1.1 Istoricul cercetării ihtiologice la nivel internațional

I. Introducere

Lipanul (Thymallus thymallus L., 1758) este o specie reofilă de apă dulce ce se găsește în apele inferioare de munte, între zona mrenei și zona păstrăvului numită zona lipanului.

În România lipanul se numără printre speciile ihtiofaunei caracterizate prin sensibilitate crescută față de modificările fizice și chimice ale mediului acvatic și ambiant. Din acest motiv este considerat o specie indicatoare a calității apei pe care o populează.

Din cauza nocivității produse de agenți poluatori, a fluctuațiilor regimului hidrologic și manifestarea unor dezechilibre în domeniul forestier s-a produs în România un puternic regres populațional.

Studiile realizate asupra dinamicii populațiilor de lipan au demonstrat că ele funcționeaza dupa un ciclu de evoluție relativ scurt, adulții avand rar sansa de a se reproduce de mai multe ori in cursul vieții, mărimea populațiilor fiind corelată proporțional cu suprafața habitatului. Ceea ce înseamnă că habitatul are un rol determinant pentru supraviețuirea populațiilor.

Prin cunoașterea sensibilității speciei chiar și la alterări temporare ale mediului, se poate spune că Thymallus thymallus se confruntă frecvent, prin deprecierea nișei sale ecologice, cu întreruperea traseului de migrare ca urmare a modificărilor survenite în mediul său de viața si concurența la hrană și habitat cu celelalte specii de pești (păstrăvul de râu, cleanul si mreana vânătă).

Alterarea parametrilor fizico-chimici ai apei ca urmare a impactului factorilor poluatori concretizeaza, alaturi de ceilalti factori de influentă prezentati anterior, un tablou sintetic privind situația dificilă a populațiilor de lipan din țara noastră.

Lucrare de față are ca scop atragerea atenției asupra mai multor obiective: formare unui amplu program de cercetare privind dezvoltarea unor tehnologii de reproducere artificială a speciei Thymallus thymallus, în vederea obținerii materialului biologic și utilizarea acestuia pentru creșterea numărului de indivizi.

1.1 Istoricul cercetării ihtiologice la nivel internațional

Odată cu apariția celei mai vechi îndeletniciri pescuitul, a apărut și cunoașterea speciilor de pești și modul lor de viață. Primele informații despre pești provin din secolele al XVII-lea și XVIII-lea î.e..n. de la Ben Hasan din Egipt. Cu ajutorul desenelor lui s-a permis recunoasșterea unor serii de specii din Nill și Marea Mediteraneană.

Însă cel care a dat o definiție foarte justă a clasei peștilor, excluzând cetaceele a fost Aristotel. Cunoscând migrațiunile tonului, având cunoștințe precise în domeniul anatomiei și biologia peștilor, acesta descrie 118 specii de pești din Mediterană.

Începând cu epoca Renașterii se publică lucrări de ihtiologie originale. G. Rondelet descrie cu precizie și detalii anatomice 244 de specii de pești iar P.Bélon si H. Salviani figurează remarcabil 92 de specii de pești marini și dulcicoli din Italia.

În secolul al XVII-lea sunt aduse contribuții la anatomia peștilor prin cercetările lui Borelli care explică mecanismul înotului, M. Malpighi,I. Swammerdam,J. Duverney s.a.

În 1686 este publicată prin colaborare Historia piscium la Oxford de către englezii S.Ray și F. Willoughby, unde sunt descrise 420 de specii. Cei doi au încercat o primă clasificare științifică (tab.1) a peștilor.

Tab.1- Prima clasificare științifică a peștilor

Termenii de malcopterigieni și acantopterigieni se mențin și astăzi.

Suedezul P. Artedi considerat cel mai mare ihtiolog al secolului al XVIII-lea a scris 5 lucrari de mare importanță: Biblioteca ichthyologica, Philosophia ichthyologica,Genera piscium, Species piscium și Synonymia piscium.Aceste lucrări au fost publicate postum de către C.Linné.

P.Artedi a împărțit peștii in 5 ordine: plagiurele (corespund mamiferelor acvatice), condropterigienii, malacopterigienii, acantopterigienii și brahiostegii.Un merit al lui P. Artedi este acela că a dat noțiunea de gen. Genurile pe care le-a descris au fost preluate de C. Linné și s-au menținut până azi. Fiecare gen are un nume latin, iar specia poartă numele genului urmat de o scurtă frază.Această nomenclatură reprezintă un progress față de cele anterioare și un pas important spre nomenclatura binară.

Întemeietorul nomenclaturii binare este C.Linné. El imparte peștii în 5 ordine: Amphibia nantes, Apodes, Jugulares, Thoracici, Abdominales; primul dintre acestea fiind cu totul artificial. C. Linné a descris 61 de genuri și 2600 de specii de pești. Dintre aceste genuri 4 corespund ciclostomilor si elasmobranhiaților.

La începutul secolului al XIX-lea apar lucrări de ihtiologie cu caracter regional. Unul dintre cercetători perioadei a fost S. Pallas care în Zoographia Rosso-Asiatica (1811) sunt descriși numeroși pești și alte animale din bazinul ponto-caspic, Siberia și Extremul Orient. Acesta dă primele explicații evoluționiste ale răspândirii animalelor. Alte lucrări cu caracter regional din aceiași perioadă au fost scrise de: Risso (jurul orasului Nice), C.S Raffinesque (Sicilia, apoi regiunea Marilor Lacuri nord-americane), Penant (Anglia), Ch. A. Le. Sueur (America de Nord), Hamilton-Buchanan (nordul Indiei).

O atenție deosebită peștilor a fost dată de G. Cuvier. Acesta pe baze anatomice împarte peștii în două subclase cartilaginoși și osoși. Subclasa peștilor osoși o împarte în 4 ordine: plectognați, lofobranhiați, malacopterigieni (3 subordine: abdominali, jugulari, apode) și acantopterigieni. A. Valenciennes împreună cu G. Cuvier publică Histoire naturelle des Poisons,în 22 de volume (1828-1849),ultimele 15 publicate după moartea lui Cuvier. Numărul speciilor din această lucrare ajunge la 4500).

Mari contribuții în sistematizarea peștilor au fost aduse de L.Agassiz , care pe baza cunoașterii peștilor fosili (1833) și studiind 1700 de specii, arată importanța solzilor în sistematică.

În 1844 J. Müller introduce printre ganoizi și amiidele și totodată delimitează si grupul dipnoilor.El a împărțit peștii în 6 subclase: Dipnoi, Teleostei,Ganoidei,Elasmobranchii,Marsi-pobranchii(Cyclostomi) și Leptocardii.

Un cercetător cu importante contribuții la cunoașterea sistematică și anatomică a peștilor Italiei din al doilea sfert al secolului al XIX-lea a fost C. Bonaparte. În aceiași perioadă Nordmann, studiază peștii bazinului Mării Negre (1840), iar vienezul I. Heckel peștii Siriei, Cașmirului și Mării Roșii.Heckel împreună cu R. Kner studiază peștii de apă dulce ai Austriei (1858). În ihtiologia Chinei contribuții au fost aduse de medicul rus S. Basilevski (1855), în America de Nord S.F. Baird iar în Anglia englezii Parnell și Yarell.

În 1859 sistematica si anatomia comparată capătă o orientare filogenetică datorită apariției Originii speciilor a lui Ch. Darwin. Th. Huxley colaborator apropiat al lui Darwin se ocupă de peștii si selacienii fosili. El împarte ganoizii în 5 subordine: Amiidae , Lepidosteidae, Crosopterygidae, Chondrosteidae și Acanthodae.

În a doua jumătate a secolului ihtiologul și paleontologul E. D. Cope de origine nord-american, a adus contribuții serioase la cunoașterea osteologică a peștilor. Acesta separă leptocardiile (acraniatele) și agnatele (ciclostomii) de pești. A organizat peștii in 4 subclase: holocefali, elasmobranhiați, dipnoi și teleostomi. Meritul lui E. D. Cope a fost că a reunit teleosteenii și ganoizii osoși sub numele de actinopterigieni.

P.Bleeker de profesie medic, a studiat ihtiofauna marină și dulcicolă a Arhipeleagului Indo-Malaez, găsind și descriind un număr mare de specii și genuri noi. O lucrare importantă a acestuia este Atlas Ichthyologique des Indes Orientales ce cuprinde 9 volume în anii 1862-1877.

În . Günther conducător al Secției de Ihtiologie de la British Museum publică Catalogue of Fishes in the British Museum, având 8 volume în care sunt cuprinși peștii din muzeu dar și speciile cunoscute în lume în aceea perioadă.Aceasta este ultima încercare de a da un catalog complet al ihtiofaunei mondiale, pentru că în curând numărul speciilor cunoscute ajunge atât de mare în cât cunoașterea lor depășesc posibilitățile unui singur om.Tot Günther în 1880 mai publică An Introduction to the Study of Fishes,fiind considerat primul tratat de ihtiologie, ce include capitole de anatomie, biologie, paleontologie și zoogeografie.

În secolul al XIX-lea ihtiologul rus K. F. Kessler se ocupă de peștii bazinelor pontic, caspic, și aralic.

Cel care a reunit pe baza prezenței aparatului lui Weber, trei din ordinele lui Cope, sub numele de Ostarophysi (1865) este anatomistul Sägemehl.

În anul 1916 este publicat catalogul complet al peștilor de apă dulce ai Africii de către G. A. Boulenger, succesorul lui Günther la British Museum.

Ihtiologul D. S. Jordan în prima decadă a secolului al XX-lea, împreună cu colaboratori și elevi, au adunat în diferite muzee din Statele Unite material ihtiologic imens din toate continentele și oceanele.Acesta publică si un tratat ihtiologic denumit Introduction to the Study of Fishes, 1905 și un catalog al tuturor genurilor de pești numit The Genera of Fishes alcătuit din 4 volume 1917-1920. Alți ihtiologi nord-americani au fost H. W. Fowler din Philadelphia care a studiat peștii din Oceanul Pacific, America de Sud, Filipine, Siam, China etc. , L. Schultz din Washington, S. T. Nichols din New York și G. S. Myers din Stanford (California). Cele mai importante lucrări asupra peștilor de apă dulce din America de Sud,sunt cele ale lui C. H. Eigenmann și colaboratorii săi (1888-1942).

În secolul al XX-lea în Europa occidentală, nu se mai studiază fauna în ansamblu, ci se îndreaptă atenția asupra unei singure specii, ce este cerctată la nivel sistematic, biologic și economic. Sunt studiați îndeosebi salmonidele.

Problemele populării postglaciale și originii ihtiofaunei dulcicole a Europei sunt discutate de către A. Thiennemann (1926,1950) și Sv. Ekman (1922).

C. Tate-Regan (1878-1943) la British Museum reface sistematica multor ordine de teleosteni și separă elasmobranhiații într-o clasă aparte iar S. A. Woodward face o revizie a peștilor fosili (1888-1901 și 1932). Ihtiologi din Paris, Berlin, Hamburg, Viena, Stockholm sunt preocupați de pești extraeuropeni.Acest lucru duce la pierderea cunoașterii apartenenței rasiale a peștilor de apă dulce a Europei occidentale.

Un mare ihtiolog din U.R.S.S este L. S. Berg care îsi incepe activitatea în 1897 și se desfașoară în Marea Aral, apoi în Kazan și la Institutul de zoologie din Leningrad al Academiei de Științe a U.R.S.S. Principalele lucrări ale acestuia sunt: Rîbî Baikala (1900), Rîbî Turkestana (1905) și Rîbî basseina Amura (1909). Berg acordă importanță problemei unităților sistematice infraspecifice, făcând distinctive între unitățile geografice, cele negeografice ereditare și neereditare.Un alt merit al său este acela de a fi desfințat unele ordine artificiale ale lui Jordan.

Tot în U.R.S.S. studiul dezvoltării embrionare și larvare au luat avânt, S. G. Krijanovski a publicat cercetări asupra dezvoltării ciprinidelor, siluridelor, clupeidelor, etc. El a refăcut sistematica mai multor grupe de pești pe baza studiului dezvoltării larvare.Cercetări asupra peștilor fosili au fost făcute de către V. V. Bogacev , B. A. Știlko și V. D. Lebedev. Lucrări ihtiologice de interes general în U.R.S.S sunt: Migrații rîb de P. I. Smidt (1917), Osnovi ihtiologhii de E. K. Suvorov (1948), Ceastnaia ihtiologhiia (1950) și Ekologhiia rîbî (1961) de G. V. Nikolski și lucrarea colectivă Promislovie rîb SSSR.

Cercetări au avut loc și în Asia , S. L. Hora a revizuit grupuri de pești sud-asiatici.Principalii ihtiologi care s-au remarcat în China între 1930 și 1950 au fost T. L. Chang, Y. T. Chu, Sh. I. Lin, H. W. Wu și îndeosebi P. W. Fang.

În Japonia unde pescuitul aduce o mare contribuție în economia țării, apar o serie de lucrări ihtiologice scrise de Sh. Tanaka (Figures and Descriptions of the Fishes of Japan, 1911-1930). Alți ihtiologi japonezi: T. MoS.S este L. S. Berg care îsi incepe activitatea în 1897 și se desfașoară în Marea Aral, apoi în Kazan și la Institutul de zoologie din Leningrad al Academiei de Științe a U.R.S.S. Principalele lucrări ale acestuia sunt: Rîbî Baikala (1900), Rîbî Turkestana (1905) și Rîbî basseina Amura (1909). Berg acordă importanță problemei unităților sistematice infraspecifice, făcând distinctive între unitățile geografice, cele negeografice ereditare și neereditare.Un alt merit al său este acela de a fi desfințat unele ordine artificiale ale lui Jordan.

Tot în U.R.S.S. studiul dezvoltării embrionare și larvare au luat avânt, S. G. Krijanovski a publicat cercetări asupra dezvoltării ciprinidelor, siluridelor, clupeidelor, etc. El a refăcut sistematica mai multor grupe de pești pe baza studiului dezvoltării larvare.Cercetări asupra peștilor fosili au fost făcute de către V. V. Bogacev , B. A. Știlko și V. D. Lebedev. Lucrări ihtiologice de interes general în U.R.S.S sunt: Migrații rîb de P. I. Smidt (1917), Osnovi ihtiologhii de E. K. Suvorov (1948), Ceastnaia ihtiologhiia (1950) și Ekologhiia rîbî (1961) de G. V. Nikolski și lucrarea colectivă Promislovie rîb SSSR.

Cercetări au avut loc și în Asia , S. L. Hora a revizuit grupuri de pești sud-asiatici.Principalii ihtiologi care s-au remarcat în China între 1930 și 1950 au fost T. L. Chang, Y. T. Chu, Sh. I. Lin, H. W. Wu și îndeosebi P. W. Fang.

În Japonia unde pescuitul aduce o mare contribuție în economia țării, apar o serie de lucrări ihtiologice scrise de Sh. Tanaka (Figures and Descriptions of the Fishes of Japan, 1911-1930). Alți ihtiologi japonezi: T. Mori, H. Kobayasi, H. Matsubara, S. Okada, T. Kamohara, T. Abe s.a.

La data de 22 decembrie 1938 a avut loc o descoperire importantă facută de I. L. B. Smith de la Universitatea Rhodes în Africa. Acesta pe coastele sud-africane descoperă crosopterigianul actual Latimeria chalumnae, incontestabil fiind cea mai mare descoperire din secolul al XX-lea în domeniul zoologiei vertebratelor. S-au făcut cercetări în amănunt asupra acestui pește din punct de vedere anatomic de către J. Millot și colaboratorii săi de la Paris.

Cercetătorii G. Säve-Söderbergh (1934), E. Stensiö (1927, 1936) și A. S. Romer (1937, 1939) au scris lucrări de paleontologie de mare interes pentru întelegerea filogeniei peștilor. Aceștia au separate dipnoii și crosopterigienii într-o clasă aparte, Choanichthyes, legată de tetrapode.

În 1945 A. S. Romer face unele modificări reintroducând Choanichthyes printe pești, drept a doua subclasă, prima fiind actinopterigienii pe care îi împarte în Chondrostei, Holostei și Teleostei.

În 1958 a fost publicat în 3 fascicule de L. Bertin și colaboratori o ultimă lucrare sintetică de ansamblul asupra peștilor.

1.2 Istoricul cercetărilor ihtiologice la nivel național

Prima cercetare ștințifică a peștilor în țara noastră începe cu Marsigli în 1960. Acesta a studiat peștii și pescăriile din zona Dunării și îi figurează în volumele IV și VI din lucrarea sa numită Danubius panonnicus-mysicus (1726). În descriierile sale se regăsesc 5 din speciile noastre de sturioni, 37 de teleosteni, precum și hibridul de crap și caracudă.

În Transilvania I. Fridvalszky (1767) citează 4 genuri de pești, J. Benkö (1779) 19 specii iar I. Reisinger (1830) citează o listă mai mare.

În 1838 E. Eichwald descrie scrumbia Mării Negre iar J. Brandt descrie ca specie aparte nisetrul Acipenser güldenstaedti . În Prodrome de la faune Pontique (1840), sunt descrise de către A. Nordmann 173 de specii de pești din Marea Neagră și fluviile care se varsă în ea. Dintre speciile considerate noi și descrise de Nordmann sunt: Rutilus frisii, Clupeonella delicatula, C. cultriventris, Gobius syrman, G. ratan s.a.

