Junimea Si Junimismul

Cuprins:

INTRODUCERE

I. JUNIMEA ȘI JUNIMISMUL

SCURTĂ PRIVIRE ANALITICĂ ASUPRA ACTIVITĂȚII JUNIMII

2. CONTRIBUȚIA REVISTEI ,,CONVORBIRI LITERARE” LA PROMOVAREA VALORILOR CULTURAL-ARTISTICE

3. CONTRIBUȚIA JUNIMII LA DEZVOLTAREA CULTURII ÎN TRANSILVANIA

3.1 INFLUENȚA JUNIMISMULUI ASUPRA ZIARULUI TRIBUNA

4. TITU MAIORESCU

4.1 PERSONALITATEA LUI TITU MAIORESCU

4.2 TITU MAIORESCU ÎN PROFUNZIMEA ACTIVITĂȚII SALE

4.3 TITU MAIORESCU VIZIUNE ASUPRA ROMANULUI POPORAN

4.4 TITU MAIORESCU-PERSONALITATE COMPLEXĂ ÎNVĂLUITĂ DE MULTIPLE CALITĂȚI

4.5 CONCIZIE A PERSONALITĂȚII

II. MARII CLASICI

ROLUL PRIETENIEI PROZATORILOR JUNIMIȘTI

MIHAI EMINESCU

ION LUCA CARAGIALE

ION CREANGĂ

IOAN SLAVICI

ASEMANĂRI ȘI DEOSEBIRI

III. DAN MĂNUCĂ ȘI ALȚI PROZATORI DE LA JUNIMEA

DAN MĂNUCĂ

ALȚI PROZATORI DE LA JUNIMEA

IV. SCHEME

CONSIDERAȚII FINALE

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Scriitorul are minte și mâini de rai cu care folosește marea finețe a condeiului pentru a mișca lumea, desenând prin cuvinte arborele umanității. El își deschide mintea în fața cititorului, punându-și sufletul în palmele acestuia, deține cheia care poate deschide mintea lecturantului.

Desigur menirea dascălului nu este identică cu a scriiitorului, dar latura informativă și educativă a lui poate fi similară cu cea a scriitorului. Dascălul își îndeplinește menirea numai atunci când îmbină armonios informația cu elementul educativ. Scriitorul ca artist trezește cititorului stări emoționale exprimate prin bucurii, trăiri pozitive și negative, concomitent cu foarte sumare informații, dascălul insistă asupra predări de cunoștințe și informații fără a neglija latura emoțională a elevului. Prin predarea unui text literar cu tactul și dibăcia cerută pentru un profesor, elevul va recepta informația, dar și intensitatea trăirilor create prin interpretarea textului. Dacă scriitorul își deschide mintea în fața cititorului, profesorul oferă elevului cantitatea de informații literare, iar prin măiestria sa pedagogică, văzută prin sensibilitatea predării, acuratețea limbajului, dar și prin arta actoricească a sa stimulează sufletul, trăirile și mintea elevului. Din discuțiile avute cu diferite cadre didactice am remarcat faptul că dacălul complet își pune amprenta asupra elevului prin puterea formativă a elevului izvorâtă din personajele model din textele studiate. Intensitatea receptării textului prin acțiunile, atitudinile, comportamentele personajelor își pun amprenta asupra elevului numai dacă dascălul realizează o simbioză între elementul de cognoscibilitate și de formare.

Aceste aprecieri la adresa scriitorului mă determina să aleg acest subiect al lucrării, vrând să devin un profesor, dascăl a cărui menire este să informeze și să educe școlarul. Vreau să stimulez gustul cititului, al informării pentru că arta exprimă perfecțiunea cu care se hrănesc ,,oamenii cu gust ales” și pentru că marile desfătări, plăceri provin din contemplarea operelor frumoase. În mod excepțional cadrul didactic trebuie să fie un liant între operele de artă și lecturant. Chiar dacă în zonele rurale bibiliotecile și-au mai pierdut din puterea de influență pozitivă asupra cetățenilor, mă voi strădui să realizez prin diferite mijloace o influență asupra sătenilor, stimulându-le cât de puțin gustul pentru lectură. Mă voi implica pe plan social datorită cunoștințelor și capacității mele de dascăl.

Lucrarea mea este structurată pe 4 capitole, fiecare decurgând din cel antecedent, pentru a contura valorile de seamă ale Junimismului.

Primul capitol cuprinde prozatorii junimiști considerați ca valori artistice literare naționale deoarece în creațiile lor se exprimă sensibilitatea poporului român. Fiind capodopere naționale intră în patrimoniul universal alături de creațiile scriitorilor altor popoare. Cei care prin opera lor pătrund în sufletul cititorului, al școlarului, cu o unică valoare literară pentru poporul român sunt marii clasici: Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ion Creangă, Ioan Slavici, Titu Maiorescu, care prin capodoperele lor au trecut granițele literaturii naționale devenind patrimoniu mondial. Alte valori literare provenite din mișcarea junimistă sunt: Anton Naum, Vasile Pogor, Theodor Șerbănescu, D. Petrino, M.D. Cornea, Veronica Micle, Matilda Cugler-Poni, Nicu Gane, Leon Negruzii, Iacob Negruzii, I. Pop Florentin, N.D Xenopol, Ioan Popovici Bănățeanul, Ioan Ianov, Samson Bodnărescu, G. Bengescu-Dabija, D. Ollănescu-Ascanio, Al. Lambrior, Gh. Panu, rămânâd la nivelul național. Reprezentanții mișcării junimiste mai sus amintiți, precum și alții sunt nucleul de bază al orientării literaturii române prin profunzimea viziunii tematice pentru că respectă elementul tradițional pașoptist ca element de continuitate pentru generațiile viitoare. Dan Mănucă subliniază în studiul său ,,Critica literară junimistă”1864-1885, faptul că junimiștii au îndreptat privirea spre trecut, spre tradiția națională, bătându-și joc de pretențiile altora care voiau să anuleze valoarea trecutului precizând: ,,Este dificil să se admită că junimismul ar însemna rupture și refuz de a se încadra în tradiție”.

Al doilea capitol face referire la operele lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Ion Creagă care confirmă faptul că receptarea lumii prin literatură este o viziune colorată afectiv, iar tot ceea ce este cunoscut prin oglinda afectivității este temeinic și pătrunde în sufletul cititorului mult mai ușor. Pe acest fond de trăiri afective legate de cunoașterea frumuseților și bogățiilor țării, a istoriei ei, se formează și se dezvoltă dragostea de țară și popor. Prin încercarea mea de a face ca prietenul elevuilui să fie cartea voi recurge la asemănări și deosebiri privitoare la temă, stil, mișcare literară, astfel ca elevul să poate face cât de puține conexiuni literare. Acești scriitori au fost, sunt și vor fi coordonata de bază a însușirii literaturii române. Prin aceste texte voi stărui asupra îmbogățirii și dezvoltării corecte a folosirii și exprimării limbii române. Acești scriitori reprezintă modele nu numai pentru elevi, dar și pentru viitorii creatori de opere literare.

Următorul capitol cuprinde aspectul critic asupra mișcării junimiste în viziunea lui Dan Mănucă. Lucrarea lui Dan Mănucă asupra căreia m-am oprit se numește ,,Critica literară junimistă” de la 1864-1885 în care vede cu notă critică Junimea ținând cont în mod deosebit de citatul următor din lucrarea lui Titu Maiorescu intitulată ,,Ceva filozofie pe înțelesul tuturor”: ,,Fiecare om este produsul timpului său și chiar dacă el încercă să-și depășească epoca și să creeze un ideal pentru viitor, acest ideal nu poate fi decît numai o combinație de elemente care există în timpul său”. Alaturi de marile valori menționate mai sus amintim și un grup mare de poeți, prozatori, dramaturgi, teoreticieni a căror importanță a fost recunoscută în cadrul mișcării junimiste (Anton Naum, Vasile Pogor, Theodor Șerbănescu, D. Petrino, M.D. Cornea, Veronica Micle, Matilda Cugler-Poni, Nicu Gane, Leon Negruzii, Iacob Negruzii, I. Pop Florentin, N.D Xenopol, Ioan Popovici Bănațeanul, Ioan Ianov, Samson Bodnărescu, G. Bengescu-Dabija, D. Ollănescu-Ascanio, Al. Lambrior, Gh. Panu).

În ultima parte a lucrării, respectiv capitolul patru, am conceput câteva scheme grafice cu ajutorul cărora se pot interpreta: sursele de insipirație ale scriitorului, multilateralitatea lui Titu Maiorescu, mentorul Junimii, componenta fotografică a Junimii, scriitori Junimii și scheme referitoare la valoarea marilor clasici. Aceste scheme pot devenii modalități de însușire a operelor în mod succint cuprinzând un caracter concluziv. Voi apela la imaginea vizuală a elevilor prin aceste scheme care urmate de explicații succinte pot să rămână în memoria vizuală a copiilor cu mai multă ușurință.

JUNIMEA ȘI JUNIMISMUL

SCURTĂ PRIVIRE ANALITICĂ ASUPRA ACTIVITĂȚII JUNIMII

(Reprezentanți, Etape, Caracteristici)

În ,,Istoria Literaturii Române de la origini până în prezent”, George Călinescu precizează faptul că până la apariția Junimii literatura română a fost scrisă aproape numai de boieri fără a fi antrenate în această activitate alte minți luminate provenite din alte clase sociale. Din rândul țărănimii nu ia parte la mișcarea culturală nimeni deși se puteau descoperi talente printre țăranii moșieri.

În jurul anilor 1863-1864 câțiva tineri instruiți în școlile apusene printre care: Titu Maiorescu, Petre Carp, Iacob Negruzii, Vasile Pogor și Theodor Rosetti au inițiativa organizării grupării junimiste. Iașul găzduiește acești tineri iluminați care au ,,atingere secular cu civilizația Apusului, dar și cu dorința producțiilor proprii”. O parte din tineri sunt formați la școala Franței, iar alții au factură germanică. Titu Maiorescu se întoarce în țară ca fost student al universităților germane și franceze devenind mentorul grupării Junimea, care se impune prin criticarea radicală a stării culturii românești din a doua jumatate a secolului al XIX-lea și dorește necesitatea unei renașteri culturale, a regenerării spritului public. Activitatea sa dovedește o înaltă ținută academică motiv pentru care și auditorul prelegilor sale este de un nivel cultivat deosebit, astfel ,,Prelecțiunile populare” devin o tradiție de durată a Junimii din Iași. Nivelul înalt al prelegerilor atrage noi aderenți cum ar fi: Lambrior și Panu, preocupați de teme istorice și cultură națională.

Activitatea junimistă se mărește și prin înființarea de tipografii, edituri, librării astfel se înființează revista ,,Convorbiri literare” în 1867 sub conducerea lui Iacob Negruzzi. Realizări deosebite junimiștii au avut și în domeniul literar și școlar, ei fiind chemați să colaboreze pentru scrierea și traducerea anumitor manuale ( Aritmetica lui I. Melic; Despre scrierea limbii române , Titu Maiorescu; Historiae Sacre, Pavel Paicu; Macbeth;). Junimea abordează problema ortografiei românești, recitindu-se poeții români în vederea constituirii unor antologii.

Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu și Tudor Vianu în ,,Istoria Literaturii Române Moderne” disting câteva etape în activitatea Junimii:

Prima etapă se întinde de la 1863 până în 1874, când Titu Maiorescu devine ministru al Instrucțiunii Publice la București. Acesta este momentul în care se elaborează principiile sociale și estetice ale grupării Junimea, concretizate prin luptele pentru limbă purtate cu latiniștii și ardelenii, apoi cu adepții lui Bărnuțiu, iar în București cu adepții lui Hasdeu.

A doua faza a Junimii ar fi ,,epoca în care ședințele din Iași se dublează prin acele din București” unde se fac cunoscute operele ,,Fântâna Blanduziei” de Vasile Alecsandri, ,,Noaptea furtunoasă “ de I.L Caragiale etc.

Cea de-a treia etapă după 1885 până la 1900 în care principiile estetice ale junimismului primesc o importantă dezvoltare. Pe Titu Maiorescu îl sprijină Petre Missir în lupta Junimii cu socialiștii, dar și alți discipoli de ai săi precum: P.P Negulescu, M. Dragomirescu, S. Mehedinți, Gr. Tăusan etc. în această perioadă se dă grupării Junimea și revistei sale, ,,Convorbiri literare”, un ,,precumpănitor caracter universitar”.

A patra etapa a grupării junimiste este punctată prin ,,arhiva de cercetări istorice” unde întâlnim propriile studii ale lui Ion Bogdan, D. Onciu, Șt. Orășeanu, G. Bogdan-Duică precum și Nicolae Iorga. Momentul se caracterizează prin polemici erudite între I. Bogdan și Gion, Iorga împotriva lui Xenopol și Tocilescu, Șt. Orășeanu împotriva lui Pompiliu Eliade.

Etapa a cincea este cea a anilor 1907 când arhiva de cercetări istorice se completează cu una de filozofie reprezentată prin gânditorii de atunci: I. Petrovici, M. Antoniade, Mircea Djuvara, Mircea Florian, evidențiindu-se în epocă Panait Cerna. Din acest moment valoarea revistei Convorbiri literare începe să scadă motiv pentru care prezența lui Eugen Lovinescu este de scurtă durată. ,,Convorbirile literare” se antrenează în lupta împotriva altor publicații, ,,Viața Nouă”aracter universitar”.

A patra etapa a grupării junimiste este punctată prin ,,arhiva de cercetări istorice” unde întâlnim propriile studii ale lui Ion Bogdan, D. Onciu, Șt. Orășeanu, G. Bogdan-Duică precum și Nicolae Iorga. Momentul se caracterizează prin polemici erudite între I. Bogdan și Gion, Iorga împotriva lui Xenopol și Tocilescu, Șt. Orășeanu împotriva lui Pompiliu Eliade.

Etapa a cincea este cea a anilor 1907 când arhiva de cercetări istorice se completează cu una de filozofie reprezentată prin gânditorii de atunci: I. Petrovici, M. Antoniade, Mircea Djuvara, Mircea Florian, evidențiindu-se în epocă Panait Cerna. Din acest moment valoarea revistei Convorbiri literare începe să scadă motiv pentru care prezența lui Eugen Lovinescu este de scurtă durată. ,,Convorbirile literare” se antrenează în lupta împotriva altor publicații, ,,Viața Nouă” și ,,Viața Românească”, dar nu se mai conturează o oarecare doctrină ca în trecut. Cu timpul unitatea Junimii se pierde și datorită lipsei de inițiatori și de idei comune.

Se desprind trasături statornice și izbitoare în cadrul activității junimiste:

Gândirea filozofică reprezintă cea dintâi specificitate a structurii junimiste, plăcerea lor era pentru filozofie pe bază de argumete raționale și mai puțin de argumente istorice, ei fiind filozofi ai artei. Rubricile critice ale ,,Convorbirilor” erau dominate de concepția lor despre artă: ,,Junimea încurajează formarea unui tînar filozof în universitățile străine” , amintim ca exemplu concret modelul lui Eminescu care ar fi trebui să se întoarcă profesor de filozofie din străinătate. S-a încercat creația de opere a căror gândire abstractă să dea conceptul unei poezii filozofice.

Mentalitatea junimistă privitoare la spiritul oratoric reprezintă o altă trăsătură a junimiștilor unde Titu Maiorescu își manifestă împotrivirea tradiționalei retorici pașoptiste și ,,a frazeologiei politice și parlamentare”. Primele manifestări junimiste au fost concretizate prin conferințe publice, ținuta oratorului trebuie să fie impecabilă în fața publicului, dar și dicția impecabilă. Oratoria se dorea a fi o opera desăvârșită. Titu Maiorescu vede arta oratorică prin demnitatea ținutei, căldura glasului muzical, gesturi deosebite care să trezească interes auditorului, să impresioneze. Alcătuirea unei expuneri publice se supunea unor cerințe, domnul Panu ne spune că expunerea ,,trebuia să înceapă, dar mai cu seama să sfîrșească printr-o comparație, care avea rostul să ilustreze concluzia ei.” Stăpânirea de sine, dar și singuranța informației trebuia să curgă firesc, să fie convingătore. Arta oratoriei este susținută de lucrările lui Titu Maiorescu cu exemple ilustrative: ,,Progresul adevarului”, ,,Din experiență”.

Junimiștii având formație universitară aveau gustul clasic și academic, trăsătură distinctă a acestora având capacitatea de a îmbina umanitățile vechi și moderne. Ei judecă după modele și cred în valoarea canoanelor artei. Ca modele amintim că Naum era admiratorul lui Chenier, Olănescu-Ascanio traducatorul lui Horațiu, Duiliu Zamfirescu, Murnu, Frollo care sunt de factură clasicistă. Junimea în ,,Convorbirile literare” se apropie de inspirația romantică, dar și de traduceri din Lamartine, Musset, Vigny, Hugo și Gautier. Junimiștii reacționează pozitiv la producțiile valorice care sunt confirmate de timp. Pare ca o curiozitate faptul că junimiștii nu au reacționat apropiat față de naturalismul francez sau simbolism. Unii critici devin potrivnici noilor mișcări literare din Apus (Duiuliu Zamfirescu nu acceptă producția poeților moderniști, iar Titu Maiorescu nu vede cu ochi buni producția literară a lui Macedonski). La modul general junimiștii nu sunt receptivi la inovație.

O altă trăsătură a activității junimiste poate fi ironia, zeflemeaua. Pentru Titu Maiorescu ironia devine unealtă polemică remarcată și în interiorul grupării Junimea. Ridicularizarea se făcea remarcată chiar în sânul discuțiilor junimiste, apelându-se unul altuia cu apoziții dezvoltate ce îi caracterizau: Caragiani devenea ,,bine hrănitul Caragiani”, Naum este ,,pudicul Naum”, Iacob Negruzzi ,,carul cu minciuni”, Lambrior Tassu și Panu sunt ,,cei trei români”. Cei care exagerau în latinisme erau apostrofați prin: ,,măi, române!”. Pentru Pogor ironia devine o formă a libertății spirituale, a mobilității lui. Maiorescu domină nota zeflemistă a ședințelor, el putând surprinde ridicolul redat prin trăsături caustice deosebite. Ca urmare a facultății personale de a ridiculiza, ironiza, de a causticiza, Titu Maiorescu și-a castigat izbânda.

Imaginea structurii junimiste este completată cu nota spiritului critic devenită poate cea mai importantă trăsătură a acestei perioade. Viața publică se definește prin împrumutarea criticismului de la Junimea. În ,,Istoria Literaturii Moderne” se remarcă un criticism prejunimist și unul extrajunimist astfel Garabet Ibrăileanu punctează aceasta observație în scrierile lui Alecu Russo și Costache Negruzzi dar și ale lui Kogălniceanu și Odobescu. Ion C. Brătianu, Ion Ghica și Eliade Rădulescu sesizează faptul că noile instituții ale statului român nu corespund mentalității poporului și că reformele sunt superficiale nepătrunzând în clasa de jos a poporului. Iată deci cum criticismul junimist se caracterizează nu după o doctrină a înaintașilor ci dupa lupta împotriva ,,poeziei neinspirate, a limbii artificiale, a falsei erudiții, a megalomaniei de toate felurile.” Nerespectarea adevărului istoric, lipsa de autenticitate în formele de manifestare ale vieții naționale, stilul bombastic, concepția confuză, erudiția haotică devin tare ale junimiștilor.

Reiese din activitatea junimistă necesitatea îndeplinirii sarcinilor cu modestie, cu temeinicie, care să pătrundă în cultura noastră în acel moment.

Dan Mănucă își exprimă un interes deosebit față de mișcarea junimistă, mai precis asupra problemei esteticii junimiste întrebându-se retoric dacă contemporanii junimiștilor au avut în vedere crearea sau nu a unui sistem propriu de interpretare a artei. Problema se pune cu referiri la estetica lui Hegel și a lui Maiorescu cu nuanțe de deosebire evidente. Ținând cont de critica modernă, mișcării junimiste i se poate reproșa absența unor metode actuale. Junimiștii excelează prin capacitatea teoretică și mai puțin prin capacitatea critică. În volumul ,,Critica literară junimistă”,1864-1885, acordă o atenție deosebită sentimentului continuității, moderației realismului făcând referire la: ,,Valoare și unitate”, ,,Statornicia frumosului”, ,,Logica operei”, ,,Variație și autenticitatea”, ,,Fiziologie și geniu”, ,,Influența mediului”, ,,Scop și rezultat”, ,,Geniul poporului”, ,,Opinia publică”, ,,Viabilitatea tipului”.

După opinia lui Zigu Ornea Junimea și junimismul ,,păstrează perfect însemnele caracteristice ale fizionomiei tuturor curentelor românești” fiind un curent de idei complex (literar, ideologic, cultural , politic) care a dat o orientare nouă literaturii și culturii epocii, dar și a spiritului public. ,,Junimismul a pivotat în jurulul unui punct de vedere programatic recunoscut de toți adepții”. Este de apreciat faptul că alături de punctul de vedere programatic au fost tendințe și semnificații cu caracter contrariu care s-au armonizat. Trăsăturile ce caracterizau această mișcare instaurată de junimiști consta în ,,rigoare, adevăr, luciditate, descurajarea megalomaniei și a mimetismului prin zeflemea și supunere la obiect” valoari judicios stabilite, elan creator, original, combaterea naționalismului patriotard. Cu toate rigorile mai sus amintite la Junimea domnea jovialitatea și seriozitatea tuturor. Adevărata emulație la junimiști era selectarea ,, perlelor” din presă și din alte surse.

Titu Maiorescu a dat Junimii substanță consistentă, Pogor este creatorul mitologiei junimii, Petre Carp, iubitor de traduceri cu gust estetic profund, Iacob Negruzzi cu capacitatea sa organizatorică și dăruirea devotată ,,pâna a se confunda cu interesele Junimii”, Gheorghe Panu ironie răutăcioasă, inteligență penetrantă, Xenopol ,,om la toate” erudit, spirit opozant, Tassu, Lambrior, Panu, trei români intrasingenți, Caragiani și Creangă denumiți ,,corosivii”, Naum blândul poet, Bodnărescu ,,chinuitul filozof”, Gane ,,caracuda”, alăturându-li-se ,,silueta astrală a lui Eminescu” care stârnea admirația junimiștilor.

