Lectura Ca Experienta de Cunoastere

Mărturisesc că, citind textele din “Fragmentarium” și văzând paginile de manuscris, am avut senzația accesului la intimitatea unei minți pe care niciunul dintre noi n-o poate cuprinde pe deplin, pentru că nu avem însușirile lui Eminescu. Dar, apropierea de coala de hârtie pe care se așterne scrisul lui m-a făcut să-i mulțumesc pentru că am acest privilegiu de a vedea și urmări, repet, intimitatea gândurilor și trăirilor sale de moment. Forța minții mele nu m-a ajutat întotdeauna să descifrez mesajele grele de sensuri, dar mă bucur că am avut voința și plăcerea de a încerca să înțeleg. Pe alocuri, eram uimită de faptul că înțelegeam, în alte părți, nici reluarea lecturii nu mă lămurea mai mult, pentru că, evident, erau gânduri, concepte și raționamente care mă depășeau. De aceea, m-am bucurat de revelațiile mele și m-am întristat de neputința mea. Poezia i-am cunoscut-o, dar nu despre ea vreau să vorbesc aici, ci despre marea operă a Eminescului: publicistica, textele rămase în manuscris și corespondența. Când, în sfârșit, am citit ce a scris și am văzut manuscrisele, am înțeles că acesta este mentorul meu, pentru că, în Opera lui Eminescu se găsea toată știința de care aveam nevoie. Acolo se afla adevărul meu, al nostru, al românilor, și era adevărul netrunchiat. Opera lui Eminescu, mai ales cea pe care el nu a publicat-o în volum, cuprinde adevărul gol-goluț, cel pe care îl căutam și-l așteptam, cel despre noi, despre poporul nostru, despre limba noastră, despre rostul omului în lume, despre relația omului cu Dumnezeu, despre istoria noastră, despre cauzele sărăciei și ale răului, despre moarte, spațiu, timp, materie, adică despre tot ce frământă mintea omenească.

Eminescu nu e, pentru mine, un idol, ci este un model de conștiință națională și de necesară demnitate umană, este un om care a spus adevărul, asumându-și riscurile existențiale maxime. Iar opera sa este cartea ființei românești, din care am aflat răspunsuri pe care le-am căutat aiurea. Faptul că m-am lăsat și eu ademenită, în tinerețe, să citesc exclusiv poezía și proza, fără să mă apropii cumsecade și de publicistică sau de celelalte segmente ale operei, este de neiertat, pentru că nimeni nu mi-a interzis sau nu mi-a îngrădit accesul la lectură. A fost doar alegerea mea să deschid paginile celelalte sau măcar să le frunzăresc, fără a încerca să descifrez mai mult, pentru că și eu, ca majoritatea tinerilor îndoctrinați, am luat de bun ceea ce ni s-a transmis prin sistemul de învățământ comunist. A fost doar vina mea că nu am citit la vreme și publicistica. Am cunoscut-o doar prin intermediari (critici, istorici literari – îndeosebi din colecția “Eminesciana”). Până când m-am lecuit. Slavă lui Dumnezeu că am scăpat de teroarea de a nu ști ce a zis cutare sau cutare despre Eminescu, pentru că înghițeam astfel părerile lor, în loc să mi le formez pe ale mele. Numai prin lectura „directă”, adică a textului din volumele de „Opere”, m-am convins că Eminescu este ceea ce se se spune că este.