J. Leonhard (1818) a semnalat în Transilvania 21 de pești cu numiri latine și mreana pătată care nu îi dă un nume științific dar o descrie. J. Heckel în 1847 denumeste această specie Barbus petenyi și o descrie în 1852 într-un studiu făcut asupra peștilor din întregul bazin al Dunării.

În 1853 este publicată în revista Societății de științe natural din Sibiu lucrarea Übersicht der lebenden Fische Siebenbürgens de către E. A. Bielz. Acesta semnalează în Transilvania (până la Munții Apuseni) două specii de ciclostomi, trei de sturioni și 36 de teleosteni printer care se găsește și mreana vânătă, denumită de Bielz Pseudobarbus leonhardi.

Anul 1858 Heckel si Kner studiază ihtiofauna Transilvaniei și Banatului. Aceștia descriu printer specii noi pe Cobitis elongate.

În 1905 primul conducător al pescăriilor României și al Muzeului din București, Grigore Antipa (1867-1944) publică primele lucrări ihtiologice. Antipa pune bazele cercetărilor ihtiologice și hidrobiologice în România dinainte de primul război mondial. Între anii 1892 și 1901 sunt publicate primele lucrări asupra pescăriei României. În 1905 apar lucrări de ihtiologie cu studiu asupra sturionilor din Marea Neagră și migrațiunile lor, cât si asupra clupeidelor din nord-vestul Mării Negre și din cursul inferior al Dunării. În prima lucrare a sa este semnalat pentru prima oară în Marea Neagră șipul (Acipenser sturio) iar în cea de-a doua lucrare este descris un gen nou Sardina și specii noi Alosa nordmanni, Clupea sulinae, Sardina dobrogica și Sardinella euxina, precum și varietăți noi de Alosa pontica.

În 1909 apare lucrarea fundamental a lui Grigore Antipa numită Fauna ihtiologică a Romîniei. În această lucrare sunt descrise în detaliu 72 de specii de pești și două specii de ciclostomi precum și 14 hibrizi. Cei mai studiați pești de Antipa au fost din genul Cyprinus și familia Acipenseridae.

Anul 1911 G. Vutskits semnalează guvidul Gobius kessleri în sudul Banatului.Tot acesta descrie în 1913 tot ce știe despre peștii din Transilvania, Banat, și Crișana.

În 1916 este publicată Pescăria și pescuitul în Romînia de către G. Antipa. Aceasta lucrare cuprinde date valoroase asupra bilogiei unei serii de specii de pești.

I. Borcea professor la Universitatea din Iași și fondatorul Stațiunii zoologice de la Agigea (1926), face referire în cercetările sale la biologia și migrațiunile principalelor specii de pești din Marea Neagră. Sunt remarcate îndeosebi monografiile referitoare la mugilide și gobiide. Sunt precizate bine limitele de variabilitate ale reprezentanților din aceste două familii. Borcea a mai studiat și dezvoltarea embrionară. Studiul triglidelor a fost făcut de O. Necrasov și al acipenseridelor, calionimidelor și gobiesocidelor de A. Antoniu-Murgoci, amândoi elevii lui I. Borcea.

Ihtiologul Th. Bușniță publică două studii, unul cu referire asupra răspândirii zonale a peștilor în apele României (1930) și altul asupra genului Carassius (1938), unde sunt precizate poziția sistematică și particularități de reproducere.

În 1934 C. Antonescu publică un determinator al peștilor apelor dulci ale României și în 1938 semnalează pătrunderea a doi pești nord-americani în România.

La Constanța, în 1932 se înfințează Institutul bioceanografic din inițiativa lui G. Antipa. Aici au fost efectuate cercetări de ihtiologie de Z. Popovici. În 1940 Institutul bioceanografic de la Constanța și Stațiunea hidrobiologică de la Tulcea se atașează de Institutul de cercetări piscicole. Cercetări efectuate în cadrul acestui institut au fost: ihtioparazitologie și ihtiopatologie de către G. Dinulescu, I. Rădulescu și N. Vasiliu; cercetări de ihtiologie biologică asupra peștilor de apă dulce: G. Vasiliu , Ec. Popescu, M. Niculescu-Duvăz, A. Nicolau, A. Cristescu, E. Costea; asupra peștilor marini: Z. Popovici; asupra peștilor migratori: Al. Popovici și V. Leonte.

Metodele de studiu a apelor de munte și valorificarea lor, au fost indicate de C. Motaș și V. Anghelescu (1939). Aceștia au dat exemplificări din bazinul Bistriței..

Primul ihtiolog român care adoptă nomenclatura ternară a fost M. Băcescu. Acesta a cercetat cobitidele din țară și descrie și o susbspecie nouă, C. caspia romanica.

În 1946 Th. Busniță și M. Băcescu semnalează în țara noastră prezența speciei Cobitis bulgarica. Tot în 1946 G. Vasiliu a publicat o listă a peștilor de apă dulce și marini din țara noastră. El adoptă nomenclatura modernă pentru întreaga noastră ihtiofaună.

În Suceava apare un catalog al peștilor cu observații sistematice și date amănunțite de răspândire. Acest catalog a fost dat de V. I. Ziemankovsky (1947). G. Vasiliu studiază ihtiofauna lacurilor din Retezat în 1948.

Cea mai completă lucrare care s-a scris asupra tuturor peștilor de apă dulce și marini din R.P.R, a fost Tratatul de ihtiologie al lui S. Cărăușu (1952). După apariția acestui tratat s-au descris genuri si specii noi în apele R. P. Române. Acestea sunt: R. Rutilus hekeli (L. Popescu și C. Ruga, 1956), Rutilus frisii (V. Leonte și C. Ruga, 1956), Leuciscus borysthenicus (P. Bănărescu, 1955, 1956; Manea, 1956) , L. souffia agassizi (P. Bănărescu și M. Bichiceanu, 1959), Cobitis elongata (P. Bănărescu, 1954; P. Bănărescu și T. Nalbant, 1957), Boops salpa (M. Țipă, 1956), Pomatoschistus caucasicus (M. Băcescu, 1956), Gobius ratan (P. Bănărescu, 1960), Benthophiloides brauneri (V. Popescu și P. Bănărescu, 1960), Trachurus trachurus (T. Nalbant, 1960).

Cercetări sistematice și biometrice detaliate asupra unor specii de pești, cu atenție deosebită asupra variabilității locale: Gobio albipinnatus (Bănărescu, 1952), G. kessleri (Bănărescu, 1953 b), G. uranoscopus (P. Bănărescu, 1953 c), G. gobio (Bănărescu, 1954), Alburnoides bipunctatus, Barbus barbus și B. meridionalis (P. Bănărescu, 1957 c), Carassius auratus gibelio (Th. Bușniță și Al. Cristian, 1958), Gasterosteus aculeatus (M. Băcescu și R. Mayer, 1956), Leuciscus idus (E. Popescu și colab., 1960), Chondrostoma nasus (Șt. Gyurkó și colab.), Vimba vimba (P. Bănărescu, M. Papadopol și M. Müller, 1963), Cottus gobio (P. Bănărescu, 1963) și Trachurus mediterraneus (P. Bănărescu, 1953 a; I.G. Aleev, 1957).

Cercetări efectuate în jurul unor regiuni limitate ale țării asupra ihtiofaunei: Lacul Roșu de lângă Gheorghieni (A. Popescu-Gorj și M. Dumitriu, 1950), regiunea Hunedoara (L. Rudescu, 1949-1950), râul Sîmbăta din Făgăraș (C. Antonescu, A. Popescu-Gorj și colab., 1953), în jurul Timișoarei (P. Bănărescu, 1954), râul Arieș (Șt. Gyurkó și colab., 1953), insula Borcea de Jos (A. Popescu-Gorj, 1958), iazurile din Câmpia Transilvaniei și Someșul Mic ( G. Müller, 1956), zona cataractelor Dunării (Ecaterina Popescu și Elena Prunescu-Arion, 1961), râul Vișău (V. Homei, 1961).

Cele mai importante lucrări scrise, care cuprind on listă completă a peștilor din țara noastră sunt: Peștii apelor R.P.R (1957) de C. S. Antonescu, Peștii apelor noastre (1959) de G. Vasiliu și Atlasul peștilor din R.P.R de Th. Bușniță și I. Alexandrescu (1963).

Unele lucrări de ihtiologie depășesc granițele țării, scrise de autorii români. P. Bănărescu a scris despre problemele originii faunei ihtiologice dulcicole a Europei și a ținuturilor vecine (1960). M. Băcescu se ocupă de speciile ponto-caspice, caucaziene, italiene și spaniole, iar T. Nalbant de toate genurile subfamiliilor Cobitinae și Botiinae (1963).

La Institutul de cercetări piscicole s-au făcut cercetări de ihtiologie biologică de către Th. Bușniță, I. Steopoe și colab. Aceștia au rezolvat problema reproducerii ginogenetice a lui Carassius gibelio (1955). Pentru biologia scrumbiei de Dunăre (Alosa pontica), au acordat atenție Rodica Teodorescu-Leonte și colab. (1957) și Elena Cautiș și colab. (1957); de chefali V. Leonte (1953), C. Brezeanu și M. Iliescu (1960), Th. Bușniță (1960); de crap s-au ocupat A. Nicolau și colab. (1955, 1958); de Clupeonella V. Leonte (1957); de scobar (Chondrostoma nasus), Șt. Gyurkó și colab. (1955, 1956, 1959), P. Bănărescu și colab. (1957); de Leuciscus idus Ecaterina Popescu și colab. (1958), (1960); de lipan (Thymallus) și în general de peștii de munte M. Dumitriu și colab. (1955), V. Cotta (1961); de sturioni V. Leonte, apoi Gh. Manea și M. Mihai (1957); de Vimba vimba I. Munteanu (1957); de Abramis brama și A. sapa L. Popescu (1952, 1957, 1958); de guvizi P. Bănărescu (1957); de Carassius auratus gibelio Th. Bușniță și Al. Cristian (1959); dintre peștii marini au fost studiați: șprotul (Elena Cautiș, 1958), morunul și calacanul (N. Ionescu și Șerpoianu, 1953), pălămida (N. Gadidov, 1955; R. Mayer, 1956; N. Ionescu și colab., 1958), calcanul (N. Pogîrneață, 1959).

Cercetări hidrobiologice –piscicole au avut loc asupra următoarelor lacuri si bălți: Razelm (V. Ziemankowski, 1951; Rodica Teodorescu-Leonte și colab., 1956-1960), Obilești (Ecaterina Popescu, 1950), Moara Domnească (Virginia Enăceanu, 1950), Matița Merhei (Virginia Enăceanu, 1950), Borcea de Jos (A. Popescu-Gorj și colab., 1956), Greaca (A. Nicolau și colab., 1960), Oltina (A. Popescu-Gorj și El. Costea, 1961), lacurile alpine din Retezat (G. Vasiliu, 1961), Crapina-Jijila (N. Botnariuc și colab.), Pardina (Ecaterina Popescu și colab., 1956).

De cercetările de oceanologie biologică s-au ocupat M. Băcescu și colaboratori, în cadrul Laboratorului de oceanologie al Institutului de cercetări biologice „Tr. Săvulescu” al Academiei R.P.R și în cadrul Muzeului de istorie naturală „Gr. Antipa”. Aceșstia au adus contribuții importante, legate de relațiile trofice dintre pești și baza lor trofică, pe fundurile nisipoase (1957), date asupra biologiei lui Ophidion rochei, hrana puilor de pești din Dunăre s.a.

Între anii 1950 și 1960, Th. Bușniță, M. Niculescu-Duvăz, Gh. Mirică, A. Popescu-Gorj și M. Băcescu au publicat studii referitoare la economia piscicolă, iar I. Pojoga a publicat cărți de piscicultură.

Cercetări asupra paraziților și bolilor peștilor au fost făcute de I. Rădulescu, N. Vasiliu și El. Roman-Chiriac. Pe litoralul românesc al Mării Negre, a fost abordat de Gh. Brezeanu (1961) studiul icrelor și larvelor.

Gh. T. Dornescu, I. Steopoe și colab., I. Hasan, O. Necrasov și colab., au efectuat cercetări histologice și anatomice asupra peștilor.

Colectivul de la Cluj condus de E. A. Pora a făcut cercetări de fiziologie a peștilor marini, iar la București colectivul condus de N. Șanta a făcut cercetări pe pești dulcicoli (Bănărescu P., 1964).

1.3 Descrierea taxonomică

1.3.1 Încadrarea sitematică

Regn: Animalia

Filum: Chordata

Subfilum: Vertebrata

Clasa: Osteichthyes

Subclasa: Actinopterygii

Infraclasa: Teleostei

Ordinul: Salmoniformes

Subordinul: Salmonoidei

Familia: Salmonidae

Genul: Thymallus

Specia: T. thymallus (Linnaeus, 1758)

1.3.2 Nume sinonime

-Salmo thymallus (Linnaeus, 1758);

-Thymallus vexillifer (Valenciennes, 1848);

-Thymallus vulgaris (Siebold, 1888);

1.3.3 Nume populare

lipan, lipean, cimbrișor, arămiu;

1.3.4 Nume străine

-Engleză: Grayling;

-Franceză: Ombre commune, Ombre de riviére;

-Rusă: Harius;

-Germană: Aesche;

-Italiană: Temolo;

1.3.5 Coloritul

Capul și partea dorsală sunt cafenii. Laturile corpului sunt gălbui și prezintă luciu metalic sau argintiu cu reflexe vineții.Partea ventrală este albă-argintie, uneori bătând în roșu. Pe laturile jumătății anterioare a corpului, prezintă o serie de puncte sau dungulițe cafenii-închis, foarte evidente și persistente. Dorsala este întunecată, cu o serie de pete roșii-cărămizii și negre, dispuse mai mult sau mai puțin ca niște dungi longitudinale. Caudala este cenușie, bătând în roșu sau albastru, cu pete cafenii. Pectoralele sunt de culoare gălbui, iar ventralele și anala roz-violacee (fig.1).

Fig.1-Thymallus thymallus (Bușniță Th și Alexandrescu I., 1963)

1.3.6 Dimensiunile

Lipanul este un pește de talie mica, crește până la 30-32 cm lungime având o greutate de 300-350 g. Rareori s-au găsit și exemplare cu lungimea de 50 cm și greutate de 1 kg.

1.3.7 Distribuția

Lipanul se întâlnește în toate apele de munte din Europa. În România se găsește în apele inferioare de munte, între zona mrenei și zona păstrăvului, pe cursul superior al râurilor Dorna, Suceava, Moldova, Bistrița, Râul Doamnei, Olt, Jiu, etc.

1.3.8 Ecologia

Trăiește în râuri de munte, în zona situata în aval de cea a păstrăvului. Lipanul evită zonele prea rapide, cu cascade și nu urcă pe pâraie mici. Râurile din această zonă au debit mare de apă, curent rapid, dar lipsit de cascade, fund pietros alcătuit din pietre uniform de mari.

1.3.9 Etologia

Din punct de vedere al comportamentului, lipanul preferă să stea în curentul slab al unor bulboane; sub crengi căzute în apă sau chiar sub mal, de unde pândește victima. Aceștia călătoresc în cârduri, în special cei mai mărunți. Pentru odihnă sau în caz de pericol, își cunosc bine locurile de adăpost, fie sub lespedea mare din vârtejul apei, cozile de șuvoi, spinările de curent, fie sub bolovani sau mal. În sezonul rece, lipanii caută locurile mai adânci, mai liniștite și mai sigure. Lipanul își caută hrana atât în interiorul apei, cât și în afara acesteia. Insectele aeriene le prinde din zbor, sărind afară din apă deosebit de spectaculos.

1.3.10 Reproducerea

Reproducerea lipanului are loc primăvara, în lunile martie-aprilie. Icrele sunt depuse pe pietriș. Ele sunt galbene-portocalii și transparente. Diametrul lor este de 2,5-3,5 mm. Între membrana bobului de icră și subtanța vitelină există un spațiu previtelin liber. Ochii apar după circa 15 zile de la fecundație și tot atunci începe să miște și coada. Ecloziunea are loc după 21-26 de zile de la fecundație. În momentul ecloziunii larva are 10,7 mm lungime și vezica vitelină este mare. Corpul larvei este pigmentat pe cap, în dreptul pectoralelor și mai puțin pe flancuri și pe vezica vitelină. Larvele încep să înoate la 2-3 zile de la ecloziune, La 5-6 zile sacul vitelin este complet resorbit și înotătoarele impare încep să schițeze. La 28 de zile încep să se formeze radiile înotătoarelor neperechi și apar ventralele, iar la 48 de zile apar primii solzi și toate înotătoarele sunt bine individualizate, înafară de adipoasă. Aceste amănunte sunt luate după M. Dimitriu și M. Jura, pe baza experiențelor de fecundație și incubare artificială a icrelor acestui pește.

1.3.11 Hrănirea

Puetul se hrănește la început cu microorganisme. Adulții se hrănesc în primul rând cu larve de insecte acvatice (tricoptere, efemeroptere, plecoptere etc.), insecte aeriene (pe care le prind din zbor sărind din apă), crustacee (gamaride) și ocazional cu icre sau puiet de pești (Bănărescu P., 1964).

