Jurnalul Monicai Lovinescu O Radiografie a Exilului Romanesc

CUPRINS

ARGUMENT

FENOMENOLOGIA EXILULUI

ETAPELE EXILULUI ROMÂNESC

POETICA JURNALULUI INTIM

FORMELE JURNALULUI LOVINESCIAN

JURNAL ASCUNS : Unde scurte

JURNAL „POVESTIT”: La apa Vavilonului

JURNAL EXTIM: Jurnal esențial

CONCLUZII – JURNALUL ÎNTRE REALITATE ȘI FICȚIUNE

BIBLIOGRAFIE

ARGUMENT

Am ales ca obiect de studiu pentru disertație jurnalele Monicăi Lovinescu, deoarece autoarea reprezintă o personalitate marcantă și controversată a culturii române postbelice. Legată prin tatăl Eugen Lovinescu de literatura română și prin mama Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu de tragedia ororilor comuniste, Monica Lovinescu este diarista culturii române, mai precis a exilului românesc din perioada comunistă, care s-a ridicat prin spiritul său vizionar deasupra unei generații și s-a impus ca o individualitate originală și universală.

În această lucrare ne-am propus să evidențiem un obiectiv clar al jurnalului lovinescian, acela de a sincroniza literatura română cu literatura europeană (dezideratul lui Eugen Lovinescu), prin deșteptarea conștiințelor emblematice ale literaturii române. Astfel, diarista Monica Lovinescu se folosește de jurnal pentru a configura un spirit al veacului, care, deși era circumscris unui sistem totalitar, a reușit să se ridice și să devină un simbol al libertății Ființei. Demersul nostru se vrea o demonstrație a tezei că jurnalul funcționează compensator pentru Monica Lovinescu, prin faptul că reprezintă o modalitate de a răscumpăra suferința tuturor prin mărturisire, domolind trauma mitului personal, sădit profund în inconștientul scriitoarei – cel al figurii materne sacrificate, al mamei martirizate în beciurile Securității pentru a-i garanta propria-i libertate.

Fără a avea pretenția exhaustivității, lucrarea Jurnalul Monicăi Lovinescu: o radiografie a exilului românesc vrea să redea cât mai clar relația care se creează între omul de cultură Monica Lovinescu și jurnalul său, ce anume presupune acest jurnal, cum și când acest jurnal devine un carnet de suflet, de refugiu, de evadare, de confesiune, în care sunt revărsate, de obicei, reacții și sentimente care nu mai pot fi ținute sub control, și care este momentul când jurnalul radiografiază un capitol important al exilului românesc, fiind scris cu privirea direcționată către lumea exterioară de un cronicar fidel al transformărilor globale.

Punctul de pornire al acestei cercetări i-a aparținut chiar Monicăi Lovinescu care într-un interviu acordat doamnei Doina Jela era de părere că: Exilul e spațiul cel mai cedat uitării. Cum spuneam mai sus, el reprezintă și un fenomen pînă acum unic din istoria noastră. N-am scris o istorie a lui, dar mi s-a părut nedrept ca atîtea ființe să-și fi consumat aici eșecurile și ratarea fără ca să lase vreo dîră pentru viitor. Noi, ultimii lor contemporani, îi mai știm încă. Sîntem datori să le trimitem fie doar umbra ca să se poată înscrie în marele catalog al „oamenilor care au fost". Am încercat să populez pata albă a istoriei cu niște siluete a căror amintire să nu dispară o dată cu ultimii ei depozitari printre care mă număr. Extrapolând această confesiune, am putea spune că întreaga operă lovinesciană reprezintă datoria morală a omului de cultură Monica Lovinescu, al cărui obiectiv a fost eliberararea literaturii române de canoanele regimului totalitar, radiografiererea autentică a exilului românesc în vederea cunoașterii obiective a istoriei poporului român. Jurnalul constituie un veritabil poem al Libertății de expresie, deoarece Adevărul pe care îl degajă este în consonanță cu setea de cunoaștere a omului contemporan. Sinceritatea cu care diarista și-a consemnat gândurile, evenimentele pe care le-a trăit sau la care a fost martoră exprimă, de fapt, calea prin care Monica Lovinescu își propune să ajungă în sufletele posterității pentru ca aceasta să nu-și uite trecutul.

FENOMENOLOGIA EXILULUI.

DEFINIREA CONCEPTELOR: EXIL, DIASPORĂ, DISIDENȚĂ

Lunga istorie a exilului se reflectă și în bogata terminologie ce s-a format de-a lungul timpului pentru a desemna această experiență: migrațiune, emigrație/imigrație, azil politic, refugiu, disidență, exil, diaspora, apartitism. Utilizarea acestor temeni este determinată de disciplina din perspectiva căreia se cercetează fenomenul. Astfel, în cercetarea literară întâietate au termenii exil, disidență, diasporă, emigrație, în domeniul politic și social e preferat termenul emigrație, în timp ce științele sociale folosesc termenii exil, emigrație, dar mai ales refugiat.

Deși din punct de vedere semantic conceptele exil, disidență, diasporă, emigrație sunt considerate de unii lingviști sinonimice, vom încerca totuși să redăm câteva deosebiri punctuale ale acestora pentru a putea înțelege mai bine fenomenele derivate din acestea.

Dacă le-am analiza stricto sensu, am găsi următoarele semnificații în DEX (1998):

EXÍL, exiluri, s. n. 1. Pedeapsă aplicată în unele țări pentru delicte politice, constând în izgonirea unui cetățean din țara sau din localitatea în care trăiește; surghiun. ♦ Părăsirea, plecarea voluntară a cuiva din propria țară sau localitate, de obicei pentru a scăpa de o prigoană. 2. Situație în care se găsește o persoană exilată. [Pr.: eg-zil] – Din fr. exil, lat. exsilium

DISIDÉNȚĂ, disidențe, s. f. Atitudine, manifestare de disident. ♦ (Concr.) Grup de persoane cu opinii diferite de acelea ale majorității; sciziune formată prin acțiunea unui astfel de grup. [Var.: dizidénță s. f.] – Din fr. dissidence, lat. dissidentia; DISIDÉNT, -Ă, disidenți, -te, s. m. și f. Persoană care are păreri sau opinii deosebite față de colectivitatea, organizația etc. din care face parte. ◊ (Adjectival) Grup disident. [Var.: dizidént, -ă s. m. și f.] – Din fr. dissident, lat. dissidens, -ntis.

DIÁSPORA s. f. 1. Totalitatea comunităților evreiești dispersate ca urmare a distrugerii Ierusalimului și alungării populației de Nabucodonosor II, regele Babilonului. 2. P. ext. Grup etnic aflat în afara granițelor țării de origine. [Pr.: di-a-– fr. diaspora.

EMIGRÁȚIE, emigrații, s. f. 1. Situația în care se găsește o persoană emigrată. 2. Timpul cât cineva este emigrat. 3. Totalitatea persoanelor emigrate din aceeași țară, în același loc, într-o anumită epocă. 4. (Rar) Emigrare. [Var.: emigrațiúne s. f.] – Din fr. émigration, lat. emigratio, -onis.

Dacă le-am analiza sensul conotativ, am găsi o serie de semnificații, ce converg din contextele diferite ale istoriei. Termenul exil are conotații multiple: discriminare, abuz, închisoare, asuprire socială, politică, fizică, psihică, interdicție, de publicare și cenzură, expulzare sau voluntara alegere a pribegiei. Privit în general ca o pedeapsă, exilul poate avea și valoarea unei inițieri. Pentru Mircea Eliade „fiecare exilat e un Ulise în drum spre Itaca. Orice existență reală reproduce Odiseea. Drumul spre Itaca, spre Centru, … iar exilatul trebuie să fie capabil să pătrundă sensul ascuns al rătăcirilor sale și să le conceapă ca pe o lungă serie de încercări inițiatice (voite de zei) și ca pe tot atâtea obstacole în drumul care-l readuce acasă (spre Centru)”. Ioan Petru Culianu, într-o definiție autoportret a exilatului, surprinde dimensiuni esențiale ale exilului: îndrăzneala necesară ruperii legăturilor cu matricea, a evadării într-un alt tărâm, cu alte reguli, necunoscute, învățarea și acceptarea acestor reguli prin suferință. Pentru Culianu exilatul este „un erou de basme, acel orfan care se revelă fragil, dar în același timp infinit de puternic”.

Criticul literar Gheorghe Glodeanu în studiul Incursiuni în literatura diasporei și a disidenței este de părere că: „exilul ne învață că așa-zisa noastră libertate nu este în realitate decât suma determinărilor pe care ni le impune nașterea (rasa, naționalitatea, cultura, mentalitatea etc.)” După părerea aceluiași exeget, este foarte importantă și subdiviziunea acestuia, exil interior, deoarece sintagma circumscrie „condiția unui creator de valori spirituale care refuză actul compromițător cu istoria, retrăgându-se într-o izolare orgolioasă, tacită, de factură disidentă. Exilul este o rebeliune pașnică, tacită, care nu implică pierderea identității, ci dramatismul unei existențe în care spiritul se salvează prin abstragerea din istorie”.

În viziunea lui Virgil Ierunca, exilul se află în strânsă legătură cu psihicul omului, deoarece „exilul este un tărâm de inițieri și de probe … Exilul, spațiu de situație-limită, nu se poate feri de combustiunea –aparent barocă – a obsesiei. Singura, de altfel, ce înlătură conotațiile maladive. A fi obsedat de România – în exil – e o probă de sănătate morală și de responsabilitate spirituală.”

D. Țepeneag diferenția exilul, expatriere mai degrabă forțată cu interdicția de întoarcere în țară, de emigrația voluntară, chiar dacă pricinuită de mizeria materială sau morală, și de diaspora, termen din istoria religiilor semnificând prin extensie dispersiunea unei etnii, oricare ar fi aceasta, după modelul împrăștierii silite a evreilor constrânși de vicisitudinile istoriei să-și părăsească țara. Tot el analiza mutațiile suferite de astfel de categorii, de pildă transformarea exilului în diasporă după eliminarea barierelor politice din calea întoarcerii în țara de origine. În opinia lui, exilul era sortit să se dilueze încetul cu încetul și până la urmă să dispară din conștiința țării, el nefiind capabil să se mențină nici ca entitate literară, nici ca una politică.

Analizându-și compatrioții instalați la Paris, unii intelectuali români au identificat mai multe categorii de exilați, în funcție de momentul și motivația plecării, dar și de atitudinea lor în străinătate. Majoritatea au identificat două mari valuri de surghiuniți cu opțiuni diferite: vechiul exil angajat în lupta anticomunistă și cel nou, preocupat mai ales de reușita profesională în Occident. Monica Lovinescu socotea că pe cei din prima generație îi caracteriza militantismul, pe ceilalți – o abordare mai pragmatică, ei fiind conștienți că revenirea în țară nu mai era cu putință. După părerea jurnalistei de la Europa Liberă, martoră la sosirea celor mai mulți români la Paris, în cea din urmă categorie intrau destui ambițioși convinși că au fost refuzați de editurile din țară fiindcă textul lor era exploziv pe plan politic, când, de fapt, nu aparținea defel literaturii. Alături de aceștia, au fost însă și reprezentanții acelui exil estetic din anii ´70-´80, precum și autorii dornici mai ales de a „evada" din soarta de biet scriitor român legat de glie și de o limbă fără circulație. Printre ei, privilegiați au fost puținii artiști meniți aclimatizării reușite în altă țară, cei care au izbândit deplin în readaptarea pe alt meridian. Cu toate acestea, cuvântul „exilat” are numeroase nuanțe pe care Monica Lovinescu încearcă să le explice cu ajutorul exemplelor. Astfel, jurnalista nu-i consideră pe Cioran sau Ionescu „exilați” propriu-zis. Ionescu vedea Franța ca adevărata sa patrie, simțindu-se exilat în România, iar în cazul lui Cioran „nu tema exilului hrănește opera lui sau atunci e vorba de exilul provenind din simplul fapt de a exista.”

Paul Goma stabilea mai multe clase de refugiați în străinătate în funcție de justificarea plecării lor: opoziția politică, dorința de a-și reclădi existența într-o țară mai prosperă sau incapacitatea de a mai rămâne în România și de a suporta condițiile de acolo, cazul soților Sonia și L. Raicu părându-i-se exemplar pentru această ultimă categorie (Exilarea lor a fost, pentru toată lumea (de aici, de acolo) o surpriză – fiindcă noi încă gândeam plecarea de acolo încoace ca un act politic; ori unul de interes, al celor care au de gând să-și facă altă viață, în altă limbă… Or ei nu se încadrau în niciuna din aceste două categorii. Comportamentul diferit al celor care au părăsit România în perioada Dej de cel al pribegilor de mai târziu a fost evidențiat de reprezentanții ambelor categorii.

Monica Lovinescu observa că, în timp ce inițial opțiunile politice diferite nu împiedicau nici prieteniciuna din aceste două categorii. Comportamentul diferit al celor care au părăsit România în perioada Dej de cel al pribegilor de mai târziu a fost evidențiat de reprezentanții ambelor categorii.

Monica Lovinescu observa că, în timp ce inițial opțiunile politice diferite nu împiedicau nici prieteniile, nici „frontul unit" împotriva comuniștilor, ulterior au apărut disensiuni grave între românii de la Paris, încurajate de infiltrarea securistă activă după 1977, acțiune menită să „lucreze" acest exil la extrema lui dreaptă.

În aceeași tendință de definire cât mai clară a conceptelor legate de exil, Sorin Alexandrescu, în studiul Invizibilitatea emigrației, evidențiază diferențele specifice acestor concepte: „emigrația era economică, exilul politic, iar diaspora, istorică, existentă deci de mai mult timp în țara respectivă ca minoritate etnică, indiferent dacă motivul originar de a ajunge acolo fusese economic sau politic. Cât privește perioada de după 1989, autorul este de părere că nu mai putem vorbi despre un exil propriu-zis, conceptul fiind depășit, ci mai degrabă despre emigrație, din perspectiva plecării, și imigrație, din perspectiva stabilirii în țara de adopție”. Tot despre emigrație vorbește și Mihai Pelin în Opisul emigrației politice românești, cu referire la întreg exilul românesc anticomunist, în ideea că acest termen „acoperă situația generală și majoritară a cetățenilor născuți în România care au părăsit țara voluntar la maturitate, pentru o lungă perioadă sau definitiv, între 1940 și 1990.”

Conform The Oxford English Reference Dictionary, termenul „disident" are înțelesul de „persoană în dezacord cu majoritatea sau cu punctul de vedere oficial". În Dicționar politic. Instituțiile democrației și cultura civică (București, 1996), disidența are două accepțiuni: prima – „deosebire de opinii, dezacord în raport cu majoritatea, care poate conduce la sciziuni în interiorul unui partid sau coaliții politice, urmate de formarea unor grupări politice separate"; al doilea sens – „poziție activă a celor care se opun unui sistem totalitar". Cu referire la disidentul din regimul comunist, istoricul Roy Medvedev opina astfel: „Un disident face mai mult decât să gândească diferit și să nu fie de acord; el își declară în mod deschis dezacordul și îl probează într-un mod sau altul în fața compatrioților săi și a statului. Cu alte cuvinte, el nu se plânge doar în viața particulară, în fața soției sau a prietenilor apropiați".

Termenul disidență, scrie Monica Lovinescu, se naște „dintr-o situație nouă”. Dizidența începe atunci „când închisorile și lagărele își deschid porțile pentru supraviețuitorii epuizați”, iar puterea comunistă vrea să camufleze, într-un fel sau altul, teroarea. „Dizidenții reclamă, sub pretextul legilor edictate de comuniști, o formă sau alta de socialism „cu chip uman”. O definiție a lui Jean-Marie Benoist, citată de Monica Lovinescu, ar sublinia ecourile pe care dizidența răsăriteană le are în rândul intelectualității, altădată de stânga: „Disidența e protestul singularității individuale contra presiunii grupului, presiunii raționalității de stat. Disidența este un concept-cheie, e posibilitatea de a reveni spre marele dezgheț provocat de filozofiile libertare, singulare, liberale împotriva edificiului global al raționalismului […]. Marele dar ce ni-l poate oferi acum Rusia și țările din Est constă într-un mesaj de vigilență și insomnie comparabil cu avertismentul lui Dostoievski din Demonii. Moravia avea probabil dreptate când afirma că în Rusia a început un mare meci între Marx și Dostoievski. […] Dizidenții sunt pentru noi sarea pământului, trezirea.”

Tot Monica Lovinescu citează și o definiție a dizidentului aparținându-i lui Phillipe Sollers: „Disident, cred, este acela care nu se așază alături de ceilalți. Știți prea bine că pentru Nietzche cea mai mare crimă împotriva spiritului e de a sta așezat. Nu gândești bine decât stând în picioare. Mergând.” Pentru Gabriel Dimiseanu „disidență înseamnă contestare din interior. Și mai precis: contestarea din interior a unor norme de conduită oficial instituite. Scriitorii disidenți sunt așadar aceia care, la un moment dat, contestă ceva ce până atunci acceptaseră, intră în dezacord cu linia oficializată a grupului din care fac parte. Un dezacord exprimat public, bineînțeles, și nu în convorbiri particulare sau în pagini tăinuite de jurnal.” Dumitru Țepeneag nuanțează definiția disidenței și afirmă că: „Disident e cel care se abate de la linia partidului său. Eu n-am fost în partid."

Într-un interviu publicat în revista Dorul din Danemarca, un reprezentant de seamă al exilului, Paul Goma, este de părere că nu se poate vorbi despre o diaspora românească în aceiași termeni în care vorbim despre diaspora evreiască sau diaspora armenească. Motivul ar fi acela că în timp ce evreii din Palestina au fost dispersați în cvasitotalitate, românii, în majoritatea lor, trăiesc încă în interiorul granițelor țării. Cel mai potrivit termen rămâne cel de exil, fiind „un termen valabil pentru toți cei care nu se mai află în țara lor, în vatra lor”, indiferent de timpul și/sau circumstanțele plecării: exilați de bunăvoie (nemaiputând suporta condițiile din țară), siliți (expulzați), cei surprinși de evenimente în afara României, „cei care au venit pe jos, trecând frontiera”, „cumpărații prin relații și prin bani”.

În studiul său intitulat Excluderea și exterminarea, Alexandru Duțu analizează regimurile totalitare din acest secol. Eseistul realizează o paralelă între „exilul exterior” și cel „interior”, între acțiunea culturală a diasporei și cea întreprinsă de cei rămași acasă. În viziunea exegetului, diaspora a putut aborda o serie de teme noi, s-a putut exprima în liberate, în timp ce cei rămași în țară nu au putut depăși nivelul discursului aluziv. Considerând „exilul interior” o decizie de mare subiectivitate, Virgil Nemoianu în eseul Ernst Jünger sau desprinderea de împrejurimi îi consideră pe cei „rămași” acasă ca „niște adversari pe calea literelor ai tiraniei”, niște opozanți tăcuți și eficienți ai regimului totalitar. Exegetul impune noțiunea de emigrație interioară, cu rol de a submina din interior tirania, deoarece indică „un grad de împotrivire mai larg și mai cuprinzător, mai subtil și mai agasant care lovește în Putere.”

După ce remarcă faptul că noțiunile emigrare, exil, diasporă sunt folosite cu același înțeles în estul și sud-estul european, implicit în cercetarea românească, cercetătoarea Eva Behring, în lucrarea Scriitori români din exil, optează pentru cea de exil, din considerentul că aceasta nu poate fi definită în afara unor caracteristici precum: asuprire, urmărire politică, discriminare, închisoare, interdicție de publicare, cenzură. Acestea sunt, de altfel, și motivele cultural-politice ce au determinat, între anii 1945-1989, fie expulzarea, fie opțiunea proprie pentru părăsirea țării, motive la care se adaugă sentimentul excluderii, neintegrarea sau integrarea incompletă, dorința revenirii. Ca atare exilul, cu toate aceste valențe, este, în opinia autoarei, termenul necesar, dar și suficient.

Ca urmare a acestor explicații, conchidem că termenii analizați au semnificații aparte în funcție de modul de receptare al fiecărui eseist, din interior sau din exterior, fapt pentru care în demersul nostru vom avea ca reper demarcațiile subtile realizate de Monica Lovinescu în ceea ce privește problema semantică abordată: „Printre „clandestini” – categorie inventată de noi – și exilați – veche de când lumea -, apare la sfârșitul anilor ´60, promisă unei lungi cariere, până la căderea Zidului Berlinului, o alta inedită și greșit intitulată: disidenții. Termenul, care se substituie celui de opozant sau de rezistent, face ravagii nu numai semantice. Menit să definească un nou stil de opoziție, în principiu din interiorul Partidului comunist și, în orice caz, bazându-se, în critica făcută regimului, pe constituție, legi, hotărâri, congrese de Partid, hățișul dintre permis și interzis este explorat metodic.”

.

ETAPELE EXILULUI ROMÂNESC

Motto: Exilul e spațiul cel mai cedat uitării. […] El reprezintă și un fenomen pînă acum unic din istoria noastră. N-am scris o istorie a lui, dar mi s-a părut nedrept ca atîtea ființe să-și fi consumat aici eșecurile și ratarea fără ca să lase vreo dâră pentru viitor. Noi, ultimii lor contemporani, îi mai știm încă. Suntem datori să le trimitem fie doar umbra ca să se poată înscrie în marele catalog al «oamenilor care au fost». Am încercat să populez pata albă a istoriei cu niste siluete a căror amintire să nu dispară o dată cu ultimii ei depozitari printre care mă număr. Monica Lovinescu

Eva Behring s-a ocupat în lucrarea Scriitori români în exil: 1945-1989. O perspectivă istorico-literară de cronologia exilului românesc pe care l-a împărțit în trei etape: prima – cea din anii ´40- ´50, a doua vizează exilul anilor ´60-´70, iar cea de-a treia etapă cuprinde exilul anilor ´80. Debutul exilului literar este amplasat în jurul anului 1941 și continuă după cel de-al Doilea Război Mondial până spre sfârșitul anului 1947. Totalitarismul se impune din acest moment prin măsuri din ce în ce mai limitative, marginalizând și restricționând orizonturile oamenilor: se închid granițele, libertatea de exprimare este anihilată, exilul este aproape sistat.

Primul val de exilați, din perioada anilor ´40-´50, a survenit datorită multitudinilor transformări sociale și politice survenite în țară: înfrângerea mișcării legionare, căderea regimului Antonescu, declarația de război a României prin care acesta ridică armele împotriva Germaniei și trece de partea Rusiei, ocuparea țării de trupele sovietice, anii stalinizării, îndreptarea spre o politică comunistă, pe parcurs transformată în dictatură. Primii oameni de cultură care aleg calea exilului sunt scriitorii care realizează consecințele instaurării guvernului Petru Groza, studenții, precum și angajații corpurilor diplomatice din străinătate. Dintre aceștia îi amintim pe Mircea Eliade (a părăsit țara în 1940, ca atașat cultural pe lângă Legația regală a României la Londra, iar din 1945 s-a stabilit la Paris), Emil Cioran (a plecat din țară în februarie 1941 și s-a stabilit în Franța), Vintilă Horia (a obținut în 1941 o bursă de studii în Austria, iar din 1942 a fost numit atașat de presă în cadrul Consulatului român din Viena, apoi emigrează în Italia, Argentina, Spania), Eugen Ionescu (s-a stabilit în Franța din 1945), Constantin Virgil Gheorghiu (a părăsit țara în 1943 și s-a stabilit în Franța), Monica Lovinescu (a plecat din țara în 1947 ca beneficiară a unei burse de studii în Franța), Virgil Ierunca (a părăsit România la începutul anului 1947 cu o bursă acordată de Institutul Francez), Alexandru Vona (a plecat din țară în decembrie 1947 și s-a stabilit la Paris).