În acest context, consider că critica literară trebuie să aibă rolul ei bine determinat, adică să semnaleze, să îndrepte cititorul spre anumite lecturi, nu să încerce să epuizeze opera de substanța ei reală, prin interpretări care o seacă de misterul originar, nu să ofere de-a gata un sistem de idei pe care, la școală, elevii sau studenții să fie obligați să le învețe. Spun acestea pentru că, în timp, s-a dezvoltat o stare de anxietate a aspirantului la statutul de intelectual, în sensul că, acesta, copleșit de bibliografia ce sporea în fiecare zi, nu putea asimila toate sistemele ideatice vehiculate, astfel încât nu mai avea timp să-și cristalizeze propriile păreri care, doar rareori erau luate în seamă de evaluatorii lucrărilor de bacalaureat, licență etc. Bibliografia obligatorie, adică expunerea opiniilor criticilor și ale istoricilor consacrați, a devenit o obsesie, până la a se crea un tip anume de articol, împănat de citate și de prezentări ample ale ideilor controversate. De aceea, s-a ajuns să nu mai fie nevoie de lectura textului eminescian, ci doar de lectura bibliografiei în care se poate găsi și interpretarea și citatul semnificativ din opera eminesciană, fără a mai fi nevoit individul să caute citatele edificatoare. Doar cititorii cu vocație și cu demnitate mai fac o lectură adevărată și mai îndrăznesc să afirme altceva decât e scris prin cărți. După mine, critica literară trebuie doar să dirijeze cititorul, să dea instrumentele de lucru și de cercetare, să formuleze criteriile esteticului și nu să consume opera. Altfel, critica literară riscă să se transforme, dacă n-a făcut-o deja, într-o știință elitistă, urâtă de către elevi, studenți și, mai ales, ignorată, după terminarea studiilor, pentru că ea impune idei gata fabricate, ceea ce strivește libertatea de gândire și de interpretare personală. Cititorul trebuie să aibă posibilitatea de a-și exprima propriile opinii, el nu trebuie dirijat spre o anumită interpretare. Pentru că fiecare are propriul sistem de valori și propria capacitate de înțelegere.

Materialul critic ar trebui să fie doar un model, un instrument de orientare și de formare a instrumentelor intelectuale. În acest context, cel mai bun lucru pe care noi, ca profesori, trebuie să-l facem este să le deschidem elevilor ușa către operă, prin lecturi și dezbateri libere. Să-i învățăm pe tineri că adevărata cunoaștere pleacă de la contactul direct cu sursele, de la textul eminescian, și nu de la ce a zis cutare sau cutare critic literar. Se creează atunci un sistem de rezonanță între sufletul geniului național și sufletul cititorului. Profesorul, ca și criticul, trebuie să stârnească interesul spre lectură prin mijloacele pe care le are la îndemână. Dacă asemenea mijloace nu dau roade, nu trebuie să se ajungă la disperare. Nimeni nu poate fi obligat să învețe sau să citească. Chiar dacă elevii ar fi determinați să facă aceste lucruri, nu sunt decât rezolvări de moment, satisfacții mincinoase, amăgiri și iluzii. Căci, hotărât lucru, nimeni nu poate face din cal măgar. Dacă nu există plăcerea cititului, bucuria pătrunderii în universul gândirii unui geniu al cuvântului, dacă nu există curiozitate, atunci nimeni nu poate face pe nimeni ca, acasă fiind, să deschidă o carte de Eminescu. De aceea, cred că e nevoie să le oferim elevilor texte, citate din operă pe care să le dezbatem prin dialog sincer, fără constrângeri, ca ei să se regăsească, să vadă că acolo se află răspunsuri la propriile întrebări. Asemenea dialoguri pot trezi interesul pentru lectura lărgită. Mă întreb, în final, ce folos avem noi toți, dacă elevii noștri realizează eseuri excepționale, bazate pe ideile altora, dacă nu au citit niciodată textul eminescian original, ci doar fragmente luate din cine știe ce manuale, antologii etc.?

În continuare, punctez doar câteva idei eminesciene extrase de mine (așadar, vă împărtășesc doar o perspectivă subiectivă) din vol. XV / Fragmentarium al Operei eminesciene complete, editată sub egida Academiei române, prin coordonarea lui Perpessicius și mai apoi a lui D. Vatamaniuc. Un exercițiu foarte bun ar fi ca elevii înșiși să vină cu asemenea texte, grupate pe teme/teze, ca o garanție că au căutat și că au „deschis măiastra carte”.

