Literatura Rusa din a Doua Jumatate a Secolului al Xix Lea F.m. Dostoiesvski, L.n. Tolstoi, A.p. Cehov

Fișă de analiză literară (pentru analiza comparativă a două texte)

Titlul și autorul text 1: Cât pământ ajunge unui om

Titlul și autorul text 2: Din ce trăiesc oamenii

Specia narativă text 1:

Nuvela este o specie a genului epic în proză, de dimensiuni medii, cu un singur fir narativ, cu personaje relativ puține. Nuvela prezintă fapte într-un singur conflict, cu o intrigă riguros construită, accentul fiind pus mai mult pe definirea personajului decât pe acțiune.

În primul rand, Cât pământ ajunge unui om este text epic prin prezența unui narator care în text este omniscient și obiectiv, narațiunea fiind la persoana a III-a. Naratorul are acces la gandurile personajelor: “Lui Pahomie îi săltă inima”, “Așa trăi Pahomie timp de trei ani. Lua pământ în arendă, semana grîu.”; prin prezența acțiunii și a personajelor. Este nuvelă pentru că acțiunea se definește printr-o construcție epică riguroasă, un singur fir narativ, prin care vedem acțiunile personajului principal care îl duc spre moarte în lupta pentru lucruri materiale. Există o intrigă (“Pe Pahomie îl cuprinse pizma” în momentul în care constată că ar putea rămâne fără pământ), un conflict interior “De ce să trăiesc eu aici strâmtorat, se gândi el, dacă pot să trăiesc bine?” și unul exterior, care reiese din neînțelegerea cu comunitatea în care se află: “Așa le dădu Pahomie mujicilor la judecată învățătură..”, “ Și mujicii vecini prinseră ciudă pe Pahomie”. Spre deosebire de schiță, acțiunea nuvelei se desfășoară pe un timp mai îndelungat (“Așa trăi Pahomie timp de trei ani”, “În a șaptea zi de călătorie”) și în mai multe locuri ( în sat, “pe Volga în jos”, “la o așezare nomadă de bașkiri”). Nuvela are ca mod de expunere dominant narațiunea. Apar, de asemenea, dialogul “-Nu mi-aș da traiul pe al tău, spuse ea.”și monologul “dacă mă opresc acum, au să mă socotească prost”.

Apar în operă trăsăturile unei narațiuni fantastice prin crearea a două planuri: real-ireal. Planul ireal se explică prin aceea că apare diavolul încă de la începutul textului: “Dracul stătuse dupa sobă și auzise tot. Se bucură că nevasta mujicului îl făcuse pe bărbatul ei să se laude”. De altfel, diavolul se întruchipează în cele trei personaje : negustorul, mujicul drumeț și căpetenia bașkirilor. Toți trei sunt o ispită pentru personajul principal.

Specia narativă text 2:

Nuvela este specia genului epic în proză, cu un singur fir narativ, urmărind un conflict unic, concentrat; personajele nu sunt numeroase, fiind caracterizate succint, în funcție de contribuția lor la desfășurarea acțiunii. Nuvela prezintă o intrigă riguroasă construind, cu fapte verosimile, accentul fiind pus mai mult pe definirea personajului decât pe acțiune, având o evidență tendința spre obiectivare a perspectivei narative.

Opera Din ce trăiesc oamenii este o nuvelă deoarece există un narator omniscient, obiectiv(“Când cugeta la nevastă-sa se simțea deznădăjduit, dar cum își întorcea ochii la străin își venea în fire numaidecât și prindea inimă”), narațiunea făcându-se la persoana a III-a. Pe parcursul nuvelei vedem evoluția personajului Mihail, care de la stadiul de om neajutorat își reia statutul de înger(“-Lumina aceasta mă învăluie pentru că Dumnezeu m-a iertat, și mi-am îndeplinit pedeapsa.). De asemenea, este pus accentul mai mult pe gesturile, gândurile personajului Samson. Prin intermediul monologului și al introspecției, avem acces la gândurile acestuia: “Am luat un păhărel, simt că-mi lunecă în tot corpul, și nu-mi mai trebuie șubă.” În ceea ce privește construcția epică, prezintă alterări deoarece în firul epic intervin două povestiri ale personajelor Mihail, respectiv femeia cu cele două gemene: “Străina își spuse povestea.<< Copilele au aproape șase ani. Și-au pierdut părinții în aceeași săptămână..>>”, ceea ce denotă că este o nuvelă cu elemente de povestire. De asemenea, există și elemente de narațiune fantastică, cum ar fi apariția unui fenomen inexplicabil în sânul familiei. În acest sens, apare îngerul: “Învelișul omenesc în care se întrupase îngerul pieri, înfășurându-se într-o lumină așa de strălucitoare că ochii nu o puteau răbda.”

Prin urmare, opera Din ce trăiesc oamenii este o nuvelă deoarece accentul este pus mai mult pe personaje decât pe acțiune, narațiunea se face la persoana a III-a sub pana unui narator omniscient, obiectiv. Pe deasupra, prezintă și elemente de povestire pe lângă elemente de narațiune fantastică.

