Limba Sacra Si Tensiunea Culturala Dintre Apus Si Rasarit

Cuprins:

Introducere

Abrevieri

Sigle

Capitolul 1. Biserica Ortodoxă Română între Biserica Răsăriteană și cea Apuseană

1. 1 Marea Schismă

1. 1. 1 Etapele producerii scindării

1. 1. 2 Separarea definitivă a Bisericilor după anul 1054

1. 2 Tradiție comună și autonomie religioasă

1. 3 Biserica Ortodoxă

1. 3. 1 Ortodoxia în lume

1. 3. 2 Teologia Bisericii Răsăritene

1. 4 Biserica Romano-Catolică

1. 5 Biserica Ortodoxă Română

Capitolul 2. Biblia din perspectiva antropologiei lingvistice. Traducerea metaforelor

2. 1 Ființa umană, centrul spațiului antropologic

2. 2 Identitatea umană în raport cu o cunoaștere de tip religios

2. 3 Traduceri ale Bibliei

2. 3. 1 Interpretarea textului biblic sub influența traducerii

2. 3. 1. 1 Asociații de sunete purtătoare de sens

2. 3. 1. 2 Modelul universal comun de înțelegere

2. 3. 1. 3 Relația semnificat-semnificant

2. 3. 2 Înțelegerea metaforei

2. 3. 2. 1 Metafora – principiul coordonator al discursului sacru

2. 3. 2. 2 Metafora luminii

2. 3. 2. 3 Metafora iubirii

2. 3. 2. 4 Metafora împărăției lui Dumnezeu

2. 3. 2. 5 Metafore contrastive și metafore „antonimice

2. 3. 3 Dificultăți de traducere

2. 4 Înțelegerea Bibliei din perspectivă antropologică

Capitolul 3. Dificultăți de traducere a Bibliei de la București. Influența textului grecesc

3. 1 Importanța primei traduceri integrale a Bibliei în limba română

3. 2 Traduceri ce precedă Biblia de la 1688

3. 3 Calitatea traducerii. Raportarea la varianta în limba greacă

3. 3. 1 Umanismul, mișcare culturală europeană

3. 3. 1. 1 Trăsăturile esențiale ale Umanismului

3. 3. 1. 2 Fidelitatea față de textul în limba greacă

3. 3. 2 Traducerea conținutului teologic

3. 3. 2. 1 Împrumuturi, calcuri lexicale și intervenții în text

3. 3. 2. 2 Abateri de la textul grecesc

3. 3. 2. 3 Dificultăți de traducere în cazul cuvintelor polisemantice

3. 3. 3 Lexic de specialitate

3. 3. 4 Împrumuturi din limba greacă

3. 3. 4. 1 Neologisme de origine greacă în secolul al 17-lea

3. 3. 4. 2 Cuvinte de origine greacă în Cartea 1 și 2 a Macabeilor

3. 4 Aprecierea calității traducerii Bibliei de la București

Capitolul 4. Lexic religios. Cuvinte românești atestate în Biblia de la 1688

4. 1 Facerea

4. 2 Ieșirea

4. 3 Leviticus

4. 4 Numeri

4. 5 Deuteronomium

Concluzii

Bibliografie

Introducere

De la începuturile sale, creștinismul a influențat decisiv soarta tuturor popoarelor care l-au adoptat, întreaga cultură europeană fiind de inspirație creștină. Această religie s-a folosit pentru răspîndirea sa de limba fiecărui popor către care se adresează, iar propovăduirea s-a făcut nu doar pe cale orală, ci și prin intermediul scrisului.

Lingvistica și istoria, cele două discipline care concentrează date privind constituirea și evoluția unui popor, trebuie privite și analizate într-o viziune de ansamblu pentru o cunoaștere în profunzime a orientării și convingerilor religioase pe care le are fiecare națiune sau grup social.

Această lucrare își propune să analizeze limba sacră a Bibliei din punct de vedere lingvistic, atît în contextul românesc, cît și în cel european, al tensiunilor între Apus și Rǎsǎrit, la nivel de interpretare și traducere a textului. Problematica a fost îndelung abordată, ceea ce face ca orice cercetare în acest domeniu să necesite parcurgerea unui număr însemnat de lucrări pe această temă. Domeniul analizei Sfintei Scripturi este foarte atrăgător și valoros, un studiu asupra sa neavînd pretenția de a fi exhaustiv. Din contră, orice lucrare poate numai să aducă noi perspective și să sporească valențele pe care textul sacru le revelează.

De asemenea, orice cercetare trebuie să aibă în vedere un context mai larg, atît pe axa spațială – în lucrarea de față spațiul european divizat între Apus și Răsărit, împărțire ce corespunde celor două ramuri mari ale creștinismului, catolicismul și ortodoxia, – cît și pe cea diacronică (ceea ce implică și o lămurire istorică detaliată a evoluției fenomenului religios, nu numai o descriere pur lingvistică a schimbărilor de natură lexicală ce au loc în decursul timpului).

Din aceste considerente, lucrarea Limba sacră. Tensiunea culturală dintre Apus și Răsărit a constituit nu doar o provocare intelectuală, ci și o bucurie a spiritului și, pe măsură ce m-am implicat mai mult în tema studiată, interesul meu s-a amplificat, încît, la finalul lucrării aș putea să găsesc o serie de alte probleme despre care nu am scris, dar care meritǎ a fi abordate pe marginea acestei teme, probleme ce cu siguranță vor reveni în lucrările mele viitoare.

Abrevieri:

ac. = acuzativ

adj. = adjectiv

adv. = adverb

c. = circa

card. = cardinal

comp. = comparativ

dat. = dativ

f. = feminin

gen. = genitiv

ger. = gerunziu

imperat. = imperativ

impf. = imperfect

ind. = indicativ

inf. = infinitiv

m. = masculin

n. = neutru

nom. = nominativ

num. = numeral

pas. = pasiv

pf. c. = perfect compus

pf. s. = perfect simplu

pl. = plural

pr. = prezent

refl. = reflexiv

s. = substantiv

sec. = secolul

sg. = singular

subj. = subjonctiv

v. = verb

viit. = viitor

I, II, III, IV = conjugarea I, II, III, IV

1, 2, 3 = persoana 1, a 2-a, a 3-a.

Sigle:

CHEIA ÎNȚ. = Cheia înțelesului. Scoasǎ pre limbǎ rum[â]neascǎ, București, 1678.

CV = Codicele Voronețean, [Nordul Moldovei], [1563-1583], ediție criticǎ, studiu filologic și studiu lingvistic de Mariana Costinescu, Bucureșți, 1981.

CORESI = Psaltirea slavo-română, Ediție Stela Toma, București, 1976.

DERS = Dicționarul elementelor românești din documentele slavo-române, 1374-1600. București, 1981.

DIR = Documente privind istoria României, veacul XVII, A. Moldova, vol. I-V, [București], 1952-1957, B. Țara Românească, vol. I-IV, [București], 1951-1954.

DOS = Dosoftei, Opere I, Versuri, Ediție de N. A. Ursu, Editura Minerva, București, 1978.

DRHB = Documenta Romaniae Historica, B. Țara Românească.

ES = Evangheliarul de la Sibiu (1551-1553), București, 1981.

GCR = Gaster M., Chrestomație românǎ, vol. 1-2, Leipzig-București, 1891.

HC = Principele Dimitrie Cantemir. Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, publicat sub auspiciile Academiei Române… de Gr. C. Tocilescu. (Cu un portret și douǎ facsimile), Institutul de arte grafice Carol Göbl: București, 1901.

HERODOT = Istorii, Ediție de L. Onu și L. Șapcaliu, Editura Minerva, București, 1972-1976.

MDA = Coteanu, Ion (coordonator). Micul dicționar academic, vol. I-IV. Academia Românǎ. Institutul de Lingvisticǎ „Iorgu Iordan”, București: Editura Univers Enciclopedic, 2001, 2002, 2003, 2003.

NEACȘU = Scrisoarea lui Neacșu, Cîmpulung, Argeș, 1521, text reprodus dupǎ original în Crestomația limbii române, A. Mareș, București, 1994.

PO = Palia de la Orăștie (1581-1582), Ediție de Viorica Pamfil, Editura Academiei Române, București, 1968

PS. H. = Psaltirea Hurmuzachi (sec. XVI)

PS. SCH. = Psaltirea Scheiană (sec. XVI). Ediție I. A. Cîndea, București, 1916.

SUCIU = Moise Suciu, Semnul bucuriei și a poftei inimei… Buda: Tipariul Crǎieștii Universitate din Pesta, 1829.

VARL = Varlaam, Carte româneascǎ de învǎțǎturǎ, Iași, 1643, ediție criticǎ de J. Byck, București, 1943.

Capitolul 1

Biserica Ortodoxă Română între Biserica Răsăriteană și cea Apuseană

1. 1 Marea Schismă

Istoria Bisericii Creștine nu a stabilit încă o dată exactă a separării Bisericii de Răsărit de cea de Apus și plasează acest eveniment de-a lungul unei perioade mai lungi, din secolul al 9-lea și pînă în secolul al 15-lea sau chiar pînă în secolul al 17-lea. Schisma dintre Roma și Constantinopol nu este, așadar, un fenomen unanim raportat la o dată certă legată numai de un anumit prilej, ci s-a realizat în mai multe faze.

1. 1. 1 Etapele producerii scindării

Episcopii de Roma, Calixtus (217-222 d. Hr.) și Stefanus (254-257 d. Hr.), sînt cei dintîi reprezentanți ai autorităților clericale care doresc impunerea episcopilor din Roma asupra bisericilor creștine din întreaga lume. Aceștia consideră că episcopii de Roma sînt singurii urmași de jure ai sfîntului apostol Petru, care a murit răstignit la Roma. Această afirmație are ca suport teologic un text relativ ambiguu din Evanghelia după Matei (16:18: „Și Eu îți zic ție, că tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui.") ce prezintă discuția lui Iisus cu Apostolul Petru în ținutul Caesarea-Philippi din nordul Palestinei (astăzi: Banjas, Israel) și încredințarea de către Iisus a cheii simbolice succesorale.

Ambiguitatea acestui verset constituie unul dintre argumentele pentru care Biserica Ortodoxă și cele reformate nu au fost niciodată de acord cu hegemonia Bisericii Catolice de la Roma asupra întregii creștinătăți.

Rolul deosebit pe care sfîntul apostol Petru l-a avut la Roma este totuși recunoscut de către marii teologi ai secolelor al 2-lea și al 3-lea d. Hr., însă aceștia pledează totodată pentru acceptarea egalității în drepturi a episcopilor din Apus și a patriarhilor din Răsărit.

La Conciliul Ecumenic de la Niceea (din anul 325 d. Hr.) se recunoaște egalitatea celor patru episcopate și patriarhate din lumea creștină: Roma (Italia), Alexandria (Egipt), Ierusalim (Palestina) și Antiochia (Turcia).

În anul 375 d. Hr., episcopul de Roma (366-384), Damasus I, revine la ideea primatului episcopiei de Roma, pe baza aceluiași argument adus și de predecesorii săi, și anume descendența directă a episcopiei de Roma din sfîntul apostol Petru, descendență ce se sprijină pe argumentul mai sus amintit adus de versetul din Evanghelia după Matei. Tot Damasus I este cel care ridică episcopatul de Roma la rangul de Scaun Apostolic.

În anul 395 d. Hr. se produce dezmembrarea Imperiului Roman în două părți: partea de vest (cu capitala la Roma) și partea de est (cu capitala la Constantinopol). Titulatura de Scaun Apostolic pentru episcopatul de Roma este recunoscută imediat de împăratul părții de vest a imperiului (Arcadiu) și episcopul de Roma (Siricius, 384-399) emite, în consecință, un act confirmativ, Decretalia constituta, prin care fundamentează primatul episcopilor de Roma asupra creștinilor din întreaga lume.

Episcopul Leo I (440-461) devine primul Papă. Împăratul părții de vest a imperiului (Valentinianus III, 425-455) confirmă oficial printr-un edict emis în anul 445 acest primat al episcopilor de Roma, dar numai asupra țărilor vestice (Italia, Spania, partea de sud a Franței) și Africii de Nord.

În anul 451, Papa Leo I protestează contra hotărîrii Conciliului Ecumenic de la Calcedon, prin care episcopii de Roma și de Constantinopol au fost egal îndreptățiți în chestiunile religioase. După această dată începe lupta pentru putere și pentru împărțirea sferelor de influență în lumea creștină între conducătorii Bisericilor de Apus (Roma) și de Răsărit (Constantinopol), luptă care continuă și în prezent.

La începutul secolului al 6-lea, Papa Symmachus (498-514) decretează printr-o ordonanța cunoscută sub numele de Constitutum silvestri ca deținătorii Scaunului Apostolic din Roma să fie inamovibili, adică să nu poată fi judecați și condamnați de către oamenii obișnuiți, ci numai de instanțe superioare din cadrul bisericii.

Papa Gregor I (590-604) extinde influența episcopatului de Roma și în sfera treburilor politice și economice, la început numai în Italia, apoi în întreaga lume, mărind în acest fel și mai mult discrepanța și neînțelegerile dintre bisericile de Apus și cele de Răsărit.

La Sinodul din Whitby (Anglia, 664), Roma repetă pretenția supremației sale față de Constantinopol și, ulterior, la Conciliul Ecumenic de la Constantinopol din anul 680, se dezbate poziția papalității în raport cu celelalte biserici, unde o mare parte din participanți se declară în favoarea egalității tuturor episcopilor și patriarhilor.

Papa Stefan II (752-757) este cel care întemeiază primul stat religios din lume (Patrimonium Petri), statul Vatican cu sediul la Roma, fapt ce constituie o altă treaptă ce va duce la schisma dintre Biserici. Tot în această perioadă, amplificarea interesulue vest (cu capitala la Roma) și partea de est (cu capitala la Constantinopol). Titulatura de Scaun Apostolic pentru episcopatul de Roma este recunoscută imediat de împăratul părții de vest a imperiului (Arcadiu) și episcopul de Roma (Siricius, 384-399) emite, în consecință, un act confirmativ, Decretalia constituta, prin care fundamentează primatul episcopilor de Roma asupra creștinilor din întreaga lume.

Episcopul Leo I (440-461) devine primul Papă. Împăratul părții de vest a imperiului (Valentinianus III, 425-455) confirmă oficial printr-un edict emis în anul 445 acest primat al episcopilor de Roma, dar numai asupra țărilor vestice (Italia, Spania, partea de sud a Franței) și Africii de Nord.

În anul 451, Papa Leo I protestează contra hotărîrii Conciliului Ecumenic de la Calcedon, prin care episcopii de Roma și de Constantinopol au fost egal îndreptățiți în chestiunile religioase. După această dată începe lupta pentru putere și pentru împărțirea sferelor de influență în lumea creștină între conducătorii Bisericilor de Apus (Roma) și de Răsărit (Constantinopol), luptă care continuă și în prezent.

La începutul secolului al 6-lea, Papa Symmachus (498-514) decretează printr-o ordonanța cunoscută sub numele de Constitutum silvestri ca deținătorii Scaunului Apostolic din Roma să fie inamovibili, adică să nu poată fi judecați și condamnați de către oamenii obișnuiți, ci numai de instanțe superioare din cadrul bisericii.

Papa Gregor I (590-604) extinde influența episcopatului de Roma și în sfera treburilor politice și economice, la început numai în Italia, apoi în întreaga lume, mărind în acest fel și mai mult discrepanța și neînțelegerile dintre bisericile de Apus și cele de Răsărit.

La Sinodul din Whitby (Anglia, 664), Roma repetă pretenția supremației sale față de Constantinopol și, ulterior, la Conciliul Ecumenic de la Constantinopol din anul 680, se dezbate poziția papalității în raport cu celelalte biserici, unde o mare parte din participanți se declară în favoarea egalității tuturor episcopilor și patriarhilor.

Papa Stefan II (752-757) este cel care întemeiază primul stat religios din lume (Patrimonium Petri), statul Vatican cu sediul la Roma, fapt ce constituie o altă treaptă ce va duce la schisma dintre Biserici. Tot în această perioadă, amplificarea interesului bisericilor din Răsărit față de Bizanț devine și o problemă politică (întrucît Biserica este asociată cu imperiul), care, alături de iconoclasm, va conduce la ruperea definitivă a legăturilor cu Apusul.

Un dezacord grav între cele două Biserici concurente se produce însă în anul 863, în timpul procesului intentat de Biserica Catolică Vestică patriarhului Răsăritean ortodox Photius.

În secolele 10-11 are loc încreștinarea majorității populației ruse. Biserica Rusă se subordonează tot atunci Patriarhatului Ortodox de la Constantinopol, devenind în acest mod de rit bizantin.

1. 1. 2 Separarea definitivă a Bisericilor după anul 1054

Papa Leo IX (1049-1054) și patriarhul de Constantinopol Michael Cerularius (1004-1058) desăvîrșesc separarea dintre cele două Biserici în anul 1054, în urma unor dezacorduri ireconciliabile (lupta pentru supremație în lumea creștină, divergențe teologice etc) și această separare este cunoscută în istorie sub numele de Marea Schismă. După această sciziune, bisericile de Răsărit ortodoxe se declară biserici autocefale și își stabilesc ca autoritate supremă patriarhatul de la Constantinopol, iar bisericile din Apus, subordonate Romei, recunosc primatul papalității.

Biserica Ortodoxă aprobă numai primele șapte Concilii Ecumenice creștine. Între primul Conciliu Ecumenic din 325 și al șaptelea Conciliu Ecumenic din 787, Constantinopol și Roma s-au aflat permanent în diferite dispute pentru mai bine de 200 de ani. Biserica Răsăriteană respinge autoritatea Vaticanului și instituția papală, și, spre deosebire de Biserica Catolică, are o liturghie proprie și păstrează cultul icoanelor. Biserica Ortodoxă susține că e singura care a menținut neschimbate de-a lungul secolelor dogmele, tradiția, cultul și organizarea Bisericii Creștine, așa cum au fost în primele opt secole după Hristos. Denumirea de ortodoxie se impune definitiv după Marea Schismă din 1054.

Bisericile creștine de rit ortodox se conduc după acest eveniment conform principiului ierarhic sinodal și alcătuiesc biserici regionale, autocefale și autonome.

Odată cu declinul autorității Greciei în Apus și cu victoria generală în această parte a Europei a latinității și ridicarea clerului ca aproape singura clasă cunoscătoare de carte vreme de cîteva secole, se adaugă și o barieră lingvistică alături de cea culturlă și de cea politică ce delimitează cele două ramuri ale creștinătății. În cuprinsul Crezului, rugăciunea simbol al credinței, în Biserica din Apus se spune că Duhul Sfînt „purcede” din Dumnezeu Tatăl și din Dumnezeu Fiul (Filioque). Acest fapt este contrazis și considerat de către Biserica Răsăriteană o diviziune eretică a Sfintei Treimi, iar nepunerea de acord asupra originii Sfîntului Duh reprezintă unul dintre motivele ce duce la această separare ireconciliabilă din cadrul religiei creștine.

De asemenea, Biserica din Răsărit diferă de cea din Apus în ceea ce privește doctrina teologică și perspectiva asupra ființei umane. Astfel, începînd din secolul al 5-lea, Biserica Ortodoxă insistă asupra faptului că invocarea (επικλέσις) și pogorîrea Sfîntului Duh asupra pîinii și a vinului în timpul euharistiei este o taină bisericească ce se realizează independent de voința umană, în timp ce în Apus transformarea euharistică este pusă pe seama citirii unor rugăciuni. Alte diferențe de natură doctrinală sînt: ideea existenței purgatoriului ca treaptă intermediară între rai și iad, celibatul obligatoriu pentru toți membrii clerului, precum și introducerea indulgențelor începînd cu secolul al 11-lea, toate aparținînd rînduielii din cadrul Bisericii Catolice.

Asemenea divergențe legate de ritualul religios și altele precum folosirea pîinii dospite sau nedospite pentru taina euharistiei, vîrsta la care copiii trebuie botezați, postul sau înfruptarea în ziua de sîmbătă, dacă preoții trebuie să poarte obligatoriu barbă sau nu, dacă să se cînte de-a lungul anului în timpul slujbei Aleluia și să se renunțe în perioada dinaintea Paștilor, forma veșmintelor și ornamentelor pentru membrii clerului constituie o serie de diferențe ce nu dețin o importanță radicală și despre care se consideră că sînt mai degrabă adversare credinței primare, esențiale.

1. 2 Tradiție comună și autonomie religioasă

Primele șapte Concilii Ecumenice – toate ținute în Răsăritul Europei – reprezintă o parte din tradiția comună a celor două Biserici. La fel și marii teologi și sfinți părinți care au trăit în această perioadă: Sfîntul Pahomie (287-347) – călugăr egiptean, întemeietor al primei mănăstiri creștine (320) din Egipt, la Tabennisi; Sfîntul Antonie al Greciei (c. 251-356) – fondatorul monahismului creștin; Sfîntul Atanasie cel Mare (c. 295-373) – patriarh al Alexandriei care a contribuit la constituirea teologiei trinitare și hristologice, combătînd cu înverșunare arianismul; Sfîntul Vasile cel Mare (c. 330-379) – episcop al Cezareii și Mitropolit al Cappadociei (370-379), adversar al arianismului și autor de scrieri teologice de drept canonic și al unor reguli monahale urmate și azi de monahii răsăriteni; Sfîntul Grigorie de Nysa (c. 330-c. 395) – teolog și părinte originar din Cezareea, frate al Sfîntului Vasile cel Mare, de asemenea adversar al arianismului și susținător al doctrinei identității de substanță a Sfintei Treimi în cadrul Sinodului Ecumenic de la Constantinopol (381); Sfîntul Grigorie de Nazianz, supranumit Teologul (c. 330-c. 390) – părinte al Bisericii originar din Cappadocia, episcop de Constantinopol ce se opune arianismului și susține ideea naturii divino-umane a lui Hristos, fiind totodată preocupat și de descrierea misterului Sfintei Treimi (a scris Cele cinci cuvîntări teologice și Filocalia); Sfîntul Ioan Hrisostom, numit și Gură de Aur (c.347-c. 407) – teolog și predicator, episcop de Constantinopol (398-404) și autor a numeroase scrieri religioase (Despre sfințenie) și al principalei liturghii ortodoxe care îi poartă și numele; Sfinții Chiril al Alexandriei (376-444) și Chiril al Ierusalimului (315-386); Sfîntul Maxim din Hrisopolis sau Mărturisitorul (580-662) – călugăr bizantin, adversar al monotelismului și apărător al ortodoxiei, a murit martirizat pentru credința sa; Sfîntul Ioan Damaschinul (c. 675-749) – teolog bizantin și ultimul Sfînt părinte al Bisericii, adversar al iconoclasmului este și cel care sistematizează dogmele Bisericii Creștine, condamnînd ereziile împotriva acesteia.

După căderea Constantinopolului în 1453 (și a Atenei în 1456), turcii îl recunosc pe patriarhul ecumenic ca fiind pasha millet, adică conducătorul politic și religios al creștinilor din Imperiul Otoman. Perioada imediat următoare este una în care ortodoxia este supusă umilințelor sistematice și persecuțiilor programatice. Mai ales atunci cînd Imperiul Otoman începe să decadă, paradoxal, situația devine din ce în ce mai grea și pentru Biserică: în secolul al 18-lea, într-o perioadă de 73 de ani, patriarhul ecumenic este schimbat de 48 de ori de către sultan. Opresiunea ajunge la apogeu odată cu martirizarea Patriarhului Ecumenic Grigorie al 5-lea în anul 1821, în ziua de Paști.

Cucerirea zonei balcanice de către turci are ca efect secundar și elenizarea acestei regiuni datorită autorității exercitate de către patriarhii ecumenici. În anul 1833 Biserica din Grecia devine autocefală și acest lucru duce la accentuarea naționalismului religios și a naționalismului politic grecesc în interiorul Imperiului Otoman în anii următori, pînă la cucerirea independenței.

1. 3 Biserica Ortodoxă

1. 3. 1 Ortodoxia în lume

În momentul de față, Biserica Ortodoxă numără între 60 și 90 de milioane de membri practicanți în întreaga lume, dintre care 85% se află în statele foste comuniste din Estul Europei. Patru dintre primele jurisdicții ortodoxe sînt de filială grecească: Patriarhatul de Constantinopol, Biserica Greciei și a Ciprului (cea din urmă independentă încă din anul 431) și Biserica Autocefală din Sinai.

Patriarhul ecumenic reprezintă cea mai înaltă autoritate spirituală a religiei ortodoxe, ca arhiepiscop al Istanbulului și patriarh al Noii Rome. Patriarhul ecumenic are în jurisdicție Turcia, Creta, anumite insule din Marea Egee, diaspora de naționalitate grecească din întreaga lume, majoritatea comunităților slave emigrante, Muntele Athos și Biserica Ortodoxă din Finlanda. Patriarhatele Antiohiei și Ierusalimului sînt predominant arabe, iar patriarhatul Alexandriei este compus din creștini ortodocși de origine greacă, arabă și est-africană, iar jurisdicția lui se extinde și asupra Ugandei și a misionarilor din Kenya. Patriarhatele Moscovei, Serbiei, Bulgariei și României, și Bisericile Ortodoxe Răsăritene ale Macedoniei, Georgiei, Albaniei, Poloniei, Cehiei și Slovaciei, Chinei și Japoniei și a misionarilor din Korea sînt toate biserici naționale.

1. 3. 2 Teologia Bisericii Răsăritene

Biserica Ortodoxă este o biserică apostolică. Aceasta recunoaște Conciliile Ecumenice și pe sfinții părinți ai religiei creștine atît din Răsărit, cît și din Apus de pînă în secolul al 8-lea, după care își are propria succesiune de sfinți părinți și propovăduitori ai doctrinei. Această Biserică acordă o importanță foarte mare sfintei tradiții considerînd conform cuvintelor Sfîntului Ioan Damaschinul că trebuie să „Păstrăm Tradiția întocmai cum am primit-o.”

Tradiția reprezintă pentru ortodocși prezența Sfîntului Duh în biserică, totalitatea slujbelor și a practicilor ascetice ce au loc în cadrul serviciilor religioase, precum și tot ceea ce ține de arta bisericească pe care ortodoxia o moștenește. În iconografie, ortodoxia prezintă Biblia și în imagini, în picturi și mozaicuri, sub formă de icoane murale în biserici sau icoane mobile care circulă în cadrul comunităților ortodoxe încă din cele mai vechi timpuri și au rolul de a transmite textul sacru. Icoana „vorbește” prin imagine chiar și analfabeților, fapt de care oamenii au fost privați acolo unde icoana a fost interzisă. Pe pereții bisericilor sînt pictate pagini din Scriptură, atît din Vechiul, cît și din Noul Testament: Adam și Eva, alungarea din Rai, Sfîntul Ilie urcînd la cer, scene cu îngeri, Moise cu tablele legii, Solomon facînd dreptate, Iona și chitul; Iisus Pantocratorul, Maica Domnului, Botezul Domnului, Nașterea, Învierea, vindecări, parabole. Toate acestea apar sub forma unor scene care reprezintă tot atîtea „lecturi” ale celor mai importante evenimente din Biblie și care pot fi citite cu ușurință de oricine.

Desigur, sfînta tradiție nu exclude însă existența altor tradiții minore prezente în cadrul fiecărei țari sau regiuni ortodoxe pe care Biserica le recunoaște și le aprobă.

În cadrul tadiției astfel înțelese, Biserica Ortodoxă acordă importanță Sfintei Scripturi, Crezului (în forma stabilită de cei 150 de părinți la Constantinopol și cunoscut și sub numele de Crezul nicean întrucît a fost recunoscut în anul 325, la Niceea) și hotărîrilor doctrinale așa cum au fost stabilite în primele șapte Concilii Ecumenice. O importanță mai mică este acordată scrierilor Sfinților Părinți și cărților simbolice.

Textul Vechiului Testament recunoscut de către Biserica Ortodoxă este acela al variantei în limba greacă, Septuaginta, și desigur, traducerile acestei versiuni în limbile naționale.

