga rămâne în urma Ciușmeaua Mortului, pe când în dreapta, delnițele se urcă, se împart, se încurcă până sub pădurea Vararei (…) Drumul trece domol prin Jidovița, pe podul de lemn, acoperit, de peste Someș, și pe urmă se pierde în șoseaua cea mare și fără început…”.

În Răscoală, romanul debutează cu expunerea unor puncte de vedere diametral opuse, în legătură cu problema țărănească, discuția din tren din primele pagini ale romanului, având același subiect că cea de la sfârșitul acestuia (dintre Gridore Iuga, Titu Herdelea și Ilie Rogojinaru).

Sentimentul de captivitatea al personajelor

„În toate cazurile, sfârșitul e o ieșire din solitudine, situația limită și neputința de a comunica. Pământul și dragostea sunt însă captivați de tranziție. Ion se eliberează de pământ, dorindu-l (într-un mod senzual), Ana se eliberează de dragoste, renunțând (biologic), Apostol se va simți liber, distrugând reflectorul (într-un fel metaforic).” Toate aceste acțiuni intreprinse de către personajele operelor lui Liviu Rebreanu subliniază dorința arzătoare a acestora de a se smulge din starea de captivitate în care se aflau, stare din care, aceștia sunt conștienți că nu pot ieși decât renunțând la lucrurile cele mai dragi lor: pământul sau persoana iubită în cazul romanului Ion sau libertatea (Pădurea spânzuraților).

Personajele romanului (satul)

Atât în romanul Ion cât și în Răscoala, regăsim un personaj destul de important în desfășurarea acțiunii și anume personajul colectiv- țăranii. Având în vedere totalitatea scenelor colective ale romanului Ion, comunitatea rurală (masă/mulțimea) este înfățișată încă din partea de început a romanului, când aceasta este participa la o serbare populară în Pripas. Întregul sat participa la joc, ulița din dos este plină de lume: „ Horă este în toi… Locul geme de oameni… Nucii bătrâni de lângă șură țin umbră. Doar câteva pete albe de raze răzbesc printre frunze, gâdilând fetele aprinse de veselie. Zăduful atâta sângele lumii. Peste Magura- Cocorilor atârna soarele îngălbenit de necaz că mai are o postata bună până la asfințit.”

După numirea globală a colectivului, autorul prezintă mulțimea pe diferite categorii: lăutarii, dansatori, câteva fete care rămăseseră nepoftite, femei tinere, mamele și babele ce-și admirau odraslele, copiii neastâmpărați, grupurile de bărbați. „ Până la acest punct, descrierea parcelează totalitatea colectivității în mulțimi parțiale și încă anonime. Cu numirea bărbaților, începe individualizarea (…) Tehnica descrierii se desfășoară într-o astfel de manieră, încât „ descompunerea” mulțimii se îndreaptă treptat spre numirea unor caractere importante pentru evoluția acțiunii.”

Episodul horei nu este însă singurul episod în care este prezentat personajul colectiv-mulțimea. Acesta este prezentat și la sfârșitul romanului când are loc o serbare importantă, cu ocazia sfintirii noi biserici, când se adună iar tot satul (construcție rotundă și simetrică a romanului). Astfel autorul notează la sfârșitul cărții „ Satul a rămas mereu același, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câțiva oameni deja s-au stins, alții le-au luat locul. Peste zvârcolirile vremii vremea vine nepăsătoare, ștergând toate urmele. Suferințele, patimile, năzuințele, mari sau mici, se pierd într-o taina dureros de necuprinsă, ca niște tremurări plăpânde într-un uragan uriaș (…)”.

Un al treilea tablou în care este prezentată mulțimea din Armadia este acela în care toți sunt adunați cu ocazia alegerii deputaților pentru parlamentul din Budapesta. Iată cum debutează descrierea: „ Armadia fierbea ca un stup în ceasul când roiește. Toată lumea era stăpânită de înfrigurare. Din sus și din jos soseau mereu cete de țărani, cu preoții și învățătorii în frunte, unii pedestri, plini de praf și de sudori, alții în căruțe, toți veseli și strigând mereu „trăiască”…”

Toate cele trei scene de masă au ca trăsătură comună trecerea succesivă de la prezentarea globală a colectivității la configurarea unor grupuri încă anonime, sfârșind cu portretizarea caracterelor individuale.

Roman al gloatei, Răscoala surprinde mulțimea mai puternic în cel de-al doilea volum al romanului, în care aceasta este amplu descrisă. Moșieri și arendași, primari și jandarmi, prefecți și deputați, gazetari, se perindă prin fața noastră, prinși în acest grav context al dramei pământului. Sigur că eroul proeminent, epopei al romanului, așa cum nota Alexandru Sandulescu, „ este mulțimea și că meritele cele mai mari, de excepție ale autorului, constau în a-i stăpâni talazurile infivorate.”

Un alt element comun al operelor lui este preocuparea autorului pentru cercetarea sufletului omenesc, chiar dacă această preocupare este una de factură subsidiară în Ion sau de bază în Pădurea Spânzuraților. Dacă în romanul Ion, atenția autorului este concentrată pe obsesia eroului principal pentru tot ceea ce înseamnă avere (case, pământ și vite) și intrarea în posesia ei, indiferent prin ce mijloace, în Pădurea Spânzuraților, obsesia nu mai este dată de către avere ci de datorie, conștiința fiind cea care face diferența între cele două persoanje al operelor, diametral opuse ca și personalitate.

Istoria romanului nostru contemporan, așa cum afirma Perpessicius, „ nu cunoaște un nume mai familiar și mai definitiv încetățenit, ca al lui Liviu Rebreanu” autorul, asimilând datele romanești tradiționale și creând (de-a lungul activității sale literare) diferite tipuri de roman, de la romanul social, cu virtuți monografice (Ion) și de tip epopee (Răscoala) până la romanul de analiză psihologică (Pădurea spânzuraților, Ciuleandra). Focalizate pe descrierea conflictului exterior al personajelor, romanele prezentate în acest capitol, indiferent că dicutăm despre romanul social sau despre cel de tip epopee, sunt fără dar și poate, cele mai importante opere din existența autorului, urmatoarea etapă din cariera de scriitor al lui Rebreanu (în care a scris Jar sau Amândoi), fiind considerată de către marii critici, una mai puțin importantă, care se îndepărtează de stilul acestuia de scris, etapa ce „denota o totală scadere a interesului creator”.

CAPITOLUL IV. LIVIU REBREANU- ETAPA ROMANELOR TÂRZII

IV.1. ADAM ȘI EVA-EROSUL REBRENIAN: REALITATE ȘI IDEALITATE

Tema principală a romanului Adam și Eva este credința în reîncarnare, personajul principal al acestuia – Toma Novac fiind prezentat de-a lungul celor șapte vieți, fiecare dintre acestea fiind trăite în perioade diferite de timp, de la vremurile Babilonului până la Germania medievală sau Bucureștiul secolului nostru. Pastor indian, mare dregător egiptean, scriitor într-un templu babilonian sau cavaler roman, călugăr medieval, revoluționar provincial, el se îndrăgostește pe rând de șapte personaje feminine diferite: de Navamalika, Isit, Hamma, Servilla, Maria, Yvonne și de Ileana, poveștile lui de dragoste sfârșind de fiecare dată într-un mod tragic, eroul nereușind să-și împlinească dragostea.

Motivul femeii cu ochii verzi (întâlnit și în romanul Șarpele, pe care începe să-l înscrie în 1917) l-a reluat în 1918, tot la Iași „aici întâlnise pe strada Lăpușneanu prototipul feminin din Adam și Eva (1925) care semăna cu o actriță dintr-o trupă ambulantă văzută prin 1899 la Bistrița și cu fața unui tăbăcar din Moieru, pe nume Lucreția Rusu”, pe care o regăsim și in romanul Ion.

După cum însuși autorul mărturisea, pentru „cartea iluziilor eterne” – Adam și Eva, a fost nevoit să consulte, zeci și uneori sute de volume”, redactarea începând-o abia la 2 iunie 1924 în București. Ideea filozofică luată de Rebreanu ca fundament în Adam și Eva „urca în timp până la mitul platonician al androginului, căutător etern, după divorțul primitiv, al elementelor sale constitutive.” Astfel, Toma Novac, eroul romanului, care a studiat filozofia și este preocupat de problema fericirii spirituale, este împușcat de Stefan Alexandrovici Popinski, un ofițer țarist emigrat, în soția căruia (Ileana), Toma descoperise partea sa componentă, retrăind în agonie, nesfârșitele lui căutări anterioare.

Pe decursul celor 7 capitole – povești ale romanului, personajul principal masculin își caută complementul feminin de-a lungul a șapte reîncarnări succesive, unitatea putându-se stabili abia după cea de-a șaptea migrație (cifră simbolică în filozofia cabalistică). În India, pastorul Mahavira s-a îndrăgostit de feciara hărăzită regelui Aryuna – Navamalika, iubire pentru care a fost jupuit de viu, după ce i-au scos ochii și i-au tăiat limba. În cel de-al doilea capitol, Mahavira se întrupează în Unamanu, fiul unui monarh. Acțiunea se desfășoară în Egipt de data aceasta și, precum în capitolul trecut și aici eroul se îndrăgostește de o femeie interzisă (favorita faraonului Dadefra, Isit) și sfârșește la fel de tragic ca și Mahavira, cu o săgeată în gât. Tema iubirii interzise reapare și în următorul capitol, în Chaldeea, unde eroul Gungunum este omorât de către un rege asirian, după ce-l ia prizonier. Gungunum învie în Roma ca patrician sub numele de Axius, iar Hamma este acum sclava sa Servilla – sclavă care într-un final este ucisă din gelozie de stăpâna ei. Nesuportând, Axius se sinucide, tăindu-și venele cu același pumnal cu care fusese ucisă Servilla. În evul mijlociu, Toma Novac, a fost călugărul Adeodotus, iar Ileana, Margareta Hippler, urmând ca în vremea revoluției, acesta să se întrupeze în dr. Gaston, iar Ileana în călugărița Yvonne Calignon de Gargan, amândoi sfârșind în același mod tragic: ghilotinați.

În primul capitol, ne este adusă în prim plan povestea lui Mahavira, pe care autorul ni-l descrie, cu precădere, încă de la vârsta de 7 ani ca fiind un copil însetat de cunoaștere: „era blând ca maică-sa, avea ochii ei negrii și sufletul ei visător. Ascultă mai bucuros poveștile ei cu regi, viteji cu brahmani făcători de minuni, cu luptele nesfârșite între neamuri de eroi, decât să se joace cu copii din sat”.