Sinopsis text 1:

Sora cea mare sosește în sat la sora ei mai mică. Cele două se contrazic în privința traiului de la țară și traiului de la oraș. Sora cea mare se laudă cu viața de la oraș, iar sora cea mică aduce argumente în favoarea vieții de la țară. Soțul surorii mai mici, Pahomie, spune că un singur necaz au: puțin pământ. O cucoană care avea douăzeci de deseatine aduce un vechil nou pe moșia ei care dădea amenzi pentru călcarea pământurilor. După ce aude de povestea unui om care a cumpărat cu jumătate de preț pământul și cealaltă jumătate avea să o plătească în rate, Pahomie încearcă tot posibilul să facă la fel și astfel ajunge moșier pe un pământ roditor. Însă pe pământul lui călcau și alți mujici, ceea ce începuse să-l deranjeze. Decide să-i dea în judecată neajungând la nicio înțelegere cu starostele și judecătorii, ba chiar îl mai și amenință. Într-o zi întâlnește un drumeț care îi povestește cum și cât de bine trăiesc oamenii de peste Volga, și astfel se decide să facă un drum până acolo ca să vadă cu ochii lui. Își vinde ograda și pământul și se decide să se mute cu familia. La început duce un trai bun, însă mai târziu constată că are nevoie de mai multe întinderi și decide să ia în arendă pământ. Aude de la un negustor că a cumpărat ieftin cinci mii de deseatine cu doar o mie de ruble și pleacă împreună cu argatul în locul indicat de negustor. Pământul acela era al bașkirilor, niște oameni mereu veseli care trăiau și mâncau bine. Pahomie este primit bine și le oferă daruri, după care cere pământ. Vorbește cu căpetenia bașkirilor care e gata să-i ofere pământ și pe deasupra un act de propietate. Acesta îi spune lui Pahomie că pământul pe care îl va ocoli într-o zi pe jos, va fi al lui. Pahomie este încântat și în noaptea dinaintea plecării are un vis în care vede persoanele întâlnite: mujicul drumeț, negustorul, căpetenia și la final, diavolul râzând care stătea în fața unui om mort. Acel om era chiar Pahomie. De dimineața devreme Pahomie pleacă la drum luându-și cu el un săculeț de pâine, o ploscă cu apă, un hârleț și argatul. A mers ce a mers și a continuat să meargă toata ziua. Într-un târziu realizează că ar trebui să se întoarcă înapoi dacă voia să ajungă înainte de apusul soarelui. Totuși continuă și de spaimă că nu ajunge la timp, începe să fugă în ciuda faptului că nu mai avea puteri deloc. Locul de plecare se vedea tot mai aproape și ajunge într-un final la el căzând mort, în fața căpeteniei. În ultimele minute din viață își amintește visul cu diavolul la vederea căpeteniei bașkirilor. Pahomie este îngropat de argatul lui după ce acesta îi sapă o groapă.

Sinopsis text 2:

Un cârpaci sărac care locuia cu familia sa se hotărăște să-și facă o șubă nouă. Merge în sat să-și strângă banii în acest scop de la mușterii datori la el. După ce unul din mușterii la care merge îi dă douăzeci de copeici, acesta le dă pe vodcă. În drum spre casă vede un om gol, răzimat de zidul bisericii și se îndepărtează de el punându-și tot felul de întrebări. Însă conștiința nu-i dă pace și se întoarce să-l ajute dându-și seama că nu e un vagabond ci un om bun. În timp ce soția îl așteaptă acasă, i zărește pe cei doi și își dă seama că soțul ei a cheltuit toți banii pe băutură. Samson îi cere femeii mâncare și aceasta începe să-l certe, cerându-i socoteală și amintiindu-i acestuia de toate câte i-a făcut. La început, Marina nu le dă mâncare, însă uitându-se la fața străinului își schimbă atitudinea. După un scurt dialog cu străinul, toți se bagă la somn, mai puțn Marina care se întreba ce să pună a doua zi pe masă. În următoarea zi, Samson află că pe străin îl cheama Mihail și îl învață arta meșteșugului de cizmar pentru a-și câștiga hrana. După un an se zvonește că Mihail e cel mai priceput în a face o pereche de cizme. Într-o zi, sosește la ei un străin care vrea o pereche de cizme să-i țină timp de un an, în schimbul a zece ruble. Mihail se apucă de treabă după plecarea străinului și Marina observă că acesta face papuci de mort. Observând acest lucru și Samson, se îngrijorează. Între timp apare argatul cu vestea morții stăpânului și în schimbul cizmelor cerute vrea niște papuci de mort. Șase ani se împlinesc de când Mihail locuiește în casa lui Samson. Într-o zi, vede la fereastră o femeie cu două copile, dintre care una șchioapătă. Femeia intră în interiorul casei și cere nișe ghete pentru fetițe. Întrebată despre ce i s-a întâmplat fetiței, femeia începe să-și spună povestea. Din istorisirea acesteia, ceilalți află că și-au pierdut părinții și că la moartea mamei lor, una dintre fete își prinseseră piciorul sub ea. Femeia le ia și alege să le crească deși mai avea un copil mic de crescut care după ceva timp moare. Fetele sunt singurele care îi mai rămân. După plecarea femeii, Mihail zâmbește pentru a treia oară și spune că Dumnezeu l-a iertat. Întrebat de Samson de ce a zâmbit în tot acest timp doar de trei ori, Mihail începe să-i povestească cum a fost pedepsit de Dumnezeu pentru că nu a putut să-i ridice sufletul mamei celor două gemene, crezând că astfel vor rămâne fără mamă. Atunci, Dumnezeu îl trimite pe pământ să-i afle cele trei taine ale sale. După întâmplarea pe care a avut-o, îngerul a dedus că în om se află dragostea, a aflat ce lucru îi este oprit omului și în ce constă viața omului. Îngerul se ridică la cer și Samson își revine în fire, constatând că a rămas numai el cu ai lui.