Ortodoxia critică creștinătatea vestică pentru catafatismul său, adică pentru înclinația pe care o are spre a formula reguli dogmatice, în timp ce ea se vede mai degrabă apofatică, adică refractară la tendința de a reduce tainele teologice la concepte dogmatice bine definite.

O altă trăsătură a doctrinei ortodoxe ar fi că Dumnezeu este conceput ca fiind atît transcendent, cît și imanent. Tatăl, Fiul și Sfîntul Duh constituie o unitate și o uniune în care fiecare ipostază locuiește în celelalte două printr-o perpetuă mișcare a iubirii.

În doctrina despre ființa umană, teologia ortodoxă tinde a fi mai optimistă în ceea ce privește soarta oamenilor decît teologiile clasice din Apus, deși acestea din urmă se sprijină pe învățătura Sfîntului Augustin. Așadar, teologia ortodoxă distinge în fiecare om imaginea sau „chipul și asemănarea” lui Dumnezeu – rațiunea și libertatea ființei umane – de asemena după modelul lui Dumnezeu – și apropierea omului de divinitate prin virtuți. Ca imagine a Creatorului, un om care se cunoaște pe sine Îl cunoaște implicit și pe Dumnezeu, motiv pentru care orice ființă umană are o valoare infinită.

Ortodoxia respinge orice doctrină care limitează libertatea omului de a alege și descrie întreaga relație dintre Dumnezeu, pe de-o parte, și om și libertate, pe de altă parte, ca sinergie sau cooperare. Grația divină îi invită pe toți oamenii, dar nu obligă pe nimeni. Iisus Hristos a avut pe pămînt o natură dublă, de Dumnezeu și de om în același timp, iar victoria Sa asupra morții în urma răstignirii și învierii Sale, reprezintă de fapt victoria lui Iisus conceput teandric asupra tuturor potrivnicilor.

Termenul τχεōσις (theōsis = „îndumnezeire, divinizare”) este folosit pentru a descrie scopul final al vieții creștine: salvarea și mîntuirea oamenilor. În sensul folosit de ortodoxie, theōsis implică participarea umană la natura divină în sensul uniunii cu energiile divine (nu cu ființa lui Dumnezeu) și este un mod de a afirma că oamenii „se îndumnezeiesc” prin grație sau statut, nu prin natură. Desăvîrșirea îndumnezeirii creștinilor va avea loc la a doua venire a lui Hristos cînd victoria prezenței Sfîntului Duh îi va transforma și pe oameni alături de întreaga creație materială.

Despre această noțiune teologică fundamentală vorbește și părintele Stăniloae într-un capitol din cartea Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxie:

Îndumnzeirea este desăvîrșirea și deplina pătrundere a omului de Dumnezeu, dat fiind că în alt chip el nu poate ajunge la desăvîrșire și la deplina spiritualizare. Păcatul a știrbit și a înlănțuit, ca într-o vrajă rea, într-o mare măsură, puterile firii omenești. Noi nu cunoaștem exact toată amploarea puterilor de care e capabilă firea noastră. Invidia, grija, ura ne paralizează elanurile. Iubirea ce o avem față de cineva, sau o are cineva față de noi, încrederea ce ni se acordă sau o acordăm, deci orice ieșire din egoismul păcătos, dezlănțuie în noi puteri ce nu ni le bănuiam, întocmai cum sărutul lui Făt-Frumos o trezește din paralizia unui somn nefiresc pe Ileana Cosînzeana.

[Îndumnezeirea] începe de la botez, întinzîndu-se de-a lungul întregului urcuș spiritual al omului, în care sînt active și puterile lui, adică de-a lungul purificării de patimi, al dobîndirii virtuților și al iluminării. Iar dacă în acest urcuș puterile naturale ale omului sînt în continuă creștere, ca să-și atingă apogeul în clipa cînd au ajuns apte de a vedea lumina dumnezeiască, primind ca putere văzătoare lucrarea Duhului Sfînt, am putea spune că îndumnezeirea prin care se realizează această dezmorțire și creștere coincide cu procesul dezvoltării puterilor umane pînă la limita lor, sau cu deplina realizare a naturii omenești, dar și cu depășirea lor nesfîrșită prin har. Căci îndumnezeirea nu se oprește niciodată, ci ea continuă și dincolo de limita ultimă a puterii naturii umane, la infinit. (p. 179-180)

Biserica Ortodoxă acordă o importanță deosebită și un rol unic Fecioarei Maria – „mai cinstită decît heruvimii, și mai mărită fără de asemănare decît serafimii” – și o venerează numind-o „născătoare de Dumnezeu”, „pururea fecioară”, „sfîntă” și „preacurată”.

Despre aceasta, Nicolae Steinhardt vorbește în finalul cărții Dăruind vei dobîndi:

Pentru marea masă a oamenilor Maica Domnului e maica mereu gata să ierte, să se roage, să îndrăznească a cuprinde pe Domnul cu temeritatea ei de mamă și să-L roage pentru sărmanii muritori. Căci – zice textul – mult poate rugăciunea mamei pentru îmblînzirea Stăpînului. Maica Domnului e izvorul lacrimilor, e neobosita noastră apărătoare (avocată), nerușinată (fără de rușine, de sfială) și stăruitoarea noastră solitoare împotriva dreptății stricte. Reprezintă în cer dulceața feminină și nemărginita dragoste maternă. (p. 276)

1. 4 Biserica Romano-Catolică

Teologia Bisericii Romano-Catolice consideră că existența lui Dumnezeu reprezintă obiectul credinței supranaturale și al cunoașterii raționale pentru oameni. Credința este concepută ca un act de încuviințare a tuturor lucrurilor revelate de Dumnezeu, act ce poate fi posibil datorită intelectului uman. Văzută în acest mod, credința devine un fel de anticipare a situării omului în contingență cu Dumnezeu.

De-a lungul timpului, teologia apuseană a pus accent pe numele „Eu sînt Cel ce sînt” (Ieșirea, 3:14), considerînd că aceste cuvinte indică natura adevărată a lui Dumnezeu. În consecință, toate atributele pe care le are Sfînta Treime – perfecțiunea infinită, unicitatea, capacitatea de a fi și de a deține adevărul absolut, încrederea, dreptatea, bunătatea, mila, sfințenia, imuabilitatea, omnisciența, omniprezența, omnipotența, providența, iubirea, și eternitatea – sînt egale și identice în raport cu ele însele și cu Dumnezeu.

Totodată, Biserica Catolică are ca principii de baza Crezul celor 150 de părinți (sau Crezul nicean) și Simbolul celor ce vor fi salvați (sau Crezul athanasian). Conform acestora, există un singur Dumnezeu în trei persoane sau ipostaze – Tatăl, Fiul și Sfîntul Spirit. Dumnezeu Fiul vine de la Tatăl și se află cu El în aceeași relație în care se află un fiu cu tatăl său. Spre deosebire de doctrina ortodoxă care consideră că Duhul Sfînt „de la Tatăl purcede”, în doctrina catolică se afirmă că Sfîntul Spirit vine de la Tatăl și de la Fiul, ca de la un principiu unitar.

Un aspect deosebit de important este faptul că Sfînta Treime a creat întregul univers – în sensul a tot ceea ce există în afară de Dumnezeu – ex nihil, din nimic și în acest act al creației Dumnezeu a lucrat fără vreo constrîngere din afară sau vreo necesitate internă, iar universul creat are și o coordonată temporală cu punctul de început în momentul asociat Genezei.

Dumnezeu continuă să mențină existența lumii și a universului, și să protejeze și să conducă tot ceea ce a creat. Astfel, conform teologilor catolici, Dumnezeu participă în mod nemijlocit la toate activitățile creației sale.

Teologia catolică distinge trei moduri de manifestare a providenței divine: o providență generală, îndreptată asupra tuturor creaturilor, atît cele înzestrate cu rațiune, cît și cele fără rațiune; o providență specială care este acordată tuturor ființelor raționale, inclusiv celor mai păcătoși oameni; în al treilea rînd, există o providență foarte specială pe care Dumnezeu o exercită asupra oamenilor ce au fost predestinați. În consecință, nimic nu se petrece în univers fără providența lui Dumnezeu sau independent de aceasta, iar planul etern este și va rămîne neschimbat.

Religia catolică susține în mod tradițional și acordă importanță faptului că universul creat cuprinde de asemenea ființele spirituale pe care Sfînta Scriptură le numește îngeri și pe care Dumnezeu le-a creat de asemena din nimic, ex nihil, la începutul lumii. Numărul îngerilor este foarte mare și în mod natural aceștia sînt nemuritori. Puterea și capacitatea lor de înțelegere, deși limitate, sînt cu mult mai mari decît puterea și capacitatea de înțelegere a omului.

Teologia catolică modernă este conștientă de dificultățile pe care omul contemporan le are în a accepta ideea de îngeri și diavoli. De aceea afirmă că îngerii există, dar descrie relația lor cu universul material în așa fel încît să fie înțeleși mai degrabă ca principii și puteri cosmice genuine, decît ca ființe ce intervin în mod arbitrar în lume în moduri contrare naturii lor autentice. De aceea, este subliniat caracterul lor de ființe create cărora nu le este permis să se considere comparabile sau egale lui Dumnezeu.

Un alt aspect fundamental al acestei credințe este ideea predestinării. Aceasta se referă la planul divin prin care oamenii sînt conduși de la naștere fie spre mîntuire, fie spre condamnare, iar acest destin stabilit de Dumnezeu nu poate fi schimbat. Și această idee însă cauzează o serie de probleme insolvabile pentru omul contemporan. În consecință, teologia catolică face distincția între predestinarea incompletă și predestinarea completă.

Teologia catolică consideră că problema predestinării a fost totdeauna privită dintr-o perspectivă limitată și viziunea curentă explică faptul că Dumnezeu nu este dependent de timp, ceea ce Îl face să lucreze într-o atemporalitate fără trecut și fără viitor. În această accepțiune, ideea predestinării este înțeleasă ca o însușire ce se referă la faptul că Dumnezeu, fiind omniscient, nu trebuie să aștepte pînă la finalul vieții fiecărui om ca să cunoască destinul acestuia.

În decursul istoriei, Biserica Romano-Catolică a urmat principiul conform căruia dogmele nu pot fi modificate. Pentru credincioșii acestei Biserici, dogma este un adevăr incontestabil pe care Dumnezeu l-a revelat în mod direct oamenilor, incluzîndu-l în mod explicit sau implicit în revelația divină.

Pentru catolici, Biblia este alcătuită din 73 de cărți – 46 în Vechiul Testament și 27 în Noul Testament – pe care membrii superiori ai Bisericii Catolice le consideră cuvîntul lui Dumnezeu scris sub inspirația divină. De aceea, în Apus, Biserica își are propriul canon al Bibliei și propria interpretare a textului acesteia. În prezent, atît comentariile, cît și traducerile se fac din limbile originale în care documentele incluse în Sfînta Scriptură au fost scrise și nu din Vulgata latină pe care Conciliul de la Trent a declarat-o ca aparținînd primelor generații de teologi.

Tradiția, așa cum reiese din viziunea clasică, este totalitatea învățăturilor revelate pe care Iisus le-a transmis în mod direct apostolilor săi, dar care nu au fost consemnate în scris în Biblie, ci au fost transmise de la o generație la alta prin intermediul oamenilor din cadrul bisericii. Acest fapt a făcut ca de-a lungul timpului multe tradiții să apară în scrierile acestor părinți ai bisericii.

Studiile moderne asupra Bibliei aduc o nouă perspectivă. Conform acestora, Sfînta Scriptură este considerată parte a Sfintei Tradiții, ceea ce face ca linia ce departajează revelația scrisă (Sfînta Scriptură) de revelația orală (tradiția eclesiastică) să nu mai fie așa de rigidă ca în trecut, iar cele două părți complementare să fie percepute ca o unitate indisolubilă.

O problemă suplimentară privitoare la acest fapt este întrebarea dacă Tradiția are un caracter static sau dinamic. Biserica Apuseană este preocupată să analizeze dacă Tadiția se referă numai la transmiterea unui anumit volum de informații, supus schimbării numai din nevoia de a putea fi făcut inteligibil diferitelor popoare ce trăiesc în epoci diferite, vorbesc limbi diferite și sînt condiționate de culturi diferite, sau dacă există posibilitatea sintetizării informațiilor moștenite și adaptarea la nou, în așa fel încît Tradiția să fie legată atît de trecut cît și de prezent. Teologii contemporani ai Bisericii Catolice susțin al doilea punct de vedere.

Adevărul fundamental al teologiei catolice este că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat și om adevărat. Prin încarnare, Iisus, ca ipostază a Sfintei Treimi, și-a însușit trupul uman real și sufletul rațional omenesc. El a fost conceput și născut de o persoană umană, Sfînta Fecioară Maria, prin puterea Sfîntului Spirit.

Prin încarnare, cele două naturi, cea divină și cea umană, se reunesc în aceeașii ființă, fără să se schimbe sau să se amestece. Fiecare natură își are propriile sale atribute și propria voință, dar acestea pot fi afirmate în totalitate numai de către persoana în care acestea se reunesc. Conform teologilor catolici, această reunire a celor două naturi nu a fost întreruptă de moartea lui Hristos, și nu va înceta să existe nici în viitor.

1. 5 Biserica Ortodoxă Română

Istoria Bisericii Ortodoxe Române este împarțită în trei mari perioade, marcate de influențe și evoluții specifice:

1. Creștinismul primitiv ce coincide cu formarea poporului român.

2. Influența bizantină și formarea ierarhiei ortodoxe în Evul Mediu.

3. Biserica Românǎ Autocefală începînd cu anul 1864.

În prima etapă, răspîndirea creștinismului s-a desfășurat în paralel cu formarea poporului român. Totodată, o componentă esențială în procesul de etnogeneză a fost cea lingvistică. Specialiștii consideră că termenii fundamentali din limba română sînt de origine latină și sînt deosebiți de cei ai celorlalte popoare din Apus, tot de sorginte latină. Structurile gramaticale românești indică faptul că termenii religioși au pătruns în limbă în perioada ei de formare, fiind preluați din latina vulgară.

D. Xenopol remarcă cu privire la acest lucru faptul că:

Graiul românesc cuprinde în sine un număr destul de însemnat de cuvinte de origine latină, care reproduc astăzi noțiuni privitoare la creștinătate. Pentru ca un cuvînt să primească și să păstreze o însemnătate oarecare, se cere neapărat ca înțelesul ce l-a luat să fie crezut, odată cu însemnarea lui, cu alte cuvinte odată cu țîșnirea formei, limba a modelat în ea și cuprinsul cuvîntului.

Odată cu începerea procesului de formare a statelor feudale românești, influența bizantină venită prin filiera sud-slavă determină organizarea Bisericii Românești după modelul slavo-bizantin. Pînă la sfîrșitul secolului al 17-lea, aceasta va fi Biserica românilor, în ciuda încercărilor de răspîndire a doctrinei catolice și a celor protestante. Chiar după unirea Bisericii din Ardeal și trecerea ei la greco-catolicism, românii din această regiune își păstrează neschimbat ritul bizantin. Mircea Eliade vorbește într-un articol intitulat Destinul culturii românești despre rolul Bisericii și evoluția culturii noastre naționale sub auspiciile Constantinopolului:

După căderea Constantinopolului, țările românești au fost, multă vreme, izvorul cultural al întregului Orient creștin. Găsea acolo un «public» în aceeași situație ca și poporul românesc: terorizat de invaziile și ocupația otomană, rupt de restul Europei libere și creștine, confiscat de o luptă zi de zi pentru supraviețuire. Într-un anumit sens, se poate spune că Evul Mediu s-a prelungit în Răsăritul Europei cu cel puțin trei veacuri. De aceea toată activitatea culturală scrisă care s-a desfășurat în țările românești s-a făcut în sensul în care se scriau cărțile în Evul Mediu: pentru întărirea sufletească a poporului și învățătura clericilor.

Românii n-au avut norocul unor adversari spiritualicește superiori sau măcar egali… Agresivitatea militară a otomanilor a solidarizat toate popoarele creștine din Europa Orientală; în asemenea măsură, încît în limba română, un «creștin» desemnează tot atît de bine un «român», un «om de omenie» și un «credincios» – în timp ce «păgîn» înseamnă nu numai un ne-creștin, ci și un om fără nici o lege morală, un «strein» venit din altă lume și avînd cu totul alte obiceiuri. Iar cuvîntul «turc» înseamnă în limba română un om care nu înțelege ce-i spui, care judecă după alte criterii și de la care te poți aștepta la orice. Intervenția otomanilor în orizontul istoric al românilor n-a rodit deci, culturalicește; ea a făcut doar ca lumea să se împartă în două: pe de-o parte «creștinii», adică oamenii de aceeași «lege» și «credință» – iar pe de altă parte «păgînii», «nelegiuiții, turcii». (p. 141-142)

Odată cu apariția statului român modern, mitropoliile ortodoxe se unesc pentru a forma, în 1872, Biserica Ortodoxă Autocefală Română. În acest proces, Biserica Ortodoxă Română se desprinde din ascultarea canonică de Patriarhia de Constantinopol (rămînînd însă în comuniune cu ea). Patriarhia de Constantinopol recunoaște autocefalia abia în anul 1885.

În anul 1925, după Marea Unire din 1918, Biserica Română devine Patriarhie. Aceasta este singura Biserică Ortodoxă primind creștinismul apostolic, păstrînd credința tradițională și vorbind o limbă de origine latină.

Capitolul 2

Biblia din perspectiva antropologiei lingvistice. Traducerea metaforelor

2. 1 Ființa umană, centrul spațiului antropologic

Omul trăiește în mediul fizico-geografic care îl înconjoară și în același timp ființează într-un univers mitologic întemeiat pe o seamă de credințe și moduri de înțelegere ce au în centru anumite preocupări ontologice. Ne naștem într-o cultură care este reprezentată în mod categoric de o sumă de informații premergătoare pe care fiecare membru ce aparține acestei culturi le va învăța și apropria naturii sale prin procesul universal ce are ca scop transformarea individului într-o personalitate culturală.

Deși cea mai mare parte a acestei moșteniri este transmisă în mod non-conștient, totuși ea se bazează pe factori condiționați social și pe anumite trăsături psihologice comune speciei umane. În alte circumstanțe, orice lucru situat în afara formelor noastre tradiționale de imaginație și cultură nu ar putea fi înțelese și adoptate. Omul, ca unică ființă ce locuiește în spațiul antropologic și fiind totodată condiționat de acesta, descoperă tradiții și reguli date, instituții și, cel mai important, descoperă limba ca parte constituentă definitorie a lumii umane căreia îi aparține.

2. 2 Identitatea umană în raport cu o cunoaștere de tip religios

Prin limbajul religios, mai mult decît pin alte stiluri ale limbii în general, lumea se descoperă oamenilor nu în mod obiectiv, ci într-un mod fundamental, mai profund. Limba sacră a Sfintei Scripturi ne poate revela o formă a lumii inaccesibilă cunoașterii umane obișnuite, ne prezintă idei paradoxale, situații ce transcend înțelegerea prin rațiune și un model armonios al lumii în care trăim, o unitate.

Biblia este semnificantul iar semnificatul este un produs al conștiinței care se preocupă cu semne și metafore, cu simboluri revelatoare. Acest capitol tratează modul în care o traducere a Bibliei într-o limbă condiționează felul în care metaforele prezente în „limba” sfîntă sînt înțelese și interpretate.

Pentru a vorbi despre un înțeles unic și ireductibil al sacrului revelat lumii, intenționalitatea originală a acestuia nu trebuie pierdută prin reducerea conținutului semantic la altceva sau, din contră, prin alunecarea în cealaltă extremă reprezentată de găsirea unei multiplicități de înțelesuri care dau naștere interpretărilor ambigue. Indiferent de credințele pe care oamenii recunosc că le au, Biblia continuă să influențeze modul în care aceștia înțeleg lumea în care trăiesc și este încă prezentă în centrul moștenirii culturale a omenirii, în sistemul de preocupări și valori, ghidîndu-ne existența și viața spirituală.

Din acest motiv, importanța majoră pe care Sfînta Scriptură o are în cultura lumii nu trebuie explicată mai detaliat, trebuie înțeleasă la modul axiomatic. Frye consideră că,

What we usually think of as acceptance or rejection of belief does not in either case involve any disturbance in our habitual mental processes. It seems to me that trying to think within the categories of myth, metaphor and typology – all of them exceedingly “primitive” categories from most points of view – does involve a good deal of such disturbance. The result, however, I hope and have reason to think, is an increased lucidity, an instinct through a jungle of rationalizing verbiage to the cleared area of insight (p. XX).

2. 3 Traduceri ale Bibliei

Limba în care s-au făcut cele mai multe traduceri în general este fără îndoială limba engleză. Cînd ne referim la Biblie, știm că există traduceri nenumărate ale acesteia, începînd cu cele din greacă și ebraică tipărite în secolul al 16-lea. Primele dintre aceste traduceri au fost realizate de Tynadale și au apărut în 1520 și respectiv în 1530. De atunci, în engleză s-au publicat peste 350 de traduceri complete ale Bibliei și cîteva mii ce includ noi traduceri ale Noului Testament și ale unor cărți separate precum Psalmii.

2. 3. 1 Interpretarea textului biblic sub influența traducerii

Cercetătorii preocupați de înțelegerea și explicarea corectă a Sfintei Cărți, în special teologii, filosofii și lingviștii, sînt conștienți de faptul că citirea unei traduceri poate influența interpretarea și întreaga viziune asupra textului. Așadar, ca și în cazul limbajului poetic, orice traducere va afecta mai mult sau mai puțin intenția de comunicare a celui care a scris mesajul.

În consecință, oricît de bună ar fi, o traducere nu poate niciodată să pretindă înlocuirea originalului. Această problemă a reprezentat frecvent pentru specialiștii din domeniile amintite o provocare majoră ce necesită o investigare atentă și o descriere minuțioasă a diferitelor nuanțe sau, cu alte cuvinte, orice cercetător încearcă “to determine the positive reality of translation, the essential thing or force or process that translation translates” (Frye, p. 4).

2. 3. 1. 1 Asociații de sunete purtătoare de sens

Probabil cel mai bun punct de pornire pentru a găsi un răspuns convenabil la această provocare ar fi înțelegerea relației ce există între sunet și sens. Felul în care un cuvînt sună poartă cu certitudine un anumit înțeles și asociațiile de sunete variază considerabil de la o limbă la alta conducînd astfel către interpretări lingvistice diferite (e.g. asonanța unor cuvinte ce au anumite trăsături comune în ceea ce privește înțelesul lor: în engleză God și good).

Deși unele asociații de sunete minore ar putea fi considerate „pure” coincidențe, totuși „they make up a texture that enters into the mental processes of all native speakers of the language, whether they are writers or not” (Frye, p. 4). Din acest motiv, în procesul traducerii este întotdeauna dificil să nu fie afectat înțelesul întregului context mai ales atunci cînd este necesară o reformulare completă a sursei originale.

În ciuda tuturor acestor dificultăți, ceea ce înțelegem prin „sens” se poate și trebuie tradus pînă la un anumit punct, mai ales atunci cînd este vorba despre Biblie.

2. 3. 1. 2 Modelul universal comun de înțelegere

În sprijinul acestei teorii putem folosi ca argument binecunoscutul concept al inconștientului colectiv introdus de filosofia lui Jung. Această teorie a fost folosită în mod recurent pentru a explica faptul că valențele creative și receptive ale omului sînt structurate după un model universal comun ce comunică sens și posedă o energie ce rămîne constantă în timp și în spațiu. Este posibil ca această energie să fie forța care traduce intraductibilul în același model de gîndire în diferite limbi, indiferent de cuvintele pe care le folosește.

Așadar, putem înțelege că, deși sînt posibilități nenumărate de a traduce diferite structuri lexicale și versete din Biblie într-o anume limbă, există totuși o schemă mentală prestabilită, unică și nealterabilă, o schemă ce aparține tuturor oamenilor și care se transmite în mod trans-conștient.

2. 3. 1. 3 Relația semnificat-semnificant

Folosirea cuvintelor pentru stabilirea acestui model universal de gîndire poate fi explicată și prin relația semnificat-semnificant. Aceasta înseamnă că folosim cuvinte pentru a desemna anumite realități sau, mai bine spus, folosim obiecte cu o anumită forță de expresie pentru a desemna subiectele de care acestea sînt legate printr-o relație arbitrară. În consecință, există cuvinte care nu pot fi traduse, adică înlocuite cu alte cuvinte din aceeași limbă și de aceea aceste cuvinte trebuie repetate.

În ciuda acestei dificultăți de a substitui unele cuvinte cu anumite expresii, cuvintele respective pot fi înțelese datorită modelului universal de gîndire. Acordul cu privire la existența acestei relații strînse între semnificant și semnificat duce la confirmarea faptului că avem de-a face cu o potențială energie revelatoare în orice îmbinare de cuvinte.

După opinia lui Northrop Frye,

as we think of words, it is only metaphor that can express in language the sense of an energy common to subject and object. The central expression of metaphor is the “God”, the being who, as sun-God, war-God, sea-God, or whatever, identifies a form of personality with an aspect of nature (p. 7).

2. 3. 2 Înțelegerea metaforei

Așa cum indică și etimologia, cuvîntul metaforă își are originea în limba greacă. Teoria lui Aristotel despre metaforă din tratatul Poetica a fost pentru o perioadă foarte lungă punctul de pornire al cercetătorilor interesați de explicarea mecanismului după care se construiește această figură de stil. Totodată, această teorie a metaforei în sens strict a continuat să fie discutată și să genereze încercări ulterioare de a o redefini și completa. Aristotel înțelege metafora ca „transport [epiphora] al unui nume străin” ce se poate realiza în patru direcții divergente: transport de la un gen la o specie, de la o specie la un gen, de la o specie la o altă specie sau prin analogie.

Această definiție cuprinde toate încercările ulterioare de a explica modul în care operează metafora: dihotomiile lucru/ nume, propriu/ impropriu, semnificat/ semnificant; importanța acordată numelui [onoma] în opoziție cu activitatea [rema]; introducerea conceptelor de analogie, „transport” și „substituție.”

Giuseppe Stellardi consideră că,

If one looks closely, there is also, already, with the weight attributed to the faculty of “perceiving resemblances,” the core of a possible conjunction between poetics and ontology, which, if carried forth to its logical consequences, would place metaphor right at the heart of the processes of knowledge acquisition (p. 24).

2. 3. 2. 1 Metafora – principiul coordonator al discursului sacru

În acest mod, observăm că metafora nu e numai o tehnică de înfrumusețare artistică sau un procedeu retoric folosit izolat, ci reprezintă mai ales un fenomen esențial pe care se construiește întregul discurs. Ca principiu coordonator al limbii sacre existente în Biblie, putem analiza metafora din două perspective importante. Mai întîi, putem înțelege metafora ca pe un procedeu stilistic de bază ce intră în alcătuirea cuvintelor și a înțelesurilor acestora, deschizînd totodată posibilități de interpretare inepuizabile. Altfel spus, aceste metafore, numite și convenționale, sînt văzute în relația lor cu cuvintele considerate separat.

Concepts and meanings are lexicalized, or expressed in words through metaphor. Many senses of multi-sense words are metaphors of different kinds, […]the name of many new concepts or devices are metaphorical or extended uses of pre-existing words, […] many compound words encapsulate metaphors […] idioms and proverbs are often metaphorical in origin (Knowles and Moon, p. 4)

În al doilea rînd, metafora poate fi și este corelată cu întregul discurs și îndeplinește funcții foarte importante: situează ideile și sentimentele exprimate la un nivel superior de comunicare și interpretare, descoperă anumite trăsături care sînt esențiale și definitorii unui anumit lucru, și, nu în ultimul rînd, pune în lumină noi semnificații ce rezultă din asociații creative și surprinzătoare de cuvinte. Toate aceste funcții ce au ca scop scoaterea în evidență a unor înțelesuri noi, aparent nesemnificative, sînt îndeplinite fie separat, fie simultan.