Trichopterele trăiesc în căsuțe de nisip sau pietriș din, uneori în amestec cu resturi vegetale. Larvele acestora se numesc carabeți (Fig.2). Unul din genurile predominante fiind Potamophilax sp (Fig.3).

Fig. 2- Carabeți (foto: Palade Corneliu) Fig. 3- Potamophilax sp. (sursă:internet) [1]

Plecopterele reprezintă o grupă importantă a apelor de munte. Acestea ies în evidență prin prezența celor 2 peri caudali aflați la terminarea corpului. Genurile des întâlnite sunt : Perla (Fig.4), Perlodes și Dinocras. Speciile acestor genuri în ultimele stadii larvare trec la regim de hrănire carnivor.

Fig.4- Perla marginata (foto: Palade Corneliu)

Efemeropterele (Fig.5) reprezintă un alt grup de insecte din apele de munte, cu foarte multe specii. Ele sunt prezente deasupra luciului de apă, începând din luna mai și până în octombrie. Larvele trăiesc în galeriile de pe fundul albiilor râurilor de munte.

Fig.5- Efemeropteră -Rhithrogena germanica (sursă: internet) [2]

Libelulele sunt insecte aeriene ce sunt reprezentate prin stadiile lor larvare, cum ar fi specia Gomphus vulgatissimus (Fig.6), care trăiește în nișele pâraielor cu fundul relativ liniștit (Păsărin B., 2004).

Fig.6- Gomphus vulgatissimus (foto: Robert Thompson)

O sursă de hrană pentru lipani sunt și crustaceele. Speciile dulcicole (Gammaridae) (Fig.7) se întâlnesc pe diverse substraturi cum ar fi cele nisipoase, pietroase, mâloase, pe plantele acvatice, într-o mare varietate de habitate acvatice (Hou, 2004).

Fig. 7- Gammarus sp. (foto: Sremska Mitrovica, 2011)

Paraziții întâlniți în apele noastre sunt : nematozii Rhabdochona denudată și Spiro-ptera denticulata, acantocefalul Achantlweeplialus anguillae și trematodul Coitocoecum skrjabini.

1.3.12 Importanța economică

Lipanul este cel mai valoros pește din apele de munte, gustul cărnii este superior celui de păstrăv. Se pescuiește cu undița și muscă artificială. Epoca legală de pescuit este între 1 iunie și 28 februarie, iar dimensiunea minimă de 25 cm. Este greu de crescut în păstrăvării. Pentru obținerea de puiet în vederea repopulării râurilor, se pescuiesc reproducătorii primăvara și se mulg la scurt timp: incubarea icrelor se face în incubatoarele folosite pentru păstrăv (Wacek, Zug, californian etc). După ecloziune puietul se trece în troaca de alevinaj. Puietul este hrănit la început cu microorganisme, produse prin cultură ; peste 10 zile el poate fi hrănit cu larve de insecte sfărâmate, splină, creier, lapte prins (toate trecute prin sită) și cu plancton. După trei săptămîni de la ecloziune puietul se trece în heleșteie cu un curent foarte slab (M. Dimitriu și M. Jura, 1955).

II. Metode de colectare și cercetare utilizate în taxonomie și ihtiologie

Pentru scopuri științifice, peștii pot fi colectați cu orice unelte de plasă și undiță. Peștii care sunt colectați cu scopul de a fi cercetați taxonomic, trebuie să fie conservați cât mai rapid după colectare și preferabil vii.

Conservarea peștilor se face în formol sau în alcool 70º-80º. Pentru ca animalul să rămână întins și să se întărească în acea formă, este bine să fie fixat în recipient mai mari decât el.

Pentru cei care urmăresc să studieze conținutul gastrointestinal, pentru a se împiedica procesele de fermentație din intestine, se injectează lichid fixator pe anus și pe gură.

Peștii fixați în alcool prezintă avantaje; păstrarea mai bine a coloritului (nu și pigmenți carotinoizi), sunt oarecum flexibili iar cu cea mai mare importanță în sistematică, piesele oaselor capului, otoliții, dinții și solzii nu se decalcifică.

În cazuri rare, dacă se dorește studiul anatomic sau histologic, piesele sunt fixate în formol.

În piscicultură, ținându-se seama de caracterele asemănătoare dintre indivizi, peștii au fost împărțiți, în grupe, specii, rase și varietăți. Chiar dacă indivizii aceluiași grup sunt asemănători, nu se vor găsi doi indivizi perfect identici. Această neasemănare dintre indivizii aceluiași grup, se datorează influenței factorilor externi și interni asupra indivizilor.

Pentru a studia variabilitatea caracterelor, al însușirilor ce le posedă un grup de animale se fac o serie de măsurători, cântăriri și numărători. Aceste operațiuni de măsurat, de cântărit și numărat cât și prelucrarea și interpretarea datelor, alcătuiesc biometria. Biometria reprezintă un punct de sprijin pentru studiul eredității caracterelor, deoarece se pot stabili precis elemente standard privind caracterele fiecărei grupe, specii și rase, cât și modificările suportate de organismele animale trecute în medii noi de viață. Înainte de prelucrarea biometrică, are loc eșantionarea ce presupune prelevarea probelor din captură, ce se face randomizat (la întâmplare), în așa fel încât eșantionul prelevat să reflecte cât mai exact structura și compoziția capturii. Dacă numărul de exemplare capturate este redus (sub 50-100 indivizi), întreaga captura se va folosi la determinări. Când captura este mare (200 -500 indivizi), numărul de eșantioane prelevate poate fi minim iar numărul de indivizi dintr-un eșantion va fi de 50-100.

Metoda biometrică la pești, se bazează pe compararea diferitelor măsurători între ele și exprimarea rezultatelor în procente, ca de pildă de câte ori lungimea capului se cuprinde în lungimea corpului, sau de câte ori înălțimea maximă a corpului este cuprinsă în lungimea totală a peștelui etc.

Pentru a se determina cu exactitate specia, se studiază în amănunt exemplarele de pești. Se notează numărul de radii în înotătoare, solzii, spinii branhiali, branhiostegalele și vertebrele precum și unele dimensiuni ale corpului.

2.1 Măsurători meristice

1. Numărul de radii din înotătoarea dorsală.

2. Forma dinților faringieni (la ciprinide).

3. Numărul solzilor de-a lungul liniei laterale.

4. Numărul solzilor pe linie verticală, deasupra și dedesubtul liniei laterale.

Măsurătorile somatice (fig.8), stabilesc valoarea lungimilor, grosimilor și a greutăților.

Fig. 8- Schema măsurătorilor somatice la Salmonidae (Păsărin B., 2004)

2.2 Măsurătorile somatice

1. Lungimea corpului (l), mai este numită și lungime fără caudală și lungime-standard, se măsoară de la vârful botului până la terminarea învelișului solzos al corpului. Dacă peștele este nud sau există solzi mărunți pe caudală, se măsoară până la baza radiilor mijlocii ale caudalei.

2. Înălțimea maxima a corpului (H), se măsoară unde corpul peșstelui este cel mai înalt. Deobicei acest punct la inserția sau baza dorsalei,

3. Înălțimea minima a corpului (h), este situate înainte de baza caudalei la nivelul peduncului caudal.

4. Grosimea sau lățimea maximă a corpului (Cr), reprezintă distanța maxima dintre flancuri.

5. Lungimea peduncului caudal (p), se măsoară de la vertical marginii posterioare a analei până la sfârșitul învelișului solzos al capului.

6. Lungimea capului (c), se măsoară de la vârful botului până la marginea posterioară a aparatului opercular.

7. Lungimea botului (r), se măsoară de la vârful botului până la marginea anterioară a ochiului (respectiv verticala marginii anterioare a ochiului).

8. Diametrul ochiului (o), reprezintă diametrul longitudinal al ochiului.

9. Lățimea frunții sau spatial interorbitar (i), reprezintă distanța dintre cele două globuri oculare, măsurate în linie dreaptă pe fața dorsală a capului.

10. Spațiul postorbitar (op), se măsoară de la vertical marginii posterioare a ochiului până la marginea membrane branhiale.

11. Lungimea mustăților (Ci), este data de perechea cea mai lungă de mustăți.

12. Distanța predorsală (x), reprezintă distanța preanală (y) și preventrală (z), în linie dreaptă de la vârful botului până la marginea anterioară a primei radii a înotătoarei respective.

13. Distanța pectorală-ventrală (P-V), reprezintă distanța în linie dreaptă dintre marginea anterioară a pectoralei și cea a ventralei.

14. Lungimea bazei dorsale (Dl) și a bazei analei (Al), se află prin măsurarea distanței în linie dreaptă dintre marginea anterioară a primei radii și marginea posterioară a ultimei radii a înotătoarei respective (sau până la marginea posterioară a membranei respective).

15. Înălțimea dorsalei (DH) și înălțimea analei (AH) reprezintă lungimea radiei celei mai înalte a înotătoarei.

16. Lungimea pectoralei (P) și a ventralei (V), se măsoară de la linia anterioară a fixării acestor înotătoare până la vârful celei mai lungi radii.

Trebuie precizat că aceste dimensiuni nu au valoare absolută și pentru interpretarea lor, trebuiesc calculate unele în raport cu altele. Se face un raport folosind fracții zecimale sau sub formă de procente, în procente fiind mult mai usor pentru efectuarea calculelor.

Pentru obținerea unor rezultate cât mai bune și concludente trebuie să se îndeplinească o serie de condiții, și anume:

– numărătorile să se efectueze la un număr cât mai mare de exemplare;

– peștii studiați, sunt de preferabil să fie în stare proaspătă, sau dacă se lucrează cu material conservat, trebuie avut grijă să nu fie deformați de fixatori;

– să se măsoare caractere care nu variază cu vârsta sau să se precizeze vârsta la care au fost făcute măsurătorile.

La interpretarea datelor trebuie să se țină cont în ce stadiu fiziologic se aflau peștii, în momentul pescuitului.

2.3 Măsurători meristice si somatice la Thymallus thymallus

Înotătoarele: D 20-23 (IV-VII 15-17);

A 12-15 (II-IV 9-11);

Linia laterală: 91;

Spinii brabhiali: 21-27;

Vertebrele: 56-61.

De obicei lipanul crește până la 30-32 cm având o greutate de 300-350 g. Foarte rar ajunge până la lungimea de 50 cm și greutate de 1 kg. Greutatea este un caracter gravimetric. Se măsoară cu ajutorul balanțelor și se determina pe exemplarele vii (normale sau anesteziate), pe exemplarele moarte (de curând) sau pe exemplarele congelate sau conservate. Greutatea variază rapid și în limite largi (20-30% pierdere de apă in 4 ore de la captură) și de aceea, la aprecierea greutății pe material conservat se folosesc indici de corecție.

Înălțimea corpului reprezintă 19,5-25,5% din lungime, iar grosimea 54-67% din înălțime. Cele două profile sunt aproximativ uniform de convexe. Lungimea capului reprezintă 21-24% din cea a corpului. Diametrul ochilor reprezintă 4,0-5,4% din lungimea corpului, 19,0-24,8% din lungimea capului și 58%-86% din spațiul interorbitar. Ochii sunt situați în jumătatea anterioară a corpului și privesc lateral. Spațiul interorbitar este convex. Nările sunt mici și egal distanțate față de vârful botului și de marginea anterioară a ochiului. Lungimea botului reprezintă 6,6-8,0% din cea a corpului și 28,8-35% din cea a capului. Gura este mică, subterminală, transversală și protactilă. Deschiderea ei este situată anterior față de nări. Marginea posterioară a maxilarului superior ajunge cel mult sub marginea anterioară a ochiului, inserția mandibulei în urma mijlocului ochiului. Marginea fălcilor, este dreaptă și tăioasă. Dinții sunt mici și ascuțiți, dispuși pe un singur rând pe intermaxilar, maxilar și dentar. Sunt dispuși și câte o grupă de dinți mărunți pe prevomer și palatine.

Lipanul prezintă 9-10 radii branhiostegale. Deschiderile branhiale sunt largi, membrana branhială se fixează de istm cu capătul anterior. Lungimea peduncului caudal reprezintă 14,5-18%, iar înălțimea minimă 6,9-8,4% din lungimea corpului. Marginea dorsalei este rotunjită în partea anterioară și dreaptă în cea posterioară. Badiile poestrioare ale dorsalei sunt puternic înclinate înapoi și puțin mai lungi, decât cele anterioare. Pectoralele sunt ascuțite, ventralele mai degrabă rotunjite. Marginea analei este convexă anterior și ușor concavă posterior. Ventralele sunt inserate sub partea posterioară a dorsalei, iar anala în urma vârfului posterior al dorsalei și ventralelor. Înotătoarea adipoasă se află deasupra jumătății posterioare a analei. Caudala este adânc scobită. Linia laterală este completă, aproape rectilinie. Solzii sunt bine fixați, ei lipsesc pe cap, baza pectoralelor, istm și porțiuni neregulate din partea anterioară a zonei ventrale a corpului. Solzii ventrali sunt mărunți (Bănărescu P., 1964).

Tot în metodele de cercetare taxonomică intră și studiul hranei, studiul vârstei și ritmului de creștere, determinarea raportului între sexe.

Studiul hranei se face pe baza conținutului gastrointestinal și studierea, determinarea precisă a organismelor găsite. Se determină raportul cantitativ dintre componentele diverse ale conținutului gastrointestinal și gradul de umplere a tubului digestiv.

2.4 Determinarea vârstei peștilor

Pentru determinarea vârstei peștilor trebuiesc respectate următoarele condiții:

a) realizarea unor eșantioane reprezentative de indivizi din speciile existente, reprezentând tot spectrul dimensional;

b) înregistrarea datei și locului de colectare pentru fiecare specie;

c) determinarea și înregistrarea sexului și a gradului de maturare a gonadelor, a lungimii și greutății fiecărui individ;

d) determinarea creșterii pentru fiecare sex;

e) stabilirea corelației între lungime și greutate pentru fiecare sex și pentru întreaga populație;

f) determinarea indicelui (coeficientului) de condiție în funcție de vârstă, sex, sezon etc.

Pentru a se determina vârsta peștilor se pot folosi mai multe metode cum ar fi metoda empirică, metoda statistică și metoda anatomică. Metoda empirică presupune observarea directă a indivizilor aflați în captivitate sau a indivizilor marcați și recapturați. Metoda statistică, reprezintă metoda determinării frecvenței distribuției dimensionale în populație (metoda Petersen), care nu este însă foarte precisă și nu necesita analiza unui număr mare de exemplare.

Metoda anatomică este metoda cea mai folosită, ea se bazează pe analiza anatomică a anumitor structuri cum sunt solzii, oasele ș.a.

La baza metodei anatomice de determinare a vârstei, stă existența semnelor regulate de creștere periodică în structurile osoase (dure) ale organismului, pentru care poate fi stabilită o scală adecvată a timpului. Acesta este un concept analog celui de determinare a vârstei arborilor prin numărarea inelelor anuale pe o secțiune transversală prin baza trunchiului. Modificările sezonale ale creșterii peștilor (în apele zonei temperate) sunt în general înregistrate ca benzi de contrast în anumite părți ale organismului, cum sunt solzii, otoliții, radiile înotătoarelor, coloana vertebrală și oasele.

Pentru a se determina vârsta după solzi, prelevarea lor trebuie făcută cu grijă și după o tehnică standard. La determinarea vârstei, nu se pot folosi toți solzii peștelui, ci numai cei dintr-o anumită zonă a corpului (de regulă regiunea de mijloc de pe o parte a corpului). Pentru unele specii, aria de prelevare a solzilor diferă. Înainte de prelevarea solzilor, se îndepărtează mucusul, impuritățile și epiderma de pe aria respectivă. Acest lucru se realizeză prin râzuirea ușoară și completă către partea posterioară a corpului. Solzii se desprind cu ajutorul unui cuțit sau bisturiu printr-o mișcare rapidă și precisă spre extremitatea anterioară. Apoi se iau pe lama cuțitului și se introduc într-un plic de hârtie. Determinarea vârstei se poate face fie pe solzi, fie pe impresiunile acestora. Când sunt folosiți solzi proaspeți se montează 6-10 solzi între lame de sticlă. Examinarea solzilor se poate face la microscop sau lupă binocular. Aceștia vor fi orientați cu suprafața ornamentată spre sursa de lumină și cu partea anterioară în sus.

În determinarea vârstei se folosesc și otoliții. Otoliții sunt formațiuni calcaroase de formă oval-turtită până la fusiformă, de dimensiuni diferite, prezente în veziculele urechii la pești. După ce otoliții au fost prelevați, se pun în alcool, glicerină sau amestec de alcool și glicerină 3:2 pentru clarificare. Alte subtanțe cum ar fi, formol sau acid nu se folosesc deoarece acestea dizolvă otoliții. Otoliții de mici dimensiuni sunt fixați în rășină pentru că devin mai clari, deoarece rășina mărește contrastul între zonele de iarna și cele de vară. În unele cazuri este necesară slefuirea otoliților pentru a se vedea mai bine inelele de creștere, iar în altele cazuri este necesară examinarea lor pe o secțiune transversală. Straturile depuse în timpul creșterii active din perioadele calde apar ca zone luminoase, iar cele depuse în perioadele de creștere lentă (lunile de toamnă și iarnă) apar ca zone întunecate sau hialin-translucide. Două zone – una luminoasă și una întunecată, reprezintă împreună un an de creștere. Vârsta (in ani) se stabilește prin numărarea zonelor întunecate.