Al doilea val al exilului românesc este cel cuprins între anii 1960-1980. Se remarcă o diferențiere față de primul val, deoarece nu mai există „o grupare din exil”, ci niște individualități puternice, capabile să devină portavocea convingerilor lor. Regimul politic din România este tot mai sever, iar măsurile luate de acesta pentru limitarea libertății de expresie a oamenilor sunt tot mai dure: au loc arestări nefondate, este instituită pedeapsa prin domiciliu obligatoriu, fiind sistate legăturile cu Occidentul. Venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu în 1965 determină o notă de optimism în lumea culturală și literară, manifestat prin creații libere, ancorate spre postmodernism. Din 1971 situația se schimbă, literatura română își pierde libertatea, deoarece regimul politic le impune scriitorilor să se înscrie în linia realismului socialist și să creeze o literatură subordonată politicului și socialului. Cine nu se supunea noilor directive ale conducătorului suprem era marginalizat, izolat sau suprimat. Foarte puțini scriitori au avut curajul să se revolte împotriva acestei puteri, dar totuși istoria literaturii române a înregistrat cazuri notabile de personalități care au rămas neîntinate de mizeria socialismului comunist. Aceștia și-au putut salva spiritul creator emigrând, astfel dintre exilații acestui val îi amintim pe Sanda Stolojan (a plecat din România în Franța în 1961), Sorin Alexandrescu (a părăsit România în 1969 și s-a stabilit în Olanda), Toma Pavel (a emigrat în Franța în 1969), Ioan Petru Culianu (a plecat din țară în 1972 și s-a stabilit în U.S.A.), Matei Călinescu (s-a stabilit în U.S.A. în anul 1975), Paul Goma (a părăsit țara în 1977 și s-a stabilit în Franța), Virgil Tănase (a părăsit țara în favoarea Franței în anul 1977), Ion Negoițescu (s-a stabilit în Germania în 1980).

Cel de-al treilea val de exilați români datează din ultimul deceniu al regimului comunist, când viața socială, culturală și literară se desfășura în condiții extrem de grele, scriitorii desemnați de regimul comunist ca indezirabili nu mai aveau drept de semnătură, fiind condamnați la moarte spirituală. Alte măsuri restrictive impuse de regimul de la București: suspendarea doctoratelor, înregistrarea tuturor mașinilor de scris, interzicerea vizitării prietenilor aflați în străinătate, cenzurarea cărților neaservite comunismului, etc. Aceste prevederi dure care anulau libertatea de expresie a scriitorilor a determinat cel de-al treilea val al exilului literar românesc. Dintre exilații acestui val îi amintim pe Ion Caraion, Nicolae Balotă, Alexandru Papilian, Dorin Tudoran, Norman Manea, Matei Vișniec, Mircea Zaciu, Mircea Iorgulescu, Lucian Raicu, Gelu Ionescu.

Exilul românesc a fost privit din interior și de omul de cultură Monica Lovinescu. Aceasta remarcă alte fețe ale exilului într-un articol intitulat sugestiv O paranteză cât o existență, citat de Gheorghe Glodeanu în lucrarea Incursiuni în literatura diasporei și a disidenței. Autoarea propune folosirea conceptului exil la plural, deoarece există atâtea exiluri câte epoci, motivări, persoane. Dacă, așa cum afirmase Monica Lovinescu, „exilul nu există la singular” și putem vorbi de tot atâtea exiluri câte epoci, putem vorbi și de tot atâtea exiluri câte experiențe, nu încape îndoială că trebuie cercetată și evaluată o diversitate de identități, de manifestări literare, de activități într-o zonă sau alta unde întâlnim imigranți români. Mai mult decât atât, distinsa autoare a Dialogurilor pe unde scurte este de părere că există mai multe categorii de exilați, mai multe etape ale exilului românesc. Prima etapă, cuprinsă între anii 1946 și 1956, are un caracter esențialmente politic și se compune în special din studenți. Asemenea autoarei, ajunsă la Paris în 1947, mulți dintre ei erau convinși că șederea lor departe de țară nu poate fi una de lungă durată, această convingere contribuind la consolidarea unității exilului românesc în plan cultural. Înfrângerea revoluției maghiare din 1956 a fost urmată, după principiul dominoului, de pierderea speranțelor într-o posibilă intervenție a statelor occidentale în evoluția politicii din spațiul sud-est european și de slăbirea unității ce caracterizase prima etapă a exilului românesc.

Exilurile politice au fost urmate de cele de natură economică. În această situație, oamenii părăseau țara în căutarea unor condiții de viață superioare, dar mai ales în speranța unor premise care să le permită dezvoltarea economică.

Cea de-a treia categorie este reprezentată de așa-numita disidență exilată și se manifestă începând cu anul 1970, pe fondul intensificării luptei pentru drepturile omului. Anii ´70 se caracterizează și prin demarxizarea fulgerătoare a elitelor pariziene, schimbarea de atitudine reflectându-se benefic și asupra românilor stabiliți în Apus. Referindu-se la perioada de după 1989, Monica Lovinescu se întreabă, pe bună dreptate, dacă mai putem vorbi despre exil, în condițiile în care exilatul este „este acela care nu se poate întoarce fără a-și primejdui libertatea în țara de unde a fugit.” Cum întoarcerea în țară este posibilă fără riscul pierderii libertății, autoarea propune termenul diaspora, considerându-l mai potrivit pentru cei rămași încă, dintr-un motiv sau altul în afara granițelor țării.

Dimensiunile exilului dintre 1945 și 1989 sunt impresionante și la nivelul cifrelor. Laurențiu Ulici, într-un articol citat de Eva Behring și intitulat Avatarii lui Ovidiu. Observații statistice despre exilul literar românesc, vorbește despre 50 de scriitori care și-au părăsit țara între 1945 și 1949 și de aproximativ 200 care au plecat între 1975 și 1989. Acest lucru înseamnă, potrivit aceluiași studiu, că exilul însuma peste 12% din totalul scriitorilor, procent ce face din România țara cu cei mai mulți scriitori exilați între 1945 și 1989.

Problematica exilului literar românesc dintre anii 1945 și 1989 este departe de a fi complet „luminată” din toate unghiurile. Rămâne, printre altele, de stabilit în ce măsură ipostaza de exilat a fost reflectată în opera literară și cum a marcat ea existența întru creație a unor personalități precum Monica Lovinescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Vintilă Horia.

POETICA JURNALULUI INTIM

Jurnalul intim este o specie esențială a autoficțiunii, alături de autobiografie și memorii. În Dicționarul de termeni literari, jurnalul este definit astfel: „caiet de însemnări intime, în care cineva își ține zi de zi evidența existenței.” Dintre trăsăturile sale generale amintim: principiul jurnalitǎții (al calendaritǎții sau așa-numita „lege Blanchot”), simultaneitatea evenimentului cu scriitura, sinceritatea și autenticitatea notațiilor, și nu în ultimul rând, confidențialitatea scriiturii, ca element derivat al noțiunilor de intimitate și ocrotire a secretului personal, de unde și sintagma „jurnal intim”.

Caietele personale, jurnalele, consemnările zilnice există, după Gustav René Hocke, aproape dintotdeauna. Chiar și hieroglifele egiptenilor ar ține de același impuls perfect uman și, deci, perfect inteligibil, al conservării unei amprente scriptice și temporale. Obiceiul însemnărilor calendaristice jalonează istoria devenirii umane fără mutații considerabile la nivelul imaginarului genului. Exterioritatea este prima etapă istorică a acestor scrieri, cu superficialitatea, colportajul și verbiajul lor indiscutabil – de aici și ironiile la adresa meteorologiei genului și a funciarei sale inutilități. Meandrele istoriei culturale nu lasă neatins capitalul de percutanță al acestui gen originar. Din corpusul jurnalelor exterioare se desprinde, treptat, jurnalul interior, a cărui primă ipostază istorică este aceea a caietului de confesiuni din arsenalul protestantului. Jurnalul câstigă dimensiunea soteriologică, devenind genul predilect al tuturor Bântuiților. Autorul de jurnal, orientat până la acel moment spre lume și spre evenimentele ei, își întoarce privirea spre propria sa intimitate.

Jurnalul este o specie aflată la confluența între realitate și ficțiune. Consemnările zilnice devin literatură și reprezintă text literar când aparțin unui scriitor autentic. Totul depinde de talentul acestuia – remarcă exegetul Gheorghe Glodeanu în studiul critic Narcis și oglinda fermecată -, de stilul lui, dar și de gradul de ficționalizare al propriului destin.

Jurnalul reclamă narare la persoana I, ca marcǎ distinctivǎ a planului autorului. Ea are rolul de a imprima întregului text narativ o structurǎ monologicǎ. Utilizarea persoanei I, verbale și/sau pronominale, ca formǎ fundamentalǎ de redactare a narației, genereazǎ identitatea perfectǎ dintre autor, narator și personaj, ca instanțe ale textului narativ literar. Ca urmare, focalizarea adoptatǎ de cǎtre diarist este majoritar autodiegeticǎ (autor = narator = erou), și, cu intermitențe homodiegeticǎ (autor = narator = martor participant), în foarte rare cazuri apǎrând narațiunile factuale heterodiegetice (autor = narator # erou # martor participant). Omniprezența persoanei I singular denotǎ faptul cǎ autorul nu este numai subiectul enunțǎtor, ci și obiectul principal al discursului, ce vizeazǎ printr-o introspecție permanentǎ, descrierea și analizarea eului sǎu profund. Specific jurnalului este faptul cǎ persoana I singular apare nu numai în planul autorului-narator, naratorul fiind subiectul actului narativ, eul-narant, ci și în planul personajelor, unde fiecare personaj-actor, în calitate de obiect al actului narativ, de eu-narat, se definește prin persoana I, ca locutor în dialog.

Jurnalul a cunoscut o evoluție fulminantă în secolul al XIX-lea, considerat secolul romanului, dar și al jurnalului intim, impus definitiv prin autori precum: Benjamin Constant, Stendhal, Amiel, Tolstoi, Kierkegaard. Secolul al XX-lea continuă această modă a notației zilnice, dezvoltându-se astfel literatura de factură autenticistă, deoarece viața se dovedește mai interesantă decât ficțiunea. Sinceritatea în fața foii câștigă teren în detrimentul calofiliei, a stilului aranjat, a cuvintelor frumoase. În această perioadă scriitori ca Jules Renard, Charles du Bos, André Gide, Julien Green, Virginia Woolf, Franz Kafka, etc. îmbogățesc istoria genului. Criticul literar Gheoghe Glodeanu remarcă în studiul Narcis și oglinda fermecată că tehnica jurnalului intim ajunge să influențeze și evoluția romanului, împrumutându-i forma de expresie. Consecința este apariția romanului-jurnal.

Primul reprezentant de marcă al diarismului românesc este Titu Maiorescu cu lucrarea Însemnări zilnice. În perioada interbelică, jurnalul intim prinde contur prin intermediul adepților autenticismului, care se bazau pe transcrierea trăirilor lor personale: Mircea Eliade, Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Anton Holban. Perioada totalitară a adus cu sine interzicerea jurnalului, acesta fiind considerat gen proscris, cvasi-interzis. Deși interzisă sau cenzurată, literatura autoficțiunii a înregistrat unele apariții notabile, mai ales ale reprezentanților Școlii de la Târgoviște. Romanul își pierde supremația la începutul anilor ´90 în favoarea unei literaturi a confesiunii (memorii, autobiografii, jurnale) care prinde contur prin accentul pus pe mărturia directă în ceea ce privește reflectarea realității și relevarea adevărului despre anii totalitarismului și evenimentele din decembrie 1989. Scriitorii postmoderni redescoperă valențele însemnărilor zilnice prin regăsirea literaturii de factură autenticistă.

În cadrul jurnalelor intime, o categorie aparte este reprezentată de jurnalele exilului, scrieri care reprezintă un document uman cutremurător. Dintre diariștii de marcă ai diasporei și disidenței românești merită să îi amintim pe: Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Vintilă Horia, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Sanda Stolojan, Paul Goma, Dumitru Țepeneag, Paul Miron, Matei Călinescu, Bujor Nedelcovici etc.

După procesul analog la care a fost supus romanul, jurnalul intim este, în ultimele decenii, cel mai procustizat gen. Respins, cenzurat, mistificat, condamnat să eșueze la marginea literaturii, ori să lâncezească într-un sertar, jurnalul intim este scrierea subiectivă cea mai susceptibilă și cameleonică, din unghiul balansului neîntrerupt între realitate și literatură, între autenticitate și histrionism, între defulare necontrolată și cea mai strictă autocenzură. În această ordine de idei, cei doi poli între care se mișcă receptarea critică a acestui gen cu resurse literare se creează, pe de o parte, prin sondarea și extragerea nucleelor expresive, prin cercetarea lacomă de potențialități estetice, care ar determina aderența micului gen la marea literatură, ori, pe de altă parte, prin apăsarea pe pedala non-literaturii, a subminării programate și defetiste a oricărei infuzii literare în text. Această polarizare a receptărilor este ilustrată de două dintre cele mai cunsocute și mai autorizate voci din repertoriul eterogen al teoriilor despre jurnal: cea a lui Gustav René Hocke din amplul studiu dedicat jurnalului european și, la antipod, cea a lui Roland Barthes din Note despre Andre Gide și Jurnalul său, Deliberări și Plăcerea textului. În timp ce scrierile lui Barthes sunt adulate, iar structuralismul devine grila favorită de interpretare a textelor, studiul lui Hocke, netradus încă, rămâne într-un con de umbră, astfel încât abordarea teoretică a jurnalelor rămâne, în esență, tributară studiului unilateral al poeticii, al mecanismelor de funcționare, nu și al motivelor, al nucleelor semantice comune, al imaginarului- care ar putea deschide noi drumuri în cercetare. Studiul lui Hocke, Europaiche Tagebucher aus vier Jahrhunderden, evidențiază că în jurnal (mai ales în jurnalele scrise pe timp de criză) contextele personale și cele socio-istorice nu pot fi separate. Jurnalele scrise în aceste perioade constituie dovezi culturale și istorice care conferă o mare putere de expresie experiențelor dureroase individului, plasat într-o situație excepțională. Dimensiunea morală a notelor autobiografice devine cu atât mai semnificativă în perioadele istorice ale crizei, cu cât sunt păstrate pe hârtie și astfel ele lasă o urmă lizibilă a autorului și a lumii care-l înconjoară. În viziunea lui Hocke, este necesar ca posesorul de jurnal intim să nu-și propună să facă literatură. Valoarea unui jurnal rezidă, în opinia sa, din autenticitatea lui, din apropierea de viață, nu de ficțiune.

Stigmatul literaturii subiective, produs al eului biografic, de interes literar limitat, se aplică unor scrieri esențial diferite: pe de o parte biografiile și autobiografiile; pe de altă parte: jurnalele intime și extime, caietele de lucru și epistolele. Pe toate le reunește pactul autobiografic, imperativul autenticității și o retorică semnificativ diferită de cea a prozei de ficțiune și invenție. Autorul de jurnal este, în cele mai multe rânduri, un om fără însușiri al cărui eu, inevitabil fragmentat, se dilată și se comprimă ciclotimic pe parcursul unei scrieri fără finalitate precisă. Antagonismul eu/lume este, de multe ori, ireductibil. Autorul de autobiografie își construiește lucid imaginea unitară pe care o va prezenta lumii. Inadvertențele și asperitățile personalității sunt netezite. Caracterul scrierii este exemplar. Posesorul de jurnal exhibă, în scriitura intimă, o multitudine de euri uneori incompatibile, imposibil de unificat într-o imagine unitară, omogenă.

În istoria noastră culturală, jurnalul a reprezentat, până de curând, un gen literar fără priză la critici, nesocotit pentru lipsa de unitate, coerență și finalitate. Jurnalul intim românesc are o istorie sinuoasă, receptarea sa critică oscilând între mefiență ori desconsiderare a genului la George Călinescu, scepticismul și reticența lovinesciană, entuziasmul critic al lui Eugen Simion și, în cele din urmă, corectitudinea critică a lui Nicolae Manolescu sau Dan C. Mihăilescu. Eugen Lovinescu este vehement în refuzul, principial, al admiterii jurnalului intim ca o potențială formă de literatură, cu posibile propensiuni estetice. În istoria sa literară, analiza eludează de obicei biografia, așezând în prim plan opera. Confesiunea, fragmentul, jurnalul intim, epistola, materialul brut, neprelucrat, fără finalitate artistică, nu pot fi considerate literatură. Literaritatea este condiționată de intenționalitatea artistică. Plasticitatea involuntară clamată de Negrici ori elaborarea inconștientă de care vorbește Mircea Mihăieș, care ar justifica o abordare cvasiliterară a genului, ar fi fost de neconceput pentru criticul interbelic. Totuși, jurnalul este prin excelență spațiul în care este redată pendularea individului între istoria mare, de care nu de puține ori se simte confiscat, și micile istorii personale. Există și o altă dimensiune a jurnalelor personale, anterioară angrenajului intimității. Deschiderea jurnalului, extimitatea sa, orientarea preponderent spre structurile macroistorice nu constituie o excepție ci, mai degrabă, un dat cultural. Ține de domeniul evidenței faptul că jurnalul intim a fost mai întâi extern, cu mecanismele de funcționare la vedere, cu obsesia consemnărilor practice și cu o finalitate precisă și precizată, înainte de a-și întoarce ocheanul asupra eului și a tribulațiilor acestuia. Michel Tournier inventează și consacră termenul de jurnal extim odată cu publicarea, cu acest titlu, a însemnărilor sale zilnice. În jurnalele exterioare, le dedans a ieșit învins din confruntarea cu le dehors.

Fiecare notație dintr-un jurnal constituie o piesă din puzzle-ul existenței diaristului, fiind o fotografie a instanței, a clipei efemere. Totuși, un lector avizat are posibilitatea de a pune cap la cap fiecare consemnare vremelnică pentru a reconstitui o existență eternă.

Pentru marea majoritate a diariștilor, jurnalul joacǎ un rol esențial, bine determinat, într-o anumitǎ perioadǎ, mai mult sau mai puțin extinsǎ. Indiferent cǎ este perceput ca procedeu de dublǎ cunoaștere – de sine și a lumii exterioare –, ca mijloc terapeutic de ieșire dintr-o crizǎ (psihicǎ, sentimentalǎ ori artisticǎ), ca instrument de salvare a timpului trǎit, ca aide-mémoire, ori ca atelier de creație – pentru autorii-scriitori, jurnalul, ținut sau nu cu intenția publicǎrii, își pǎstreazǎ mereu același loc, primordial, pentru viața diariștilor. Ceea ce conteazǎ este însǎ faptul cǎ jurnalul îndeplinește concomitent toate aceste funcții, acordate de fiecare autor.

În cadrul jurnalelor se poate observa tendința autorilor de a-și nota reflecțiile pe marginea tehnicii personale de elaborare, opinii ce alcǎtuiesc un veritabil metajurnal sau jurnal al jurnalului. Din acest punct de vedere, jurnalele se împart în douǎ mari categorii: jurnale ținute numai pentru sine și în secret, la adǎpost de privirile lectorilor indiscreți – este vorba de jurnalele lui Mihail Sebastian, Jeni Acterian, Alice Voinescu, Marin Preda, apǎrute însǎ cu acordul familiei sau al moștenitorilor legali – și jurnale scrise cu scopul clar de a fi publicate (cele aparținând lui Radu Petrescu, N. Steinhardt, Gabriela Melinescu, Monica Lovinescu, Mircea Eliade, Paul Goma, Dumitru Țepeneag, Mircea Cǎrtǎrescu, Bujor Nedelcovici, Gabriel Liiceanu). La acestea se poate adǎuga o a treia serie, intermediarǎ, de jurnale intime, unde intențiile autorului nu sunt bine precizate – ne referim în special la jurnalul Sandei Stolojan, al Alicei Botez și la cel al lui I.D. Sîrbu.

O trăsătură esențială a poeticii jurnalului o constituie (re)lectura constantǎ a propriilor consemnǎri, ce are la bazǎ douǎ motive. Primul, de ordin afectiv, are în vedere necesitatea inerentǎ oricǎrui diarist de a-și retrǎi trecutul, inefabilul și efemerul vieții. Iar al doilea motiv are o finalitate practicǎ – transcrierea pe curat și, eventual, alegerea fragmentelor în vederea publicǎrii lor, parțiale sau integrale. O datǎ cu retrǎirea senzațiilor și/sau momentelor înregistrate, (re)lectura paginilor scrise genereazǎ, nu de puține ori, o dublǎ autoanalizǎ: pe de o parte, a stǎrilor sufletești, a impresiilor și sentimentelor din trecut – noua percepție fiind în general negativǎ; iar pe de altǎ parte, un comentariu exigent, de cele mai multe ori devalorizant, al propriei scriituri, al manierei personale de exprimare.

FORMELE JURNALULUI LOVINESCIAN

Motto: În afară de întâlnirea cu V., sensul existenței mele acesta a fost: înfruntarea cu sistemul totalitar, un microfon, solidaritatea cu purtătorii de cultură ce se cereau salvați, încăierarea cotidiană cu călăii ascunți în cutele utopiei. Monica Lovinescu

Monica Lovinescu (19 noiembrie 1923 – 21 aprilie 2008), dispărută acum 5 ani. Cunoscută femeie de litere, jurnalist, critic literar, realizator radio, Monica Lovinescu este fiica lui E. Lovinescu și a Ecaterinei Bălăcioiu, profesoară de limbă franceză, deținută politic moartă în închisoare. Absolventă a Facultății de Litere și Filosofie din București, Monica Lovinescu a debutat literar în revista Vremea, sub pseudonimul Ioana Tăutu. A mai colaborat la Revista Fundațiilor Regale și la săptămânalul liberal Democrația. A urmat cursuri improvizate de teatru cu romancierul și dramaturgul Camil Petrescu.

În septembrie 1947, Monica Lovinescu a ales calea exilului, plecând la Paris cu o bursă oferită de Institutul Francez din București: „Am depus o cerere de pașaport la Prefectura Poliției (eram bursieră a statului francez) care mi-a fost refuzată. Însă la ora aceea serviciile nu erau coordonate încă și m-am dus la un scriitor socialist, la George Silviu, care era secretar de stat la Interne. (Atunci mai colaborau cu socialiștii). El a telefonat mai marelui său șef: E fata lui Lovinescu! Ei, și? Cine-i Lovinescu? Dar am obținut pașaportul și am plecat la Paris, trecând frontiera clandestin, pentru că erau niște ruși tineri, care nu știau decât să citească decât litere chirilice”.

În august 1948, Monica Lovinescu solicită și obține azil politic în Franța, într-o perioadă în care ambasada R.P.R le solicita studenților români din străinătate să se întoarcă în țară. Astfel, rămasă la Paris, Monica Lovinescu realizează, în colaborare, două filme documentare despre terapia picturii în tratamentul alienaților mintali, premiate la Los Angeles și la Moscova. Ulterior va lucra ca regizor al unor companii care promovează teatrul de avangardă și, în această calitate, contribuie la punerea în scenă a piesei La cantatrice chauve de Eugen Ionescu.

În perioada 1951-1975, Monica Lovinescu va desfășura o activitate publicistică la Radio-difuziunea Franceză, precum și la redacția centrală a emisiunilor pentru Europa răsăriteană. Ea avea să declare mai târziu: „aveam un ostatic în țară: pe mama […] Deci eu am fost la Radio Paris mai mult anonimă, ca să spun așa, nici nu îmi semnam cronicele, și pe urmă, după moartea ei, am început emisiunile la Europa Liberă”. Pe lângă emisiunile de la radio, Monica Lovinescu a contribuit cu cronici, articole, eseuri la diferite publicații din exil: România Muncitoare, Înșir’te Mărgărite, Ființa românească, România, Revista Scriitorilor Români, Destin, Limite, Ethos, Caete de Dor, Cuvântul Românesc, Lupta, Contrapunct, Prodromos, Dialog, Agora etc.

Din 1962 realizează emisiuni literare pentru postul de radio Europa Liberă (din 1967, Teze și antiteze la Paris și Actualitatea culturală românească, împreună cu Virgil Ierunca). Aceste emisiuni au avut o puternică influență în România, atât în mediile culturale cât și în rândurile publicului larg. Împreună cu Eugen Ionescu, a tradus și adaptat în limba franceză O noaptea furtunoasă, Conu’ Leonida față cu reacțiunea și O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale (Théâtre, L’Arche Editeur, Paris, 1994). A prezentat teatrul românesc în volumul Histoire des spectacles (Gallimard, Paris, 1965).

Împreună cu Virgil Ierunca, a redactat pentru un milionar evreu din România (Stroe Lupescu), stabilit după război în Israel, o carte prin care se urmărea demonstrarea slăbiciunii militare a U.R.S.S., incapabilă să facă față S.U.A. Volumul, intitulat L’Amérique n’a pas encore parlé și semnat cu pseudonimul col. Stepan Lighton nu a reușit să producă efectul scontat, pentru că a apărut în Franța concomitent cu explozia experimentală a primei bombe atomice sovietice.