În consecință, modul în care omul percepe lucrurile și ideile este modelat de folosirea metaforică a limbii, iar înțelegerea este condiționată de raportarea la aceste metafore (creatoare) omniprezente în textul sacru. Altfel spus, această figură de stil are capacitatea de a comunica concepte abstracte și noțiuni care sînt în mod normal greu de explicat în definiții prin intermediul unor imagini concrete, are calitatea de a fi creatoare de înțeles. “Metaphors, therefore, are instances of non-literal language that involve some kind of comparison or identification: if interpreted literally, they would be nonsensical, impossible or untrue. The comparison in a metaphor is implicit.” (Knowles and Moon, p. 7)

Metafora lingvistică și, mai exact, metafora creatoare poate oferi mult mai multă informație decît denotă cuvintele care o compun considerate în mod separat. Metafora creatoare conduce către conotații estetice profunde ale întregului conținut și implică numeroase trăsături stilistice ce au ca rezultat înțelesuri deschise.

Pentru a putea face însă o interpretare cît mai profundă a acestei figuri de stil, este nevoie de o analiză foarte atentă atît a sensului denotativ, cît și a sensului conotativ a părților sale componente și punerea în contiguitate a acestor sensuri. Mai mult decît atît, analiza trebuie să identifice două părți componente ale metaforei, domeniul sursă și domeniul țintă pentru a ajunge la cea de-a treia parte (tertium comparationis) și anume la domeniul potențialului sau funcțiile specifice fiecărei metafore.

Metafora „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4:8) este un exemplu al legăturii existente între două cîmpuri semantice. Cîmpul semantic original din care termenul metaforic sau vehiculul (vehicle) este luat este domeniul sursă, în timp ce referentul propriu-zis sau conținutul (tenor) se află în domeniul țintă sau domeniul receptor. De asemenea, procesul metaforic implică un anumit tip de transfer de însușiri, deoarece caracteristicile semantice centrale ale vehiculului sînt proiectate asupra conținutului încît primul element este substituit de cel de-al doilea pe baza existenței unei legături inedite și inovatoare între caracteristicile semantice ale celor două elemente. Desigur, în cazul de față, avem de-a face cu o metaforă creatoare a cărei interpretare este mai greu de realizat după modelul explicat deoarece se ajunge la conexiunea celor doi termeni, Dumnezeu și iubire, prin schimbul reciproc care se produce. De aceea, o schemă de interpretare a acestei metafore nu are numai o funcție cognitivă (ce ar fi datǎ de posibilitatea de a ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu prin experimentarea iubirii, trǎire care în cazul de fațǎ devine termenul concret), ci are anumite implicații normative, emoționale și ideologice majore întrucît metafora ajunge să reprezină o relație organică a celor doi termeni ce nu mai pot fi discutați în mod separat în acest context.

Fig. – Modul de operare al metaforei „Dumnezeu este iubire.”

Un alt exemplu în care putem analiza modul în care operează metafora este versetul „Întru El era viață și viața era lumina oamenilor.” (Ioan 1:4) unde avem de asemenea o structură complexă, compusă din două metafore. Pentru a încerca o interpretare a acestei structuri, trebuie să înțelegem mai întîi a doua metaforă, „și viața era lumina oamenilor” în care avem un termen concret, viața, ridicat la nivelul abstract al conceptului de lumină prin punerea în contiguitate a celor doi termeni. Integrînd apoi această a doua parte în întreg, obținem echivalentul aproximativ „Dumnezeu este lumină,” metaforă în care de această dată ambii termeni sînt concepte abstracte și care se va „traduce” prin aceeași schemă de mai sus, însă de această dată tertium comparationis ar fi înțelesul de sacru, divin (El = „Dumnezeu”) al strălucirii, cunoașterii, seninătății și adevărului cu caracter continuu și complet (lumina).

Începînd cu Aristotel s-a discutat continuu despre interpretarea metaforei fie ca o figură stilistică ce reunește cuvinte și idei preexistente prin atribuirea unei dimensiuni estetice deosebite, fie ca o trăsatură constitutivă, condiție sine qua non a discursului, generatoare de limbă și reflecții. În ultimul timp, metafora a fost definită din ce în ce mai mult ca un factor operativ în limbă, ca o formă constitutivă a acesteia și prin urmare ca o „figură a figurilor de stil”.

În ciuda acestor constatări, metafora rămîne o figură de stil greu de definit și de interpretat. În opinia lui Stanford, aceasta poate fi privită ca o forță ce influențează modul în care imaginația „creează” realitatea în care trăim:

Metaphor is the vital principle in all living languages. It is the verbal expression of the process and products of the imagination with its powers of creative synthesis… Metaphor is thus the dynamic, synthetic, creative force in language (Stanford, 1936, p. 100).

În înțelegerea creștinismului imaginația deține o funcție importantă, iar revelația divină este concepută într-un asemenea mod încît poate fi înțeleasă numai de către imaginația umană. După cum susține Sf. Augustin în doctrina sa teologică, „Dumnezeu este un poet ce vorbește lumii în metafore, simboluri și parabole” (ap. Noica, p. 3) și în consecință, el consideră că Dumnezeu nu trebuie dovedit, ci găsit. Noica susține că Sf. Augustin vorbește în filosofia sa despre o doctrină a cunoașterii, însă o cunoaștere nu în sensul obișnuit ci:

o destăinuire, în înțelesul unei dezlegări de taine […]. Pe de o parte, el se străduiește să intensifice misterul, creînd perplexități în ordinea cea mai familiară; iar daca nu va cădea în scepticism ci va cîștiga anumite certitudini, acestea nu înlătură cu desăvîrșire misterul ci, în măsura în care țin de o filosofie a prezentului trăit, se grefează tot pe el, pe taina spiritului însuși. Pe de altă parte însă, Augustin concentrează tainele în subiect, iar pe acesta în spirit, în faptul bogat al cogito-ului, iar urmarea este că orice desfășurare a vieții cugetului înseamnă o explicitare de sine, orice rostire adevărată – o destăinuire a Dumnezeului adevărat din noi. (p.166)

Probabil unul dintre lucrurile fundamentale din Biblie este că Dumnezeu vorbește oamenilor nu prin viu grai, ci prin glasul unor oameni aleși; de aceea, Dumnezeu își acordă discursul posibilităților umane de rostire și de înțelegere. În plus, Iisus se adresează oamenilor întotdeauna prin parabole și, în același timp, și viața lui poate fi narată și considerată o parabolă în sine.

Paul Avis consideră că:

The words spoken by the Word and the images poured forth by the Image become vehicles of the same one truth. The Johannine Christ announces: ‘The words that I have spoken to you are spirit and life’ (John 6:63). Christian faith depends on the truth-bearing capacity of metaphor, symbol and myth. The coming together in Scripture of being and meaning through the mediation of language undergirds the validity, dignity and authority of the image and the word. They are elevated to become the bearers of transcendent meaning. (p. 52)

2. 3. 2. 2 Metafora luminii

Una dintre cele mai frumoase metafore biblice este exprimată în Întîia Epistolă Sobornicească a Sfîntului Apostol Ioan, capitolul 1: „Dumnezeu este lumină și nici un întuneric nu este întru El. Dacă zicem că avem împărtășire cu El și umblăm în întuneric, mințim și nu săvîrșim adevărul.” (1Ioan, 1:5-6)

Acest verset arată că Dumnezeu, înțeles ca lumină și spirit, este de fapt conceput de către toți oamenii ca origine nesfîrșită a vieții. Biblia integrează modelul metaforic al gîndirii în context prin asocierea implicită a lui Dumnezeu, viața și adevărul, cu lumina văzută în ubicuitatea ei; în același timp, înțelegem că răul, moartea, păcatul și indiferența sînt întotdeauna reprezentate prin întuneric, iar cel care le trăiește este definit ca orb.

Identificîndu-l pe Dumnezeu cu lumina și viața omului cu un drum înseamnă punerea în paralel a unei vieți în credință cu un drum prin lumină. Această metaforă nu trebuie tradusă doar ca un drum întru Dumnezeu, viață și cunoaștere; trebuie înțeleasă în sensul profund al abandonării oricărei forme de transgresiune în vederea atingerii statutului privilegiat de a trăi cu semenii, cu Tatăl, cu Fiul și cu Sfîntul Duh în armonie și iubire reciprocă.

Metafora este întărită nu prin înlocuirea ei cu alte cuvinte, ci prin repetare în versetele care Îl numesc pe Dumnezeu „Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume” (Ioan, 1:9); „Întru El era viață și viața era lumina oamenilor” (Ioan, 1:4). În aceeași ordine de idei, apare în continuare paragraful: „Eu sînt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan, 8:12). Acesta poate fi explicat în analogie cu vindecarea omului născut orb care, datorită credinței sale puternice și a pătrunderii tainei lui Dumnezeu, descoperă implicit și lumina, atît în sensul abstract, cît și în sensul concret. Acest înțeles este cuprins și în metafora „Dumnezeu este lumină și nici un întuneric nu este întru El” (1Ioan, 1:5).

De asemenea, trebuie adusă în discuție și cîntarea bisericească de la slujba de vecernie, Lumină lină, în care Dumnezeu este asociat din nou cu lumina, de această dată, cu lumina concretă și blîndă de la apusul soarelui. Acest imn de slavă este o valorificare a metaforei luminii ubicue asociată lui Dumnezeu este una dintre cele mai frumoase cîntări din biserica ortodoxă:

Lumină lină a sfintei slave a Tatălui ceresc, Celui fără de moarte, a Sfântului, Fericitului, Iisuse Hristoase, venind la apusul soarelui, văzînd lumina cea de seară, lăudăm pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfîntul Duh, Dumnezeu; vrednic ești în toată vremea a fi lăudat de glasuri cuvioase, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce dai viață, pentru aceasta lumea Te slăvește. Amin.

2. 3. 2. 3 Metafora iubirii

Cele mai profunde și mai cunoscute versete din Biblie sînt cele care vorbesc despre iubire: „Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire”, „Și noi am cunoscut și am crezut iubirea, pe care Dumnezeu o are către noi. Dumnezeu este iubire și cel ce rămîne în iubire rămîne în Dumnezeu și Dumnezeu rămîne întru el” (1Ioan, 4:8,16). Deoarece iubirea, spre deosebire de lumină, nu are o aparență concretă, observabilă, este greu sa fie privită ca un simbol. Aici, iubirea este folosită mai degrabă pentru a oferi o definiție holistică a spiritului și a caracterului imanent lui Dumnezeu. Prin cunoașterea simbolului iubirii și prin trăirea întru acest simbol, omul ajunge să cunoască subiectul simbolului, adică pe Dumnezeu și să trăiască în comuniune cu El.

Avis consideră că “as throughout Johannine symbolism, the symbol is absorbed into the reality it signifies bringing about an intrinsic unity of symbol and thing signified (Dodd, 1953, p. 40).” (ap. Avis, 55). Așadar, ca și în cazul metaforei precedente, Dumnezeu-Lumină, cînd ne referim la simbolizarea lui Dumnezeu prin iubire, observăm o recurență: „Iubiților, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu și oricine iubește este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu”; „Și această poruncă avem de la El: cine iubește pe Dumnezeu să iubească și pe fratele său.” (1Ioan, 4:7,21)

2. 3. 2. 4 Metafora împărăției lui Dumnezeu

O altă metaforă foarte sugestivă, dar de această dată una bazată pe analogie, este cuprinsă în ideea de împărăție a lui Dumnezeu: „Domnul a împărățit, întru podoabă s-a îmbrăcat; îmbrăcatu-S-a Domnul întru putere și s-a încins” (Psalm 92:1). Transformată într-o comparație, această metaforă ar putea fi echivalată cu sintagma: „Dumnezeu este ca un rege”. Metafora ajunge astfel să exprime mai clar că lumea este condusă de Dumnezeu. Mai mult, metafora poate avea valoarea unui simbol care reprezintă de asemenea una dintre cele mai importante teme din Biblie – împărăția lui Dumnezeu. Împărăția lui Dumnezeu este o lume idealizată, metaforic asociată cu grădina Edenului și cu pămîntul promis. Descrierea sa este realizată în două moduri. Primul ar fi ca spațiu al tinereții veșnice și al vigorii, al primăverii și energiei de viață, un spațiu al florilor și al fructelor în care toți oamenii sînt în floarea vîrstei. Al doilea mod de descriere este dintr-o perspectivă mai umană și anume ca loc în care munca este creativă și prolifică. Activitatea genuină a omului este direcționată spre transformarea naturii într-un loc cu dimensiuni, înțeles și funcție dedicate lui însuși.

Revenind la metafora analizată, observăm că analogia implicată aici ar fi că “as an earthly king rules his subjects, so God governs the world”. Această analogie poate chiar să ducă la interpretări ulterioare, cum ar fi: Dumnezeu ca rege nu e numai stăpînitorul suprem, ci înfățișează imaginea puterii, a adăpostului, a bogăției materiale și spirituale și, ca orice conducător, reprezintă un model, o reprezentare prototip a tuturor caltăților pentru aceia care îi urmează Lui.

În consecință, metafora împărăției lui Dumnezeu devine mai mult decît ilustrarea unei simple figuri; reprezintă de la un anumit punct o metaforă aplicată întregului discurs și are conotații teologice majore.

Conform textului sacru, se poate observa că această metaforă merge chiar mai departe prin transferarea puterii împărăției lui Dumnezeu omului: „Căci iată, împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.” (entos hymon; Luca, 17:21) La traducerea acestui aparent ușor de analizat verset, atitudinea celui care traduce este foarte importantă. Astfel, o abordare psihologică ar prefera forma „Dumnezeu este înăuntrul vostru”, în timp ce o interpretare sociologică ar favoriza varianta „Dumnezeu este între voi”. De aceea Frye consideră că “what Jesus meant may not be so easy to say, but everyone is united on what He did not mean” (p. 55). Există de asemenea și alte metafore neechivoce de tipul „aceasta-este-aceasta” sau A este B pe care le întîlnim într-un număr de afirmații pe care le face Iisus pentru a se descrie pe Sine:

Eu sînt ușa: de va intra cineva prin Mine, se va mîntui. (Ioan, 10:9)

Eu sînt vița, voi sînteți mlădițele. Cel ce rămîne în Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic. (Ioan, 15:5)

Eu sînt pîinea vieții; cel ce vine la Mine nu va flămînzi și cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată. (Ioan, 6:35)

Eu sînt Calea, Adevărul și Viața. (Ioan, 14:6)

Este evident că în aceste metafore A este forma verbală pe care o citim, în timp ce B – ușa; vița; pîinea; Calea, Adevărul și Viața – reprezintă exponente ale lumii din afara lui A, sfera în care își au originea toate lucrurile pe care cuvintele le desemnează. Versetele amintite reconfirmă faptul că metafora este unul din procedeele preeminente de reflecție conținute în Biblie.

2. 3. 2. 5 Metafore contrastive și metafore „antonimice”

Continuînd aceeași structură metafoică, este interesant de urmărit în conținutul general al Bibliei prezența unei serii de metafore în contrast și în opoziție. Metaforele în contrast ar fi împărțite pe două nivele ce au ca puncte de referință pe Dumnezeu și pe om. Acestor nivele le aparțin cele două naturi: natura divină și cea umană și sînt prezente în Biblie încă din primul capitol. Nivelul inferior este enunțat în contractul lui Dumnezeu cu Noe care presupune o natură dominată și exploatată de om; nivelul superior este exprimat anterior în Paradis prin contractul dintre Dumnezeu și Adam. Acesta din urmă vorbește despre natura divină căreia omul îi aparține prin esență ca purtător al suflării lui Dumnezeu.

Mergînd pe modelul maniheistic al separării Dumnezeu – diavol, rai – iad, putem identifica al doilea tip de metafore expansive, prezent atît în Vechiul, cît și în Noul Testament.

Un exemplu din această structură ar fi modul în care sînt prezentate femeile după opoziția angelic – demonic și care au ca reprezentări prime pe fecioara Maria și, respectiv, pe Eva. De asemenea, putem raporta acest exemplu și la primul model metaforic dacă distingem două grupuri de femei: fecioare și mirese.

Un alt exemplu este metafora apei – pe de o parte sînt cele patru rîuri paradisiace, benefice, Nil, Gange, Tigru și Eufrat, pe de altă parte, Dumnezeu îi pedepsește pe oameni cu apa malefică, potopul din vremea lui Noe în Vechiul Testament. Simbolul apei este permanent prezent în Biblie de la imaginea de „izvor de apă bună” (Facerea 26:19): „După aceea au mai săpat slugile lui Isaac și în valea Gherara și au aflat acolo izvor de apă bună de băut.” și pînă la cea mai înaltă metaforă în care apa este asociată cu viața eternă și cu cunoașterea deplină în Apocalipsa 22:17: „Și Duhul și mireasa zic: Vino. Și cel ce aude să zică: Vino. Și cel însetat să vină, cel ce voiește să ia în dar apa vieții.”

2. 3. 3 Dificultăți de traducere

Literatura de specialitate semnaleazǎ în textul din limba greacă jocuri de cuvinte și asociații noi generatoare de înțelesuri. Un exemplu controversat și îndelung discutat poate fi dat din Noul Testament, de la Matei, capitolul 16, versetul 18. Aici apare un text despre a cărui origine inițială cercetǎtorii susțin cǎ este aproape imposibil de tradus în cele mai multe dintre limbile actuale: „καγω δε σοι λεγω οτι συ ει πετρος και επι ταυτη τη πετρα οικοδομησω μου την εκκλησιαν και πυλαι αδου ου κατισχυσουσιν αυτης”: „Și Eu îți zic ție, că tu ești Petru (petros) și pe această piatră (petra) voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui”.

Limba română, ca și limba franceză, are posibilitatea de a oferi o traducere aproximativ fidelă a sensului primar. În franceză, cele două cuvinte, „Petru” și „piatră” chiar coincid, singura diferență fiind aceea că numele propriu, Pierre, se scrie cu majusculă: „Et moi, je te dis que tu es Pierre, et que sur cette pierre je bâtirai mon Église, et que les portes du séjour des morts ne prévaudront point contre elle.”

Situația este însă diferită în limbile germană și engleză deoarece cele două cuvinte nu au corespondente cu același radical (Petrus vs. Felsen în germană și respectiv Peter vs. Rock în engleză) și orice traducere a textului original în aceste limbi va lăsa de dorit în sensul că va devia de la intenția comunicativă a textului grecesc: „Aber auch ich sage dir, daß du bist Petrus, und auf diesem Felsen werde ich meine Gemeinde bauen, und des Hades Pforten werden sie nicht überwältigen. Matthaeus”; „And so I say to you, you are Peter, and upon this rock I will build my church, and the gates of the netherworld shall not prevail against it.”

Este evident că avem de-a face nu doar cu o metaforă, ci și cu un poliptoton și din acest motiv, orice traducere trebuie să ia în considerare acest fel de coincidență lingvistică și să încerce să găsească un sens cît mai apropiat cu putință de sensul primar la care ne-am referit.

Ceea ce numim sens primar reprezintă de fapt înțelesul metaforic și există, desigur, un număr de înțelesuri secundare subordonate și derivate din primul prin care Biblia își extinde conotațiile:

If we “freeze” the Bible into a simultaneous unit, it becomes a single, gigantic, complex metaphor, first by tautology, in the sense in which all verbal structures are metaphorical by juxtaposition, and second, in a more specific sense of containing a structure of significantly repeated images (Frye, p. 63-64).

Putem afirma deci că doctrina creștină începe de la integrarea metaforei în contexte mai largi cu scopul de a media înțelegerea conținuturilor semantice mai profunde și a implicațiilor complexe.

2. 4 Înțelegerea Bibliei din perspectivă antropologică

Dacă, ținînd cont de aceste considerații, încercăm să răspundem la întrebarea „Care este înțelesul literal al Sfintei Scripturi?”, atunci vom adopta punctul de vedere exprimat de Frye că Biblia “belongs to an area of language in which metaphor is functional, and where we have to surrender precision for flexibility” (56).

Limba sacră încearcă să ofere o interpretare spirituală a lumii materiale prin analiza creativității transcendente ce se află la originea universului. Acest spațiu este supus percepției noastre în și prin lumea materială creată.

În ciuda plurivalențelor expresiilor pe care le întîlnim în Biblie, este esențial să admitem faptul că există totuși o armonie și o metaforă implicită care explică întregul context fără riscul prolixității. În concluzie, se poate afirma că Biblia, care poate fi comparată cu o mare operă de artă susceptibilă traducerii în oricare limbă și totodată deschisă interpretărilor și traducerilor, nu încetează să fie un fenomen extraordinar și o provocare a minții umane.

Capitolul 3

Dificultăți de traducere a Bibliei de la București. Influența textului grecesc

3. 1 Importanța primei traduceri integrale a Bibliei în limba română

Apariția primei traduceri a Bibliei în limba română a însemnat expresia peremptorie a nevoii interne de punere în valoare a unui fond lingvistic ajuns suficient de solid și complex pentru a aduce în discuție dorința firească a tuturor vorbitorilor de limbă română de a lua cunoștință și a înțelege semnificațiile textelor sacre destinate cultului.

Odată cu tipărirea textului Bibliei de la 1688, Biserica Ortodoxă Română validează simetria dintre limba vorbită și limba scrisă, precum și concordanța teologică dintre varianta românească și cele originale (greacă și ebraică) ale Bibliei. Așadar, Biserica face un dublu act de atestare: a limbii române scrise în raportul ei cu cea vorbită și a versiunii române a textului Sfintei Scripturi în raport cu textul în original.

Acestă recunoaștere se datorează tocmai autorității Bisericii de origine, adică instituției ce autentifică limba biblică românească ca pe o valoare ce reflectă identitatea și permanența unei comunități române ortodoxe de origine. Momentul traducerii Bibliei pentru întîia dată reprezintă în moștenirea spirituală a oricărei limbi din spațiul european un eveniment ce marchează atingerea unei trepte culturale superioare în istoria limbii și a literaturii sale.

Pregătită și redactată în mai multe etape, Biblia de la 1688 nu a creat o limbă nouă, ci a recunoscut o limbă existentă cu toate posibilitățile ei creatoare, impunînd o unitate de măsură nouă și avînd totodată o importanță dublă din punct de vedere temporal.

Din perspectiva trecutului, Biblia de la București marchează terminarea unei epoci în care oralitatea a deținut întîietatea; privind spre viitor, această traducere precedă îndeplinirea condițiilor care au fost necesare pentru realizarea unității naționale și marchează depășirea impedimentelor de natură politică, socială, culturlă și începutul unui mod unitar de a scrie și de a traduce. Mitropolitul Andrei Șaguna scrie în prefața Bibliei tradusă între 1856 și 1858 și publicată la Sibiu:

Limba Bibliei pentru un popor numai o dată se face; dacă s-au învins piedica cea mare a traducerii și dacă poporul au primit limba aceea zicînd în însăși ființa sa, atunci următorii n-au de a mai face alta, ci numai a o reînnoi și îndrepta așa, după cum ar fi reînnoit și îndreptat traducătorul cel dintîi al Bibliei dacă ar fi trăit pînă în vremile lor.

La Iași, Alexandru Andriescu este cel care s-a ocupat cel mai mult de Biblia de la 1688 și a scris despre locul acesteia în istoria cultuii, literaturii și limbii române literare. Capitolul de fațǎ reprezintǎ nu numai o sintezǎ a pǎrerilor formulate de Andriescu și de alți specialiști cu privire la aceastǎ traducere, ci și o selecție și o interpretare personalǎ a ceea ce am considerat mai important din tot ceea ce s-a spus de-a lungul timpului despre Biblia de la București și despre anumite fapte de limbaj apǎrute aici.

3. 2 Traduceri ce precedă Biblia de la 1688

Textul Bibliei care se tipărește la București în tipografia mitropoliei între 1687 – 1688 este reproducerea cu modificări a textului Vechiului Testament tradus de spătarul moldovean Nicolae Milescu și a textului Noului Testament tipărit la Bălgrad în 1648 de Simion Ștefan, de asemenea revizuit substanțial. Referindu-se la această traducere, Nicolae Cartojan prezintă observațiile lui Hasdeu asupra rolului lui Milescu:

Hasdeu susține că Nicolae Milescu a tradus Biblia pe timpul cît se afla la Constantinopol ca agent diplomatic – capuchehaie, cum se zicea atunci – al domnului Grigore Ghica, în prima sa domnie în Muntenia (1660-1664); că manuscrisul a intrat apoi în mîna prietenului său, Șerban Cantacuzino, și că acesta, ajungînd domn, a pus mai mulți bărbați de au revăzut-o și au tipărit-o. (p. 392)

În consecință, Biblia de la București este rezultatul modificărilor succesive ale traducerilor întreprinse de către cărturarii din provinciile românești: una mai veche, în Moldova, efectuată de Milescu, și alta realizată în Țara Românească nu cu mult timp înainte de tipăririre. La imprimare este trimisă varianta rezultată din revizuirea pentru a doua oară a traducerii făcute de Milescu, revizuire realizată de către cărturarii munteni responsabili cu tipărirea Bibliei.

Din cauza informațiilor incerte multă vreme s-a considerat că traducerea integrală a Vechiului Testament ar fi fost opera fraților Greceni. Totuși, faptul că frații Greceni nu își atribuie meritul de a fi realizat ei înșiși această monumentală traducere este explicat și în nota de la sfîrșitul Bibliei. Cei doi „deslușesc” lucrările ce au fost realizate înaintea lor, intervin în traducerile deja făcute și nu „tălmăcesc” ei înșiși. Secțiunea din final exprimă indubitabil tocmai acest fapt prin verbul „a desluși” care are sensul propriu de „a descifra, a explica, a face accesibil înțelegerii”: „și mai mult deslușindu-se pre limba rumănească”; „calea cea netedă și luminoasă a dăslușirei înțelesului”.

În realitate, după cum demonstrează mai întîi Virgil Cîndea, începînd cu anul 1962, sepoate spune că, pînă a ajunge la tipar la București, textul traducerii urmează un traseu foarte sinuos. Acest fapt este clarificat de descoperirea și interpretarea justă a încă două versiuni contemporane ale traducerilor integrale ale Vechiului Testament.

Prefețele acestor două manuscrise afirmă într-un mod explicit și incontestabil că de fapt traducătorul Vechiului Testament este Nicolae Milescu, care a folosit ca text de bază versiunea grecească a Bibliei, Septuaginta (varianta aldină), într-o ediție protestantă apărută la Frankfurt (B. Fr.) în 1597, iar ca versiuni auxiliare traducerea slavonă tipărită la Ostrog în 1581, Vulgata latină în cel puțin două dintre edițiile apărute în epocă, precum și alte traduceri contemporane în latină realizate după originalul ebraic. Iată ce afirmă el într-unul din manuscrise în Cuvînt înainte cătră cetitor:

Drept acêea, alăturînd izvodul slovenesc carele au fost tipărit în Rusiia cea mică, în cetatea Ostrovului, și izvodul lătinesc, care au fost tipărit în cetatea Antverpiei, și acel izvod rumânesc, de care se spuse mai sus, așa de pre dînsele cu multă socotință am prepus. Iar totuș mai mult ne-am ținut de izvodul cel slovenesc și de [cei] care au umblat mai aproape de dînsul.

În consecință, cele trei mari surse ale traducerii au fost identificate de cercetători după cum urmează:

Biblia de la Ostrog, tipărită de cneazul Constantin Constantinovici Ostojskii în 1581 și retipărită la Moscova în 1663 fără modificări prea mari.

Biblia ad vetustissima exemplaria castigata, ediția Plantin, Anvers, 1565, originalul sau posibil o reeditare (1583, 1645).

Traducerea lui Nicolae Milescu, efectuată la Constantinopol (1661-1664) și în anii următori, în timpul peregrinărilor sale europene, pînă la 1668, cînd părăsește definitiv Moldova.

După opinia cercetătorilor, lucrul la această traducere a Bibliei în limba română a cărei realizare este stimulată de existența aceleia efectuate de Milescu a început după anul 1668, la o dată care însă nu poate fi indicată cu precizie.

3. 3 Calitatea traducerii. Raportarea la varianta în limba greacă

Pentru a evalua calitatea traducerii Bibliei de la București trebuie în primul rînd să renunțăm la criteriile de apreciere care se aplică traducerilor moderne, atît din literatura religioasă, cît și din cea laică. Din momentul realizării Septuagintei, prima transpunere a Vechiului Testament într-o altă limbă decît cea a originalului ebraic, se impune și prevalează secole de-a rîndul principiul redării cît mai exacte a formei originalului, în dauna încercărilor de a face cunoscut cu claritate sensul enunțului narativ.