Avantajele folosiri otoliților în determinarea vârstei sunt că reflectă toate momentele vieții și că reflectă vârsta mai clar decât solzii în unele cazuri (la peștii bătrâni). Aceștia se formează în timpul dezvoltării embrionare. Un mare dezavantaj este că pentru a se putea face recoltarea lor, necesită distrugerea peștelui, ceea ce este o problemă pentru speciile cu valoare economică.

La peștii osoși fără solzi sau otoliți satisfăcători pentru determinarea vârstei se folosesc alte structuri: radiile înotătoarelor pectorale (după alți autori – dorsale), vertebrele, oasele operculare. Se preferă colectarea radiilor în locul vertebrelor, deoarece nu este necesară sacrificarea peștelui și se colectează mult mai usor, atât în laborator cât și pe teren. Condiția este selectarea celor mai potrivite radii. Un dezavantaj al folosirii radiilor este că primul inel poate fi invizibil la peștii mai bătrâni. În radii, inelele anuale de creștere apar concentrice în jurul cavității centrale iar la vertebre – în jurul corpului central. La oasele operculare și dentare, striurile (benzile) de creștere se află de-a lungul marginii lor de creștere.

Prin metoda anatomică, stabilirea timpului de formare a inelelor, necesită informații referitoare Ia reproducere, migrație, resursele de hrană ale populației din care s-au prelevat probele precum și date cu privire la condițiile de mediu (latitudine, temperatura medie a apei etc). Toți acești factori influențează rata de creștere și implicit formarea inelelor în structurile dure.

La speciile zonei temperate, există modificări sezonale distincte iar benzile clare (luminoase) se formează în cursul lunilor de vară. Acest lucru este specific speciilor de apă dulce, unde schimbările de temperatură și chimism ale apei sunt radicale, spre deosebire de cele din mediul marin.

Timpul de formare a inelului poate varia și cu vârsta, indivizii mai tineri dintr-o populație reluându-și creșterea mai devreme decât cei bătrâni. Există însă și anomlaii, se pot forma inele aberante întrerupte sau false. Acestea apar ca urmare a modificărilor fiziologice sau stresului ce duc la încetinirea creșterii. De regulă, întreruperile apar în perioadele de creștere rapidă, iar inelele false în perioadele de creștere lentă. Alte erori care pot apărea la toate structurile dure folosite în determinarea vârstei sunt: absența primului inel, aglomerarea inelelor cu creșterea vârstei, estimarea greșită a vârstei datorită anomaliilor și pierderea inelelor periferice datorită resorbției sau eroziunii calciului.

2.5 Determinarea raportului între sexe

Pentru a se stabili un raport între sexe este nevoie de determinarea sexului indivizilor din proba prelevată. Ca să determinăm sexul peștelui, se studiază gonadele. Atunci când stadiile de dezvoltare a gonadelor sunt avansate, determinarea sexului se realizează ușor. Ovulele la femelele adulte se disting ușor în ovare, iar la masculii adulți, testiculele sunt tipic netede, albicioase și in aparență negranulare. Pentru indivizii imaturi, examinarea formei gonadei poate fi un indiciu al sexului.

În apropierea perioadei de împerechere, unii pești prezintă dimorfism sexual ce se reflectă în culoare, proporțiile corpului, apariția de excrescențe etc. Pentru a ușura stabilirea gradului de maturare a gonadelor și pentru a delimita diferitele stadii ale ciclului sexual, au fost elaborate numeroase scale ale maturației, ce se aplică la diferite grupuri de pești. Prin aceste scale sunt evidențiate particularitățile maturării produselor sexuale. La baza lor stă o scală cu valoare universală, extrem de simplă și care avansează doar o idee generală cu privire la derularea maturației gonadelor la pești.

Aceste stadii sunt:

– stadiul I (imaturitatea) – indivizi tineri care nu au participat niciodată la reproducere; gonadele sunt de dimensiuni foarte mici;

stadiul II (stadiul de repaus) – produsele sexuale nu au început să se dezvolte sau au fost deja eliminate; procesul inflamator din jurul orificiului genital s-a încheiat; gonadele sunt de dimensiuni foarte mici și icrele nu se văd cu ochiul liber;

stadiul III (maturarea) – icrele se văd cu ochiul liber; are loc o creștere foarte rapidă a gonadelor; testiculele își schimbă culoarea din transparente în roz-pal;

stadiul IV (maturitatea) – produsele sexuale au ajuns la maturitate, gonadele au mineralizat. Inele anuale sunt depuse concentric și reflectă perioadele de creștere lentă sau rapida. O bandă luminoasă opacă și una întunecoasă translucidă (vizualizate în lumină reflectată) constituie o zonă anuală de creștere.

stadiul V (reproducerea) – produsele sexuale sunt eliminate la cea mai ușoară presiune exercitată pe abdomen; greutatea gonadelor scade rapid;

stadiul VI (de după reproducere) – produsele sexuale au fost eliminate, orificiul genital este încă inflamat; gonadele au forma unor saci goliți de conținut, la femele – cu icre izolate rămase neeliminate iar la masculi – cu resturi de spermă.

La aceasta schema generală au fost aduse modificări și completări, în funcție de caracterul diferit al reproducerii peștilor.

Deoarece între greutatea gonadelor și dimensiunile peștelui exista o strânsă corelație, în analize se folosește coeficientul de maturitate, exprimând greutatea gonadelor în procente din greutatea întregului corp sau din greutatea corpului fără viscere. Dinamica dezvoltării gonadelor depinde de cantitatea și calitatea hranei consumate, de intensitatea luminii, de regimul termic etc.

La majoritatea peștilor, dezvoltarea gonadelor este corelata cu apariția caracterelor sexuale secundare; diferența de dimensiuni între masculi și femele, lungimea și forma înotătoarelor (mai mari Ia masculi), structura înotătoarelor și altele (Miclea V. și Zăhan M., 2006) .

III. Răspândirea geografică a speciei Thymallus thymallus

3.1 Răspăndirea lipanului în trecut

În Europa până în anul 1964, lipanul popula râuri din vestul și nordul Angliei, afară de Scoția, vestul Franței, Peninsula Iberică, centrul și sudul Italiei, vestul și sudul Peninsulei Balcanice; lipsește în bazinul Niprului, Bugului, Donului, Crimeea, Caucaz, precum și în cursul inferior al Volgăi și Uralului. în Siberia și Mongolia e înlocuit prin specii vicariante.

În România (fig.9) până în anul 1964 avea o largă răspândire față de cea actuală: Tisa în amonte de Sighet și în dreptul confluenței cu Săpânța. Râul Vișeu de la confluența cu pârâul Repedea (amonte de Borșa) pînă la Petrova (r. Vișeu); dintre afluenți, în Repedea (pe ultimii 3 km), Izvorul lui Dragoș (3 km), Cisla (13 km), Vaser de la Macherlău pînă la vărsare și afluenții săi Novăț și Botizu, Ruscova de la Rica până la vărsarea în Vișeu și afluenții săi Repedea, Crasnița, Bardi, Socalău, apoi Crasna de la Palin pînă la vărsarea în Vișeu (toate în raionul Vișeu ; după V. Homei), Iza de la 26 km amonte de confluența cu Valea Sulții pînă la Strâmtura, apoi pe Mara din amonte de Crăcești pînă la vărsare, Săpânța din amonte de comuna Săpânța pînă la vărsare (r. Sighet). Someșul Mare de la Rodna Veche la Feldru (r. Năsăud) ; dintre afluenți, în Cormaia și Anieș pînă la vărsare, apoi în Sălăuța în amonte de Coșbuc. În Bistrița transilvăneană de la Repedea pînă la Iad (r. Bistrița), iar dintre afluenți numai în Tureac spre vărsare. În Someșul cald de la Beleș pînă la unirea cu Someșul Rece ; în Someșul Rece de la Răcătău în aval ; în Someșul Mic coboară pînă la Florești (înglobat orașului Cluj). În Crișul Repede de la Huedin la Ciucea; dintre afluenți, în Drăgan și Iad. Lipsește în bazinul Crisului Negru și Alb.

În Mureșul superior în porțiunea Rostolița-Deda (r. Toplița); dintre afluenți, în Belchea, Liban, Voila, Gudea Mare, Gudea Unită, Ilva, Sălard, Băstouța și Bistra pînă la vărsare (r. Toplița), apoi în Lăpușna de la Cotul Masăului pînă la Ibănești (r. Beghin). în Arieș și Arieșel în amonte de Cîmpeni ; dintre afluenți, în Iară din amonte de comuna Iara (r. Turda) pînă la vărsare. În Tîrnava Mare pînă la 30 km amonte de Odorhei. Semnalat în Galda de Sus, afluent al Mureșului din Munții Trascăului, unde probabil a dispărut. în Sebeș de la Tărtărău pînă la Căpâlna (r. Sebeș). în Sebeșel, afluent al Beriului (r. Orăștie). în Strei, în amonte de Pui (r. Hațeg) ; în Râul Mare de la Croch pînă la vărsarea în Strei.

În Timiș din amonte de Teregova pînă la Slatina Timișului (r. Caransebeș) ; dintre afluenți, în Hideg, Râul Alb și Râul Lung pînă la vărsare, apoi în Bistra Bouțarului în amonte; de Voislova, în Bistra Mărului de la 4 km aval de Poiana Mărului și pînă la vărsare, precum și în Lozna, afluent indirect al Bistrei Bouțarului. Lipsește în Bega, Caraș și Nera.

În Cerna începînd de sub Muntele Godeanu pînă în aval de Băile Herculane (confluența cu Bela Reca). În Jiul de est, de la confluența cu Lolaia pînă la Petrila, și în afluenții Voevod, Tăia, Jieț și Bănița (înglobat orașului Petroșani). În Jiul de vest, de la confluența cu Gârbovul pînă în amonte de Lupeni, iar dintre afluenți în Valea Butii și Lazărul.

În bazinul Oltului: râurile Covasna (r. Sf. Gheorghe), Cormoș (r. Ciuc) și Lotru (r. Râmnicu Vâlcea).

În Argeș din amonte de Arefu pînă la Oești (r. Curtea de Argeș). în Râul Doamnei de la Nucșoara la Domnești (r. Curtea de Argeș). în Râul Târgului, Dâmbovița, Ialomița, lipsește.

Lipsește în Siret. Există în Suceava, de la Șipotele Sucevei pînă la Straja (r. Rădăuți) ; în Moldova de la Moldova-Sulița pînă la limita nordică a raionului Fălticeni ; dintre afluenți, în Putna de la Valea Putnei și în Moldovița de la Argel pînă la vărsare. În Bistrița moldovenească din amonte de trecătoarea Rotunda (Transilvania) pînă la lacul de baraj Bicaz; dintre afluenți, în Dorna de la ,,Haitul Dornișoarei" pînă la vărsare (precum și în afluenții Dornei : Negrișoara, Teșna, Cucureasa, Coșna și Bancu), pâraiele Țibău, Cârlibaba, Lala, Deaca, Valea Stânii, Putredu, Negra (cu afluentul său Călimănelu), Bărnărel, Neagra (cu afluentul său Negrișoara), Borca, Bistricioara, Bicaz, Tarcău. În bazinul Trotușului, necunoscut. În Buzău din amonte de întorsura Buzăului (Transilvania) pînă la 12 km amonte de Nehoi.

În Bâsca Mare din amonte de Comandau (r. Tg. Secuiesc), în Bîsca Mică din zona izvoarelor ; ajunge puțin în aval de confluența Bâscelor, dar nu pînă la vărsarea Bâscei în Buzău. (Bănărescu P., 1964)

Fig.9 –Răspândirea speciei Thymallus thymallus în România (Bănărescu P., 1964)

3.1 Răspândirea lipanului în prezent

În prezent lipanul se găsește în România (fig.10) în număr redus în: Crișul repede și afluenții săi, în Timiș, Cerna, Lotru, Buzău cu afluenții săi.

În număr ceva mai mare se găsește în: Someșul Mare, Bistrița moldovenească, Moldova, Suceava și mai ales în Vișeu cu afluenții săi. A fost introdus cu succes în Crișul Negru (cu afluentul Crișul Pietros) și Dâmbovița, iar mai nou în valea Azuga aflent al Prahovei.

În anii 1950-1970 existau populații autohtone în Tisa, Vișeu cu mai mulți afluenți, Iza cu afluentul Mara, Săpânța, Someșul Mare cu afluenții Anieș, Cormaia, Sălăuța, Bistrița ardeleană cu afluentul Tureac, Someșul Mic (cu Someșurile Cald și Rece), Crișul Repede cu aflenții Iad și Drăgan, Mureș pe tronsonul Toplița-Deda și zece afluenți, Arieș cu afluenții Arieșel și Iara, Târnava Mare, Sebeș, Sebeșel (afluent al Beriului), Strei și Râul Mare, Timiș cu afluenții Hideg, Râul Alba, Râul Lung, Bistra Mărului, Bistra Bouțarilor și Lozna, Cerna Bănățeană, Jiul de vest și cel de est cu unii afluenți, trei aflenți ai Oltului (Covasna, Cormoș, Lotru), Argeș și Râul Doamnei, Suceava, Moldova cu aflenții Moldovița și Putna, Bistrița moldovenească, Buzău cu afluenții Bâsca Mare și Bâsca Mică. Specia a dipărut într-o serie de râuri, de ex, în Argeș, Jiu și în Bistrița ardeleană (Botnariuc N., 2005).

Legenda simbolurilor folosite pentru hartă:

Prezența certă a speciilor;

Prezența speciilor în trecut, acum populație dispărută;

Fig.10- Răspândirea lipanului în prezent (Botnariuc N., 2005)

IV. Pescuitul sportiv

4.1 Generalități

Pescuitul sportiv face parte din categoria sporturilor care solicită eforturi fizice mai reduse și ajută în refacerea sistemului nervos la persoanele cu muncă intelectuală intensă, precum și alte categorii de activități. Pescuitul sportiv reprezintă și un mod bun de petrecere a timpului liber în natură. Acolo unde există condiții favorbaile creșterii și existenței salmonidelor, pescuitul reprezintă pentru om una din variantele deosebit de plăcute de petrecere activă a vacanțelor.

Pentru pescuitul în apele reci de munte, intervin o serie de condiții speciale, pentru că organismul uman beneficiază de o fortificare mai greu de realizat în alte medii naturale. Liniștea din jurul lacurilor de munte, apele curgătoare au menirea sa revitalizeze organismul uman și să îl pregătească pentru o nouă perioadă de muncă intensă.

În România există mari suprafețe de zone turistice montane, cu ape reci, propice existenței și creșterii salmonidelor. Ca de exemplu, Munții Carpați adăpostește o rețea bogtă de pâraie și râuri, intercalate cu poieni și alte locuri de atracție. Majoritatea dintre aceste zone nu sunt poluate, versanții munților sunt împăduriți, iar apele sunt cristaline. România reprezintă una din puținele țări din Europa ce deține asemenea bogății naturale. Un bun pescar sportiv este și un om echilibrat, sănătos, necomplexat, curajoș și grijuliu față de familie și societate și responsabil față de mediul înconjurător. Pentru a avea succes în pescuitul peștilor, pescarul trebuie să se camufleze și să umble pe malul apei cât mai atent. Acesta nu trebuie să facă zgomot și să nu facă mișcări repezi. Pescarul mai trebuie să cunoscă mediul de viață al peștilor. Pescarii care cunosc și problemele de nutriție, reproducere, migrație, iernat etc, constituie un avantaj, față de cei care nu cunosc biologia peștilor și în general a speciei care urmează să fie pescuită, bazându-se pe norocul discutat de pescarii sportivi începători sau nepricepuți. Cunoașterea nutriției peștilor, oferă un indiciu pentru descoperirea locului de pescuit. În funcție de acest lucru, se poate afla locul unde se găsesc aglomerații de pești.

4.2 Unelte și accesorii de pescuit.

4.2.1 Varga de pescuit

Primele indicații despre realizarea unei vergi (fig. 11) având la bază principiul creșterii naturale a bambusului au fost prezentate într-o carte scrisă de călugărița engleză Juliana Berners.

Rolul vergii este de a “prelungi” mâna pescarului în cât acesta să poată arunca nadele cât mai departe, precum și de a oferi elasticitate și forță care să permită o înțepare corespunzătoare, să obosească peștele si să-l poată aduce la mal.

Construirea vergilor în prezent reprezintă o adevărata industrie având o gamă diversificată. La fel ca și metodele de pescuit, vergile sunt diferite. Fiecare pescar își dorește să pescuiască cât mai departe de mal și să arunce momeala cât mai departe în larg. Primele vergi apărute erau obișnuite formate din bambus, alun și trestie, ca mai apoi să apară materiale de confecționare din ce în ce mai sofisticate. Odată cu apariția materialelor noi, pentru pătrunderea firului cât mai usor pe vargă au apărut inelele. Pentru construcția vergilor s-a avut în permanență vedere raportul dintre lungime și greutate la care se adaugă rezistența la încovoiere și elasticitatea acestora. Pe langă dorința pescarilor de a avea o vargă usoară, un element de mare importață îl reprezintă modul în care varga lucrează la efort.