CONTRIBUȚIA REVISTEI ,,CONVORBIRI LITERARE” LA PROMOVAREA VALORILOR CULTURAL-ARTISTICE

Revista apare la 1867 la Iași, devenită publicația de bază a grupului Junimea, mutându-se după o vreme la București ducându-și activitatea până în 1944. Mentorulul Junimii, Titu Maiorescu, își publică în această revistă studiile sale estetice, critice și de istorie literară. Gruparea junimistă în programul ei are ca preocupare și acțiunea politică, oameni eligibili în parlament, program de stânga în doctrina conservatoare. Titu Maiorescu stabilește o ideologie care se rezumă la trei puncte: potrivirea între fond și formă, utilizarea spiritului critic pentru a se elimina ,,forma goală” și ,,așezarea criticii în limitele adevărului” fără îngrădiri sau constrângere din afară. Cu apariția ,,Convorbirilor literare” a fost posibilă acțiunea pozitivă ca temele de împrumut nepotrivite cu sensibilitatea românească să fie mai simple, dar adaptate la sensibilitatea poporului român. ,,O limba curată e mai prețuită decît sforțările pretențioase.”

Aceasta ,,direcție nouă” de la ,,Convorbiri literare” amintește de ,,Dacia literară” și ,,România literară”. În paginilie ,,Convorbirilor literare” sunt subliniate câteva idei critice: ,,a se reproduce și răspîndi tot ce intra în cercul ocupațiunilor literare și științifice… de a servi ca punct de întâlnire și înfrățire pentru autorii naționali.”

Revista cultivă valorile nației, dar în limitele adevărului artistic. Aici se desfășurau simple ,,convorbiri” despre literatură, fără idei preconcepute, fără spirit anti-național decât prin respectarea adevărului artistic.

Așadar ,,Convorbirile literare” au publicat studii și articole, conferințe publice, ,,Prelecțiuni populare”. ,,Convorbiri literare” ocrotește în paginilie sale marea activitatea literară a lui Titu Maiorescu.(vezi subcapitolul Titu Mairescu)

CONTRIBUȚIA JUNIMII LA DEZVOLTAREA CULTURII ÎN TRANSILVANIA

Necesitatea înființării ziarului Tribuna la Sibiu este dată și impusă de vreme. Titu Maiorescu într-un discurs parlamentar a spus că pe Ion Slavici l-a trimis în Ardeal D. Sturdza, fruntaș liberal, ca să înființeze un ziar favorabil partidului, deși Slavici în ,,În închisorile mele” protestează aceste afirmații. Cert este că un cerc de tineri dornici de a-și servi neamul prin forța cuvântului scris inaugurează o direcție nouă în ,,Telegraful Român” și anume în suplimentul acestuia ,,Foișoara”, care nu a avut sorți de izbândă numai cu triumful apariției Tribunei la 1884. Idea de apariție a acestui ziar a încolțit chiar la serbările însuflețite de la Putna, unde în 1871, s-a discutat despre desăvârșirea unității culturale a românilor din provinciile cu stăpâniri diferite.

Apariția Tribunei a izvorât nu numai din necesitățile politice ci și cultural-literare. Aria problemelor s-a lărgit mereu în așa fel încât ziarul a trebuit să devină un eveniment de seamă în istoria presei ardelene și apoi naționale.

Încercările nereușite la ,,Telegraful Român” au continuat cu alte neînțelegeri în 1883 cu Brașovul, Ardealul alegându-se în 1884 cu două cotidiene la Sibiu și la Brasov. Astfel la 12/26 aprilie 1884 apare primul număr al cotidianului sibian ,,Tribuna”, veriga principală în lanțul periodicelor noastre de informare a noutăților culturale de dincolo de munți.

INFLUENȚA JUNIMISMULUI ASUPRA ZIARULUI TRIBUNA

În perioada anilor 1876-1877 mai mulți tineri au publicat în manșeta suplimentului ,,Telegraful Român”, ,, Foișoara”, încercând pentru prima dată să tipărească o publicație periodică cu ortografie fonetică. Deși nu a durat decât un an, meritul acestui supliment este că: ,,a dat semnalul pentru părăsirea școalei cipariene și pentru apropierea Ardealului de viața litarară a Romaniei”.

Acest început a fost susținut de ,,Albina Carpaților” și ,,Familia” prin generalizarea noii direcții și părăsirea celei vechi.

Ardelenii erau convinși de faptul că și acum la sfârșitul secolului al XIX-lea au menirea de a urma drumul exagerărilor latiniste. Nu admiteau reforma ,,Junimei” în scrisul românesc, respingeau orice formă culturală venită de peste munți. Nucleul ,,României june” format din oameni cu aptitudini literare: I. T Mera, Silvestru Moldovan, I. C. Panțuru, Enea Hodoș, prin strădaniile lor litarare duc la biruința direcției nouă inaugurată de Titu Maiorescu.

Trimuful noii direcții în Ardeal s-a desăvârșit prin înființarea la 1884 a ziarului ,,Tribuna” de către grupul care la 1877 a publicat în ,,Foișoara Telegrafului Român”. Astfel ,,Tribuna” a grupat în jurul ei toți tinerii culți din Transilvania, colaboratori în activitatea politică națională și mișcarea litarară. Aceasta acțiune litarară este o consecință firească a efectelor pătrunderii junimismului în Ardeal. Sunt grăitoare legăturile Ardealului cu ,,Convorbiri litarare”. În 1868-1869 Blajul, Beiușul, Oradea, Oraștie, Caransebeșul, Brașovul și Sibiu aveau abonamente la această revistă. Legăturile erau asigurate prin I. Meșota, A. Șaguna, care au crescut în jurul lor tinerimea (N. Cristea, Z. Boiu, I. Popescu, D. Popovici, P. Barcianu, I. Pușcariu, I. Bechnitz, D. Comșa, ș.a), unii din ei viitori animatori ai problemelor literare în ,,Tribuna”. Pentru început, relațiile culturale dintre toate provinciile locuite de români erau asigurate mai ales prin răspândirea scrierilor românești atât în sudul cât și în nordul Carpaților, proces de dezvoltare a vieții culturale moderne în țara noastră. Prin societățile culturale, prin presa ardeleană, prin ,,Tribuna” se adaugă o formă nouă organizată de manifestare a vieții spirituale a românilor de pe tot cuprinsul vechii Dacii.

Tribuna cultivă limba și literatura română, istoria și tradițiile de luptă pentru libertate, ele constituind mijlocul de promovare a științelor, a literaturii și artei în limba națională, precum și a ideilor de progres. ,,Tribuna” pătrunsă de curentul înnoitor promovat de idealul de unitate națională a strâns laolalta toate păturile societății românești, peste granițele politice ale timpului. Tribuna simbolizează ,,unirea celor strane in lupta pentru neam și lege” prin gruparea în jurul ei și a unei fețe bisericești ca N. Popea și canonicul Bunea.

,,Convorbiri literare”, organ al societății Junimea a dominat și a hotărât cursul literaturii române timp de două decenii. Apariția acestui organ marchează momentul diferențierii explicite a fenomenului literar de celelalte manifestări literare, inaugurează astfel o nouă epocă în literatură noastră. Perioada ieșeană 1867-1885 a publicației e definită valoric de colaborarea lui M. Eminescu, I. Creangă și I. Slavici, dar și de articolele lui Titu Maiorescu, ce au exercitat asupra întregii dezvoltări a culturii o influență covârșitoare. Perioada bucureșteană a reunit semnăturile scriitorilor de frunte: G. Coșbuc, D. Zamfirescu, B. Șt. Delavrancea și A. Vlahuță cu absenta lui Macedonski. Prestigiu câștigat în viața literară de acest organ al Junimii, determină pe tribuniști să țină o strânsa legatură. ,,Prin abonamente și reproduceri în Tribuna din Convorbiri literare se comunică și se definitivează aceeași limba, a aceluiaș popor despărțit doar de granițe politice.”

,,Tribuna” devine, atât pe plan politic, cât și pe plan literar , la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea cel mai important organ de presă al Ardealului românesc, a însemnat ,,un eveniment atît în dezvoltarea stilului și limbii ziaristicii romînesti, înmormîntînd definitiv artificialitatea greoaie a tendințelor latinizante, cît și promovarea unei linii energice în lupta contra asupririi naționale”.

Programul lingvistic al ziarului era strâns legat de cel literar, motiv pentru care se publică numeroase articole pe această temă. Continuând ideile ,,Convorbirilor literare”, intelectualii ardeleni progresiști pledau pentru necesitatea unei limbi literare unitare. În coloanele ziarului nu apar articole care să trezească controverse legate de limbă. Toți colaboratorii ,,Tribunei” lucrează pentru fonetism, considerând inutile disputele în această problemă. Preludiul reușitei acestei preocupări este făcut de seria articolelor începand din primul an de apariție a ,,Tribunei” (1884 nr.27, 28, 29). Mișcarea limbii române în veacul curent este articolul publicat de Gherasim Sîrb, privitor la conferința ținută de Petru Maior din Budapesta la întrunirea societății ,,Petru Maior” în care se spunea: ,,E timpul să înțelegem că stăm îndărăptul fraților de dincolo. Literatura noastră e reprezentată astăzi la frați noștri, ea se dezvoltă acolo unde are libertate mai mare și culivatori mai mulți.”

Bogația și utilitatea moștenirii pe care a lăsat-o pe plan literar ,,Tribuna” rămâne un capitol deschis care oferă nebănuite și largi perspective cercetării.

TITU MAIORESCU

4.1 PERSONALITATEA LUI TITU MAIORESCU

Coordonatorul junimiștilor, Titu Maiorescu (n.1840, Craiova-1917, București) își dovedește calitățile intelectuale de mic copil prin teribila sa precocitate, deși din punct de vedere social este nepotul unui țăran devenit copil de excepție. Deși apartenența-i după bunici era țărănească, familia îi dă o educație și instrucție serioasă. De tânăr simte gustul distincției sociale făcându-l uneori să sufere de condițiile lui modeste. La 15 ani dovedește o ambiție deosebită afirmand : ,,O să le arat eu măgarilor de vienezi ce e un român.” Nu pare a fi om de geniu, dar cu o structură umană de a izbutii în viață. Încercările de producții literare sunt judecate de propria sa minte încă de la o vârstă fragedă, dovadă a faptului că el își sesizează capacitatea de creație. Urmează cursurile Academiei Theresiene din Viena apoi Facultatea de Filozofie din Berlin și obține licență în Litere și în Drept în Paris. Întors în țară devine membru formator al Junimii și mentorul ei promovând ,,direcția nouă în literatură”. După 1874 devine ministru al Instrucțiunii Publice și Cultelor, ministru de externe și apoi prim-ministru. Prin această bogată activitate își dovedește valorile sale estetice, politice, sociale și culturale. Bun orator, incisv politician, un fin cunoscător al sufletului social, reușește să pună bazele principiilor estetice și culturale ale societății. Astfel Junimea creează jaloanele necesare spiritului critic, discernării valorilor, așezării fenomenului cultural în albia maturității prin articole ca: ,,Despre scrierea limbei române”, ,,O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867” sau ,,În contra direcției de astăzi în cultura română”.

La 1867 junimiștii dispun de o tipografie, o editură și o revistă, ,,Convorbiri literare” reușind să polemizeze în probleme de limbă, istorie, drept, literatură, cultură și civilizație națională. Distingem în activitatea junimistă două etape de lucru: prima fiind cea a ,,Convorbirilor literare” 1867, iar cea de-a doua 1874-1885 când se consolidează noua direcție literară prin promovarea unor scriitori de mare valoare ca: Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale Ion Creangă, Ioan Savici, și Duiliu Zamfirescu cărora li se alătură istorici și filozofi ca A.D Xenopol și Vasile Conta. Titu Maiorescu se bucură de faptul că după 1885 o altă generație de junimiști ca Mihail Dragomirescu, Simion Mehedinți, C. Rădulescu-Motru îi vor continua activitatea pe profilul universitar, dar și istoric și filozofic.