Același principiu stă la baza vechilor traduceri în limba latină care precedă Vulgata și a Vulgatei înseși, așa cum mărturisește Ieronim, traducătorul ei, într-o scrisoare din anul 395, în care arată că, deși în vasta sa operă de traduceri s-a ghidat în general după principiul echivalării sensului, Biblia reprezintă o excepție, însăși ordinea cuvintelor constituind un mister al divinității: „Ego non solum fateor, sed libera voce profiteor me in interpretatione Graecorum absque scripturis sanctis, ubi et verborum ordo mysterium est, non verbum e verbo, sed sensum exprimere de sensu.”

În viziunea primilor traducători, profunzimea mesajului Sfintei Scripturi ar fi fost în pericol să se piardă în urma unor schimbări, oricît de minore. Conform acestora, dacă traducerile din literatura laică își pot permite abateri și modifcări, un stil cît mai limpede fiind chiar recomandat, originalul Bibliei trebuie însă păstrat chiar și în detaliile cele mai puțin semnificative. Principiile enunțate de Ieronim în traducerea cărții sacre domină întregul ev mediu apusean și numai odată cu apariția Umanismului și a Reformei sînt abandonate.

3. 3. 1 Umanismul, mișcare culturală europeană

3. 3. 1. 1 Trăsăturile esențiale ale Umanismului

Umanismul (< fr. humanisme, < lat. humanus, < Humanismus) este mișcarea social-culturală a Renașterii apăruta în Italia în secolul al 14-lea. Evoluția sa cuprinde și secolele al 15-lea și al 16-lea. Umanismul promovează în special ideea încrederii în valoarea omului și a perfecționării sale, în plasarea lui în centrul preocupărilor.

Ca prim reprezentant al umanismului este considerat Protagoras, sofist grec din secolul al 5-lea î. Hr., pentru care „omul este măsura tuturor lucrurilor”.

Așadar, principiul de bază al acestei mișcări este că omul se află în posesia unor capacități intelectuale potențial nelimitate. Umanismul se inspiră din concepțiile și filosofia antică, rămînînd totuși fidel credinței creștine prin propagarea valorilor religioase: cuvîntul Evangheliilor trebuie să fie accesibil oricărei persoane, indiferent de originea sa, de limbă sau de categoria socială din care face parte. Astfel, Umanismul propune combaterea ignoranței și difuzarea amplă a învățăturilor lui Iisus Hristos (Erasmus traduce Biblia în anul 1516). Cu toate acestea, individul instruit rămîne liber și responsabil pentru actele sale în fața lui Dumnezeu. Noțiunile de libertate („liberul arbitru”), toleranță, independență, gîndire deschisă pentru orice discuție și nevoie de erudiție sunt sine qua non Umanismului.

3. 3. 1. 2 Fidelitatea față de textul în limba greacă

Ca o reacție împotriva Scolasticii, Umanismul consideră cultivarea limbii ca fiind punctul de plecare în constituirea și recunoașterea oricărei culturi. În consecință, noua mișcare de idei susține înlăturarea monopolului pe care limba latină îl deține în studiul Bibliei, iar la traducere recomandă compararea cu textul grecesc. Atunci cînd versiunile nu concordă, umaniștii acordă cîștig de cauză în cele mai multe situații variantei din limba greacă:

Deoarece Vulgata a fost falsificată de copiști, adevăratul text putea fi reconstituit numai după originale. Deoarece învățatul umanist (der Grammatiker) stăpînea ebraica și greaca, lui îi revenea sarcina de a traduce Sfînta Scriptură. Datorită cunoștințelor sale în domeniul literaturii laice antice, el putea să înțeleagă mai bine limba Bibliei decît teologul, căruia îi erau străine acele texte.

Acest fapt dovedește că alegerea de a urma textul Septuagintei și nu pe cel al Bibliei slavone (bazat în mare parte pe Vulgata) nu este întîmplătoare, ci reprezintă o consecință firească a acestui mod de a gîndi, familiar și traducătorilor Bibliei de la 1688.

Ideea de a transpune cuvînt cu cuvînt textul sacru pleacă de la convingera că limbile se suprapun în totalitate și că există o identitate între diversele graiuri. Se consideră așadar că originalul trebuie reprodus pînă în cele mai mici detalii. Primii traducători sînt așadar convinși că fiecare cuvînt din original este încărcat de semnificații și că de aceea nimic nu trebuie schimbat – nu pot fi adăugate cuvinte noi, nici elidate cuvinte existente în original; din contră, acestea trebuia să își găsească echivalente în limba în care se realizează traducerea.

3. 3. 2 Traducerea conținutului teologic

Deoarece chiar și ordinea cuvintelor trebuie să respecte cu strictețe topica originalului, este firesc ca de la o asemenea traducere să nu așteptăm calități deosebite. Cu cît personalitatea traducătorului este mai puțin manifestată în text și amprenta stilului personal mai puțin perceptibilă, cu atît și traducerea este considerată mai valoroasă. Mircea Roșian consideră că:

Această metodă era singura acceptabilă pentru Biserica evului mediu, înlăturîndu-se astfel factorul subiectiv uman și deci pericolul ereziei. În felul acesta se explică tolerarea de către Biserică a unor traduceri ale Bibliei, înainte de apariția Umanismului și a Reformei. (Dacoromania. Jahrbuch für östliche Latinität , p 245)

Umaniștii sînt primii care demonstrează caracterul specifc al fiecărei limbi, iar Biblia de la București, realizată în a doua jumătate a secolului al 17-lea, marchează tocmai acest lucru. În ciuda faptului pe care îl remarcă W. Schwarz că în Biblie „existau pasaje al căror conținut teologic nu putea fi redat în întregime, chiar și printr-o traducere liberă a sursei”(ibid. p. 247), criteriile estetice necesare în realizarea traducerii nu pot fi neglijate.

3. 3. 2. 1 Împrumuturi, calcuri lexicale și intervenții în text

Conform definițiilor formulate de Eugen Munteanu, împrumutul reprezintǎ „preluarea unor semne din limba greacǎ pentru a desemna realii pentru care româna nu posedǎ încǎ termeni instituționalizați,” iar calcul lingvistic se referǎ la „refacerea cu material românesc a unor structuri lexicale existente în limba izvorului, dar absente la acea datǎ din limba românǎ,” (p. 38) deci „orice tip de calc lexical presupune o inovație semanticǎ realizatǎ prin transfer.” (p. 157)

Exigențele prezentate și demersurile ce pornesc adesea de pe poziții contradictorii trebuie luate în considerare pentru a se putea înțelege dificultățile cu care se confruntă traducătorii Bibliei în diferite contexte istorice și sub influența diverselor curente culturale. Aceste fapte sînt lesne de observat privind și analizînd cu atenție textele traduse sau revizuite pentru a alcătui acest proiect realizat la 1688.

Pe de o parte, cercetătorii au astăzi certitudinea că în multe pasaje ar fi existat posibilitatea unei exprimări mai clare, mai accesibile cititorilor și/ sau auditoriului din acea perioadă, situații pentru care limba română oferea soluții alternative la momentul respectiv. Însă, după cum se știe, nici un traducător al Bibliei nu se poate sustrage acestui pericol, întrucît una dintre tendințele dominante ale oricărei traduceri este de a calchia originalul în limba română într-un mod cît mai fidel. De aceea, este de apreciat faptul că Biblia tradusă la 1688 nu suferă de o absolutizare a unei suprapuneri cuvînt cu cuvînt a textului românesc peste diferitele texte din care s-a tradus.

Pe de altă parte, sînt suficiente pasaje în care traducătorii au intervenții salutare în text și adoptă o variantă ce are ca scop o mai bună clarificare a textului. În consecință, întîlnim frecvent inadvertențe de exprimare în textul românesc și diverse modalități de îmbinare a cuvintelor ce deviază deseori de la textul original tocmai pentru ca traducerea să se conformeze regulilor gramaticale din limba română.

3. 3. 2. 2 Abateri de la textul grecesc

Printre cele mai discutate abateri de la textul original care au fost observate și despre care s-a spus cǎ influențează sensul global al conținutului tradus sînt:

Introducerea în traducere a unor cuvinte neînregistrate în B. Fr.:

1 Mac 10:58: „precum fac împărații”. Este inserat verbul „fac” ineexistent în Septuaginta.

1 Mac 3:22: „și însuși Domnul va zdrobi pe ei”. Este inserat cuvîntul „Domnul”.

1 Mac 13:5: Biblia de la 1688 realizează o traducere izbutită înlocuind sintagma μή μoι γένιτo prin expresia „să nu dea Dumnezeu”. În original nu apare cuvîntul „Dumnezeu”. În Gn 44:7 aceeași sintagmă este tradusă prin „să nu se afle”, iar în Gn 44, 17 prin „să nu se facă”.

1 Mac 5:20: „Și să împărțiră la Simon bărbați 3000, ca să meargă la Galileea, și la Iuda bărbați 8000, ca să meargă la Galaadita”. În acest verset „ca să meargă” apare o singură dată în B. Fr., înainte de „la Galaadita”, însă textul românesc ar suna confuz dacă traducătorii nu ar relua cuvîntul în ultima propoziție.

Cuvinte sau sintagme prezente în B. Fr., dar omise în Biblia de la 1688:

1 Mac 2:43: „Și toți ceia ce pribegiia să adaosără la ei”. Între „pribegiia” și „să adaosără” ar trebui adăugat „din pricina prigoanelor” conform textului grecesc άπo τών κακών, însă sintagma este elidată.

1 Mac 7:25: „și făcu pîrîre asupra lor”. În traducere este omis cuvîntul πονηρά: „fapte rele”.

1 Mac 11:18: „cei ce era în cetăți pieriră de cei ce era într-însele”. Traducătorii înlocuiesc aici cuvintele de la sfîrșitul frazei, „în cetăți” (έν τοίς όχυρώμασιν) cu „într-însele”, contrar principiului de a reproduce în limba română fiecare cuvînt din original. Traducerea aceasta este preferată, probabil, pentru a evita o redundanță.

1 Mac 11:15: „și făcea pîră asupra lui oarecarii fără de lege din jidovi”. În B. Fr. nu apare în acest verset cuvîntul „jidovi”, ci έφνους = „popor”. Este preferată însă această variantă pentru a aduce o clarificare textului și acest fapt nu s-ar putea explica pe baza Vulgatei. Influența Vulgatei în modificările ce au fost aduse este exclusă.

Aceste exemple ilustrează faptul că în traducerea fondului lexical foarte complex al Septuagintei cei care se ocupă de text au o atitudine flexibilă și se adaptează la situațiile concrete specifice limbii române. În cele mai multe dintre cazuri se pot identifica variații semantice și semnificații diferite ale cuvintelor din limba greacă.

Această traducere nuanțată poate fi ilustrată și prin alte exemple:

Substantivul καλύμματα este tradus în 1 Mac 4:6 prin „platoșe” și în 1 Mac 6:2 prin „acoperămînturi”.

Substantivul λύτη este tradus în 1 Mac 6:8 prin „voie rea”, iar în versetul următor prin „mîhnire”.

Substantivul άρχοντας este tradus în 1 Mac 5:56 și 11:62 și 63 prin „boiarii”, în 6:28 prin „domnii”, iar în 11:70 este echivalat prin „căpetenii” deoarece în acest context este asociat cu substantivul „oaste”, în sintagma „căpeteniile oștii puterilor”.

În 1 Mac 6:39 traducătorii folosesc trei verbe diferite pentru a descrie lumina: „a luci”, „a sclipi” și „a străluci”, evitîndu-se în acest mod repetiția din original în care același verb apare de două ori: „Și cînd luciia soarele preste pavezile cêle de aur, sclipiia măgurile de êle și străluciia ca făcliile de foc”.

Πυροβόλα και λιφοβόλα este tradus în 1 Mac 6:51 prin „aruncătoare de foc și zvîrlituri de pietri”. În cele două cuvinte compuse din limba greacă, al doilea termen, βόλα, este identic în limba de origine, însă echivalat prin două cuvinte diferite în Biblia de la București: „aruncătoare” și „zvîrlituri”.

Substantivul άποσκευη apare de cinci ori în 1 și 2 Mac, dar este tradus în Biblie foarte nuanțat, alegîndu-se de fiecare dată un corespondent românesc diferit: 1 Mac 5:13: „agonisêlele”; 5:45 „marfa”; 9:35 „unelte”; 9:39 „povară”; 2 Mac 12:21 „zbirștină”.

3. 3. 2. 3 Dificultăți de traducere în cazul cuvintelor polisemantice

Traducătorii, conștienți de existența acestor termeni polisemantici, caută și oferă soluții adecvate de transpunere în limba română. De multe ori se întîmplă ca același termen grecesc să fie tradus în mod diferit la o distanță de numai cîteva propoziții. Aceasta este o dovadă a opțiunilor spontane făcute de către traducători și a faptului că aceștia sînt familiarizați cu textul original. Este evident că nu sînt folosite glosare de termeni și nici dicționare bilingve greco-latine.

Pe de altă parte, există numeroase cazuri în care ne confruntăm cu traducerea uniformă și nediferențiată a unor cuvinte și sintagme ce apar frecvent în textul din limba greacă și care dețin un anume potențial semantic, însă care sînt înlocuite prin același echivalent în toate locurile.

Trebuie menționat de asemenea faptul că nici în prezent textul original nu este ușor de interpretat și nici de tradus. Semnificațiile atribuite unui termen pot fi de multe ori foarte îndepărtate, sau pot, din contră, să aparțină aceleiași arii semantice, însă capătă accente deosebite.

Astfel, în 1 Mac 4:7, termenul grecesc τεφωρακισμήνην apare calchiat în Biblia de la 1688 prin cuvîntul „înzăoată” („Și văzură tabăra limbilor tare, înzăoată”). Unele traduceri moderne consideră că acest cuvînt ar însemna că tabăra este puternic fortificată, cu metereze și șanțuri de apărare. Altele însă interpretează că ostașii sînt îmbrăcați și protejați de zale. Deci, în traducerile moderne, termenul este înlocuit diferit:

Ein stark verschanztes Lager. (Gütersloh 1980)

Das Kriegslager…stark, fest gebaut. (Freiburg 1980)

Le camp… puissant et fortifié. (Paris 1981)

A strong camp of gentiles armed wih breastplates. (New York 1977)

Oastea păgînilor mai puternică și mai înzăuată. (București 1938)

Tabăra neamurilor tare și înarmată și călărime împrejurul ei. (București 1997)

Au dat cu ochii de tabăra păgînilor, puternică și bine înzestrată, și de călăreții dimprejurul ei, toți deprinși cu războiul. (Cluj 2001)

Confruntați cu acești termeni, traducătorii români optează pentru sensul de bază al cuvîntului sau, în cazul cuvintelor compuse, apelează la calcuri lingvistice. Un exemplu de calc lingvistic este „șăderea cea mai de sus” din 2 Mac 4:21 care vine din gr. Πρωτοκλίσια („Și trimițîndu-să la Eghipet Apolonie … pentru șaderea cea mai sus a lui Ptolomeu”). Sensul acestei sintagme ar putea fi de „înscăunare, urcare pe tron.”

În realizarea Bibliei de la 1688, traducătorii întîmpină numeroase dificultăți de acest gen și de multe ori sensurile exacte ale cuvintelor sînt necunoscute ceea ce face ca în mai multe versete cuvinte polisemantice, complexe, să fie traduse de fiecare dată cu unul și același lexem, fără să se acorde atenția necesară diferitelor sensuri și nuanțe ale acestora. De exempu:

Verbul έξαιρέω (sau έξαιρω) apare în mai multe capitole din 1 Mac: 3:20, 35, 44, 53, 58; 5:2, 9, 11, 27; 6:12, 19; 7:26; 8,9; 12:54; 14:7, 14, 36. În toate aceste versete, cuvîntul este tradus prin sensul său de bază, „a (se) ridica”, cu excepția lui 14:7, unde apare „a scoate”. Ca verb polisemantic, acest cuvînt mai are și semnificația de „a distruge, a nimici”, semnificație atestată încă din literatura antică, însă lingviștii nu pot ști cu certitudine dacă traducătorii Bibliei de la 1688 acordă acest înțeles verbului „a ridica”.

O ocurență frecventă are și substantivul πράγμα. Ca și verbul de mai sus, și acest cuvînt este tradus în mod nediferențiat, uniform, prin sensul de bază, „lucru”. În realitate, acest termen grecesc are o sferă semantică mult mai largă, semnificînd și „împărăție, stăpînire”. Acest cuvînt apare și la 2 Mac 3:38, dar aici el ar fi trebuit echivalat prin acest al doilea sens. Traducătorii nu fac diferențierea necesară, ci preferă cuvîntul „lucru”.

3. 3. 3 Lexic de specialitate

O altă operație care trebuie realizată și care necesită un efort asiduu și căutări laborioase este transpunerea terminologiei adecvate pentru diferite cuvinte grecești din cadrul administrației, aramatei, religiei, practicilor ritualice, ierarhiilor sociale, instituțiilor, mineralogiei, florei, faunei etc.

Deoarece în toate traducerile există riscul permanent al erorilor și al impreciziilor, pentru multe dintre cuvinte unele traduceri, inclusiv moderne, preferă să păstreze terminologia originalului (ebraic sau grecesc), apelînd în schimb la note explicative ce au ca scop lămurirea cît mai exactă a anumitor realități antice, facilitarea înțelegerii cititorilor și evitarea aproximărilor și a anumitor confuzii.

3. 3. 4 Împrumuturi din limba greacă

Se ridică adesea problema privitoare la ediția grecească din 1597, dacă Milescu este sau nu influențat de anumite idei protestante. Răspunsul specialiștilor este unul negativ bazîndu-se pe lămuriri preluate din prefața manuscrisului 45 de la Milescu. Bun cunoscător al limbii grecești, acesta are nevoie numai de o traducere grecească cît mai exactă a Bibliei și în preajma anului 1661 cea mai bună și mai cunoscută variantă este Septuaginta tipărită la Frankfurt în 1597. Conform studiilor efectuate ulterior, folosirea acestui suport nu aduce influențe confesionale străine ortodoxismului, ci se integrează în tradiția patristică a bisericii românești.

Cu toate că apelul la împrumuturile din limba greacă este inevitabil, numărul acestor cuvinte este destul de redus. Traducătorii adoptă în Biblia de la București foarte puține cuvinte care să nu fi fost preluate anterior din limba greacă. Aceasta înseamnă că multe dintre cuvintele din greacă ce apar în traducerea Bibliei sînt deja consemnate în scrierile românești precedente și se presupune că o parte din ele circulau deja în cercurile cărturărești. De exemplu, cuvîntul „tiran” apare în 1645 în Herodot (cf. Tiktin²); cuvîntul „stadiu” sau „stadie” (o unitate de măsură pentru distanță) apare în Molitvelnicul de la 1650.

3. 3. 4. 1 Neologisme de origine greacă în secolul al 17-lea

Cuvintele grecești care urmează ar putea fi considerate „neologismele” sfîrșitului de secol 17 și totodată cuvinte ce fac parte din fondul principal lexical actual. Etimonurile lor aparțin perioadelor medio- și neo-grecească timpurie din istoria limbii grecești, după părerea cercetătorilor. În unele cazuri, însă, trebuie luate în considerare și echivalentele din slavonă ale acestor cuvinte.

amethístos ’ametist’ (< gr. άμέτυστος).

anathemă ’afurisenie, blestem, excomunicare’ (< gr. άνάθεμα, -ατος).

anghel ’înger’ (< gr. αγγελοζ): a concurat în toate textele cu cuvîntul înger, moștenit din latină.

arhiereu ’episcop (în biserica ortodoxă)’ (< gr. άρχιερεύς, -έως).

astrologhie ’astrologie’ (< gr. αστρολογία ): prima atestare din Tiktin² este în anul 1683.

azimă 1. ’pîine nedospită’; 2. ’o sărbătoare la evrei’ (<gr. άζυμα, -ων).

catapeteazmă ’perdea (la biserică sau la templu)’ (< gr. χαταπέτασμα, -ατος).

cărturar ’scrib, funcționar, arhivar, scriitor de documente’ (< gr. χαρτουλάριος).

drahmă ’monedă și unitate de măsură pentru greutate’ (< gr. δραχμή, δραχμά).

idol ’divinitate păgînă, chip, figură, statuie reprezentînd o divinitate păgînă’ (< gr. είδωλον).

logofăt 1. ’slujbaș, șef, supraveghetor’; 2. ’grămătic, scriitor de cancelarie, secretar’ (< gr. γραμμτεΰς, -έως).

mană ’hrană miraculoasă trimisă de Dumnezeu evreilor în pustie’ (< gr μάννα, -ης).

mărgăritar ’perlă, boabă rotundă dură și strălucitoare ca sideful, formată în corpul unor scoici, care este folosită ca podoabă’ (< gr μαργαρίτις, -ιδος).

orthografie ’scriere corectă’ (< gr. oρτογραφία).

papádie ’plantă cu frunzele amare, care se mănîncă uneori ca salată (< gr. παππώδης).

pelican ’pasăre de apă, pelican’ (< gr. πελεχάν, -άνος).

smaragd ’piatră prețioasă, strălucitoare, transparentă, de culoare verde’ (< gr. σμάραγδος).

tipariu ’formă în care se toarnă metalul’ (< gr. τυπάριον).

topaz ’topaz, piatră prețioasă de culoare galbenă’ (< gr. τοπάζιον, τόπαζος, τόπαζον).

3. 3. 4. 2 Cuvinte de origine greacă în Cartea 1 și 2 a Macabeilor

Mai tîrziu, intră în limba română fie direct, fie prin împrumut din limba franceză cuvinte de origine greacă ce se află și în atenția traducătorilor Bibliei de la 1688. Mircea Roșian presupune că „puține cuvinte din numărul impresionant de lexeme întîlnite în Biblia 1688 vor fi ridicat probleme de înțelegere pentru cititorii din perioada respectivă, dacă ar fi fost luate individual în afara contextului respectiv”. De exemplu:

În 1 Mac 2:53: „Iosif, în vremea strînsorii lui”, cuvîntul „strînsoare” traduce termenul grecesc στενοχωρία care înseamnă „strîmtoare, defileu” prin extensie semantică „dificultate”. Cuvîntul „stenahorie” a pătruns în limba română mai tîrziu, prin intermediul fanarioților (1750, cf. Tiktin²).

2 Mac 2:13, cuvîntul grecesc βιβλιοφήκη este tradus prin „raclă de cărți”.

2 Mac 2:30, cuvîntul grecesc άρχιτέκτων este tradus prin „meșter”.

2 Mac 3:10, cuvîntul grecesc όρφανός este tradus prin „sărac”, dar cu sensul de „orfan”.

1 Mac 13:28, cuvîntul grecesc πυραμίδας este tradus prin „turnuri”. Este de observat faptul că, deși în textul Bibliei termenul „piramidă” este evitat, acesta apare în prefața semnată de Dosithei, patriarhul Ierusalimului: „Au zidit cêle de la Memfes piramide” (p.8, rînd 36). Aceeași remarcă poate fi făcută și în cazul cuvîntului „diademă”: „N-au vrut să laude de stemă și de diadimă” (p.8, rînd 41), care în textul propriu-zis al Bibliei este tradus cu un alt cuvînt. Aceste exemple susțin ipoteza că textul Bibliei, redactat pentru publicul larg, se diferențiază de prefață, care se adresează în principal cărturarului erudit și nu este concepută în conformitate cu limba română vorbită.

3. 4 Aprecierea calității traducerii Bibliei de la București

Așadar, în aprecierea calității traducerii Bibliei de la București, trebuie luat în considerare și faptul că există o serie de inadvertențe și deficiențe chiar și în textul grecesc, el însuși o traducere. Multe dintre aceste inconsecvențe și obscurități reprezintă o provocare permanentă pentru generații de traducători și rămîn nesoluționate veacuri la rînd.

Jan den Waard și Eugene A. Nida sînt de părere că „Există aproximativ cinci mii de pasaje în Vechiul Testament și cel puțin o mie și patru sute în Noul Testament în care alternativele textuale atrag după sine diferențe de interpretare.”

Această observație susține faptul că un text care este confuz în original, este greu, dacă nu chiar imposibil de tradus în orice altă limbă, indiferent de posibilitățile de exprimare ale limbii în care se face traducerea. În Biblia de la Frankfurt, apărută în 1597, după care s-a făcut traducerea Bibliei de la 1688, apar asemenea pasaje obscure. De altfel, cei mai mulți lingviști apreciază că în orice traducere a Bibliei, indiferent de perioada sau de limba în care este scrisă, traducătorii sînt nevoiți să intervină în text pentru a facilita înțelegerea. Astfel, apar unele cuvinte și expresii inexistente în original, parafrazări și construcții lingvistice proprii limbii în care se face traducerea.

Operă care a implicat o colaborare într-un sens foarte larg, și chiar operă de unitate națională, cum o consideră Iorga, Biblia de la București deține un rol foarte important în dezvoltarea spirituală a poprului român, oricare ar fi perspectiva din care am analiza-o. Deși multe din normele în care este scrisă nu pot fi sancționate de limba română literară modernă, această traducere îmbogățește în mod cert exprimarea artistică românească cu un stil care merită să fie privit cu toată atenția:

Marea însemnătate a Bibliei din 1688 stă deci tocmai în faptul că tot ce se lucrase mai înainte în deosebitele provincii ale poporului românesc, a fost cercetat, adunat și fixat într-o formă definitivă, și astfel pentru acea vreme Biblia de la 1688 este o operă de unitate națională, am putea spune că este cea dintăi operă de unitate națională în acel domeniu moral de unde pleacă pe urmă toate celelalte. (Iorga, p. 71)

Capitolul 4

Lexic religios

Cuvinte românești atestate în Biblia de la 1688

Specificul limbii române literare de la sfîrșitul secolului al 17-lea este dat de amestecul formelor muntenești (sudice) cu cele nemuntenești (nordice). Biblia de la București nu constituie un produs mecanic al unor realități lingvistice regionale, ci este, dimpotrivă, un rezultat, dar și un factor de influență. Prin intermediul acestei traduceri, pătrund în limbă o serie de inovații.

De un interes deosebit pentru îmbogățirea și perfecționarea limbii române literare sînt cuvintele atestate în cuprinsul Bibliei de la București. Deși la nivel lexical nu sînt păstrate în limbă toate aceste inovații, ele merită să fie consemnate și analizate. Studiul de față cuprinde un index alfabetic al cuvintelor românești ce apar pentru prima dată în scris în Biblia de la 1688 (primele cinci cărți din Vechiul Testament), formele și versetele în care sînt atestate și echivalentele lor în limbile germană, franceză și engleză.

De asemenea, cuvintele indexate au fost verificate și în Micul Dicționar Academic pentru o analizǎ comparatǎ a atestǎrilor existente. În urma studiului efectuat, am observat faptul cǎ, din cele 121 de cuvinte cuprinse în acest capitol, în MDA apar numai 110, dintre care dicționarul este de acord numai cu 64 ca fiind atestate în Biblia de la 1688. Deoarece pǎrerile specialiștilor sînt divergente și cunoscînd faptul cǎ numai verificînd documentele autentice putem decide asupra variantei reale, am optat pentru marcarea cu asterisc a cuvintelor pentru care MDA oferǎ o altǎ atestare.