Vergile se diferențiază în 3 tipuri: vergi rapide (lucrează mai mult din vârf), vergi medii (a căror punct de curbură este situat cam pe la jumătatea lungimii ei) și vergi parabolice (care se încovoaie aproape uniform pe totaă lungimea lor. Vegile rapide sunt folosite pentru lansări mai precise, lungi și ajută la obosirea rapidă și un control mai bun al peștelui din cârlig.

Din punct de vedere al lungimii, varga variază în funcție de metoda sau tipul de pescuit. Vergile scurte cu o lungime cuprinsă între 1,5-2,4 m, sunt recomandate în cazul pescuitului cu năluca și pot fi folosite cu o singură mână. Vergile lungi cu dimensiuni cuprinse între 4,5-6 m sunt utilizate la pescuitul staționar și la pescuitul de tip “pipăit”. Pentru pescuitul cu muscă artificială, vergile au lungimea cuprinsă între 2,4 și 3 m. O vargă de 3 m este potrivită pentru toate tipurile de pescuit și pentru aproape toate tipurile de pești.

Utilizarea vergilor ușoare la pescuitul cu pluta nu necesită nici un adaos special, față de vergile folosite ca lansete se adaugă unele accesorii cum sunt : mânerul. Dizpozitivul de fixare al mulinetei și inelele conducătoare ale firului. Mânerul lansetei se construiește din metal îmbrăcat în plută, piele naturală și material plastic. Acesta este fixat de vargă la capătul acesteia sau mai sus. Dispozitivul de fixare a mulinetei se prinde fie de mâner, pe care-l desparte în două tronsoane distincte, fie în fața mânerului sau la capătul său inferior. Pentru a se fixa mulineta, se folosec doua inele din alamă sau duraluminiu ce pot glisa ușor pe mâner. Rolul inelelor este acela de a fixa prin presare, pe cele două prelungiri ale piciorului mulinetei.

Inelele de la nivelul vergii au rolul de a conduce firul ce se înfășoară sau se desfășoară de pe mulinetă. Cele mai bune tipuri de inele sunt cele inoxidabile,cromate și rezistente la frecarea firului.

Fig. 11- Vergi de pescuit (Bud I., 2001)

4.2.2 Mulineta

O mulinetă bună de utilizat trebuie să respecte următoarele caracteristici: să nu fie zgomotoasă, să aibă frână sensibilă și usor reglabilă, să înfășoare firul uniform și să-l desfășoare fără să se încâlcească, să nu deterioreze firul, să se fixeze solid pe vargă, dar să poată fi ușor montată sau demontată și să răspundă prompt la comenzile pescarului. Cele mai frecvent utilizate sunt mulinetele cu tambur fix și multiplicatoare.

Greutatea mulinetei trebuie să fie în concordanță cu cea a verigii. Dacă mulineta este prea ușoară, varga obișnuită se va apleca spre vârf, ceea ce conduce la obosirea mâinii pescarului, iar una prea grea, va micșora precizia cu care manevrăm vârful vergii.

Mulineta (fig. 12) reprezintă una din piesele indispensabile în pescuitul sportiv, existând o gamă largă de modele.

Fig. 12-Tipuri de mulinetă (sursă: internet) [3]

4.2.3 Firul

În pescuit o importanță deosebită o are și firul utilizat, pentru un pescuit reușit se depinde mult de calitatea firului astfel încât peștele care trece prin apropierea lui să nu îl sesizeze. Cele mai importante caracteristici ale firului sunt: grosimea, rezistența la tracțiune, elasticitatea, culoarea, luciul, etc.

Până la apariția firelor sintetice pe vremuri se foloseau fire confecționate din mătase, bumbac și păr de cal, acestea având numeroase dezavantaje. Caracteristicile firelor sintetice sunt: rezistență la tracțiune mare, elasticitate corespunzătoare, rigiditate redusă, suprafață lucioasă și netedă, fiabilitate bună. Aceste calități ale firului, ca să reziste în timp, depind de modul de exploatare, păstrare și întreținere a firului.

Factorii care duc la deprecierea firului de pescuit sunt: poluarea apei cu diferiți acizi și săruri care atacă suprafața lucioasă, praful, căldura solară, poluarea aerului etc.

Firele sintetice (Fig. 13), cum sunt cele din nylon se vând în comerț sub forma unor bobine mici de 25 până la 200 m. Rezistența acestor fire diferă în funcție de grosime și variază și după marca de fabricație.

Din punct de vedere al culorilor, există o paletă întreagă, de la cele albe, verzui, albastre, gri, galbene, până la cele multicolore. Alegerea culorii se face în funcție de mediul acvatic. De exemplu un fir de culoare alba sau albăstruie este mult mai invizibil în apă comparativ cu celelalte culori. Atunci când peștele își caută hrana, ca să nu sesizeze că momeala care i-o oferim are ceva mai partciular este necesar ca partea care se scufundă sau plutește să fie cât mai puțin vizibilă. Pentru a realiza acest lucru la capătul firului se atașează “struna” care nu este altceva decât un fir dintr-un material mult mai subțire și mai puțin vizibil. Strunele sunt făcute din diferite materiale. Din cauza frecării de pământ, de pietre prin îndoiri sau alte contacte strunele se uzează foarte ușor și ele trebuiesc înlocuite la anumite intervale de timp, uneori chiar și pe parcursul unei partide de pescuit.

Fig. 13- Firele de pescuit (sursă: internet) [4]

4.2.4 Plumbii

Se utilizează în toate cazurile în care se caută peștele aproape de vatra bazinului, pentru ca momeala să se scufunde până la acest nivel. Plumbul nu se utilizează la pescuitul de suprafață sau între două ape, unde se folosește ca momeală musca artificială și insectele naturale. În funcție de metoda de pescuit, greutatea momelii și puterea cursului apei mărimea plumbilor diferă. Plumbii variază și ca formă (Fig.14). Rolul diferitelor forme de plumb, este acela de a se împiedica agățarea de rădăcini, pietre sau alte obiecte din apă.

Fig.14- Diferite forme de plumbi (sursă: internet) [5]

4.2.5 Pluta

Se folosește în semnalarea promtă a mușcăturii peștelui și în menținerea momelii la o anumită adâncime. Atunci când alegem o plută (Fig.15) trebuie să se țină cont de următoarele lucruri: pluta trebuie să fie cât mai puțin vizibilă, ușoară, să poată fi mutată cu ușurință pe lungimea firului, fie mai sus, fie mai jos și să se mențină într-o poziție corectă deasupra apei. O foarte mare importanță o are și corelarea dintre greutatea momelii și a plumbului și puterea de susținere a plutei pe apă.

Ca o plută să fie cât mai eficientă se ține cont de volumul plutei și materialul din care este confecționată. Plutele se pot confecționa din lemn, trestie, cotor de pană, aluminiu, celuloid, țepi de arici și chiar sticlă.

Fig.15- Diferite forme de plute (sursă: internet) [6]

4.2.6 Cârligul

Una dintre cele mai vechi invenții a omului și partea cea mai importantă a undiței este cârligul. Cârligul sau acul este confecționat din oțel inoxidabil. Există mai multe tipuri de cârlige cum ar fi: simple (Fig.16), cu un singur vârf, duble sau triple (Fig.17) în funcție de talia și specia peștelui ce urmeză să fie capturat. Cele mai utilizate cârlige sunt cele simple. La un cârlig simplu se disting următoarele părți: vârful, curbura, brațul și limba sau spinul. Cârligele duble se folosesc la pescuitul peștilor răpitori și de obicei sunt armate la lingurițe sau năluci (Bud I., 2001) .

Fig.16- Cârlige simple (sursă: internet) [7] Fig.17- Cârlig triplu (sursă: internet) [8]

4.2.7 Momelile

Rolul momelilor în pescuit este de a ademeni sau a tenta peștele să muște din ele. Momelile trebuie să imite, prin formă și culoare, hrana naturală preferată și să execute mișcări specifice organismelor vii prin tragerea firului în apă. Acestea se clasifică în momeli naturale și momeli artificiale.

Momelile naturale sunt alcătuite din organisme vii (Fig.18), din cele proaspăt capturate dar și din alimente prelucrate după diferite rețete. Se pot folosi râme de ploaie, râme de piatră, râme de gunoi, râme de lemn putred de pădure, râme de baltă precum și unele larve de insecte etc.

Acestea trebuie să fie recoltate cât mai recent și păstrate în cutii de lemn sau de metal. Cutiile trebuie să fie prevăzute cu orificiii mici și depozitate în locuri ferite de căldură uscată și de lumină solară directă.

Fig. 18- Momeală vie: râmă (sursă: internet) [9]

Momelile naturale formate din pești vii sau din fragmente ale acestora sunt eficiente în capturarea păstrăvului. De obicei se folosesc pești cu valoare economică scăzută cum ar fi: grindelul, zglăvoaca, cleanul și alte specii. Momelile pe bază de alimente (Fig.19) nu se folosesc la capturarea păstrăvului, dar sunt eficiente în prinderea altor specii (plătică, obleți, mihalț). Exemple de momeli alimentare sunt: cubul de mămăligă, grâul fiert, bobul de porumb în lapte, cireașă, mazăre verde fiartă etc.

Fig.19- Diferite momeli pe bază de alimente (sursă: internet) [10]

Momelile artificiale sunt cele de tip wobler și muscă artificială. Momelile de tip wobler (Fig.20) sunt utilizate în pescuitul păstrăvului, au dimensiuni reduse și culoare verzuie, galbenă sau combinații cu negru. Evoluția momelii în apă este diferită, în funcție de modul în care este executată o nișă la nivelul capului de unde este prin firul de undiță. Prin înclinarea ușoară a unei mici palete de sub cap, se poate regla adâncimea de pătrundere în apă. Momelile artificiale, unele dintre ele, sunt formate din lemn, material plastic și cauciuc, ce plutesc în și pe apă numai prin simpla tragere a firului

.

Fig.20- Momeli artificiale tip wobler (sursă: internet) [11]

Mustele artificiale (Fig.21) sunt printre cele mai vechi momeli confecționate de om. Sunt utilizate la pescuitul salmonidelor. Ele sunt alcătuite din fragmente de păsări (de la găini porumbace), prinse pe brațul cârligului cu fir borangic, în așa fel în cât imită formatul corporal al insectei vii sau moarte. Există două tipuri de muște artificiale, umede și uscate. Muștele umede imită insectele moarte care plutesc parțial la suprafața apei. Muștele uscate imită insectele ce stau în echilibru pe suprafața apei. Acestea sunt îmbibate cu grăsime și nu se umezesc la contactul cu apa (Păsărin B., 2004).

Fig. 21- Muște artificiale (sursă: internet) [12]

4.2.8 Minciogul

Reprezintă principala unealtă a pescarului după vargă. Rolul minciogului este acela de a scoate peștele din apă și de a aduce peștele la mal sau lângă barcă. Minciogul (Fig.22) este format dintr-un cadru metalic circular sau triunghiular ce este prevăzut cu un mâner rigid, lung de cel puțin 1,5 m. De acest cadru este prinsă o plasă sub forma unui sac, cu o adâncime de 50-60 m. Pentru a manipula minciogul la scoaterea peștelui din apă este nevoie de multă îndemânare, pentru a-l pune la capătul undiței, peștele trebuie să ne cadă în plasă cu capul înainte.

Fig. 22- Modele de minciog (sursă: internet) [13]

4.2.9 Juvelnicul

Este un instrument care se utilizează la păstrarea peștilor în stare vie în apă (Fig. 23). Este alcătuit din plasă de oțel flexibilă, din plasă de bumbac sau din fibre sintetice. În partea superioară juvelnicul prezintă un capac de închidere și un mâner utilizat la transport.

Fig. 23- Modele de juvelnice (sursă: internet) [14]

4.2.10 Crâșnicul

Este un instrument ce se utilizează pentru prinderea peștișorilor ce se folosesc ca drept momeală. Este confecționat din două prăjini suprapuse, a căror capete se adună până se formează două semicercuri. Un pătrat sau un dreptunghi de pânză fină este prins cu sfoară la capetele prăjinilor adunate. Intersecția celor două prăjini este prinsă de o bară rigidă, cu un capăt în formă de “V”, celălalt fiind utilizat pentru sprijin.

Pescuitul sportiv se realizează în funcție de modul de viață al speciilor de pești. Unele metode sunt mai simple, mai ușor de practicat, iar altele cer îndemânare și unelte mai complicate.

4.3 Clasificarea metodelor de pescuit sportiv

Metodele de pescuit cu undița se grupează astfel: pescuitul cu pluta, pescuitul cu plumbul pe fundul apei, pescuitul pipăit, pescuitul cu năluci și pescuitul cu musca artificială.

Pescuitul cu pluta și pescuitul cu plumbul se practică de pe loc (pescuit staționar). Metodele de pescuit pipăit și cu năluci sunt grupate, deoarece ambele sunt mobile (se practică din mers).

O clasificare modernă a metodelor de pescuit sportiv este următoarea: pescuitul staționar, pescuitul cu năluci și pescuitul cu musca artificială.

Pescuitul staționar numit și sedentar și static, reprezintă cea mai veche formă de undit. Această denumire nu exprimă în mod fidel acțiunea, deoarece și această metodă necesită mișcări sau deplasări (schimbarea locului de pescuit). Această metodă se utilizează la pescuitul speciilor pașnice (crap, lin, plătică, mreană, caras, caracudă), dar în anumite condiții și la unele specii de pești răpitori (știucă, șalău, somn, biban) .Pescuitul staționar se practica în trecut aproape exclusiv în apele stătătoare (lacuri, bălți, lagune, iazuri), dar odată cu trecerea timpului metoda a început să se aplice și la apele curgătoare, unde pescarul stă pe loc și aruncă cârligul mereu în susul apei. Prin repetarea mișcării de aruncare, pescarul ,,pipăie” apa.

Pescuitul staționar se împarte la rândul său în: pescuitul cu pluta, cu plumbul pe fundul apei, cu lanseta și tambur fix și pescuitul pipăit. Toate aceste tipuri de pescuit se practică de pe loc, aruncând nada la diferite adâncimi, controlând mereu cârligul pentru a înlocui momeala., iar în momentul mușcării se agață cârligul de gura peștelui. Odată ce cârligul a fost agățat de gura peștelui, urmează obosirea și scoaterea acestuia din apă.

Pescuitul cu pluta este cel mai vechi procedeu de pescuit staționar. Pescarul face popasuri lungi și rareori se mută din loc. În trecut acest procedeu era aplicat doar în apele stătătoare. Astăzi se pescuiește cu pluta și în apele curgătoare a căror curent nu depășește 3 m/s. La pescuitul cu pluta cârligul este aruncat în susul apei, printr-o mișcare de pendulare. Adâncimea apei se măsoară cu ajutorul plumbului și se scufundă cârligul la adâncimea dorită. Echilibrarea plutei și schimbarea și modificarea plumbajului se face pe parcurs. În pescuitul cu pluta se folosește o vargă ușoară de dimensiune 3-4 m și mulinetă simplă. Nailonul folosit variază între numerele 30 și 60 și din punct de vedere al lungimii trebuie să aibă cam 60-100 m. Pentru apele stătătoare plumbul trebuie să cântărească 8-10 g, iar pentru apele curgătoare 12-15 g. Pluta trebuie să fie invizibilă, iar numărul cârligelor folosite variază între 3-7.

Pescuitul cu plumbul pe fundul apei este un procedeu ce se folosește la prinderea peștilor care trăiesc pe fundul apei (mreana, uneori cleanul în apele curgătoare, dar și crapul, linul, caracuda, carasul, somnul etc). Știuca și uneori șalăul pot fi pescuiți cu plumbul, dar și exemplarele mai mari de crap sau de somn. Din cauză că aceste specii își caută hrana pe fundul bălților, lacurilor sau aproape de albia râurilor se folosește plumbul de fund masiv având 60-80 g în aruncarea momelii. Greutatea și forma plumbului se alege în funcție de viteza curentului. La pescuitul cu plumbul, cârligul se aruncă departe de mal, iar aruncările se fac prin două feluri de mișcări ( prin pendularea firului cu ajutorul vergii sau prin aruncarea plumbului printr-o mișcare de rotație). Legătura dintre cârlig și mâna pescarului se realizează prin fir. Pentru a percepe momentul înțepării este nevoie de mai multe condiții: firul trebuie să fie întins în permanență, iar plumbul nu trebuie să fie fixat pe strună. Firul lung și gros va fi împins de curent, iar mușcăturile vor fi simțite cu întârziere în vârful vergii și de aceea trebuie ales un plumb corespunzător, care să mențină cârligul la locul fixat. Pentru a ține firul întins se folosește mulineta.

În cazul pescuitului cu plumb varga trebuie să fie rezistentă, prevăzută cu mulinetă și să aibă o lungime de 4-5m. Varga trebuie să se țină paralel cu suprafața apei, pentru a se percepe mușcăturile. Nailonul folosit trebuie să fie de 0,4-0,6 mm grosime și cu o lungime de 60-80 m. Cârligul este același ca la pescuitul staționar.