Monica Lovinescu i-a sprijinit pe protestatarii și disidenții români Dumitru Țepeneag, Paul Goma și Dorin Tudoran în presa din exil și prin intermediul postului de radio Europa Liberă.

În 1977, în ajunul sosirii la Paris a lui Paul Goma, pentru a cărui eliberare militase, Monica Lovinescu a fost agresată fizic, în curtea casei sale din Paris (8, rue François Pinton), de doi agenți palestinieni trimiși de Securitate la ordinele lui Nicolae Ceaușescu. Este transportată în stare de comă la spital. Cinci zile mai târziu părăsește spitalul, în pofida recomandărilor medicilor, pentru a participa la conferința de presă a lui Paul Goma la televiziunea franceză și pentru a denunța agresiunea la microfonul Europei Libere.

A semnat, alături de alți reprezentanți ai exilului românesc (Stelian Bălănescu, Mihnea Berindei, Ariadna Combes, Mihai Korné, Ion Vianu, Dinu Zamfirescu, Daniel Boc, Theodor Cazaban, Matei Cazacu, Antonia Constantinescu, Neagu Djuvara, Paul Goma, Virgil Ierunca, Eugen Ionescu, Marie-France Ionescu, Bujor Nedelcovici, Adrian Niculescu, Alexandru Niculescu, Alain Paruit, Sanda Stolojan, Vladimir Tismăneanu, Ileana Vrancea ș.a.), Declarația de la Budapesta din 16 iunie 1989. De asemenea, în aprilie 1989, Monica Lovinescu a semnat un apel colectiv pentru liberalizarea vieții culturale din România. În 1990 a fost pensionată de conducerea studiourilor din München, în pofida unui protest colectiv al scriitorilor, la București.

O parte din cronicile literare radio, difuzate de Monica Lovinescu, au apărut în volumul Unde scurte (editura „Limite”, Madrid, 1978). Pentru întreaga sa activitate de jurnalist și critic literar, Monica Lovinescu a fost distinsă cu Diploma de Onoare pe anul 1987 a Academiei Româno-Americane de Științe și Arte. Începând din anul 1990, editura Humanitas i-a publicat cărțile, jurnalul și volumele de studii și articole citite la Radio Europa Liberă. În martie 2008, Ministerul de Externe al Românei a fost autorizat să accepte să administreze locuința din Paris, 8 rue François Pinton, proprietate donată de Monica Lovinescu, României.

Începând din septembrie 2011, din fondul Monica Lovinescu și Virgil Ierunca donat de fundația Humanitas Aqua Forte către IICCMER au fost scanate 2327 de pagini. Fondul reunește documente video (digitizate integral), extrase din presa franceză, manuscrise și dactilograme ale unor autori din exil, dar și din țară.

Monica Lovinescu s-a folosit de jurnal, ca și de microfon, pentru a lupta împotriva unui regim totalitar și îngust. Diarista a recurs la forme diferite ale jurnalului pentru a intra în conștiința și în sufletele cititorilor cât mai pregnant. Deși uneori avea senzația că se războiește cu morile de vânt sau că este un Sisif care-și duce în continuu apostolatul, Monica Lovinescu nu s-a dat bătută și a știut să se folosească de toate resursele sale spirituale pentru a rămâne vocea emblematică a românilor.

Jurnalul ascuns este surprins de lucrarea Unde scurte. În acest jurnal indirect și incomplet Monica Lovinescu realizează de fapt jurnalul culturii române pentru a recupera spiritul scriitorilor români și pentru a evita ca prin uitarea astfel pogorâtă peste trecut, morții să moară a doua oară. Jurnalul este insolit, nu reprezintă un jurnal de creație, ci unul de atitudine, în care jurnalista și diarista Monica Lovinescu radiografiază oameni, cărți și evenimente cu scopul de a salva literatura română de chingile realismului socialist și de un regim al terorii, al nonculturii.

Cartea La apa Vavilonului este un jurnal povestit, un jurnal al jurnalului, în care cronologia nu este respectată, fiind, fie îmbrâncită spre viitor, fie întoarsă spre trecut. În plus, lucrarea este plină de povestiri legate de două lumi: România și Franța. Domină, atât în cazul amintirilor, cât și în cel al jurnalelor de după 1981, groaza de a nu cădea în patetism, oroarea de dulcegărie, de lamentații, de frivolitate sau livresc. Și deci cultivarea încrâncenată a lucidității, a răcelii în judecare și evaluare, a parcimoniei fără fisură în ce privește intimitatea ființei. În această cheie, oferită, de altfel, și de autoare, se explică fenomenul inedit, foarte rar în istoria culturală, de publicare a memoriilor înaintea jurnalelor propriu-zise. La apa Vavilonului, sinteză memorialistică, precede publicarea celor șase volume de jurnal, cuprinzând perioada 1981-2000. Memoriile au la bază jurnalele de tinerețe ale autoarei, care se întind pe câteva decenii și adnotează atât existența din România, cât și primii ani ai exilului (auto)impus.

Cele șase Jurnale lovinesciene, precum și Jurnalul esențial al Monicăi Lovinescu sunt jurnale extime în care diarista consemnează „etapele și întâmplările” unui destin, „evenimentele mici și mari ale vieții de zi cu zi”, „loviturile dure și cele blânde ale destinului”. Jurnalul nu se ocupă în general de stările sufletești, devenind un „catastif de socoteli și evenimente de familie”.

JURNAL ASCUNS: UNDE SCURTE

Ne începem acest expozeu cu aprecierile Monicăi Lovinescu din Cuvânt înainte, deoarece considerăm că cel mai pertinent analist al unei creații este însuși autorul. Diarista își dezvăluie intențiile încă de la debutul lucrării, anunțându-ne că de fapt își propune să realizeze jurnalul literaturii române, jurnalul evenimentelor, cărților și oamenilor cu rol important în evoluția culturii române. Insolitul jurnalului este reprezentat de modul de transmitere a mesajului către receptori, deoarece diarista l-a gândit ca o confesiune ținută cu voce tare, în fața microfonului Europei libere, Un „Jurnal” deci în care persoana I intervine rareori. Persoana I nu e decât martorul, de la distanță, al reapariției unei literaturi române, în cadrul mai general al destalinizării Răsăritului.

Distanța privirii nu înseamnă și distanță în participare. Prima e o problemă de geografie: m-am aflat în afară de unde pot să spun ceea ce în țară e tăinuit sau insinuat „în bobote”.

A doua e problemă de conștiință: sunt implicată. De aceea, «Jurnal indirect».

Nu pot fi nici observator, nici judecător. Las observația străinilor și judecata, celor de apoi.

Deocamdată „aici șezusem și plânsem” împreună.

Lucrarea Unde scurte, publicată de editura Humanitas în colecția „Memorii. Jurnale”, cuprinde 6 tomuri ce reunesc textele citite inițial de omul de cultură Monica Lovinescu la postul de radio Europa Liberă. Primul volum Unde scurte a apărut în 1990, al doilea Seismografe. Unde scurte II în 1993, al treilea Posteritatea contemporană. Unde scurte III în 1994, al patrulea Est-etice. Unde scurte IV în 1994, al cincilea Pragul. Unde scurte V în 1995, al șaselea Insula Șerpilor. Unde scurte VI în 1996. Obiectivul general al lucrării este de salva de uitare o serie de texte ce s-au bucurat odinioară de o extraordinară audiență în rândul iubitorilor de literatură. Într-o perioadă în care cenzura contribuia la edificarea conștiinței omului nou și sprijinea politicile de reformare a societății, anulând autonomia esteticului, oamenii de cultură au ascultat cronicile difuzate pe unde scurte de postul de radio Europa Liberă pentru a afla adevărul necenzurat despre o serie de cărți și despre valorile autentice ale timpului.

Subtitlul Jurnal indirect al lucrării Unde scurte ne pregătește pentru o carte insolită care în loc să fie redactată sub forma unor însemnări zilnice (ca un jurnal autentic), e ținută cu voce tare în fața unui microfon. Un alt lucru neobișnuit e faptul că autoarea ține jurnalul indirect al culturii române, reflectând în el o perioadă – a liberalizării-1961-1971; o obsesie: soarta literaturii române. Din Apus și din Răsărit se vor oglindi în aceste pagini mai ales evenimentele – cărți și oameni – care înconjoară și explică (anticipând-o mereu și uneori contrazicând-o) evoluția din România. Și bineînțeles numai în unele din aspectele ei, în câțiva scriitori, în câteva texte. Cei și cele pe care le-am sacrificat nu înseamnă că i-am ignorat. Monica Lovinescu conștientizează faptul că distanța geografică i-ar aduce avantaje și dezantaje, dar postura ei de portavoce a literaturii române din perioada totalitară se datorează unei probleme de conștiință, implicării ei în tumultul Istoriei.

În această lucrare criteriul etic este preferat de Monica Lovinescu în detrimentul celui estetic, pentru a pătrunde din nou în literatură – după zodia realismului socialist care o anulase – se cere un inevitabil popas pe pragul etic. Autoarea nu proclamă autonomia esteticului, nu are pretenția de a face critică literară, ținta jurnalistei fiind oglindirea adevăratei fețe a literaturii române, curățată de compromis, falsitate, minciună, tabu-uri. În viziunea diaristei, literatura română este o experiență de limbaj, fapt pentru care trebuie să reînvățăm a vorbi. Și vorbirea aceasta cuprinde întreaga conndiție a omului strivită de vremurile sub care am stat. Și mai stăm încă.

În recenziile sale, Monica Lovinescu păstrează forma exterioară a unui jurnal intim: textele nu au titluri, ci sunt datate, tematica lor fiind sugerată doar în cuprinsul lucrării. Astfel, jurnalista în calitate de adevărată conștiință a vremii sale, semnalează și promovează în lucrarea Unde scurte valorile autentice ale culturii naționale, dintre care îi amintim pe George Călinescu, Tudor Arghezi, Eugen Lovinescu, George Bacovia, Ion Vinea, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Ștefan Bănulescu, Marin Sorescu, Constantin Noica, Marin Preda, Ioan Alexandru, Sorin Titel, Alexandru Ivasiuc etc. Un aspect deosebit al lucrării este reprezentat de faptul că autoarea nu se limitează doar la promovarea culturii române, ci alocă un loc important și reprezentanților culturii universale precum C. G. Jung, Voznesenski, Evtușenko, Camus, Kafka, Bulgakov, Jules Monnerot, Tarkovski, etc. Textele nu sunt analizate estetic, ci sunt integrate în contextul social-politic pentru a se realiza astfel o apreciere globală. Primul volum al Undelor scurte e inedit prin deschiderea lui către literaturile est-europene, și nu numai, ce evoluează simultan celei române, prin propunerea permanentă a unor canale comunicante.

Treptat, paginile Undelor scurte încep să teoretizeze nocivitatea demisiei morale, a pactului cu puterea totalitară a scriitorilor. În nenumărate rânduri, Monica Lovinescu deplânge și acuză, cu patetismul sincerității deziluziei, practicile inetice ale scriitorimii, care, spune ea în noiembrie 1967 timp de douăzeci de ani s-a acomodat cu vremile, s-a așezat sub ele, a sfârșit prin a răspândi această credință falsă, această credință nocivă că „ce scrii la gazetă n-are importanță” din clipa în care, prin acest subterfugiu, poți să-și păstrezi opera curată.

În substanța textelor Monicăi Lovinescu este radiografiată istoria în fierbere a Estului european care atinge un punct culminant în Praga anului 1968. Cronicara urmărește cu febrilitate reperele care anunță explozia inevitabilă. Lumea cehă e citită prin livrescul parabolic al romanelor lui Kafka, al cărui profetism e tulburător. Revolta cehilor e pusă în oglindă cu mișcările studențești din Franța luni mai 1968, care îi par Monicăi Lovinescu non-sensuri, ivite dintr-o confuzie ideologică.

Seismograme, volumul al doilea al seriei, dublează decepția cu indignarea și o traduce într-un protest care se amplifică pe măsură ce semnele corupției conștiințelor se agravează în ocurență și anvergură. Unele personaje care vor începe să populeze tot mai frecvent paginile acuzatoare ale Monicăi Lovinescu, traversând barierele fragile oricum ale genului și patrulând deopotrivă în memorialistica ei, își dezvăluie în acești ani natura cameleonică – Adrian Păunescu, de pildă, deschide șirul decepțiilor, după ce trunchiază în presa românească interviul luat la Paris lui Eliade. Polemica Monicăi cu viitorul bard începe aici și ea va evolua până la denigrările dezonorante pe care Păunescu le va semna la adresa scriitoarei în finalul deceniului 8.

Lucrarea reiterează obsesia scrisului ca obligație morală, ca mecanism al responsabilității față de sine și față de ceilalți. Monica Lovinescu îl subliniază și, în același timp, și-l asumă tacit. Suferința e în van câtă vreme ea nu e încredințată literaturii, câtă vreme nu i se asigură posteritatea scrisului și forța lui purificatoare. Ea însăși își construiește opera, din foiletonul aparent disparat al emisiunilor radio și din notațiile regulate de Jurnal, dar și din exercițiul autoficțiunii din La apa Vavilonului, pe un asemenea imperativ al comunicării suferinței – a celor mulți, oprimați de un totalitarism căruia trebuie să i se asigure irepetabilitatea și, deopotrivă, a ei înseși, care își mută în operă o biografie din care trauma și oroarea, fobia și culpa morală nu lipsesc.

Portretul tulburător al lui Soljenițîn reiterează semnele mitului personal al eroului mărturisitor pe care scriitura Monicăi Lovinescu îl actualizează mereu, ca pe un reper legitimator, din inconștient. Pe măsură ce istoria devine mai pronunțat totalitară, pe măsură ce dictatura își înăsprește opresiunea în România, iar sfârșitul ei pare tot mai îndepărtat sau chiar puțin probabil, Monica Lovinescu revine la obsesia acestui mit, reactivându-l în figura fiecărui martir și a fiecărui martor al represiunii, recunoscând-o inevitabil în fiecare biografie de fost deținut și în fiecare jurnal de carceră.

Echilibrul, ce-i drept, dintre relevanța eticului și a esteticului nu se pierde nicăieri în cronicile de la începutul anilor 80 și el rămâne, chiar dacă din ce în ce mai fragil, constant în Undele scurte. Grație lui, Monica Lovinescu recuperează un critic de talia lui Vladimir Streinu, atrasă de actualitatea ideilor lui, de inflexibilitatea cu care acesta susținea, anterior pactizărilor cu regimul, criteriul estetic. Militanța pentru esteticul absolut ca criteriu al literaturii i-a atras lui Streinu represalii considerabile atât în 1942, când e suspendat de la Revista Fundațiilor Regale, pentru a fi apărat cu dârzenie „concretul necategorial al artei, realitatea ei monadică”, cât și în 1947, când aceeași revistă renunță la el tot pentru că nu e conform „noilor cerințe”. Rezistența antifascistă a lui Streinu a devenit, spune Monica Lovinescu, simbolică atunci când ea s-a manifestat, în chip egal, în fața ascensiunii comunismului, atrăgându-i epurarea din viața publică și închisoarea.

Pragul, volumul al cincilea al seriei, pare să se afle, pagina cu pagină, în anticamera prăbușirii comunismului. E o senzație pe care o conțin, în marea lor majoritate, toate textele cărții, chiar dacă ele nu au în mod direct (sau mai pronunțat decât cele din volumele anterioare de Unde scurte) un caracter vădit premonitoriu. Regia cărții însă prevede o intensificare ritmică a tensiunii, prin inserturile de jurnal care urmăresc, în convenția lor confesivă, de notații imediate, diacronia cronicilor literare. Pe măsură ce evenimentele se precipită în România, iar veștile alarmante trec, transcrise cu acribie, în jurnal, voltajul cronicilor dă semne de neregularitate, sintaxa frazelor intră în aritmii suspecte. Aparent, strategia combinatorie a autoarei – împletind fragmente recuperate de jurnal cu textele publice, pronunțate la radio, servește strict ca un adjuvant clarificator ansamblului, creionând, tușă cu tușă, contemporaneitatea evenimențială a cronicilor radiofonice. O contemporaneitate compusă din vești, zvonuri, frânturi de informații, undeva la intersecția alchimică a unor reportaje virtuale, similiverosimile, despre România, developate într-un timp extrem de scurt si înregistrate cu fervoare. Impresia de agitație incontrolabilă, de date și fapte care încep să se înserieze într-un tot mai evident efect de domino e cât se poate de verificabilă în notele Monicăi Lovinescu.

Ceea ce trebuie remarcat, însă, e că raportul dintre cele două scriituri – confesivă și publică, configurează în Pragul o dialectică fundamentală pentru întreaga operă a Monicăi Lovinescu, pe de o parte, și pentru momentul specific al trăirii și creației, al sinelui și istoriei celei mari, care ne e descris în lux sau în economie de amănunte, în special. E un raport fundamental, un binom esențial, al Memoriei și al Trăirii, fiecare cu temporalitățile lor specifice, antrenând în energia sa imprevizibilă mecanismele scrisului. Două moduri ale timpului, dar și două identități ale aceleiași conștiințe, se împletesc aici după o ritualitate care animă chiar nucleul creativității autoarei. Momentul Revoluției pare mai degrabă o descărcare, o destindere a unei conștiințe încleștate în urgența neîntreruptă a unui proiect ce se desfășoară de mai bine de o jumătate de secol. Derulată pe graficul a două identități scriitoricești – una intimă, eminamente subiectivă, depozițională și alta publică, mediatică, creativitatea Monicăi e fundamental critică și militantă, neputând opera în afara unui program combativ pe termen lung, în lipsa unei mari obsesii iradiante. Marea obsesie a fost, timp de cincizeci de ani, căderea comunismului și libertatea girată de aceasta. Or, o dată cu realizarea acestui obiectiv, cu bifarea lui în decembrie 89, obsesia își dizolvă nucleul iar himera de odinioară, cea pentru care merita să îți sacrifici întreaga ființă, fără rest, prinde substanța realității, se concretizează. Știm prea bine cum anume s-au petrecut lucrurile cu această concretizare a libertății post-comuniste în lumea românească, ceea ce e cu adevărat dificil de stabilit este ce trebuie să se fi petrecut în ființa războinicilor neînduplecați, a vizionarilor încrâncenați ca Monica Lovinescu, atunci când profeția în orizontul de virtualitate al căreia au trăit o viață s-a împlinit.

Insula șerpilor e o carte ce debordează de o retorică vindicativă: scriitoarea indică implacabil către aceleași figuri compromise etic pe care le-a acuzat ani la rând. Se adaugă acum efortul neobosit de a le demasca proaspetele convertiri la democrație și populismul ieftin. Oracular, vocea Monicăi pronunță avertizări dramatice despre urmările pe care uitarea și ignorarea dimensiunii etice a trecutului le pot avea. Fără memorie, fără conștientizarea datelor acesteia, un popor, sugerează Monica Lovinescu, devine un substitut, o replică, un avatar golit de ființă ce nu își continuă genealogia ci o pervertește, o compromite.

Tot o imagine obsesivă – aceea a mamei întemnițate de Securitate – se întrevede și în palimpsestul paginilor despre Evadarea tăcută a Lenei Constante. Primul indiciu al caracterului aparte al cronicii se află în tonalitatea ei emoțională, aproape fraternă. Nu mai avem de-a face cu un text care descrie o carte, efectuând un exercițiu de hermeneutică a sensurilor ei. Lectura devine aici exercițiu de admirație, empatie vibrantă transcrisă în comentariu înfiorat. Evadarea tăcută e genul de literatură a cărei autenticitate face imposibilă o abordare de alt tip. Sau, alfel spus, orice altă abordare ar putea fi bănuită că falsifică inevitabil fondul cărții. O carte de mărturie tulburătoare, în care confesiunea netrucată depășește în impact invenția, reduce actul critic la un fel de conspect fascinat, la o transcriere fidelă a anatomiei ei. Cel mult, criticul poate spera să hașureze corect arhitectura cărții și să-i reproducă, în regimul unei devoțiuni asumate, fragmentele cele mai reprezentative.

Restaurarea memoriei comunismului e înregistrată entuziast pe finalul Insulei șerpilor și al ciclului Undelor scurte. Pe 21 martie 1992, Monica Lovinescu elogiază numărul dedicat de Vatra „Literaturii închisorilor și închisorii cărților”, făcând un amplu conspect al celor mai relevante articole apărute acolo. Discuția despre memorie e un prilej ca scriitura Monicăi Lovinescu să reactiveze o imagine rapel, una dintre metaforele obsesive a căror recurență mărturisește descendența dintr-un mit personal inconștient al scriitoarei.

Amplul jurnal ascuns lovinescian rămâne în conștiința oamenilor ca un jurnal de referință al culturii române în care Monica Lovinescu își continuă lupta pentru eliberarea Adevărului și a Dreptății de chingile unui regim totalitar.

5.2. JURNAL „POVESTIT”: LA APA VAVILONULUI

Motto: Deja rezumând, alegând, căutând prin memorie și hârtii ceea ce ți s-a părut destul de important spre a fi notat, sărăcești, unifici, abstractizezi. Poate chiar îți construiești un destin din ceea ce n-a fost decât umbra lui. Monica Lovinescu

Lucrarea La apa Vavilonului are o formulă inedită, deoarece nu poate fi integrată nici în categoria jurnalelor, nici în cea a memoriilor, deși este și jurnal, și carte de memorii. Autoarea însăși precizează: Dacă titlul nu ar fi fost luat, mă gîndisem să intitulez cartea „Jurnalul unui Jurnal". Dar de fapt, pe mulți ani este și „Jurnalul absenței unui Jurnal". Cred că dumneavoastră ați definit substanța acestor pagini mai bine decît aș putea s-o fac eu. Nu e jurnal deoarece cotidianul nu e respectat. Nu sînt «memorii» deoarece cotidianul se impune totuși în filigran pe marginea comentariului asupra lui. Nu cred că există vreo formulă care să epuizeze această încercare de privire critică asupra trecutului personal. Sînt însă aproape sigură că, izvorît din dorinta de a-mi corecta existența sau firea -, această notație sau rememorare critică a sfîrșit prin a avea prioritar un alt țel. Exilul e spațiul cel mai cedat uitării. Cum spuneam mai sus, el reprezintă și un fenomen pînă acum unic din istoria noastră. N-am scris o istorie a lui, dar mi s-a părut nedrept ca atîtea ființe să-si fi consumat aici eșecurile și ratarea fără ca să lase vreo dîră pentru viitor. Noi, ultimii lor contemporani, îi mai știm încă. Sîntem datori să le trimitem fie doar umbra ca să se poată înscrie în marele catalog al „oamenilor care au fost". Am încercat să populez pata albă a istoriei cu niște siluete a căror amintire să nu dispară o dată cu ultimii ei depozitari printre care mă număr.

Titlul cărții e justificat chiar de autoare în interviul dat doamnei Doina Jela: La apa Vavilonului, șezusem și plînsem. Ce imagine a exilului e mai grăitor-biblică decît aceasta? Or, cum viața mea s-a desfășurat în cea mai mare parte sub semnul exilului, titlul mi s-a impus de la sine. Cu atît mai mult cu cît m-am străduit să adaug cîteva file pe care-mi îngădui să le găsesc nu lipsite de importantă – la istoria unui fenomen nemaicunoscut la noi în asemenea proporții; un exil de mii și mii de români răspîndiți pe atîtea ape al Vavilonului de-a lungul a vreo jumătate de secol.

Din Jurnalul esențial al Monicăi Lovinescu reiese că titlul inițial al cărții ar fi fost „Repere”, deoarece reperele reprezintă căutarea unui „rost”. La 13 august 2000, vorbește de forma asumată în La apa Vavilonului. Este vorba de un „Jurnal” povestit, în care cronologia nu este respectată, fiind, fie îmbrâncită spre viitor, fie întoarsă spre trecut. În plus, lucrarea este plină de povestiri legate de două lumi: România și Franța.