După ce primii ani din viață, i-a petrecut alături de mama sa, pe urma Mahavira a trecut alături de tatăl sau să păzească vitele. „Era harnic și alergător, încât Kaurava, putea fi liniștit în privința bogățiilor sale”, iar când băiatul ajunse la 14 ani „întrecea în cumințenie chiar pe tatăl său, căruia soarta nu-i mai dăruise altă odraslă”, înțelept, îndrăgit de ucenici pentru faptul că era sârguincios (usca hainele ucenicilor Brahmanului).

Ajuns la 19 ani și temându-se de faptul că fiul lor ar vrea să părăsească vatră părintească, decid să-l însoare cu Anuya, o fată cu avere „bună de muncă și de mama”. Porunca acestora îl întristă pe Mahivra, care trebuia să se se supună, căci Kaurava era stăpânul și tatăl sau „Inima lui însă plângea”, fiind nevoit astfel să-și ia rămas bun de la fecioara cerească pe care o așteptase în zadar în poiana sfântă.

„Înalt, chipeș, lat în umeri, cu plete negre și cu blana de leopard strânsă pe coapse, ce avea în ochii cuminți luciri de o bucurie tainică și de umilință pioasă”, Mahavira este ales de înțeleptul înțelepților să-l însoțească la Hastinapur, cetatea sfântă a regilor. Ajuns cu acesta în cetatea sfântă, Mahavira rămase uimit și fermecat de măreția acesteia încât „toate i se păreau minuni din basme”, iar apariția unui lanț de „fecioare zglobii, în valuri subțiri ce le înmuiau trupurile gingașe” îi făcu inima să bată de o bucurie nemărginită, părându-i-se că vede aievea o ceată de fecioare cerești, cum le visase el altădată în poiana sfântă.

Aici o întâlnește pe Navamalika, fecioara alături de care trăiește sentimentul că „s-au mai văzut, că se cunosc din vecii vecilor și că soarta lor este împlinită pentru totdeauna”, sentimentul de cunoaștere și atracție reciprocă fiind întărit de către gândurile celor doi.

„– Navamalika! Își zicea Mahavaria. Are numele celei mai gingașe flori și într-adevăr ea e floarea cea mai scumpă din lumea lui Siva.

– Mahavira! Își zicea Navamalika. Numele lui e marele bărbat și într-adevăr nu poate să fie sub cerul lui Idra bărbat mai mare ca dansul”.

Plecarea de la cetatea sfântă îi topi inima de amărăciune, căci „cu cât se depărta, cu atât simțea mai limpede că unde e Navamalika, acolo e și inima, că numai acolo e mântuirea”, iar acum înțeleptul „era o povară, căci din pricina lui trebuia să se îndepărteze de cetatea în care trăia Navamalika” .

Moartea marelui rishi în apele raului etern Ganga, îl determină pe Mahavira să se întoarcă în orașul Hastinapur pentru a-i da de veste regelui. Aici însă acesta „fu zvârlit… ca o grămadă de carne netrebnică”. Adăpostit în casa giuvaiergiului, Mahavira înțelege că regele îl alungă deoarece a păcătuit apropiindu-se de Navamalika, murdărind-o, îmbrățișându-i picioarele albe.

În cel de-al doilea capitol al romanului, acțiunea se petrece în Egipt, în timpul construirii marilor piramide. Unamonu se naște în familia unui mare nomarh, un fel de guvernator pe vremea aceea, la moartea tatălui său revenindu-i lui această funcție importantă. Conform tradiției, se căsătorește cu sora sa, dar se va îndrăgosti fulgerător de cea mai dragă dintre amantele faraonului, Isit. După nuntă, Unamonu „era acum bărbat între bărbați. În ochii lui negrii domneau parcă visuri și dorințe tainice. Avea o fire blândă, potolită, spre deosebire de sora și soția sa Neferura, mlădioasă și frumosă că floarea de lotus, dar aspră și sâcâitoare încât ajunsese spaima tuturor slujitorilor”.

În timpul unei festivități, cei doi schimbă câteva cuvinte, ambii simțind că se cunosc din alte timpuri. Unamonu este ucis când încearcă să o salveze pe Isit în timpul unei revolte, de către păzitorii ei, care, neștiind ce intenții are, încercau doar să-și apere stăpâna.

Chiar dacă acțiunea se petrece în locuri și timpuri diferite, se pot observa cu ușurință elementele comune pe care autorul le păstrează și în acest capitol, printre motivele întâlnite aici, fiind următoarele:

Copilul este închinat în capitolul I și II fetelor împărătești, motiv de mândrie al părinților că au fost binecuvântați cu un copil.

Apar numerele simbolice: 7; 14; 21; 16; 19.

Motivul înfățișării copilului regelui la vârsta de 14 – 16 ani.

Motivul căsătoriei la vârsta de 19 – 21 ani.

Motivul călătoriei: înmormântarea faraonului.

Apare iar ca lait- motiv sentimentul că o femeie străină îi este mai apropiată decât propria soție (o femeie ce-i este interzisă de altfel). „Femeia asta mi-e străină, deși e sora și soția mea, iar Isit, deși mi-e străină, parc-ar fi adevărata mea soră și soție.”

Gelozia personajului principal față de faraon (rege).

„… S-au privit întâi lung, citind fiecare în ochii celuilalt bucuria inimilor ce s-au regăsit după despărțiri de milioane de ani. Fetele lor erau luminate de sclipirea ochilor care se mângâiau.”

„Isis înfățișează însăși taina ființei lui. Fără ea, viața lui nu putea avea înțeles, nici aici, nici în altă lume. În ochii ei e strălucirea luminii lui Osiris. Numai unindu-se cu ea s-ar topi în sânul marelui zeu. Isit este talismanul nemuririi lui, precum ele e chizasia eternității pentru ea. De-abia amândoi împreună alcătuiesc un suflet divin, vrednic să contemple veșnicia.” (…) „Trebuie să o smulg cu orice preț pe Isit din temnița iubirii Faraonului.” , iar pentru asta se hotărî să încerce puterea unui hekan, vraja ce o dată dezlănțuită putea să dărâme țările și coroanele.

Unamonu, alăturându-se lui Kafra în războiul izbucnit împotriva faraonului, moare străpuns în gât de către o săgeată, în încercarea de a o salva pe Isit din Palatul iubirii regale.

În Babilon (capitolul al treilea), Gungunum, unicul fiu al omului de încredere al regelui țării sale și căpitanul oștirii regale este dat în grijă ocrotitorului Nolau, la Borsippa, să învețe sfintele semne. În timpul adolescenței, la sărbătoarea Akiti, care ținea unsprezece zile neîntrerupt, se va îndrăgosti la prima vedere de fiica unui guvernator al unei provincii din regatul lor, Hamma. O vede doar o singură dată, nu schimbă nici un cuvânt cu ea, doar se privesc, dar este convins că e marea lui iubire. Din momentul în care a întâlnit-o, multă vreme acesta va fi urmărit de amintirea frumoasei fermecătoare: „Simțea mereu că a cunoscut-o de când lumea, că a trăit cu ea în același adăpost, că soarta lui se leagă de soarta ei.” . Toate provinciile țării sale sunt atacate de dușmani și el de-a lungul anilor face tot posibilul să dea de Hamma, neștiind dacă mai e vie sau moartă. Într-un final, este prins de regele învingător de peste mare, află că Hamma este în haremul său, și este executat.

În cel de-al patrulea capitol, ajungem și în Roma, unde îl întâlnim pe Axius, un bogat și erudit roman, căsătorit și foarte îndrăgostit de soția sa. Viața lui se dă peste cap din momentul în care o vede pe Servilia, slujnica soției sale, acum începe marea luptă din sufletul său, simțind că fata este sufletul lui pereche dintr-o altă viață, dar totuși dorind să scape de aceste gânduri pentru a nu-și înșela soția. Pentru a scăpa de apropierea frumoasei sclave, pleacă într-o călătorie lungă, vizitând numeroase țări. Ajunge chiar și în Iudeea, unde guvernatorul de acolo, Pontius Pilat îi povestește despre un conducător de-al iudeilor pe care a trebuit să îl răstignească. Oricât de mult își dorește să viziteze Egiptul, Mesopotamia și India, simțind un sentiment aparte pentru aceste țări, dorul de Servilia este mai puternic și se întoarce acasă. Întors acasă din lunga călătorie pe care o săvârșise, Axius o găsește pe Servila pe patul de moarte, aceasta fiind înjunghiată de către soția lui, din gelozie. Nesuportând gândul că aceasta a murit, Axius se sinucide, curmând astfel dorul și durerea ce-i stăpâneau sufletul.

Și în acest capitol găsim o serie de motive comune tuturor capitolelor romanului precum: fiecare capitol începe și se sfârșește cu un mic „incipit” privind conștiința, motivul războiului, slujitor fidel al personajului principal, vraja făcută de către o sclavă asupra bărbatului puternic.

Capitolul V. Maria

Michel Boeheim, slujitor pe pământul mănăstirii, om de treabă și cu frică de Dumnezeu, decide, la împlinirea a treisprezece ani să-și aducă fiul – pe Hans, la mănăstire. Anul de noviciat, a fost pentru băiat, greu ca un păcat de moarte, mai ales datorită ispitei tăcerii și singurătății care ținu șapte săptămâni. În tot acest timp, „o revoltă crâncenă îl frământa în primele zile. Genunchii îl dureau, iar tăcerea și singurătatea îi vâltoreau amintirile vieții de afară, zgomotoasă, veselă, pestriță. Îl chinuiau păreri de rău și dorința de evadare” . Apoi, resemnarea, i s-a coborât în suflet, iar icoana Maicii Domnului din chilia sa l-a făcut să nu se mai simtă singur. La sfârșitul noviciatului, printr-o ceremonie făcută cu mare pompă, Hans intră în viața monahală rebotezat cu numele de Adeodatus.

La fel ca și pe ceilalți eroi ai romanului, și în acest capitol descoperim un personaj cucerit de dragostea învățăturii care creștea odată cu înțelegerea și cunoașterea limbii latine. Apare foarte des cifra 7: șapte săptămâni a durat ispita singurătății și tăcerii; șapte zile și șapte nopți a petrecut Adeodatus în preajma anaharetului; soarele nu se mai arătase de șapte luni; într-a șapte-a duminică; peste șapte săptămâni Ioan fugarul, s-a întors pocăit înapoi.

După 33 de ani de pocăința deplină, Adeodatus, întors la vechea lui mănăstire simțea ca nicicum nu-și găsea liniștea și pacea, ispitele neîncetând. Toate luptele lui parcă ar fi fost zadarnice „se simțea ostenit iar groaza îi rodea inima ca un cariu (…) I se părea că diavolul și-a făcut cuib statornic în chiar sufletul lui și de aceea nu se mai putea feri de ispită, nicăieri sub soare.” Aici, acesta își va afla și sfârșitul unei vieți în care s-a împotrivit voinței diavolului.