Pescuitul cu lanseta și tambur fix este folosit la prinderea exemplarelor mai mari de crap și somn. În acest caz este nevoie de o lansetă obișnuită, a cărei mulinetă este prevăzută cu frână simplă sau automată. Se utilizează un nailon mai subțire (20-30 mm grosime), datorită modului de funcționare a tamburului fix. Cu ajutorul lansetei se poate arunca momeala cu mai multă precizie la locul dorit. După ce firul se întinde complet, se blochează frâna antiretur. Varga folosită la acest tip de pescuit este realizată din bambus sau din fibre de sticlă. Cârligul folosit este același ca și la pescuitul cu plumb.

Pescuitul pipăit este un procedeu folosit mai ales în lunile de vară, datorită rezultatelor bune obținute în această perioadă. La acest tip de pescuit, momeala nu se scufundă sub apă și nici nu se aruncă la o depărtare prea mare, ci se lasă ușor pe suprafața apei. Acest procedeu se practică pe malurile apelor curgătoare. Pescarul trebuie să se apropie cu atenție, pentru a nu fi observat de peștii care înoată la suprafața apei în lunile călduroase. Varga se fixează deasupra locului selectat, pipăind suprafața apei cu momeala. Se utilizează o vargă ușoară, fără mulinetă. Varga nu trebuie să depășească 2,5-3 m. Firul trebuie să fie gros și nu trebuie să depășească lungimea vergii. Struna trebuie să fie fină (numărul 15-20) și să aibă o lungime de 0,8-1 m. Cârligul trebuie să fie subțire și bine ascuțit (numărul 13-18), deoarece se vor pescui lipani, păstrăvi de munte, cleani, roșioare sau obleți. Ca momeală se folosesc insectele. Pescuitul pipăit se intercalează între pescuitul cu pluta și cel cu musca artificială.

Pescuitul cu năluci numit și pescuit lansat sau pescuit cu blincherul se practică la prinderea speciilor răpitoare (lostriță, păstrăv, știucă, șalău, avat). Această metodă de pescuit o întâlnim la munte, dar și la seș și se recunoaște după coșul de nuiele sau de plastic, purtat la umăr. Pescuitul cu năluci presupune deținerea unui echipament sportiv adecvat. Varga și mulineta trebuie să fie foarte bune, să poată permite aruncări de mare precizie și să poată aduce corect momeala imitând mișcările unui peștișor viu. Se folosesc ca momeală nălucile (lingura sau devonul) și peștisori vii. Pescuitul cu năluca este destinat următoarelor specii: păstrăv, lostriță, știucă, șalău, avat, biban, clean, somn și văduviță, reușindu-se prinderea exemplarelor mari.

Varga folosită la pescuitul cu năluci trebuie să fie rezistentă, elastică și ușoară. Poate fi scurtă sau lungă. Cele scurte se aruncă cu o singură mână și au o lungime de 1,5-2,6 m și o greutate de 120-250 g, putând să se pescuiască cu ele păstrăvul, avatul, știuca și șalăul, iar cele lungi se mânuiesc cu ambele mâini, având o lungime de 2,4-3,6 m și o greutate de 250-700 g, putând să se pescuiască lostrița. Nălucile folosite au o greutate de 0,5-3 g (lanseu ușor), 4-20 g (lanseu mijlociu) și peste 20 g (lanseu greu). Pentru pescuitul cu năluci cea mai folosită este varga construită din fâșii din bambus. Dar se folosesc și vergi din fibră de carton, care au o acțiune de resort de mare putere.

Pentru lanseul ușor cu năluci de 0,5-3g se folosește un fir de 0,16-0,2 mm, la cel mijlociu cu năluci de 4-20 g, cu fir de 0,2-0,32 și la lanseul cu năluci de peste 20 g, lungimea firului este de 0,3-0,35. Pentru ca firul să nu poată fii tăiat de peștii răpitori, este nevoie de intercalarea unei bucăți de strună metalică ce se pune între capătul firului și nălucă. Sârma are lungimea de 10-15 cm și este făcută din oțel inoxidabil.

Principalii factori care influențează pescuitul cu năluci sunt: greutatea și volumul nălucii, asemănarea cu peștișorii cu care se hrănesc de obicei peștii răpitori. De asemenea coborârea trebuie să fie cât mai lină și fără zgomot. Alți factori care inflențează acest pescuit sunt: culoarea și luciul nălucii (în apele limpezi se folosesc năluci de culoare mai închisă, iar în apele tulburi se folosesc năluci de culoare deschisă), montarea nălucii (trebuie făcută corect și cât mai invizibil). Ca momeală se utilizeză peștii morți care trebuie să poată executa mișcări de rotație în apă, aceștia se îndoaie pe cârlig. Tot la pescuitul cu năluci se pot folosi și momeli mixte (formate dintr-o lingură cu momeli naturale sau o lingură cu muscă artificială).

Aruncare nălucii se poate face din mână sau de pe mulinetă. Modurile de lansare a nălucii sunt: aruncarea pendulară (cea mai simplă), vericală și orizontală. Aruncarea pendulară presupune mișcrea vergii înainte și înapoi, iar când mișcarea a atins cea mai mare intensitate, se dă drumul firului în apă. În cazul aruncării pe verticală, se înfășoară nailonul pe mulinetă, până când năluca ajunge aproape de inelul de pe vârful vergii, la o distanță de 10-15 cm, iar printr-o mișcare bruscă se ridică varga în poziție verticală și se coboară năluca în locul fixat. Iar aruncarea orizontală se execută de la dreapta la stânga și invers.

Pescuitul cu musca artificială se face în straturile superioare sau pe suprafața apei, iar muștele pot fi plutitoare sau scufundate (ambele imită hrana naturală a peștilor). Musca artificială plutitoare se pescuiește la suprafața apei, aceasta imită insectele care cad în apă și nu se îneacă. Muștele artificiale scufundate imită insectele moarte, care s-au îmbibat cu apă și

s-au scufundat un pic. Acest tip de pescuit se realizează cu muște artificiale deoarece, muștele naturale sunt greu de procurat și nu ar rezista la aruncări repetate ducând la ruperea lor din cârlig. Metoda de pecuit cu muscă artificială se folosește la pescuitul lipanului și a păstrăvului.

Dimensiunea vergilor folosite la pescuitul cu musca artificială este de 2,2-2,9 m lungime, iar greutatea depinde de lungimea ei și variază între 160 și 185 g. Vergile folosite la acet tip de pescuit se clasifică în: cu mișcări lente ale vârfului, cu mișcări medii și cu mișcări rapide, acestea din urmă permit aruncări mai precise, mai rapide și la distanțe mai mari. Greutatea mulinetei folosite va avea o greutate cuprinsă între 130 și 170 g și se fixează spre partea mai groasă a mânerului vergii. Tamburul permite o recuperare rapidă a firului și are un diamtru de 8-9 cm. Datorită distanței mici 1,8-2 cm, înfășurarea rapidă a firului se realizează rapid.

La pescuitul cu musca artificială se folosește o sfoară de lungime 25-30 m, făcută dintr-o împletitură de mătase sau nailon care se pune în soluții speciale. Aceasta devenine mai grea, transparentă și impermeabilă, și trebuie ferită de căldură și praf.

Struna folosită este alcătuită din nailon, deoarece permite momelii să plutească asemenea insectelor. Dimensiunile pe care trebuie să le aibă sunt: 1,8-2,75 m lungime și 0.18-0,35 mm grosime. Montarea bucăților de nailon se face în ordine decrescătoare spre muscă.

Musca artificială plutitoare trebuie să fie impermeabilă și se montează la capătul subțiat al strunei. La folosirea muștei scufundate, se pun două sau mai multe musculițe, care se leagă de strună, prin intermediul unor săltători de nailon, fixați la 30-50 cm distanță.

Cârligul folosit la pescuit este alcătuit din oțel călit și subțire. Mărimea lui depinde de dimensiunile muștei utilizate. Cârligele utilizate la muștele plutitoare sunt mai mici decât cele de la muștele scufundate. Pentru prinderea lipanului se folosesc cârlige de numărul 13-16 (Zoltan K., 1964).

4.4 Pescuitul lipanului-Thymallus thymallus

Atunci când vrem să pescuim lipan, trebuie să ținem seama de modul lui de viață și de hrana pe care o consumă. Lipanul preferă râurile montane și submontane ceva mai mari, cu bulboane adânci și nisipoase, însă cu puțină vegetație. Temperatura apei nu trebuie să depășească 20° vara. În aceste locuri preferate, lipanii înoată în cârduri. Aceștia se odihnesc sub pietre de dimensiuni mari, sau chiar în cotloanele malurilor înalte. Hrana preferată a exemplarelor adulte, de peste 25 cm și cu o greutate de cel puțin 100 de g, constă în larve de insecte, viermișori și libelule și alte insect ce zboară la suprafața apei. Pe langă momelile naturale folosite la capturarea lipanului, se folosesc și muștele artificiale, acestea trebuie să imite bine forma și culoarea acestor organisme.

Toamna când pescuitul păstrăvului este interzis, lipanul se aruncă încontinuu la muștele artificiale oferite. Lipanii se găsesc în special în apele repezi și în șuvoaiele cu valuri mari. Acesta se descoperă ușor, fiindcă sare de multe ori din apă (vertical) după insectele care zboară în apropiere. Tipurile de muște artificiale utilizate la prinderea lipanului sunt mici și legate pe cârlige numărul 14-18. Colecția de muște artificiale trebuie să fie variată, ca să avem de unde alege muște de culoarea și forma celor care zboară deasupra apei. Varga folosită trebuie să fie ușoară. Firul trebuie să aibă o lungime de 20 cm, cu o strună foarte subțire.

După ce a fost aruncată musca artificială pe locul preferat, aceasta va fi dusă la vale de curent, imitând mici insecte purtate de valuri. Atunci când lipanul prinde momeala și este agățat, tinde spre apă mai adâncă cu curent puternic, unde se odihnește un pic, ca mai apoi acesta începe să se zbată, ca să scape de cârlig, înotând spre aval. După ce lipanul a obosit, trebuie adus către noi cu mare atenție, deoarece are buze subțiri și poate scăpa ușor.

Pescuitul lipanului este slab în lunile iunie, iulie însă se obțin rezultate bune în luna septembrie, când timpul se răcește. Cele mai bune și spectaculoase rezultate se obțin în lunile octombrie și noiembrie, mai ales în zonele mai adânci ale râurilor și când momeala se apropie de fund (Niculescu D., 1960) .

V. Cercetări privind ecologia și analiza efectelor elementelor chimice făcute asupra lipanului la Institul de Cercetări și Amenajări silvice (ICAS)

5.1 Scurtă prezentare a Institutului de Cercetări și Amenajări silvice

ICAS (fig. 24) este o instituție publică de interes național, cu personalitate juridică, specializată în cercetarea științifică, proiectare tehnologică și de investiții, acordare de consultanță tehnică de specialitate și implementarea de tehnologii noi pentru gestionarea durabilă a pădurilor.

Misiunea ICAS este de a fundamenta pe baze științifice dezvoltarea sectorului forestier prin producerea și diseminarea de informație științifică și tehnică, acordarea de consultanță de specialitate, crearea, transferul și implementarea de tehnologii, dezvoltarea de produse inovative care să contribuie la creșterea competitivității sectorului forestier și la bunăstarea societății.

ICAS își desfășoară activiatea în următoarele domenii relevante pentru sectorul forestier românesc:

1. Cercetare științifică;

2. Amenajarea pădurilor și proiectare de investiții în silvicultură;

3. Inventar forestier național;

4. Administrarea patrimoniului experimental și producție silvică;

5. Consultanță și servicii de specialitate;

În cadrul primului domeniu de activitate este inclusă printre multe alte cercetări, Biologia și Managementul vânatului și Salmonicultură.

Fig. 24- Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice (ICAS) (sursă: interenet) [15]

Cercetări privind ecologia și analiza efectelor elementelor chimice asupra lipanului, în cadrul Institutului de Cercetări și Amenajări Silvice, au fost realizate de domnul Ion Cristea și colab., 2002-2004. Aceste studii s-au realizat în următoarele bazine hidrografice ale râurilor: Bistrița Aurie, Lotru, Someș, Mureș, Nera-Cerna, Olt, Siret.

5.2 Considerații generale

Lipanul (Thymallus thymallus L. 1758) se numară printre speciile ihtiofaunei caracterizate prin sensibilitate crescută față de modificarile fizice și chimice ale mediului acvatic. Din acest motiv lipanul este considerat specie indicatoare a calității apei in habitatele pe care le populează.

Din punct de vedere taxonomic lipanul face parte din familia Thymallidae, Gill 1894, reprezentată in ihtiofauna actuală printr-un singur gen, Thymallus Cuvier 1829. Genul Thymallus cuprinde cinci specii exclusiv dulcicole. Reprezentanții actuali sunt :  Th. thymallus (cu areal european), Th. arcticus (areal de distribuție mult mai extins: Siberia, Amur, Alaska, zona nordică a Canadei), Th. montanus, (ocupă parțial bazinul fluviului Mississippi si marile lacuri nord-americane), Th. nigrescens (lacul Kosogol) si Th. brevirostris (cu areal limitat in zona nord-estică a Mongoliei. În afară de speciile brevirostris si nigrescens al căror areal este parțial vicariant, arealul celorlalte specii nu se suprapune.

În România lipanul, Thymallus thymallus L., 1758, este o specie extrem de sensibilă la modificările mediului ambiant. Această specie supusă influențelor negative înregistreaza un puternic regres populațional. Factorii care au avut un impact negativ asupra nișei trofice, habitatului și populațiilor lipanului sunt : nocivitatea produsă de către agenții poluatori (amenajări hidrotehnice, exploatări geologice si miniere, deversări de ape reziduale), fluctuatiile regimului hidrologic si manifestarea unor dezechilibre in domeniul forestier. Aceste efecte negative în mare parte s-au redus in ultimul deceniu. Pentru refacerea populațiilor din habitatele tradiționale sunt necesare măsuri active de management al populatiilor si habitatului precum si dezvoltarea tehnologiilor acvaculturii speciei in vederea obținerii materialului biologic pentru repopulare.

Studiile realizate asupra dinamicii populațiilor de lipan au demonstrat că ele funcționeaza dupa un ciclu de evoluție relativ scurt, adulții avand rar sansa de a se reproduce de mai multe ori in cursul vieții, mărimea populațiilor fiind corelată proporțional cu suprafața habitatului. Ceea ce înseamnă că habitatul are un rol determinant pentru supraviețuirea populațiilor. Acest lucru se concretizează prin interacțiunea a doi factori de importanță majoră: viteza curentului si adâncimea apei, ceilalți factori de influenta fiind mai mult sau mai puțin determinanți de către aceștia.

Prin cunoașterea sensibilității speciei chiar și la alterări temporare ale mediului, se poate spune că Thymallus thymallus se confruntă frecvent, prin deprecierea nișei sale ecologice, cu întreruperea traseului de migrare ca urmare a modificărilor survenite în mediul său de viața si concurența la hrană și habitat cu celelalte specii de pești (păstrăvul de râu, cleanul si mreana vânătă).

Are loc astfel restrângerea ariei de distribuție și a populațiilor lipanului, cu efecte nefavorabile în menținerea unor populații echilibrate ca structură pe clase de vârstă și efectiv.

Alterarea parametrilor fizico-chimici ai apei ca urmare a impactului factorilor poluatori concretizeaza, alaturi de ceilalti factori de influenta prezentati anterior, un tablou sintetic privind situația dificilă a populațiilor de lipan din țara noastră.

În ceea ce privește statutul de protecție a speciei, se menționeaza că lipanul se numără printre speciile de pești incluse în Cartea Rosie a vertebratelor din Romania, 2005, având statut de specie periclitată. Specia este mentionata si in Anexa 5 “ Specii de plante si animale de interes comunitar a caror prelevare din natura si exploatare sunt susceptibile de a face obiectul masurilor de management” din Directiva Habitate, Directiva Consiliului Europei nr. 92/43.

În lucrarea “Threatened freshwater fisches of Europe”, Nature and Environment Series nr. 18/1980, Strasbourg, specia este considerata vulnerabila in intregul areal european.

În legislația României lipanul este menționat și in Ordonanța nr. 57/2007, ”Ordonanța de urgență privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei si faunei sălbatice”.

Habitatul lipanului îl reprezintă cursurile de apă montane în care s-a definit zona ecologică a lipanului situată aval de zona pastravului si amonte de zona scobarului. Deși această descriere are caracter teoretic si nu respectă întotdeauna succesiunea menționată în lungul segmentelor de râu, ea se caracterizează prin parametri acvatici specifici cerințelor ecologice ale lipanului: viteza curentului, profunzimea apei, gradienții termici, granulometria substratului.

În România activitatea managerială a apelor de munte este mai putin cunoscută datorită numărului redus de publicații din literatura de specialitate. Cu toate acestea de-a lungul timpului s-au realizat studii si cercetări care au abordat disparat diferite aspecte ale gestionării ihtiofaunei montane. Aceste studii au fost realizate în cea mai mare parte de specialiști apartinând Institutului de Cercetări și Amenajări Silvice.