Tudor Vianu în ,,Junimea”, ,,În Istoria Literaturii moderne” remarcă spiritul filozofic al junimiștilor: ,,oameni de idei generale, mai mult decît specialist în una sau alta din ramurile particulare ale științelor”.

Multiplele sale calități par a fi ușor umbrite de nota misogină de care a dat dovadă în lumea pe care o frecventa, devenind uneori contradictoriu în păreri, aceasta idee este bine scoasă în evidență de George Călinescu în ,,Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, pagina 402, precizând că: ,,el e un egoist bine-crescut și un sentimental sporadic, mai mult inert decât stăpânit, mergând fără greș spre confortul lui sufletesc”. Clarchen a început să îl plictisească, cumnata sa Mite i-a trezit interesul, uneori se gândește la sinucidere, îi trezește interesul și Anna Rosetti, toate aceste manifestări sunt o evidentă influență a romantismului german. Maiorescu era mare curtenitor de femei, dar și un profund misogin, motiv pentru care refuza ideea emancipării femei: ,,Cum am putea-zice el- să încredințăm soarta popoarelor pe mîna unor ființe a căror capacitate craniana e cu 10 la sută mai mică.”

Personalitatea lui Titu Maiorescu cu manifestări mondene: locuința lui reprezintă o culme a confortului, reuniunile junimeste de audiențe, de recepții, dineuri și reuniuni muzicale erau permanente pentru că prioritare pentru el erau ,,relațiile omenești și apoi literatura”.

Complexitatea personalității lui Titu Maiorescu face ca urmașii acestuia să privească ca spre ,,un factor moral și ca spre un exponent nu numai al celor mai virile însușiri ale rasei ci și al impavidității față de nedreptățile vieții… credința fermă în biruința utomatic a binelui și a adevarului… Luptele prin care a trecut cu atâta seninătate, dușmăniile cu care a fost onorat, piedicile ce i s-au pus și în sfârșit, victoria finală, sunt o pildă salutară de energie omenească pusă în slujba unui ideal înaintea căruia totul trebuie să cedeze.”

TITU MAIORESCU ÎN PROFUNZIMEA ACTIVITĂȚII SALE

Titu Maiorescu- prezentarea unor opere

Moștenirea muncii sale este concretizată în lucrările: ,,Despre scrierea limbei române”, 1866; ,,O cercetare critică asupra poeziei române”, 1867; ,,În contra direcției de astăzi în cultura română” 1868; ,,Limba română în jurnalele din Austria”, 1868; ,,Direcția nouă în poezia și proza română”, 1872; ,,Beția de cuvinte”, 1873; ,,Neologismele”, 1881; ,,Poeți și critici”, 1886; ,,Eminescu și poeziile lui”, 1889; ,,Oratori, retori și limbuți”, 1902; ,,Discursuri parlamentare”; 1915; ,,Istoria contimporană a României”, 1925; ,,Însemnări zilnice”, 1939. Cu aceste scrieri Titu Maiorescu promovează ,,direcția nouă în literatură”. Conținutul mai sus amintitelor lucrări îl caracterizează ca un bun filozof, orator, un clasic și academic desăvârșit, mănuitor cu pricepere al ironiei, dar și un spirit critic dominat de nota legiuitoare, motiv pentru care multe generații au recunoscut valoarea sa scriitoricească.

Prezentarea analitică a operelor lui

Ținând cont de cronologia apariției operelor, încerc o prezentare generală a conținuturilor acestora. Cele două studii ,,Despre scrierea limbei române” apărut în 1866 și studiul ,,Limba romăna în jurnalele din Austria” apărută în 1868 sunt studii care își pun amprenta asupra acestui domeniu al limbii. Autorul stabilește niște principii care stau la baza limbii române. Lupta lui Titu Maiorescu a fost dusă în mod evident ,,împotriva deformărilor latiniste și germaniste.” Preocupările de limbă continuă și în problema alfabetului, dar mai ales împotriva etimologismului. Din discuțiile purtate la ,,Convorbiri literare” cu Heliade Rădulescu, Costache Negruzzi, Alecu Russo,M. Kogălniceanu, Al. Odobescu, chiar și Vasile Alecsandri și Hasdeu reiese dorința de perfecționare a limbii. Titu Maiorescu precizează în volumul I Critice: ,,Limba în orice manifestare a ei- în gramatică, ca și în expresiuni și idiotisme- este un product necesar și instinctiv al națiunii, și individul nu o poate niciodata modifica dupa rațiunea sa izolată. “

În viziunea sa limba se dezvoltă instinctiv de poporul întreg și generațiile viitoare ale poporului se vor pronunța prin ,,uzul lor general”. Remarcăm poziția criticului față de problemele limbii asemănătoare cu valoarea folclorului, aceasta fiind încă un element pozitiv al activității sale.

În anul 1867 se remarcă cu apariția lucrării: ,,O cercetare critică asupra poeziei române” , în care poezia trebuie să fie o expresie a frumosului, o expresie a adevarului ce cuprinde idei. Criticul scoate în evidență două criterii de expresie artistică: condiția materială și cea ideală, care raportate la alte componente artistice sunt mai vizibile (sculptură, muzică) față de starea poeziei. Poezia se caracterizează prin condiția materială sau mecanică exprimate prin cuvinte ce dau imagini sensibile și partea ideală expresiei, a simțămintelor. Deci iubirea, ura, tristețea, disperarea, mânia, sunt obiecte poetice din punct de vedere al condiției ideale a poeziei. Studiul profund asupra problemei ideale a poeziei este făcut de Titu Maiorescu bazându-se pe creațiile lui V. Alecsandri, M. Eminescu, Matilda Cugler-Poni, Șerbănescu și Petrino.

,,În contra direcției de astăzi în cultura română” studiu apărut în 1868, are o viziune critică asupra culturii române scoțând în evidență faptul că ,,fîntînele științei din Franța și Germania” nu fac prea mult bine literaturii noastre motiv pentru care se pledează pentru întoarcerea la ceea ce e specific românesc, aceasta fiind cultura romană. În studiu, Titu Maiorescu acordă o deosebită importanță neacceptării ,,încurajării mediocrităților”, care trebuiesc descurajate și neadmise deoarece fac rău culturii române. Criticul argumentează faptul că poporul nu poate conviețui cu o cultură deoarece îi afectează structura, spiritul național.

,,Direcția nouă în poezia și proza română” studiu apărut în 1872 face referiri asemănătoare cu cele din studiul mai sus amintit: ,,O cercetare critică asupra poeziei române” în poezie.

Direcția nouă în proza româna face referiri la Odobescu, Strat, Slavici, A. Xenopol, Burlă, Vîrgolici, I. Negruzzi, Panu, Lambrior, P.P Carp și Theodor Rosetti. Criticul sesizează lipsa cercetărilor originale nu numai în ramurile științei, dar și în ramurile artei literare zice el: ,,Nu avem activitate literară și- lucru caracteristic- romanuri și novele nu se scriu de loc, toate se traduc”, criticul este îngrijorat de această lacună a traducerilor și își exprimă speranța în ,,venirea unor oameni cari să simtă puternic… să-și exprime simplu ceea ce au gîndit”.

O grijă deosebită se vede pentru cunoașterea de către popor a teatrului, dorind să traducă dramele eminete din alte literaturi, dar și să fie încurajate ,,începuturile noastre cele bune”.

Direcția nouă caută sursa de creație ,,dinlăuntru”, din interiorul poporului nostru. Pe scriitori mai sus amintiți îi încadrează ca fiind reprezentanți ai direcției noi, subliniind că scrierile acestora nu reprezintă vreo însemnătate extraordinară, nu excelează prin puternică originalitate. Și în viziunea asupra prozei criticul cere ,,să avem destulă iubire de adevar” pentru a afla atât binele cât și răul din societate. Punându-și speranța în ,,tinerimea de astăzi”, Titu Maiorescu cere scoaterea în evidență a adevarului, dar și a erorilor în lupta de idei exprimată prin operă. Apelul Academiei de a se aduna tezaurul limbii române așa cum s-a vorbit și se vorbește în toate provinciile locuite de români apare pregnant în această lucrare.

Ideea apărări elementului național în limbă împotriva elementelor germanice a declanșat polemici între adepții lui Titu Maiorescu și alții (Bariț și Vulcan). Spre sfârșitul lucrării se face referire la proza estetică a lui Iacob Negruzzi, Odobescu, Vîrgolici, Lambrior și Nicu Gane.

Limba română a suferit unele nerânduieli fiind apăsată de stilul ,,limbiștilor” din Transilvania deși ,,tot începutul nostru de cultură-bun, rău”, s-a datorat lui Gheorghe Lazăr și Laurian, dar și în știința datorită lui Cipariu, iar în jurnale datorită lui Barițiu și Mureșanu. În studiu se face o analiză profundă asupra normelor cipariene, dar și în ceea ce privește etimologismul. Titu Maiorescu își îndreaptă privirea insistent asupra limbii prozei definite ca ,,o ființă organică și nu o figură geometrică”. Se fac referiri la formele nefixate ale limbii și necesitatea reformării acesteia. Interesantă este viziunea asupra nelogismelor devenite uneori de prisos aproape ,,o adevarată îmbolnăvire literară”. Ideea purității limbii într-u totul nu se poate realiza.

Direcția nouă în proză exprimă un pas spre progres prin descătușarea limbii de sisteme greșite, dar de apropiere cu vorbirea frumoasă a poporului. În finalul lucrări se remarcă faptul că un popor nu e cu putință să se bucure ,,de formele din afară ale unei culturi mai înalte”, neglijându-și formle specifice naționale.

Titu Maiorescu cocluzionează: ,,critica, fie și amară, numai să fie dreaptă”, ea devine o propășire.

În 1873 studiul ,,Beția de cuvinte” apare în ,,Revista Contimporană”. Nu întâmplator i se spune ,,Studiu de patologie literară” deoarece în prima parte face trimiteri la lucrările lui Ch. Darwin care explică într-o formă directă beția, mai precis băutura ceaiului, a berii, a vinului de către maimuțe, amintește și rolul pe care-l are în amețeală cânepa, macul, tutunul ,,vița de vin, producte ale naturei cu care omul își nutrește pasiunea”. În această lucrare se atacă unii autori mediocrii, care pentru a exprima o singură idee folosesc o înșiruire de sinonime fără rost, astfel Titu Maiorescu ridiculizează discrepanța între forma și fond. Studiul devine de patologie literară deoarece ,,beția, înșiruirea de cuvinte” fără a exprima ceva devine un simptom grav al autorului, al lipsei de idei.

Studiul apărut în 1881, ,,Neologismele” are un pronunțat caracter didactic. Se aduce o critică severă tendinței de adoptare și păstrare a neologismelor în detrimentul cuvintelor originale românești. Se face o enumerare a folosirii neologismelor într-o anume ordine: în riturile religioase sunt utilizate cuvinte slavone, în a doua categorie intră folosirea ,,neologismelor latinești pretențioase în locul celor deja existente”, în a treia categorie sunt acceptate neologismele originare din limba franceză, neputându-se înlocui cuvântul cu unul original, iar ultima categorie de utililizare a neologismelor acceptă folosirea acestora ce nu aparțin vreunei limbi romanice. În numai 28 de pagini însemnările lui Titu Maiorescu au stârnit interes cu privire la adevaratul rol al cuvintelor, acela de a transmite mesajul de simțiri, trăiri și înțelesuri.