La sfârșitul anilor '90, pornind de la jurnalul său ținut încă din adolescență, Monica Lovinescu și-a propus să reconstituie o întreagă lume: lumea secolului care tocmai se încheia. S-a născut astfel un volum inedit care restituie mulțimea chipurilor acestei lumi, mai senine sau mai frământate – Bucureștii copilăriei și ai tinereții, instaurarea comunismului în România, exilul parizian și apoi colaborarea la postul de radio Europa Liberă. Tabloul zugrăvit de Monica Lovinescu se alcătuiește deopotrivă din portrete și din atmosfera care le înconjoară, din întâmplări și din semnificațiile pe care le dezvăluie. Mai presus de toate însă, amintirea este străjuită de o înaltă conștiință morală, aceeași care a ținut trează, în sufletele ascultătorilor săi „pe unde scurte“, deopotrivă speranța că normalitatea este cu putință și ideea că ea nu poate fi decât rodul unei necurmate lupte. Este și legatul cel mai însemnat pe care La apa Vavilonului ni-l transmite nouă, celor de azi. Memoriile Monicaăi Lovinescu acoperă o realitate complementară a României comuniste, dar și a primelor secvențe de postcomunism, căci cartea a fost scrisă la sfârșitul anilor ‘90 și nu ezită uneori să facă uz de ceea ce autoarea știa deja.

La apa Vavilonului realizează o radiografie a unei istorii fulminante, conținând un torent de detalii, care însumează aproape 750 de pagini. Cartea e densă și extrem de utilă, deoarece reușește să demitizeze chipuri și personalități (Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor, Vladimir Streinu, Șerban Cioculescu, Paul Goma, Dumitru Țepeneag, etc.) transpuse de unii critici în lumi greu de atins sau să întărească acea aureolă de Titani a unor scriitori vrednici de această titulatură: Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica și Eugen Ionescu. Indicele de nume conține aproximativ 2.000 de intrari, iar ele reprezintă, desigur, numai o selecție din tot ce se găsește în carte. Lumea intelectuală românească dinaintea plecării Monicai Lovinescu în Franța în 1947, așa cum se ramifică ea din societatea de la cenaclul Sburatorul și pe care copilul lui E. Lovinescu o cunoscuse nemijlocit (Camil Petrescu, Constant Tonegaru, Ion Barbu, Lucian Blaga ș.a.); figurile tinerei generații în care Monica Lovinescu începuse să se miște autonom ca studentă la București; apoi lumea exilului românesc de prima oră de la Paris, cu marile nume (Eliade, Cioran, Ionesco, Vintilă Horia, dar și Stéphane Lupasco, Luc Badesco, Mihai Farcașanu și Constantin Vișoianu, Grigore Gafencu, Elena și Maria Brătianu etc.); Parisul ancorat în stangism, din jurul anului 1968, apoi Parisul trezirii din vrajă a intelectualilor francezi, în deceniile ‘70-’80, exilul (nu doar românesc) ca valoare redescoperită de occidentali după Budapesta 1956, Praga 1968 și după deșanțurile dizidentilor și opozanților ruși, polonezi, români; în fine, pelerinajul extrem de straniu, ca un ritual masochist de cele mai multe ori, al intelectualilor români din țară, „clandestini" (adică vizitand pe ascuns cuplul Monica Lovinescu-Virgil Ierunca) sau nu, trimiși ai Securitatii sau doar curajoși pe cont propriu.

Cu o sinceritate surprinzătoare recunoaște că tatăl (Eugen Lovinescu) o accepta pesemne ca pe pisica noastra persana, Djala (adusa cu avionul de Cella Delavrancea din Egipt), prin blana careia își trecea mâna când scria la birou. La vremea petrecerilor adolescentine, criticul se interesa de tinerii care-o înconjurau și de nesfârșitele ceaiuri, doar ca să se documenteze pentru romanul Malurenii. Tot prin ochii altora, își identifică de timpuriu și trăsătura dominantă, care a caracterizat-o toată viața: luciditatea.

O altă mărturisire este legată de cenaclul Sburătorul și rolul tatălui ei în literatura română. Transcriind o pagină din jurnal, autoarea menționează prezența a 130 persoane, din cameră pînă pe scara apartamentului de pe Bd. Elisabeta, tot lume distinsă, aprobîndu-se statutul. Dar, notează autoarea, independent de toate omagiile și încercările de a-i duce mai departe „direcția" literară, fotoliul tatei de la birou rămîne iremediabil gol. Toată agitația din jur nu mă îndreaptă decît spre această irecuperabilă absență". Cenaclul, deși funcționa, începuse să deranjeze pe cei ce pregăteau ineficientul realism socialist și pînă la urmă a încetat să existe „cu toate că ne aflam încă în anticamera comunismului. Ceea ce, cît trăise E. Lovinescu, nu se întîmplase nici sub legionari (e drept că nu stătuseră la putere decît cîteva luni), și cu atît mai puțin sub Antonescu, deși tata era atacat în presa de extrema dreaptă drept „iudeo-cosmopolit" iar cenaclul ca fiind frecventat doar de „jidovi" sau „jidoviți". Într-adevăr, porțile Cenaclului erau larg deschise tuturor scriitorilor, deci și celor evrei. Prioritar lor, de îndată ce legi rasiale îi alungau de aiurea și erau persecutați.[..]. Din fericire pentru tata, în 1946, nu mai era de față pentru a asista la închiderea definitivă a Cenaclului.

În septembrie 1947, ca bursier al statului francez, reușește să părăsească România, practic o iesire in ultimul moment. Trăiește experiențe inedite până ce ajunge la Paris: este coborâtă din tren in Austria, fără bagaje, își continuă călătoria într-un tren de marfa sub un morman de carbuni, prima noapte la Paris, doarme în gară, ca un pui de țigan, spre mila măturatorilor din Gare de Lyon.

Primii ani la Paris trec sub anestezia oricărei panici legate de mijloacele de subzistență Prietenii fac aproape totul, întind discret o plasă de susținere, precum Christiane Fournier, care se invită la masă în camera „de bonă" a fiicei lui E. Lovinescu numai pentru a-i aduce de-ale gurii fără s-o jignească. Pentru prieteni se face în schimb totul, fără precupețire. În serile lungi de traducere în frantuzește a teribilei cărți a Adrianei Georgescu, La început a fost sfârșitul – aparută în România abia după 1990, dar tiparită în franceză la Gallimard, sub titlul Au commencement était la fin – sărăcia era celebrată cum se cuvine: cu mămăligă. Spre potolirea foamei mânca tablete de ciocolată din ajutoarele oferite azilanților din Paris.

Deocamdată, reîntoarcerea în țara e privită ca iminentă: Între noi, studenții, orice sărbătoare se încheia cu un «la anul, la București!», în care credeam cu toții, excepțiile fiind rarisime – Virgil Ierunca, de pildă, ne irita cu inadmisibila sa luciditate căreia timpul, din păcate, avea să-i dea dreptate. Coada imensă din fața oficiului pentru azilanți, unde esticii lămuriți că punțile sunt tăiate între Est și Vest așteptau viza specială, face în carte o scenă și pitorească, dar și atinsă de prima clătinare serioasă: un sârb bătrân încearca să vandă o pereche de pantaloni uzați și repetă tuturor că el nu se grăbește. Fiica lui Lovinescu își așteapta rândul și vede privirile indiferente ale francezilor, care o izbesc, apoi treptat o contaminează. Devine ea însăși „indiferentă" la ce i se întâmplă, pentru că o mare iluzie – cea mai mare probabil, a întoarcerii în țară – avea să moară atunci.

Galeria de prețioase mărturii reține în intervalul 1947-1952, dar mai ales în următorul, de până la răscrucea lui 1968, figuri ale exilului românesc la Paris. Evocându-i pe Mihai Fărcășanu sau Constantin Vișoianu și, prin ei, acea elită restrânsă a vieții publice din România interbelică pe care exilul a ferit-o măcar de închisoare, Monica Lovinescu condamnă uitarea sau omisiunea lașă din perspectiva prezentului: Toți cei care, în România, după 1989, și-au îngăduit să pretindă că nici în trecut nu am dispus de o democrație reală și de buni oameni politici se vede bine că nu i-au cunoscut pe niciunul dintre ei, în acelasi timp intelectuali de bună clasă, posibili șefi de partide și de guvernamânt. O specie azi cu totul disparută în România încât e mai comod să ne închipuim că nici n-a existat vreodată. Comod, însă fals. Prin inchisori și în exil au pierit nu numai foștii conducători politici ai țării, dar și cei care le-ar fi asigurat succesiunea. Excepțiile, atât de rare, nu fac decât să confirme această sinistră regulă.

Un episod tulburător se leagă de Elena Brătianu, care se desparte de scurta ei evadare în Occident printr-un banchet autocomemorativ (avea cancer, știa că nu va mai reveni niciodată în Franța). Văduva lui Gheorghe Brătianu, cu princiara ei smerenie de victimă colaterală a regimului comunist, strălucește în La apa Vavilonului ca un model. În contrast, Nouchette Gafencu, văduva fostului prim-ministru, și-a negociat rece confortul ultimilor ani cedând regimului de la București jurnalul soțului. Actrița Maria Botta, excentrica, donquijotesca ex-soție a poetului Emil Botta, nu iese din limbul incert dintre bine și rău: bolnavă și ea iremediabil, parazitează cu farmec și nonșalanță grupul de români de la Paris, în speranța unei cariere pe scenele franceze (la peste cincizeci de ani!). Va semna totuși târgul cu Bucureștiul comunist, nu fără remușcări mărturisite.

Așa cum apar în La apa Vavilonului, cele patru figuri emblematice ale Romaniei interbelice – Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran si Constantin Noica –au fost „contaminate” de aceleași atitudini intransigente: fermitatea pozitiilor anticomuniste și inapetența la compromis.

Constantin Noica face obiectul unei teribile execuții din iubire. Prima lui vizita la Paris, după ieșirea din închisoare și domiciliul forțat, e povestită cu furie rece, niciodată compensată până la capăt. Un Noica argumentând în favoarea regimului de la București, inclusiv în favoarea întoarcerii cuplului Ierunca în România, dar mai ales un Noica ținând un discurs ex cataedra în fața nucleului dur al exilului anticomunist, adunat în casa lui Ion Cușa de la Paris, lasă în paginile cărții o umbră atroce. Filosofului deja retras la Păltiniș la vremea respectivă nu i se mai recunoaște decât prestanța pozei: Noica n-avea decât frugalitatea monahală, nu și credința. Mila sa ținea de sofism, nu de Cruce – scrie Monica Lovinescu, avansând pe teritoriul unor judecăți ce nu țineau neapărat de propriile valori. Și totuși: Rareori ne-am certat mai temeinic cu cineva, dar tot rareori am păstrat o amintire atât de prielnică emoției. Și acum cred că acela prin viața căruia n-a trecut cineva precum Noica rămâne sărăcit.

Cu Ionesco, legaturile sunt vast reflectate de împrejurări (un banal conflict de colaborare duce la o ruptură de zece ani), dar evocarea plătește din plin tribut meritelor morale ale dramaturgului, atât în ultimii ani ai ceaușismului, cât și in primele zile de după căderea acestuia.

Cioran se regăsește aici mai degrabă in varianta sa pitoreasca: ipohondru, bârfitor (bârfa dobândea cu Cioran dimensiuni homerice), fermecător, pisălog, excesiv de prudent în ciuda intransigenței căpoase. Până în 1980, precumpănește evident dezamăgirea de-a nu fi avut în el un aliat mai puțin teoretic. Un episod cu valoare de excepție: Eugen Barbu, lăsat dincolo de ușa închisă, cu tot cu cartea pe care voia să i-o ofere cu dedicație.

Singur portretul lui Mircea Eliade admite în judecăți prezența din plin a afecțiunii. Generozitatea lui îmbibată de o anume naivitate, devotamentul special pentru cauza exilului (De cum se întorcea însă pentru 6 luni la Paris – și în Italia – îl reinstalam, cu toții, în centrul febrelor noastre), prudențele de mai târziu, când autorul lui Maitreyi spera să fie publicat în România, sunt trecute ușor, înțelese mai degrabă în context. De context ține și ipoteza reorientării definitive a lui Eliade spre cariera știintifică după ce traducerea franceză a Nopții de Sânziene rămăsese fără ecou.

Monica Lovinescu a fost, este și va rămâne vocea simbol a Europei Libere, mereu interesată de ceilalți și mai puțin de sine, vocea care a reușit să transpună emblematic forța Libertății și a Democrației. Trăsătura ei de caracter care rezidă din această carte este sinceritatea. Aceasta merge uneori până la extrem, recunoaște prietenia, valoarea, munca, dar și trădarea pseudoprietenilor, realizează admirabile pagini de analiză psihologică, de critică literară, muzicală, de istorie adevărată, necenzurată. În privința prietenilor își recunoaște uneori naivitatea de a se încrede prea mult în oameni, așa cum a fost și cazul lui Paul Goma: România s-a înscris pe harta disidenței grație lui Goma. Scriitorimea română care-i neagă orice talent pentru a explica de ce n-a avut curaj are tot dreptul să se plângă de atacurile sale nediferențiate, înglobând bunii cu răii, mediocrii cu valoarea, curajul cu lașitatea și sâmburii de adevăr cu bolovanii de pură fantasmare. Nu și pe acela de a uita rolul de prim ordin jucat de Goma în acea epocă.

Oamenii pot să ne dezamăgească oricât, nu e o justificare pentru a le modifica trecutul. Disidența lui Goma a fost exemplară și nu renunț la niciunul dintre elogiile pe care le-am adus atitudinii sau operei sale. îmi îngădui doar să uit că mi-a fost prieten. Alteori se felicită pentru prietenii adevărați sau oamenii veritabili cu care a avut același cod etic. Iată, ca exemplu, portretul expresiv pe care i-l face lui Nicolae Manolescu: El își trăiește cultura ca pe o libertate. De aceea poate nici nu își ia vreun aer eroic când se opune dogmelor. I se pare normal să încurajeze doar literatura bună și nu lozincile zilei. Avea de tânăr acel aer de a fluiera doar pentru el o melodie ce-l ferea de cacofoniile locale, o degajare, un fel de ușurință de a trece lăsând impresia că-i este imposibil să se oprească, impunând respectul. […] Îi interzici unui râu să curgă? Îl ții în loc? Îl împiedici pe cronicarul de la Contemporanul și mai târziu de la România literară să scrie ce vrea despre ce carte alege? Și să devină una din referințele supreme? E ca un curent de aer: dacă prin abusurd Puterea l-ar putea capta, ar răci toată lumea. E deci mai bine să-l lași să-l bată unde vrea deoarece nu va face efortul să se transforme în tornadă.

Cartea se termină emblematic: Acest dialog între ceea ce a fost si ceea ce aș fi vrut să fie. Ultimele cuvinte ale memoriilor Monicai Lovinescu îi lasă cititorului misiunea de a reface veriga invizibila dintre realitate și ficțiune. Propriul jurnal, ținut consecvent doar până în 1958 și urmat mai târziu de un alt fel de consemnare, neconfesivă, în agende, devine aici simpla materie primă.

Monica Lovinescu realizează în La apa Vavilonului  un tablou al vremii după mulți ani, jucându-se cu timpul și cu amintirile. Cartea transpune testamentul literar al autoarei în care indirect ni se transmite să nu ne uităm Istoria și rădăcinile.

5.3. JURNAL EXTIM: JURNAL ESENȚIAL

Monica Lovinescu a reprezentat conștiința unei generații, fiind tribunalul moral al scriitorilor români din țară. Amplul jurnal al Monicăi Lovinescu, structurat pe 2000 de pagini, cuprinde însemnările din perioada 1981-2000, în care diarista transcrie pulsul evenimentelor, gândurilor, planurilor din fiecare zi. Cu toate acestea, jurnalul său nu înseamnă numai sinceritate, el este și un produs literar ce se axează pe viziune, deși presupune autenticitate, naturalețe și imediatețe. Citind această ars poetica nu intri întru totul în viața diaristei, fiindcă e zgârcită în ceea ce privește notarea sentimentelor ei personale în acest jurnal, M.L. preferând notațiile convenționale, în detrimentul celor personale. Monica Lovinescu refuză sistematic confesiunile eului narcisiac, preferând crearea unui jurnal extim, în detrimentului celui intim, personal. Resorturile jurnalului intim sunt sistematic boicotate. Jurnalul este considerat, ca la Călinescu, o îndeletnicire fără finalitate, o scriere mereu în căutarea vibrațiilor literare, utilă, cel mult, pentru funcțiile sale anamnezice. Însă mecanismele jurnalului, așa cum sunt ele imaginate de autoare, se văd confruntate, în practică, cu o demontare nepermisă a lor. Intentio operis iese, uneori, învingătoare din confruntarea cu intentio auctoris.

Jurnalul reprezintă modul diaristei de salvare și de supraviețuire într-un regim crunt al cărui unic scop era distrugerea valorilor. Jurnalul extim al Monicăi Lovinescu, deși fotografiază clipa efemeră, reușește să surprindă elementul vital care a ghidat-o pe combatanta M.L. în lupta de promovare a Adevărului și a Dreptății. Rolul major al jurnalului este de a sincroniza literatura română cu literatura europenă (dezideratul tatălui ei, Eugen Lovinescu), dar demersul este global, deoarece diarista își propune să „contaminează” întreaga cultură românească: cinematografie, teatru, muzică, sculptură, etc.

Cele șase volume de jurnal ale Monicăi Lovinescu au fost publicate între anii 2002 și 2006. Primul volum radiografiază perioada cuprinsă între 1981-1984, al doilea perioada aflată între 1985-1988, al treilea se referă la anii 1990-1993, al patrulea la perioada cuprinsă între anii 1994-1995, al cincilea la perioada cuprinsă între anii 1996-1997, al șaselea la perioada aflată între 1998-2006. Jurnal esențial este o selecție făcută cu mult discernământ de Cristina Cioabă din jurnalele ținute de autoare între 1981 și 2000. Jurnalul esențial strânge toată materia din cele șase volume de jurnal într-un tom în care putem cunoaște în plan principal omul Monica Lovinescu și în plan secundar criticul literar, politicianul Monica Lovinescu.

Rolul jurnalului, al consemnărilor zilnice, este de a înregistra obiectiv evenimentele, pentru a înlesni rememorarea lor, de a surprinde figuri emblematice, evenimente cruciale. În această ordine de idei, rolul jurnalului, al consemnărilor zilnice, este dincolo de orice ambiguitate: de a înregistra obiectiv evenimentele, pentru a înlesni rememorarea lor, de a înregistra figuri, evenimente, istorii. Funcția de aide-mémoire, de care amintește Gerard Genette, este în permanență reactivată în jurnalul lovinescian. Tribulațiile eului sunt programatic eludate din consemnare. Fiecare abatere este aspru sancționată de autoare. Jurnalul este numai un instrument pus în slujba crezului existențial. Confruntarea cu ideologia canalizează toate energiile și conferă sens unei existențe care a devenit exemplară. Dincolo de această supratemă a jurnalului și a existenței, se profilează alte probleme, la fel de stringente: exilul și nostalgia, decepția românească și cea europeană, tema recurentă a culpabilității (legată de impresia de a-și fi abandonat mama, care va muri în închisorile comuniste, refuzând să-și trădeze fiica), trecerea corozivă a timpului, capriciile memoriei, obsesia est-etică, dimensiunea antiutopică și demistificatoare, comedia umană, prietenia și anti-prietenia etc.

Viața Monicăi Lovinescu este inseparabilă de istoria Europei libere, a cărei voce emblematică a fost timp de 30 de ani. Jurnalul ei surprinde zbaterea omului de radio Monica Lovinescu care a avut ca obiectiv suprem eliberarea unui popor de un regim opresiv și demagogic. Sensul existenței diaristei a fost: În afară de întâlnirea cu V.,[…]: înfruntarea cu sistemul totalitar, un microfon, solidaritatea cu purtătorii de cultură ce se cereau salvați, încăierarea cotidiană cu călăii ascunți în cutele utopiei.

Monica Lovinescu își împarte notele pe zile și ani, diarista nu urmărește scrierea frumoasă, confesiune curge uneori lin, alteori frazele curg exploziv, în funcție de gravitatea sau implicarea autoarei în evenimentul relatat. Deși este constituit ca un jurnal extim, jurnalul Monicăi Lovinescu este în mică măsură și o oglindă a sufletului disidentei, deoarece în el transpar și stările sufletești ale lui M.L, suferințele, dezamăgirile ei, precum și victoriile resimțite în lupta cu un întreg sistem totalitar. Astfel, însemnările zilnice au o funcție terapeutică, semnificând o modalitate de eliberare de obsesiile, durerile și dezamăgirile ce pun stăpânire pe sufletul disidentei Monica Lovinescu.Chiar dacă uneori latura personală iese la iveală în jurnal, diarista foarte rar își transcrie visele (model jungian), deoarece are convingerea că nu omul Monica Lovinescu trebuie să primeze în jurnalul său, ci evenimentele, oamenii și cărțile care pot emblematice pentru lupta ei. Fiecare notație a diaristei reprezintă o piesă a unui puzzle ce reconstituie tabloul vremurilor pline de tumultul istoriei în care a viețuit.

Jurnalul lovinescian are o tipologie variată: este aide-mémorie, jurnal de sanatoriu (consemnează bolile Monicăi Lovinescu și ale lui Virgil Ierunca), jurnal de călătorie (prezintă impresiile de călătorie ale diaristei în peregrinările ei în România), jurnalul scrierii memoriilor sale, reunite în scrierea La apa Vavilonului, jurnal cronică literară, jurnal politic, jurnal vizionar, jurnal extim.

Putem spune că Jurnalul este „un obiect multifunțional”: descărcare în momente de mare tensiune, de furie, de emoție puternică, loc de exersat stilistic, aide-mémoire în care diarista își notează recenziile cărților citite, a pieselor de teatru vizionate, în care se dezbracă de tot ce este convențional pentru a se arăta adevărată și autentică, dar și carte de literatură, roman, în care există personaje, planuri narative, acțiune, narator, etc. Jurnalul o are ca protagonistă pe Monica Lovinescu, în calitate de narator personaj, cu mai multe profiluri psihologice. Latura creatoare a omului de radio M.L. (al cărui scop este lupta cu sistemul totalitar), este dublată uneori de latura umană a Monicăi Lovinescu, personajul care are o imagine și o stare socială: trăiește în lumea civilizată, sărbătorește Crăciunul și Revelionul cu prietenii ei cei mai dragi, Ioneștii, Mihnii, Eliazii, suferă de diferite boli, merge la teatru sau la cinematograf. Jurnalul lovinescian face parte din literatura autobiografică, deoarece există identitate între autor, narator și personaj. Narațiunea autodiegetică, construită la persoana I, are un narator homodiegetic, intradiegetic prin implicarea în diegeză, autodiegetic prin povestirea unor întâmplări a căror eroină este ea însăși, uniscient prin perceperea evenimentelor dintr-o singură perspectivă. Comentariile metatextuale ale naratorului-scriptor curg paralele cu poveștile propriu-zise, intercalând planurile narative și construind o pânză de păianjen în care este prins ca-ntr-o capcană cititorul.

Jurnalul Monicăi Lovinescu respectă clauza calendarității (toate însemnările ei fiind datate), a fragmentarismului, a spontaneității, a autenticității (vorbește într-o oarecare măsură despre viața sa personală), precum și a confidențialității.

Monica Lovinescu evidențiază în jurnalul său marile personalități ale culturii române (Părintele Stăniloaie, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu), evenimente istorice, politice, sociale europene cu impact și asupra țării noastre (cazul Poloniei: starea de asediu din decembrie 1981, represiunea din Polonia din februarie 1982, greva generală din Cehoslovacia 27 noiembrie 1989, dezmembrarea URSS –ului -14 decembrie 1991), viața politică din Franța (lupta pentru putere între Mitterand –socialist și Chirac).

Jurnalul lovinescian face o radiografie pertinentă a evenimentelor din România comunistă (incidentul de la Timișoara și de la Ploiești –august 1981, incidentul de la bazinul carbonifer Motru –noiembrie 1981, decretele date de Ceaușescu –noiembrie 1981, grevele din regiunea Motru- noiembrie 1981, interzicerea mașinilor de scris –aprilie 1983, demolarea bisericilor- 1985, frigul din casele românilor, lipsa curentului (tăierile de curent) -1985, decretul pentru a acorda mai multă lumină și o oră în plus de televiziune -1988), precum și cele din România postcomunistă (alegerile prezidențiale din mai 1990 – președinte ales Ion Iliescu, mineriada din iunie 1990, mineriada din septembrie 1991, alegerile prezidențiale din 27 septembrie 1992 –președinte ales Ion Iliescu, alegerile prezidențiale din noiembrie 1996 – președinte ales Emil Constantinescu, mineriadele din ianuarie și februarie 1999, venirea Papei la București – 9 mai 1999).