Capitolul VI. Yvonne

Toți părinții au în comun dorința de a-și crește copii cât mai frumos, astfel încât aceștia să devină oameni învățați, cu carte. Planurile tatălui de a deveni fiul său preot s-au ruinat în momentul în care Duhem află de la Gaston ca acesta nu crede în Dumnezeu, care, în concepția sa acesta este doar cineva care nu există. În cele din urmă, Gaston se supune dorinței părintești și pleacă la Paris pentru a studia medicina și a apăra „cu energie noblețea artei farmaceutice”.

Antoinette era cu 5 ani mai mare ca Gaston. Rămasă de mică orfană de mamă, crescută de călugărițele ursuline, aceasta s-a umplut de credință în Dumnezeu și de respect adânc pentru manierele nobleței. Înaltă, slabă, cu figura uscățivă și lunguiață, cu nasul subțire și ochii severi, avea înfățișarea unei abatise înăcrite, Gaston a disprețuit-o din copilărie din pricina bigotismului.

Pe Antoinette a luat-o de soție numai ca să nu amărască pe tatăl său. De abia după ce se hotărâse să se însoare cu ea și-a stabilit că scop convertirea ei la cultul rațiunii. În schimb, aceasta, își pusese în gând, din ziua când s-a hotărât căsnicia, să împace pe Gaston cu bunul Dumnezeu. Căsătoria cu Gaston o dezamăgea profund pe Antoinette, care se simțea îndeosebi jignită de mentalitatea soțului, „în care predomina o gravă lipsă de diferență față de ce avea ea mai scump: noblețe, rege, Dumnezeu”.

Însă ,la fiecare străduință de convertire, fiecare discuție avută, Gaston o asculta cu un surâs care o exaspera, fiindcă într-însul era și ironie și încredere. Pe de altă parte, stima lui Duhen și Flavigny pentru Gaston creștea tocmai din pricina ateismului său fără compromisuri. Practicând medicina, tânărul spori grabnic clientela dr. Flavigny (o dată mutat în casa acestuia) dar în același timp scădeau veniturile, acesta refuzând onorariul pacienților care i se părea că nu sunt în stare să plătească.

Excelent băiat, „dar lipsit de simț practic”, Gaston scapă de bolnavii bogați (de care se ocupa în continuare tatăl și socrul său) și își dăruia toată vremea și munca numai celor oropsiți. Iar faptul că a putut aduce o rază de soare măcar într-o singură casă de nenorocite, îl făcea să se simtă mândru, visând totodată la o lume în care „toți oamenii să fie deopotrivă de fericiți”.

Curând își capăta porecla de „doctorul calicilor”, poreclă ce-l măgulea dar care-i aducea și batjocura colegilor. Părerile acestora nu-l interesau, mai ales că lumea începuse să-l iubească devenind popular în tot orașul. Iubirea lui pentru oameni se limita însă la cei care nu erau clerici, pe aceștia din urmă nesocotindu-i oameni – având „o aversiune bolnăvicioasă pentru haina preoțească”.

Căderea Bastiliei aduce însă neînțelegeri din ce în ce mai mari cu Antoinette care „rămânea credincioasă regelui și lui Dumnezeu și găsea un sacrilegiu profund jignitor pentru sentimentele ei cele mai sfinte, în cuvintele lui”. Din dorința de a restabili pacea în familie, Gaston îi promite soției că, la alungarea regelui, nu va mai deschide gura despre slujitorii Domnului. Promisiunea lui nu are ca efect decât înfurierea și mai mult a Antoinettei care îl amenință că se retrage la o mănăstire. Finalul poveștii este și de data aceasta unul tragic: Gaston moare decapitat alături de iubirea lui interzisă, călugărița Yvonne.

Elemente comune:

Apariția cifrei 13 – nașterea lui Gaston în al 13-lea an de căsătorie.

Apariția cifrei 7: ex.: era a 7-a luna de căsnicie…

Asemănare cu capitolul V (capitolele urmează în mare parte aceeași linie al inițierii mai întâi urmând apoi lupta acestora contra ispitelor): Duhen îl dădu pe Gaston la cea mai bună școală, ținuta de călugări benedictini, pentru că apoi să-l facă preot.

Ca și în celelalte povești ale romanului și aici este regăsită ideea de iubire interzisă, legată între un ateist primejdios și o călugăriță fanatică.

Deosebirea între povestea în acest capitol și cele din capitolele trecute constă în faptul că, în această, iubirea interzisă este prezentată în planul 2 „Yvonne” – călugărița pentru care Gaston urmează să fie decapitat și care dă numele capitolului, intrând în scenă abia în ultima parte a poveștii. Abia odată cu întâlnirea lui Yvonne simți că viața lui a început cu adevărat.

Capitolul VII. Ileana

Personajul principal al acestui ultim capitol este Toma Novac, care, după ce și-a luat licența acesta a vrut să trăiască tihnit, ca toată lumea. Nici chiar întreprinderile pe care le deținea de la tatăl său, nu-i atrăgeau atenția, plictisindu-se repede de acestea. Mai mult, pentru a se bucura din plin de viață, „începuse o viață de petrecere cu prieteni și femei. Iubirile lui nu țineau mai mult de câteva zile. Toate femeile îl decepționau. Dorea o anume femeie și fiindcă nu-i ieșea în cale, i se părea că nu merită să o caute. Chefurile îl scârbiră. După 3 ani de asemenea viață, se simți sătul de lume și se întorsese, ca un fiu rătăcit, în mijlocul cărților părăsite, unde se putea regăsi pe sine însuși”.

Mult timp, Toma nu a fost atras de nicio femeie și era mereu în căutarea a „ceva”, dar, o cunoaște pe Ileana, o basarabeancă de care se îndrăgostește fulgerător, la prima vedere, simțind că este femeia pe care o căutase de-a lungul timpului. Ileana este căsătorită cu un om pe care Toma îl admiră și cu care face cunoștință tot datorită femeii. În seara în care femeia vrea să-și părăsească soțul, acesta îi surprinde și îl împușcă pe Toma.

Se revine la capitolul de început, cu Toma pe patul de spital, avându-i alături pe Ileana și pe Aleman. Moare, în ultimul moment al vieții trecându-i prin fața ochilor toate celelalte șase vieți și observând ironia sorții: murise chiar la ora șapte, în ziua de șapte, luna a șaptea. Șapte, numărul magic de care îi vorbise de atâtea ori profesorul Aleman…     

Asemănări:

Îi plăceau cărțile și simțea o adevărată revoltă față de zbuciumările pătimașe ale oamenilor de drept și de afaceri.

În ciuda îndemnului tutorelui său de a urma dreptul acesta deveni student la filozofie. (precum Gaston refuza să se facă preot);

Cifra 7: număr considerat sfânt, de toate popoarele, în toate timpurile, cu toate ocaziile; 7 ani petrece în Germania Toma la studii/a șaptea viață pământească; a șaptea existență materială, 7 zile; ora 7; foaia albă cu 7 roșu roman.

Un roman mult prea greoi pentru a fi înțeles de oricine și cu un puternic fundament filozofic, Adam și Eva reliefează înclinarea ocultă a scriitorului. Compus din alte șapte nuvele, romanul prezintă poveștile unor personaje diferite, plasate în timp și spațiu diferit. Abia după parcurgerea lucrării, cititorul descoperă faptul că romanul este povestea unei singure persoane, a lui Toma Novac, erou care trăiește șapte vieți și tot atâtea povești de dagoste interzise și neîmplinite.

IV.2. JAR- ROMANUL SINUCIDERII

Între 22 ianuarie-30 aprilie 1934, Liviu Rebreanu scrie versiunea pentru tipar a romanului Jar, ce se va tipări până la finele anului la editura Adevărul (reeditări 1939, 1941, 1942, 1944).

Acest roman este povestea de dragoste înfiripată între studenta Liana și ofițerul aviator-Dandu, de care aceasta se îndrăgostește nebunește, în ciuda faptului că, aparent era exact genul de bărbat de care nu s-ar fi îndrăgostit nici în ruptul capului. De dragul acestuia, își minte părinții că doarme la o colegă pentru a putea învăța mai bine împreună, în timp ce ea își petrece de fapt, nopțile alături de tânărul locotenent. Posesivă și geloasă, Liana reușește să-l îndepărteze pe Dandu (sau poate ca el singur se îndepărtează de ea, pentru el, tânăra studentă fiind doar o aventură) și se aruncă în brațele Angelei, cumnata Lianei. Din disperare, domnișoara Rosmarin acceptă să se căsătorească cu un alt pretendent de-al său, Alistar. Din nefericire pentru acesta, evenimentul nu mai are loc deoarece Liana se sinucide chiar în ajunul nunții sale.

Ultimele trei romane ale lui Liviu Rebreanu (Jar, Gorila, Amândoi) „denotă o totală scădere a interesului creator, o stranie lipsă de conștiință artistica și o curioasă dezorientare idealogică”.

Pentru G. Călinescu, romanul Jar „e franc prozaic”. „De alminteri, toată atmosfera e de o penibilă vulgaritate și nu din cauza mediului burghez.” Drama „pierde orice seriozitate.” „Din această cauză Jar este o încercare lipsită de orice valoare artistică.”

În același timp, cronicarul Adevărului literar și artistic- Petre Pandrea, ține să menționeze faptul că „Liviu Rebreanu a părăsit admirabila sa metodă de lucru de la Ion, Răscoală și Pădurea spânzuraților pentru a activa într-un domeniu aproape Paul Bourget”. (n.r. scriitor francez)

Completând lista criticilor aduse romanului Jar, Alexandru Piru afirmă că „din păcate, în Jar, sondajul din sufletul feminin rămâne la suprafață, iar povestea de dragoste este de o întristătoare platitudine.”

Romanul aduce în centrul atenției o familie de funcționari bucureșteni (familia Rosmarin), strâmtorată de condițiile traiului zilnic, dar cu pretenții de modernitate: „Petrecându-și viața mai mult la subsol, familia Rosmarin făcea economie de lumină și căldură, ba mai cruța și mobile bună de sus. Singură, Liana, și mai ales de vreo doi ani de când a intrat la Universitate, s-a apucat să strice vechea rânduială, retrăgându-se din ce în ce mai des în camera ei, să citească sau să mediteze.”

Aparent, romanul începe monoton, părând a fi doar o lucrare, care se pierde în amănunte nesemnificative. În primele pagini ale romanului, toată acțiunea se concentrează în jurul pregătirii petrecerii Lianei, fiind totodată amplu prezentat și personajul principal feminin- Liana dar și insistențele membrilor familiei de a se căsătorii cât mai curând, la 21 de ani fiind considerată o domnișoară bătrână.