“Eu cred cã dezbinarea noastrã provine din neștiința noastrã; ne certãm cu furie și urã, dar rãmânem complet nelãmurți cu privire la obiectul disputei. În timp ce noi, asemenea lucrãtorilor de la turnul Babel, încercãm zadarnic sã ne lãmurim unii altora pãrerile, construcția — grație cãreia ne-am fi urcat de la relele pãmântului sus la cer — rãmâne mereu neisprãvitã. Lãsați-ne sã sperãm cã cunoașterea este limba universalã care ne va uni din nou. Așa cum romanii arãtau, prin alegoria lor sublimã, cã numai prin virtute se ajunge la onoare, lãsați-ne și pe noi sã credem cã numai prin cunoaștere putem ajunge la virtute.” (ms. 2285/vol. XV – p.23)

„Râul timpului pare a curge; suma de viață și de forme posibile coexistã într-un vecinic prezent. (ms 2255/p. 26)

Concepția despre lume e conștiința subiectiv determinatã a raportului dintre om și lume. (ms. 2285/p37)

„Nu prin rațiune se-nvinge rãul. Pe câtã vreme omul va numãra între plãcerile sale principale chinuirea semenului sãu, pe-atâta vreme nu poate fi vorba despre îndreptare. Oare ce plãcere gãsește o femeie în mulțimea admiratorilor? Chinul lor este plãcerea ei. Fetele bãtrâne. Foșnirea rochiei unui amant fericit. Plãcere de-a trezi invidia în inima altuia, și cât de nefericit face invidia. Plãcerea de-a trezi gelozia. (ms.2286/p.38)

„…și, dacã nu pricepem ceva, sã zicem mai bine cã nu pricepem, decât sã-i dãm o esplicare falsã.(ms. 2267/p.44)

„Majoritatea oamenilor nu cunosc raza de acțiune a ideilor lor. Și precum iubita lui Arnim vorbea numai în versuri fãrã a-și da seama de acest lucru, la fel și oamenii, fãrã s-o bãnuiascã mãcar, vorbesc în sisteme, care nu sunt altceva decât propria lor operã. Mulți oameni spun adevãrul, dar modul cum îl spun îl fac[e] indiferent și nebãgat în samã. (ms. 2262/p.53)

„În general oamenii sunt lipsiți de caracter. E de-ajuns pur și simplu ca o idee destul de obtuzã sã intre într-o relație oarecare cu patimile oamenilor, pentru ca ea sã capete imediat putere de lege, ba chiar putere principialã și o cazuisticã proprie. (ms. 2289/p.54)

„Astfel, stãpânul Rãului, cel veșnic cârmuitor, indiferent dacã se înfățișeazã în sutanã sau purtând boneta frigianã, zãdãrnicește omenirii roadele ei și le pune în fiecare clipã sub semnul întrebãrii. Libertatea devine o frazã; dreptatea un slujitor al celor bogați; adevãrul, anume cel lucrativ, cum se pretinde, îl reprezintã predicatorii lui exclusivi, mediocri și adesea de-a dreptul nerozi.” (ms. 2287/ p.55)

„Nimeni nu e mai lesne înșelat decât omul de bunã-credințã.”(ms.2275/p. 59)

„Orice autor a cãrui carte o pui deoparte spre a medita asupra celor scrise — este adânc; cu cât o faci mai des, cu atât e mai adânc. Rezonanța e un criteriu cert pentru profunzimea de gândire. Acest lucru e valabil, firește, pentru cãrțile de științã teoreticã, nu pentru cele de poezie, care produc îndatã rezonanță, chiar și-n cazul unei înzestrări mai slabe. Pentru că se adresează sentimentelor, nu minții. În schimb, rezonanța rațiunii este un criteriu sigur. Astfel de opere fiind scrise totuși de obicei foarte clar și transparent, ce * [anume] provoacã într-atât la meditație? Desigur cã nu neclaritatea din cazul acelor cărți socotite absconse, unde la fel se cade pe gânduri; căci la acestea e vorba mai curând de indecizie decât de meditație, aici te frãmânți *** pur fizic cu clarificarea, pe când dincolo cu reflexiunea. Existã, desigur, capete care nu sunt în stare de rezonanță, fiindcã nu sunt nici de meditație.” (ms. 2287/p.63)

„Oamenii care au pana bunã scriu de obicei cu una proastã. În sens mecanic [acest lucru] are un înțeles, în sens etic — altul. (ms.2287/p.68)