Prezentarea temei centrale și a problematicii fundamentale și a modului în care aceasta este tratată în fiecare dintre cele două texte:

În nuvela Cât pământ ajunge unui om, tema centrală este insignifianța bunurilor materiale. Este pusă în valoare de autor prin construirea unui personaj lacom, care își irosește viața căutând să aibă averi. Tolstoi preferă să facă o analogie între pământ și diavol. Pământul reprezintă pentru Pahom, personajul principal, puterea, lucrul material, iar în dedesubturile pământului se află diavolul, iadul care îi așteaptă pe cei care se abat de la lucrurile cu adevărat importante, cele spirituale. Astfel, autorul creează două lumi reprezentând realul și irealul. Cu ajutorul monologului, unul dintre mijloacele de analiză psihologică, se poate observa cu ușurință gândurile acestuia la un moment dat( “N-am greșit oare, un m-am lăcomit?”) și din care reiese constatarea târzie a neimportanței pământului în momentul apropierii morții. Autorul creează un final propice pentru un om care a uitat să se bucure de viață. Poate în cealaltă lume va conștientiza că nu a putut lua cu el nimic din ce și-a dorit. Astfel, Pahom devine reflector al mentalității oamenilor lacomi, care nu prețuiesc lucrurile cu adevărat importante.

Tema centrală a operei Din ce trăiesc oamenii o reprezintă sursa existenței umane exploatată de autor prin intervenția divinului și prin relațiile dintre oameni. În primul rând, Tolstoi a ales un mediu de viață simplu, cu oameni simpli și cu frică de Dumnezeu. Prin existența Domnului în sufletul familiei, aceștia găsesc putere să meargă mai departe: “ Dumnezeu să mă lumineze, că nu știu ce am de făcut”. Tonalitatea textului este una ușoară, cu caracter religios și se poate vedea aceasta mai ales prin replicile îngerului(“Acela întru care este dragostea, Dumnezeu este într-însul”). Se preferă intervenția divinului, binelui acolo unde există dragoste, milă și credință. Astfel, autorul a împletit realul cu irealul prin apariția îngerului în sânul familiei lui Samson. Prin prisma personajelor Samson și Marina, s-a ilustrat sursa existenței umane, concluzionată de îngerul Mihail: ““omul trăiește, nu pentru că are grijă de sine, ci pentru că în sufletul său este dragostea”.

Ilustrarea comparativă a minimum două asemănări între cele două texte narative, sub aspectul structurii și al compoziției (construcția subiectului, acțiune, conflict, titlu, incipit, final, relații spațiale și temporale, tehnici narative):

Titlurile celor doua opere, Cât pământ ajunge unui om , respectiv Din ce trăiesc oamenii se aseamănă prin structură, fiind titluri analitice. Primul este compus din pronumele relativ „cât”, substantivul comun „pământ”, verbul la modul indicativ,timp prezent „ajunge”, articolul nehotărât „unui” și substantivul comun „om”. Celălalt, are o compoziție asemănătoare fiind compus din prepoziția „din”, pronumele relativ „ce”, verbul la indicativ, timpul prezent „oamenii”. Tot la nivel de conținut, apare cuvântul „om” în ambele titluri; din aceasta rezultă referirea la ființa umană în general. În ceea ce privește valoarea expresivă, deși titlurile nu sunt marcate cu semnul întrebării, pot fi interpretate ca având o valoare interogativă și astfel răspunsurile la întrebări se regăsesc în final.

În ceea ce privește incipitul, în ambele texte apar exprimate necesitățile celor două personaje Pahomie și Samson. În incipitul operei Cât pământ ajunge unui om, protagonistul afirmă:„De-ar fi pământ din belșug, nu m-aș teme de nimeni, nici chiar de dracu’”, iar în incipitul celuilalt text, „ cârpaciul se hotărî să-și târguiască o piele de oaie, ca să-și facă o șubă nouă”.

Ca tehnică narativă, se utilizează cu precădere în amândouă texte introspecția, unul dintre mijloace de investigare psihologică. Pahomie ajunge să se intrebe „n-am greșit eu oare, nu m-am lăcomit?”, de unde deducem conștientizarea acțiunilor acestuia. În textul al doilea, Samson își spune „haide Samsoane, că faci rău” și astfel vedem caracterul autodisciplinar al acestuia.