A doua perioadă de creație a lui Titu Maiorescu se caracterizează printr-o critică de susținere cu polemici puține culegând astfel roadele dezvoltării literare și culturale din prima perioadă. Studiul ,,Poeți și critici” apărut în 1886 este în prima parte ca un bilanț precizând orientarea sănătoasă a lucrărilor intelectuale în România, remarcând astfel ,,un adevarat progres.” Sunt amintite poeziile lui Alecsandri, Eminescu, comediile lui Caragiale, nuvelele lui Slavici, dar și creația poetică a lui Alexandru Vlahuță. Studiul este important pentru că scoate în evidență valoarea unică a lui Alecsandri prin ,,farmecul limbei romîne în poezia populară”, dar și prin ,,frumusețea proprie a pămîntului nostru natal”.

În succesiunea cronologică a apariției lucrărilor studiul ,,Eminescu și poeziile lui” apare în 1889 cuprinzând primele informații bio-bibliografice asupra creației eminesciene (amănunte despre creație vezi capitolul Clasicii).

În 1902 este publicat studiul ,,Oratori, retori și limbuți” în care spiritul critic ager și plin de sarcasm al lui Titu Maiorescu persiflează luările de cuvânt în adunările politice, spunând:

,,atît oratorul, cît și retorul și limbutul au darul vorbirii; dar oratorul vorbește pentru a spune ceva, retorul pentru a se auzi vorbind, limbutul pentru a vorbi”. Par a fi și aceste intervenții publice, oratorii, tot un fel de beție de cuvinte.

,,Discursurile parlamentare” din 1915 fac referire la aspecte politice legate de dezvoltarea României în perioada lui Carol I având același caracter critic și polemic.

În 1839 își publică jurnalul intim ,,Însemnări zilnice” în trei volume în care imaginea criticului ,,senin și olimpian” se pierde devenind o valoare cu mare voință, dar și cu anumite stări de slăbiciune și de moralizare.

TITU MAIORESCU VIZIUNE ASUPRA ROMANULUI POPORAN

Pătrunzând în analiza textelor lui Titu Maiorescu remarcăm faptul că în estetica acestuia se simte nota clasică, dar și cea romantică, folclorică. Nota folclorică se manifestă atât în poezia populară cât și în problemele limbii, mai ales a celei vorbite de popor. Poezia populară este văzută ca un tezaur creat, dar și izvor de inspirație. Din folclor își extrage seva romanul ,,poporan”. Sunt citați Alecsandri, Bolintineanu, Eminescu, Slavici, Negruzzi și Gane, criticul lăudându-i pentru ,,originalitatea lor națională”. Criticul apreciază faptul că scriitori au părăsit ,,oarba imitare a concepțiunilor străine și s-au inspirat de viața proprie a poporului lor”.

Maiorescu sesizează armonia obiectelor ce sunt înfățișate precum și figurile tipice din popor , dar și ,,gustul estetic european”. Reținem observația că Maiorescu pledează pentru un roman ,,inspirat de viața proprie a poporului lor”.

,,Subiectul propriu al romanului este viața specific națională, și persoanele principale trebuie să fie tipurile unor clase întregi, mai ales a țăranului și a claselor de jos” pentru că reprezintă puterea tradiției de clasă. Eroul de roman ,,este mai bine caracterizat prin tipul său național, cu care nu poate exista decît într-un anume popor și într-o anume țară”, astfel Maiorescu cere un mediu realist cu care eroul să intre în conflict. Aici se face trimitere la ,,conflictul patetic” romantic, deși teoria conflictului este de origine clasică se transferă aproape nemodificat și în realism.

Pentru Titu Maiorescu ,,tipul poporan“ este cel propriu prozei. Reținem că recomandarea lui Maiorescu prozatorilor face referire la sursa de inspirație din popor și mai ales din viața țăranilor încurajându-i pe Ion Creangă, Ioan Slavici și pe tânărul Sadoveanu.

Estetica maioresciană se dovedește a fi o apreciabilă zonă folclorică. Din cele susținute de Maiorescu remarcăm armonia unor note romantice, patetismul conflictului, dar și elemente de realism în teoria prozei.

Criticul se dovedește a fi un adept al tipizării, dovedind că romantismul a înaintat față de clasicism prin evocarea mediului epocii, a naționalității, culminând cu realismul, reflectând psihologia eroului în mediul social. Astfel, Titu Maiorescu depășeste clasicismul apropiindu-se mult de realism. Sunt apreciate descrierile unor strate sociale mai aproape de popor, putem lua ca exemplu burghezia citadină, lumea provincială (amintim ,,O scrisoare pierdută”, unde găsim personaje politice de primă importanță în viața provincială). Stratul social pe care îl înfățișează Caragiale în comedii este luat de jos, Conul Leonida, jupân Dumitrache, Rică Venturiano, coana Veta, polițaiul Ghiță sunt personaje foarte pământești sociale și chiar politice în ,,goana dupa câștig”. Acest caleidoscop de figuri ne arată partea comică a realității, dar ,,îndărătul oricărei comedii se ascunde o tragedie”( replica lui Titu Maiorescu).

Titu Maiorescu accentuează atât în teatru cât și în proză nota tipizării personajelor ca expresie a unor realități sociale prin încadrarea lui I.L. Caragiale în ,,mișcarea intelectuală sănătoasă” adăugându-i și ,,novelele” lui Slavici, Amintirile lui Creangă, Copiile de pe Natură ale lui Negruzzi, opere recunoscute astăzi ca find realiste. El a apărat și încurajat prozatorii realiști apreciind ,,înfățișarea plină de spirit a tipurilor… fără imitare sau împrumutare din literaturi străine”. Iată cum Maiorescu a devenit primul formulator al specificului național cu ,,o limbă adevarat romînească”.

Criticul are aprecieri pozitive la adresa nuvelelor de început ale lui Sadoveanu, spunând că : ,,sunt creațiuni de o puternică originalitate inspirate de intuiția exactă a unor tipuri felurite luate de pe toate treptele societății noastre, mai ales dintre țărani și mici tîrgoveți, și exprimată într-o formă perfect adaptată mijlocului social descris”.

Aprecierea este de mare valoare astfel încât oamenii vorbesc în limbajul lor firesc, fiecare după particularitatea sa. Notele realiste în estetica maioresciană sunt vizibile și în tipicitatea caracterelor situațiilor, în caracterul național și social al mediului, dar și în vorbirea adevarată. Realismul său se mai remarcă și în raportul dintre realitate și artă, problema abordată în comediile domnului Caragiale.

Paul Georgescu în prefața la ,,Critice” comentează viziunea critică a lui Maiorescu fără a intra ,,în fondul problemei ne mulțumim să atragem atenția asupra limitelor realismului aflat în discuție”. Dat fiind faptul că Titu Maiorescu apelează la părerile lui Platon și Aristotel și chiar la estetica elină susține că arta ne ,,menține în iluzia realității” sau ,,concepția artistică este în esența ei ideală, căci ne prezintă reflexul unei lumi închipuite“, astfel Tipătescu, Cațavencu devin o ,,ficțiune ideală”. Aceasta teză idealistă a lui Titu Maiorescu ne face să înțelegem că ,, subiectul poate să fie luat din realitatea poporului, dar tratarea nu poate să fie decît ideal-artistică, fără nici o preocupare practică”.

Paul Georgescu vede în estetica maioresciană un realism limitat, ciuntit, dar este manifestat.

S-a constatat faptulul că estetica lui Maiorescu cuprinde mai multe influențe: clasiciste, folclorice, romantice și realiste. Estetica maioresciană nu este unitară, uneori chiar contradictorie. Atât în proză cât și în dramaturgie operează cu arta poetică clasicistă, suprapunându-i-se și un strat romantic. Ca și relațiile dintre curente literare care nu sunt fixe tot așa și îmbinările de natură clasică, romantică și realistă se îmbină în estetica maioresciană.

Titu Maiorescu definit ca fruntaș al Junimii a încurajat și elogiat o pliadă de scriitori junimiști străluciți. Scriitorii grupați în jurul Junimii, ai lui Maiorescu: Eminescu,Caragiale, Creangă Slavici, Duiliu Zamfirescu, Sadoveanu, Goga sunt realiști preocupați de aspectul politic și social chiar și de probleme filozofice (Mihai Eminescu), încurajând un întreg curent de literatură realistă, socială, politică. Teoria specificului național al literaturii legată de aprecierea folclorului este oarecum preluată de Titu Maiorescu de la ,,Dacia literară”, teorie pe care acesta o dezvoltă, îi dă o altă amploare, punând în special accentul pe caracterul etnic al artei, care trebuie să fie expresie sinceră și reală a sufletului unui popor. Eugen Lovinescu respinge argumentele lui Maiorescu în legatură cu romanul ,,poporan”, apreciind elementul persistent al dragostei pentru tot ce e etnic ,,aceleași preferințe pentru etnic, rural, particular, pentru expresia modestă a realitățiilor sociale”.

Specificul național a însemnat în practica literară a lui Maiorescu o apropiere de realism deși, originea conceptului este romantic. Teoria specificului național este întâlnită mai ales în proză deși Eminescu are în creația sa ,,un amestec năvalnic al socialului, politicului și filozoficului”. Garabet Ibrăileanu alătură specificului național și ,,poporanismul literar” de proveniență maioresciană.

TITU MAIORESCU-PERSONALITATE COMPLEXĂ ÎNVĂLUITĂ DE MULTIPLE CALITĂȚI

Titu Maiorescu a stăpânit o jumatate de veac cu o activitate complexă ca: sensibil critic literar, profesor, conferențiar, om politic, om interesat de probleme ale limbii și scrierii, ale filozofiei, dar și ale istoriei. Astfel adversarii și discipolii au văzut în estetica maioresciană un steag al ,,autonomiei esteticului” în toate.

4.4.1 Critic literar

Maiorescu excelează printr-o profundă înțelegere a configurației ideologice a epocii, dar și a contemporanilor săi. A avut o puternică influență atât în epocă cât și după, motiv pentru care au urmat cercetări atente. În paginile anterioare am subliniat profunda calitate de critic literar prin operele prezentate. Fiecare studiu evoca arta de critic literar. Titlurile studiilor prezentate sugerează cititorului problemele asupra cărora s-a aplecat în mod critic : despre limba română, despre poezia anilor 1867, despre cultura română, o direcție nouă în poezie și proză, despre poeți și critici.

Atitudinea lui Maiorescu a fost critică și sfătuitoare față de care contemporanii săi, urmașii la rândul lor au avut o atitudine polemică, critică. Din studiile maioresciene se observă coexistența notelor clasice cu romantismul. Critica maioresciană are la bază conceptul că adevărul cuprinde idei, idei manifestate în formă sensibilă. Astfel Maiorescu stabilește ,,cele trei calități ideale ale poeziei: o mai mare repejune a mișcări ideilor… 2 o exagerare sau cel puțin o mărire și o nouă privire a obiectelor sub impresiunea simțămintelor și a pasiunii… 3 o dezvoltare grabnică și crecîndă spre o culminare finală… “ .

Prin aceste trei calități se simte interferența ,,învolburări romantice … după rigorile clasicismului”.