Monica Lovinescu ilustrează în cadrul jurnalului și istoria rezistenței anticomuniste la români. Diarista precizează că primul val al exilului românesc s-a manifestat în anii 1944-1945. România a fost țara în care s-a rezistat cel mai mult, fiind și țara în care Partidul Comunist era un „club”, nu ajungea la mai mult de 800-1000 de persoane. Deci, din Partidul Comunist s-a intrat din oportunism, Ștefan Roz spunea despre ilegaliști, definind de fapt istoria Partidului Comunist Român: „puțini am fost, mulți am rămas.”

Din 1945 până în 1952, adică în timpul primelor două valuri de mare teroare, România a rezistat mult mai mult și mai spectacular, gândindu-ne la rezistența din munți, decât țările vecine supuse aceluiași tratament. Numai că atunci Occidentul de-abia a ieșit dintr-un război, în care colaborase cu rușii și cu Kremlinul, cu mitul Stalingradului, și nu era dispus să primească și să facă ecou acestei rezistențe. După 1964 (după ieșirea din inchisoare a celor arestați pentru acțiuni subversive regimului comunist), au fost doar cazuri individuale de rezistență, ca de exemplu mișcarea Goma, care s-a impus pe harta disidenței occidentale. S-au mai semnalat cazuri de rezistența colectivă, ca mișcarea Minerilor din 3-5 august 1977 care a derivat din mișcarea Goma și acțiunea Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din Ploiești în 1979, care totuși nu au reclamat atenția Occidentului. Cazul muncitorilor de la Steagul Roșu din Brașov (noiembrie 1987) a generat o mare mișcare, un oraș întreg a participat, curajul a devenit colectiv, iar Occidentul a fost foarte sensibil la acest curaj care nu se mai limita la unele persoane, ci la o colectivitate. Iată cum resimte Monica Lovinescu mișcarea muncitorilor din Brașov: Marți 17 noiembrie (1987). Vlad îmi telefonează (nu l-a găsit pe Mihnea și vrea imediat să fie alertați gazetarii): duminică 15 noiembrie, la Brașov, cu prilejul alegerilor la consiliile populare, cam o mie – poate mai mult – de muncitori de la Steagul Roșu (fabrică de camionae și tractoare0 au manifestat îndreptându-se în coloană spre centrul orașului, scandând: „Jos dictatorul, jos mișeii, vrem pâine!” Li s-au alăturat mii de trecători. Au devastat centrul regional de partid și Primăria, aruncând dosare, scaune, mașini de scris pe ferestre, apoi au dat foc în piața mare la pancartele, portretele, drapelurile pe care le-au smuls de pe fațade. Poliția n-a intervenit timp de trei ore. Apoi manifestația a fost împrăștiată de trupe și Securitate. Răniți (morți?), arestări.

Îmi petrec după-amiaza telefonând lui Dupoy, Ariellei Thédrel, lui Vincent Giret. O caut pe Véronique Soulé, pe care până la sfârșit o găsește, târziu, Mihnea, ca și pe Claudine Canetii de la Agence France Presse. Mihnea pleacă mâine la Veneția, deci rămânem singuri cu gazetarii și cel mai important eveniment de la greva minerilor din ´77 încoace.

Duminică 22 noiembrie

Radio și Televiziune (I, II, III și 5-ème) despre Brașov. Zi în întregime dominată de Brașov. O telegramă de la Viena și un articol în Bild cu știri noi, și cele mai multe incontrolabile: izolarea orașului cu tancuri, doi milițieni uciși (unul cu beregata tăiată), zeci de răniți și arestări.

Telefonează și Aurel Cornea: televiziunea caută – mai ales pe 5-ème – pe cineva venit foarte recent din România – să-l aducă pe platou. Între timp știrile s-au umflat și devin bdelirante: oameni împușcați etc. Dar dacă ar fi așa? Încă un oraș din România să se mai răscoale și ar fi poate începutul sfârșitului. E în orice caz sfârșitul obsesiei pasivității românești.” Această mișcare a determinat focalizarea atenției Occidentului asupra României, iar prin cazul Goma, România a fost înscrisă în harta disidenței. Alți combatanți cu rol hotărâtor în istoria disidenței românești au fost Dorin Tudoran, Mihai Botez, urmați de un minival de intelectuali de prin 1989 care s-a încheiat cu Radu Filipescu, Dan Petrescu, Mircea Dinescu, Dan Deșliu, care au fost primiți de Occident apreciativ datorită lui Paul Goma și a climatului oferit de Brașov. Brașovul ocupă un loc absolut special în pregătirea lui decembrie 1989, repetiția generală.

De asemenea, Monica Lovinescu surprinde în jurnalul său și rezistența internă a unor scriitori români (a se vedea cazurile Deșliu, Doinaș, Sorescu, Dorin Tudoran, Dan Petrescu, Mircea Dinescu, Mihai Botez), preoți (Calciu, Nicu Steinhardt), regizori (Pintilie), pictori (Horia Bernea), critici literari, eseiști, filozofi (Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Andrei Pleșu, Alexandru Paleologu, Octavian Paler), care au preferat să fie marginalizați decât să încheie pactul cu diavolul.

O galerie amplă de portrete, cu desenul riguros conturat, se perindă în paginile Jurnalului esențial; oameni de toate soiurile, indivizi amestecați, unii de rară calitate și distincție, alții de extracție morală joasă, scrutați deopotrivă cu luciditate și rigoare a observației. Nu lipsesc din jurnal nici accentele de dezamăgire în fața unor comportamente neașteptate, a unor meandre atitudinale sau a unor conduite surprinzătoare: A trebuit să ajung până la acești ani tardivi – în secol și pentru mine – ca să-mi dau seama că nici în prieteniile cu scriitorii ne-amatori n-am căzut mai bine; de când ne-am despărțit de un Țepeneag sau un Goma mă tot întreb cum de-am putut avea cu ei relații atât de intens amicale? Ca tata cu Camil, Ion Barbu și – redescopăr cu uimire – chiar Pompiliu Constantinescu, la început.

Accentele etice pe care jurnalul le plasează asupra caracterelor și comportamentelor sunt nete și lipsite de echivoc. Ambiguitatea, jocul imprevizibil al nuanțelor, grația iresponsabilă a semitonurilor sunt, așadar, excluse din notațiile Monicăi Lovinescu. Soljenițîn, de pildă, e examinat din unghiul unei admirații totale: Soljenițîn la Televiziune. Pivot s-a dus la el și l-a filmat în Vermont. Soljenițîn a întinerit. Toată lumina lui Dumnezeu și a spoturilor e asupra lui: e magnific de certitudine, măsură, rigoare, concretețe. A scos un pamflet împotriva „pluraliștilor“ (termenul nu mi se pare prea fericit). Dar mâinile lui sunt nevocative, albe și întemeiate. Mă întreb dacă mai există vreo altă prezență în secol care să ne emoționeze atât, pe V. și pe mine.

Dezamăgirile diaristei sunt determinate de trădările unor cunoscuți în care avea încredere (a se vedea cazurile lui Ion Caraion, Ioan Alexandru, Mircea Dinescu, Paul Goma), Monica Lovinescu imputându-și uneori incapacitatea de a cunoaște Omul în adevăratul sens al cuvântului. În același timp, diarista înregistrează, în registru interogativ-ironic, demisiile sau abandonurile morale ale unora sau altora, abandonuri notate cu promptitudine și luciditate sceptică, dar și cu amărăciune. Constantin Noica e perceput, de exemplu, prin grila est-eticii, remarcându-se atât anvergura staturii sale filosofice, cât și neajunsurile unei conduite sofiste: Orice ar fi spus și făcut sofistul din el (și în ultima vreme era pe o pantă alunecoasă), pierderea e imensă; cum să crezi că în penuria spirituală de azi s-ar mai putea ivi un personaj de dimensiunile lui? Ar trebui să-mi amintesc emoția mea când l-am întâlnit prima oară. Dar încă de atunci ne-a și decepționat (să-l lăsăm pe Eliade să vină în țară, să nu repetăm greșeala intelectualilor care n-au colaborat în epoca fanariotă etc. etc.). Ce blestem ca singurul nostru mare filosof să fi fost și… un sofist.

La fel, Nichita Stănescu („Nichita a fost probabil cea mai neașteptată și mare degradare din literatura ivită prin 1960. Alcoolul și turcirea“), Nicolae Breban („vorbește clar de paranoia lui, dar e simplu și nu lipsit de patetism“), Mircea Dinescu (care „riscă să devină un fel de Păunescu, mai palid doar în măsura în care și momentul istoric e mai îngăduitor cu oamenii“) sau Marin Preda, surprins într-o portretizare acidă: Niciodată nu l-am „simțit pe Marin Preda“. Nu mi se părea deloc țăran, ci mai curând tipul de periferie ajuns prea devreme în centru. Mahalagiu sau mitocan, dar fără vervă, nici pitoresc. Deși felul cum stătea la masă era epocal. Numai doi oameni mi-a fost dat să văd mâncând astfel – hulpav și indecent – Șeicaru și cu el.

Traseul sinuos, „dilematic“ al lui Andrei Pleșu e și el radiografiat, cu impecabil simț al nuanței sufletești, diarista sesizând o anume duplicitate discursivă a filosofului: la Ministerul Culturii, alt om: gata să critice ca Paleologu, public, Frontul. Și din nou „de-dramatizând“ – de fapt minimalizând tactica neocomunistă a Frontului – la dejunul de la Capșa, cu Hăulică. Și, în sfârșit, la cină la el și Catrinel acasă, înfruntându-se de data asta serios – până la limita rupturii cu Liiceanu – pe aceeași temă.

Jurnalul este modul prin care diarista își ia rămas-bun de la prietenii ei dragi. Astfel, ea își prezintă durerile, dezamăgirile, suferințele determinate de dispariția celor apropiați sufletului ei (Noel Bernard – director Europa Liberă: 22 decembrie 1981, Christiane Fournier, Mike Cismnărescu –director Europa Liberă: 27 februarie 1983, Josette Lazăr -27 mai 1983, Mircea Eliade – 22 aprilie 1986, Constantin Noica – 4 decembrie 1987, Ștefan Lupașcu- 7 octombrie 1988, Vlad Georgescu-director Europa Liberă: 13 noiembrie 1988, Vintilă Horia – 4 aprilie 1992, Ion Negoițescu- 6 februarie 1993, Eugen Ionescu- 28 martie 1994, Emil Cioran – 20 iunie 1995, Sergiu Celibidache – 14 august 1996) sau a unor exponenți ai luptei de disidență (Gheorghe Ursu -20 noiembrie 1985, Tudor Greceanu – 31 decembrie 1994).

Confesiunile debutează din data de 6 septembrie 1981 cu amintiri ale diaristei privitoare la părinții ei. Se observă în notațiile ei o aducere în planul prezent a trecutului, o reînviere a anilor inocenți ai copilăriei când îi avea lângă ea pe ambii părinți pentru a-și motiva drumul asiduu de combatant al nedreptății și al Răului. Trecutul ei este topit în prezent pentru a trasa un principiu de viață în care singurele clipe de existență autentică sunt cele dedicate luptei pentru promovarea valorilor și a Adevărului. Jurnalul este încărcat de evenimente extime ce se întrepătrund cu cele intime.

Portretul, cu numeroasele sale variante, este tipul de descriere emblematicǎ pentru jurnalul intim. Fiind utilizat în marea majoritatea cazurilor ca instrument/metodǎ de cunoaștere în primul rând a propriei persoane, concomitent cu cea a lumii – prin raportarea sinelui la ceilalți, jurnalul include o multitudine impresionantǎ de portrete, etopee și prosopografii, cu structuri și dimensiuni dintre cele mai variate, de la un eveniment la altul, de la o perioadǎ la alta. Un astfel de portret este cel al Părintelui Stăniloaie: Sâmbătă 10 octombrie După-amiaza Părintele Stăniloaie cu fiica lui. A ținut să ne aducă ultima lui carte și a avut curajul să scrie o dedicație (nu toți îl au). Parcă visez la un alt timp, în care l-aș fi putut avea aproape și aș fi învățat și eu ceva din ortodoxie și despre Dumnezeu. Mare căldură, pace –amară- (timpul i se pare a merge spre sfârșitul lui), o umilință cinstită (ne-excluzând sentimentul valorii sale). Cuvinte simple, de toate zilele. Nici o emfază, nici o retorică. Prin Nicu Steinhardt (și poate altădată Yvonne Rossingnon) aș fi putut să cred. P. St. m-ar fi putut învăța ce e credința.

Monica Lovinescu e de părere că literatura trebuie să fie impregnată de realismul vremurilor, să fie arma de atac a scriitorilor prin care să facă cunoscută adevărata față a țării lor. Îi reproșează acest lucru lui Radu Petrescu, care în Părul Berenicei s-a limitat doar la ficțiune și „nimic din contextul politic sau social al anilor ´60 nu trece în aceste pagini rezervate exclusiv literaturii. Dar poate fi literatura o «rezervație»? (Miercuri, 14 octombrie)

Diarista le impută scriitorilor români lipsa de inițiativă în contextul evenimentelor din anul 1981, când temperatura maximă în casă era de 14º, apa caldă era numai de două ori pe zi, iar școlile și spitalele erau neîncălzite: Ce mai înseamnă scriitorii într-un astfel de context de ciumă a lui Caragea? Înseamnă. Sau ar putea însemna. A reuni zece scriitori pe un memoriu care să depășească problemele breslei pentru a atinge principiile –chiar și ale breslei – i se pare greu de conceput.

Miercuri, 30 decembrie, Monica Lovinescu realizează o pertinentă cronică literară a lucrării lui G. Liiceanu, Jurnal de la Păltiniș: Toată ziua la noi, G. Liiceanu. Totul în jurul lui Noica cu Jurnalul de la Păltiniș pe care l-a ținut L. Fabulos dialog socratic și nu mai puțin fabuloase sofisme. Dar chiar dacă e greșit, eronat, primejdios prin capacitatea intelectuală de a susține orice, Noica din acest Jurnal seduce, subjugă și-ți lasă regretul de a nu-l fi întâlnit când aveai între 25 și 28 de ani, singura vârstă când admite să-ți fie „antrenor”. L. se zbate de fapt acum între recunoștință și o rebeliune amară. Impresia pe care ne-o face L. continuă să fie covârșitoare.

Consemnările din anul 1982 debutează cu portretul lui Goma, ale cărui contururi sunt bine trasate de diaristă. Portretul este narativizat, extins pe spații ample, cu numeroase date biografice și retrospective: Luni 11 ianuarie Seara, după emisiune, acasă, Ion D. Sârbu cu Goma. Cu totul altfel decât mi-l închipuiam din scrisori (firav și plângăreț). Un munte de om, fiu de miner, pasionat de mineri (are și teatru, și povestiri cu ei), și o viață aventuroasă chiar și pentru România, unde a mers din închisoare în închisoare, adică din aventură în aventură. Comunist din clandestinitate (în sfârșit întâlnesc și eu această ficțiune obsedantă), evadând mereu în timpul războiului, dar nu și după. Arestat din pricina unei piese cu mineri, pe care a rescris-o apoi punând piesa în 1941 (ceea ce nu-i împiedică pe securiști să-l rețină ori de câte ori se petrece ceva în Valea Jiului). Ultima în ´77. Are și teorii interesante despre reabilitarea prostiei, calitate indispensabilă pentru a ocupa locuri în ierarhie, despre limba română care se „retrage” –asediată de vulgaritate – despre satul românesc, devenit un mister (nimeni nu se mai duce pe acolo fără misiuni și sarcini …). Terorizat la ideea că la întoarcere s-ar putea să-l ia din nou la Securitate. Ar fi în stare să rămână numai din frica asta. Îmi amintesc că la colocviul de la Cluj fusese din cei mai îndrăzneți.

Aprecierile critice ale Monicăi Lovinescu sunt adevărate lecții de teorie literară. Luni 31 mai 1982 pagina de jurnal este îndreptată spre cartea lui Ion Caraion, Insectele tovarășului Hitler: Scriu cu mare caznă un articol despre cartea lui Caraion (prima în exil, apărută la Ion Dumitru, la München), Insectele tovarășului Hitler. De fapt, cazna a fost înainte: până m-am hotărât să dau eu serialului din Săptămâna răspunsul pe care nu poate să-l dea el. Nu-i puteam lăsa interminabil această victorie lui Eugen Barbu, dar nici nu puteam să mă prefac a crede ceea ce nu cred: că totul ar fi o invenție și o pritoceală. Dacă n-a scris despre noi, de pildă, toate rândurile ce-i sunt atribuite, majoritatea sunt sigură că da, și acestea sunt sentimentele (resentimentele) lui față de noi. Cred că am găsit tonul și măsura. Cu atât mai greu cu cât Insectele sunt o carte nu slabă, ci inexistentă: interviuri și articole repetitive cu câteva interjecții și sudălmi. E bolnav de sine. Oricine scrie i se pare menit operelor complete, chiar mărunțișurile.

Ca orice om veritabile de litere, Monica Lovinescu este împotriva proletcultismul și reclamă prostituția literaturii: Luni 7 iunie Dezgust citind presa despre discursul lui Ceaușescu. Marin Sorescu se reabilitează scriind în Flacăra un poem – pe prima pagină- „Tricolorul”. D.R.Popescu: o cuvântare prostituată. Ca să luăm doi scriitori. Deoarece de delirul unui Păuneascu pentru care discursului lui C. la Plenară reprezintă cât bătălia de la Călugăreni, cine se mai poate mira? Sunt zile în care mi-ar veni să citesc literatură în altă limbă decât cea română.

Disidența este pentru diaristă un concept greu de explicat, deoarece regimul își fabrică singur și dizidenții, și samizdatul. Mai înainte, încercam să-i explic lui Mihnea cazul Tudoran, s-o convingă pe Amber Bouzoglu să facă în Le Monde un articol. Nu prea înțelege. Ce-a făcut exact: e disident sau nu. Parcă lucrurile ar fi atât de simple la scriitorii noștri. De-abia dacă înțelegem V. și cu mine. (Duminică 24 octombrie)

Anul 1983 se deschide cu un atac virulent împotriva lui Mihai Beniuc: Sâmbătă 8 ianuarie Scriu până noaptea târziu (adică 5 dimineața) cronica despre premiile Uniunii, pentru a ataca Marele Premiu acordat lui Beniuc. Lipsa de memorie a românilor e fără egal. Se dă drept iertare (bietul om a greșit și el …) ceea ce nu e în fond decât lașitatea de a menține până la capăt un verdict sau o atitudine. Intermitențele curajului, intermitențele memoriei; balcaniadă. Țara zace mai departe „turcită” până la profunzimi. Exultarea tuturor când Beniuc, în 1965, a căzut de la Președenția Uniunii! Denunțul lui împotriva lui Blaga, în Pe muchie de cuțit. S-a uitat totul. Criticii încep să găsească că e totuși un mare poet. Așa se creează legendele în România: prin complicități ale prostului gust. Așa a devenit E. Barbu mare scriitor. Criteriul estetic se molipsește și el de bolile curajului, cronice printre intelectualii noștri.

Marți, 11 ianuarie, omul de litere Monica Lovinescu este dublat de iubitorul de teatru M.L, al cărui gust estetic se pliază pe coordonatele bunului gust: Seara, la generala lui Pintilie cu Azilul de noapte. Tocmai un text de Gorki a găsit pentru a-l servi, în loc să-l pună să-i slujească lui fantasmele. Despuiere deci, respectul textului, accentul pe jocul actorilor, o purificare –poate o modestie, deși nu cred – pe o piesă care nu merită nimic din toate acestea. În afară de orice regie, Gorki rămâne pentru mine scriitorul care a făcut elogiul universului concentraționar, iar Azilul … ar trebui să fie o capodoperă pentru a mă face să uit. Și nu e.

Jurnalul este folosit de diaristă și pentru a-și recenza propria operă din tinerețe, spiritul ei critic fiind mai virulent când e vorba de creația ei. Joi 27 ianuarie Aranjând biblioteca de sus, dau de două numere în Kalende și Preocupări literare de prin ´42 -´43 cu proze de-ale mele. Una mai pasabilă (la țară, în trei medii, țăranii vorbind în dialect oltenesc), dar alta (Nuni – Mica, Radu) intolerabilă. Proză răzgâiată, inutilă, sub orice nivel, bună de palme. Cum m-a putut lăsa tata să public așa ceva? Și mai târziu, Camil, cum de mi-a luat romanul În contratimp pentru Revista Fundațiilor Regale?

Dar mai ales cum puteam eu să fiu așa la aproape 20 de ani? O lume întreagă de Picki, Vicki și alte nume idiotizate de diminutive la modă, o iritare sentimentaloidă de domnișoară de pension care l-a citit pe Huxley, totul artificial și găunos. Presupun că nu mi-am venit în fire după 30 de ani, pe la 40 începând să exist intelectual. Sunt furioasă pe această adolescentă care în scris rămâne ca o boală, în timp ce în amintire e toată numai aur și miere. Lupt toată ziua cu dezgustul de mine. un singur detaliu justifica această relectură: pe pisica mea angora o chema Djiala. Odată cu numele –uitat – mi-a revenit parcă un întreg timp.

Sâmbătă 29 ianuarie Monica Lovinescu reclamă relația de subordonare a criticii literare față de puterea politică reprezentată de Ceaușescu: Ceaușescu –iar-, în țară s-a dezlănțuit un delir la aniversarea a 65 de ani (nenumiți și traversați în 50 de ani de activitate revoluționară) de la care nu mai scapă de data asta nici criticii buni (Raicu de pildă), Mircea Iorgulescu se salvează spunând că niciodată România nu s-a transformat ca sub domnia lui (ceea ce e evident), dar nu spune că în bine.

Numai Nicolae Manolescu nu scrie nimic. Îmi pare bine, dar mi-e și frică: n-o va plăti?

Lectura operelor din cultura universală este motorul de deschidere a universului lovinescian, motiv pentru care diarista recunoaște importanța scrierilor lui Zinoviev, Orwell și Besancon: Trei lecturi – cel puțin trei- fără de care nu se poate face literatură de profinzimi asupra fenomenului comunist.

Monica Lovinescu conștientizează efemeritatea lor odată cu moartea lui Cismnărescu: Duminică 27 februarie. […] V., în ciuda unei dureri de cap, face un necrolog pentru vineri, foarte inspirat. A devenit –spune el cu umor mai mult decât negru – un autor de necrologuri. Adevărul e că rămânem din ce în ce mai singuri; martorii – cel puțin cei cu care am pornit pe calea mărturiei – dispar unul după altul în mod precipitat.

Joi, 14 aprilie, diarista prezintă laconic hotărârile lui Ceaușescu pentru obturarea libertății de expresie a combatanților: […] Ceaușescu a dat un decret contra mașinilor de scris. E și în France-Soir. Cei cu cazier nu mai au voie să aibă mașini de scris.

La 17 mai 1983, Monica Lovinescu notează că prețul cel mai insuportabil pe care l-au avut de plătit ea și Virgil Ierunca a fost acela de a nu-și putea îngriji la bătrânețe părinții.

La aflarea știrii despre moartea poetului Nichita Stănescu, Monica Lovinescu realizează o analiză critică a operei acestuia: Miercuri 14 decembrie Nichita a fost probabil cea mai neașteptată și mai mare degradare din literatură ivită prin 1960. Cu el a reînceput poezia și a luat capăt iluzia conștiinței. Goma […] ne spunea ce curajos și prietenos s-a purtat Nichita cu el în 1977 și cum, pe de altă parte, a scris un poem cu un vers ce-l privea transparent: trădător de țară sau așa ceva. Alcoolul și turcirea.