Ilustrarea comparativă a minimum două deosebiri între cele două texte narative, sub aspectul structurii și al compoziției (construcția subiectului, acțiune, conflict, titlu, incipit, final, relații spațiale și temporale, tehnici narative):

În ceea ce privește legătura titlurilor cu textul, exista o diferență flagrantă în semnificații. Din titlul textului Din ce trăiesc oamenii se desprinde pe parcursul firului narativ ideea de spiritualitate și apropiere față de Dumnezeu. Aflăm aceasta mai ales din declararea finală a personajului Mihail: „Am cunoscut că omul nu trăiește prin grija ce o poartă trupului, ci prin dragoste”, iar dragostea înseamnă Dumnezeu. În celălalt text, semnificația titlului dedusă la final are un caracter material, ține strict de lucrurile materiale pe care omul le va lua cu el în viața de apoi și nu tinde spre apropierea de Dumnezeu. Astfel că, omul are nevoie de atât pământ „cât să-l cuprindă din cap până-n picioare”.

Ca element de tehnică narativă, autorul folosește retrospecția în Din ce trăiesc oamenii care presupune întoarcerea în trecut a personajelor, reconstituirea faptelor ce au avut loc în scopul analizării lor. Astfel, Mihail reflectă: „Am trăit cu voi un an. Într-o zi un om intră la voi și porunci o pereche de cizme care să țină un an fără să se rupă. Cum îl priveam, văzui îndărătul lui pe tovarășul meu, îngerul morții, pe care doar eu îl vedeam.”. De altfel, prin intermediul acestui procedeu se urmărește analiza stărilor provocate de o situație și se poate vedea foarte bine în urmatorul citat:„Atât am fost om, nu m-am neliniștit deloc de soarta mea, și dacă am rămas în acest locaș a fost pentru către omul care, trecând pe lângă mine, m-a primit, și pentru dragostea către femeia care s-a milostivit.” În ceea ce privește Cât pământ ajunge unui om, nu există acest procedeu numit retrospecție. Textul are o structură lineară, nu există întoarceri în trecut, personaje care să rememoreze întâmplări. Acțiunea este riguroasă, textul nu este fragmentat.

În timp ce în Cât pământ ajunge unui om finalul este unul sigur și nu lasă loc de interpretări (personajul principal moare și este îngropat de argat), în celălalt, Din ce trăiesc oamenii, finalul este unul ambiguu și interpretabil. Nu știm dacă toată întâmplarea cu apariția îngerului a fost un vis de-al lui Samson sau un fapt real: „Când Samson își veni în fire, nu văzu în juru-i nicio schimbare: atâta doar că nu rămăsese decât dânsul cu ai lui”. Prin urmare, finalurile diferă.

Personaje text 1 (enumerarea lor în ordinea apariției, cu o scurtă precizare, pentru fiecare):

Sora cea mare- Este personajul episodic care apare doar la începutul textului și joacă rolul femeii de la oraș, venită în mediul rural, la sora acesteia. Se laudă cu traiul pe care îl are și aduce jigniri oamenilor de la țară „Voi nu vă gătiți, voi nu știți să vă purtați cu lumea!”

Mezina- La fel ca sora cea mare, este un personaj episodic ce apare apărându-se de atitudinea superioară a surorii cu îndrăzneală, aducând argumente: „Nu mi-aș da traiul pe al tău”, „traiul nostru e sigur, nu ne căciulim în fața nimănui”.

Pahomie- este personaul principal în jurul căruia se petrece toată acțiunea. Încă de la început apare exprimându-și necestitatea și dorința lui de avea pământ „De ar fi pământ din belșug, nu m-aș teme de nimeni, nici chiar de dracu”. Este un personaj lacom, care își găsește sfârșitul neputând să se bucure de ce a strâns pe parcursul veții.

Pământul- Este suprapersonajul nuvelei, simbolul unei vieți trainice și idealul personajului principal. Destinul protagonistului se leagă de acest suprapersonaj.

Dracul- personaj secundar care apare în momentul în care îl menționează Pahom „De-ar fi pământ din belșug, nu m-aș teme nici de dracu’”. Apare la începutul textului având drept la replică: „Cu pământul am să te ademenesc” și în vis: „cu coarne și cu copite”( este personificat). De altfel, dracul se întrupează în următoarele personaje: mujicul drumeț, negustorul și căpetenia bașkirilor.

Cucoana- personaj episodic de a cărei moșie depind mujicii. Este unul dintre personajele care stârnesc conflictul operei prin aceea că își vinde pământul de care fiecare mujic e legat.

Mujicii- Personaj colectiv,reprezentând oamenii din comunitatea în care trăiește Pahom și care se află în conflict unii cu alții, inclusiv cu personajul principal.

Mujicul drumeț- personaj episodic și unul dintre personajele cu rol în stârnirea conflictului interior al personajului principal prin ademenirea lui la pământ.

Negustorul- la fel ca mujicul drumeț, este personajul episodic ce apare și stârnește o nouă idee în mintea protagonistului, făcându-l să acționeze.