Titu Maiorescu ca și critic îl remarcăm în lucrările sale despre Eminescu, I.L Caragiale, Ioan Popovici-Bănățeanul, precum și în recenzii literare și raporturi academice asupra operelor lui Quintus Horatius Flaccus, asupra poeziilor domnului Naum și Octavian Goga, dar și asupra povestirilor domnului Mihai Sadoveanu și a nuvelelor lui A. Brătescu-Voinești.

Răspunsul la discursul de recepție al d-lui A. Naum, citit în Academia Română la 2 Aprilie 1894, sub prezența regelui constă într-o atitudine critică asupra diferitelor fețe ale operei poetice. Cu tonul cald, pritenesc atrage atenția poetului că opera sa ,,nu este din acele ce se impun atențiunii tutulor” și că nu se impune ,,atențiunii obștei”, aceasta se adresează la ,,gen restrîns de cititori”, poezia abătându-se de la calea ,,cea mare e emoțiunii generale și etern omenești”, dar apreciază ,,aspirarea ideală” care l-a însuflețit. Lăudabilă este atitudinea lui Maiorescu prin a aprecia că înalta moralitate este evidentă în creația lui Naum.

În 1906 la Academia Română, Maiorescu apreciază ,,darul să deștepte o deosebită luare aminte a publicului romîn” prin forma frumoasă de exprimare a simțământului patriotic ,,prin emoțiunile ce le simte și le transmite tînărul poet”,făcând referire la poeziile lui Octavian Goga. Tot în același an pentru acordarea unui premiu domnului Sadoveanu, Maiorescu are cuvinte de laudă pentru acesta spunand că: ,, s-a aratat stăpîn pe un talent original, izvorît din fondul propriu al țării în care s-a nascut”.

Cu nuvelele d-lui I. A Brătescu-Voinești, Titu Maiorescu îl apropie de Creangă datorită sensibilității atitudinilor și comportamentelor personajelor.

Bazându-se pe logica necesității criticii în cultura modernă care are rolul de a însănătoșii climatul vieții publice în vederea descurajării mediocrităților și a înlăturării nulităților, dar și a idei puterii criticii ,,de a igieniza” viața culturală, Maiorescu profesează o critică multilaterală: literară, științifică, filologică, publicistică și culturală. El ramane un spirit polemic, academic, clasic și ironic purtând polemici răsunătoare în epocă cu ardelenii latiniști și etimologiști, dar și cu academicienii timpului. Titu Maiorescu a creat o operă de ierarhizare a culturii, fiind un bun îndrumător, într-o perioadă în care impostura și non-valoarea erau la ordinea zilei.

Oratorul

Barbu Ștefănescu Delavrancea, caracterizat și el ca un bun orator pe tema iubirii de țară și neam face aprecieri asupra personalității lui Titu Maiorescu ca cel mai desăvârșit orator pe cale l-a auzit spunând: ,,Și va trece cel puțin o sută de ani pînă va mai vorbi cineva așa de fermecător din toate punctele de privire ca el”.

Oratorul Maiorescu, ,,cu o forma nobilă, cu un fond atît de adevarat” este cu ,,o înfățișare robustă, mijlociu ca statură, cu capul mare, cu o frunte dreaptă și largă, cu ochi negri umbriți de niște sprîncene abundente, cu nasul retezat deasupra mustăților întoarse ca un cosor și îmbinate cu un barbișon caracteristic … E frumos de o frumusețe curat bărbătească ”.

Talentul oratoric este însoțit de pasul mărunt și repede, de o privire lungă și tăioasă, de glasul limpede, cald, muzical și stăpânit ,,ca un violoncel vechi pe care ar cânta un maiestru glorios”. Cu o intonație cuvenită, apăsând pe unele cuvinte, subliniind sintagmele esențiale ale ideii, fac ca auditoriul să izbucnească în aplauze. Delavrancea cataloghează fiecare discurs al lui ca fiind un silogism.

Tudor Vianu în ,,Istoria literaturii romane moderne” considera spiritul oratoric al lui Titu Maiorescu ca o a doua trasătură a mentalității junimste. Prin lupta sa împotriva retoricei pașoptiste și a frazeologiei politice și parlamentare. Pentru Tudor Vianu, Junimea reprezintă o revigorare în sensul controlului cuvântului, Junimea fiind o pepiniera de talente oratorice, reînnoite cu fiecare generație. Și Tudor Vianu apreciază arta oratorică a lui Maiorescu prin demnitatea ținutei lui, căldura glasului muzical, dar și prin ,,jocul mâinilor și a bărbii”.

4.4.3 Profesorul

În ,,File de istorie literară”, Evocări, text ales de I. Oprișan găsim o apreciere a lui Eugeniu Speranția privitoare la Titu Maiorescu profesorul. Acesta evocă personalitatea lui Titu Maiorescu ca profesor prin descrierea grăbită a unui public însetat de informație, public format nu numai din studenți ci și multe persoane care nu făceau parte din această instituție. Titu Maiorescu ,,sosea cu o preciziune nedesmințită cu cîteva minute înainte de ora stabilită… ” când își făcea apariția ,,marele ponfif”, mulțimea se potolea, asistența se ridica în picioare. După o descriere a portretului fizic, a gesturilor și a vocii T. Speranția spune: ,,virtuozitatea corespundea în chip desăvîrșit structurii sale psihice… cu o voință strict controlată de rațiune”.

Autorul articolului își exprimă profundele considerații față de această personalitate a căror expuneri erau substațiale, dibaci construite.

Unii contemporani în arta profesiei lui Titu Maiorescu văd profesorul devenit ca un mare general care prin ironia nimicitoare și concizia expresiei își reduce treptat inamicul.

4.4.4 Filozoful

Caracteristica esențială a junimiștilor, oameni de idei generale constă în spiritul filozofic, influență puternică oferită de Titu Maiorescu, care ținea și cursuri de istoria filozofiei moderne ,,în aceeași atmosferă de mare eveniment spiritual”. Punctul de plecare în susținerea ideilor, principiilor maioresciene au la bază estetica frumosului deținută și formulată de Hegel, deoarece acesta este reprezentantul unui idealism concret, pentru care frumosul este întruparea idei în materie sensibilă. Luând unele motive din idealismul hegelian Maiorescu le dă acestora o coloratură psihologică. În articolul ,,Despre comediile d-lui Caragiale” stabilește un principiu: ,,arta dramatică are să expună conflictele, fie tragice fie comice între simțirile și acțiunile romînești cu atîta obiectivitate curată încît pe de o parte să ne poată emoționa prin o ficțiune a realității, iar pe de alta să ne înalțe într-o lume impersonală”. Vorbind despre emoția provocată de ficțiunea realității el întrebuințează un limbaj psihologic cu care contemplația estetică devine un act de cunoaștere.

Esteticianul

Tudor Vianu în ,,Studii de literatură română” elogiază contribuția lui Titu Maiorescu la formarea disciplinii esteticii precum și a criticii literare, precizând că: ,,estetica fără critică este vidă, critica fără estetică este oarba”.

Judecățiile criticii trebuie să coboare la principiile estetice. Ovid Densusianu remarcă legătura lui Titu Maiorescu cu estetica lui Vischer cerând ca poetul ,,să se silească a scrie cu cuvinte, care sunt mai plastice mai vii”.

Corelând estetica lui Vischer și a lui Maiorescu reiese că viziunea estetică de început este o construcție idealistă prin ,,concepția ei generală asupra frumosului, dar și prin funcțiunea specială pe care o recunoaște poeziei”. Caracterizăm vizunea lui Maiorescu ca un idealism estetic. Pentru dezvoltarea istorică a literaturii, Maiorescu a fost în toată activitatea sa un estetician pentru că adevarul este temelia dezvoltării. Singur și-a fixat rolul în epocă și a indicat adevărurile. Scopul lui estetic a fost de a da o direcție nouă culturii române.

Ca estetician a operat cu concepte de: adevăr , frumos, bine în spirit filozofic. Toată critica lui Maiorescu are la bază principiile estetice formulate la Junimea, principii inspirate din estetica clasică greco-latină, cât și din marii filozofi germani Hegel, Kant și Schopenhauer. Prin estetica sa contribuie la formarea unei concepții estetice clasice care domină scriitori promovați la Junimea. Cu un simț al valorii și gust artistic deosebit observațiile lui au fost exacte și memorabile, provenite din inteligența sa deosebită.

Politicianul

Prin funcțiile politice deținute de-a lungul vremii: prim-ministru al României între anii  1912 și 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române, Titu Maiorescu s-a dovedit a fi un cap politic doritor de unire a tuturor țărilor românești devenind o personalitate politică remarcabilă a României sfârșitului secolului al XIX-lea și începutului secolului XX.

În 1859 ține în București o conferință despre Socialism și Comunism pronunțându-se împotriva acestor directive, dar proslăvește ,,Liberalismul”, ca fiind o idee măreață și umană. În 1868 ține la Iași ciclul de ,,Prelecțiuni”, declarații simțite în cel mai hotărât spirit democratic. În același an în polemica cu Bărnuțiu formulează principiile umanitare ale Liberalismului. Din discursurile sale reiese clar gândirea lui liberală.

Ca om politic, ministru al Instrucțiunii Publice încearcă niște proiecte de reformă în învățământ. Inițiativele în acest domeniu sunt repetate, dar unele uneori eșuate. Și ca om politic al unui stat constituțional se dovedește un mare orator politic.

CONCIZIE A PERSONALITĂȚII

Privită în ansamblul prin întreaga sa activitate, Titu Maiorescu devine personalitate pilduitoare pentru orice tânăr intelectual român prin obiectivele precise. Energia lui l-a canalizat spre înfăptuiri durabile și esențiale, reușind să armonizeze prin spiritul oratoric, critic, filozofic și publicistic devenind un exemplu. Tudor Vianu își exprimă regretul dispariție lui Titu Maiorescu la 18 iunie 1917 prin conturarea imaginii de om luminat al întregului secol în care s-a plămădit România modernă. Un conducator spiritual apărut în epoca de formație a culturii noastre mai noi, un om practic și făptuitor, vede în el ,,pactul fundamental al culturii noastre intelectuale. însușire care alcătuiește și resortul principal al marei sale arte scriitoricesti”.

MARII CLASICI

Volumul III al Istoriei literaturii române este definit Epoca marilor clasici, volum ce cuprinde procesul evolutiv al unei perioade scurte începând cu întemeierea mișcării literare ieșene Junimea și sfârșind cu încheierea secolului XIX. În mai putin de patru decenii, tânara cultura națională se bucură de nucleu marilor clasici ai literaturii noastre: Mihai Eminescu, I.L Caragiale, Ion Creangă, Ioan Slavici și Titu Maiorescu care s-au afirmat în paginile revistei ,,Convorbiri literare”, dar și în periodicele ,,Contemporanul” și ,,Evenimentul literar”.

ROLUL PRIETENIEI PROZATORILOR JUNIMIȘTI

Rămâne memorabil citatul lui Friedrich Nietzche privitor la prietenie: ,, nu trebuie să-ți faci prieteni decât dintre oamenii care muncesc” pentru că numai așa fructul timpului se va dovedi și fiecare va fi el însuși.

,,Lîngă Eminescu, lîngă Creangă și Caragiale, trecerea lui I. Slavici în rîndul marilor artiști ai Junimii”, activitatea lui devine roditoare. Prietenia cu Eminescu, Creangă și Caragiale l-a impulsionat deoarece la Junimea își citeau în continuare producțiile literare și în această spiritualitate bogată au fost citite ,,O noapte furtunoasă” și nemuritoarea ,, Moară cu noroc”.