4.1 Facerea

ajutora: v. I: „besteihen”: „soutenir”: ”help” (1 X):

ajutoră: ind. pf. s. 3. sg. 30:08: „Și zise Rahíl: ‚Ajutoră-m Dumnezău și mă întorșu surorii mêle și mă întăriiu’. Și numi numele lui Nefthalim.”

broboană: s. f.: „Beere”: „baie”: ”bead” (1 X):

broboanele: pl. nom./ac. 40:10: „Și în vie era trei vițe, și ea, odrăslind era scoțînd vlăstare și broboanele strugurilor coapte.”

chitos: s.m.: „Wal”: „baleine”: ”whale” (1 X):

chitoșii: pl. nom./ac. 1:21: „Și făcu Dumnedzău chitoșii cei mari și tot sufletul vitelor tîrîtoare care au scos apele după fêliurile lor și tot zburătoriul ce zboară după fêliu-ș. Și văzu Dumnezău cum sînt bune.”

cîștigare: s.f.: „Erwerb”: „acquisition”: ”acquisition” (3 X):

cîștigare: sg. nom./ac. 49:30: „în peștira cea îndoită, ce iaste în prejma Mámvriei, în pămîntul Hanaán, care au cîștigat Avraám peștira de la Efrón, heteul, întru cîștigare de mormînt.”

cîștigarea: 23:20: „Și să adevără țarina și peștera care era într-însa a lui Avraám întru cîștigarea de mormînt de la feciorii lui Het.”

cîștigării: sg. gen./dat. 36:43: „voivodul Maghedeíl, voivodul Zafoin. Aceștia-s voivozii Edómului, întru cêle zidite în pămîntul cîștigării lor; acesta, Isáf, tatăl lui Edóm”.

*dovedi: v. IV: „1. beweisen, 2. herausbringen, in Erfahrung bringen, 3. bewältigen”: „1. prouver, 2. trouver, découvrir, 3. venir à bout de…”: ”1. prove, 2. show, demonstrate, 3. certify” (1 X):

dovedească: subj. pr. 3. sg. 41:08: „Și fu dimineața și să turbură sufletul lui. Și, trimițînd, au chemat pre toți tîlcuitorii Eghipétului și pre toț înțelepții lui și povesti lor faraó visul lui, și nu era cine să dovedească visul lui faraó.”

*încărcat: adj.: „beladen”: „charge”: ”(over)loaded” (1 X):

încărcate: f. pl. nom./ac. 37:25: „Și șăzură să mînînce pîine. ‚Și, căutînd cu ochii, văzură și iată călători ismail<i>têni veniia den pămîntul Galáad, și cămilele lor încărcate de tămîie, și de rîșînă și de zmirnă; și mergea să pogoară la Eghipet.”

*încingere: s.f.: „Schurze”: „tablier”: ”girdling” (1 X):

încingeri: pl. nom./ac. 3:07: „Și să deșchiseră ochii amîndurora și cunoscură cum despuiați era; și cusură frunze de zmochin și-ș făcură/ lor încingeri împrejur.”

îngheț: s. n.: „Frost”: „froid, gelée”: ”frost” (1 X):

înghiețul: sg. nom./ac. 31:40: „Mă făceam zioa arzind de zăduh și cu înghiețul nopții și să rădica somnul de la ochii miei.”

însămăra: v. I: „satteln”: „seller, bâter”: ”saddle” (1 X):

însămără: ind. pf. s. 3. sg. 22:03: „Și, sculîndu-se Avraám dimeneața, îș însămără măgariul său și luo cu dînsul doaă slugi și pre Isaác, feciorul lui;”

*junghere: s. m.: „Opfertier”: „victime”: ”stabbing” (1 X):

jungheri: pl. nom./ac. 43:16: „Și văzu Iósif pre ei și pre Veniamín, fratele lui, și zise celuia ce era peste casa lui: ‚Bagă pre oamenii în casă/ și junghe jungheri și gătêște că cu mine vor mînca oamenii pîine în amiazăzi’.”

mîlcomi: v. IV: „still werden”: „se taire”: ”appease, quiet” (1 X):

mîlcomêște: imperat. sg. 4:07: „De nu dirept vei aduce, iară pre dirept nu vei împărți, greșit-ai? Mîlcomêște cătră tine [e] întoarcerea lui, și tu vei stăpîni pre dînsul’.”

născătură: s.f.: „Erstgeburtsrecht”: „droit d’aînesse”: ”birth” (1 X):

născături: pl. nom./ac. 25:32: „Și zise Isáf: ‚Iată, eu merg să moriu și ce mi-s bune acêste născături înainte?’.”

necinsti: v. IV: verunglimpfen, entehren, schänden”: „diffamer, déshonorer, outrager”: ”dishonour” (2 X):

să necinsti: ind. pf. s. 3. sg. refl. 16:04: „Și întră înlăuntru cătră Agár și zemisli; și văzu că au luat în zgău, și să necinsti stăpîna înaintea ei.”

m-am necinstit: ind. pf. c. 1. sg. refl. 16:05: „Și zise Sára cătră Avrám: ‚Strîmbătate am de cătră tine; eu am dat roaba mea în sînul tău și, văzînd că are în pîntece, m-am necinstit înaintea ei. Judece Dumnezău întru mine și între tine’.”

*nelegiuire: s.f.: „Frevel, Gottlosigkeit”: „impiété, sacrilège”: ”unlawfulness, impiety” (1 X):

nelegiuirele: pl. nom./ac. 19:15: „Și cînd să făcu dimineață, grabiia îngirii pre Lot, zicînd: ‚sculîndu-te ia-ț fămêia ta și cêle doao fête ale tale ce ai și ieși afară pentru ca să nu pieri și tu împreună cu nelegiuirele cetății’.”

nemernici: v. IV: „einwandern, unstet umherwandern”: „immigrer, errer”: ”infam, ruin” (2 X):

nemernicești: ind. pr. 2. sg. 17:08: „Și-ț voiu da ție și semínții tale pămîntul care nemernicești, tot pamîntul lui Hanaán, întru ținêre vêcinică și voiu fi lor Dumnezău”.

nemernicescu: ind. pr. 3. pl. 47:09: „Și zise Iácov cătră farao: ‚Zilele anilor vieții mêle care nemernicescu, 130 de ani; mici și rêle s-au făcut zilele anilor vieții mêle, n-au ajunsu la zilele anilor vieții părinților miei care zile au lăcuit’.”

nemernici: inf. (<a) 19:09: „Și zisêră: ‚Ferêște-te! Acolea ai întrat a nemernici, nu și judecată a judeca! Acum dară te vom chinui mai rău pre tine decît pre ei’.”

nemernicie: s.f.: „Fremdsein”: „condition d’étranger”: ”knavery, meanness” (1 X):

nemerniciei: sg. gen./dat. 28:04: „Și să-ți dea blagosloveniia lui Avraám, tătîne-mieu, ție și siminții tale după tine, ca să moștenești pămîntul nemerniciei tale, carele au dat Dumnezău lui Avraám!’ ”

osebitor: adj.: „unterscheidend”: „separant”: ”dividing” (1 X):

osebitoare: f. sg. nom./ac. 1:06: „Și zise Dumnezău: ‚Facă-se întăritură în mijlocul apei și să fie osebitoare între apă și între apă’. Și să făcu așa.”

pătat: adj.: „gefleckt, fleckig”: „tacheté”: ”spotted” (1 X):

pătate: f. sg. gen./dat. 30:39: „Și zămisliia oile pre toiêge; și năștea oile albe, și împistrite și în feliul cenușii pătate.”

pătați: m. pl. nom./ac. 31:10: „Și fu cînd zămisliia oile și văzú<iu> cu ochii prin somnu: și iată, țapii și areții suindu-se pre oi, și pre capre albe, și pestrițe și în feliul cenușii pătați.”

31:12: „Și zise: ‚Privêște cu ochii tăi și vezi pre țapi și pre areț suindu-se pre oi și pre capre albe și pestrițe și în feliul cenușii pătați pentru că am văzut cîte-ț face Laván.”

*păzit: adj.: „bewacht, behütet”: „gardé, protégé”: ”guarded” (1 X):

păzite: f. pl. nom./ac. 41:36: „Și vor fi bucatele cêle păzite în pămînt la cei 7 ani ai foametei carii vor fi în pămîntul Eghipétului și nu se va strica pămîntul de foamete.”

*pluti: v. IV: „schwimmen, treiben”: „floter, nager”: ”swim, float” (1 X):

plutiia: ind. impf. 3. sg. 7:18: „Și să întăriia apa și să înmulțiia foarte pre pămînt și plutiia chívotul deasupra apei.”

*răsplătire: s.f.: „1. Vergeltung, 2. Rache”: „1. revanche, 2. vengeance”: ”1. reward, 2. revenge” (1 X):

răsplătire: sg. nom./ac. 50:15: „Și, văzînd frații lui Iósif că au murit tatăl lor, ziseră: ‚Cîdai să nu-ș aducă aminte de rău noao Iósif și răsplătire ne va da noao toate rêlele cîte i-am făcut lui’.”

*scăpat: adj./s.: „gerettet, Geretteter”: „sauvé”: ”escaped” (1 X):

scăpați: s. pl. nom./ac. (<cei) 14:13: „Și, mergînd unul dentru cei scăpați, spuse lui Avram celui trecut; și el lăcuia cătră stejariul Mamvríii, amoreului, fratelui lui Eshól, și fratelui lui Efnán, carii era împreună lăcuitori lui Avrám.”

*silnicește: adv.: „gewaltsam”: „par violence”: ”by violence” (3 X):

silnicêște: 49:03: „Ruvím, întăi născut al mieu, tu, vîrtutea mea și începătura fiilor miei, silnicêște a te purta și sil/nicêște obraznic te semețiș ca apa să nu herbi.”

*stăpînire: s. f.: „Beherrschung, Herrschaft”: „dominateur, souverain”: ”mastership, domination” (2 X):

stăpînirea: sg. nom./ac. 1:16: „Și făcu Dumnezău cei doi luminători: luminătorul cel mare, spre stăpînirea zilii, și luminătoriul cel mic, spre stăpînirea nopții, și stêlele.”

*stîngăci: v. IV: „hinken”: „boiter” (1 X):

stîngăciia: ind. impf. 3. sg. 32:31: „Și răsări soarele cînd trecu Chipul lui Dumnezău; iară el stîngăciia coapsa lui.”

surpare: s.f.: „Zusammensturz, Vernichtung”: „écroulement, effondrement”: ”crumbling, cave-in” (1 X):

surpării: sg. gen./dat. 19:29: „Și fu dupre ce sfărîmă Domnul toate cetățile de pe împrejur, îș aduse Dumnezău aminte de Avraám; și scoase pre Lot afară de în mijlocul surpării cînd surpă Domnul cetățile întru care lăcuia Lot într-însele.”

*tăbărît: adj. „lagernd”: „qui campe”: ”swooped” (1 X):

tăbărîtă: f. sg. nom./ac. 32:01: „Și Iácov să duse la calea lui și, căutînd, văzu tabără a lui Dumnezău tăbărîtă; și timpinară pre dînsul anghelii lui Dumnezău.”

terebint: s.m.: „Terepentinbaum”: „pistachier”: ”terebinth” (2 X):

terevínthu: sg. nom./ac. 43:11: „Și zise lor Israíl, tatul lor: ‚De iaste așa, aceasta faceți: luați den roadele pămîntului întru vasele voastre și pogorîți omului daruri de rășină, și de miêre, și tămîie, și zmirnă aleasă, și terevínthu și nuci.”

terevinthul: 35:04: „Și dêderă lui Iácov pre bozii cei striini, care era întru mîinile lor, și cerceii, cei ce era în urechile lor, și i-au ascunsu Iácov supt terevinthul de la Sichíma; și i-au pierdut pre dînșii pînă în zioa de astăzi.”

tîlcuitor: s.m.: „Deuter, Ausleger”: „interprète”: ”translator, interpreter” (2 X):

tîlcuitorii: pl. nom./ac. 41:08 (v. sus).

tîlcuitorilor: pl. gen./dat. 41:24: „Și înghițiră cêle 7 spice stricate de vînt și supțiri pre cêle 7 spice bune și pline. Spus-am dară tîlcuitorilor, și nu era cine să-m tîlcuiască mie’.”

*tîrîtor: adj./s.: „kriechend, Kriechtier”: „rampant, reptile”: ”creeping, reptile” (18 X):

tîrîtoare: adj. f. pl. nom./ac. 1:20: „Și zise Dumnezău: ‚Scoață apele tîrîtoare de suflete vii și zburătoare zburînd asupra pămîntului spre întăritura ceriului’. Și să făcu așa.”

8:01: „Și-ș aduse Dumnezău aminte de Nóe și toate hiarele, și de toate dobitoacele, și de toate pasările și de toate jigăniile tîrîtoare cîte era cu dînsul în chívot; și aduse Dumnezău vînt pre pămînt și încetă apa.”

adj. f. pl. gen./dat. 1:21 (v. sus).

tîrîtoarelor: s.f. pl. gen./dat. 1:26: „Și zise Dumnezău: ‚Să facem om după chipul nostru și după asămănare și să stăpînească peștilor mării, și păsărilor ceriului, și dobitoacelor, și tot pămîntul și tuturor tîrîtoarelor ce să tîrăsc asupra pămîntului.”

1:28: „Și blagoslovi Dumnezău pre dînșii zicînd: ‚Crêșteți-vă și vă înmulțiț și umpléți pămîntul și domniț pre dînsul; și stăpîniț peștilor mării, și pasărilor ceriului, și tuturor dobitoacelor, și tot pămîntul și tuturor tîrîtoarelor ce să tîrăsc asupra pămîntului’.”

tîrîtoare: s.f. pl. nom./ac. 1:24: „Și zise Dumnezău: ‚Să scoață pămîntul suflet viu după fêliu-ș, cu patru picioare, și tîrîtoare și jiganii pămîntului după fêliu-ș.’ Și să făcu așa.”

6:07: „Și zise Dumnezău: ‚Stinge-voiu pre om care l-am făcut de pre fața pămîntului, den om pănă în dobitoc și den tîrîtoare pănă în pasările ceriului, pentru că m-am căit că i-am făcut pre ei.”

tîrîtoarele: s.f. pl. nom./ac. 1:25: „Și făcu Dumnezeu hiarăle pămîntului după fêliu-ș și dobitoacele după fêliul lor și toate tîrîtoarle pămîntului după fêliu-ș. Și văzu Dumnezău că sînt bune.”

6:19: „Și den toate dobitoacele, și den toate tîrîtoarele, și den toate fiarăle și den tot trupul cîte doao, cîte doao den toate să bagi în chívot pentru să le hrănești cu tine, parte bărbătască și parte fămeiască să fie.”

6:20: „Den toate pasările după fêliu-ș, și den toate dobitoacele după fêliu-ș, den toate tîrîtoarele ce să tîrăsc pre pămînt după fêliul lor cîte doao, cîte doao den toate vor întra înlăuntru cătră tine să să hrănească cu tine, parte bărbătească și parte fămeiască.”

7:08: „Și den pasările cêle curate, și den pasările cêle necurate, și/den dobitoacele cêle curate, și den dobitoacele cêle necurate, și den hiară și den toate tîrîtoarele cêle de pre pămînt,”

7:23: „Și să stinse toată rădicarea care era asupra fêții a tot pămîntul, den om pănă în dobitoc; și tîrîtoarele și pasările ceriului de pre pămînt să stinseră și rămase sîngur Nóe și cei ce era cu dînsul în chívot.”

tîrîtoriul: s.m. nom./ac. 1:30: „Și la toate hiarăle pămîntului, și la toate pasările ceriului, și la tîrîtoriul ce să tîraște asupra pămîntului, care are în sine suflet de viață, și toată iarba verde de mîncat’. Și să făcu așa.”

7:14: „Și toate hiarăle după fêliu-ș, și toate dobitoace<le> după fêliu-ș, și tot tîrîtoriul ce să mișcă pre pămînt după fêliu-ș și toată pasărea după fêliu-ș.”

7:21: „Și muri tot trupul ce să mișca pre pămînt al pasărilor, și al dobitoacelor, și al hiarălor și tot tîrîtoriul ce să mișca pre pămînt [22] și tot omul.”

8:17: „și tot trupul, den pasări pănă în dobitoace, și tot tîrîtoriul ce să tîraște pre pămînt scoate afară cu tine; și vă crêșteți și vă înmulțiți pre pămînt’.”

8:19: „Și toate hiarăle, și toate dobitoacele, și tot tîrîtoriul, și toată pasărea ce să mișcă pre pămînt, după fêliul lor, au ieșít den chívot.”

9:03: „Și tot tîrîtoriul carele iaste viu voao să vă fie de mîncare; ca tufele ierbii le-am dat voao toate.”

visuitor: s.m.: „1. Träumer, 2. Traumdeuter”: „1. rêveur, 2. oniromancien”: ”1. dreamer, 2. raving” (1 X):

visuitoriul: sg. nom./ac. 37:19: „Și zise fiiștecarele cătră fratele lui: ‚Iată, visuitoriul acela vine.”

*zbea: v. II: „versichern, aufsaugen”: „(se) retirer, refluer”: ”lower, diminish” (2 X):

să zbea: ind. impf. 3. sg. refl. 8.03: „Și să zbea apa mergînd pre pămînt, să zbea și să împuțina apa după/o sută și 50 de zile.”

zdruncinare: s.f.: „Zerschlagen, Zerstossen”: „action de briser”: ”commotion, shock” (1 X):

struncinare: sg. nom./ac. 4:23: „Și zise Laméh muierilor lui, Ada și Séla: ‚Ascultați glasul mieu, muierile lui Laméh, băgați în urechi cuvintele mêle pentru că bărbat am ucis întru rană mie și tinerel întru struncinare mie.”

4. 2 Ieșirea

bătrînime: s.f.: „Pl. Älteste”: „anciens”: ”old people” (2 X):

bătrînimea: sg. nom./ac. 3:16: „Deci mergînd, adună bătrînimea fiilor lui Israil și vei zice cătră ei: «Domnnul Dumnezăul părinților noștri mi se-au ivit mie, Dumnezăul lui Avraam, și Dumnezăul lui Isaac, și Dumnezăul lui Iacóv», zicînd: «Cu socotință am socotit pre voi și cîte vă se-au întîmplat voao în Eghipet».”

4:29: „Și mêrse Moisi și Aarón și adunară toată bătrînimea fiilor lui Israil.”

*bunăvoie: s.f.: „Freiwilligkeit”: „manière bénévole”: ”good will” (2 X):

bunăvoie: sg. nom./ac. 21:13: „Iară de nu va fi de bunăvoie, ce Dumnezău l-au dat în mînile lui, da-ți-voi loc unde va fugi acoló ucigașul.”

36:02: „Și chemă Moise pre Veseleíl, și pre Eliáv, și pre cîț avea înțelepciunea, cărora au dat Dumnezău știință în inimă, și pre tot carii de bunăvoie vrea să meargă la lucruri ca să le săvîrșească.”

cărămidărie: s.f.: „Ziegelherstellung”: „briquetage”: ”brickyard” (3 X):

cărămidărie: sg. nom./ac. 5:19: „Și vedea logofeții fiilor lui Israil pre dînșii în rêle zicînd: ‚Nu va rămînea den cărămidărie ce să cuvine pre zi’.”

cărămidăriia: sg. nom./ac. 1:14: „Și le chinuia viața lor întru lucrurile cêle cumplite, cu lutul și cu cărămidăriia și cu toate lucrurile ce sînt la cîmpu, după toate lucrurile ce-i robiia pre dînșii cu silă.”

cărămidăriii: sg. gen./dat. 5:14: „Și se bătură logofeții neamului fiilor lui Israil, ceia ce era puși peste ei de ispravnicii lui farao, zicîndu: ‚Pentru căce n-aț săvîrșit tocmêlele voastre a cărămidăriii, ca și ieri, și alaltaieri, și astăzi?’”

cărămizie: s.f.: „Ziegelherstellung”: „briquetage”: ”brickyard” (2 X):

cărămiziei: sg. gen./dat. 5:08: „Și tocmeala cărămizíei care ei fac vor face și în toate zilele să-i asupriț și nu veț lua nimică de la dînșii; pentru că șăd făr-de lucru, pentru acêea au strigat zicînd: «Să mêrgem și să jîrtvuim Dumnezăului nostru».”

cărămiziii: sg. gen./dat. 5:18: „Acum, dară, mergînd, lucraț, pentru că paiele nu să vor da voao și tocmeala cărămiziii veț da-o’.”

*cleios: adj.: „klebrig”: „collant”: ”sticky, gluey” (1 X):

cleioasă: f. sg. nom./ac. 2:03: „Și de vrême ce nu mai putea să-l ascunză, luo lui mumă-sa un sicriu de papură și-l unse cu zmoală cleioasă și puse înlăuntru copilul într-însul și-l puse în marginea gîrlei.”

*dovedit: adj.: „erwiesen”: „prouvé”: ”proved” (1 X):

dovedit: m. sg. nom./ac. 2:14: „Și cela zise: ‚Cine te-au pus boiaren și judecă-toriu pre noi? Au doară vei tu să mă ucizi în ce chip ai ucis ieri pre eghiptean?’ Și să spămîntă Móisi și zise: ‚De s-au făcut așa dovedit acest cuvînt?’”

frămîntat: adj.: „geknetet”: „pétri”: ”kneaded” (2 X):

frămîntată: f. sg. nom./ac. 29:02: „Și pîine nedospită frămîntată în untdelemnu și plăcinte nedospite unse cu untdelemnu. De făină aleasă de grîu să faci pre êle și să le pui pre êle pre o cóșniță.”

29:40: „Și a zêcea de făină curată, frămîntată cu untdelemnu așăzat, a patra den in și turnare a patra den in de vin la un miel.”

*gardină: s.f.: „Zapfen, Gergel”: „tenon”: ”chime” (1 X):

gardine: pl. nom./ac. 26:17: „Doao gardine la un stîlpu stînd unul cătră alalt; așa să faci la toț stîlpii cortului.”

halvan: s.n.: „Galbanum”: „galbanum”: ”galbanum” (1 X):

halvan: sg. nom./ac. 30:34: „Și zise Domnul cătră Moisi: ‚Ia-ți ție mirosuri zmirnă aleasă, și oníha, și halvan de miros, și tămîie curată, tocma unul ca altul va fi.”

hin: s.n.: „Maß”: „mesure”: ”measure” (3 X):

in: sg. nom./ac. 29:40 (v. sus); 30:24: „Și de iréos, 500 de sicli, de cel sfînt, și unt den lemnu de măslin, in.”

hrisolithos: s.n.: „Topas”: „topaze”: ”topaze” (2 X):

hrisolithos: 28:20: „Și rîndul al patrulea, hrisolithos, și virilión, și onihion, acoperite cu aur și legate cu aur să fie, dupre rîndul lor.”

39:11: „Și rîndul al patrulea: hrisolithos, și virilión, și onihión, încunjurate cu aur și legate penprejur cu aur.”

ireos: s.n.: „Kasienlorbeer, Zimtart”: „casse”: ”cassia fistula” (1 X):

ireos: sg. nom./ac. 30:24 (v. sus).

împistritor: s.m.: „Künstler”: „brodeur”: ”embroider” (2 X):

împestritoriu: s.m. sg. nom./ac. 26:36: „Și vei face ușii poală de acoperit de vînăt, și mohorît, și roșu împletit, și de mătasă/ împletită, lucru de împestritoriu.”

împistritoriu: s.m. sg. nom./ac. 38:18: „Și acoperămîntul porții curții, lucru de împisritoriu de vînăt, și mohorît, și roșu răsucit, și mătase împletită, de 20 de coți lungu și de nalt, și de largu de 5 coți, potrevindu-se pînzelor curții;”

*împlinire: s.f.: „1. Erfüllung, 2.Einfassung”: „1. achêvement, 2. monure”: ”1. fulfilment, 2. achievement” (1 X):

plinirii: sg. gen./dat. 35:25: „Și boiarii au adus pietrile zmaragdului și pietrile plinirii la cea-de-preste-umăr și la engolpiu,”

jertfire: s.f.: „Opfern”: „offrande”: ”sacrifice” (1 X):

jîrtvuire: sg. nom./ac. 29:18: „Și vei aduce pre berbêce tot pre jîrtăvnic ardere de tot Domnului cătră miros de bună mirosire, jîrtvuire Domnului iaste.”

*luare: s.f.: „1. Erfassen, Nehmen, 2. Opfer”: „1. prise, 2. offrande, sacrifice”: ”1. taking, 2. sacrifice” (11 X):

luare: sg. nom./ac. 29:28: „Și va fi lui Aarón și fiilor lui lêge vêcinică de la fiii lui Israil, pentru că iaste aceasta luoare și osebire va fi de la fiii lui Israil, den jîrtvele mîntuirii, luare Domnului.”

30:09: „Și nu veți aduce pre el altă tămîie, luare jîrtvă și turnare să nu turnați pre dînsul.”

35:27: „Și tot bărbatul și fămêia, pre carii aducea cugetul lor să între să facă toate lucrurile cîte au poruncit Domnul să facă acêstea pren Moisi, au adus fiii lui Israil luare Domnului.”

luarea: sg. nom./ac. 35:05: „«Luați de la voi voao luarea Domnului. Tot cela ce priimêște în inimă vor aduce începăturile Domnului: aur, argint, aramă,”

35:20: „Și aduse fieșcarele ce-l trăgea inima lui și de care li să părea cu sufletele lor, au adus luarea Domnului la toate faptele cortului mărturiei, și la toate lucrurile lui și la toate veșmintele sfîntului.”

38:25: „Și argint și luarea de la oamenii cei socotiț ai adunării, 100 de talanți și 1775 de sicli, un drahmu pe capu,”

luoare: sg. nom./ac. 29:28 (v. sus).

luorii: sg. gen./dat. 38:30: „Și arma luorii, 370 de talanți și 2400 de sicli.”

luori: pl. nom./ac. 35:27 (v. sus).

luorile: pl. nom./ac. 35:23: „To cela ce au luat luoare argint și aramă au adus luorile Domnului și la carii se-au aflat lêmne neputrede la toate lucrurile gătirii, au adus.”

36:02 (v. sus).

măslinet: s.n.: „Olivenhain”: „verger d’oliviers”: ”olive trees” (1 X):

măslinetul: sg. nom./ac. 23:11: „Iară al șaptelea, lăsare vei face și-l vei lăsa pre dînsul și vor mînca săracii limbii tale, iară rămășițele vor mînca hiarele cîmpului. Așa vei face viia ta și măslinetul tău.”

*mînecat: adj./ s.n.: „Frühe”: „grand matin”: ”dawn daybreak” (2 X):

mînecat: sg. nom./ac. 14:24: „Și să făcu întru streaja cea de mînecat și căută Domnul spre tabăra eghiptênilor în stîlpu de foc și de nor și scutură tabăra lor.”

mînicate: pl. nom./ac. 19:16: „Și fu a trêia zi, fiind de cătră mînicate, să făcură glasuri și fulgere și nori întunecoși pre muntele Siná, glasul trîmbiții răsuna tare și să spămîntă tot norodul cel den tabără.”

mocioriță: s.f. „Sumpf, Moor”: „marais, marécage” : ”marsh, morass” (2 X):

mociorițile: pl. nom./ac. 7:19: „Și zise Domnul cătră Moisi: ‚Zi lui Aarón, fratelui tău: «Ia toiagul în mîna ta și întinde mîna ta pre apele Eghipetului și pre rîurile lor și pre iazurile lor și pre mocioríțile lor și pre toată apa lor adunată și va fi sînge în tot pămîntul Eghipetului, întru lêmne și în pietri»’.”

mocerițe: pl. nom./ac. 8:05: „Și zise Domnul cătră Moisi: ‚Zi lui Aaron, fratelui tău: «Întinde cu mîna ta toiagul pre rîuri și pre iazuri și pre mocérițe și scoate broaștele pre pămîntul Eghipetului»’.”

păcătui: v. IV: „sündigen”: „pécher”: ”sin” (1 X):

păcăuiești: subj. pr. 2. sg. 23:33: „Și să nu pristănească în pămîntul tău, pentru ca să nu te facă să păcătuiești cătră mine, că de vei sluji dumnezăilor lor, aceștia vor fi ție piêdică’.”

păpădie: s. f.: „Löwenzahn”: „pissenlit”: ”dandelion” (1 X):

papádie: sg. nom./ac. 12:08: „Și vor mînca cărnurile în noaptea aceasta, friptă la foc, și azime cu papádie vor mînca.”

pielm: s.n.: „Weizenmehl”: „farine de blé”: ”flour of wheat” (2 X):

pielmul: sg. nom./ac. 12:34: „Și luo norodul pielmul lor mai înainte de a să frămînta aluaturile lor, legate în hainele lor de-a umăr.”

12:39: „Și coapseră pielmul ce l-au scos den Eghipet, turte de azime în spuză, pentru că nu s-au dospit, că i-au scos pre dînșii eghiptênii și n-au putut să îngăduiască , nice de mîncare au făcut lor pre cale.”