Liana, personajul principal feminin al romanului, este cea asupra căreia autorul își concentrează întreaga atenție, aceasta având parte de cea mai amplă caracterizare. Încă din primele pagini, autorul ne-o prezintă ca fiind o fată bună și cuminte, dar care încearcă să iasă din tiparele vremii, înscriindu-se la facultate și refuzând să se căsătorească, chiar dacă avea 21 de ani.

„În vremurile acestea, când până și sergenților de stradă li se cer studii, nu strică să aibă și fata diplomă, măcar că o rezervă pentru orice eventualitate. Deși cariera cea mai sigură pentru fete, tot căsătoria rămâne, dacă nimeresc un băiat bun, Liana nu admite înțelepciunea asta, firește. Ea vrea o profesiune, chiar de s-ar mărita. N-ar suferi, zicea, să ajungă la cheremul nimănui. Femeia trebuie să fie egală bărbatului, nu sclava lui.” Iar reținerea Lianei de a se căsători prea curând, era cu atât mai justificată cu cât acesteia îi plăcea să cocheteze, să fie curtată și avea admiratori prea mulți. În același timp, știind de repulsia ei față de un posibil mariaj, cei cu intenții solide nu cutezau să se apropie prea mult de dânsa, de frică să nu fie respinși.

Atenția familiei se concentrează toată asupra ei, bunica vrea să apuce numai să o vadă mireasă, iar după aceea poate muri liniștită, în timp ce mama visează pentru ea un ofițer. Relevante sunt următoarele citate: „Liana era răsfățata casei, mai mult chiar ca Bebe. Baremi bunica o diviniza, mai ales pentru inima ei fără pereche de bună și simțitoare.”

Era obișnuită să primească complimente și totuși îi făceau plăcere ori de câte ori de la cineva veneau. Pe stradă, băieții întorceau capul după ea ca și când ar fi răspândit o vrajă irezistibilă. Figura ei de fetiță mirată și nevinovată, cu părul lung natural, cu obrajii puțin bucălați, cu nasul mic, oraznic, nu o prea distingeau din mulțimea de femei drăgălașe care dau străzilor bucureștene, astfel puțin remarcabile, un aspect atât de simpatic. Ochii ei însă fascinau prin culoarea lor albastră închisă, cu reflexe violete, adumbriți de de lungile gene blonde ca într-un cuib de aur.

„În privirile lor scăpăra curiozitatea inteligentă, un etern semn de întrebare, și, mai ales în momentele de uitare de sine, o pâlpâire stranie, o melencolie tulburătoare ca un avertisment ascuns. Avea gura senzuală, arcuită cu buzele pline și totdeauna foarte vopsite. Pentru că încolo nu se farada deloc, excesul de roșu cheltuit pe buze părea o sfidare care atrăgea atenția, subliniind voiciunea ochilor. Zveltă, cu talia mlădioasă, cu o degajare băiețeasca în mers și în mișcări, fără rigiditatea calculată a femeilor cochete, veșnic atente să nu-și deranjeze frumusețea îndelung îngrijită, îi ședea bine orice făcea, precum îi venea bine, orice îmbrăca. În vocea ei groasă, contrastând cu obrajii de păpușă, vibrau inflexiuni moi, mângâioase, cu nuanțe ironice.”

Despre asemănarea cu bunica, autorul subliniază în paginile romanului următoarele trăsături comune celor două personaje feminine: „Asupra ei (n.r. bunicii) își descărcau toți necazurile, căci ea e liniștită și mai bine lasă să treacă de dânsa, decât să întindă ceartă. În privința aceasta îi semăna perfect Liana, care, la fel, are oroare de țigănie.”

Următoarele câteva zeci de pagini refac în amănunt desfășurarea sindrofiei, la care Liana se va îndrăgosti de ofițerul aviator, Dandu- „prilej pentru scriitor a schița portretele superficiale ale invitațiilor.”

Tânărul locotenent, vulgar, ușuratic și pe deasupra și ofițer (de care Liana avea o adevărată oroare, considerându-i „proști, fuduli, bădărani și goi”) va deveni, în curând, logodnicul acesteia. Grosolan și lucid, condus de dorința unei aventuri ca oricare alta, ofițerul va reuși să o domine pe Liana, tânăra studentă, superficială, sinceră și încrezătoare. Într-un mod aproape brutal, aceasta va încerca la fiecare întâlnire s-o posede.

„Dansând, încolăcea brațul peste mijlocul ei și o strângea atât de tare, că Liana își simțea sanii striviți de pieptul lui. În același timp, pe spatele decoltat palma lui fierbinte, uscată, se plimba ca o mângâiere ascunsă care nu-și găsea locul.” Mai mult, tânărul locotenent a făcut din dans un pretext de îmbrățișare prelungită. „ Firește, la început ea caută să se apere, conștiința are chiar unele tresăriri, dar fără putere și trebuia să se dea bătută de ceea ce consideră a fi o iubire, și nu este decât o invincibilă excitație epidermică , foarte banală: Strânsoarea lui îi înnăbușea respirația, dar nu mai protesta și nici nu încerca să se elibereze.” La ceaiul dansant, multe situații o pun pe Liana în ipostaza de a se simți obligată, dominată de către Dandu, dar cu toate că se întreabă cum ar putea iubi ea„ un asemenea animal” , nu se poate împotrivi. Mai mult, fiecare respingere, pare că se vrea o apropiere și mai strânsă.

Un alt eveniment important care urmează după ceaiul Lianei este Revelionul, ocazie cu care patima devine dominatoare. Relevantă, în acest sens, este scena mesei când, scaunele fiind atât de apropriate, da ocazia lui Dandu să-și încolăcească piciorul peste picioarele ei, strângând-o puternic, în timp ce șoldul ei atingea șoldul lui. Mintea-i spunea fetei să se retragă, când colo, sub privirea ei neputincioasă, „picioarele în loc să se îndepărteze se lipeau mai strâns de ale lui.”

Liana este definitiv învinsă de iubirea ce i-o inspirase agresivul ofițer. La miezul nopții, „cuprinse cu brațele fierbinți gâtul lui Dandu, abandonându-se în voia plăcerii, parcă ar fi vrut să spuie că nu-i mai pasă de nimeni și nimic.” În aceeași noapte, profitând de faptul că aveau să petreacă trecerea în noul an la niște prieteni de familie (nimeni alții decât socrii fratelui său), Liana urcă nerăbdătoare în apartamentul aviatorului, și posesiunea , de care își amintește a doua zi, îi dă sentimentul unei ascensiuni pe culmile adevăratei fericiri.

Experimentarea plăcerii alături de Dandu, precum și desăvârșirea dragostei, dau eroinei o opinie denaturată asupra aviatorului și totuși una înaltă în concepția ei, făcând-o să abandoneze cu un zâmbet trecut rezervele, tot sistemul ei raționalist de mai înainte.

Între timp, dovezile de nelealitate din partea lui Dandu se acumulează, dar iubirea oarbă nu cedează în fața evidentelor rațiunii. Acum devine clar pentru Liana că nu mai poate trăi fără el.

Neînțelegerile trecătoare cu Dandu le binecuvânta, fiindcă, numai datorită acestora și-a putut da seama ce-ar însemna pierderea lui pentru dânsa. Fire posesivă și egoistă, înaintea crizei de la ceaiul Angelei, aceasta s-a gândit veșnic numai la ea și mai deloc la el. Mai mult, autocaracterizându-se și evaluându-și comportamentul, Liana recunoaște că „a fost în realitate egoistă și meschină, preocupată numai de durerile și plăcerile ei, ca și când Dandu ar fi fost doar un accesoriu. I-a fost frică de lume ca să nu-și compromită reputația de față, să nu o suspecteze părinții și cunoscuții.” Despărțirea celor doi, care a durat zece zile și reîmpăcarea lor- datorită lui Remus, îi întărește încrederea în sine și în relația lor de iubire, în orice moment fiind gata „să părăsească și casa părintească, să rupă legăturile cu toată lumea și să trăiască cu dansul (…) firește dacă i-ar fi cerut el și nu l-ar fi înpovărat.”

În zilele care au urmat, Liana a revenit la obiceiul ei de a participa activ și cu interesul obișnuit la viața de toate zilele. În același timp, Alistar era o figură tot mai prezentă în familia lor, bătrânii considerându-l ca și un ginere. Iar prezența acestuia era mai vie, chiar decât a lui Dandu. Dar acest lucru nu o supără. Din contră, „se simțea recunoscătoare și-l recompensa prin cochetării uneori exagerate, care vroiau să-i arate lui Alistar o afecțiune din ce în ce mai adâncă.” Mai mult, odată, ostenită după ce-și petrecuse ziua cu Dandu, îl minte pe Alistar (cu ușurință și cu o siguranță de care se minuna chiar și ea) ca la toamnă se vor logodi, vor face nunta și vor pleca în Grecia.

Căderea guvernului, crizele politice și nervozitatea generală îi dă ocazia Lianei să îl vadă din ce în ce mai des pe Dandu. Acum, cuibul din stradă Regală era ca și casa ei și nu se mai sfia în a-i da indicații ordonanței lui Dandu asupra modului în care trebuia să facă curat în casă, mai ales că acolo „se simțea stăpână și stăpânită”. În același timp, în sufletul Lianei încolțea și creștea dorința de posesiune exclusivă. Își dorea ca Dandu să fie numai al ei, iar în inima lui să nu existe decât ea. Mai mult, gelozia ei se răsfrângea nu doar asupra femeilor, cât și a prietenilor, a camarazilor lui, care avea impresia că-i fura câte ceva din Dandu. Din teamă de a nu deveni plicticoasă și a scădea în inima acestuia, Liana face eforturi uriașe să se stăpânească și să nu-și demaște ura față de toată lumea. Ajunsese până într-acolo încât îl pândea și-l încerca. Gândul că Dandu ar putea aduce o altă femeie în sanctuarul dragostei lor, o înnebunea.

Rugămintea tânărului de a nu-l înșela precum și amenințarea că se va sinucide cu revolverul, o ia pe neașteptate, o înfioară de tandrețe, o măgulește, dar o și îngrozește în același timp. Chiar dacă cocheta cu Alistar, această dovadă de iubire care merge până la disperare din partea lui Dandu, o determina să se înspăimânte de perspectiva de a-l pierde pe cel din urmă. Obsedată de ideea unei posibile sinucideri a locotenentului și văzând în revolver o amenințare gravă a iubirii lor, aceasta îi ascunde revolverul acasă la ea, într-un loc sigur, încăpățânându-se a i-l înapoia atunci când Dandu îl cere.