Dicția remarcabilă și talentul interpretativ al lui Caragiale și sensibilitatea lui Eminescu au dat lui Slavici cele mai multe bucurii.

Prietenia acestora clădită pe sinceritate și exprimarea părerilor în mod deschis îl face pe Slavici să fie un moralist deplin, deși a trebuit față de unii să plătească tribut pentru această atitudine. La ziarul ,,Timpul” cei trei scriitori își dovedeau libertatea în opinii. În momentul când Slavici ar fi dorit să părăsească ,,Timpul”, prezența lui Eminescu a fost benefică. La Junimea în decembrie 1877 au fost momente de criză materială, dar prietenia lor ia ajutat să depășească situația.

Impreună mergeau la ședințele de sâmbăta ale Junimii când Slavici își citește nuvela ,,Budulea Taichii”, creație mult lăudată de Eminescu, Creangă și Maiorescu. Aici ,,puneau țara la cale, cinicul și veselul Caragiale, romanticul și pasionatul Eminescu și înteleptul și chibzuitul Slavici.” Toți aceștia s-au completat reciproc prin discuții animate și prelungite.

Camil Petrescu în piesa ,,Caragiale în vremea lui îl prezintă pe Slavici ,,ca un ins greoi, îngust”, cauza pentru care Caragiale ,,l-a zeflemisit”. Caragiale l-a cunoscut bine pe Slavici, apreciindu-l ca ,,demn de stima”.

Eminescu, Caragiale și Creangă văd în scriitura lui Slavici o personalitate cu multiple inițiative, văd în Slavici ,,cel care se gîndeste să folosească limba poporului cu zicerile lui tipice”. Eminescu și Slavici locuind împreună aveau discuții controversate și acasă. În ,,Amintirile” sale, Slavici ne arată că cei trei scriitori au inițiat ,,publicarea unei gramatici a limbii romîne fiind toți pasionați de filologie”. Inițiativa publicării acestei gramatici se potrivea cu ,,simțul ascuțit în folosirea limbii vii” a lui Caragiale, a lui Eminescu care ,,pleda pentru o limbă inspirată din cronici și cărțile bisericești”, iar Slavici ,,consecvent realismului său de orgine popular” având încredere că limba poporului trebuie să stea la baza celei literare.

Cu trecerea anilor Slavici își dă seama că toți aveau dreptatea lor. Astfel Eminescu urma să se ocupe de partea etimologică, Caragiale de sintaxă, iar Slavici ,,de vorbele potrivit cu firea limbii romîne”.

Relațiile de prietenie prin trudă ale celor patru personalități literare la Junimea, ,,Convorbiri literare” și ziarul ,,Timpul” au fost izvoare de creație. Confruntările în opinii au dat curs receptărilor unor subiective ale operelor următoare, fiecare autor cu particularitățile expresive.

MIHAI EMINESCU

Am convingerea că oricare lecturant al poeziei lui Eminescu vibrează, simte și trăiește din plin emoțiile căutărilor găsite în lirica poetului. Mihai Eminescu poate fi înțeles în deplinătatea lui atât în lirică cât și în proză numai dacă cititorul are o ușoară formație intelectuală.

În lucrarea, ,,Eminescu în mișcarea junimistă”, Zigu Ornea distinge două etape de formație și creație emineșciană: cea sub influența junimista și cea ,,mult dincolo de junimism”. În 1870 Eminescu a intrat la Junimea când a trimis cenaclului ,,Venere și Madonă”, poezie publicată în ,,Convorbiri literare”. Au urmat apoi ,,Epigonii” și altele. ,,Sărmanul Dionis” și ,,Diorama” au fost citite în 1872. Zigu Ornea nu accepta opinia că Eminescu s-a ,,junimizat”, dar recunoaște că opiniile ideologice ale lui Eminescu izvorau din cele ale junimismului. Poezia ,,Epigonii” a stârnit păreri pro și contra privitoare la excesiva prețuire a poeților minori din vechea generație. Aici la Junimea se descoperă în Eminescu un erudit ca urmare a călătoriilor sale în străinătate.

,,Eminescu și cultura franceză” este un studiu al lui I.M. Rașcu în care se apreciază formația intelectuală eminesciană. Se subliniază confluențele filosofico-ideologice dintre junimism și opera lui Eminescu, precizându-se că schopenhauerismul se găsește suveran în creația lui.

,,Glosa” este văzută ca o sinteză a înțelepciunii vechi în care poetul se simte deziluzionat pentru că umanitatea era condamnată, credea poetul. Izvorul nefericiri, condiția tragică a geniului, arta, sărăcia, bogăția, triumful iluzoriu, scurgerea timpului sunt ,,ipostaze fundamentale ale condiției umane”. Sufletul deziluzionat și revoltat care nu și-a putut împlinii menirea este evocat în ,,Înger și Demon”, ,,Rugăciunea unui dac”, trădează o radicală ținuta vindicativă împotriva celor ce au răsturnat valorile și au modificat sentimentele: ,,că-ajung pe mine însumi a nu ma mai cunoște”. Privitor la ,,raporturile de confluență dintre junimism și opera lui Eminescu” sunt elementele comune de ideologie literară. Literatura populară Eminescu o prețuia fiind un desăvârșit interpret al ei, pentru că în concepția sa succesul creației culte depinde ,,de frecventarea tezaurului folcloric”. Concepția lui Eminescu face ca apropierea lui să fie nu numai de junimism dar și de conservatorism.

Eminescu a fost preocupat de sursele filozofice, sociologice chiar juridice, influențe care s-au dovedit a fi junimiste. Diferențele de opinie privitoare la problema statului natural au fost semnalate de Eminescu în publicistica sa. Problema legată de tradiționalism a fost împărtășită nu numai de junimiști dar și de George Călinescu care a subliniat că este un adept al tradiției, dar nu tradiționalist după cum l-au apreciat interbelicii. Eminescu de formație filozofică, devenit în1876 gazetar a fost preocupat de teza formelor fără fond, ideea care este întâlnită mereu în publicistica eminesciană, la ,,Timpul” și ,,Curierul de Iași”. Noțiunea care justifică în viziunea eminesciană teoria formelor fără fond este munca.

Eminescu nu se adapta conjucturalului, el respingea societatea vremii sale, nu vedea nici soluția salvatoare ci mai bine reîntoarcerea în trecut. Acestea au fost viziunile proprii care i-au adus unele prejudicii, neajunsuri. Problema țărănească o vede pozitiv, ca și o masă de exploatare din care să trăiască societatea română ,,țăranul fiind singurul producător real în această țară. În cea de-a doua etapă situată dincolo de junimism, motivele ideologice reflectate în opera sa sunt schimbate. Îl preocupă pătura parazitară, politicieni, funcționari, avocați, care nu produce și huzurește din truda țărănimii. Pătura superpusă e neromână dând nuanța unei note xenofobe, regăsită în ,,Scrisoarea a III-a”. Prin opera sa Eminescu trăiește drama morală a epocii sale în care ,,gloriile se înălțau peste noapte”, aciditatea vremii o surprindem în partea a doua a ,,Scrisorii III”, prin șuvoiul de invective.

Volumul ,,Pelerinaj spre ființă” a lui Dan Mănucă este o lucrare eseistică asupra imaginarului poetic eminescian. Prima parte ,,Prolegomenie” cuprinde o expunere amplă a problematicii eminesciene, a complexului proces de inițiere parcurs în evoluția poetului. Dan Mănucă distinge în drama cunoașterii eminesciene trei etape sub forma unor cercuri care surprind ,,cele mai radicale drame ale cunoașterii ființei eminesciene”, fuga ,,din conjunctură și de claustrare în sine, pe măsură ce calea spre ființă devenea tot mai limpede”. Cele trei etape sunt de fapt un efort continuu de inițiere, un fel de pelerinaj.

În cea dintâi etapă numită ,,Destinul” inițiatul este numit Novice ca o precizare a calității eminesciene de începător, însoțit de ,,călăuza venită din conjunctura istorică” care îl ajută să caute.

Cea de-a doua etapă este numită ,,Legenda”, al doilea cerc, semnifică desprinderea de istorie ,,ajungâdu-se la descoperirea celor dintâi teritorii ale unui imaginar propriu”. În acest cerc este lumea problematizărilor, care marchează un univers autonom cu legi create de el însuși, ,,legendă pe care și-o creează”. Acum inițiatul este numit discipol, evidențiindu-i-se calitatea de învățăcel și de continuator, ajutat de ,,o instanță numită Magul provenită din lumea ezoteriei”, dându-i-se posibilitatea găsirii tainelor căutarii. În această problemă îndrăznesc să fac o similitudine cu originalitatea creațiilor lui Paulo Coehlo, în cărțile căruia întâlnești pelerinajul pentru a căuta și a găsi necunoașterea. Și acesta este un însetat de cunoaștere alergând într-o lume izoterică pentru a-și împlini setea (,,Alchimistul”; ,,Walkiriile”; ,,La râul Piedra am șezut și am plâns”). Dacă Paolo Coelho își găsește mirajul în temele folclorice sau religioase, pe Eminescu nu-l putem acuza de influență religioasă.

Etapa a treia numită ,,Ființa”, cel de-al treilea cerc surprinde o dramatică înfruntare între realitatea din jur, conjuncturalul și universul propriu trăind un destin fatal, având iluzia ,,că fatum-ul este tot o creație a lui”. Această etapă este o interiorizare esențializată în care inițiatul este numit Hyperion, și instanța numită Bătrânul care îl ajută pe acesta să fie căutarea continuă mai fructuoasă.

O dată cu apropierea de ultimul cerc omul poetic eminescian trece febril printr-o evoluție denumită de Eminescu ,,un pelerinagiu din ființă-n ființă”.

Pătrunzând judicios, analitic în acest studiu asupra imaginarului poetic eminescian sunt scoase la lumină dramele cunoașterii propuse de literatura noastră, prin multitudinea prezentării poeziei și a prozei lui Eminescu cu toate nuanțările metaforice. Studiul pare a fi o pătrundere izoterică în gândirea și căutările eminesciene.

Exprimarea schematica a imaginarului poetic eminescian:

1)

,, . ”

Cunoașterea= HYPERION

,, ! ”

Căutătorul= DISCIPOL

,, ? ”

Inițiatul= NOVICE

Semnificația semnelor de punctuație: ,, ? ” = necunoașterea; ,, ! ”= setea; ,, .” = atingerea

2)

I. Destinul=Novice CĂLĂUZA

II. Legenda=Discipol MAGUL

III. Ființa=Hyperion BĂTRÂNUL

Dat fiind faptul că tema lucrării face referire la prozatorii junimiști, am făcut o sumară incursiune în concepția lirică eminesciană și mă voi ocupa în continuare de operele în proză care solicită din partea lecturantului o oarecare pregătire istorică, filozofică, mitică pentru a desluși tainele și simbolistica textului și a personajelor.