Personaliatatea care va deveni epicentrul seismelor pe care Monica Lovinescu le descrie e Soljenițîn, cu Arhipelagul Gulag, referință ce va deveni obsesivă pentru scriitura autoarei. E un punct de cotitură, fără îndoială, după care sensul etic al judecăților Monicăi Lovinescu se va acutiza sensibil. Din prima consemnare a Arhipelagului… autoarea privește în profunzime mecanismele psihice ce au făcut posibilă teroarea stalinistă. Ea descrie înfiorată persecuția „nevinovaților”, inexplicabila supunere, lipsită de orice împotrivire, a rușilor față de abuzuri. E menționată explicația prin inocența victimelor, care sunt absolut nepregătite pentru atrocitatea pe care o vor suferi și trăiesc sub iluzia unei neînțelegeri care va trebui, mai devreme sau mai târziu, să se încheie. Pentru Monica Lovinescu, Soljenițîn reprezintă mitul personal al eroului mărturisitor, modelul ei spiritual, căruia îi închină o emoționantă pagină de jurnal vineri 9 decembrie: Soljenițîn la Televiziune. Pivot s-a dus la el și l-a filmat în Vermont. Soljenițîn a întinerit: toată lumina lui Dumnezeu și a spoturilor e asupra lui: e magnific de certitudine, măsură, rigoare, concretețe. A scos un pamflet împotriva „pluraliștilor” (termenul nu mi se pare prea fericit). Dar mâinile lui sunt nevocative, albe și întemeiate. Mă întreb dacă mai există vreo altă prezență în secol care să ne emoționeze atât, pe V. și pe mine.

Anul 1984 se deschide din nou cu un portret moral, de data aceasta a lui Pleșu: Duminică 1 ianuarie […] Ce ne-a izbit mai mult la Andrei Pleșu n-a fost inteligența – pe care i-o știam din cărți și articole – nici hazul și darul de povestitor, legendare în București -, ci bunătatea. Nu numai că hazul lui nu face rău nimănui, dar și în replica intelectuală e profund generos cu „adversarul” de idei, în cazul de față Culianu, pornit pe aceeași teorie împotriva ortodoxiei. Vizibilă și la el, și la Liiceanu, școala lui Noica, discuția nu e improvizație, înflăcărare, o replică se constituie ca un mic sistem riguros. Însă, spre deosebire de Noica, nici la Liiceanu, nici la Pleșu, nici un sofism: ei nu demonstrează orice. O zi cu ei, într-adevăr o sărbătoare.

Vineri, 13 ianuarie, își îndreaptă atenția asupra manuscrisului lui Bujor Nedelcovici, Al doilea mesager: […] Cristovici îmi lăudase destul manuscrisul lui Bujor Nedelcovici, refuzat în țară și trimis aici prietenei lui, un fel de 1994 cum îl intitulează Cristovici, plecând bineînțeles de la Orwell. Citesc: e într-adevăr o utopie neagră pe linia post-orwelliană dar nerepetitivă și atotcuprinzătoare. În ciuda faptului că numele sunt franțuzești, nu înțeleg cum a avut curajul să prezinte așa ceva la Cartea Românească. E o analiză în profunzime a sistemului comunist – cu aplicațiile lui precise în România. Acest roman politic este scris într-un stil total diferit nu numai de al său de până acum, dar și de cel practicat în țară, în general; frazele compacte, interminabile, frazele unor scriitori care au timp în fața lor, sunt aici abandonate. Fraze scurte, alerte, interesul stârnit de la primele rânduri: o carte pentru Occident. Trebuie să iasă aici. […]

Filmul și teatrul sunt două arte cărora diarista le alocă pagini întregi de consemnări. Astfel, joi 31 mai, realizează cronica filmului Fanny et Alexandre de Bergman: Seara văd cu V., la Cristovici, o casetă cu Fanny et Alexandre de Bergman, pe care-l ratasem stupid (cum se ratează altfel decât stupid?) când trecuse pe ecrane, în 1983. De mult n-am mai văzut un film care să mă facă fericită. Nu numai pe plan estetic (albul la el, tot atât de cehovian ca la Strehler). Parcă-mi dăruiește o a doua copilărie, un al doilea trecut. O densitate de existență rar întâlnită. Și nu știu de ce un acord mai perfect decât pentru toate filmele lui precedente. Poate pentru că moartea, mai intolerabilă în celelelate filme ale lui, deși, relativizând, și aici, tot ce nu e ea, trece totuși pe un plan secund, piersută odată cu copilul prin cotloanele acelor saloane stil 1900 încărcate de obiecte kitsch care se pun ca un paravan între ea și copil, ea și spectator. Sau că spectatorul identificându-se cu Alexandre își simte – chiar atunci când moarte irupe –viața (interminabilă) în fața sa? Oricum e unul din rarele filme pe care aș vrea să-l răsfoiesc, din când în când, ca pe o carte. […]

La începutul anului 1985, diarista prezintă o radiografie a societății românești: demolările continuă neîntrerupt, frigul pune stăpânire în casele românilor, televiziunea este subordonată statului. Sâmbătă 19 ianuarie Monica Lovinescu notează: Ieri, telefon de la Lucian Pintilie, sosit cu știri de la București. Nebunia frigului: era să nu poată fi incinerată mama lui Clody, nu se știa dacă e destulă presiune la gaze – unele cadavre fuseseră înapoiate familiilor doar pe jumătate arse! La familia Ceaușescu o echipă specială a venit să fixeze temperatura la 28º!! În acest timp, în celelalte case e între 4 și 10º! Au murit cu 10% mai mulți bătrâni și copii ca anul trecut. Se ascultă televiziunea bulgară. Oamenii au și început să învețe bulgărește. Au fost scoase din circulație amplificatoarele care îngăduie să prinzi televiziunea de la Sofia, dar manualele de bulgară se vând pe capete. Oamenii vor să urmărească filmele străine dublate în bulgărește!

La 28 februarie, Monica Lovinescu face o serie de confesiuni tulburătoare axate pe rolul jurnalului: […]Citesc paginile neteoretizante din Barthes cu un fel de fraternitate și comuniune rar întâlnite. De pildă cele despre inutilitatea de a ține un jurnal (de aceea nu mai „țin” decât o agendă pentru a regăsi – la nevoie- firul întâmplărilor și al oamenilor care vin din țară cu tot felul de mesaje. Celelalte, atât de rare, inflexiuni personale sunt tot un păcat și o reminiscență de pe vremea când țineam intermitent, dar convinsă, jurnal). Și cu Robbe- Grillet mă întâlnesc în imposibilitatea „pactului autobiografic”. Nu există autobiografie lineară, certă, cronologică, ci numai frânturi ca din ceață care vin spre tine în dezordine. Nu se poate să te povestești fără a pune în chestiune certitudinea acestei povestiri. Evanescență nu numai a amintirilor, dar și a persoanei care le deapănă: ea e compusă din mai multe, uneori juxtapozabile, niciodată identice. O viață nu e o biografie, ci o suprapunere de clișee biografice. Cele mai multe nesemnificative. Diarista nu vede niciun folos în faptul de a ține un jurnal. Acesta este motivul pentru care, după modelul tatălui ei, nu mai scrie decât o agendă pentru a putea regăsi, la nevoie, firul întâmplărilor și al oamenilor care vin din țară cu tot felul de mesaje. Cu Robbe-Grillet se întâlnește în imposibilitatea „pactului autobiografic”.

Vineri, 8 martie, consemnează o cronică negativă a piesei de teatru Regele Lear în regia lui Ingmar Bergman: Ieri-seară, la Teatrul Europei, Regele Lear în regia lui Bergman, cu Teatrul de la Stockholm. Nu știu de termeni să întrebuințez – decepție e infinit prea puțin; prăbușire sau așa ceva ar merge mai bine. De neconceput. Suntem siderați și noi, și cei doi Banu, alături de care ne află,. Parcă autorul lui Fanny et Alexandre nu l-a întâlnit niciodată pe cel al acestui spectacol de zonă vetustă. […]

La 23 aprilie află că Dorin Tudoran a început greva foamei, pentru a primi pașaportul, după ce a depus cerere de emigrare în urmă cu un an. Monica Lovinescu încearcă să îl ajute prin intermediul emisiunilor radiofonice, dar fără mari iluzii.

Disidentului Mihai Botez îi este alocată o pagină de jurnal în care îi este creionat un portret individual abundent în detalii biografice și retrospective în maniera personală, proprie diaristei: Luni 25 octombrie […] Surpriza a fost totală. Mai întâi, așteptam un „tinerel” de vreo 45 de ani și pare mai bătrân ca V. (Pe unde trece, Securitatea lasă urme -și el e deseori chemat la ei.), în plus modestia pe care o simțisem și la telefon, și care se confirmă. În sfârșit, o cultură profundă, o inteligență ascuțită, o maturitate, o capacitate de analiză pe care lectura eseului său „sociologic” Lumea a doua nu mă lăsaseră în nici un fel s-o presimt. Teoria lui – pe care o plătește prin atitudine – e simplă: vrea să dovedească celor din țară că poți trăi în cadrul acestui regim spunând ce crezi și cerându-ți drepturile garantate prin lege. Și să nu suferi prea mult din această cauză. Cum să nu suferi? Cariera lui de matematician e compromisă, Securitatea îl hărțuiește, a fost și lovit pe stradă cu un „pumn american” în inimă. Dar nu vrea să se insiste asupra eroismelor și suferințelor, ci numai asupra faptului că poate trăi ca un om normal acolo. De aceea se și întoarce. Îi cunoaște pe toți. Nu numai ambasadorii (el l-a „instruit” pe Funderburk), dar și pe Manolescu (o dată mai mult i se dovedește curajul), și pe Noica (l-a chemat să-l întrebe de ce ține să „irite” autoritățile).

Deși nu agreează ideea de a-și devoala trăirile și sentimentele, totuși sâmbătă 9 noiembrie preia modelul jungian și-și consemnează un vis: Duminică noaptea, un vis urât. Să-l notez sau, dându-i importanță, riscă să devină semn? Casa noastră (din vis, nu din realitate) se clătina ca un cutremur. Nu știam ce să luăm în bagaje. I-am telefonat Christianei să ne caute un hotel. Dar mi-a spus că e prea bolnavă. Mai aveam oare nevoie de un vis ca să măsor cât îmi lipsește Ch. – zidul plângerilor mele?

Vineri, 20 decembrie, notează cu tristețe că a fost incendiată biblioteca arhivă a lui Mircea Eliade de la Universitatea din Chicago. A ars nu numai arhiva scriitorului, ci și o parte din Jurnalul acestuia. Monica Lovinescu află de la doamna Christinel că starea lui Mircea Eliade se deteriorase și că urma să fie internat pentru a i se face transfuzii.

Urmările nefaste ale regimului comunist sunt prezentate de diaristă și în anul 1986. Pentru a se apăra de privirea indiscretă a gazetarilor din Occident, regimul nu le mai acordă vize, declarându-i indezirabili. Marți, 25 februarie, își notează reflecțiile asupra comunismului și urmările lui: Seara, Cristovici ne cheamă brusc, de parcă ar fi incapabil să mai suporte singur vizionarea casetei primite de Mihnea cu producțiile Televiziunii Române, un omagiu adus în 1985 lui Ceaușescu la 40 de ani de domnie comunistă și telejurnalul din 30 decembrie 1984 cu urările din fața Comitetului Central. Noi, care știm totul, citit, totul, îi vedem pe toți, trăim în fond la București, ne dăm seama că nu știam nimic atâta timp cât imaginea nu ne adusese revelația mitocăniei, prostiei, inimaginabilului prost gust sigur de el. E o transformare biologică a acestui popor, nu numai a limbii, dar și a înfățișării sale. imposibil să crezi că țara asta a fost odată civilizată. Ulterior; orice râs îngheață pe buze. Se confirmă marea noastră spaimă: va mai putea fi recuperat ceva? Nu printre scriitori și artiști (cu ei nu e nici un decalaj), dar în toate celelalte pături sociale. S-au îngroșat cefele, s-au mitocănit fețele, s-au idiotizat expresiile.

Fascinant de sinistră perspectivă. La aceste reflecții pertinente, se adaugă și consemnarea din 10 martie în care Monica Lovinescu definește formele securității: […] Descriindu-i contextul politic în care acționează Securitatea, determin două etape de activitate și două forme care mi se par pentru prima oară evidente și mie: spionajul pur, până în anii ´70 (după ce distruseseră opoziția internă); dezinformarea și terorismul de stat, după 1977, când, surprinși de noul vânt de disidență (Goma, mișcarea pentru drepturile omului), decid infiltrarea și intoxicarea exilului – sau suprimarea celor ce-i jenează în acest exil (de la FE în primul rând). Totul devine clar ca o epură.

Deosebit de dureroase sunt notațiile din perioada 19-30 aprilie 1986, când este descris sfârșitul lui Mircea Eliade. Istoricul religiilor a suferit de cancer galopant, fiind iremediabil condamnat. Monicăi Lovinescu îi este greu să scrie despre sfârșitul marelui om de cultură, având impresia că i se fură o parte din viață. Marți, 22 aprilie, notează că la ora 9.53 (ora de la Chicago; 18.53- ora Franței) s-a stins din viață Mircea Eliade.

Miercuri, 30 aprilie 1986, Monica Lovinescu îi ia un interviu lui Eugen Ionescu, aflat sub șocul dispariției lui Mircea Eliade. Dramaturgul afirmă că nu își dă seama dacă reputatul istoric al religiilor a fost credincios sau nu, dar adaugă: i-a făcut lui Dumnezeu servicii inestimabile.

Diarista este uneori personajul principal al propriei opere, rememorările adăugând un ton nostalgic confesiunii. Acidă și sensibilă, autoarea își recenzează propria operă și amintește de trecerea „clandestină” din lumea închisă a României în cea liberă a Franței: Luni 12 mai […] E drept că, chiar dacă aș fi știut ce ști acum (și bineînțeles că nu numai de la această expoziție), tot n-aș fi putut face „turism cultural”. Plecasem din București (era în septembrie 1947) cu toate actele în regulă, dar sovieticii, la podul de pe Ens, mai voiau o ștampilă în plus pe pașaport. De unde „eroica” și ratata mea trecere clandestină până m-au descoperit. Nu aici îmi voi reaminti de ea. Dar asupra ei am scris ultima mea „nuvelă” publicată prin anii ´50 în Înșir-te mărgărite (revista lui Baciu cred, apărea prin Argentina) și care se intitulala Acum se moare. Aș reciti-o cu plăcere, nu ca literatură – era sigur, ca toate prozele mele de tinerețe, răzgâiată și proastă – dar ca document psihologic. Deoarece îmi amintesc că, scriind-o, am avut aproape revelația că nu pot lăsa pe cei rămași acolo să „plătească” pentrumine, că solidaritatea cu ei era inevitabilă, că ceva trebuia într-adevăr să moară în mine, pentru a „plăti”. Atunci cred c-am început să mă obișnuiesc cu gândul că voi renunța la literatură.

La 31 august, Monica Lovinescu află că un cutremur cu magnitudinea de 6,5 pe scara Richter a lovit Bucureștiul și că, din fericire, nu s-au înregistrat victime. Totuși acest eveniment stârnețte românismul din sufletul diaristei, care deplânge soarta tragică a țării sale: Țara asta a ajuns cu adevărat blestemată: ce nu distruge mâna omului, năruiește natura, e demolat de oameni. (Adică de un singur om: mitocanul nostru de tiran paranoic.

Anul 1987 debutează cu reflecții asupra exilului, în care diarista observă că destalinizarea începe să fie tot mai puternică în Est și doar în România nu se simte încă nimic din vântul schimbării: Vineri 13 februarie […] Pentru masa rotundă asupra mișcării Goma, reiau „documentele” de acum zece ani (din Limite mai ales). Parcă sunt de pe alt continent. Mi-e greu să mă așez (fie chiar în amintire) în atmosfera de atunci: speranță, evenimente, manifestații, orizont deschis. Acum totul s-a stins: trăim sub semnul demolărilor și al noroiului. Iar exilul e complet infestat și infiltrat de Securitate. Nu toate amintirile sunt însă trandafirii: nu numai represiunea împotriva celor din țară, dar și agresiunea împotriva mea. Dar și ea făcea parte dintr-o luptă. Din viață. acum, când (sinceră sau tactică) destalinizarea reîncepe în Est (în Rusia, mai ales), la noi mai nimic. Câteva manifeste și o nouă „mișcare” cu pseudonime nu au cum destupa orizontul.

La acestea se mai adaugă și precaritatea literaturii române, aservită total regimului comunist: Vineri 6 martie Mihnea vrea neapărat să-i scriu un studiu despre literatura română actuală pentru un număr consacrat de L´Autre Europe literaturilor din Est. Și asta până în iunie. Și să-i găsesc texte. Ce texte? În timp ce polonezii și ungurii vin cu proze incendiare, la noi domnește făcutul cu ochiul sau literatura atemporală. Să mai adaug cât de obositor e să te îndoiești de propriul tău neam, acționând mai departe ca și cum ai avea încredere în el?

Din această cauză, Monica Lovinescu este de părere că un intelectual este condus de 3 atitudini posibile în regimul comunist: martiriul (închisoarea), fuga (exilul lui de azi), dar pentru perioada lui „colaboraționistă” îndulcește toți termenii.

Ziua de vineri 3 iulie este dedicată prozei lui Ștefan Agopian, realizând o serie de comentarii despre scris: Vineri 3 iulie Scriu- moale ca și vremea: au început căldurile – cronici. Despre Agopian, al cărui ultim roman – Sara – îmi este împrumutat de Maria Mailat. Somptuos și obsedat de o materialitate densă și scârnavă: viscere, secreții, digestie. Personajele – cât le îngăduie autorul să se constituie (a trecut și peste el o dâră de textualism) n-au psihologie, ci doar fiziologie. Iar istoria în cadrul căreia de înscrie narațiunea (Transilvania la începutul sec. al XVIII-lea) numai sânge și ștreanguri. Fantasticul (magia) nu se poate spune că ar coborî în real sau ar urca din el, deoarece realul e sistematic deconstruit. Cruzimea acestei povești a mădularelor n-are sfârșit. Dar sens? Nu-mi dau seama și scriu destul de prost despre o carte ce mi se pare totuși remarcabilă.

S-ar spune că, pe măsură ce situația în țară se degradează, apropiindu-se de gradul zero al mizeriei fiziologice și culturale, scriitorii devin mai rafinați, mai experimentaliști. Pentru a face să explodeze o realitate devenită insuportabilă? E teza ispititoare, a lui Sorin A. Nu înlătur însă ipoteza – contrară – a evaziunii în deliciile esteticului și rebusurile teoriei literare.

Vineri, 4 decembrie, este o zi dureroasă pentru diarista, deoarece trebuie să consemneze dispariția lui Constantin Noica. Acesta a căzut și și-a fracturat piciorul, dar suferea și de bronhopneumonie. Notația este laconică, seacă Moartea lui Noica., dar în ziua următoare este însoțită de informații primite de la Marie-France, Simina și Emil Cioran.

În 11 aprilie 1988 trece în lumea artelor, mai exact în cea a picturii, pentru a evidenția libertatea de expresie a lui Horia Bernea atât în pictură, cât și în politică. Evoluție sensibilă la Bernea, în atelierul căruia mergem după emisiune. Nu numai în pictură (are curajul să-și ducă postmodernismul până la recucerirea fără complexe a figurației, și ne înconjoară de iconostase și de cele mai frumoase pridvoare de biserică), dar și în atitudinea politică. Nu mai pare a da total dreptate acelor duhovnici și călugări ce recomandă pasivitatea și ieșirea din istorie.

Luni, 26 decembrie realizează o amplă pagină de jurnal de sanatoriu, în care prezintă starea de sănătate a ei și a soțului ei, Virgil Ierunca: De vineri, Virgil gripă cu 39º și doctor. Ieri, începusem și eu o răceală – nu știu cum și dacă va degenera, care ne obligă să nu ne ducem, pentru prima oară de zece ani, de Crăciun, la Ionești. V. pentru că nu se ține pe picioare, eu mai mult să nu-i trec virusul lui Eugen. Îmi pare cu atât mai rău, cu cât din pricina noastră schimbaseră din 24 în 25 (de revelion nu se pot găsi taxiuri).

Menirea jurnalului este să împiedice falsificarea ființei, să-i conserve intacte amintirile, gândurile, reflecțiile – toate trecute prin epura scriiturii. Autoarea nu este străină nici de virtuțile terapeutice ale consemnărilor în jurnal. Obiceiul însemnărilor zilnice creează un spațiu alternativ, un univers paralel cu cel real, din care răul poate fi exorcizat. Aceasta este o iluzie de care diarista e conștientă și cu care se consolează, uneori, în lipsa altor soluții existențiale: „Însemnând fleacuri (așa îmi apar în actuala stare de spirit) am iluzia că intru într-o normalitate unde răul nu ne poate atinge.”; „Bat în neștire la computer pentru a nu mă lăsa pradă angoasei.”; „De ce atâta sporovăială? Pur și simplu din aprehensiunea pentru analiza de mâine la ochii lui V[irgil]“; „Totul se petrece, însă, pe un plan unde logica n-are nici preț, nici greutate, trebuie suportat, și atâta tot. Și atunci te amețești scriind: orice și despre orice.”

Jurnalul de front, contabilizând fiecare mișcare din lupta cu răul ideologic al secolului, se transformă, după climaxul speranței pus în scenă de revoluția din decembrie 1989, într-un jurnal al degringoladei românești postrevoluționare. Însemnarea pe răboj a crimelor comunismului, a celor morale sau efective, se transformă într-o întreprindere anamnezică, invers proporțională cu amnezia devenită maladie națională în România recentă. Valoarea general-umană a jurnalului este dată de consecvența personajului pe care îl pune în scenă: mereu fidel ideii de care este animat, mereu egal cu sine, neacceptând compromisul și sancționând abaterile de la drumul pe care îl consideră corect: acela al condamnării totalitarismelor de orice culoare, cu precădere a comunismului, dar și a altor utopii, mai (post)moderne, mai actuale, precum credința nestrămutată a intelectualilor francezi în virtuțile stângii sau corectitudinea politică importată din campusurile americane. Pe calea lucidității este combătută iluzia lumilor perfecte: a utopiilor de orice formă și culoare. Jurnalul lovinescian are rol de anamneză, de întoarcere spre trecut, de vindecare, de excizie a unei obsesii.

Un lucru inedit al jurnalului este reprezentat de absența însemnărilor zilnice din anul 1989. Ne întrebăm care a fost motivul pentru care diarista nu a consemnat niciun eveniment din acel an, dar răspunsul va rămâne veșnic în eter……..

Odiseea românească de la începutul anilor ’90 poartă toate însemnele unei întâlniri providențiale, menite să rezolve toate aporiile și să justifice ontologic toate risipirile eului în culisele istoriei: „Și așa am pătruns în București. Cu ei toți, cu flori în brațe, și cu lacrimile fetei de la ghișeu care însemnau doar atât: ai avut dreptate să-ți petreci toată viața la Paris, în această nesfârșită paranteză românească.” Iluzia este, însă, fragilă și nu se poate susține. Revelațiilor românești (recunoștința românilor, regăsirea prietenilor din țară, mitingul anticomunist al așa-numiților golani etc.) sunt, treptat, anulate de lista interminabilă a decepțiilor: imaginea dezolantă a unui București deformat și vulgar, regăsirea casei mamei de pe bulevardul Elisabeta, acum în posesia unui securist care a jucat un rol esențial în condamnarea Ecaterinei Lovinescu Bălăcioiu, trădarea intelectualilor care aleg să pactizeze cu noul regim iliescian și își celebrează, amnezic, estetismele rezistente, deziluzia revoluției – mai aproape de o perestroika decât de o schimbare din temelii a sistemului totalitar, și lista ar putea continua. Empatizării cu victimele sistemului totalitar românesc, din primele volume ale jurnalului, îi face loc revolta.

Anul 1990 se deschide cu o radiogradie acidă a „noii” literatură după decembrie ´89: Vineri 19 ianuarie […] Am impresia –sau confirmarea – că ne facem iluzii sperând într-o reînnoire morală a breslei scriitoricești după nesperata minune din decembrie. Că vor fi în stare să pornească pe alte baze. Deloc. Scriitorii vor scăpa de cenzură, vor putea călători. Și cam atât. Cucerirea răspunderii interioare, asumarea unei responsabilități colective – la care vizează Paler – sau ucenicia reală a libertății par a rămâne de domeniul visului sau al … cehilor. Acolo președintele este un Havel, acolo, în primul său discurs, el, disidentul fără pată, recunoaște și propria lui responsabilitate, împreună cu a tuturor, în pasivitatea față de regimul totalitar. E astronomică distanța între Praga și București.