Argatul- personajul care îl însoțește pe Pahom pe pământul bașkirilor și care apare la final săpându-i groapa stăpânului.

Bașkirii- personajul colectiv ce reprezintă comunitatea oamenilor de peste Volga: „așezare nomadă de bașkiri”, „sunt cu toții bine hrăniți și veseli” în ciuda faptului că nu muncesc pământul.

Tâlmaciul- personajul traducător cu rol în transmiterea informațiilor de către bașkiri.

Căpetenia bașkirilor- Este personajul secundar, liderul respectat de cei din comunitate. Într-un oarecare fel este culpabil pentru destinul tragic al personajului principal.

Personaje text 2 (enumerarea lor în ordinea apariției, cu o scurtă precizare, pentru fiecare):

Samson- unul dintre personajele principale ale operei, un om simplu, un cârpaci cu un ideal micuț: vrea o șubă nouă. E un personaj pacifist, milostiv și cu frică de Dumnezeu, temător la apariția omului gol în stradă și ușor delăsător în momentul în care vede că nu poate face rost de bani “merse cu cele douăzeci de copeici de le dădu pe votcă”.

Negustorul- personaj episodic de la care Samson vrea să-și târguiască pielea de oaie pe datorie și care îl refuză, afirmând că “știu ce înseamnă să umblu după datornici”.

Mihail- cel de al doilea personaj principal care la început apare în chip de om, căzut si neajutorat, ca mai apoi să-și recupereze statutul de înger.

Marina- personaj secundar, soția lui Samson și cea care se îngrijește de casă și de copii. Cumpătată în ceea ce privește hrana zilnică și banii, impunătoare în fața bărbatului, milostivă și cu frică de Dumnezeu, Marina ilustrează un personaj însemnat în operă.

Străinul- este personajul episodic ce se află în antiteză cu celelalte personaje prin mediul și traiul abundent care reiese din aspectul și îmbrăcămintea lui: “era îmbrăcat într-o șubă de blană”, ” un om căzut de pe altă planeta”.

Argatul- personaj episodic, servitorul străinului și cel care aduce vestea morții stăpânului.

Femeia cu cele două copile- personaj episodic,o femeie milostivă care a ales să aibă grijă de cele două fete rămase orfane.

Copilele- sunt cele două gemene însoțite de femeia care a ales să le crească. În text apar ca personaje mute, neavând nicio replică.

Relevarea a minimum două asemănări în construcția personajului principal/ a personajelor principale din cele două texte narative, prin referire la curentul literar/ la ideologia literară/ la viziunea autorilor asupra condiției umane/ la mesajul transmis:

În ceea ce privește construcția personajelor principale, ele pot fi încadrate în curentul literar numit realism, curent în care se situează unul dintre cei mai mari scriitori din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. În opera Cât pământ ajunge unui om, personajul principal este Pahomie, o ființă complexă, cu stări conflictuale și contradictorii ce reflectă o mentalitate eronată, conform căreia puterea depinde de întinderile de pământ pe care le deține omul. Este prezentat în mediul lui de viață (trăiește într-un sat împreună cu soția) și evoluează: la început Pahomie este „gospodarul”, apoi „ajunse Pahomie moșier” și culmină prin a deceda fiind îngropat de argatul său, pe meleaguri străine. La fel ca Pahomie, personajele principale ale textului Din ce trăiesc oamenii se încadrează în realism. Samson, este un personaj complex, cu stări conflictuale, însă nu atât de profund evidențiate precum ale lui Pahomie. Este prezentat într-un mediu de viață („locuia într-o cameră luată la un țăran”) și evoluează, însă mai mult spiritual. Totuși, este de la sine înțeles că situația lui materială a evoluat: „veneau din toate ținuturile ca să-i comande, astfel sporul intră puțin câte puțin în casa lor”. Cel de-al doilea personaj principal este Mihail, care se încadrează în tipologia personajelor realiste. Deși natura lui prezintă dificultăți deoarece odată cu apropierea finalului vedem că e un înger, la început el este construit în registrul veridic. Prima dată îl vedem ca fiind o ființă, „un om gol, răzimat de zidul bisericii”, iar apoi când reușește să treacă peste etapele evoluției lui( este pedepsit de Dumnezeu și trimis pe pământ să afle trei lucruri), își reia statutul de înger, însă până atunci este prezentat într-o manieră realistă.

O altă asemănare ar fi că personajele se pot încadra într-o tipologie cu trăsături reprezentative pentru o largă categorie umană. Astfel, din „Cât pământ ajunge unui om” distingem tipologia țăranului dar și tipologia arivistului. Pahomie este încadrat în ambele deoarece trăiește într-un sat, este inițial un mujic cu principii( „Noi, mujicii, muncim pământul de mici și nu ne trec prin cap astfel de prostii.”), are o mentalitate de țăran „aș lua eu pământul lor și mi-aș rotunji moșioara” și de arivist, încercând să obțină pământ prin căi cât mai ușoare( părăsește locul de baștină pentru a se duce pe melaguri unde pământul e mai accesibil de cumpărat). Samson, personajul principal din celălalt text, face parte din categoria omului simplu și bun la suflet, a meșteșugarului sărac. El este un „cârpaci”(un om care peticește, care repară încălțăminte) și are o situație materială precară: „n-avea nici casă nici pământ”, însă vedem pe parcursul firului narativ că are o situație spirituală bogată. Credincios(„Dumnezeu m-a dus,altfel pierea”) și milostiv, îl ajută pe omul gol, căzut pe stradă; deși la început îl ignoră, are remușcări și se întoarce pentru a-l ajuta dându-i hainele de pe el și primindu-l în casă.