În luna care urmează, evenimente precum: nerespectarea zilei și orei fixate pentru întâlnire, acasă la Dandu găsește patul răvășit, iar lângă pălăria lui, o pălărie de damă, zărirea lui Dandu cu o femeie pe trotuarul cinematografelor, întâlnirea acestuia cu Angela la cinematograf, (care purta aceeași pălărie văzută la el acasă), trandafirii roși pe care i-a dat ordonanța unui comisionar să le ducă mai departe, nu fac altceva decât să alimenteze sentimentul de gelozie și să-i înfigă și mai adânc pumnalul bănuielilor în inimă.

Durerea cea mai mare a simțit-o însă în momentul în care, așteptând o scrisoare de la Dandu (pe care îl știa plecat la părinți, la Focșani), află de la fratele său, Mircea, că acesta este cu el și cu Angela la mare, tânărul locotenent „fiind acum amorezat turtă de Angela și se ține după ea că o umbră.” Și cum o durere nu vine niciodată singură, bunica, a cărei glas „îi ungea rănile sufletului ca un balsam miraculos”, s-a stins pe neașteptate, lăsând-o singură pe Liana.

Hotărâtă să-și respecte jurământul pe care îl făcuse bunicii înainte de a muri (acela de a-l uita pe Dandu), Liana repetă zilnic hotărârea către bunica spre a se întări și ea și a înăbuși ezitările care o ispiteau, iar doliul pe care îl purta, avea pentru ea dublă semnificație: și-a înmormântat bunica și odată cu ea și iubirea pentru locotenentul de aviație.

Sosirea lui Dandu din Mangalia o neliniștise. Dar, mai mult ca asta o neliniștea faptul că nici după venire nu i-a dat niciun semn de viață, nicio explicație. După vreo zece zile în care a sperat că se vor revedea, certitudinea începea să se zdruncine, făcând loc îndoielii: „Dacă s-ar întâmpla să nu mai vie? Dacă el considera despărțirea lichidată?” Pe urmă, a început să o chinuiască tot mai mult gândul că pentru Dandu, iubirea lor era moartă definitiv, iar orice așteptare era zadarnică.

Când în sfârșit se întâlnește cu acesta, explicația lui este una stranie, o înmărmurea, dar în același timp, era mai sincer că niciodată: „… Uite, Liana, dragă… De ce să ne înșelăm și să ne ascundem? (…) În mintea mea și în sufletul meu toate sunt limpezi și totuși nu găsesc cuvintele cele adevărate, care să-ți lămurească și ție ceea ce în inima mea este perfect lămurit. Nu ne potrivim Liana, pentru o viață întreagă. Tu ești bună și frumoasă și plină de toate calitățile. Ești prea bună pentru mine. (…) Eu m-am simțit lângă tine veșnic inferior, și mic, și umil și deseori ticălos. Nu știu de ce. Din prima zi și până în clipa asta când trebuie să ți-o spun… (…) E josnic pentru un bărbat să se simtă atât de inferior față de femeia lui, și intolerabil. Mi-ar fi imposibil să trăiesc mereu așa (…).”

Neacceptând să rămână batjocorită de el, Liana îl obligă să o ia de nevastă dar acesta, spre disperarea ei, refuză replicându-i faptul că el nu a obligat-o cu nimic. Mânia resimțită în acele momente o determină să țeasă în minte tot felul de planuri de răzbunare, dar, cu cât își sfărâma capul cu tot felul de astfel de proiecte, cu atât mânia i se astâmpăra, începea să judece mai rece lucrurile și nu i se mai păreau atât de ireparabile. Mai mult, chiar dacă îl găsea pe locotenet vinovat, nici ea nu se consideră fără greșeală, încercând chiar să-i caute scuze pentru comportamentul său: „… și tocmai în timpul în care el se lupta cu ispitele (Angela), ea a făcut tot posibilul să-l îndepărteze. L-a sâcâit cu gelozia, l-a urmărit, l-a terorizat cu lacrimile ei și a încercat să-l încătușeze complet, ca un rob, nu ca pe un amant. Iubirea ei a devenit pentru dânsul, din pricina aceasta, o povară insuportabilă.”

Chiar dacă nici nu admitea în sinea ei vreo apropiere între Dandu și Alistar, pentru Alistar neputând simți niciodată ce simte pentru locotenent, stăpânită de o puternică gelozie, Liana acceptă să se mărite cu Alistar, după ce află de infidelitatea locotenentului. Spera că în felul acesta va smulge din suflet iubirea acesta care a transformat-o „într-o biată zdreanță umană. Numai așa își va putea birui slăbiciunea pe urma căreia și-a pierdut chiar dragostea de viață.”

Numai că ideea de a se răzbuna pe el revine în momentul în care găsește, în sertarul de la noptieră, revolverul pe care îl sustrase tocmai pentru că acesta să nu facă vreo prostie: „Am să-l împușc cu revorverul lui.” Mai mult, recunoștea că ar face o nebunie, că și-ar distruge viața, dar simțea că numai omorându-l pe el, se va salva pe ea. Iar când el va dispărea, ea va putea trăi și în temniță mai bine decât azi în libertate.

După câteva încercări eșuate de a-l recucerii pe Dandu, finalul romanul este unul cu totul neașteptat. Ajunsă la capătul puterilor și cu inima sfâșiată, după ce cu o zi înainte își anunțase logodna cu Alistar, Liana se sinucide, împușcându-se, lăsând în urmă doar întrebări:

„Cum a putut face Liana un gest atât de îngrozitor?

Pentru ce motiv?…”

Considerat de către criticul Cublesean C., „un reportaj amănunțit și mult prea amplu” asupra eșecului unei pasiuni, romanul Jar, abundă în descrierea personajelor, autorul concentrându-și atenția mai ales asupra studentei la filozofie- Liana, care leagă o relație de dragoste cu aviatorul Dandu. Relație redusă la simplul act al dăruirii și posesiunii sexuale, are să-i aducă sfârșitul tinerei studente, aceasta sinucigându-se cu o zi înaintea căsătoriei cu Alistar- un vechi pretendent la mâna fetei.

IV.3. AMÂNDOI-ROMANUL POLIȚIST

În primăvara anului 1940, după cum afirmă Alexandru Piru în lucrarea Liviu Rebreanu (1965), apare la editura Socer & co, primul și singurul roman polițist al lui Liviu Rebreanu, Amândoi, ce „a fost făcut în patru ediții în șase ani și a avut un mare ecou… în Austria ocupată, unde a fost tradus.”

Amândoi este istoria descifrării enigmei a două asasinate. Doi bătrâni înstăriți și avari sunt găsiți uciși în casa lor din Pitești, asta după ce de mai bine de 3 zile, nimeni nu mai știa ceva despre ei. Moartea celor doi reaprinde ceartă pe avere între ceilalți doi frați rămași în viață: Spiru Daniloiu și Aretia Delulescu, cearta căpătând proporții cu atât mai mari cu cât Spiru a fost primul care a intrat în casa celor uciși și, prin urmare, conform bănuielilor surorii sale, și-a putut însuși câteva bijuterii necuvenite.

Curând este dat startul controverselor referitoare la vinovatul crimei. Aretia îl suspecta pe fratele său-Spiru, de crimă, cu toate că tot ea spune despre acesta ca „Spiru (…) e laș și fricos. Cine l-a omorât trebuia să fi fost om voinic, puternic. Astfel, cum să-l sugrume așa?” Bineînțeles, în același timp, se gândea că nu cumva să fi tocmit câțiva străini să-i facă treaba. De fapt, Aretia nu se chinuia să afle cine e vinovatul, ci câți bani a luat și ce valori au furat.

O altă persoană interesată de moartea celor doi este chiar nepotul acestora, Romulus, fiul Aretei, care „aștepta moartea lui Ilarie ca lozul cel mare la loterie”. Mai mult, de dragul averii, dar și din ciudă de nu a lăsa unchiul său tot ce agonisise într-o viața lui Dica Secuianu, acesta s-a împăcat cu Ilarie și chiar îl vizita zilnic, oridecâte ori se afla prin Pitești.

Judecătorul de instrucție însărcinat să deslușească misterul dublei crime este Aurel Dolga, un tânăr de treizeci și doi de ani, intoxicat de lectură a prea multor cărți polițiste. Astfel, bazându-se pe cunoștințele sale dobândite din cărți, acesta suspectează pe toată lumea, începând cu Spiru, Aretia, Romulus, Ciofu și Dica Secuianu, sfârșind prin a-l aresta pe Ciofu- sluga preotului doar pentru că l-a prins mințind. Insuficienta analiză a martorilor de către tânărul judecător, face că acesta să nu o ia în considerare ca și criminală, tocmai pe Salomia, sluga familiei Daniloiu. În cele din urmă, servitoarea mărturisește că ea a comis crima deoarece Mita Daniloiu i-a reținut salba zălogită și n-a vrut să-i împrumute bani pentru bărbatul său, Lixandru. Întrucât acesta a murit, ei nu-i rămâne decât să ispășească omorul. Acest fapt nu se va întâmpla însă deoarece, în închisoare, Salomia se sinucide cu o agrafă de păr, care trecuse neobservată de gardieni.

Fie însă roman polițist, cum l-au prezentat cei mai mulți critici și chiar autorul însuși, fie –ceea ce îl face o carte de literatură unică în concepția ei- adică satiră a formulei polițiste și a condiției omenești, „Amândoi propune un conținut de viață remarcabil a cel puțin câtorva personaje, cum sunt Ilarie Daniloiu, Mihai Ciufu și Solomia (…)”.

Cel mai interesant personaj al romanului este, desigur Solomia. De-o frumusețe frustă, robustă, și decisă în tot ceea ce inteprinde, „își conduce viața după legile nescrise, rudimentare, ale dreptului la existența al tuturor ființelor.” Plecată de la țară, dintr-o familie nevoiașă, ajunge ca servitoare în casa familiei Daniloiu. Fire harnică, aceasta își asigură un trăi bun în sânul familiei, marcat de încrederea stăpânei, Vasilică Daniloiu fiind mai apropiată de servitoare, chiar decât față de fiica sa. Dragostea Solomiei față de Lixandru-un fost șofer la bancă, ce nu își mai găsește de lucru în provincie, este mai mult generată de un sentiment de recunoștință și devotatiune, deoarece acesta nu a părăsit-o pe Salomia, nici chiar atunci când nu și-a mai găsit de lucru, pentru a nu o lăsa singură. Chiar dacă tovarășii și prietenii l-au sfătuit să plece la București, unde și-ar fi găsit cu ușurință de lucru, acesta nu a vrut să plece fără Solomia, iar pe ea nu avea cum să o ia, pentru că nu ar avea cu ce să o întrețină.