„Necunoașterea deplinã a țării și ignorarea tuturor întâmplãrilor și instituțiunilor publice. Mai ales [cei] ce vin din Franța publică studii asupra diferitelor ramuri fãrã ca sã ție cont de cele esistente în țarã și aplicã cu o frivolitate rarã legi, principii și instituþiuni strãine la români, fãrã a ști cum se aflã cele românești. Armata, economia, școalele le cunosc mai bine strãinii decât românii; despre toate aceste gãsim mai multe în jurnale și broșure strãine decât în cele române.”(ms. 2285/p.75)

„Vorbind cu temei, românii sunt un popor cu minte și așezat. Românul nostru are acea dozã de scepticism, atât de strãinã popoarelor moderne, atît de familiarã vechiului popor roman, care-a fost corectivul tuturor mișcãrilor noastre din trecut, care s-a cristalizat la romani în principiul: Nil admirari sau în adânca întrebare a lui Pilat din Pont: ,,Ce este adevãrul'?” Vine acuma interesanta întrebare: Cum de acest simțământ al relativității adevãrului și binelui nu au rezistat înnoiturilor importate la noi ? Cum de fiecare șarlatan care și-a fãcut educația în cafinelele Parizului poate sã impuie, așa, nitam-nizam, toate chițibușurile necoptului sãu creier unor țări cari au o istorie proprie de aproape o mie de ani: Cum de limba vrednicã a lui Nistor și Grigorie Urechi e pusã pe fugã de jargonul franco-bulg[ã]resc a lui Vasile Alexandrescu (care spre ironia nevredniciei noastre au uzurpat asemenea numele vornicului Țărei de Sus)? Cum de obiceiul pãmântului și „pravila împãrãteascã” au fãcut loc cu atâta ușurință tuturor gogomăniilor clocite pe malurile Seinei, cari, șezând în al 7-lea cat al unei cazarme de chirigii, își sug degetul cel mic și fericesc universul cu teorii ieftene? Rãspunsul îl dãm cu toatã rãceala sa crudã. Clasa noastrã cultã, în cea mai mare parte, nu este româneascã. Grecu și bulgarii așezați în târgurile noastre și-au trimis feciorii la Paris și aceștia s-au întors… ca tineri români. Neavând nicidecum priceperea țărei, vorbind în locul limbei naționale un jargon francezo-bolgãresc, necunoscând istoria și legile țării, neștiind întru cât acestea douã pot fi puse drept temelie dezvoltãrii noastre, acești tineri sunt lipsiți cu totul de simțul istoric.” (ms. /p.76

„Nu e indiferent în virtutea cãrui principiu se selecteazã elementele dirigente ale unui popor.

E știința de carte ? Vom avea o biurocrație cultã, dar poate cam pedantã.

E onestitatea ? Vom avea funcționari onești și de bun-simț, cãci aproape toți oamenii în adevãr onești au mult bun-simț.

E tãria fizicã ? Ostașul va domni în stat atunci.

E slugãrnicia? Vom avea [parte] de ciocoi și de canalii.

E burghezia ? Specula.

E boierul ? Mândrie și greociune.

E strãinul ? Corupție și vicleșug.” (ms.2261/p.77)

„Precum copilului nu-i plac oamenii nalți și puternici și simte un fel de respect unit cu teamã de ei, dar s-apropie lesne de schilozi și de caricaturi de cari nu se teme — tot astfel observãm și la poporul românesc, hotãrâtor tânãr, cã-i plac pãpușile, arlechinii și caraghiojii.” (ms. 2255/p.78)

„Oricine ne va promite o îmbunã[tã]țire care nu se datorește muncii, adecã oricine ne promite un venit de forțe * fãrã ca noi sã fi cheltuit pentru el, e ca un pre[sti ]digitator care vrea sã ne facã sã credem cã lucrurile ce le scoate la ivealã s-au ivit din nimic. Ei! Ex nihilo nil fit. Din nimic, nimic iese.” (ms. 2267/p. 82)

„Istoria — un necrolog.” (ms.2262/p.97)

Bibliografie

Mihail Eminescu, Opere, XV, Fragmentarium. Addenda ediției cu reproduceri după manuscrise, documente și presă, Ediție critică îngrijită de un colectiv de la Muzeul Literaturii Române, coordonatori Dimitrie Vatamaniuc și Petru Creția, Editura Academiei Române, Bucureti, 1993