Duminică, 4 februarie, enumeră disidenții români invitați de Laurent Fabius la reuniunea închinată declandestinizării: Seara – joi- la Hôtel de Lassay, spectacolul mai ales în sală, iar nu pe scenă. Declandestinizare totală, căzând unii în brațele celorlalți. Pleșu, Dan Petrescu, Hăulică, Horia Bernea, Sorin Dumitrescu, Ana Blandiana, Dinescu – cu Mașa, de cealaltă parte Marie- France, Goma, Oana Orlea, Barbă, Rodica Iulian, Cristovici, dar cine nu? Enumerarea nu are sens. Câteva momente, poate că da. Întâlnirea cu Livius Ciocârlie (retras, modest, în contradicție cu virulența articolului său din România literară), Paler (cunoscut prima oară acum), Geta D., Caramitru patetic.

Sâmbătă 7 aprilie își consemnează emoțiile puternice determinate de revenirea în țara natală după 40 de ani de exil. Diarista se aseamănă cu celebrul personaj mitologic Ulise care a navigat timp îndelugat până ce a avut posibilitatea să se reîntoarcă acasă. Aceleași dificultăți le întâmpină și Monica Lovinescu, și ea navighează pe mările Istoriei, dar tragismul vieții ei este reprezentat de faptul că mama (Penelopa) nu o mai așteaptă.Revenirea în România nu-i poate stăvili dorul după mamă care s-a sacrificat pentru fiica ei. Sâmbătă 7 aprilie Ultimul telefon de la Paler, înainte de a ne aștepta la aeroportul de la Otopeni. La telefon V. îi spune – și-mi sună curios, ca o amintire extrem de îndepărtată- „când mă întorc la Buc.” Așa spunea noi, ne-intențional, inconștient, când reveneam, în primii ani de exil, dintr-o vacanță, înapoi la Paris. Dar greșeala, ticul verbal trecuseră. Ca și nădejdea de a o realiza cândva.

Neverosimilul se produce deci. Începe chiar să-mi fie oarecum teamă de reacțiile mele în acel moment. M-a sensibilizat cert și recitirea scrisorilor și textelor despre mama ale fostelor ei codeținute. Mai ales textul Monicăi Alfandari, care ar merita publicat (nu l-am citit decât după moartea ei, prin ´78). Cum să mă „întorc” într-un București fără mama? Cel mult mă voi „duce”. De întors, n-am spre cine.

Reîntoarcerea la București (plecarea luni 16 aprilie –întoarcerea la Paris duminică 13 mai) – timp de două săptămâni nu are puterea să scrie nimic, fiind bulversată sufletește: Duminică 13 mai –Paris Mâine se fac două săptămâni de când ne-am întors și tot nu mă simt în stare să mă adun. Îmi răsfir timpul între somn (nopțile nedormite de la Buc.), citirea tot în neștire a ziarelor și telefoane. Șocurile au fost continue și puternice. Ca un cap ce s-a lovit de toți pereții: nici ideile, nici senzațiile nu se mai așază la loc. Prin suprapunerea constantă a trecutului peste prezent, toate situațiile –până și peisajele –mi se păreau suprarealiste. Vârtejul, ritmul galopant în care se produceau întâlnirile, interviurile, confruntările nu făceau decât să sporească această situație de irealitate: nu mă mai aflam nicăieri, aflându-mă mereu în această oscilație între ce lăsasem și ce-am găsit.

Am ținut totuși un fel de carnet de bord al întâlnirilor spre a-mi banaliza șocul.[…] După care va face o radiografie a evenimentelor – una dintre ele este reîntoarcerea în casa natală, apartamentul de pe bulevardul Elisabeta 95 B: […] Și atunci îmi iau inima în dinți – ce-o fi o fi –urc scările. Sun. Ne deschide o femeie între două vârste. Îi spun că vreau să văd apartamentul. Se miră. Pe drept cuvânt. Adaug: sunt M. Lovinescu. Se sperie. O liniștesc: nu vin să vă iau casa. Se bâlbâie: că e o rudă venită din provincie la vărul ei care tocmai a ieșit, că ea nu e responsabilă etc. Intrăm. În apartamentul mobilat acum în stil mic-burghez –plastic și naperoane, perdeluțe cu floricele -, miracolul negativ: nici o carte. Nici măcar un dicționar sau o carte de bucate. Nimic. Nici o carte în casa lui Lovinescu unde totul era bibliotecă. Plecăm repede. Ce speram? […] (confesiunea diaristei este dureroasă, enunțurile eliptice de predicat ascund o suferință acută, îngrădită mult timp de orele de muncă)

Din 15 iulie 1990 până în 20 mai 1991 diarista nu mai consemnează nimic.

În 1991 începe munca la Jurnalul lui Eugen Lovinescu, dar nu mai este sigură că e bine să îl dea la tipar. Aceasta, pentru că Agendele conțin și intimități, pe care marele critic nu ar fi dorit să le dezvăluie: Duminică 4 august Lucrez nebunește la Jurnalul tatei pentru a-i da caietele de fotocopiat Gabrielei Omăt (joi, de pildă, până la 6 dimineața). nu mai știu dacă e bine să-l dau la tipărit. Nu numai intimități pe care singur nu le-ar fi dezvăluit, dar și mizerii fiziologice la care nu prea văd de ce ar avea drept istoria literară. Cu toate acestea fac doar minime ștersături (vreo cinci pagini din 1500 …) care-o dezolează pe Gabriela Omăt. Mă somează – în felul ei timid, dar ferm – să spun în notița introductivă că le-am făcut eu personal. O reped și nu prea. Are pasiunea edițiilor critice cum alții au vocația religioasă.

Revenind la Jurnal – e prima oară că-l studiez serios -, mai multe descoperiri ne-literare. Și în primul rând cât de bolnav și vulnerabil a fost tata în ultimii ani. Discreția lui fundamentală – dusă până la închiderea sistematică în sine – m-a împiedicat să știu sau măcar să simt acest lucru, chiar stându-i alături. Particip, cititnd, la amărăciunile lui – majore și minore -, până la întunecarea finală.

Sâmbătă, 2 noiembrie, face o amplă analiză a Îndreptarului pătimaș al lui Emil Cioran: […] Gabriel L. ne-a adus „ineditul” Cioran, Îndreptar pătimaș. Ultima lui carte scrisă la Paris, între 1940 și 1944, în limba română. Nouă ne spusese Cioran că a „aruncat-o în Sena”. De fapt, o dăduse (cum?) fratelui său Relu. Presupun, expurgată. Liiceanu ne-a citit cu glas tare paginile despre „neantul valah”. Citesc și eu câte o oră, seara. Începutul e greu suportabil de lirism. Dar Liiceanu are dreptate, e cartea de tranziție spre francează. Cioran „face” stil, cu Patericul alături. „Descompunerea” e încă valahă.

Închiderea birourilor de la FE este prezentată laconic, fără prea multe informații, totuși subtextul comunică dezamăgirea jurnalistei care se vede nevoită să-și încheie o etapă importantă din viața ei, aceea a cronicarului a cărui misiune era de a transmite prin eter Libertatea absolută: Luni 30 martie 1992: Azi am înregistrat ultimele emisiuni. Fără sentimentalisme. Și fără impresie de dramă. Iritarea mi-am risipit-o pe lașitatea compactă ca un păcat, a lui Stroescu. Toate șansele de reluare, situabile în jur de 1%, vor fi irosite probabil de panica lui de a nu-și contraria stăpânii americani. La gradul ăsta – dar am mai scris-o – e o boală.

După, la cafenea, cu „permanenții” emisiunii: cei doi Raicu (cei mai loviți material), fetele (venite de la țară în semn de solidaritate), Goma, Mircea Iorgulescu, Alecu (cu hazul său de odinioară), Alain și, ca outsideri relativi, Sanda Sto, Bogdan Ghiu, Dorel Cazaban (care nu știa de „închidere”), Geta Dimisianu și, spre final, Victor Bârsan (outsider total). V. a venit la sfârșit să ne ia la restaurant pe Geta și pe mine. Getei i-ai curs chiar câteva lacrimi pentru „tot ce am făcut”…

Așa să se încheie oare 25 de ani de „Teze” și 40 de ani de radio?

Miercuri 8 aprilie se vede nevoită să-și ia rămas-bun de la un alt prieten drag, Vintilă Horia. Moartea acestuia este madelaina proustiană cu ajutorul căreia diarista transmigrează în planul trecutului: A murit Vintilă Horia. A dispărut deci și veșnic tânărul, incorigibil optimistul Vintilă Horia. Sunt evident tristă, chiar dacă aproape de el nu m-am simțit cu adevărat decât o dată: când cu scandalul Premiului Goncourt, când ne-am pierdut zilele și nopțile încercând să dejucăm manevrele Bucureștiului. V. își va aduce aminte totdeauna de acea dimineață la Fundația Regală, când se reunise un fel de comitet de urgență pentru acțiune, cu teancul de ziare în față, care, toate, îl atacau. Pe la 11 a venit și Vintilă, fluturând, senin, singura publicație ce-l apăra, cred că Les Nouvelles Litt. Senin și nu prea. De dezgust, a părăsit Franța și s-a întors în Spania. Cred că mi-a fost mereu cam străin, mai puțin că era de dreapta (o dreaptă foarte elementară, susținând dictatura din Argentina și negând torturile de acolo), cât pentru că certitudinile lui pătrate și imperturbabile mă iritau.

În anul 1993 evenimentul de referință pe care-l consemnează diarista este călătoria în România din 10 septembrie până la 1 octombrie, program foarte încărcat: lansarea la Librăria Humanitas a cărții Seismografe. Unde scurte II, vizita casei lui Eugen Lovinescu din Fălticeni, excursie în Moldova pentru a vizita mănăstirile.

Vineri, 17 iunie 1994, Monica Lovinescu notează că a câștigat procesul pentru apartamentul din bulevardul Elisabeta: Bucuria nu e a unui proprietar căruia i se redă un bun, ci i se restituie un trecut. Dacă totul va putea fi dus la capăt (transcrierea de acte, dar mai ales evacuarea „chiriașilor”), aș putea deci: să o răzbun moral pe mama care a fost scoasă de acolo de gealați – și cel mai puternic motiv de satisfacție, să fac o casă memorială E. Lovinescu și un lăcaș cultural în cadrul Fundației Humanitas (am și vorbit cu Gabriel).

Dar nu vizez încă. Revăd mereu scara pe care mă coboram în fugă cu mama care mă liniștea cum putea (mi-era o teamă nefirească de bombardamente) și obsesiv mi-o închipui coborând-o între securiști, fără nimeni (fără mine) s-o liniștească pe ea. Și mă întreb cu ce pași aș mai putea-o urca spre a mă întoarce acasă? Lamento deocamdată inutil. Să vedem ce va fi .[…]

Confesiunea diaristei continuă cu includerea jurnalului din România în jurnalul din Franța (procedeu inedit, deoarece folosește tehnici diverse de captare a atenției: salturi temporale – din planul prezent – Marți 18 octombrie (Franța) – în planul trecut –Joi 15 septembrie (România)- după care revine la planul prezent –Duminică 23 octombrie (reluarea Jurnalului parizian); utilizarea punctelor de suspensie și a enunțurilor eliptice de predicat: Cu toate că la Timișoara ….; folosirea conjuncției coordonatoare conclusive deci: Deci: Jurnalul din România, pentru ca în continuare relatarea să curgă firesc, fără alte digresiuni. Este prezentat inițial faptul brut al evenimentelor, fără relatarea emoțiilor, diarista folosind tehnica dedublării până la un moment crucial când sentimentele nu mai pot fi suprimate și ies la iveală și în scriere: Marți 20 septembrie: […]Suntem așteptați pentru semnarea de cărți la Universitate. -Și tot semnăm, semnăm, 100 -200 de ex. fiecare, în sala profesorilor, unde vine și primarul PAC, Oancea )cel pe care nu avusesem timp acum vreun an-doi să-l vedem, cu Mihnea, la Paris), și care va deschide dezbaterea. Dar până s-o deschidă, mai trebuie și să intru în amfiteatru. De abia reușim să coborâm treptele pentru cei înghesuiți în picioare. Amfiteatrul e ticsit, aerul ireparabil (saună- declară G.). Aplauzele sunt atât de interminabile, încât nu știu cum stăm în picioare lungi minute, întrebându-ne pe ce lume ne aflăm. Și atunci mi se întâmplă ceva incredibil: când să le mulțumesc, mi se îneacă vocea-n plâns. Mă căiesc și mi-e rușine – e prima oară când nu mă domin în public. Dar am realizat brusc că, fără acești oameni, care au început totul pe străzile Timișoarei, nu s-ar fi putut întâmpla incredibilul și eu nu m-aș fi întosr niciodată în țară. Emoția, ținută în frâu, a scăpat, a țâșnit în acel fragment de frază curmată de presimțirea lacrimilor ce riscau să curgă. N-au curs, dar nici mulțumită de mine n-am de ce să fiu. Din fericire, V. e sobru.

Rostul consemnărilor este, dincolo de a pune ordine în gânduri și în existență, de a servi memoriei publice. Însă intențiile diaristei nu se materializează întotdeauna consecvent. O dată cu modificarea obiceiurilor de scris, sub influenta noilor tehnologii, se modifică și accepțiunea asupra acestui tip de scriitură. Autorul nu mai este confruntat cu realitatea paginii materiale, nescrise. Reflecțiile se înmulțesc și se eterogenizează, gândurile sunt duse până la capăt, scriitura dobândește sens și adâncime. Cenzura interioară slăbește uneori, permițând eului să-și etaleze frământările, conectate, cel mai adesea la spectrul bolii, al senescenței, dar mai ales al prăbușirii sistemului de iluzii. Starea confesivă, starea de grație a scriiturii intime, este detestată. Calculatorul ia locul mașinii de scris, al monstrului (în momentele când comunicarea dintre cei doi e ineficientă) sau simplu Macintosch (când codul le este comun) – necunoscutul/ noul îi dă fiori: începutul e dificil Vineri 10 februarie 1995 mărturiește că se află Sub dubla maledicție: nefumatul și „mecanica” aceasta monstruoasă a ordinatorului cu care am impresia că niciodată nu mă voi putea obișnui, iau loc în casă, în viață, în gesturi. Sute de clape în loc de câteva, simple și cinstite (ah, prima noastră mașină de scris de la Paris, portativa ce-a ținut vreo 20 de ani și pe care au fost bătute Caietele de Dor!), Marți, 21 februarie, recunoaște că: De lucrat, lucrez mai puțin bine pe el, deoarece mă aflu în culoarul de trecere, pe „bulevardul” casei, fără să pot crea acel spațiu închis al solitudinii, prielnic chiar și scrisului celui mai banal, notația cotidiană slujind mai degrabă exercițiului pe clavir decât dorinței de a scrie., dar marți, 4 aprilie, se poate observa că deja diarista se simte în largul ei în fața ordinatorului: Mă întorc spre ieri, când, fiind prinsă de orele 4 dimineața bătând la Macintosch) nu-i mai spun Monstru, e semn bun – deși mi-a mâncat acum câteva secunde un întreg paragraf), n-am mai avut timpul să adaug la ultimele rânduri și acest detaliu, deloc nesemnificativ: Zoran Mušič are 88 de ani.

Uneori personajul principal al jurnalului este chiar ea, diarista. Computerul are rol terapeutic, scoțând la iveală eul narcisiac: Duminică 19 martie […] Din pricina computerului, am început să scriu din nou despre mine în acest jurnal. Exercițiul „tehnic” m-a împins spre o stare confesivă pe care o abandonasem odată cu narcisismul adolescenței și mania tinereții de a-și inventa sau amplifica dramele și problemele. Mă părăsisem, făcând din jurnal o simplă agendă – și era bine așa. Va trebui să revin spre o mai mare uscăciune sau să mă las de notația zilnică, reclamată, spun eu ca să mă scuz, de acomodarea cu monstrul, care a început să mă accepte mai ușor, așa că nu mai e nevoie de închinăciune zilnică.

Jurnalul trișează și își trădează autorul. Ușile sale interzise rămân rareori închise definitiv: Eram hotărâtă să notez aici ce se notează într- agendă (de unde și forma): întâlnirile sau mesajele din țară ce nu trebuie uitate, etc., etc. Și iată că încetul cu încetul se strecoară clima, afectivitatea, pisicile și bolile.Alterori jurnalul este considerat un depozitar al mărunțișurilor diaristei, loc încărcat de prea multe lucruri inutile: Vineri 31 martie Am început să notez prea multe în acest jurnal. Va trebui să mai renunț la mărunțișuri, să mai tai din detalii, să nu încarc memoria, fie ea a unui robot, cu atâtea lucruri inutile. Și să mă apuc de lucru: să termin în sfârșit volumul al VI-lea, cel mai năpăstuit dintre toate, dat fiind ritmul de delăsări succesive în care a fost compus. Nu mai am scuza uceniciei la monstru: de bine, de rău, am învățat, nu tot, dar esențialul, iar monstrul nu-și mai merită numele. […]

Moartea lui Emil Cioran îi provoacă suferință, accentuându-i-se sentimentul efemerității sale. Amintirea trecutului lor e singura șansă de salvare a paradisului pierdut, fiind panaceul sufletului Monicăi Lovinescu: Marți 20 iunie […] Refuzam comentariile cerute. Nu doar din lipsă de timp, ci și din … inspirație. Asupra scriitorului Cioran, am scris cum am putut la apariția fiecărei cărți. despre om, aș fi ori prea convențională, ori prea personală. Pe cine poate interesa că, mai ales de când a căzut bolnav, nu-l mai văd decât pe cel ce ne bătea la geam, aproape seară de seară, în rue Cassini, și cu care bârfeam regește? Și chiar dacă ar interesa pe cineva, amintirea aceasta îmi aparține, n-am chef s-o împart cu nimeni. Eram cu toții tineri, strălucind de nefericirile Istoriei. V. descoperea România (sau mai curând o mitiza), după ce o pierduse și scotea Caietele de Dor (le trăgeam roneotipate la Force Ouvrière, alături de România muncitoare a lui Eftimie Gherman) ca o sfidare imperioasă, Mircea Eliade încerca să reediteze Război și pace la scară românească cu Forêt interdite, Eugen disloca scena și cuvintele ca să scape de obsesia morții, Cioran descompunea tonic și vital speranțele, totul părea frenetic și posibil. Acum nu mai sunt, nici Mircea, nici Eugen, nici Cioran. Am mai rămas noi să mai plângem, cât ne va mai fi dat, „la apa Vavilonului”.

Deși a locuit mult timp în Franța, Monica Lovinescu a trăit cu sufletul și mintea tot timpul în România, mai precis în București. Totuși acesta începe să devină o categorie a departelui odată cu trecerea timpului, înstrăinarea survenind datorită disparițiilor prietenilor dragi: Duminică 23 iulie […]cât eram în România, visam la Franța, sosind aici ne-am îndreptat privirile spre România și le-am lăsat astfel ațintite o viață de om – trăind mai mult la București decât la Paris. Acum, aici, cei mai apropiați prieteni au murit, iar câteva din marile prietenii s-au stins ori învrăjbit. Nu-i mai am pe Christiane, pe Alla, pe Georges, Greg e departe, Virgil l-a pierdut pe Luc, Goma ne-a devenit un străin, Țepeneag s-a metamorfozat: decese și dezamăgiri au golit peisajul. Cel de la București e încă plin. Numai că acolo a devenit pentru mine, prin timpul scurs, departele. Dacă ne-am întoarce de tot, nu m-aș putea împiedica să-mi caut prin toate ungherele copilăria, adolescența, pe mama mai întâi, pe urmă pe tata. Ca, api, să trăiesc în închipuire tot ce n-a fost și ar fi putut să fie. Sau poate s-ar termina totul ca în basmul Tinereții fără bătrânețe: aș înlemni pe pragul din bulevardul Elisabeta, ca la porțile unui castel al trecutului netrăit.

Jurnalul Monicăi Lovinescu este și o ofrandă adusă mamei sale, fiind, parcă, simbolul iubirii filiale și modul prin care diarista încearcă să răscumpere sacrificiul suprem al acesteia. Miercuri 6 septembrie: […] Dar eu am de ce s-o admir pe mama, nu doar pe intelectuala care a fost, dar și pe eroina care a devenit în închisoare, refuzând cu prețul vieții să de Securității armele (o scrisoare către mine) pentru a mă șantaja. Atunci și acolo, mama m-a născut a doua oară. După ce-mi dăduse viața, mi-a dăruit și libertatea să mă comport după firea mea, fără a avea de ales între sinucidere sau a deveni unealta „lor”. Or, cum să găsesc cuvintele pentru a o descrie pe mama fără a cădea în clișeele sublime? Trebuie probabil să ai geniu, iar eu n-am nici măcar talent. Cel puțin nu destul pentru a rivaliza cu un astfel de Model. Totuși, o singură carte aș fi vrut să scriu: tocmai Cartea Mamei.

Jurnalul conține și portretul autocritic al adolescentei Monica Lovinescu, dar în același timp este și jurnalul jurnalui intim adolescentin: Joi 28 decembrie V. mi-a găsit ieri și ultimul caiet de Jurnal bucureștean. Am prins nu doar obișnuința, ci chiar voluptatea să arunc la coș însemnările acestei ființe inutil complicate, dizgrațios de sentimentală și narcisistă-, adolescenta care am fost. Păstram o amintire de har a acelor timpuri. Timpurile, de fapt, nu știu cum vor fi fost, eu însă … Singura consolare: mă judecam aspru, crunt chiar, propria mea deriziune fiindu-mi exercițiu cotidian.

Nu-mi dau seama cât timp îmi va lua introducerea acestui ultim caiet în textul încă necompletat al primelor Jurnale. Mai trebuie să dau și computerul la reparat (de fapt sunt doar de controlat năbădăile lui) și ar fi bine să termin mai înainte această primă versiune. În orice caz, anu se încheie bine: am scăpat de mărturia scrisă a acelei fete (mi se pare total străină) ce-și analiza cu lupa, până la exasperare, toate stările sufletești (și slavă Domnului, numai de ele nu ducea lipsă). Unde pui că mai scriam și versuri!

Mama îmi spunea (și-mi revine periodic) cât de puțin se recunoștea în anumite ipostaze și etape din trecut, de parcă n-ar fi fost vorba nici de aceeași ființă, nici de aceeași viață. după această relectură a Jurnalului din 1941-1947, îi dau, mai mult ca niciodată, dreptate.

Jurnal bucureștean de duminică, 5 mai 1996, până sâmbăta, 25 mai 1996, conține prezentarea detaliată a unor evenimente diverse: audierea cursurilor de filosofie ale lui Gabriel Liiceanu, întâlnirea cu studenții Facultății de Litere, interviul dat Marilenei Rotaru, primirea proceselor-verbale de urmărire a mamei ei

Menirea jurnalului este, prin urmare, să împiedice falsificarea ființei, să-i conserve intacte amintirile, gândurile, reflecțiile – toate trecute prin reprezentarea scriiturii. Autoarea nu este străină nici de virtuțile terapeutice ale consemnărilor în jurnal. Obiceiul însemnărilor zilnice creează un spațiu alternativ, un univers paralel cu cel real, din care răul poate fi exorcizat. Aceasta este o iluzie de care diarista e conștientă și cu care se consolează, uneori, în lipsa altor soluții existențiale: Însemnând fleacuri (așa îmi apar în actuala stare de spirit) am iluzia că intru într-o normalitate unde răul nu ne poate atinge.; Bat în neștire la computer pentru a nu mă lăsa pradă angoasei.; De ce atâta sporovăială? Pur și simplu din aprehensiunea pentru analiza de mâine la ochii lui V[irgil]; Totul se petrece, însă, pe un plan unde logica n-are nici preț, nici greutate, trebuie suportat, și atâta tot. Și atunci te amețești scriind: orice și despre orice.