Îmbolnăvindu-se grav, Solomia îl duce pe Lixandru acasă la ea, la țară, sacrificându-și toate economiile, doar se va face bine cel iubit. Eforturile ei sunt însă zadarnice. Topindu-se pe picioare și fără bani pentru a-l mai putea duce la doctori, servitoarea familiei Daniloiu se duce la Mită Daniloiu, căreia îi amanetase deja salba cu câțiva bănuți de aur, ce o avea moștenire de la mama sa și îi face o propunere cinstită ca aceasta să-i cumpere o piesă de aur din salba. Tratând-o cu dispreț și refuzând a știi despre boala lui Lixandru, cămătăreasa refuză să-i vândă salba, moment de disperare în care Solomia încearcă să o oblige pe cucoană. „Gestul ei merge prea departe și amenințarea se transformă în execuție. Înspăimântată, trezită la realitatea întâmplării, Solomia încearcă să fugă tocmai când intră soțul Mitei, Ilarie Daniloiu, pe care, pentru a-și elimina martorul, îl sugruma la fel, înfășurându-i gâtul cu sârmă de întins rufele.”

Dubla crimă săvârșită este ținută secretă câteva zile de către aceasta, împăcată fiind cu faptele sale, mai ales că acestea erau făcute din dorința extremă de a-și salva persoana iubită. Boala lui Lixandru o determină pe servitoare chiar să participe din ce în ce mai rar la evenimentele familiale, întreaga atenție concentrându-se asupra lui. Prefăcută și dând dovadă de o puternică stăpânire de sine, chiar și după crimele comise, Solomia vrea să distragă atenția asupra ei, în momentul în care servitorul preotului, Ciufu, îi anunță că de trei zile nu a mai dat de Ilarie, murmurând cu glas pierdut: „–Doamne iartă-ne și ne apără de toate păcatele!” Cu toate acestea, autorul notă că „în vremea din urmă, zâmbea tot mai rar”, lăsând a pluti misterul asupra stării sale sufletești: zâmbea tot mai rar din cauza problemelor lui Lixandru sau pentru că se aștepta ca, într-un final, crimele să fie descoperite?

Temându-se, poate, că nu cumva să se dea de gol, odată ce s-ar afla în fața cadavrelor, ajunsă la casa Daniloiu, aceasta refuză să-și însoțească stăpâna pentru a cerceta casa și a afla ce s-a întâmplat cu cumnatul și cumnata să. Refuzul acesteia de a intra în casă este reprodus prin următorul dialog:

„-Ia apropie-te Solomie, și intră și tu în casă, că ești tânără și.. (…)

Eu nu intru în casa asta, cucoană!… Poți să mă omori, dar nu intru… Că mi-e frică și mie urât și nu pot intra, cucoană!…

Taci, fată, taci, nu mai striga să ne audă vecinii! Zise tot șoptind blând stăpâna, înfricoșată de izbugnirea ei. Te lăudai că ești curajoasă, dar dacă nu ești, lasă că mie nu mi-e frică!

Servitoarea rămase pe loc, continuând din ce în ce mai moale, cu o încăpățânare speriată ce se stingea:

Nu pot, cucoană, nu pot… nu pot…”

Venind ziua în care urmau să fie audiate în privința celor descoperite în casa bătrânilor Daniloiu, și speriată de faptul că Ciufu fusese reținut, servitoarea îi mărturisește stăpânei că nici nu-i vine să se ducă mâine la interogatoriu, dar nu pentru că i-ar fi frică ci pentru că „mi-e scârbă”. Chipul și înfățișarea ei angelică, frumusețea și delicatețea țărăncuței îl țintuiau și îl uimeau până și pe judecător, care, în momentul în care, o vede de-a dreptul înfricoșată în sala de judecată, o încurajează, zâmbindu-i și rugând-o să se potolească: „Noi nu mâncăm oameni, fetițo! Numai oamenii răi și vinovați au să se teamă de noi! (…) Așa ca potolește-te frumos și răspunde drept la întrebările mele. Ai înțeles?” Mai mult, cu toată „experiența” de detectiv dobândită în urma lecturării a nenumărate romane polițiste, Aurel Dolga se lăsa înșelat de frumusețea acesteia, nebănuind-o nicio clipă de o astfel de crimă: „tu n-ai mutră de ucigașă”.

În ziua în care își mărturisește cruda faptă, Solomia dezvăluie de sub înfățișarea suavă, un monstru însetat de răzbunare, care narează în amănunt reconstituirea crimei (victimile fiind strangulate cu o sârmă de rufe) precum și sinuciderea criminalei în închisoare (își străpunge inima cu un ac de păr).

Ca și în Ciuleandra, și în acest roman Liviu Rebreanu își pune cititorul, încă din primele pagini ale romanului, în fața unei crime, dar de data aceasta, în fața unei duble crime: cea a soților Mită și Ilarie Daniloiu. Urmărind cronologic faptele, Liviu Rebreanu plasează suspiciunea crimei- treptat, asupra tuturor personajelor, cu excepția uneia singure- a servitoarei Salomia, care se dovedește a fi autoarea dublei crime. Și în această lucrare, scriitorul folosește că tehnica de compoziție simetria (asemenea în Ion), romanul sfârșindu-se, așa cum a început, cu o crimă, de data aceasta fiind vorba, însă, de o sinucidere. Ajunsă în închisoare, Salomia se sinucide cu un ac de păr.

Drama iubirii se reliefează ca o nouă temă fundamentală a operei lui Liviu Rebreanu. Ion, Pădurea spânzuraților sau Adam și Eva aduc în prim plan, alături de drama pământului și a conștiinței naționale și pe cea a iubirii.

În Ion, numai dorința de a se îmbogății îl împiedică să-și asculte glasul inimii și să o ia de soție pe Florica, fapt pe care fata îl înțelege și, împărtășind mentalitatea țărănească a vremii, va renunța și ea la iubire și se va căsătorii cu un barbat care îi este indifferent. În ciuda acestui fapt, sentimental îi ține mai departe uniți. Ion și Florica par predestinați la fel ca și Toma Novac și Ileana în Adam și Eva. Aproape toate cuplurile sunt destinate suferinței și neîmplinirii, fericirea lor sfârșindu-se brutal: printr-un omor, sinucidere sau condamnare. În Ion, autorul pare că își pedepsește toate personajele: după ce Ana se sinucide, Ion dorește să se reîntoarcă în brațe la Florica, numai că acesta nu se poate bucura de iubirea ei și este ucis de George. La rândul lui, nici George nu se poate bucura de căsătoria cu Florica, fiind condamnat pentru crimă. Condamnat este, în Pădurea Spânzuraților și Apostol Bologa, acesta fiind spânzurat pentru că a vrut să dezerteze.

Din afară privind, Liviu Rebreanu pare că și-a concentrat întreaga operă pe omoruri și sinucideri dar și pe posedare. În Ion se sinucide și cârciumarul Avruum, dar și Ana, în Jar-Liana, în Amandoi- dublă crimă este urmată de sinuciderea făptașei.

Considerată de către critici etapa în care Liviu Rebreanu este părăsit de admirabila sa metodă de lucru, de care a dat dovadă în romane precum Ion, Pădurea Spânzuraților sau Răscoala, etapa romanelor târzii (în care au fost scrise romane asemeni Jar sau Amândoi), nu excelează cu nimic, atrăgând mai multe critici decât aprecieri. Alexandru Piru, George Călinescu, Pandrea P. sunt doar câțiva dintre criticii care sancționează dur cele din urmă romane ale autorului, considerându-le „o stranie lipsă de conștiință artistică” sau o „încercare lipsită de orice valoare artistică”.

CAP. V. PERCEPȚIA CRITICĂ ASUPRA OPERELOR LUI LIVIU REBREANU

Printre scriitorii pe care Transilvania i-a dat literaturii române în prima jumătate a secolului XIX-lea, „ Liviu Rebreanu este cel mai ilustru”. Scriitor complet prin prisma faptului că a abordat atât nuvelistică, romanele cât și dramaturgia, autorul stă în fruntea romancierilor români din perioada dintre cele două războaie mondiale.

Din punct de vedere al evoluției sale ca și scriitor, Liviu Rebreanu a parcurs trei etape, ce s-au întins pe parcursul a mai bine de 30 de ani:

Prima etapă a fost consacrată nuvelelor realiste, realist-critice și naturaliste (1907-1917)

În cea de-a doua etapă, cuprinsă între 1917-1932, autorul scrie principalele romane realiste și realist-critice. Fiind etapa cea mai lungă din existența sa de scriitor, aceasta este etapa și cea mai fecundă, conținând nuvele și romane precum: Catastrofă, Adam și Eva, Ciuleandra, Ion, Pădurea Spânzuraților și Răscoala.

Ultima etapă este etapa romanelor naturaliste (1933-1943)

Ca și romancier, Liviu Rebreanu este adeptul realismului clasic, un realism al esențelor. În articolul Cred, din 1926 el afirma: „ Pentru mine arta, zic<arta> și mă gândesc mereu la literatură- înseamnă creație de oameni și de viață. Astfel, arta, întocmai ca și creația divină, devine cea mai minunată taina. Creând oameni vii, cu viața proprie, cu lumina proprie, scriitorul se apropie de misterul eternității”.

Apărut în 1920, romanul Ion reprezintă o operă de referință în evoluția prozei românești. Publicat la numai doi ani după Ion, care-l consacrase pe Rebreanu ca scriitor realist, de factură rurală, Pădurea Spânzuraților surprinde prin noutatea tematică, fiind de data aceasta un roman psihologic. Deosebit de importantă în creația autorului a fost și romanul Răscoala, care reprezintă „ dintr-o perspectivă interioară și nelimitată, marele proces al răzvrătirii mulțimii” așa cum afirma criticul literar Lucian Raicu în Reperele istorico-literare ale romanului.

În timp ce Ion era considerat de către critici „ simbolul individual al țăranului român, setos până la patimă de pământul lui”, Răscoală este simbolul colectiv al aceluiași țăran. Indiferent despre care roman vorbim însă, autorul a plasat în prim plan al operelor sale- țăranul roman, care lupta din toate puterile și face orice sacrificiu pentru a avea ceea ce-i este lui mai drag pe lume, și anume pământul.

Pentru pământ, Ion va renunța la marea sa dragoste-Florica și se va căsători cu Ana, simulând dragostea pentru aceasta, chiar dacă Ana este mult mai urâțica decât prima. Tot pentru aceeași patimă de a avea pământ se vor răscula și țăranii împotriva moșierilor, chiar dacă asta înseamnă să-și piardă libertatea sau chiar viața. (Răscoala).