Relevarea a minimum două deosebiri în construcția personajului principal/ a personajelor principale din cele două texte narative, prin referire la curentul literar/ la ideologia literară/ la viziunea autorilor asupra condiției umane/ la mesajul transmis:

Personajele celor două opere epice sunt construite măiestros cu ajutorul procedeului antitezei. Acest lucru reiese din comportamentul pe care îl au, acțiunile, din gândurile care ni se prezintă prin intermediul monologului și al introspecției. În primul rând, Pahomie e inițial un gospodar, care își propune scopuri mari, chiar pline de lăcomie duse până la extrem(„Și Pahomie începu să se frământe cum să facă să-și cumpere pământ care să fie al lui pentru totdeauna.”). De la începutul textului vedem că a ademenit forța răului prin rostirea numelui(„…nu m-aș teme de nimeni, nici chiar de dracu”). În schimb Samson, „cum era de amărât” își propune un singur țel(să-și facă o șubă nouă); are tot timpul numele Domnului pe buze atunci când se întâlnește cu o situație mai dificilă sau când își expune părerile: „Toate vin de la Dumnezeu”, „-Femeie, nu te gândești la Dumnezeu”. Samson, deși era sărac de abia avea ce să pună pe el și pe masă, îl ajută pe omul gol oferindu-i haine( „îi aruncă pe umeri caftanul, îl ajută să-și vâre mâinile pe mâneci…”), hrană, adăpost și o slujbă( îl învață meșteșugul de cizmar: „Samson veni să-l învețe”). În antiteză cu el, Pahomie uită de unde a plecat, uită de vremurile când era un simplu gospodar și primea amenzi („n-o să putem trăi: ne dă gata vechilul cu amenzile”) și când se îmbogățește și mujicii îi calcă moșia, se poartă cu ei la fel cum se purta vechilul de pe pământul cucoanei („ Așa le dădu Pahomie mujicilor la judecată învățătură: o dată, de două ori, plătea amenda ba unul, ba altul”). Samson, deși ceilalti nu-i plătesc datoriile pe care le aveau la el, nu își părăsește comunitatea în care se află. Acceptă douăzeci de copeici „pentru cât îi datora” mușteriul și pleacă mai departe, fără să provoace vreun fel de ceartă. Ar putea să-i dea oricând în judecată pentru neplată, însă milostenia și credința în Dumnezeu nu-l lasă(„ destul e că trăiești, puțin lucru dacă ți-e foame”). Se poate observa foarte bine, discrepanța dintre cele două personaje. Pahomie însă , „sătul să tot păgubească, făcu plângere la judecătoria de plasă” și nerezolvând nimic deoarece nu avea dovezi, decide să-și părăsească locul de baștină doar pentru a-i ajunge numai lui pământul.

În ceea ce privește viziunea autorului asupra condiției umane, vedem cum la personajul Pahomie constructul pe care îl desăvârșește asupra ființei sale e un proces de dezumanizare pe care îl traversează pe durata existenței sale. El trece prin niște etape pe parcursul cărora devine o persoană și mai lacomă. Abia într-un final își dă seama de lăcomia sa, însă prea tarziu: "Pământ e mult, se gândi el, dar mi-o fi oare dat de la Dumnezeu să trăiesc pe el?". Prin asta se poate trage o concluzie: omul aleargă toată viața după bunuri și la apropierea morții își dă seama că și-a irosit întreaga viață fară măcar să fi avut timp să se bucure de ea. Pahomie acționează contrar celor spuse de el :" Căci pe viață și pe moarte e stăpân numai Dumnezeu."(dacă ar putea, ar vrea să fie stăpân pe tot pământul), "Noi, mujicii,muncim pământul de mici și nu ne trec prin cap astfel de prostii." În schimb, prin personajele principale Samson și Mihail, vedem cum omul poate supraviețui prin dragoste, căci "Acela întru care este dragostea, Dumnezeu este într-ânsul". Cei doi nu au avut nevoie de bogății ca să trăiască, ci au avut nevoie unul de altul, de dragostea reciprocă și au reușit spre deosebire de Pahom care a acționat greșit. Samson acționează întocmai cum gândește "Dumnezeu m-a dus, altfel pierea. Ce era să fac?", iar Mihail rabdă șase ani suferințele prin care trec oamenii: "Până atunci nu știusem câte îndură omul: frig, căldură, foame." și ajunge să fie iertat de Dumnezeu.