În ultimii ani ai jurnalui (1998-2000), privind înapoi, diarista constată, nu fără o doză de amărăciune: „sensul existenței mele acesta a fost: înfruntarea cu sistemul totalitar, un microfon, solidaritatea cu purtătorii de cultură ce se cereau salvați, încăierarea cotidiană cu călăii ascunși în cutele utopiei.” Misiunea a fost încheiată, lumea nu s-a schimbat, însă, în mod fundamental, pentru că răul comunist a fost unul durabil, cu reverberații până în societatea actuală, tarată de practica îndelungată a dublului limbaj, a cenzurii și autocenzurii, ca și a duplicității cu regimul totalitar, pentru care cedarea, colportajul ideologic și delațiunea de cea mai joasă speță erau la ordinea zilei. Gândirea utopică își recalculează parametrii și se diseminează, în așteptarea următoarelor victime. Confruntarea cu ideologia a repurtat câteva victorii, însă războiul a fost pierdut. Istoria redevine impasibilă și își reîntregește capitalul repetitiv. Exercițiile de aducere-aminte îi sunt străine românului, generozitatea sa implică deculpabilizarea călăilor, uitarea sa este congenitală și se rezolvă în indiferență față de propriul trecut recent: „Praf și pulbere, cum îi place lui V. să profetizeze. Cu indiferența românului față de trecut – din care pare hotărât să nu învețe nimic – tare mă tem că are dreptate. Există tărâmuri blestemate să nu audă niciodată trâmbițele tragediei. Acolo unde Apocalipsul este înlocuit de Uitare.”

Vremea militantismului s-a încheiat și a fost înlocuită de răstimpul întrebărilor retorice, al decantării sensurilor, al pregătirii epitafului: „Nimic comun între robii iluziei comuniste și cei ce luptă împotriva ei, în afară de faptul că se întâmplă ca această luptă să ocupe o întreagă viață. Și nu te poți împiedica să te gândești cum ar fi arătat ea, viața ta, dacă la o cotitură nu te-ai fi ciocnit de Istoria majusculizată, și, evident, shakespearian de furioasă.” Scenariul ucronic nu se poate materializa. Predispoziția pentru utopie râmâne o constantă a imaginarului social, fără să se anticipeze condițiile următoarei organizări a ideologiei ca sistem coercitiv. Jurnalul rămâne martor al confruntării între forțe inegale, în care doi oameni încearcă să organizeze binele împotriva unui întreg stat organizând răul, cum declara admirativ Imre Toth.

Fie că se prezintă ca agendă, reper, ca instrument al memoriei sau ca pansament al deziluziei, jurnalul Monicăi Lovinescu este, prin excelență, un jurnal extim, cu mecanismele de funcționare la vedere, precizându-și clar propria poetică, chiar dacă, uneori, există derogări de la ea.

CONCLUZII: JURNALUL –ÎNTRE REALITATE ȘI FICȚIUNE

Motto: … Mă voi preface deci și eu că nu știu, încheind aici acest dialog între ceea ce a fost și ceea ce aș fi vrut să fie. Monica Lovinescu

În loc de încheiere, am dori să evidențiem importanța jurnalului lovinescian pentru valorizarea trecutului, pentru promovarea culturii române și a celei universale. Menirea jurnalului, a consemnărilor zilnice, este dincolo de orice ambiguitate: de a înregistra obiectiv evenimentele, pentru a înlesni rememorarea lor, de a fotografia figuri, evenimente, istorii, dar și de a sincroniza cultura română cu cea universală. Funcția de aide-mémoire este în permanență reactivată în jurnalul Monicăi Lovinescu. Tribulațiile eului sunt programatic eludate din consemnare. Fiecare abatere este aspru sancționată de autoare. Jurnalul este numai un instrument pus în slujba crezului existențial. Confruntarea cu ideologia canalizează toate energiile și conferă sens unei existențe care a devenit exemplară. Dincolo de această supratemă a jurnalului și a existenței, se profilează alte chestiuni, la fel de stringente: exilul și nostalgia, decepția românească și cea europeană, tema recurentă a culpabilității (legată de impresia de a-și fi abandonat mama, care va muri în închisorile comuniste, refuzând să-și trădeze fiica), trecerea corozivă a timpului, capriciile memoriei, obsesia est-etică, dimensiunea antiutopică și demistificatoare, comedia umană etc.

Monica Lovinescu, vocea emblematică a Europei libere, surprinde în jurnalele ei atât viforul istoriei, cât și stările lăuntrice ale unei conștiințe frământate de lupta pe care-o purta cu un sistem obtuz și incompetent. Jurnalele Monicăi Lovinescu reinstaurează, cel puțin parțial, paradigma Hocke, pentru care pledează: oroarea de literatură în perimetrul scriiturii personale și consecința ei directă: absența intenționalității artistice. Veleitățile literare ale textului sunt subordonate altor deziderate, care țin de obiectivitate, luciditate, adevăr. O derogare de la această paradigmă diaristică o reprezintă obsesia anticomunistă, așezarea scriiturii private sub semnul luptei cu ideologia. Hocke formulase postulatul absenței oricărei finalități în jurnal, nu numai a celei artistice, ci și a celor morale/didactice/teologice/istorice etc. În acest jurnal exterior, atipic, totul este subordonat acestei finalități unice, atât a vieții cât și a operei: confruntarea cu ideologia de stânga, cu ochelarii de cal ai Istoriei. De aici, impulsul de a ridica ziduri în jurul ființei intime. De aici, fuga de literatură și evitarea comentariului solipsist. Realitatea singulară a eului este proscrisă. Intimitatea ființei, frământările, patetismul, marile întrebări sunt sistematic eludate în țesătura diaristică. Ele țin de o realitate menită să rămână privată, neconsemnată, incomunicabilă. Termenii patetici țin de un cod lingvistic ce-i este străin. Jurnalul este o însemnare zilnică (im)personală, reper al memoriei, cel mult: „o agendă pentru a regăsi, la nevoie, firul întâmplărilor și al oamenilor care vin din țară cu tot felul de mesaje. Celelalte, atât de rare, inflexiuni personale sunt un păcat și o reminiscență de pe vremea când țineam intermitent, dar convinsă, jurnal.” Subminarea intențiilor autorului ține de resorturile scriiturii intime, astfel încât programul diaristic nu este respectat cu consecvență: din loc în loc se creează breșe prin care eul privat, eul ascuns își face simțită prezența.

Din punct de vedere structural, jurnalele Monicăi Lovinescu abundă de paranteze, deoarece diarista nu poate respecta ordinea cronologică, trece de la un eveniment la altul, întrerupând firul prin flashuri-paranteză și îngăduind astfel vieții înconjurătoare să pătrundă în țesutul narativ, fără de care existența, chiar cea strict radiofonică, ar lăsa impresia că s-a desfășurat conform unui plan prestabilit pe un drum ferit de cotituri și surprize. Din cutia Pandorei, deschisă din neatenție și închisă apoi la loc, cu fermitate, răzbate sentimentul zădărniciei, al unei vieți așezate sub semnul unei finalități compromise. Dispare și speranța, o dată cu moartea mamei în închisorile comuniste și cu prăbușirea iluziilor românești postrevoluționare. În aceste interstiții, în momentele de respiro ale confruntării cu ideologia, se creează spațiul propice literaturii. Dimensiunea literară a textului este una epifenomenală, accidentală, născută, paradoxal, din teama de a nu face literatură acolo unde se cere exprimat adevărul. Literaritatea este spontană, involuntară, un reflex al omului de cultură în ale cărui preocupări intră și literatura, fără să ocupe, însă, locul central. Primenirea textului, câtă există, are ca scop netezirea asperităților sale, eliminarea redundanțelor, patetismelor, incursiunilor indiscrete în existența care este și trebuie să rămână privată. Jurnalul e mai aproape de paradigma Hocke decât de cea barthiană.

Dubla situare a ființei lovinesciene, în planul social și în planul retragerii voluntare, asumate, în propria intimitate este surprinsă în tipologia duală a scriiturii personale. Jurnalul este exterior, deoarece apasă pe dimensiunea socialului, obiectivându-se în seismograf al Istoriei, al micilor istorii private și al exilului românesc. Exterioritatea este complementară Interiorității, astfel jurnalul este și interior când este îndeplinită funcția de decantare a reflecțiilor, temelor, ideilor și se alocă spațiu generos tribulațiilor eului.

Jurnalul a luat locul microfonului de la Europa liberă, fiind intrumentul primordial cu ajutorul căruia Monica Lovinescu a ajuns în mințile și sufletele cititorilor pentru a-i motiva să nu-și uite trecutul. De asemenea, jurnalul reprezintă calea de eliberare a culturii române de tarele unui regim totalitar, colacul de salvare a unui popor predispus la uitare, ancorat mai mult în prezent și viitor și reticent la tot ce înseamnă trecut. Lupta în care s-a angajat de la începutul exilului și până la sfârsitul zilelor poate fi asemuită cu o confruntare cu morile de vânt ale ideologiei comuniste, cu maladia murti-bingismului care a contaminat nu numai intelectualii izolați de Cortina de fier, ci și pe cei din lumea liberă, democrată.

În concluzie, jurnalele rămân, în ansamblul lor, rune ale exilului, menite memoriei personale și publice, spații privilegiate în care sunt decantate reziduurile metafizice ale gândirii utopice, mistificatoare.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Opera autorului investigat

Lovinescu, Monica, Unde scurte. I, Limite, Madrid, 1978.

Lovinescu, Monica, Unde scurte, Humanitas, București, 1990.

Lovinescu, Monica, Întrevederi cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ștefan Lupașcu și Grigore Cugler, Cartea Românească, 1992.

Lovinescu, Monica, Seismografe. Unde scurte II, Humanitas, București, 1993.

Lovinescu, Monica, Posteritatea contemporană. Unde scurte III, Humanitas, București, 1994.

Lovinescu, Monica, Est-etice. Unde scurte IV, Humanitas, București, 1994.

Lovinescu, Monica, Pragul. Unde scurte V, Humanitas, București, 1995.

Lovinescu, Monica, Insula Șerpilor. Unde scurte VI, Humanitas, București, 1996.

Lovinescu, Monica, La apa Vavilonului. I, Humanitas, București, 1999.

Lovinescu, Monica, La apa Vavilonului. II, Humanitas, București, 2001.

Lovinescu, Monica, Diagonale, Humanitas, București, 2002.

Lovinescu, Monica, Jurnal 1981–1984, Humanitas, București, 2003.

Lovinescu, Monica, Jurnal 1985–1988, Humanitas, București, 2003.

Lovinescu, Monica, Jurnal 1990–1993, Humanitas, București, 2003.

Lovinescu, Monica, Jurnal 1994–1995, Humanitas, București, 2004.

Lovinescu, Monica, Jurnal 1996–1997, Humanitas, București, 2005.

Lovinescu, Monica, Jurnal 1998–2000, Humanitas, București, 2006.

Lovinescu, Monica, Cuvântul din cuvinte, roman inedit, Humanitas, București, 2007.

Lovinescu, Monica, Jurnal esențial, Humanitas, București, 2010.

Referințe critice și teoretice despre exil și perioada totalitară

Behring, Eva, Scriitori români în exil 1945-1989. O perspectivă istorico-literară, Editura Fundației Culturale Române, București, 1991.

Calafeteanu, Ion, Exilul românesc. Erodarea speranței. Documente. (1951-1975), Editura Enciclopedică, București, 2003.

Constantinescu, Silvia, Exil. Oameni și idei, Editura Curierul Românesc, București, 1995.

Coza, Ancuța Maria, Paul Goma. Scriitura disidenței, Tipo Moldova, Iași, 2011.

Cristea, Dan, Versiune și subversiune: paradoxul autobiografiei, Editura Cartea Românească, București, 1999.

Demestrescu, Camilian, Exil. Încercările labirintului, Editura Albatros, București, 1997.

Dumitrescu, Vasile, O istorie a exilului românesc (1944-1989) în eseuri, articole, scrisori, imagini, Editura Victor Frunză, București, 1997.

Firan, Florea, (coordonator), Literatura diasporei, Editura Poesis, Craiova, 1996.

Florescu, Nicolae, Întoarcerea proscrișilor. Reevaluări critice ale literaturii exilului, Editura Jurnalul Literar, București, 1998.

Florescu, Nicolae, Noi, cei din pădure!: reevaluări critice ale literaturii exilului, Editura Jurnalul literar, 2000.

Florescu, Nicolae, Resemnarea cavalerilor, Reevaluări critice și memorialistice ale literaturii exilului, Editura Jurnalul literar, București, 2002.

Furtună, Angela, Monica Lovinescu. Est-etica. Geneze, Editura Vinea, București, 2012.

Glodeanu, Gheorghe, Incursiuni în literatura diasporei și a disidenței, Editura Libra, București, 1999.

Glodeanu, Gheorghe, Incursiuni în literatura diasporei și a disidenței, Editura Tipo Moldova, Iași, 2010.

Glodeanu, Gheorghe, Fascinația ficțiunii, Editura Libra, București, 2006.

Glodeanu, Gheorghe, Narcis și oglinda fermecată. Metamorfozele jurnalului intim în literatura română, Editura Tipo Moldova, Iași, 2012.

Gogea, Vasile, Voci în vacarm. Un dialog cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, Eikon, Cluj-Napoca, 2010.

Goma, Paul, Jurnal de căldură mare, Nemira, București, 1997.

Hocke, Gustav René, Europäische Tagebücher aus vier Jahrhunderten. Motive und Anthologie, Limes, Wiesbaden/München, 1986.

Jela, Doina, Această dragoste care ne leagă. Reconstituirea unui asasinat, Humanitas, București, 1998.

Jela, Doina, O sută de zile cu Monica Lovinescu, Editura Vremea, București, 2008.

Manolescu, Florin, Enciclopedia exilului literar românesc (1945-1989), Editura Compania, București, 2003.

Niculescu, Adrian, Din exil/ După exil, Editura Univers, 1998.

Pelin, Mihai, Opisul emigrației politice, Editura Compania, București, 2002.

Pop, I. (coord.), Dicționar analitic de opere literare românești (vol. IV), Editura Casei Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2003.

Popa, Mircea, Reîntoarcerea la Ithaca. Scriitori Români în exil, Editura Globus, București, 1997.

Simion, Eugen, Ficțiunea jurnalului intim, vol I-III, Editura Univers Enciclopedic, București, 2001.

Simion, Eugen (coord), Dicționarul general al literaturii române, Editura Univers Enciclopedic, București, 2005.

Țepeneag, Dumitru, Reîntoarcerea fiului la sânul mamei rătăcite, Institutul european, Iași, 1993.

Țepeneag, Dumitru, Războiul literaturii nu s-a încheiat, All, București, 2000.

Țepeneag, Dumitru, Capitalism de cumetrie, Editura Polirom, Iași, 2007.

Ulici, Laurențiu, Scriitori români din afara granițelor, Fundația Luceafărul, București, 1996.

Ungureanu, Cornel, La vest de Eden. O introducere în literatura exilului, Editura Amarcord, Timișoara, 1995.

Vladimirov, Iulia, Monica Lovinescu în documentele Securității 1949-1989, Humanitas, București, 2012.

Articole și lucrări memorialistice despre exil și perioada totalitară

Boldea, Iulian, Restabilirea binelui, în „Apostrof”, nr. 12/2012.

Dimiseanu, Gabriel, Ceva despre disidență și disidenți, în „România literară”, nr. 42/2007.

Horasangian, Bedros, Monica Lovinescu: un destin împlinit, în „Observator cultural”,  nr. 420/421/2008.

Jela, Doina, Interviu cu Monica Lovinescu, în „România literară”, nr. 40, 1999.

Liiceanu, Gabriel, Monica Lovinescu în căutarea mamei, în http://romaniadindiaspora.ning.com.

Lovinescu, Monica, O paranteză cât o istorie, în „Secolul 20”, 1997.

Niculescu, Adrian, Ierunca, în amintire, în actualitate, în „România literară”, nr. 45/9 noiembrie 2012.

Niculescu, Adrian, Dizidența românească, în „Observator cultural”, nr. 671/ 26.04.2013.

Pârvulescu, Ioana, Cronica optimistei: Monica Lovinescu, în „România literară”, nr. 41/2010.

Popovici, Vasile, Monica Lovinescu despre sine, în „România literară”, nr. 8/2000.

Simuț, Ion, A existat disidență înainte de Paul Goma?, în „România literară”, nr. 22/ 2008.

Simuț, Ion, Cronologia exilului literar postbelic, în „România literară”, nr. 23/2008.

Stan, Lavinia, Activitatea literară a exilului românesc la Paris, 1945-1956. Organizații. Publicații, în Politică externă comunistă și exil anticomunist, Anuarul Institutului Român de Istorie Recentă, vol. II (2003), București, Editura Polirom, 2004.

Ulici, Laurențiu, Avatarii lui Ovidiu. Observații statistice despre exilul literar românesc, în „Luceafãrul”, 5, 1994.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Opera autorului investigat

Lovinescu, Monica, Unde scurte. I, Limite, Madrid, 1978.

Lovinescu, Monica, Unde scurte, Humanitas, București, 1990.

Lovinescu, Monica, Întrevederi cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ștefan Lupașcu și Grigore Cugler, Cartea Românească, 1992.

Lovinescu, Monica, Seismografe. Unde scurte II, Humanitas, București, 1993.

Lovinescu, Monica, Posteritatea contemporană. Unde scurte III, Humanitas, București, 1994.

Lovinescu, Monica, Est-etice. Unde scurte IV, Humanitas, București, 1994.

Lovinescu, Monica, Pragul. Unde scurte V, Humanitas, București, 1995.

Lovinescu, Monica, Insula Șerpilor. Unde scurte VI, Humanitas, București, 1996.

Lovinescu, Monica, La apa Vavilonului. I, Humanitas, București, 1999.

Lovinescu, Monica, La apa Vavilonului. II, Humanitas, București, 2001.

Lovinescu, Monica, Diagonale, Humanitas, București, 2002.

Lovinescu, Monica, Jurnal 1981–1984, Humanitas, București, 2003.

Lovinescu, Monica, Jurnal 1985–1988, Humanitas, București, 2003.

Lovinescu, Monica, Jurnal 1990–1993, Humanitas, București, 2003.

Lovinescu, Monica, Jurnal 1994–1995, Humanitas, București, 2004.

Lovinescu, Monica, Jurnal 1996–1997, Humanitas, București, 2005.

Lovinescu, Monica, Jurnal 1998–2000, Humanitas, București, 2006.

Lovinescu, Monica, Cuvântul din cuvinte, roman inedit, Humanitas, București, 2007.

Lovinescu, Monica, Jurnal esențial, Humanitas, București, 2010.

Referințe critice și teoretice despre exil și perioada totalitară

Behring, Eva, Scriitori români în exil 1945-1989. O perspectivă istorico-literară, Editura Fundației Culturale Române, București, 1991.

Calafeteanu, Ion, Exilul românesc. Erodarea speranței. Documente. (1951-1975), Editura Enciclopedică, București, 2003.

Constantinescu, Silvia, Exil. Oameni și idei, Editura Curierul Românesc, București, 1995.

Coza, Ancuța Maria, Paul Goma. Scriitura disidenței, Tipo Moldova, Iași, 2011.

Cristea, Dan, Versiune și subversiune: paradoxul autobiografiei, Editura Cartea Românească, București, 1999.

Demestrescu, Camilian, Exil. Încercările labirintului, Editura Albatros, București, 1997.

Dumitrescu, Vasile, O istorie a exilului românesc (1944-1989) în eseuri, articole, scrisori, imagini, Editura Victor Frunză, București, 1997.

Firan, Florea, (coordonator), Literatura diasporei, Editura Poesis, Craiova, 1996.

Florescu, Nicolae, Întoarcerea proscrișilor. Reevaluări critice ale literaturii exilului, Editura Jurnalul Literar, București, 1998.

Florescu, Nicolae, Noi, cei din pădure!: reevaluări critice ale literaturii exilului, Editura Jurnalul literar, 2000.

Florescu, Nicolae, Resemnarea cavalerilor, Reevaluări critice și memorialistice ale literaturii exilului, Editura Jurnalul literar, București, 2002.

Furtună, Angela, Monica Lovinescu. Est-etica. Geneze, Editura Vinea, București, 2012.

Glodeanu, Gheorghe, Incursiuni în literatura diasporei și a disidenței, Editura Libra, București, 1999.

Glodeanu, Gheorghe, Incursiuni în literatura diasporei și a disidenței, Editura Tipo Moldova, Iași, 2010.

Glodeanu, Gheorghe, Fascinația ficțiunii, Editura Libra, București, 2006.

Glodeanu, Gheorghe, Narcis și oglinda fermecată. Metamorfozele jurnalului intim în literatura română, Editura Tipo Moldova, Iași, 2012.

Gogea, Vasile, Voci în vacarm. Un dialog cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, Eikon, Cluj-Napoca, 2010.

Goma, Paul, Jurnal de căldură mare, Nemira, București, 1997.

Hocke, Gustav René, Europäische Tagebücher aus vier Jahrhunderten. Motive und Anthologie, Limes, Wiesbaden/München, 1986.

Jela, Doina, Această dragoste care ne leagă. Reconstituirea unui asasinat, Humanitas, București, 1998.

Jela, Doina, O sută de zile cu Monica Lovinescu, Editura Vremea, București, 2008.

Manolescu, Florin, Enciclopedia exilului literar românesc (1945-1989), Editura Compania, București, 2003.

Niculescu, Adrian, Din exil/ După exil, Editura Univers, 1998.

Pelin, Mihai, Opisul emigrației politice, Editura Compania, București, 2002.

Pop, I. (coord.), Dicționar analitic de opere literare românești (vol. IV), Editura Casei Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2003.

Popa, Mircea, Reîntoarcerea la Ithaca. Scriitori Români în exil, Editura Globus, București, 1997.

Simion, Eugen, Ficțiunea jurnalului intim, vol I-III, Editura Univers Enciclopedic, București, 2001.

Simion, Eugen (coord), Dicționarul general al literaturii române, Editura Univers Enciclopedic, București, 2005.

Țepeneag, Dumitru, Reîntoarcerea fiului la sânul mamei rătăcite, Institutul european, Iași, 1993.

Țepeneag, Dumitru, Războiul literaturii nu s-a încheiat, All, București, 2000.

Țepeneag, Dumitru, Capitalism de cumetrie, Editura Polirom, Iași, 2007.

Ulici, Laurențiu, Scriitori români din afara granițelor, Fundația Luceafărul, București, 1996.

Ungureanu, Cornel, La vest de Eden. O introducere în literatura exilului, Editura Amarcord, Timișoara, 1995.

Vladimirov, Iulia, Monica Lovinescu în documentele Securității 1949-1989, Humanitas, București, 2012.

Articole și lucrări memorialistice despre exil și perioada totalitară

Boldea, Iulian, Restabilirea binelui, în „Apostrof”, nr. 12/2012.

Dimiseanu, Gabriel, Ceva despre disidență și disidenți, în „România literară”, nr. 42/2007.

Horasangian, Bedros, Monica Lovinescu: un destin împlinit, în „Observator cultural”,  nr. 420/421/2008.

Jela, Doina, Interviu cu Monica Lovinescu, în „România literară”, nr. 40, 1999.

Liiceanu, Gabriel, Monica Lovinescu în căutarea mamei, în http://romaniadindiaspora.ning.com.

Lovinescu, Monica, O paranteză cât o istorie, în „Secolul 20”, 1997.

Niculescu, Adrian, Ierunca, în amintire, în actualitate, în „România literară”, nr. 45/9 noiembrie 2012.

Niculescu, Adrian, Dizidența românească, în „Observator cultural”, nr. 671/ 26.04.2013.

Pârvulescu, Ioana, Cronica optimistei: Monica Lovinescu, în „România literară”, nr. 41/2010.

Popovici, Vasile, Monica Lovinescu despre sine, în „România literară”, nr. 8/2000.

Simuț, Ion, A existat disidență înainte de Paul Goma?, în „România literară”, nr. 22/ 2008.

Simuț, Ion, Cronologia exilului literar postbelic, în „România literară”, nr. 23/2008.

Stan, Lavinia, Activitatea literară a exilului românesc la Paris, 1945-1956. Organizații. Publicații, în Politică externă comunistă și exil anticomunist, Anuarul Institutului Român de Istorie Recentă, vol. II (2003), București, Editura Polirom, 2004.

Ulici, Laurențiu, Avatarii lui Ovidiu. Observații statistice despre exilul literar românesc, în „Luceafãrul”, 5, 1994.