*potrivnic: adj.: „gegnerisch”: „hostile”: ”opponent” (3 X):

împotrivnicii: pl. nom./ac. 15:07: „Și cu mulțimea mărirei tale ai sfărîmat împotrivnicii tăi. Trimis-ai urgiia ta și-i mîncă pre dînșii ca trestiia.”

23:27: „Și frica voiu trimite povaață ție și voiu înderepta toate limbile la care mergi tu cătră ei și voiu da pre toți împotrivnicii tăi pribêgi.”

împotrivnecilor: pl. gen./dat. 23:22: „De vei vei asculta glasul mieu și vei face toate cîte voiu porunci eu voao și vei păzi legătura mea, veț fi mie norod ales decît toate limbile, pentru că al meu iaste tot pămîntul și voi veț fi mie sfințire împărătească și norod sfînt. Acêste cuvinte vei grăi fiilor lui Israil: «De veț asculta cu auzul glasului mieu și veț face toate cîte voiu zice ție, învrăjbi-voiu vrăjmașilor tăi și voiu fi împotrivă împotrivnecilor tăi.”

purcedere: s.f.: „Aufbruch”: „départ”: ”setting out” (1 X):

purcêderile: pl. nom./ac. 40:35: „Pentru că nor era la cort zioa, și noaptea foc era pre dînsul, înaintea a tot Israilul, întru toate purcêderile lor.”

silnici: v. IV: „zwingen”: „forcer”: ”force” (1 X):

sîlnici: ind. pf. s. 3. sg. 13:15: „Și cînd nesîlnici faraó să tremiță pre noi, ucise tot dentîiu-născutul în pămîntul Eghipetului, den cel dentîiu-născut al oamenilor pănă în cel dentîiu-născut al dobitoacilor. Pentru acêea eu jărtvescu Domnului tot ce deșchide zgăul, cêle ce sînt parte bărbătească, Domnului și tot dentîiu-născutul fiilor miei voiu izbăvi».”

sîngif: s.n.: „Besatz”: „bordure”: ”kerb(stone)” (1 X):

sîngifuri: pl. nom./ac. 37:11: „Și o ferecă pre ea cu aur curat și-i făcu sîngifuri de aur sucit împrejur.”

surpare: v. Fac. (1 X):

surpare: sg. nom./ac. 23:24: „Să nu te închini dumnăzăilor lor, nice să slujești lor; să nu faci după faptele lor, ce cu surpare să surpi capiștile lor și zdrobind să zdrobești stîlpii lor.”

teslărie: s.f.: „Zimmerei”: „charpenterie”: ”joinery” (1 X):

teslăriei: sg. gen./dat. 31:05: „Și vînătul, și mohorîtul, și roșul răsucit, și mătasea împletită, și lucrurile pietrilor la fapte, și lucrurile teslăriei lêmnelor, să lucrêze după toate lucrurile.”

*topire: s.f.: „Schmelzen”: „fonte”: ”melting” (1 X):

topirea: sg. nom./ac. 38:27: „Și să făcu cea sută de talanți de argint/ la topirea capetelor cortului și la capetele acoperămîntului: [28] O sută de capete la o sută de talanți, un talant la un căpețel.”

tors: adj.: „gesponnen”: „filé”: ”spun” (3 X):

torsu: adj. m. sg. nom./ac. 28:08: „Și țăsătura celor-preste-umere, care iaste preste dînsa după facere dentr-însa, va fi de aur curat, și vînăt, și mohorît, și roșu torsu și mătase împletită.”

toarse: f. pl. nom./ac. 35:24: „Și toată muiêrea înțeleaptă la cuget cu mîinile a toarce au adus toarse, vînătul, și mohorîtul, și roșul, și mătasea.”

toarsă: f. sg. nom./ac. 26:31: „Și vei face acoperămînt de vînăt, și mohorît, și roșu împletit, și mătasă toarsă.”

*turnătoare: s. f.: „1. Gieskanne, 2. Gußform”: „1. arrosoir, 2. moule”: ”1. cup, 2. mould” (1 X):

tornătorile: pl. nom./ac. 25:29: „Și vei face blidele ei, și cățiile, și căușile, și tornătorile întru care vei turna cu êle de aur curat vei face pre dînsele.”

țesătură: s.f.: „Gewebe”: „tissu”: ”texture” (5 X):

țesetură: sg. nom./ac. 39:08: „Și se țesu într-însul țesetură după piatră, în patru rînduri, rînd de pietri: sardion, și topazion, și zmaragd, un rînd;”

țesătura: sg. nom./ac. 39:20: „Și au strînsu engolpíul den verigile de pre dînsul spre verigile cei-de-preste-umăr, țiindu-se den vînăt, fiind împletite la țesătura cei-de-preste-umăr, pentru ca să nu să sloboază engolpíul den cea-preste-umăr, după cum porunci Domnul lui Moisi.”

țăsătura: sg. nom./ac. 28:08 (v. sus).

țesăturii: sg. gen./dat. 39:19: „Și au făcut doao verigi de aur și au pus preste amîndoao umerele cei-preste-umăr den jos de dînsul, den față, după împreunarea den sus a țesăturii celei-de-preste-umăr.”

țesături: pl. nom./ac. 28:17: „Și vei țêse într-însul țesături dupe piiatră cu patru rînduri; un rînd de pietri va fi sardion, topazión și zmaragd un rînd;”

*țintuit: adj.: „beschlagen, eingefaßt”: „clouté, orné”: ”nailed, stock-still” (1 X):

țintuite: f. pl. nom./ac. 39:05: „Și făcură amîndoao pietrile zmaragdului împănate și țintuite cu aur, săpate și cioplite, cioplitură de pecête, dentru numele fiilor lui Israil.”

văpăi: v. IV: „lodern”: „flamber”: ”flame” (1 X):

văpăind: ger. 9:24: „Și era piatra și focul văpăind întru piatră și piatra era multă foarte-foarte, carea ca aceasta nu s-au făcut la Eghipet de cînd s-au făcut pre el limbă.”

virilion: s.n.: „Edelstein (art)”: „pierre précieuse”: ”jewel” (2 X):

virilion: sg. nom./ac. 28:20 (v. sus); 39:11 (v. sus).

4. 3 Leviticus

agnu: s.m.: „Weide”, „saue”, ”salce” (1 X):

agnu: sg. nom./ac. 23:40: „Și veți lua voao în zioa dentăi roadă den lemnu frumos, și ramuri de finic, și stîlpări de lemnu dêse, și răchiți, și stîlpări de agnu den părău și vă veți veseli înaintea Domnului Dumnezăului vostru.”

atachis: s.m.: „Heuschreckenart”: „espèce de sauterelle”, ”locust” (1 X):

atachis: sg. nom./ac. 11:22: „Și acestea veț mînca dentr-însele: vruhul și cîte-i seamnănă lui, și pre atachis și cîte-i seamănă lui, și pre cel ce să bate cu șerpii și cîte-s asêmenea lui, și lăcusta și cîte samănă ei.”

babiță: s.f.: „Pelikan”: „péican”: ”pelican” (1 X):

bábița: sg. nom./ac. 11:16 „Și struțul, și bogza, și bábița și cîte-s asêmene lui”

bătrînime: v. Ieș. (2 X):

bătrînimea: sg. nom./ac. 9:01: „Și fu a opta zi au chemat Moisi pre Aaron și pre fiii lui șî bătrînimea lui Israil.”

bătrînimei: sg. gen./dat. 9:03: „Și bătrînimei lui Israil vei grăi zicînd: «Luați țapi den capre, unul pentru păcat, și berbêce, și vițel, și miel de un an de ardere de tot, curate,”

broboană: v. Fac. (1 X):

broboanele: pl. nom./ac. 19:10: „Și via ta să nu o culegi de iznoavă, nice broboanele viii tale să nu le aduni, săracului și nemêrnicului să le lași acêlea. Eu, Domnul Dumnezăul vostru.”

bunăvoie: v. Ieș. (2 X):

bunăvoie: sg. nom./ac. 7:16: „Și de jîrtvui rugă de bunăvoie darul lui, în carea zi va aduce jîrtva lui, se va mînca și a doo zi.”

23:38: „Afară den simbetele Domnului și afară den dările voastre și afară den toate rugile voastre și fără de cêle de bunăvoie ale voastre carele veți da Domnului.”

*cameleon: s.m.: „Chamäleon”: „caméléon”: ”chameleon” (1 X):

hamelion: sg. nom./ac. 11:30: „Chițoranul, și hamelion, și nevăstuica, și șopîrla, și șomîcul.”

chițoran: s.m.: „(Feld-) Maus”: „souris”: ”mouse” (1 X):

chițoranul: sg. nom./ac. 11:30 (v. sus).

coș: s.n.: „Hautfinne, Pickel”: „acné”: ”acne(a)” (1 X):

coș: sg. nom./ac. 13:39: „Și va vedea preotul și, iată, în pielea trupului său luciri lucind albe înflorind, coș iaste, înflorêște în piêlea trupului lui, curat iaste.”

*culcare: s.f.: (Bei-) Schlaf”: „coucher”: ”turning in” (2 X):

culcare: sg. nom./ac.18:22: „Și cu bărbat să nu dormi culcare fămeiască, pentru că urîciune iaste.”

20:13: „Și carele va dormi cu parte bărbătească culcare fămeiască urîciune au făcut amîndoi, cu moarte să să omoară, vinovați sînt.”

dovedi: v. Fac. (1 X):

să va dovedi: ind. viit. I. 3. sg. refl. pas. 6:05: „Den tot lucrul care au jurat pentru el cu strîmbul și va plăti capul și al cincilea lui va adaoge preste el, al cui iaste lui va da în care zi să va dovedi.”

frămîntat: v. Ieș. (6 X):

frămîntate: f. pl. nom./ac. 2:04: „Iară de vei aduce dar jîrtvă coaptă den cuptoriu, de făină, pîini nedospite, frămîntate în untdelemnu, nedospite vor fi.”

frămîntată: f. sg. nom./ac. 2:05: „Iară de va fi jîrtvă den tigaie darul tău, făină frămîntată în untdelemnu, nedospite vor fi.”

6:21: „Pre tigaie cu untdelemnu se va face, frămîntată va aduce pre ea sucite, jîrtvă de frînturi, jîrtvă întru miros bunei mirosiri Domnului.”

7:12: „De vor aduce pentru lauda pre ea și va aduce la jîrtva laudei pîini de făină curată, făcute în untdelemnu, și făină aleasă, frămîntată cu untdelemnu.”

14:10: „Și a opta zi va lua lua doi miei curați de un an și o oaie de un an, curată, și 3 zeciuêle de făină curată pentru jîrtvă, frămîntată în untdelemnu, și un păhar de untdelemnu.”

14:21: „Iară de va fi sărac și mîna lui nu-i ajunge, va lua un miel de un an la care lucru au greșit în luare, ca să să roage pentru dînsul, și al zecelea de făină frămîntată cu untdelemnu la jîrtvă și un păhar de untdelemnu.”

gaie: s.f.: „Hühnergeier”: „milan”: ”jackdaw” (1 X):

caia: sg. nom./ac. 11:14: „Și șorlíța, și caia și cîte-s asêmene ei,”

gropilat: adj.: „vertieft”: „enfoncé”: ”deep, profound” (4 X):

gropilată: f. sg. nom./ac. 13:32: „Și va vedea preotul pipăirea a șaptea zi și, iată, nu s-au revărsat struncenătura și păr roșiiatec nu iaste într-însa și vedêrea struncenăturii nu iasste gropilată den piêle,”

13:34: „Și va vedea preotul struncinătura a șaptea zi și iată, nu să răvarsă struncinătura în piêle după ce s-au ras el și vedêrea struncinăturii nu iaste gropilată den piêle și va curăți pre el preotul și, spălîndu-ș hainele, curat va fi.”

mai gropilată: f. sg. nom./ac. comp. 13:30-31: „Și va vedea preotul pipăirea și, iată, vedêrea ei mai gropilată decît piêlea, iară întru ea păr înflorind supțire, și-l va pîngări pre el preotul, struncinătură iaste, stricăciune a capului au stricăciune a barbei iaste./ Și va vedea preotul pipăirea struncinăturii și, iată, vêdêrea nu iaste mai gropilată decît piêlea și păr rușînd nu va fi în ea și va osebi preotul pipăirea struncinăturii șapte zile.”

încurmezișat: adj.: „trotzig”: „opposant”: ”opposit” (3 X):

încurmezișată: f. sg. nom./ac. 26:24: „Voiu mêrge și eu cu voi cu mînie încurmezișată și voiu lovi și eu pre voi de 7 ori pentru păcatele voastre.”

26:28: „Și eu voiu mêrge cu voi cu mînie încurmezișată și voiu certa și eu pre voi de 7 ori după greșalele voastre.”

26:41: „Și eu am mersu cu ei cu mînie încurmezișată și-i voiu pierde pre dînșii în pămîntul vrăjmașilor lor. Ătuncea se va rușina inima lor cea netăiată împrejur și atuncea bine vor vrea păcatele lor.”

*însănătoșit: adj.: „gesundet”: „guéri”: ”recovered, healed” (1 X):

însănătoșat: s.m. sg. nom./ac. (<cel), 13:24: „Și trup de se va face în piêlea lui ardere de foc și să va face în piêlea lui, celui bolnav, cel însănătoșat de ardere lucind stricăciune albă au roșiiatică au să albește.”

*însemnare: s.f.: „Zeichen, Aufzeichenung”: „signe, note”: ”mark, note” (3 X):

însemnare: sg. nom./ac. 25:15: „După numărul anilor după însemnare vei lua de la aproapele tău, după numărul anilor den roade îț va da ție.”

semnare: sg. nom./ac. 13:02: „’La om de se va face oarecăruia în piêlea feții lui struncinătură de semnare au semnu de stricăciune și se va face în piêlea trupului lui pipăire de bube și va veni cătră Aaron preotul sau la unul den fiii lui, preoții,”

însemnării: sg. gen./dat. 25:11: „Slobozeniia însemnării aceasta va fi voao, anul al cincizăcilea an va fi voao: să nu sămănaț, nice să seceraț cêle ce sîngure crescu lui și să nu culêgeți cêle sfinte ale lui.”

*întemeiere: s.f.: „Gründung, Begründung”: „fondation, motivation”: ”foundation, motivation” (1 X):

întemêiere: sg. nom./ac. 26:05: „Și va apuca voao treirișul culesul și culesul va apuca sămînța și veți mînca pîinea voastră în sațiu și veți lăcui cu întemeiêrepre pămîntul vostru și războiu nu va trêce pren/ pămîntul vostru.”

luare: v. Ieș. (20 X):

luare: sg. nom./ac. 2:09: „Va lua preotul den jîrtvă pomenirea ei și va pune preotul pre jîrtăvnic luare de rod, miros a bunei mirosire Domnului.”

2:16: „Și va aduce preotul pomenirea ei den spice cu untul de lemnu și toată tămîia ei, luare de rod iaste Domnului.”

3:03: „Și vor aduce den jîrtva mîntuirii luare de rod Domnului seul ce acopere pîntecele și tot/ seul ce iaste preste pîntece.”

3:05: „Și vor aduce pre êle fiii lui Aaron, preoții, preste jîrtăvnic, preste arderile de tot preste lêmnele ce-s pre foc, luare de rod, miros bunii mirosire Domnului.”

3:09: „Și va aduce den jîrtva mîntuirii luare de rod Domnului seul și mijlocul curat, cu șalele va lua pre dînsul și tot seul ce acopere pîntecele,”

3:11: „Va aduce preotul preste jîrtăvnic, miros de bună mirosire, luare de rod Domnului.”

6:15: „Și va lua dentr-însul preotul cu mîna den făina cea curată a jîrtvei cu untdelemnul ei și cu toată tămîia ei, carele sînt pre jîrtvă, și va aduce pre jîrtăvnic luare de rod, miros de bună mirosire, pomenirea ei Domnului.”

7:14: „Și va aduce de la dînsul unul den toate darurile lui luare Domnului, preotului ce toarnă sîngile mînturei, lui va fi.”

9:21: „Și pieptul și brațul cel derept l-au luat Aaron luare înaintea Domnului, în ce chip au poruncit Moisi.”

14:21 (v. sus)

luoare: sg. nom./ac. 1:09: „Iară cêle den pîntece și picioarele le vor spăla cu apă și va pune preotul pre toate pre jîrtăvnic, luoare de rod iaste, jîrtvă miros de bună mirosire iaste Domnului.”

1:13: „Și cêle den pîntece și picioarele vor spăla cu apă și va aduce preotul toate și va pune pre jîrtăvnic, luoare de rod iaste, jîrtvă miros de bună mirosire Domnului.”

1:17: „Și va înfrînge pre el den aripi și nu o va împărți și o va pune preotul pre jîrtăvnic, pre lêmenle ce-s pre foc, luoare de rod iaste, jîrtvă miros de bună mirosire Domnului.”

7:32: „Și brațul cel dirept veț da luoare preotului den jîrtvele mîntuirei voastre.”

8:27: „Și au luat acêstea Moisi den mîinile lor și le-au dus pre êle pre jîrtăvnic preste ardirea de tot a săvîrșirii, miros de bună mirosire aducere iaste Domnului.”

luorii: sg. gen./dat. 7:34: „Pentru că pieptul punerii deasupra și brațul luorii am luat de la fiii lui Israil den jîrtvele mîntuirei voastre și le-am dat pre dînsele lui Aaron, preotul, și fiilor lui lêge vecinică de la fiii lui Israil’.”

10:14-15: „Și pieptul osebirei și brațul luorii veț mînca în loc sfînt, tu și fiii tăi și casa ta împreună cu tine, pentru că lêge ție și lêge fiilor tăi se-au dat den jîrtvele mîntuirei fiilor lui Israil./ Brațul luorii și pieptul osăbirei preste aducerile seurilor vor aduce osăbire să osăbească înaintea Domnului și va fi ție și fiilor tăi și fêtelor tale împreună cu tine lêge vêcinică, în ce chip porunci Domnul lui Moisi’.”

luorile: pl. nom./ac. 2:10: „Iară ce va rămînea de la jîrtvă, lui Aaron și fiilor lui, sfinte sfintelor den luorile de rod Domnului.”

luorilor: pl. gen./dat. 4:[19]: „Și tot sîngele va turna cătră fundul jîrtăvnicului luorilor, carele iaste lîngă ușile cortului mărturiei.”

necăji: v. IV.: „plagen, ärgern”: „peiner, agacer”: ”trouble, annoy” (2 X):

năcăjăscu: subj. pr. 1. sg. 26:26: „Ca să va necăjescu pre voi cu lipsă de pîine, și vor coace 10 muieri pîinile voastre într-un cuptoriu și vor da pîinile voastre cu cumpăna și veți mînca și nu vă veți sătura.”

necăjîț: subj. pr. 2. pl. 19:33: „Iară de se va apropiia voao cineva nemêrnic în pămîntul vostru, să nu-l necăjîț pre el.”

nelegiuire: v. Fac. (1 X):

nelegiuiri: pl. nom./ac. 26:43: „Și pămîntul va rămînea de ei, atuncea va priimi pămîntul simbetele lui cînd se va pustii el de dînșii și ei vor prii/mi ale lor nelegiuiri, pentru căci judecățile mêle le-au trecut cu ochii și poruncile mêle au supărat în sufletul lor.”

nemernici: v. Fac. (1 X):

ați nemernicit: ind. pf. c. 2. pl.18:03: „Dupre deprinderile Eghípetului, în carea ați nemernicit, întru el să nu faceți și dupre deprinderile pămîntului Hanaán, în carele eu voi băga pre voi acoló, să nu faceți și la legile lor să nu mêrgeți.”

*pasha: s.f.: „Pashafest”: „pâque”: ”Easter” (1 X):

pasha: sg. nom./ac. 23:05: „În luna dentîi, în 14 zile ale lunii, între mijlocul serilor, Pasha Domnului.”

păcătui: v. Ieș. (1 X):

va păcătui: ind. viit. I. 3. sg. 6:04: „Și va fi cînd va greși și va păcătui și va da înapoi jaful ce au jefuit, au strîmbătatea ce au strîmbat, au zălogul ce s-au pus la dînsul, au pierzarea care au aflat,”

păzit: v. Fac. (1 X):

păzită: f. sg. nom./ac. 19:20: „Și de va dormi neștine cu muiêrea pat de sămînță și ea va fi roabă păzită unui om și ea cu răscumpărări nu s-au răscumpărat, volnicie nu s-au dat ei, socotință va fi ei, nu va muri, pentru că nu s-au volnicit.”

*pierzare: s.f.: „Verlust”: „perte”: ”destruction, death” (2 X):

pierzare: sg. nom./ac. 6:03: „Au au aflat pierzare și va minți pentru ea și va jura cu strîmbul pentru una den toate carele va face omul ca să greșască întru acêstea”

pierzarea: sg. nom./ac. 6:04 (v. sus)

porfirion: s.m.: „Wasservogel”: „oiseau aquatique”: ”aquatic bird” (1 X):

porfirion: sg. nom./ac. 11:18: „Și porfirion, și barza și lebăda,”

potrivnic: v. Ieș. (1 X):

împotrivnicii: s. m. pl. nom./ac. 26:16: „Și eu voiu face așa voao și voiu pune pre voi lipsa, și rîia, și gălbenarea, orbind ochii voștri și sufletul vostru topind. Și veți sămăna în zadar semințile voastre și le vor mînca împotrivnicii voștri.”

*prefăcut: adj. „gefälscht”: „contrefait”: ”falsified, fake(d)” (1 X):

prefăcută: f. sg. nom./ac. 7:10: „Și toată jîrtva făcută cu untdelemnu,/ și nu prefăcută, la toți fiii lui Aaron va fi fieștecăruia întocma.”

revărsare: s.f.: „1. Ausbreitung, 2. Erguß”: „1. diffusion, 2. débordement”: ”overflowing” (1 X):

revărsare: sg. nom./ac. 14:48: „Iară mergînd preotul va întra înlăuntru și va vedea și, iată, cu răvărsare nu să răvarsă pipăirea în casă după ce s-au spoit casa și va curăți preotul casa, căce s-au vendecat pipăirea.”

*revărsătură: s.f.: „Ver-, Ausbreitung”: „diffusion”: ” overflowing” (1 X):

răvărsătură: sg. nom./ac. 13:35: „Iară de se va răvărsa cu răvărsătură în piêle struncinătura după ce se va curăți el și-l va vedea pre dînsul preotul, și, iată, s-au răvărsat struncinătura în piêle,”

robime: s.f.: „Gefangenschaft”: „captivité”: ”slaves” (1 X):

robime: sg. nom./ac. 26:36: „Și celor rămaș den voi voiu aduce robime la inema lor, la pămîntul vrăjmașilor lor, și-i va goni pre dînșii glas de frunză mutîndu-se, și vor fugi ca cînd ar fugi de la războiu și vor cădea negoniți de nimeni.”

roșiatic: adj.: „rötlich”: „rougeâtre”: ”reddish” (4 X):

roșiiatecă: f. sg. nom./ac. 13: 42: „Iară de se va face în pleașa lui au în tîrcăvirea lui pipăire albă au roșiiatecă, stricăciune înflorind iaste în pleașa lui au în tîrcăvirea lui.”

roșiiatică: f. sg. nom./ac.: 13:19: „Și va face în locul rănii struncinătură albă, au stricăciune albă au roșiiatică, și se va arăta preotului,”

13:24 (v. sus); 13:43: „Și va vedea pre el preotul și, iată, vedêrea pipăirii albă au roșiiatică în pleașă au în tîrcăvirea lui ca un chip de stricăciune în piêlea trupului,”

sîmbăta: v. I: „Sabbat feiern”: „fêter le sabbat”: ”celebrate the Sabbath” (3 X):

veț sîmbăta: ind. viit. I. 2. pl. 23:32: „Simbete simbetelor va fi voao și veț smeri sufletele voastre den noao ale lunii decuseară pănă în zêce ale lunii seara, veț sîmbătá simbetele voastre.»”

va sîmbăta: ind. viit. I 3. sg. 26:34-35: „Atunce bine va vrea pămîntul simbetele lui, toate zilele pustiirii lui. Și voi veți fi în pămîntul vrăjmașilor voștri, atuncea va sîmbăta pămîntul și bine va vrea simbetele lui./ Toate zilele pustiirii lui va sîmbăta carele n-au sîmbătat în simbetele voastre, cînd lăcuiați pre dînsul.”

stîrc: s.m.: „Reiher”: „héron”: ”heron” (1 X):

stîrcul: sg. nom./ac. 11:17: „Și corbul de noapte, și hărecorbul de noapte, și hărețul, și stîrcul,”

tîrcav: adj.: „kahl”: „chauve”: ”bald(-headed)” (1 X):

tîrcav: m. sg. nom./ac. 13:41: „Iară de se va zmulge cuiva capul den față, iaste tîrcav, curat iaste.”

tîrcăvire: s.f.: „kahle Stelle”: „partie chauve”: ”growing bald” (3 X):

tîrcăvirea: sg. nom./ac. 13:42-43 (v. sus).

tîrîtor: v. Fac. (11 X):

tîrîtoare: s. f. pl. nom./ac. 11:20: „Și toate cîte-s tîrîtoare den cêle zburătoare, carele pe patru umblă, urîciune voao sînt.”

tîrîtoarele: s.f. pl. nom./ac. 11:21: „Fără numai acêstea veț mînca den toate tîrîtoarele cêle ce zboară, carele mergu pe patru, care au fluiere mai sus de picioarele lor, ca să saie cu êle pre pămînt.”

11:29: „Și acêstea voao necurate den tîrîtoarele ce să tîrăscu pre pămînt: pisica, și șoarecile, și corcodelul cel de pămîntși cîte-i samănă lui:”

11:42-44: „Și tot cela ce mêrge pre pîntece și tot cela ce mêrge pe patru pururea, carele are mulțime de picioare întru toate tîrîtoarele ce să tîrăscu pre pămînt, să nu mîncați pre êle, că urîciune voao iaste./ Și să nu vă spurcați sufletele voastre în toate tîrîtoarele ce să tîrăscu pre pămînt și să nu vă pîngăriți în/tru acêstea și nu veț fi necurați întru acêstea./ Pentru <că> eu sînt Domnul Dumnezeul vostru și vă veț sfinți și sfinți veț fi, că eu sfînt sînt, Domnul Dumnezăul vostru, și nu veț pîngări sufletele voastre întru toate tîrîtoarele ce să mișcă pre pămînt.”

20:25: „Și veți osăbi pre voi între dobitoacele cêle curate și între cêle necurate și între păsările cêle curate și cêle necurate și să nu spurcați sufletele voastre întru dobitoace și în pasări și în toate tîrîtoarele pămîntului carele eu le-am osebit voao în necurăție.”

tîrîtoarele: s.f. pl. nom./ac. 11:31: „Acêstea necurate sînt voao den toate tîrîtoarele care să tîrăscu pre pămînt. Tot cela ce să va atinge de mortăciunele lor necurat va fi pănă în sară.”

tîrîtoriul: s.m. sg. nom./ac. 11:23: „Și tot tîrîtoriul den cêle zburătoare la carele-s patru picioare urîciune voao sînt; și întra acêlea vă veți pîngări.”

11:41: „Și tot tîrtoriul care să tîraște pre pămînt urîciune să fie voao, acesta să nu să mînînce.”

22:05: „Sau carele se va atinge de tot tîrîtoriul necurat, carele va pîngări pre el, sau de om în care va pîngări pre el după toată necurățiia lui, sufletul care se va atinge de êle.”

țesătură: v. Ieș. (10 X):

țesătura: sg. nom./ac. 13:52: „Va arde de tot haina, au țesătua, au tortul, au den păruri, au den inuri au den tot vasul de piêle în carele va fi într-însul pipăire căci stricăciune întemeiată iaste, cu foc să să arză.”

13:58: „Și haina, au țesătura, au tortul, au tot vasul de piêle carele se va spăla și se va lipsi de la dînsul pipăirea și se va spăla al doilea rînd și curat va fi».”