Selectarea unui paragraf preferat și comentarea lui în ansamblul textului:

„Atât am fost om, nu m-am neliniștit deloc de soarta mea, și dacă am rămas în acest locaș a fost pentru dragostea către omul care, trecând pe lângă mine, m-a primit, și pentru dragostea către femeia care s-a milostivit. Iar orfanii n-au trăit pentru că o femeie care era mamă i-a îngrijit, ci pentru că o femie care le era străină i-a îndrăgit, i-a milostivit și i-a hrănit. De aceea omul trăiește, nu pentru că are grijă de sine, ci pentru că în sufletul său este dragostea. Știam înainte că Dumnezeu a dăruit oamenilor viața, și că prin voia Lui o primesc și se bucură, dar nu mă încredințasem. Acum înțeleg că Dumnezeu nu vrea ca omul să trăiască depărtat, ci să ia parte la toate. De aceea i-a făcut pe oameni să vadă că au trebuință unul de altul. Am văzut că omul nu trebuie să trăiască în el și pentru el, și că nu trăiește decât prin dragoste. Acela întru care este dragostea, Dumnezeu este într-însul.”

Paragraful selectat ilustrează ideea iubirii creștine care în Noul Testament reprezintă viziunea religioasă a lui Tolstoi. Ansamblul paragrafului reprezintă descifrarea întregului sens al operei, semnificația explicit a titlului Din ce trăiesc oamenii și finalitatea întâmplărilor. Acest fragment este un monolog adresat; îngerul vorbește acum din cer și devine personaj reflector, purtătorul de cuvânt al naratorului. Monologul este construit sub forma unei predici din care putem trage învățături.

La nivel morfologic, apar verbe ale simțirii și ale cunoașterii: „am văzut”, „știam”, „înțeleg” și mărci ale subiectivității: „am”, „mine”, „mă”. Întâlnim pronume(„el”, „său”, „lui”, „le”) și substantive numeroase ce desemnează ființe( „om”, „femeia”, „mamă”). Cuvintele cheie și cele mai predominante în acest paragraf sunt: „Dumnezeu” și „dragostea”, care denotă întregul sens al operei: „Acela întru care este dragostea, Dumnezeu este într-însul”. Stilul este unul simplu, iar tonul capătă aspect religios.

Consider că ideea textului reflectă foarte bine dragostea pentru semeni(„ și dacă am rămas în acest locaș a fost pentru dragostea către omul care, trecând pe lângă mine, m-a primit, și pentru dragostea către femeia care s-a milostivit”), dar și faptul că nu sângele îți spune cine ți-e rudă; e de ajuns că suntem oameni uniți în numele lui Dumnezeu. Toate aceste reflectări le vedem cu ajutorul îngerului Mihail, care a evoluat din omul neajutorat prin dragostea primită și dăruită de semenii lui.

Sunt de acord că atâta timp cât avem milă, credință și dragoste în noi, Dumnezeu va veghea asupra noastră.

Exprimarea unei opinii argumentate în privința asemănărilor și deosebirilor dintre cele două texte, din perspectiva realizării lor artistice:

În opinia mea, cele două texte prezentate prin analogie, oglindesc foarte bine necesitatea și latura spirituală a omului.

În primul rând, caracterul general uman este redat mai ales prin coordonatele spațio-temporale nedeterminate. În textul Din ce trăiesc oamenii nu apare vreo denumire a satului în care locuiau personajele, știm doar că familia trăia “într-o cameră luată la un țăran” și ca indici temporali apar sintagmele: “într-o zi de iarnă”, “acum erau șase ani”. La fel și în celălalt text, indicii temporali ne indică faptul că acțiunea se derulează pe o perioadă lungă de timp: “timp de trei ani”, “în a șaptea zi de călătorie”, iar ca spațiu: “nu departe de sat”, “pe Volga în jos”. Toate aceste repere nu ne duc spre o informație certă, ceea ce denotă că faptele se pot petrece oriunde pe această lume. Tolstoi nu a vrut să identifice întâmplările cu un spațiu anume, tocmai pentru a sublinia caracterul general uman. Ca tehnică narativă, apare anticiparea în ambele texte. Cel mai bine este vădită în nuvela “Cât pământ ajunge unui om” prin visul premonitoriu al personajului Pahomie și prin începutul care, curios, se află în discordanță cu conținutul, prin aceea că dialogul celor două surori relevă viața de la sat lipsită de ispite: “traiul nostru e sigur”.

În al doilea rând, autorul a preferat forța binelui în Din ce trăiesc oamenii pentru a scoate virtutea din om, și forța răului în Cât pământ ajunge unui om pentru a scoate viciile din om. În continuare, apare motivul cifrei trei în amândouă textele. În opera Din ce trăiesc oamenii, Mihail este în căutarea celor trei cuvinte ale lui Dumnezeu și susține: “Am zâmbit de trei ori, pentru că de trei ori am auzit cuvântul lui”. În al doilea text, motivul cifrei trei nu este explicit, însă cu siguranță reiese din apariția celor trei personaje( mujicul drumeț, negustorul și căpetenia bașkirilor) prin întruparea diavolului și ivirea lui în calea lui Pahomie.