Așadar, se poate observa ușor faptul că Rebreanu dă caracteristici comune țăranilor din cele două opere ale sale: posedați de obsesia pentru pământ, ei acceptă să se sacrifice, doar pentru a nu se îndepărta de glie, și astfel să pună averea mai presus de împlinirea lor sufletească sau decât libertatea. Aceasta a fost și concepția prin prisma căreia s-a născut Ion și Răscoala: „Omul nu trebuie să se îndepărteze de pământ.”

Dintre personajele create de Rebreanu, Ion rămâne cel mai discutat și atât de variabil, încât continuă să pună probleme. Dând dovadă de o inteligență ieșită din comun, Ion își va calcula fiecare pas pentru a intra în posesia pământului mult așteptat.

De la început, Ion este sfâșiat de două forțe, glasul pământului și glasul iubirii, căzând victimă acestor patimi. Fiind dominat de dorința de a fi respectat în sat, stăpânit de o voință năvalnică, un temperament controlat de instincte primare, hotărât și perseverent în atingerea scopului, dar și viclean, Ion își urzește cu meticulozitate și pricepere planul seducerii Anei. Eroul este lipsit de scrupule, rudimentar, de aceea acțiunile sale trădează primitivismul. Ana este doar un mijloc de a căpăta pământul și, ca atare, o tratează ca pe un obiect. Lupta se dă între ambițiosul Ion și Vasile, la fel de încăpățânat în a nu-și ceda locurile.

Contrar aprecierilor critice, care găseau în Ion prototipul țăranul inteligent, Mihail Dragomirescu (criticul care, per total, considera romanul Ion ca fiind „cel mai frumos roman românesc și unul dintre cele mai tipice opere de acest fel în literatura românească”) îl găsește primitiv, Ion fiind în concepția lui, eroul cu o aviditate brutală de pământ, ceea ce nu este decât „expansiunea primitivă a ambițiunii, care roade sufletul oricărui om în general și oricărui roman în specie.”

Țăran șiret, fără o mare nevoie de a iubi și controlat doar de dorința primitivă de a poseda cât mai mult pământ, în sufletul lui Ion i se (re) deșteaptă dragostea adevărată (pentru Florica) abia după ce își atinge scopul și dobândește cu „aprigă lupta pământul râvnit”. Acesta este momentul în care ambiția primitivă în ceea ce privește pământul, cade pe locul doi, iar scriitorul dezvăluie un al Ion.

Aceeași părere o împărtășește și George Călinescu, care apreciază faptul că Ion al lui Liviu Rebreanu, „ nu e inteligent, și prin urmare, nici ambițios”. El vrea pământul doar dintr-o lăcomie obscură și este în cele din urmă numai „o brută căreia șiretenia îi ține loc de inteligentă”. Iar, calitatea de bruta îl definește în majoritatea acțiunilor sale din roman.

Atitudini de respingere a romanului întâlnim și în perioada interbelică, și asta datorită exceselor sale naturaliste. În Istoria Literaturii romanești contemporane, Nicolae Iorga considera că în acest roman, autorul elogiază bestialitatea, violență: „În romanul cu optzeci de personagii, cu violuri și omoruri, cu toate manifestările brutei, prezentate crud, (…), ce e mai josnic în viața animalică a rasei, (…), se expune aici, ca un testimoniu de iremediabila inferioritate, într-un rece stil de jandarm, care constată infamiile petrecute în raionul sau…”

Această opinie ar putea fi însă contrazisă prin argumentul suprem că, în orice sat ardelenesc de altă dată, se putea întâlni povestea lui Ion al Glanetașului, a Anei lui Vasile Baciu, a Floricăi sau a lui George Bulbuc.

Autorul nu elogiază brutalitatea și violența, ci doar descrie viața adevărată a țăranului de rând, cu toate trăirile sale, cu bune și cu rele, chiar dacă la un moment dat, în viață predomină dezamăgirea și violență.

Romanul Ion al lui Liviu Rebreanu este, fără îndoială, o capodoperă a literaturii noastre. Cu excepția câtorva opinii contra, întreaga critică și istorie literară, l-a receptat ca atare.

Răscoala

„Roman al gloatei”, „roman monumental”, sau „epopee tragică”, Răscoala se situează în imediata succesiune a lui Ion, atât prin tema cât și prin concepția arhitectonică.

Considerată de către însuși autorul Liviu Rebreanu o continuare firească a lui Ion, Răscoala- simbolul colectiv al aceluiași țăran, reia firul întrerupt pentru a începe cu același Herdelea Junior, împletirea unor noi țesuturi epice. Construit pe două planuri, Răscoala prezintă, pe de-o parte, clasa boierească cu mentalitatea și bunăcredința ei, iar, pe de-alta parte, țărănimea cu suferința și ignoranța ei.

Ca și în alte opere ale sale, după cum sublinia criticul Dumitru Micu, „Rebreanu se impune și în Răscoala, ca maestru al construcției epice, și aici, ca pretutindeni, construcția este întru totul adecvată conținutului operei. Cartea debutează și se încheie cu o discuție în tren.” Procedeu frecvent al construcției operelor lui Rebreanu, acela de a începe și a sfârși la fel un roman, îl regăsim și în imaginea drumului ce încercuiește satul lui Ion.

Romanul debutează cu expunerea unor puncte de vedere în contradictoriu privitoare la problema țărănească ale lui Ilie Rogojineanu, arendașul moșiei Olena-Dolj, Simion Modreanu, director în Ministerul de Interne și Grigore Iuga, fiul moșierului de la Amara. Discuția din tren din primele pagini ale romanului scoate la iveală gândiri diferite referitoare la cauzele mizeriei vieții rurale, arendașul Ilie Rogojineanu susținând că țăranii ar fi săraci ca urmare a lenei și prostiei lor. Finalul cărții îi găsește pe peronul aceluiași oraș, discutând aceleași probleme. „Glasurile se amestecau, se confundau, se pierdeau în zgomotul din ce în ce mai mare al lumii”, semn că și aici, ca și la sfârșitul romanului Ion, lumea reintra în cursul său firesc.

Pe de altă parte, romanul Ion debutează cu descrierea dinamică a drumului ce duse în satul Pripas: „ .. se desprinde un drum alb, mai sus de Armadia, trece un rău peste podul bătrân de lemn… spinteca satul Jidovita și aleargă apoi spre Bistrița… Lăsând Jidovita, drumul urca întâi anevoie până își face loc printre dealurile strâmtorate, pe urmă însă înaintează vesel, neted…” La sfârșitul romanului, Herdelenii străbat același drum în sens invers, părăsind satul; drumul e „ bătătorit și roțile trăsurii uruie mereu, monoton, monoton că însuși mersul vremii.”

Și aici întâlnim, așadar tehnica circulară de construcție a romanului.

Pădurea Spânzuraților

Un alt element comun operelor lui Rebreanu este și importanța pe care acesta o atribuie acțiunii romanelor. În concepția lui Ov. Crohmălniceanu, și în Răscoala, ca și în mai toate romanele autorului, „ accentul principal cade întotdeauna pe desfășurarea faptelor, pe urmărirea mișcării, și nu pe descrierea cadrului sau pe analiza minuțioasă a proceselor sufletești.”. Desigur, acestea nu lipsesc, dar elementul care joacă rolul principal, rămâne acțiunea. Nu același lucru putem spune și despre lucrări precum Pădurea Spânzuraților sau Ciuleandra, lucrări în care autorul analizează puternicele stări sufletești ale personajelor principale.

În 1936, referindu-se la întreaga operă a lui Liviu Rebreanu, Șerban Cioculescu aprecia că opera e depășită ca metoda psihologică „fără a suferi o condamnare capitală”. Nu de aceeași părere era, în 1962, Alexandru Piru care consideră că în Pădurea Spânzuraților „analiza conștiinței este magistrala”.

Chiar dacă, ca și întindere, în comparație cu Răscoala sau Ion, Pădurea Spânzuraților este o lucrare mult mai mică, aceasta este mai intensă, mai concentrată în trăiri și în emoții, eroul romanului fiind caracterizat mai mult din punct de vedere al trăirilor sale interioare, al faptelor sale decât din modul în care arata sau cum este îmbrăcat.

Tragedia lui Apostol Bologa, fiul unui avocat din orășelul Prava de lângă Năsăud și al unei mame bigote, este provocată de conflictul între datoria de cetățean al imperiului austro –ungar și sentimentul apartenenței la nația românească. Mânat de gelozie, atunci când logodnica lui, Marta Domsa privește cu admirație, la bal, un ofițer de vânători ungur, Bologa se hotărăște să plece și el în război. Este numit ofițer de artilerie după două luni de școală, rănit și decorat în lupte, avansat locotenent, ales membru al curții marțiale la cartierul deviziei. Fire predispusă la frământări interioare, Apostol Bologa intra într-o criză morală torturantă.

Ciuleandra

„Personagiile d- lui Liviu Rebreanu sunt oameni vii, și, ca atare, au calități și au defecte, au scăderi, față de ei înșiși, și au culmi.” Și, tocmai despre astfel de oameni este vorba și în romanul Ciuleandra, numit așa după un joc, care ajunge și final să-l obsedeze pe Puiu Faranga, personajul principal al acestui nou roman.

Așa cum menționam în rândurile anterioare, romanul îl aduce în prim plan pe Puiu Faranga-un om oarecare, ce-și omoară nevasta. Aparent, fără motiv, și totuși dintr-unul precis: gelozia. Caracteristica de om oarecare este cea care-l face o persoană vie, dominată de o puternică gelozie, pe care nu reușește să o mai controleze, dominându-l.

Fiul răsfățat al fostului ministru de justiție, descendent dintr-o familie cu vechi atestate boierești, Puiu Faranga își ucide soția, într-un moment în care nimeni și nimic nu ar putea prevestii sau justifica o asemenea agresiune.

În comparație cu romanul polițist Amândoi, în Ciuleandra autorul nu urmează cursul anchetei penale, ci procesul unei analize, a unei căutări de sine a personajului, dezvăluindu-l așa cum menționa criticul Davidescu N., „ca om viu, având calități, dar și defecte”. În sprijinul acestei caracterizări, vine descrierea autorului care îl considera „un bărbat frumos, cu părul negru, figura rasă, fină și ovală”.

Internat într-o „casă de sănătate” de către tatăl său, din dorința de a-l scoate de sub incidența legii, Puiu Faranga ajunge în grija unui doctor, altul decât cel pe care îl știa Policap, și care se dovedește a fi nimeni altul decât un fost pretendent la mâna Mădălinei. Așa se face că, ținut în izolare și atent supravegheat de un gardian, Puiu Faranga, caută cu disperare explicații pentru crima săvârșită și „traversează momente de coșmar prin autoanaliză, conștientizând în final, actul crimei, cu prețul propriei alienări mintale, de data aceasta însă, autentice.”