țesătură: sg. nom./ac. 13:48-49: „Au în țesătură, au în tort, au în inuri, au în păr, au în piêle au în toată piêlea de lucru,/ Și se va face pipăirea înverzind, au roșind, au în piêle, au în haine, au în țesătură, au în tortu, au în tot vasul lucrat de piêle, pipăire de stricăciune iaste și va arăta preotului.”

13:51: „Și va vedea preotul pipăirea a șaptea zi, iară de se va răvărsa pipăirea în haine, au în țesătură, au în tortu, au în piêle după toate cîte se vor face piei în lucruri, stricăciune întemeiată iaste, pipăirea necurată iaste.”

13:53: „Iară de va vedea preotul și nu se va răvărsa pipăirea în haină, au în țesătură, au în tortu, au în tot vasul de piêle,”

13:56-57: „Și de va vedea preotul și va fi neagră pipăirea după ce se va spăla acela și va rumpe pre el de la haină, au den țesătură au den tort, au den piêle./ Iară de se va mai ivi încă în haină, au în țesătură, au în tort, au în tot vasul de piêle, stricăciune înflorind iaste, în foc se va arde în carele iaste pipăirea.”

13:59: „Aceasta e lêgea pipăirii stricăciunii a hainei de păr, au de cîlți, au de țesătu/ră, au de tort, au de tot vasul de piêle, ca să-l curățască pre el, au să-l pîngărească pre el.”

țesături: pl. nom./ac. 13:55: „Și va vedea preotul dupre ce i se va spăla lui pipăirea și iată nu va premeni pipăirea vedêrea ei și pipăirea nu se va vărsa, necurat iaste, în foc se va arde de tot s-au întărit în haine, au în țesături, au în tort.”

unghii: v. IV: „gespaltene Klauen haben”: „avoir des sabots fendus”: ”to have the claw splited” (4 X):

unghiescu: ind. pr. 3. pl. 11:04: „Însă dentra acêstea nu veț mînca den cêle ce nu aduc rumăgătură și den cêle ce nu-s despicate la copite și unghiescu unghi: cămila, pentru că nu aduce rumăgătură, aceasta copita nu-i iaste despicată; necurată e aceasta voao.”

unghind: ger. 11:03: „Tot dobitocul cu unghe îngemănată și unghi/ unghind a dooa copite și scoțînd rumegătură, între dobitoace, acêstea veț mînca.”

11:26: „În tot dobitocul carele iaste cu copită despicată și are unghi unghind și rumegătură nu rumăgă necurat va fi vo/ao. Tot cela ce se va atinge de mortăciunele lor necurat va fi pănă sara.”

unghiêște: ind. pr. 3. sg. 11:07: „Și pre porcu, căce are copită despicată, acesta și unghiêște unghi de copită și acesta nu scoate rumăgătură; necurat acesta voao.”

urluit: adj.: „geschrotet”: „broyé”: ”ground” (1 X):

uruite: f. pl. nom./ac. 2:14: „Iară de veț aduce jîrtva roadelor dentăiu Domnului noao frecate spice uruite Domnului, și vei aduce jîrtva roadelor dentăiu.”

vruh: s.m.: „Heuschreke”: „sauterelle”: ”locust” (1 X):

vruhul: sg. nom./ac. 11:22 (v. sus).

zdruncinătură: „Ausschlag”: „éruption de boutons”: ”eruption” (16 X):

struncenătură: sg. nom./ac. 13:32 (v. sus).

struncinătura: sg. nom./ac. 13:33-35 (13:34 v. sus): „Și se va rade piêlea, iară struncinătura nu se va rade și va osăbi preotul struncinătura șapte zile al doile rînd./ Iară de se va răvărsa cu răvărsătură în piêle struncinătura după ce se va curăți el și-l va vedea pre dînsul preotul, și, iată, s-au răvărsat struncinătura în piêle,”

13:37: „Iară de va rămînea înaintea lui pre loc struncinătura și păr negru va răsări întru el, s-au însănătoșit struncinătura, curat iaste și-l va curăți pre dînsul preotul.”

struncinătură: sg. nom./ac. 13:02 (v. sus);13:19: „Și se va face în locul ranii struncinătură albă, au stricăciune albă au roșiiatică, și se va arăta preotului,”

13:30 (v. sus).

struncenăturii: sg. gen./dat. 13:32 (v. sus); 14:54: „Aceasta e lêgea preste toată pipăirea stricăciunii și struncenăturii,”

struncinăturii: 13:31 (v. sus); 13:34 (v. sus).

4. 4 Numeri

bătrînime: v. Ieș. (3 X):

bătrînimea: sg. nom./ac. 22:07: „Și să duse bătrînimea lui Moav și bătrînimea lui Madiam, și vrăjile întru mînile lor, și veniră cătră Valaam și ziseră lor cuvintele lui Valac.”

bătrînimei: sg. gen./dat. 22:04: „Și zise Moav bătrînimei lui Madiam: ‚Acum va alêge adunarea aceasta pre toți cei împrejurênii noștri, ca cînd ar alêge vițelul cêle verzi den cîmpu.’. Și Valac, feciorul lui Sepfor, împăratul Moav era pe vrêmea acêea.”

cor: s.m.: „Scheffel”, „homer”, ”basket” (1 X):

cori: pl. nom./ac. 11:32: „Și sculîndu-se norodul toată zioa și toată noaptea și toată ziua a dooa zi, au adunat prepelițele: cel cu cel puțin au strînsu 10 cori și ș-au zvîntat loru zvîntături împrejurul taberii.”

frămîntat: v. Ieș. (18 X):

frămîntate: f. pl. nom./ac. 6:15: „Și un coș de azime de făină curată, pîini frămîntate cu untdelemnu, și turte nedospite, unse cu untdelemnu, și jîrtva lor, și turnarea lor.”

frămîntată: f. sg. nom./ac. (15 X)

frămîntatului: s.m. sg. gen./dat. 15:19: „Și va fi cînd veți mînca voi den pîinile pămîntului, veți lua luare osăbire Domnului.”

15:21: „Așa veți lua pre dînsa pîine începătura frămîntatului vostru și veț da Domnului luare întru rudele voastre.”

hin: s.n.: v. Ieș. (11 X):

in: sg. nom./ac. 15:09-10: „Și veți aduce peste vițel jîrtvă de făină curată trei a zêcea, frămîntată în untdelemnu, jumătate de in./ Și vin de turnare, jumătate de in, aducere miros a bunii mirosiri Domnului.”

28:14: „Turnarea lor, jumătate de in va fi unui vițel și a treia lui in va fi berbêcelui unuia și a patra a lui in de vin va fi la un miel. Aceasta, aredere de tot, lună den lună, la lunile anului.”

sg. gen./dat. 15:04-07: „Și va aduce cela ce va aduce darul lui Domnului jîrtvă de făină cernută, a zêcea al lui ifi, frămîntată în a patra a lui in cu untdelemnu,/ Și vin la turnare, a patra a lui in veți face preste ardêrea de tot au preste jîrtvă. [6] La un miel vei face atîta aducere miros de bună mirosire Domnului;/ Și la berbêce, cîndu-l veți face pre el pentru ardere de tot au pentru jîrtvă, vei face jîrtvă de făină curată, 20, amestecată cu untdelemnu, a trêia lui in;/ Și vin la turnare, a trêia lui in, veți aduce la miros de bună mirosire Domnului.”

28:05: „Și vei face a zêcea a lui ifi făină curată, pentru jîrtvă, amestecată cu untdelemnu întru a patra a lui in;”

28:07: „Și turnarea lui, a patra a lui in la un miel, la sfînt vei turna turnare, amestecătură Domnului.”

28:14 (v. sus).

împlinire: v. Ieș. (1 X):

plinirea: sg. nom./ac. 31:18: „Și toată plinirea muierilor carea n-au văzut patul bărbatului ținéți vii pre êle.”

îndeplinire: s.f.: „1. Ergänzung, 2. Ausführung, 3. Erfüllung”: „1. complément, 2. réalisation, 3. accomplissement”: ”1. fulfilment, 2. achievement, 3. accomplishment” (1 X):

deplinirea: sg. nom./ac. 31:17: „Acum ucideți toată partea bărbătească, întru toată deplinirea, și toată muiêrea carea au cunoscut patul bărbatului ucideți.”

*înjumătățire: s.f.: „Halbierung, Verminderung”: „réduction (de motié)”: ”reducing to one half” (2 X):

înjumătățarea: sg. nom./ac. 31:36: „Și să făcu înjumătățarea partea celor merși la războiu, den numărul oilor, 337 000 și 500;”

31:42: „Den jumătățarea fiilor lui Israil, pre carii i-au osebit Moisi dentru oamenii cei războinici.”

*întîrzia: v. I: „1. verzögern, 2. sich verspäten”: „1. retarder, 2. s’attarder”: ”1. to delay, 2. to be late” (1 X):

va întîrziia: ind. viit. I. 3. sg. 9:13: „Și om carele va fi curat și în cale delungată nu iaste și va întîrziia a face Paștele, va peri sufletul acela den norodul lui, pentru că darul Domnului nu l-au adus după vrêmea lui, păcatul lui va lua omul acela.”

*învîrtejire: s.f.: „Kreislauf”: „mouvement circulaire”: ”whirling” (1 X):

învîrtejire: sg. nom./ac. 32:14: „Iată, v-ați sculatu pentru părinții voștri, învîrtejire de oameni păcătoși, să mai adaogiți încă preste măniia urgii Domnului preste Israil.”

luare: v. Ieș. și Lev. (14 X):

luare: sg. nom./ac. 15:19-21 (v. sus 15:19 și 15:21): „Începătura frămîntatului vostru pîine veți osăbi luare pre dînsa, ca luare de la arie,”

18:24: „Și în mijlocul fiilor lui Israil nu vor moșteni moștenire, căci cêle preste zêce a fiilor lui Israil, cîte vor osebi Domnului, luare am dat leviților în sorț. Pentru acêea am zis lor: ‚În mijlocul fiilor/ lui Israil nu vor moșteni sorțul’.”

18:28-29: „Așa veț lua și voi de la toate luările Domnului, den toate preste zecile voastre cîte veț lua de la fiii lui Israil și veț da dentr-însele luare Domnului, lui Aaron preotul./ Den toate dările voastre să luaț luare Domnului, den toate începăturile cêle sfințite de la el’.”

luarea: sg. nom./ac. 18:19: „Toată luarea sfintelor, cîte vor lua fiii lui Israil Domnului, am dat ție și fiilor tăi și fêtelor tale cu tine, de lêge vêcinică, făgăduință de sare vêcinică iaste înaitea Domnului, ție și semenției tale după tine’.”

18:26-27: „’Și leviților vei grăi și vei zice cătră dînșii: «Ia fiii lui Israil cea preste zêce care v-am dat voao de la ei în sorțu și veț lua voi de la dînsul luarea Domnului preste zêce den cel preste zêce al lui/ Și să vor socoti voao luările voastre ca grîul de la arie și ca luarea de la teascu.”

18:30: „Și veț zice cătră dînșii: ‚Cînd luaț începătura de la el, și să va socoti leviților ca roada de la arie, cu luarea de la teascu.”

31:41: „Și dêde Moisi vama Domnului, luarea lui Dumnezău, lui Eleazar preotul, după cum au poruncit Domnul lui Moisi.”

31:52: „Și să făcu tot aurul, luarea ce au luat Domnului, 16 000 și 700 și 50 de sicle, de la cei preste mii și de la cei preste sute.”

luorii: sg. gen./dat. 6:20: „Și va aduce acêlea preotul punerea înaintea Domnului: sfînt va fi preotului preste pieptul punerii deasupra și preste brațul luorii. Și după aceasta va bea cel rugat vin.”

meșteșugire: s.f.: „Kunst, Kunstgriff”: „art”: ”artistical execution” (1 X):

meșteșugirea: sg. nom./ac. 8:04: „Și aceasta e meșteșugirea sfêșnicului: tare, de aur, fusul lui și florile lui tot tari. După chipul care au arătat Domnul lui Moisi, așa au făcut sfêșnicul.”

nemernici: v. Fac. și Lev. (1 X):

nemernicim: ind. pr. 1. pl. 20:15: „Și pogorîră părinții noștri la Eghipet și nemernicim la Eghipet zile multe. Și ne-au chinuit pre noi eghiptênii și pre părinții noștri.”

*ocolit: adj.: „1. umzingelt, 2. umrankt, 3. gewunden, 4. vermeden”: „1. encerclé, 2. recouvert, 3. tors, 4. évité”: ”1. avoided, 2. rounded, 3. devious” (1 X):

ocolite; f. pl. nom./ac. 32:38: „Și pre Navo, și pre Veelmeon, ocolite, și pre Sevama, și le numiră după nu/mele lor numele cetăților ce au zidit.”

păpădie: v. Ieș. (1 X):

papadie: sg. nom./ac. 9:11: „Într-a patrasprăzêcea zi, cătră seară, vor face pre dînsele, preste azime și preste papadie vor mînca pre êle.”

potrivnic: v. Lev. (1 X):

potrivnecii: pl. nom./ac. 10:09: „Iară de veți ieși în războiu întru pămîntul vostru cătră potrivnecii ceia ce stau împotriva voastră, și veți trîmbița și veți face semnu cu trîmbițile și vă veți pomeni înaintea Domnului și vă veți mîntui de la vrăjmașii voștri.”

robime: v. Lev. (5 X):

robime: sg. nom./ac. 21:01: „Și auzi hananeul împăratul Arad, cela ce lăcuia spre pustiiu, cum au venit Israil calea Atharim, și dêde războiu cătră Israil, și robi dentru ei robime.”

robimea: sg. nom./ac. 31:12: „Și aduseră cătră Moisi și cătră Eliazar preotul și cătră toți fiii lui Izrail robimea și jafurile și prada la tabără, la Aravoth Moav, care iaste la Iordan, despre Ieriho.”

31:19: „Și voi veț tăbărî afară den tabără 7 zile; tot cela ce au ucis suflet și cela ce să atingăe de cel rănit să va curăți în zioa a treia și în zioa a șaptea, voi și robimea voastră.”

robimei: sg. gen./dat. 31:26: „’Ia capul prăzilor robimei, den om pănă în dobitoc, tu și Eliazar preotul și boiarii a moșiilor adunării,”

31:32: „Și să făcu prisoseala robimei ce au robit oamenii cei războinici den oi, 675 000,”

sîngif: v. Ieș. (3 X):

sîngifu: sg. nom./ac. 15:38: „Grăiêște fiilor lui Israil și vei zice cătră ei și să-și facă loru sîngifu pre arepile hainelor lor, întru neamurile lor, și veți pune pre sîngifurile aripilor împletitură vînătă și va fi voao la sîngifuri.”

sîngifuri: pl. nom./ac. Idem

sîngifurile: pl. nom./ac. Idem

surpare: v. Fac., Ieș. (5 X):

surpare: sg. nom./ac. 15:31: „Căce cuvîntul Domnului au defăimat și poruncile lui le-au răsipit; cu surpare să va surpa sufletul acela, păcatul lui – întru dînsul.”

16:49: „Și fură cei morți întru surpare 14 000 și 7 sute, fără cei ce au murit pentru Core.”

surparea: sg. nom./ac. 16:47-48: „Și luă Aaron precum au grăit lui Moisi și alergă la adunare; și iată, s-au început surparea întru norod. Și puse deasupra tămîie și să rugă pentru nărod./ Și stătu între mijlocul celor morți și celor vii și să potoli surparea.”

16:50: „Și să întoarse Aaron cătră Moisi la ușa cortului mărturiei și să potoli surparea.”

tăbărît: v. Fac. (1 X):

tăbărît: m. sg. nom./ac. 24:02: „Și rădicînd Valaam ochii lui, văzu pre Israil tăbărît după neamuri. Și să făcu preste el Duhul lui Dumnezău.”

*treisprezece: num.: „dreizehn”: „treize”: ”thirteen” (2 X):

treisprăzêce: card. 29:13-14: „Și veț aduce arderile-de-tot aducere la miros de bună mirosire Domnului, în ziua dentăiu: viței den boi treisprăzêce, berbeci doi, miei cîte de un an partusprăzêce, curați, vor fi voao./ Jărtvele lor, făină curată, amestecată cu untdelemnu, trei a zêcea la un vițel, la cei treisprăzêce viței, și doao a zêcea la un berbêce, la cei doi berbeci,”

zvîntătură: s.f.: „Dörren”: „séchage”: ”dried” (1 X):

zvîntături: pl. nom./ac. 11:32 (v. sus).

4. 5 Deuteronomium

acoperitură: s.f.: „Deckung, Schutz”: „couverture, protection”: ”covering, protection” (1 X):

acoperituri: pl. nom./ac. 32:38 „Cărora seul jîrtvelor lor mîncați și beați vinul turnărilor lor? Scoale-să și vă ajutorească voao și să să facă voao acoperituri.”

*andrea: s. f.: „Stricknadel”: „aigille à tricoter”: ”(knitting) needle” (1 X):

undreaua: sg. nom./ac. 15:17: „Vei lua undreaua și vei găuri urechea lui cătră ușă la stîlpii ușii și va fi ție rob în vêci; și la slujnica ta într-acesta chip vei face.”

arăpime: s.f.: „Mohrenvolk”: „maures”: ”blackamoor people” (1 X):

Arăpimea: sg. nom./ac. 4:49: „Toată Arăpimea decindea de Iordan, despre răsărita soarelui, supt Asidoth Cea Cioplită.”

*azvîrli: v. IV: „schleudern, wefen”: „lancer, jeter”: ”fling, throw” (1 X):

zvîrli: ind. pf. s. 3. sg. 32:15: „Și măncă Iacov și să sătură și zvărli cel iubit; să unse, să îngrășă, să lăți, și părăsi pre Dumnezău, cela ce l-au făcut pre el, și să osibi de la Dumnezău, mîntuitoriul lui.”

bețivi: v. IV: „sich betrinken, saufen”: „s’enivrer, se soûler”: ”get drunk, intoxicate” (1 X):

bețivêște: ind. pr. 3. sg. 21:20: „Și vor zice oamenilor cetății lui: ‚Fiiul nostru acesta nu ascultă și pricêște și nu ascultă glasul nostru, făcînd zăloage, bețivêște’.”

*cărturar: s.m.: „Schriftgegelehrter”: „savant, érudit”: ”scholar” (3 X):

cărturarii: pl. nom./ac. 20:05: „Și vor grăi cărturarii cătră nărod zicînd: «Carele e omul ce au zidit casă noao și nu o au înnoit meargă și întoarcă-se la casa lui, să nu moară la războiu, și alt om va înnoi pre dînsa.”

20:08-09: „Și vor adaoge cărturarii a grăi cătră nărod și vor zice: «Carele e omul cel ce se spămîntează și fricos la/ inimă, meargă și să întoarcă la casa lui, pentru ca să nu înfricoșaze inima fratelui său ca și a lui.»/ Și va fi cînd vor înceta cărturarii cătră norod și vor pune boiarii oștii înainte-povățuitori norodului.”

*ciuf: s.m.: „Sumpfohreule, Ulm”: „hibou”: ”tuft” (1 X):

ciuhul: sg. nom./ac.14:15: „Și struțul, și ciuhul, și bábița, și coruiul și cei asêmene lui,”

colțurat: adj.: „zackig, eckig”: „denté, anguleux”: ”large toothed, angular” (1 X):

colțurată: f. sg. nom./ac. 8:15: „Cela ce te-au adus pren pustiiul cel mare și înfricoșatul, acela unde șărpi mușcînd, și scorpii, și sête, unde nu era apă, cela ce ț-au scos ție den piatră colțurată izvor de apă;”

ghipă: s.f.: „Krähe”: „corneille”: ”crow” (1 X):

ghipa: sg. nom./ac.14:13: „Și ghipa, și caia și cêle ce să asamănă lui,”

gîlcevitor: adj./s. „streitsüchtig”: „querelleur”: ”quarrelsome” (1 X):

gîlcevitoriu: m. sg. nom./ac. 21:18: „Iară de va fi cuiva fecior neascultătoriu și gîlcevitoriu, neascultînd glasul părintelui său și glasul maicii lui, și ceartă pre el și nu ascultă pre ei,”

împlinire: v. Ieș., Nm. (2 X):

plinirea: sg. nom./ac. 20:14: „Afară den muieri și den marfă și toate dobitoacele și toate cîte vor fi în cetate și toată plinirea vei prăda ție și vei mînca toată prada vrăjmașilor tăi den care Domnul Dumnezeul tău dă ție.”

plinirii: sg. gen./dat. 33:16: „Și după ceasul plinirii pămîntului.”

îngemăna: v. I.: „Zusammenfügen, verbinden”: „réunir, assembler”: ”twin, join, combine” (3 X):

îngemănează: ind. pr. 3. pl. 14:07: „Și acêstea să nu mîncaț, dentru cêle ce scot rumăgală și dentru cele ce îngemenează, necurate sănt voao.”

ingemenează: ind. pr. 3. sg. (14:07 v. sus) 14:08: „Și máscurul, căci îngemenează copita, și acesta rumăgătură nu rumăgă, necurat e acesta voao; den cărnurile lui să nu mîncați și de mortăciunele lor să nu vă atingeț.”

*învinuire: s.f.: „Beschuldigung”: „accusation”: ”accused” (1 X):

vinuire: sg. nom./ac. 22:16-17: „Și va zice tatăl fêtii bătrînimei: ‚Pre fata mea aceasta am dat omului acestuia fămêie și, urîndu-o,/ [16]. El pune ei cuvinte de vinuire, zicînd:”

luare: v. Ieș., Lv., Nm. (1 X):

luare: sg. nom./ac. 20:19: „Iară de vei ședea prejur cetate zile mai multe să o bați pentru luare ei, să nu strici copacii ei să pui preste ei fier, ce dentru dînsul să mînînci, iară pre el să nu-l tai; au om iaste lemnul cel den țarină, să între de cătră față la șanț.”

*mîncărime: s.f.: „Jucken”: „démangeaison”: ”itching, rash” (1 X):

mîncărime: sg. nom./ac. 28:27: „Să te bată Domnul cu rana eghiptenească la șezuturi și cu rîie sălbatecă și mîncărime, ca să nu te poți vindeca.”

*moliciune: s.f.: „Weichheit”: „mollesse”: ”softness, flabbiness” (1 X):

moliciune: sg. nom./ac. 28:56: „Și cea moale întru voi și cea gingașă foarte, căriia n-au luat ispită piciorul ei a călcat pre pămînt pentru gingășie și moliciune, va deochea cu ochiul ei pre bărbatul ei, pre cel dentru sînul ei, și pre fecior și pre fata ei”

nemernici: v. Fac., Lv., Nm. (1 X):

s-au nemernicit: ind. pf. c. 3. sg. refl. 26:05: „Și vei răspunde și vei zice înaintea Domnului Dumnezăului tău: ‚Siriia au părăsit tatăl mieu și s-au pogorît la Eghipet și s-au nemernicit acolo cu număr puțin. Și s-au făcut acolo întru limbă mare și mulțime multă și mare.”

numit: v. Fac., Ieș. (1 X):

numit: m. sg. nom./ac. 26:19: „Și să fii tu mai sus decît toate limbile care te-au făcut pre tine numit și pofală și slăvit, ca să fii tu nărod sfînt Domnului Dumnezeului tău, în ce chip au grăit’.”

păcătui: v. Ieș., Lv. (1 X):

va păcătui: ind. viit. 3. sg. 19:15: „Să nu rămîie o mărturie să mărturisească asupra omului după toată strîmbătatea și după toată greșala și după tot păcatul carele va păcătui pren rostul a doao mărturie și rostul a treia mărturie va sta tot cuvîntul.”

pălitură: s.f.: „Mehltau, Rost”: „blanc”: ”dryness, drywood” (1 X):

pălitura: sg. nom./ac. 28:42: „Toate cîte ies den lemnu ale tale și rodurile pămîntului tău le va topi pălitura.”

pierzare: v. Lv. (5 X):

pierzare: sg. nom./ac. 7:02: „Și mai tare decît voi, și va da pre ei Domnul Dumnezeul tău în mîinile tale și vei lovi pre ei, cu pierzare vei piêrde pre ei, să nu pui cătră ei făgăduință, nice să miluiești pre ei.”

7:23: „Și va da pre ei Domul Dumnezeul tău în mîinile tale și vei piêrde pre ei cu pierzare mare, pănă îi veț surpa pre ei.”

8:19: „Și va fi de vei uita cu uitarea pre Domnul Dumnăzăul tău și vêi mêrge pre urma altor dumnăzăi și vei sluji lor și te vei închina lor, mărturisescu voao astăzi pre ceriu și pre pămît cum cu pierzare veți peri.”

12:02: „Cu pierzare să piêrdeț toate locurile întru care au slujit acolo limbile bozilor lor pre carii voi moșteniț de tot, preste munții cei nalți, și pre marginea mării, și supt copaci desu.”

pierzarea: sg. nom./ac. 22:03: „

pleșuvitură: s.f.: „kahle Stelle”: „calvitie”: ”bald” (1 X):

pleșuvitură: sg. nom./ac. 14:01: „Fii sînteț Domnului Dumnezeului vostru. Să nu vă curățiț, să nu puneți pleșuvitură întru mijlocul ochilor voștri pre mort.”

robime: v. Lv., Nm. (2 X):

robime: sg. nom./ac. 28:41: „Fii și fête vei naște, și nu vor fi ție, pentru că vor mêrge întru robime.”

robimei: sg. gen./dat. 32:42: „Voiu îmbăta săgețile mêle de sînge și sabiia mea va mînca carne den sînge de stîrvuri și a robimei den capul boiarilor limbilor’.”

stîrc: v. Lv. (1 X):

stîrcu: sg. nom./ac. 14:16: „Și erodin, și lebădă, și stîrcu,”

surpare: v. Fac., Ieș., Nm. (1 X):

surpare: sg. nom./ac. 4:26: „Vă mărturisescu voao astăzi, pre ceriu și pre pămînt, că cu perire veți peri de pre pămîntul la carele voi trêceți Iordanul acolo ca să-l moșteniți pre el; nu veți întîrziia zile pre dînsul, fără numai cu surpare vă veți surpa.”

tîrîtor: v. Fac., Lv. (2 X):

tîrîtoriul: sg. nom./ac. 4:18: „Asămănarea a tot tîrîtoriul carele să tîraște pre pămînt, asămănarea a tot pêștele cît iaste în apă, dedesuptul pămîntului.”

tîrîitoarele: pl. nom./ac. 14:19: „Toate tîrîitoarele pasărilor, necurate acêstea sînt voao; să nu mîncați dentru êle.”

topire: v. Ieș. (2 X):

topire: sg. nom./ac. 9:12: „Și zise Domnul cătră mine: ‚Scoală-te și te pogoară de pripă de aici, căci au făcut fărădelêge norodul tău, pre carii i-ai scos de la Eghipet. Au ieșit de curînd den calea carea ai poruncit lor și au făcut lor topire’.”

topirea: sg. nom./ac. 28:20: „Să trimiță ție Domnul lipsa și foamea și topirea preste toate unde vei pune mîna ta, cîte vei face, pînă unde te va surpa pre tine și pănă te va piêrde de pripă, pentru cêle rêle meșteșuguri ale tale, pentru căce m-ai părăsit pre mine.”

unghii: v. Lv. (3 X):

unghiêște: ind. pr. 3. sg. 14:06-08: „Tot dobitocul ce-i e copita spintecată și unghêște unghi de doao gemănări și scoate rumăgătură întru dobitoace, acêstea să mîncaț.(14:07-08 v. sus).”

visuitor: v. Fac. (1 X):

visuitoriu: sg. nom./ac. 13:01: „Iară de să va scula întru tine proroc au visuitoriu de vis și va da ție semnu au minune,”

Concluzii

Atunci cînd regula este Logosul unic, orice limbă reprezintă în realitate o excepție de la regulă. Deși oamenii sînt în esență la fel, se exprimă prin cuvînt, iar limbile lor sînt diferite și continuă să evolueze și să se diversifice. Cu toate acestea, orice limbă încearcă să exprime tot și reușește datorită culturii și datorită unui model comun arhetipal de înțelegere. Limbile traduc orice și fiecare din ele dorește totodată să ofere regula, însă sînt, cum am spus, numai excepții de la regulă.