Primele cercetari care au avut ca obiectiv realizarea tehnologiei de creștere în acvacultură a lipanului au fost realizate in anul 1955 de catre Magdalena Dimitriu si M. Jura. In cadrul acestui studiu cei doi cercetători au realizat pentru prima dată în România fecundația artificială la lipan, utilizând în acest scop elementele sexuale provenite de la reproducători ale căror gonade s-au maturat in condiții de captivitate. Cu ocazia acestor lucrări s-au realizat si observații asupra procesului de incubare.

În perioada 1955-1956 M. Dimitriu, M. Matei si D. Matei întreprind cercetări asupra unor aspecte de biologie a speciei pe mai multe râuri din România (Bistrița, Someș, Argeș, Gurghiu, Rau Mare).

Datele referitoare la creșterea în conditii de captivitate a lipanului sunt puține. După aceste lucrări, pentru o perioadă indelungată de timp cercetările pentru stabilirea tehnologiei de creștere în captivitate la această specie s-au întrerupt. Motivația renunțării la această activitate a fost creșterea dificilă a reproducătorilor capturați din mediul natural, în condiții de păstrăvărie, și dificultățile întâmpinate în obținerea și creșterea puietului.

Tehnologia creșterii în captivitate a lipanului atât în scop de reproducere cât si pentru consum a fost realizată în unele țări europene: Franta, Cehia, Austria, Germania.

Aceste realizări s-au bazat în principal pe tehnologiile avansate referitoare la producerea hranei, s-au dezvoltat unități de creștere similare celor destinate creșterii păstrăvului.

Cercetările efectuate in străinătate pentru realizarea tehnologiei de creștere nu sunt disponibile.

Constatând diminuarea continuă a efectivelor lipanului în numeroase țări europene, în ultimele două decenii au fost promovate ample programe de cercetare care au avut ca principal obiectiv caracterizarea habitatului în scopul înțelegerii mecanismelor si fenomenelor care au cauzat reducerea populațiilor si inițierea unor măsuri de contracarare a efectelor factorilor distructivi.

5.3 Caracteristicile ecologice ale speciei

Lipanul (Thymallus thymallus L.) se numară printre speciile ihtiofaunei caracterizate printr-o fidelitate apreciabilă fată de locul obișnuit de trai, cu excepția perioadei de reproducere (lunile martie-aprilie) când distanțele străbătute de indivizii adulti pot sa fie de ordinul kilometrilor (5-10 km).

Raza de activitate a indivizilor în perioada anterioară reproducerii, în râurile montane mici, care caracterizează zona lipanului, este estimată la 50 metri de tronson de râu. În perioada ulterioară reproducerii, deplasările zilnice ale indivizilor nu depășesc de obicei 100 de metri.

Fidelitatea mare a lipanului față de locul de trai se constată și in cazul fluctuațiilor de nivel ale apei, precum și în condițiile modificării valorilor temperaturii apei. Astfel mobilitatea peștilor este mai mare în perioadele in care debitul apei se menține relativ constant pentru perioade mai mari de timp. De asemenea, este mai mare în ape cu transparență mare (vizibilitate bună) decât în perioadele cu turbiditate ridicată.

Migrația de reproducere este inițiată de către masculi care ajung in locurile caracteristice de reproducere cu câteva zile înaintea femelelor si rămân o perioadă mai lungă de timp în aceste segmente de râu. De asemenea, în segmentele de râu în care se realizează reproducerea, masculii manifestă o mobilitate mai mică în comparație cu femelele. Masculii manifestă o agresivitate crescută față de alți masculi, iar fenomenul de teritorialitate este pronunțat in perioada depunerii pontelor. Această observație explică creșterea mobilității indivizilor masculi în cazul apropierii unor indivizi de același sex în teritoriul controlat. Delimitarea teritoriului se realizează vizual. Observațiile realizate în perioada migrației de reproducere nu atestă urcarea indivizilor pe afluenții cu debit redus, în comparație cu păstrăvul, care realizează astfel de deplasări.

5.3.1 Habitatul preferat de lipan

Pentru descrierea habitatului utilizat de către lipan au fost necesare observații și măsurători asupra caracteristicilor hidrografice ale albiei (grad de acoperire al malurilor, inălțimea malurilor, înclinarea bazinului, conformația albiei minore, structura patului albiei–granulometria substratului) și hidrologice (viteza de scurgere a apei, adâncimea coloanei de apă). De asemenea, au fost determinate valorile temperaturii apei în diferite perioade ale zilei.

Aceste măsurători au fost realizate în sectoarele de râu unde au fost observate concentrări ale lipanului constatând în felul acesta că există, ca și în cazul altor specii de pești, o distribuție grupată a indivizilor, aceștia ocupând sectoare de râu cu anumite caracteristici hidrologice, În funcție de stadiul de dezvoltare (categoria de varstă) și perioada din an cand s-au realizat observațiile, în legătură cu stadiul maturității sexuale, intensitatea hrănirii, fluctuația debitelor, transparența apei.

În segmentele de râu în care a fost detectată prezența lipanului, caracteristicile menționate diferă destul de mult. S-a constatat că segmentele de râu în care fluxul de apa are viteză mare de scurgere (șuvoaie înguste) alternează cu porțiuni în care albia se lărgeste, apa devine mai puțin adâncă și viteza de scurgere se reduce considerabil.

În general lipanii sunt localizați în apropierea substratului, lângă diferite obstacole în proximitatea cărora se creează modificări importante ale vitezei curentului apei (curenți turbionari care generează la nivel local reducerea vitezei de scurgere și favorizează scăderea consumului energetic al indivizilor pentru menținerea în anumite locații din habitat).

În privința caracteristicilor hidrologice ale habitatului lipanului se constată o afinitate pronunțată față de adâncimea apei și viteza curentului. Aceste preferinte diferă la principalele stadii de dezvoltare evaluate: vârstă 0+, vârstă prereproductivă (0+-2+) și vârsta reproductivă. Astfel, în cazul indivizilor cu vârstă mai mică de un an, habitatul acvatic preferat este cel cu adâncime mică (40-60 cm). Pentru indivizii din categoria prereproductivă adâncimea optimă a apei este de 80-120 cm, pentru ca indivizii adulți să se concentreze în biotopuri în care adâncimea apei depășește 100 de centimetri.

Viteza de scurgere optimă pentru lipan a fost determinată la 70 – 110 cm/s. Se constată și o afinitate a indivizilor de vârste diferite față de viteza curentului apei: indivizii tineri (0+) au fost capturați în unele situații în biotopi cu viteză a apei de 100-110 cm/s, în timp ce indivizii cu vărsta mai mare de 2+ au fost capturati mai ales in biotopi cu viteza a apei de 70-80 cm/s. Această constatare este însă legată și de faptul că indivizii vârstnici populează biotopi cu apă de adâncime mai mare unde viteza curentului este în general scăzută.

În privința afinității față de substrat se constată o preferință sporită a peștilor din toate categoriile de vârstă față de nisip și pietris cu granulație moderată și mică (0,5 mm-16 mm). Peștii tineri au frecvență mică de apariție în zone cu substrat stâncos.

5.3.2 Habitatul de reproducere al lipanului

Ca și pătrăvul de râu, lipanul este o specie tipic reofilă la care depunerea pontelor se realizează în segmente de râu bine determinate, în curentul apei, în adâncituri (cuiburi) săpate în nisip sau pietriș fin, la adâncime de câțiva centimetri în substrat. Aceste cuiburi pot fi identificate ca puncte luminoase pe substratul întunecat.

Viteza medie de scurgere a apei în locurile de depunere a pontelor a fost determinată la 47 cm/s, cu limitele de variație cuprinse intre 25 si 90 cm/s. .Observațiile arată că în alte habitate acest parametru hidrologic are valori apropiate. Viteza curentului apei este principalul parametru care asigură selecția habitatului de reproducere al lipanului.

Adâncimea apei, determinată la nivelul zonelor de depunere a pontelor a fost de 26 cm, cu limite de variație cuprinse intre 14 si 60 cm. Cele mai multe ponte sunt depuse la adâncimi ale coloanei de apă de 20-30 cm.

Și în cazul adâncimii coloanei de apă, la locurile de depunere a pontelor se constată o anumită variabilitate a acestui parametru, în funcție de disponibilitatea habitatelor, de la un râu la altul si chiar de la un an la altul, însă frecvența cea mai mare a locurilor de depunere a pontelor a fost stabilită la adâncimi ale apei de 20-30 cm, unde limitele de variație sunt în general cuprinse între 10 și 60 cm.

În apropierea locurilor de depunere a pontelor există și un biotop de odihnă, caracterizat prin viteza mai mică de scurgere a apei și adâncime mai mare, cu rol de repaus pentru femele în intervalele de timp dintre depunerea pontelor, care se realizează în mai multe etape. Locurile de odihnă au și un caracter de protecție împotriva prădătorilor.

5.3.3 Habitatul alevinilor si juvenililor de lipan

Imediat după eclozare, alevinii de lipan rămân pentru o anumită perioadă de timp în patul de pietriș al albiei. Intervalul de timp în care alevinii se mențin în spațiile formate între particulele substratului este legat în anumită măsură de valorile temperaturii apei care condiționează rata metabolismului și controlează viteza de absorbție a rezervelor trofice din sacii vitelini. După resorbția sacilor vitelini indivizii se concentrează în apropierea malurilor unde viteza de scurgere a apei este mică și favorizează menținerea peștilor în condițiile unui consum energetic scăzut pentru desfășurarea înotului activ. Acestea sunt și habitate optime de hrănire, viteza mică a curentului și lipsa curentilor turbionari asigurând concentrarea unor nevertebrate de talie mică, hrană principală a indivizilor în acest stadiu de vârstă.

În această etapă puieții sunt pelagici, trăiesc și se hrănesc cu particulele organice (organismele) aflate în masa apei.

Dimensiunile individuale în acest stadiu de dezvoltare, în care peștii utilizează habitatele descrise sunt cuprinse între 1,5 si 3,0 cm. Odată cu creșterea taliei și dezvoltarea capacităților de înot, juvenilii se vor deplasa spre centrul albiei, unde devin bentonici (trăiesc în apropierea substratului și se hrănesc cu organismele din derivă sau biodermă). Această etapă corespunde începutului hrănirii active iar selecția organismelor pradă corespunde dimensiunii cavității bucale.

După eclozare si deplasare spre zonele periferice ale habitatului acvatic indivizii se asociază în cârduri/bancuri.

Odată cu creșterea dimensiunilor corporale si creșterea mobilității, cârdurile se micșorează, indivizii se deplasează spre mijlocul curentului și în timp se vor izola.

În perioada următoare, juvenilii sunt purtați de curentul de apă spre aval, spre habitate acvatice mai stabile, caracterizate prin variație mai mică a parametrilor hidrobiologici, unde vor rămâne până la atingerea maturității sexuale, în al treilea an de viata la masculi si al patrulea la femele, de unde vor migra spre locurile in care au eclozat. Ca și în cazul altor specii de pesti, se pare că și lipanul manifestă un puternic atașament fată de locul in care acesta a eclozat.

Habitatul de hrănire al indivizilor dupa eclozare se caracterizează printr-o viteză mică de scurgere a apei (0–20 cm/s). Majoritatea larvelor se concentrează în zone în care viteza curentului apei are valori mai mici de 10 cm/s.

Adâncimea apei este de asemenea un caracter important în selecția habitatului larvelor, acestea gasindu-se mai ales în zone cu apa mai mica de 40 cm. S-au constatat concentrări ale larvelor de lipan în biotopi în care adâncimea apei a fost mai mica de 20 cm.

În privința granulometriei substratului, biotopul preferat a fost cel constituit din nisip și pietriș fin.

Pentru juvenili (stadiul de vârstă urmator stadiului larvar) habitatul se caracterizează printr-o viteza a curentului apei cuprinsă intre 15 si 50 cm/s. Majoritatea peștilor s-au localizat în zone în care viteza curentului apei a fost de 20-30 cm/s. Adâncimea coloanei de apă selectată de către indivizi a fost cuprinsă între 40-70 cm, dar cei mai multi pești s-au localizat la adâncimi de 40-60 cm. Substratul caracteristic acestor zone este reprezentat de pietrișul grosier. Eclozarea icrelor embrionate se produce dupa 130-140 grade zile. Resorbția completă a sacului vitelin se realizează după aproximativ 130 grade-zile.

5.4 Analiza efectelor concentrațiilor elementelor și a compușilor chimici asupra peștilor

Dintre peștii din apele de munte lipanul (Thymallus thymallus) se numară printre peștii cu cele mai mari exigente fată de calitatea apei. Principalul parametru care conditionează supraviețuirea este oxigenul. Cele mai mici valori considerate acceptabile pentru cultura salmonidelor sunt 5-6 mg O2/l.

Experimental s-a constatat insă că peștii din cultură pot supraviețui pentru perioade relativ scurte de timp și la valori ale concentrației oxigenului dizolvat inferioare celor menționate (3-3,5 mg/l) în absența hrănirii.

Consumul de oxigen crește după administrarea hranei, fiind determinat de activitatea metabolică intensificată.

Ca exigență față de valoarea oxigenului dizolvat în apă, lipanul este mai puțin pretențios față de păstrăvul de râu și păstrăvul fântânel, dar mai exigent față de păstrăvul curcubeu (varietățile de cultură).

Cerințele față de oxigenul dizolvat cresc odată cu creșterea temperaturii apei și sunt justificate prin creșterea ritmului metabolic. Consumul oxigenului dizolvat în apă depinde și de vârsta peștilor ; este mai mare la peștii tineri decât la adulți raportat la unitatea de masă.

Expunerea la factori de stres crește consumul de oxigen de către pești. Procentul de utilizare al oxigenului de către pești este apreciat la 50%. Dacă concentrația oxigenului din apă este insuficientă, procentul de utilizare al oxigenului se poate reduce la 20% situație în care activitățile metabolice și procesele fiziologice sunt perturbate. Fenotipic modificările sunt vizualizate prin scăderi în greutate. Creșterile optime ale peștilor sunt apreciate la valori ale concentratiei oxigenului de 65-90% din valoarea saturației.

Influențe nefavorabile asupra efectivelor de pești din acvacultură sunt cauzate de scăderi bruște ale concentrației oxigenului la valori de 3-4 mg/l, când se constată mortalități parțiale ale efectivului de pești, pierderile fiind corelate cu temperatura apei, intensitatea hrănirii (rata metabolismului) și concentrațiile produșilor de excreție din apă.

Cantitatea de urină eliberată în apă este apreciată la 92 ml/kg corp pentru un exemplar de 300 de grame în condițiile unei concentrații normale de oxigen în apă. La concentrații scăzute de oxigen, rata eliminării de urină crește apreciabil, ajungând la 130 ml/kg corp, creștere explicată prin alterarea mecanismelor fiziologice care controlează schimbul de ioni dintre organism și mediu (se dublează volumul excreției pentru sodiu și potasiu) și cresc eliminările de magneziu, clor si fosfați.

Consumul de oxigen crește brusc în perioada de timp care urmează după ingerarea hranei și corespunde necesarului de oxigen suplimentar pentru desfășurarea activităților metabolice. Astfel intr-un interval de timp de 30-60 de minute după administrarea hranei consumul de oxigen poate ajunge la 300% din necesarul de oxigen în perioada de repaus.

Amoniacul (NH3) are efect toxic acut asupra organismelor acvatice acționând la nivelul sistemului nervos. Mecanismele inducerii efectului toxic al amoniacului asupra celulelor nervoase si țesuturilor nu este cunoscut.

În cazul expunerilor cronice la amoniac se produc alterări ireversibile ale celulelor epiteliului branhial, dar și modificări fiziologice grave incompatibile cu supraviețuirea fiind afectate organe (rinichi, ficat) dar și sistemul nervos central).

Concentrația maximă a amoniacului în sistemele de cultură este apreciată la 0,0125 mg/l NH3 în acvacultură păstrăvului curcubeu.

În general pentru acvacultura salmonidelor nivelul maxim al NH3 este apreciat la 0,002 mg/l (Haywood, 1983).

Nitriții (NO2) apar în mediul acvatic prin oxidarea amoniului (NH4) sub acțiunea bacteriilor nitrificatoare Nitrosomonas sp.,(fig. 25). Concentrația considerată maximă admisă pentru speciile de salmonide este 0,1 mg/l NO2. Efectul toxic al nitriților este însă amplificat de prezența altor ioni și în special a clorurilor.

Fig.25-Nitrosomonas sp. (foto: Yuichi Suwa, 1995)

Nitrații (NO3) sunt produșii de oxidare ai nitriților sub acțiunea bacteriei Nitrobacter sp.,(fig.26). Toxicitatea nitraților este mult mai scazută comparativ cu cea a nitriților iar în sistemele de acvacultură de tip deschis se pare că acest compus nu are efecte letale asupra peștilor din grupul salmonidelor.

Fig.26-Nitrobacter sp. (sursă: internet) [16]

Dioxidul de carbon (CO2) este prezent în apele de suprafață în concentrații normale de 1-2 mg/l și provine în cea mai mare parte din difuzia liberă din aerul atmosferic la suprafața apei, din descompunerea materialelor organice din apă și din respirația organismelor acvatice (mai ales a peștilor). În literatura de specialitate nivelul maxim admis pentru supraviețuirea peștilor se consideră a fi de 10 mg/l, dar studiile au arătat că nu apar modificări fiziologice majore nici la concentrații de 24 mg/l. Se pare însă ca efectul toxic al CO2 asupra peștilor este necesar să fie evaluat în conexiune cu alți factori și anume oxigenul dizolvat, pH-ul și alcalinitatea.