Și, ce pedeapsă poate fi mai cruntă atunci când te prefaci decât aceea de a avea parte de ceea ce mimezi? Autorul nu se sfiește să-și pedepsească eroul cu o pedeapsă, poate mult mai cruntă decât moartea în sine. Dacă atunci când mori, totul se termină în câteva minute și nu mai știi nimic de tine, nebunia te face să te gândești iar și iar, la nesfârșit, la faptele săvârșite, adâncindu-te din ce în ce mai mult în întunericul acestei lumi. Același lucru se întâmplă și cu Puiu: ceea ce la început se dorea a fi o „scăpare” de închisoarea fizică se transformă într-o pedeapsă mult mai gravă, cea cu închisoarea „psihică”.

Adam și Eva

Roman complex, ce prezintă fuga de realitate tipică, Adam și Eva are la bază un fundament filozofic și anume tentativa de a acorda obsesiei erotice o dimensiune metafizică, regăsită doar în momentul uniunii și atracției corporale dintre bărbat și femeie. Aceasta finalitate superioară, de regăsire a perechii ideale, mitice este scopul fiecărui erou principal din cele șapte narațiuni. „… Cele șapte încarnări succesive a unor suflete îngemănate, care se cauta de-a lungul a șapte existențe pentru a nu muri definitiv decât a șaptea oară după ce au zămislit, nu sunt etape într-o acțiune unitară și organică, ci doar șapte șapte momente calitativ identice.”

Neînțeles de mulți, și abundând de obsesii erotice, cu Adam și Eva, Rebreanu dezvăluie o nouă latură a personalității lui de romancier. Acest ultim roman surprinde atât prin noutatea subiectului cât și prin modul de execuție a acestuia. În ultimile clipe de viață, profesorul de filozofie retrăiește nu numai viața pământească, cât și celelalte șase vieți anterioare, pe care sufletul sau le-ar fi trăit la începutul existenței sale spirituale. Astfel, eroul romanului este purtat într-o călătorie fantastică „o călătorie în șapte lumi, în șapte epoci”.

Jar

„ Romanul Jar se împlinește ca un reportaj amănunțit și mult prea amplu, asupra eșecului unei pasiuni, văzută în sine și prin sine” Conștientă de puterea sa de atracție pe care o exercita asupra bărbaților, Liana nu se sfiese să profite la maxim de aceasta. Debordând de senzualitate, manierată, dar în același timp încăpățânată și dornică de a știi că în jurul ei roiesc cât mai mulți bărbați, tânăra studentă va cădea în propria sa capcană. Astfel, va da naștere și va alimenta o pasiune tocmai față de cel pe care îl respingea cu toată puterea sa, devenind din vânător, vânat. Dacă, până să-l cunoască pe locotenentul de aviație, ea era cea care făcea regulile jocului atunci când era curtată, acum va decădea și din stăpâna lor, vă devenii slava unuia singur, pentru care, în final, ajunge să facă un gest extrem: de a se sinucide. Neacceptând ideea de a se căsătorii cu un alt bărbat (chiar dacă pe cei din jur are grijă să-i facă să creadă contrariul), tânăra decide să-și încheie viața, împușcându-se tocmai cu pistolul care trebuia să-i apere iubitul de vreun gest necugetat.

Dar, după cum același Constantin Cubleșean remarcă „ romanul se citește cu plăcerea și interesul comun al lecturilor ușoare, de senzații, din păcate, ca un divertisment, când el ar fi avut toate premizele sublimării unei semnificative tragedii pasionale în lumea modernă a orașului.”Acesta abundă, mai ales în prima parte a sa, de descrieri, autorul luând fiecare personaj în parte și caracterizându-l, chiar dacă, asupra unora dintre personaje își concentrează mai mult atenția și asupra altora, mai puțin.

Amândoi

Cel din urmă roman pe care Liviu Rebreanu îl lasă moștenire literaturii românești, Amândoi, este un roman ușor de citit, fără prea multe complicații din punct de vedere al acțiunii. „Roman utopic, cu un subiect îndrăzneț”, după cum însuși autorul îl considera (la care lucrează mai mulți ani) Amândoi prezintă într-o manieră polițistă, povestea unei duble crime, care a fost săvârșită tocmai de cea asupra căreia nu planau suspiciuni de omor: de către servitoarea Salomia.

Cu toate că înainte de apariția romanului, Rebreanu acorda presei un interviu, prin care a fost informată că, în următorul roman va avea de a face cu o povestire detectivă (aceasta așteptându-se la un roman polițist în adevăratul sens al cuvântului), odată citit, criticii au descoperit contrariul. Astfel, în lucrarea Liviu Rebreanu- Amândoi publicată de către criticul literar Vladimir Streinu în Liviu Rebreanu, acesta dezvăluia faptul că „Amândoi nu este un roman polițist pentru noi. Îi lipsește cu totul fantasticitatea, condiție literară nedezlipită de misterul care umple astfel de lucrări (…) În adevăr, Rebreanu își aruncă plăsmuirea să polițistă nu în cine știe ce metropolă, așa cum se poate vedea în multcitita Aghata Christie, ci la noi, și nici în București, cel puțin, ci în Pitești, unde, că în toate orășelele de provincie, oamenii se cunosc aproape ca membrii aceleași familii, adică acolo unde nu este loc de mister și unde mediul și oamenii trebuiesc tratați realist.”

Afirmațiile criticului sunt cât se poate de concludente pentru această ultimă lucrare. Fără a excela măcar în privința personajelor, așa cum ne-a obișnuit de-a lungul carierei sale de scriitor, Amândoi este nu un roman polițist, ci unul cât se poate de liniștit, atât în privința acțiunii cât și a personajelor create.

Tot realist îl găsește și Ion Petrovici, care nu poate trece cu vederea cât de viu sunt prezentate evenimentele și înlănțuirea firească a acestora, dezlegarea crimei realizându-se abia la finalul romanului, nu înainte de a nu se perinda prin fața ochilor cititorului o frescă de scene și tipuri provinciale de-a dreptul savuroase. Cu toate acestea, George Călinescu nu se sfiește să catalogheze romanul ca fiind unul secundar, înscris în seria regresivă a desfășurării talentului lui Rebreanu. Completând seria de critici negative aduse la adresa acestui roman, în lucrarea Liviu Rebreanu, Lucian Raicu mărturisește „Priceperea a rămas, dar geniul lui Rebreanu lipsește, dispărut odată cu felul grav, înalt de a privi viața (…) Ideile sunt ale unui plat discipol dostoievskian: ce a fost zguduitor în Crimă și pedeapsa s-a degradat aici la nivelul celei mai uscate scheme”.

Nu este de mirare, așadar, de ce criticii literari au apreciat faptul că, în operă de romancier a lui Liviu Rebreanu deosebim, alături de câteva romane de prim ordin, mai multe altele de al doilea plan precum: Adam și Eva, Ciuleandra, Crăișor, Jar dar și Pădurea Spanzuratior (după unii critici), Gorila sau Amândoi.

Nuvelistica lui Liviu Rebreanu

Deosebit de importantă în cariera autorului a fost și etapa consacrată nuvelelor realiste, care reușește să-i aducă lui Rebreanu numeroase aprecieri din rândul marilor critici.

Era, așadar, firesc, că până la un punct nuvelistica lui Rebreanu, scriitorul pe care Eugen Lovinescu îl consideră „cel mai mare creator epic al literaturii noastre” iar George Călinescu îl descria ca și „creatorul romanului românesc modern”, să nu fie privită ca un capitol de sine stătător, ci să fie raportată din toate punctele de vedere la triada- Ion, Pădurea Spânzuraților, Răscoală.

Debutul lui Liviu Rebreanu s-a produs în 1908, în revistă Luceafărul, cu nuvelă Codrea, republicata în 1914 cu titlul Dezertorul și în 1919 (în volumul Răfuială) sub denumirea de Glasul iubirii, titlu pe care îl va da și celei de-a două părți a romanului Ion. Au urmat apoi lucrări precum Vorbura dragostei, Culcușul sau Golanii.

Nuvelele lui Rebreanu au fost însă insuficiet apreciate la data apariției lor în reviste și volume, chiar dacă, ca și valoare, erau cel puțin egale cu cele ale lui Agârbiceanu și Sadoveanu. Rușinea, Catastrofă, Răfuială, Prostii sau Nevastă sunt doar câteva din nuvelele pe care autorul le va relua în marile romane ale sale. Indiferent că facem referire la acțiunea acestora (exemplu: în Codrea, un părinte este contrariat de fugă din oaste a feciorilor săi. Aceeași problemă a soldatului roman într-o armată străină va fi și problema lui Macedon Glanetasu în Rușinea, a lui David Pop din Catastrofă sau a lui Apostol Bologa din Pădurea spânzuraților) sau doar la un personaj (de exemplu, Tudosia din Talerii e o prefigurare a oloagei Savista din Ion sau al Glanetasului din Rușinea care îl vom regăsi cu același nume în Ion)

O altă operă importantă, în cariera autorului, este Ițic Ștrul, dezertor, nuvelă ce atrage numeroase critici contradictorii. În timp ce Eugen Lovinescu o consideră „singura nuvelă ce afirmă un scriitor”, pentru George Călinescu opera era o „schiță fără interes”. Cu toate aceste critici, Mihai Dragomirescu găseam operele lui Liviu Rebreanu veritice, poate și datorită faptului că asestea abundau de scene brutale cu bătăi, omoruri și violuri, nuvelele fiind în acest mod, puternic ancorate în viața socială.

Având în vedere datele românești tradiționale, Liviu Rebreanu a reușit să devină un autor complex, neaxându-se doar pe un tip de roman. Din contră, acesta, de-a lungul carierei sale de peste trei decenii, a reușit să capteze atenția cititorilor fie prin romanele sociale, cu virtuții monografice (Ion), fie romane de tip epopee (Răscoala) sau prin cele de analiză psihologică (Pădurea Spânzuraților, Ciuleandra).

Desigur că și modalitățile de construcție a personajelor sunt diverse, reprezentând caractere complexe, care surprind prin originalitate și simplitate, dar și prin acțiunile pe care sunt capabili să le înteprindă pentru a-și atinge scopurile. Prezentarea schiței biografice, plasarea personajelor în diferite situații și evenimente, părerea celorlalți eroi cu care intră în contact sau chiar limbajul (tonul) folosit de către aceștia sunt doar câteva procedee prin care putem să caracterizăm eroii rebrenieini. Nu trebuie omis nici monologul sau trăirile interioare ale acestora, analiza atitudinor, a gesturilor, a privirii, modalități de caracterizare importante pentru descifrarea sufletului.