Acest fapt face ca analiza științifică a experienței istorice și lingvistice a creștinismului să descopere două particularitǎți care sînt tratate și în lucrarea de față.

În primul rînd, indiferent în ce constă religia creștină în esență, aceasta nu se manifestă niciodată în decursul timpului în forma sa pură, nemediată, etern valabilă. Acest fenomen se datoreazǎ permanentelor schimbări și diversificări ale limbilor și culturilor, ale societății umane. Creștinismul cuprinde doctrine, teologii, liturghii, modele de viață, muzică și opere de artă ce reflectă interacțiunea continuă dintre tradiție și contextul în care aceasta se desfășoară.

În al doilea rînd, deși analiza diacronică a creștinismului reflectă tendința umană spre progres, spre dezvoltarea unor versiuni particulare ale diferitelor curente, paradoxal, acest lucru nu afecteazǎ scopul principal. Creștinătatea traversează două mii de ani de istorie ce implică varietate culturală și oferă dovezi că toți creștinii urmăresc în fapt același lucru, dobîndirea sfințeniei. Acesta l-am putea numi, așadar, scopul principal; iar iubirea aproapelui, respectarea poruncilor, însușirea principiilor dogmatice, interpretarea și simțirea textului sacru reprezintă numai niște mijloace pentru atingerea acestuia.

Analiza problemelor ce țin de limba sacră și de evoluția religiei creștine m-a condus spre identificarea a două tendințe actuale importante cu implicații majore: pe de o parte, ne confruntăm cu o tendință reducționistă, adică cu încercarea de a limita practica și învățătura creștină la un nivel elementar, la un model foarte schematic care este imposibil de înțeles ca fundament al unei religii vii. Pe de altă parte, există o altă tendință ce poate fi numită naționalistă. Aceasta încearcă suprapunerea doctrinei creștine peste o anumită limbă și cultură ce aparțin exclusiv unei anumite zone și unei anumite perioade istorice. Interpretarea „esenței” creștinismului în funcție de aceste coordonate este în realitate o mărginire temporală și contextuală, deci o imagine insuficientă și în final falsă.

Studiul asupra subiectului lucrării de fațǎ a fost mai îndelungat și mai susținut decît am anticipat atunci cînd am ales această temă si am început documentarea. Cercetînd acest domeniu timp de aproape doi ani, am ajuns la o mai profundă înțelegere a sa și acest lucru se datorează atît îndrumătorilor științifici, profesorilor mei, Elsa Lüder, Ana-Maria Minuț și Paul Miron, cît și bibliografiei folosite care m-a ajutat să descopăr felul în care problemele care mă interesează sînt tratate de autori români și străini.

Lucrarea Limba sacră. Tensiunea culturală dintre Apus și Răsărit cuprinde patru capitole dezvoltate în mai multe secțiuni. Primul capitol, Biserica Ortodoxă Română între Biserica Răsăriteană și cea Apuseană este o prezentare diacronică a conflictelor ce au dus la scindarea creștinismului în Biserica Ortodoxă și cea Catolică. Religia creștină nu doar oferă un scop vieții omului, ci, ca orice sistem ideologic, se implică și în sfera politică. O problemă de bază care a dus la separarea celor două ramuri din cadrul acestei religii este hegemonia pe care Biserica Catolică a dorit să și-o asume aducînd ca argument în favoarea succesiunii simbolice încredințată lui Petru de către Iisus Hristos un verset din Biblie (Matei 16:18) care, conform pǎrerii specialiștilor, este foarte greu, uneori imposibil de tradus în cele mai multe dintre limbi, și deci mesajul este problematic.

Dezacordurile dintre Răsărit și Apus se manifestă și în privința Crezului stabilit la Niceea, mai exact în privința descendenței Sfîntului Duh/ Spirit fie numai de la Dumnezeu Tatăl, fie și de la Dumnezeu Tatăl și de la Iisus Hristos. Această chestiune este în realitate o problemă de semantică teologică: catolicii percep pe Dumnezeu Tatăl și pe Dumnezeu Fiul ca pe o unitate indestructibilă ce a dat naștere Sfîntul Spirit, în timp ce ortodocșii spun în această rugăciune că Duhul Sfînt „de la Tatăl purcede”.

În partea a doua din primul capitol sînt prezentate separat particularitățile fiecăreia dintre cele două ramuri ale creștinismului așa cum a evoluat această religie pînă în prezent, iar în final este explicat locul pe care îl ocupă Biserica Ortodoxă Română în contextul european modern.

Deși nu este un studiu strict lingvistic, consider că acest capitol este sine qua non înțelegerii fenomenului religios creștin deoarece prezintă motivația tensiunii permanente dintre Apus și Răsărit, tensiune ce își manifestă consecințele și la nivelul limbii.

Al doilea capitol prezintă limba sacră din perspectiva antropologiei lingvistice, mai exact modul în care metaforele cuprinse în Biblie sînt traduse în diferite limbi și cum aceste traduceri influențează interpretarea și sensul global al discursului. Pentru acest capitol am folosit îndeosebi bibliografie străină și am prezentat comparativ exemple din mai multe limbi aduse de diferiți cercetǎtori. Relația dintre Biblie ca semnificant și produsul conștiinței care se preocupă cu semne și metafore, cu simboluri revelatoare și conotații ca semnificat este posibilă și în final aceeași în toate limbile, datorită unui model universal comun de înțelegere ce oferă cuvintelor capacitatea de a traduce același sens.

În continuare m-am ocupat cu definirea și explicarea metaforei și cu modul în care această figură de stil este înțeleasă în raport cu textul Sfintei Scripturi. Avînd în vedere și opiniile autorilor care au tratat acest subiect, am observat că metafora nu e numai o tehnică de înfrumusețare artistică sau un procedeu retoric folosit izolat, ci reprezintă un principiu coordonator pe care se construiește întregul discurs sacru.

În consecință, felul în care omul înțelege Biblia este modelat de folosirea metaforică a limbii. Altfel spus, metafora are în textul sacru capacitatea de a comunica concepte abstracte și noțiuni – care în mod normal sînt greu de explicat prin definiții – prin intermediul unor imagini concrete sau mai puțin abstracte. Acestǎ calitate face ca metafora sǎ fie creatoare de înțeles.

Am realizat apoi o descriere a modului în care funcționează această figură de stil prin identificarea unui domeniu sursă și a unui domeniu țintă unite de un tertium comparationis, adică domeniul potențialului, iar pentru explicarea acestei scheme am folosit ca exemple versetele din Biblie: „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4:8) și „Întru El era viață și viața era lumina oamenilor.” (Ioan 1:4)

În ultima parte a acestui capitol am fǎcut analiza detaliată a trei metafore, am prezentat și analizat succint un număr de metafore contrastive și metafore „antonimice” și am încheiat cu o problemă de traducere frecvent discutatǎ de specialiști deoarece are consecințe majore asupra despărțirii religiei creștine în ortodoxism și catolicism. Este vorba despre traducerea unui verset de la Matei, capitolul 16, unde apare un text a cărui origine inițială este aproape imposibil de tradus în majoritatea limbilor actuale din cauza asemănării celor două substantive subliniate: „Și Eu îți zic ție, că tu ești Petru (petros) și pe această piatră (petra) voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui.”

Am ajuns în final la ideea că antropologia lingvistică manifestă mai degrabă flexibilitate decît precizie, atunci cînd se are în vedere textul biblic și numai astfel este posibilă o determinare viabilă a înțelesurilor.

Pornind de la aceste considerații, în capitolul al treilea am analizat prima traducere integrală a Bibliei în limba română și dificultățile întîmpinate în realizarea acesteia. Tot aici am avut în vedere studiile lingvistice din literatura de specialitate privind importanța și influența textului grecesc în realizarea acestei traduceri..

Tipǎrirea Bibliei de la București reprezintă un moment semnificativ în istoria limbii române. Pe de o parte, se validează simetria dintre limba vorbită și limba scrisă, precum și concordanța teologică dintre varianta românească și cele originale, greacă și ebraică. Pe de altă parte, Biblia de la 1688 marchează începutul unui mod unitar de a scrie și de a traduce și terminarea unei epoci în care oralitatea a deținut întîietatea.

Consider că pentru a evalua calitatea acestei prime traduceri a Bibliei trebuie să renunțăm la criteriile de apreciere care se aplică traducerilor moderne. Prin exemple preluate din studiile lingvistice ce s-au fǎcut asupra Bibliei de la București am demonstrat faptul că în traducerea fondului lexical complex al Septuagintei cei care s-au ocupat de text au avut o atitudine flexibilă și s-au adaptat la situațiile concrete specifice limbii române. Acest lucru face ca în cele mai multe dintre cazuri să putem identifica variații semantice și semnificații diferite ale cuvintelor din limba greacă.

Am observat că, deși apelul la împrumuturile din limba greacă este inevitabil, numărul acestor cuvinte este destul de redus. Multe dintre ele ar putea fi considerate „neologisme” pentru sfîrșitul secolului al 17-lea și totodată cuvinte ce fac parte din fondul principal lexical actual.

Din studiul oricărei traduceri a textului sacru reiese faptul că religia creștină are nevoie să suprapună două variante paralele ale Bibliei – una pentru cercetători și lingviști, istorici și teologi, și alta pentru omul de rînd, într-o limbă accesibilă, cu o punctuație clară și propoziții cît mai scurte – încît conținutul său să fie disponibil tuturor cititorilor. De aceea, fiecare traducere nouă încearcă să evite ambiguitățile lexicale, confuziile de orice natură și un nivel prea abstract, iar stilul religios are în toate timpurile un scop cultural și o valoare ce nu pot fi trecute cu vederea.

În ultimul capitol, Lexic religios. Cuvinte românești atestate în Biblia de la1688, am urmărit indexarea acelor cuvinte ce apar pentru prima dată în formă scrisă în textul cercetat, intrînd „oficial” în limba română literară. Analiza se rezumă la primele cinci cărți din Vechiul Testament pentru care am folosit primele cinci volume ale tratatului Monumenta linguae dacoromanorum. Biblia 1688, Genesis, Exodus, Leviticus, Numeri, Deuteronomium.

Acest capitol este unul practic prin care am învățat nu doar cum să lucrez cu un tratat, ci și o serie de cuvinte noi și semnificațiile lor, așa cum apar în context, adică în versetele corespunzătoare (deși o parte dintre lexemele indexate nu mai există în limba română modernă). De asemenea, studiul din acest capitol mi-a fost foarte util prin adăugarea echivalentelor pentru cuvintele indexate și în limbile germană, franceză și engleză.

Lucrarea de față, Limba sacră. Tensiunea culturală dintre Apus și Răsărit m-a ajutat să înțeleg faptul că religia creștină este în realitate o legătură între oameni, o unitate în plan spiritual, care nu anulează totuși specificul fiecărei culturi.

Orice limbă oferă o „traducere” specifică a Bibliei și reflectă în același timp ceea ce este particular unei anumite civilizații. Este și cazul limbii române a cărei cunoaștere în profunzime nu poate exista fără o analiză a limbii Sfintei Scripturi.

Bibliografie:

Surse principale:

1. Biblia sau Sfînta Scriptură. București: Institutul Biblic și de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române, 1968/ 1975/ 1982/ 1997.

2. Biblia sau Sfînta Scriptură. Ediție jubiliară a Sfîntului Sinod. Versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului. Varianta electronică.

3. Monumenta linguae dacoromanorum. Biblia 1688. Pars I. Genesis. Universitatea „Al. I. Cuza”-Iași și Albert Ludwigs Universität-Freiburg. Iași: Editura Universității „Al. I. Cuza”, 1988.

4. Monumenta linguae dacoromanorum. Biblia 1688. Pars II. Exodus. Universitatea „Al. I. Cuza”-Iași și Albert Ludwigs Universität-Freiburg. Iași: Editura Universității „Al. I. Cuza”, 1991.

5. Monumenta linguae dacoromanorum. Biblia 1688. Pars III. Leviticus. Universitatea „Al. I. Cuza”-Iași și Albert Ludwigs Universität-Freiburg. Iași: Editura Universității „Al. I. Cuza”, 1993.

6. Monumenta linguae dacoromanorum. Biblia 1688. Pars IV. Numeri. Universitatea „Al. I. Cuza” – Iași și Albert-Ludwigs-Universität – Freiburg. Iași: Editura Universității „Al. I. Cuza”, 1994.

7. Monumenta linguae dacoromanorum. Biblia 1688. Pars V. Deuteronomium. Universitatea „Al. I. Cuza” – Iași și Albert-Ludwigs-Universität – Freiburg. Iași: Editura Universității „Al. I. Cuza”, 1997.

8. Bible Gateway.com.

http://www.biblegateway.com/passage/?search=Matthew%2016-18;&version=68 (3 august 2006).

9. Myríobíblos. On Line Library of the Church of Greece. http://www.myriobiblos.gr/ (12 august 2006).

Surse secundare:

1. Andriescu, Alexandru. Studii de filologie și istorie literarǎ. Iași: Editura Universitǎții „Al. I. Cuza”, 1997.

2. Avis, Paul. God and the Creative Imagination. Metaphor, Symbol and Myth in Religion and Theology. Routledge: Taylor & Francis Group, New York, 1999.

3. Cameron, Euan. Interpreting Christian History. The Challenge of the Churches’ Past. Oxford: Blackwell Publishing, 2005.

4. Cartojan, Nicolae. Istoria literaturii române vechi. București: Editura Minerva, 1980.

5. Chadwick, Henry. East and West: The Making of a Rift in the Church. From Apostolic Times until the Council of Florence. New York: Oxford University Press, 2003.

6. Dacoromania. Jahrbuch für östliche Latinität, vol. 7, Herausgegeben von Paul Miron, Verlag Karl Alber Freiburg/ München, 1988.

7. Daniell, David. The Bible in English. Its History and Influence. London: Yale University Press, New Heaven, 2003.

8. Dosoftei. Opere I, Versuri. Ediție critică de N. A. Ursu, Studiu introductiv de Al. Andriescu, București: Editura Minerva, 1978.

9. Eliade, Mircea. Profetism românesc. București: Editura Roza Vînturilor, 1990.

10. Frâncu, Constantin. Curente și tendințe în lingvistica secolului nostru. Ediția a 2-a. Iași : Casa Editorială ”Demurg”, 1999.

11. Frye, Northrop. The Great Code. The Bible and Literature. London: Routledge & Kegan Paul, 1982.

12. Garin, Eugenio. Moyen Age et Renaissance. Paris, 1969.

13. Garin, Eugenio. Umanismul italian. București, 1982.

14. Gheție, Ion și Mareș, Alexandru. Originile scrisului în limba românǎ. București: Editura Stiințificǎ și Enciclopedicǎ, 1985.

15. Grant, Michael. From Rome to Byzantium. The fifth century AD. London: Routledge, 1998.

16. Hatch, E./ Redpath, H. A. A Concordance to the Septuagint and the Other Greek Versions of the Old Testament (Including the Apocryphal Books). Graz, 1954.

17. Hristea, Theodor. Probleme de etimologie. București: Editura Științificǎ, 1968.

18. Iorga, Nicolae. Istoria literaturii românești. Introducere sintetică (după note stenografice ale unui curs). Ediție îngrijită, note și indici de Rodica Rotaru și prefață de Ion Rotaru, București: Editura Minerva, 1985.

19. Irimia, Dumitru. Introducere în stilisticǎ. Iași: Editura Polirom, 1999.

20. Ivăniș-Frențiu, Maria. Limba română și limbajul rugăciunii. București: Editura Anastasia, 2001.

21. Knowles, Murray and Moon, Rosamund. Introducing Metaphor. New York: Routledge: Taylor & Francis Group, 2005.

22. Long, Lynne. Translating the Bible. From the 7th to the 17th Century. London: Ashgate, 2001.

23. Munteanu, Eugen. Studii de lexicologie biblicǎ. Iași: Editura Universitǎții „Al. I. Cuza”, 1995.

24. Noica, Constantin. De Caelo: încercare în jurul cunoașterii și individului [3. ed.] București: Humanitas, 1993.

25. Noica, Constantin. Modelul cultural european. București: Humanitas, 1993.

26. Noica, Constantin. Schiță pentru istoria lui Cum e cu putință ceva nou. București : Humanitas, 1995.

27. Partridge, A. C. English Biblical Translation. London: André Deutsch, 1973.

28. Piepkorn, Arthur Carl. Profiles in Belief. The Religious Bodies of the United States and Canada. Volume I. Roman Catholic. Old Catholic. Eastern Orthodox. New York: Harper & Row, 1977.

29. Rosetti, A. Histoire de la langue roumaine des origines au XVIIe siècle. Édition de Dana-Mihaela Zamfir. Cluj-Napoca : Clusium, 2002.

30. Runciman, Steven. The Great Church in Captivity. A study of the Patriarchate of Constantinopole from the Eve of the Turkish Conquest to the Greek War of Independence. London: Cambridge University Press, 1968.

31. Stăniloae, Dumitru. Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxie. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1993.

32. Steinhardt, Nicolae. Dăruind vei dobîndi. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 2002.

33. Stellardi, Giuseppe. Heidegger and Derrida on Philosophy and Metaphor. Imperfect Thought. New York: HB: An Imprint of Prometheus Books, 2000.

34. White, Roger M. The Structure of Metaphor. The Way the Language of Metaphor Works. London: Blackwell Publishers, 1996.

35. Wybrew, Hugh. The Orthodox Liturgy. The Development of the Eucharistic Liturgy in the Byzantine Rite. New York: St. Vladimir Seminary Press, 1990.

3. Dicționare și enciclopedii

1. Bantaș, Andrei. Dicționar român-englez. Editura Teora, București, 1997.

2. Chevalier, J/ Gheerbrant, A. Dictionnaire des symboles. Paris: Ediția Marian Berlewi, 1973.

3. Coteanu, Ion (coordonator). Micul dicționar academic, vol. I-IV. Academia Românǎ. Institutul de Lingvisticǎ „Iorgu Iordan”, București: Editura Univers Enciclopedic, 2001, 2002, 2003, 2003.

4. Dr. Diaconovich, C. Enciclopedia română. Asociațiunea pentru Literatura Română și Cultura Poprului Român, Tomul 1, A – Copenhaga, Sibiu: Editura și tiparul lui W. Krafft, 1898.

5. Histoire chronologique de la Roumanie. La rédaction de Constantin C. Giurescu, Bucarest: Editura Științifică și Enciclopedică, 1976.

6. Rǎdulescu, Mariana (Redactor). Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație. Ediția a 5-a. Academia Românǎ. Institutul de Lingvisticǎ „Iorgu Iordan.” București: Editura Univers Enciclopedic, 1997.

7. Marcu, Florin. Marele dicționar de neologisme. Ediția a 7-a. București: Editura Saeculum I. O., 2004.

8. Stănciulescu, Al. (Coordonator). Mic dicționar enciclopedic. București: Editura Enciclopedică • Editura Univers Enciclopedic, 2005.

9. Tiktin², H. Rumänisch-deutsches Wörterbuch. I-III, Wiesbaden: Harrassowitz, 2001, 2003, 2005.

10. Longman Dictionary of Contemporary English Online. http://pewebdic2.cw.idm.fr/ (25 septembrie 2006).

11. DEX online – Dicționare ale limbii române. http://dexonline.ro/ (1 septembrie 2006).

12. Rhetorische Figuren. http://culturitalia.uibk.ac.at/hispanoteca/Lexikon%20der%20Linguistik/po/POLYPTOTON%20%20%20Pol%C3%ADptoton.htm (24 aprilie 2006).

13. Wikipedia. Enciclopedia liberă. http://ro.wikipedia.org/wiki/Pagina_principal%C4%83 (24 aprilie 2006).

Bibliografie:

Surse principale:

1. Biblia sau Sfînta Scriptură. București: Institutul Biblic și de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române, 1968/ 1975/ 1982/ 1997.

2. Biblia sau Sfînta Scriptură. Ediție jubiliară a Sfîntului Sinod. Versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului. Varianta electronică.

3. Monumenta linguae dacoromanorum. Biblia 1688. Pars I. Genesis. Universitatea „Al. I. Cuza”-Iași și Albert Ludwigs Universität-Freiburg. Iași: Editura Universității „Al. I. Cuza”, 1988.

4. Monumenta linguae dacoromanorum. Biblia 1688. Pars II. Exodus. Universitatea „Al. I. Cuza”-Iași și Albert Ludwigs Universität-Freiburg. Iași: Editura Universității „Al. I. Cuza”, 1991.

5. Monumenta linguae dacoromanorum. Biblia 1688. Pars III. Leviticus. Universitatea „Al. I. Cuza”-Iași și Albert Ludwigs Universität-Freiburg. Iași: Editura Universității „Al. I. Cuza”, 1993.

6. Monumenta linguae dacoromanorum. Biblia 1688. Pars IV. Numeri. Universitatea „Al. I. Cuza” – Iași și Albert-Ludwigs-Universität – Freiburg. Iași: Editura Universității „Al. I. Cuza”, 1994.

7. Monumenta linguae dacoromanorum. Biblia 1688. Pars V. Deuteronomium. Universitatea „Al. I. Cuza” – Iași și Albert-Ludwigs-Universität – Freiburg. Iași: Editura Universității „Al. I. Cuza”, 1997.

8. Bible Gateway.com.

http://www.biblegateway.com/passage/?search=Matthew%2016-18;&version=68 (3 august 2006).

9. Myríobíblos. On Line Library of the Church of Greece. http://www.myriobiblos.gr/ (12 august 2006).

Surse secundare:

1. Andriescu, Alexandru. Studii de filologie și istorie literarǎ. Iași: Editura Universitǎții „Al. I. Cuza”, 1997.

2. Avis, Paul. God and the Creative Imagination. Metaphor, Symbol and Myth in Religion and Theology. Routledge: Taylor & Francis Group, New York, 1999.

3. Cameron, Euan. Interpreting Christian History. The Challenge of the Churches’ Past. Oxford: Blackwell Publishing, 2005.

4. Cartojan, Nicolae. Istoria literaturii române vechi. București: Editura Minerva, 1980.

5. Chadwick, Henry. East and West: The Making of a Rift in the Church. From Apostolic Times until the Council of Florence. New York: Oxford University Press, 2003.

6. Dacoromania. Jahrbuch für östliche Latinität, vol. 7, Herausgegeben von Paul Miron, Verlag Karl Alber Freiburg/ München, 1988.

7. Daniell, David. The Bible in English. Its History and Influence. London: Yale University Press, New Heaven, 2003.

8. Dosoftei. Opere I, Versuri. Ediție critică de N. A. Ursu, Studiu introductiv de Al. Andriescu, București: Editura Minerva, 1978.

9. Eliade, Mircea. Profetism românesc. București: Editura Roza Vînturilor, 1990.

10. Frâncu, Constantin. Curente și tendințe în lingvistica secolului nostru. Ediția a 2-a. Iași : Casa Editorială ”Demurg”, 1999.

11. Frye, Northrop. The Great Code. The Bible and Literature. London: Routledge & Kegan Paul, 1982.

12. Garin, Eugenio. Moyen Age et Renaissance. Paris, 1969.

13. Garin, Eugenio. Umanismul italian. București, 1982.

14. Gheție, Ion și Mareș, Alexandru. Originile scrisului în limba românǎ. București: Editura Stiințificǎ și Enciclopedicǎ, 1985.

15. Grant, Michael. From Rome to Byzantium. The fifth century AD. London: Routledge, 1998.

16. Hatch, E./ Redpath, H. A. A Concordance to the Septuagint and the Other Greek Versions of the Old Testament (Including the Apocryphal Books). Graz, 1954.

17. Hristea, Theodor. Probleme de etimologie. București: Editura Științificǎ, 1968.

18. Iorga, Nicolae. Istoria literaturii românești. Introducere sintetică (după note stenografice ale unui curs). Ediție îngrijită, note și indici de Rodica Rotaru și prefață de Ion Rotaru, București: Editura Minerva, 1985.

19. Irimia, Dumitru. Introducere în stilisticǎ. Iași: Editura Polirom, 1999.

20. Ivăniș-Frențiu, Maria. Limba română și limbajul rugăciunii. București: Editura Anastasia, 2001.

21. Knowles, Murray and Moon, Rosamund. Introducing Metaphor. New York: Routledge: Taylor & Francis Group, 2005.

22. Long, Lynne. Translating the Bible. From the 7th to the 17th Century. London: Ashgate, 2001.

23. Munteanu, Eugen. Studii de lexicologie biblicǎ. Iași: Editura Universitǎții „Al. I. Cuza”, 1995.

24. Noica, Constantin. De Caelo: încercare în jurul cunoașterii și individului [3. ed.] București: Humanitas, 1993.

25. Noica, Constantin. Modelul cultural european. București: Humanitas, 1993.

26. Noica, Constantin. Schiță pentru istoria lui Cum e cu putință ceva nou. București : Humanitas, 1995.

27. Partridge, A. C. English Biblical Translation. London: André Deutsch, 1973.

28. Piepkorn, Arthur Carl. Profiles in Belief. The Religious Bodies of the United States and Canada. Volume I. Roman Catholic. Old Catholic. Eastern Orthodox. New York: Harper & Row, 1977.

29. Rosetti, A. Histoire de la langue roumaine des origines au XVIIe siècle. Édition de Dana-Mihaela Zamfir. Cluj-Napoca : Clusium, 2002.

30. Runciman, Steven. The Great Church in Captivity. A study of the Patriarchate of Constantinopole from the Eve of the Turkish Conquest to the Greek War of Independence. London: Cambridge University Press, 1968.

31. Stăniloae, Dumitru. Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxie. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1993.

32. Steinhardt, Nicolae. Dăruind vei dobîndi. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 2002.

33. Stellardi, Giuseppe. Heidegger and Derrida on Philosophy and Metaphor. Imperfect Thought. New York: HB: An Imprint of Prometheus Books, 2000.

34. White, Roger M. The Structure of Metaphor. The Way the Language of Metaphor Works. London: Blackwell Publishers, 1996.

35. Wybrew, Hugh. The Orthodox Liturgy. The Development of the Eucharistic Liturgy in the Byzantine Rite. New York: St. Vladimir Seminary Press, 1990.

3. Dicționare și enciclopedii

1. Bantaș, Andrei. Dicționar român-englez. Editura Teora, București, 1997.

2. Chevalier, J/ Gheerbrant, A. Dictionnaire des symboles. Paris: Ediția Marian Berlewi, 1973.

3. Coteanu, Ion (coordonator). Micul dicționar academic, vol. I-IV. Academia Românǎ. Institutul de Lingvisticǎ „Iorgu Iordan”, București: Editura Univers Enciclopedic, 2001, 2002, 2003, 2003.

4. Dr. Diaconovich, C. Enciclopedia română. Asociațiunea pentru Literatura Română și Cultura Poprului Român, Tomul 1, A – Copenhaga, Sibiu: Editura și tiparul lui W. Krafft, 1898.

5. Histoire chronologique de la Roumanie. La rédaction de Constantin C. Giurescu, Bucarest: Editura Științifică și Enciclopedică, 1976.

6. Rǎdulescu, Mariana (Redactor). Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație. Ediția a 5-a. Academia Românǎ. Institutul de Lingvisticǎ „Iorgu Iordan.” București: Editura Univers Enciclopedic, 1997.

7. Marcu, Florin. Marele dicționar de neologisme. Ediția a 7-a. București: Editura Saeculum I. O., 2004.

8. Stănciulescu, Al. (Coordonator). Mic dicționar enciclopedic. București: Editura Enciclopedică • Editura Univers Enciclopedic, 2005.

9. Tiktin², H. Rumänisch-deutsches Wörterbuch. I-III, Wiesbaden: Harrassowitz, 2001, 2003, 2005.

10. Longman Dictionary of Contemporary English Online. http://pewebdic2.cw.idm.fr/ (25 septembrie 2006).

11. DEX online – Dicționare ale limbii române. http://dexonline.ro/ (1 septembrie 2006).

12. Rhetorische Figuren. http://culturitalia.uibk.ac.at/hispanoteca/Lexikon%20der%20Linguistik/po/POLYPTOTON%20%20%20Pol%C3%ADptoton.htm (24 aprilie 2006).

13. Wikipedia. Enciclopedia liberă. http://ro.wikipedia.org/wiki/Pagina_principal