Substanțele solide în suspensie în apă pot afecta supraviețuirea peștilor în condiții în care acestea depășesc anumite concentrații. Mortalități la salmonidele din cultură au fost cauzate de particule nesedimentabile cu dimensiuni de 5-10 microni. Cantitatea maximă de substanțe solide în suspensie acceptată în acvacultura salmonidelor diferă în funcție de autori, ajungând la 80 -100 mg/l. Se consideră însă un nivel acceptabil pentru acvacultură de 15-25 mg/l.

Deasemenea pH-ul poate afecta supraviețuirea peștilor atunci când valoarea acestuia este mai mică de 6, când pot fi afectați și alți parametri ai apei (distribuția formelor de amoniac, solubilitatea unor metale toxice în apă).

Duritatea apei (concentrația ionilor metalici, în special calciu și magneziu) influențează rata schimbului ionic la nivelul branhiilor.

Temperatura apei este un factor care influențează puternic creșterea și supraviețuirea peștilor. Ca și salmonidele, lipanul este un peste de apă rece și bine oxigenată. Conform studiilor de teren temperatura apei din zonele monitorizate este în sezonul de vară de 16-18 grade Celsius, iar în perioada de reproducere (aprilie –mai ) de 8-10 grade Celsius, aceasta fiind și temperatura recomandată pentru perioada de incubare.

5.5 Amplasarea unității de producție pentru lipan

Calitatea apei este factorul principal care condiționează amplasamentul și capacitatea de producție a unei unități salmonicole.

Principalii parametri fizico-chimici ai apei și valorile lor limita care condiționează supraviețuirea organismelor acvatice au fost prezentați anterior : concentrația oxigenului dizolvat, temperatura, etc.

Din punct de vedere al calității apei se recomandă utilizarea apei izvoarelor care se caracterizează prin temperaturi relativ constante indiferent de anotimp, fluctuații sezoniere și diurne mici ale acestui parametru, sau apă din pânza freatică dacă există posibilitatea pompării acesteia. Apele de izvor au transparență ridicată conținând cantități mici de substanțe minerale sau organice în suspensie. Perioada de limpezire după ploi torențiale este de ordinul orelor, afectând în măsură nesemnificativă ritmul de hrănire.

Ca sursă de alimentare cu apă a unităților de producere a lipanului se poate utiliza însă și apa provenită din pâraie, râuri, lacuri de acumulare dacă acestea au bazine hidrografice neafectate de fenomene de poluare de orice formă și nu prezintă caracter torențial accentuat și corespund condițiilor de calitate. Locațiile de amplasament care corespund însă acestor condiții sunt localizate în tronsoanele superioare ale râurilor din zona de munte fiind relativ izolate și greu de aprovizionat, lipsite în general de posibilități de acces în perioadele de iarnă, nu dispun de linii electrificate necesare pentru automatizarea unor echipamente.

Viteza curentului apei constituie un factor important pentru selecția habitatului în mediul natural, constatându-se anumite preferințe ale indivizilor de vârste diferite pentru o anumită viteză a curentului apei.

În acvacultura extensivă este necesar să se țină seama de caracteristicile microhabitatului lipanului aflat în anumite stadii de dezvoltare (de la larve până la adulți).

Valorile acceptate pentru debitele de apă la anumite vârste este necesar să se stabilească în funcție de necesarul de oxigen dizolvat, asigurarea unei anumite viteze a curentului apei și pentru preluarea produșilor de excreție.

Dintre factorii mediului ambiant calitatea apei poate fi influențată de regimul termic, frecvența și abundența precipitațiilor, grosimea stratului de zăpadă și durata menținerii acestuia.

Influența acestor factori asupra calității apei este redusă în cazul preluării apei de alimentare pentru unitatea de acvacultură din pâraie cu bazine hidrografice acoperite cu vegetație forestieră, neafectată de exploatări de masă lemnoasă sau desfășurării altor tipuri de activități antropice în albiile minore. Influența factorilor limitativi menționați asupra calității apei și carateristicilor de creștere ale organismelor acvatice este nulă în cazul utilizării resurselor subterane de apă sau a apei din izvoare de suprafață.

În cazul utilizării apei provenite din izvoare subterane sau din puțuri de adâncime sunt necesare unele operații de condiționare a apei, mai ales oxigenare care se poate realiza prin trecere prin site succesive în absența echipamentelor speciale pentru oxigenarea apei.

Reducerea concentrațiilor de dioxid de carbon, nitrați sau sulfați se poate realiza de asemenea, prin scăderea fluxului de apă prin site succesive. Captarea apei izvoarelor este recomandat să se facă la o anumită distanță de izvor pentru a se elimina aceste inconveniente.

În privința debitului de apă acesta trebuie sa fie relativ constant în cursul anului.

Capacitatea de producție a unității de acvacultură este calculată în funcție de debitul apei de irigare, de temperatura și concentrația oxigenului dizolvat.

În practica salmonicolă, pentru producerea a 1 kg păstrăv se estimează ca necesar un debit de apă de:

0,5 – 1 litru/minut la temperaturi mai mici de 15 grade Celsius (pentru adulți);

1 – 2 litri/minut la temperaturi de 16-20 de grade Celsius (pentru adulți);

Pentru puieți, debitele de apă necesare sunt mult mai mari ținând cont de necesarul crescut de oxigen :

30 – 60 de litri/minut pentru 10 000 de juvenili cu vârsta de 2-3 luni;

60-120 de litri/minut pentru 10 000 de puieți cu vârsta de 3-6 luni;

Suspensiile minerale și organice din apă afectează în mod deosebit stadiile inițiale de viață ale peștilor și mai puțin indivizii adulți.

Suspensiile fine pot cauza moartea embrionilor impiedicând respirația acestora și schimburile de substanțe cu mediul acvatic.

În perioada de predezvoltare pot impiedica schimburile de gaze respiratorii la nivelul branhiilor și pot favoriza apariția și dezvoltarea microorganismelor patogene care cauzează pierderi importante de puieți.

Scopul acestor crescătorii fiind producerea de material biologic pentru repopulare ele vor fi amplasate în bazinele hidrografice care necesită intervenții pentru refacerea sau susținerea populațiilor naturale, realizând un control riguros al calității genetice al reproducătorilor (în mod obligatoriu genitorii vor fi pescuiți din apa râurilor în care se vor face repopulările).

Deși calitatea apei este corespunzătoare creșterii lipanului în numeroase păstrăvării funcționale specia nu se află în cultură din mai multe cauze :

1. În România nu există linii selecționate pentru acvacultură intensivă ;

2. Tehnologia creșterii lipanului nu este cunoscută în România ;

3. Există dificultăți de ordin tehnologic legate de acvacultură (specie dificil de crescut în acvacultură) ;

4. Nu se produce un furaj adecvat pentru această specie ;

5. Avantajele economice sunt mai mici comparativ cu speciile de salmonide (ritm de creștere inferior salmonidelor de cultură).

Bibliografie

Alexandrescu I. și Rusescu M., 1962 Cartea piscicultorului, Editura Agro-Silvică, București

Alexandrescu I., 1973 Călăuza crescătorului de pești în iazuri și heleșteie, Editura Ceres, București

Antipa Gr., 1909 Fauna ichtiologică a României, București

Antonescu C. S., 1934 Peștii apelor interioare din România, Institutul de cercetări piscicole al României, București

Antonescu C. S., 1947 Peștii din apele României, Institutul de cercetări piscicole al României, București

Antonescu C. S., 1957 Peștii din apele Republicii Populare Române, Editura Agro-Silvică de Stat, București

Bănărescu P., 1964 Fauna Republicii Populare Române, Pisces-Osteichthyes (pești ganoizi și osoși), vol. XIII, Editura Academiei Republicii Populare Române, București

Bârcă Gh. și colab., 1968 Piscicultura, apicultura și sericicultura, Editura Didactică și Pedagogică, București

Bud I. și colab., 2001 Peștii și tainele umbrelor subacvatice, Editura Ceres, București

Bud I. și Diaconescu Ș, 2010 Creșterea crapului și a altor specii de pești, Ediția a-II-a, Editura Ceres, București

Bud I., 1990 Tehnologia creșterii peștilor, Editura Agronomia, Cluj

Bușniță Th. și Alexandrescu I., 1963 Atlasul peștilor din apele R.P.R, Editura Științifică, București

Cărăușu S., 1952 Tratat de ichtiologie, Editura Academiei Republicii Populare Române

Cristea I., 2003 Studiu privind rebonitarea si recartarea fondurilor de pescuit din apele de munte -manuscris ICAS

Feider Z. și colab., Zoologia vertebratelor, Editura Didactică și Pedagogică, București

Ionescu V., 1968 Vertebratele din România, Editura Academiei Republicii Socialiste România

Lustun L. și colab., 1978 Dicționar piscicol, Editura Ceres, București

Mallet J. P. și colab., 1999 Habitat preferences of European grayling in a medium size stream, the Ain river, France

Meșter L. și colab., 1999 Lucrări practice de zoologie, Editura Universității din București, București

Miclea V. și Zăhan M., 2006 Reproducția peștilor, Editura Accent, Cluj-Napoca

Miron I., 1991 Influiența creșterii intensive a păstrăvului în lacurile de acumulare asupra calității fizico-chimice și biologice ale acestora – Tema 72, manuscris ICAS

Motaș C. și Anghelescu V., 1939 Punerea în valoare a apelor de munte, Institutul de cercetări piscicole al României, București

Niculescu-Duvăz M., 1960 Cartea pescarului sportiv, Asociația generală a vânătorilor și pescarilor sportivi

Parkinson D. Și colab., 1998 A. Preliminary investigation of spawning migrations of grayling in a small stream as determined by radio-tracking

Păsărin B. și colab., 2004 Elemente de salmonicultură, Editura Karro, Iași

Peștii și creaturile marine, Enciclopedia ilustrată a lumii subacvatice, Editura Aquila

Vasiliu G. D. și Manea Gh. I., 1987 Istoria ihtiologiei românești, Buletinul de cercetări piscicole, București

Vasiliu G. D., 1943 Salmonicultura, Institutul de cercetări piscicole al României, București

Vasiliu G. D.,1959 Peștii apelor noastre, Editura Științifică, București

Visoianu I., 1979 Zonarea pastravariilor in functie de conditiile climatice si de debit si stabilirea productivitatii maxime a acestora, Tema nr. 12.6, manuscris ICAS

Zoltan K., 1964 Acvaristica și pescuitul sportiv, Editura Științifică, București

[1].http://www.naturamediterraneo.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=120633&whichpage=1

[2].http://en.wikipedia.org/wiki/Rhithrogena_germanica#/media/File:Ephemeroptera_2.jpg

[3]. http://pescuitul.3x.ro/Logistica_Mulinete.htm

[4]. http://www.pescuitulpentrutoti.com/test-fire-de-forfac.html

[5]. http://pescuitul.3xforum.ro/post/3195/1/Plumbi_pescuit/

[6]. http://pasiuneapescuitului.blogspot.ro/2014/06/pluta.html

[7].http://www.pescuitpursisimplu.ro/tehnici-de-pescuit/pescuit-la-rapitori/somn/carlige-pescuit-somn/

[8].http://www.whiteman.ro/pescuit/gamakatsu-treble-13b-o-ancora-pentru-100-de-stiuci.html

[9].http://www.ghidul-pescarului.ro/articoltot.php?articoltota&na=RAMA%20-%20Momeala%20ideala

[10]. http://baltamariuta3.ro/articole-nade-si-momeli/

[11]. http://ghidpescuit.ro/atelier-pescuit/voblere-blinkere/voblerele-salmo-chubby-darter/

[12]. http://pasiuneapescuitului.blogspot.ro/2011/04/mustele-artificiale-sunt-o-creatie.html

[13]. http://www.ghidul-pescarului.ro/articoltot.php?articoltota&na=MINCIOGUL

[14]. http://www.ghidul-pescarului.ro/articoltot.php?articoltota&na=JUVELNICUL

[15]. www.icas.ro

[16]. http://ndla.no/nb/node/96388

Bibliografie

Alexandrescu I. și Rusescu M., 1962 Cartea piscicultorului, Editura Agro-Silvică, București

Alexandrescu I., 1973 Călăuza crescătorului de pești în iazuri și heleșteie, Editura Ceres, București

Antipa Gr., 1909 Fauna ichtiologică a României, București

Antonescu C. S., 1934 Peștii apelor interioare din România, Institutul de cercetări piscicole al României, București

Antonescu C. S., 1947 Peștii din apele României, Institutul de cercetări piscicole al României, București

Antonescu C. S., 1957 Peștii din apele Republicii Populare Române, Editura Agro-Silvică de Stat, București

Bănărescu P., 1964 Fauna Republicii Populare Române, Pisces-Osteichthyes (pești ganoizi și osoși), vol. XIII, Editura Academiei Republicii Populare Române, București

Bârcă Gh. și colab., 1968 Piscicultura, apicultura și sericicultura, Editura Didactică și Pedagogică, București

Bud I. și colab., 2001 Peștii și tainele umbrelor subacvatice, Editura Ceres, București

Bud I. și Diaconescu Ș, 2010 Creșterea crapului și a altor specii de pești, Ediția a-II-a, Editura Ceres, București

Bud I., 1990 Tehnologia creșterii peștilor, Editura Agronomia, Cluj

Bușniță Th. și Alexandrescu I., 1963 Atlasul peștilor din apele R.P.R, Editura Științifică, București

Cărăușu S., 1952 Tratat de ichtiologie, Editura Academiei Republicii Populare Române

Cristea I., 2003 Studiu privind rebonitarea si recartarea fondurilor de pescuit din apele de munte -manuscris ICAS

Feider Z. și colab., Zoologia vertebratelor, Editura Didactică și Pedagogică, București

Ionescu V., 1968 Vertebratele din România, Editura Academiei Republicii Socialiste România

Lustun L. și colab., 1978 Dicționar piscicol, Editura Ceres, București

Mallet J. P. și colab., 1999 Habitat preferences of European grayling in a medium size stream, the Ain river, France

Meșter L. și colab., 1999 Lucrări practice de zoologie, Editura Universității din București, București

Miclea V. și Zăhan M., 2006 Reproducția peștilor, Editura Accent, Cluj-Napoca

Miron I., 1991 Influiența creșterii intensive a păstrăvului în lacurile de acumulare asupra calității fizico-chimice și biologice ale acestora – Tema 72, manuscris ICAS

Motaș C. și Anghelescu V., 1939 Punerea în valoare a apelor de munte, Institutul de cercetări piscicole al României, București

Niculescu-Duvăz M., 1960 Cartea pescarului sportiv, Asociația generală a vânătorilor și pescarilor sportivi

Parkinson D. Și colab., 1998 A. Preliminary investigation of spawning migrations of grayling in a small stream as determined by radio-tracking

Păsărin B. și colab., 2004 Elemente de salmonicultură, Editura Karro, Iași

Peștii și creaturile marine, Enciclopedia ilustrată a lumii subacvatice, Editura Aquila

Vasiliu G. D. și Manea Gh. I., 1987 Istoria ihtiologiei românești, Buletinul de cercetări piscicole, București

Vasiliu G. D., 1943 Salmonicultura, Institutul de cercetări piscicole al României, București

Vasiliu G. D.,1959 Peștii apelor noastre, Editura Științifică, București

Visoianu I., 1979 Zonarea pastravariilor in functie de conditiile climatice si de debit si stabilirea productivitatii maxime a acestora, Tema nr. 12.6, manuscris ICAS

Zoltan K., 1964 Acvaristica și pescuitul sportiv, Editura Științifică, București

[1].http://www.naturamediterraneo.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=120633&whichpage=1

[2].http://en.wikipedia.org/wiki/Rhithrogena_germanica#/media/File:Ephemeroptera_2.jpg

[3]. http://pescuitul.3x.ro/Logistica_Mulinete.htm

[4]. http://www.pescuitulpentrutoti.com/test-fire-de-forfac.html

[5]. http://pescuitul.3xforum.ro/post/3195/1/Plumbi_pescuit/

[6]. http://pasiuneapescuitului.blogspot.ro/2014/06/pluta.html

[7].http://www.pescuitpursisimplu.ro/tehnici-de-pescuit/pescuit-la-rapitori/somn/carlige-pescuit-somn/

[8].http://www.whiteman.ro/pescuit/gamakatsu-treble-13b-o-ancora-pentru-100-de-stiuci.html

[9].http://www.ghidul-pescarului.ro/articoltot.php?articoltota&na=RAMA%20-%20Momeala%20ideala

[10]. http://baltamariuta3.ro/articole-nade-si-momeli/

[11]. http://ghidpescuit.ro/atelier-pescuit/voblere-blinkere/voblerele-salmo-chubby-darter/

[12]. http://pasiuneapescuitului.blogspot.ro/2011/04/mustele-artificiale-sunt-o-creatie.html

[13]. http://www.ghidul-pescarului.ro/articoltot.php?articoltota&na=MINCIOGUL

[14]. http://www.ghidul-pescarului.ro/articoltot.php?articoltota&na=JUVELNICUL

[15]. www.icas.ro

[16]. http://ndla.no/nb/node/96388