În al treilea rând, o asemănare între cele două texte este faptul că amândouă fac trimiteri la pasaje din Biblie: Ioan 4.12 “Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; dacă ne iubim unii pe alții, Dumnezeu rămâne în noi , și dragostea Lui a ajuns desăvărșită în noi” ( Din ce trăiesc oamenii) și din Evanghelia după Matei, capitolul șase, versetele 19-12: “Nu vă adunați comori pe pământ, unde molia și rugina le strică, unde furii le sapă și le fură. Ci adunați-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina un le strică, unde furii nu le sapă și nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta”. Prin aceasta, se demonstrează încă o dată caracterul de predică al textelor.

Pe de o parte, în cele două creații tolstoiene se deschide perspectiva celor două locuri ale vieții de apoi: iadul și raiul. Descrierea locului în care trăiau aceștia( “tot pământul se întinde de-alungul unui pârâu și stepa e toată crescută cu negară”), a felului cum trăiau( “Sunt cu toții bine hrăniți și veseli și toată vara o duc într-o sărbătoare”), a faptului că aveau o căpetenie care în final “se ținea cu amândouă mâinile de pântece” precum diavolul din visul lui Pahomie; toate aceste aspecte pot oglindi imaginea iadului. În Din ce trăiesc oamenii apare ideea raiului prin înfățișarea îngerului și prin imaginea înălțării lui la cer: “Învelișul omenesc în care se întrupase îngerul pieri, înfășurându-se într-o lumină așa de strălucitoare că ochii nu o puteau răbda. Vocea îngerului se făcu mai răsunătoare, păru că vine din cer.” Pe de altă parte, ambiguitatea este dusă la extrem în finalul textului Din ce trăiesc oamenii: (“Când Samson își veni în fire, un văzu în juru-i nicio schimbare: atâta doar că un rămăsese decât dânsul cu ai lui.” Din aceasta, tind să cred că Samson visase toată întâmplarea; cert e că rămâne un text cu un final deschis.

În concluzie, cele două opere tolstoiene au un puternic rol moralizator din care deducem că omul ar trebui să se mulțumească să-L recunoască pe El ca susținător al existenței umane și să se îngrijească de partea spirituală și nu de cea materială pentru că din lumea asta toți plecăm la fel de goi cum ne-am născut.

Scrieți cinci cuvinte-cheie sau sintagme care să reflecte cele mai importante aspecte comune ale textelor alese, din punctul dvs. de vedere:

Din punctul meu de vedere, aspectele ce se regăsesc în cele două texte alese sunt următoarele: natura umană, căutarea omului, introspecția, virtutea prin absența sau prezența ei, Dumnezeu ca sursă existențială.

Pentru fiecare dintre cei trei scriitori studiați în acest semestru, scrieți trei cuvinte-cheie sau sintagme care exprimă cele mai importante aspecte ale operei fiecăruia, din punctul dvs. de vedere:

Dostoievski: „filozofia vieții”, „personalitate dedublată”, „parabola evanghelică”; Tolstoi: „falsitatea aristocrației”, „apropierea de Dumnezeu”, „didacticism”;

Cehov: „hipersensibilitatea personajelor”, „nevrotismul extraordinar”, „finalurile neprevizibile”.

Care dintre cei trei scriitori studiați în acest semestru v-a plăcut cel mai puțin? De ce?

Absolut toți scriitorii mi-au plăcut, fiecare a avut ceva aparte, însă Anton Cehov ar fi cel care m-a atras cel mai puțin. Un motiv ar fi că nu este pe placul meu teatrul pe care îl abordează. Un alt motiv ar fi că opera sa este foarte densă și uneori creează o tensiune la citire.

Care dintre cei trei scriitori studiați credeți că este cel mai bine asimilat de cititorul contemporan? De ce?

Sunt de părere că Dostoievski este cel mai bine asimilat de către cititorii contemporan prin faptul că e un scriitor modernist prin stilul inovator, ambiguu, prin caracteristicile frapante ale romanelor sale. Personal, m-a marcat profund romanul său Frații Karamazov prin viziunea autorului asupra lumii, prin personajele sale dotate de un puternic elan provocator. Provocator prin ambiguitatea lor, prin relația lor cu Dumnezeu și prin caracterul lor dedublat. Există de asemenea, digresiuni ale autorului ce îl apropie de cititor și acest lucru creează o relație apropiată. Prin tipologia personajelor: ridicolii, sentimentalii, blajinii și mulți alții- fiecare cititor se poate regăsi în caracterul acestora. Prin urmare, Dostoievski, unul din cei mai mari scriitori ai lumii, va rămâne veșnic contemporan.

Reclamații, recomandări, impresii despre curs/ seminar:

Mi-au plăcut foarte mult orele de literatură deoarece m-au ajutat să-mi îmbogățesc anumite concepte de literatură pe care nu le aveam. De asemenea, de apreciat este faptul că orele au fost interesante, au avut un caracter de discuție, de dezbatere. Acest lucru vă clasează în topul profesorilor moderni, cu o perspectivă nouă și interesantă asupra modului de predare în instituții.