În volumul ,,Mihai Eminescu, Proza literara”, ediție îngrijită de I. Cheie-Pantea sunt notate creațiile lui Eminescu în proză publicate antum: ,,Făt Frumos din lacrimă”, ,,Sărmanul Dionis”, ,,La aniversara” și ,,Cezara”, iar postum: ,,Scrisoarea lui Dionis”, ,,Umbra mea”, ,,Întâia sărutare”, ,,Moartea Cezarei”, ,,Geniu Pustiu”, ,,Avatarii faraonului Tla”, ,,Iconostas și Fragmentariu”, ,,Aur, mărire și amor”, și altele. Exegeții consideră că anul 1872 ar fi anul probabil debutului în proză când la Junimea citește fragmente din ,,Panorama deșertăciunilor” și nuvela ,,Sărmanul Dionis”. La 1876 în cadrul prelegerilor Junimii, Eminescu susține conferința ,,Influența austriacă asupra românilor din principate”. Proza lui Eminescu a fost publicată mai mult postum, părerile exegeților fiind uneori contradictorii. Chiar la începutul creațiilor sale în 1870 în ,,Convorbiri literare” apare ,,Făt Frumos din lacrimă” ca urmare a influenței materialului folcloric cules și publicat mai târziu în 1902 de Ilarie Chendi, unde se folosește mitul național și mitul universal în basmul cult. Pentru Eugen Simion operele: ,,Geniu Pustiu”, ,,Făt Frumos din lacrimă”, ,,Sărmanul Dionis”, ,,Cezara”, ,,Avatarii faraonului Tla” sunt ,,cristalizarea cea mai plenară, mai strălucită pe tărâmul literaturii române, a umanismului și a esteticii romantice”.

În proză, Eminescu se dovedește a fi un căutator al sintezelor pentru a ajunge la sinteze, George Călinescu afirmă: ,,nu poți ajunge la sinteze dacă nu pornești tot de la sinteze”. Ipostazele frumosului în proza literară a lui Eminescu își găsesc sursa în exponenții europeni ai curentului romantic. George Munteanu încearcă să facă o legatură de concepție lirică dintre Eugen Lovinescu și Mihai Eminescu subliniind faptul că observația obiectivă și realistă a vieții este în proză redată prin imaginație și vis ca o continuare a lirici sale. Întârzierea publicării prozei postume se datorează unor păreri negative asupra valorii prozei eminesciene considerându-se că este compromițătoare. Aceeași atitudine negativă este vehiculată că Eminescu pe plan filozofic ar copia pe Schopenhauer și pe prozatorii romantici apuseni pe plan estetic, neputându-se desluși originalitatea prozei cu referire la izvoarele de bază.

Având la bază îndeosebi ,,Făt Frumos din lacrimă”, criticul George Munteanu recunoaște în proza eminesciană valori descriptive de natură lirică ,,nu însă și densitatea în materie de problematică sau libertatea în plăsmuirea conflictelor și compoziției, a tipurilor concepute și proiectate în planuri simbolice”, referiri la adâncimea sufletului omenesc. După Nicolae Iorga ,,Făt Frumos din lacrimă” nu este o poveste ci este o legendă, o legendă specific românească. După denumirea personajului de Făt Frumos, gingaș zugrăvit, Eminescu trădează ,,originea lui germanică și filiațiunea lui din Heine Hoffmann”. Totuși din întregul basm se vede că subiectul este luat din basmele noastre populare, dar forma este artistică, depărtată de caracterul popular. Basmul este considerat ,,o poveste juvaier” pentru că în limba românească cultă nu s-a ajuns la o așa ,,mare mlădiere și plasticitate, ca în locul de pildă unde la glasul lui Fat Frumos, când văile și munții se nimiceau auzindu-i cântecele… apele își ridicau valurile…izvoarele-și tulburau adâncul…iar vulturi, … învățau de la el țipătul cel plîns al jalei”. În acest basm fantasticul ia dimensiuni enorme, dar nu necopiindu-se poveștile.

Atât proaza antumă cât și cea postumă eminesciană aveau ca obiectul nemijlocit al cercetării manuscrisele cu descifrarea anumitor semnificații. George Munteanu apreciază constatările lui Eugen Simion referitoare la legatura firească a poeziei, a proiectelor dramatice chiar și a publicisticii pe bază de atitudini, motive, reprezentări, problematică. Eugen Simion precizează apropierea lui Eminescu de proza romantică a secolului XIX: Horderlin, Novalis, Jean Paul, Chamisso, Hoffmann, Gautier, E. Poe etc.

Nuvela ,,Sărmanul Dionis” este de factură romantică prin galeria personajelor persecutate de soartă, așezate la marginea societății. Este reflectarea subiectivă asupra lumii în care natura, iubirea și condiția nefericită a omului de geniu sunt unite în raport cu timpul, spațiul și societatea, după Schopenhauer sufletele care transmigrează astfel timpul și spațiul sunt manifestări ale substanței care se regenerează veșnic. Pentru a înțelege epitetul atributiv al lui Dionis, definit ,,sărmanul” nu trebuie să alunecăm spre explicația simplistă: sărac, lipsit de trebuințe. Epitetul în titlul acestui roman semnifică al doilea sens, al apropierii sufletești, al simpatiei. Cuvântul este învăluit de dragoste pe care o dovedește prin atitudinile și comportările lui Dionis. În esență ,,sărmanul” simbolizează nefericirea lui Dionis în eșecul său de a încerca să atingă absolutul în cunoaștere, de aceea epitetul este însoțit de articolul hotărât ,,l” pentru a potența precizarea faptului că el este unic.

Scriitorul își plimba eroi în timp și spațiu folosind anumite lucruri mistice, putând trimite eroi atât în trecut cât și în viitor. Personajele pot să trăiască în vremea lui Mircea cel Mare sau a lui Alexandru cel Bun, ceea ce este imposibil. Iubitor al cărților astrologice, Mihai Eminescu, recurge la ,,modalitatea visului” prin care Dionis printr-un semn magic se trezește într-un alt veac. Apar în roman Dionis devenit călugărul Dan, Ruben devine Riven. Eminescu își exprimă prin aceste personaje teoria metempsihozei prin care omul are în el firea oamenilor de trecut și viitor și prin moarte uită că a mai trăit cândva. Personajul Ruben încearcă să îi explice lui Dan diferența dintre Dumnezeu și om, Dumnezeu fiind unic, Dumnezeu e vremea însăși, e veșnicia în timp ce omul are o parte din veșnicie, omul realizează într-un fel prin reîncarnare că este prin suflet veșnic, dar numai parțial în viețile trăite pentru că moartea îl face să uite trăirile avute. Omul prin sufletul său care se poate reîncarna în alte firi ale altor vremi capată parțial din autoputernicia divină.

În operă se trece brusc de la realitate la vis încât personajul se lasă prins de imaginație făcând ca Ruben, liniștit și blând să devină un Mefisto care nu își destăinuie demonismul. Dan folosind magia prin puterea gândului reușește să descopere că sufletul său a mai trăit cândva în pieptul lui Zoroastru, persoanaj al religiei iraniene antice. În dialog cu Dan, Ruben, ca un malefic alchimist și astrolog îi spune lui Dan că trezirea trebuie săvârșită pentru a se întoarce la condiția originară a existenței. Dan împreună cu Maria săvârșesc o călătorie cosmică uitându-se de legile fizicii, făcând ca veacul să fie cât o clipă, iar pământul devine pandantif în salba iubitei. Iubirea devine pentru Eminescu prin aceste personaje calea spre cunoaștere pentru că amândoi să viseze același vis. Această călătorie în univers ca drum al setei de cunoaștere de absolut pare a fi ca o sărutare lungă. În călătoria personajelor apar: o poartă închisă, un ochi de foc, sintagme care dau personajelor o stare de fericire edenică. Această stare de extaz îi duce la descifrarea setei de absolut în cunoaștere până la paroxism, dorindu-și să îl vadă pe Dumnezeu, dar îngerii îi avertizează că acest absolut nu se poate împlini. Chiar această vrere, gând profanator de a fi puterea absolută face ca să se prăbușească revenind la condiția de început, de muritori.

Personajul principal Dionis ar putea sta alături de ,,Mizerabilii” lui Victor Hugo prin condiția sa sărmană provenit dintr-o familie nobila, sărăcită. Caracteristica personajului este ca cea a eroilor din basm la început umilă, dar dovedindu-se apoi a fi o natură excepțională. Natura excepțională se dovedește după întâmplările miraculoase pe care personajul le înfruntă, astfel pe Dionis nu îl vede nimeni capabil de a-și transpune existența în alți timpi și alte epoci. În ,,Viața ca vis” se întâlnește inițiala sărăcie, eroul este un metafizician care gândește la ,,subiectivitatea spațiului și timpului… a imagini noastre despre lume organizate în formele lor”. De fapt Dionis vede lumea în visul sufletului său. Dionis nu își poate depăși condiția trăind o dramă a cunoașterii. Tânăr intelectual, de o frumusețe demonică încearcă drumul spre absolut prin iubire, dar este imposibil. El nu își poate depăși limitele umane fiind nevoit să se mulțumească cu iubirea, etapă a cunoașterii. Îndrăznesc să fac trimitere la marea personalitatea a parintelui Arsenie Boca din a cărui biografie aflăm că a încercat aceste experiențe (capacitatea de dedublare). Referindu-ne la setea de absolut, la elementul de autodepășire a personalității tale putem face comparație parțială cu tendința altor personaje de a-și depăși condiția amintind operele: ,,Riga Crypto și Lapona Enigel”,Ion Barbu, ,,Luceafarul”, Mihai Eminescu, ,,Noapte de decemvrie” de Macedonski. Receptând operele menționate mai sus simt că se poate face o similitudine parțială cu ,,Sărmanul Dionis”. Opera se termină cu împlinirea visului eroilor în care dragostea se realizează devenind singura posibilitate pentru a pătrunde în cunoaștere, spre absolut pentru că spune Eminescu iubirea împlinită este o treaptă spre fericire, iar atingerea absolutului este fericirea supremă.

Finalul nuvelei pe planul liric se vede în filozofia glosei în care lumea este văzută ca teatru. Nuvela rămâne pe plan filozofic importantă prin: mitul oniric (metamorfozarea călugărului Dan), ideea metempsihozei (trăirea mai multor vieți prin reîncarnare), ideea timpului și a veșniciei (omul este o parte, iar divinitatea este veșnicia), ideea spațiului nemărginit (Dumnezeu- nemărginirea, omul- o parte), mitul faustian ( sacrificiul omului superior de a atinge absolutul, Ruben- Satana), cifra 7 are puteri magice, cifra mistică.

Dacă în proza filozofică și fantastică ,,Sărmanul Dionis”; ,,Umbra mea”; ,,Avatarii faraonului Tla” se pun personajele într-o lume izoterică, în ,,Geniu Pustiu” întâlnim probleme de inspirație socială, iar în ,,Cezara” și ,,La Aniversara” personajele alunecă pe linia erotică.

,,Cezara” reflectă ,,filozofia practică a poetului”, insula lui Euthanasius reprezintă un maxim interes pentru poet. Iubirea celor doi, Ieronim și Cezara, reprezintă adevaratul centru al povestirii pentru că în final aici se întâlnesc îndrăgostiții și ,,magia insulei rezolvă drama personajelor”. Pe insulă regăsește Ieronim starea edenică ,,în nopțile calde se culcă gol pe malurile lacului… natura întreagă murmurul izvoarelor… vuirea mării …îl adânceau într-un somn atât de tare și fericit”. Insula este locul paridisiac al fericiților, în care extazul vieții, dar și al morții sunt condiții umane unde ,,drama, durerea, devenirea a fost suspenadată”. Nuvela reprezintă calea de mântuire prin iubire guvernată de instinct unde simțurile se revarsă amestecându-se inocența și senzualitatea, sfioșenia și provocarea, pentru că Cezara este vie, voluptoasă, ce-i alertează simțurile. Cezara este îndemnul la pasiune, iar Ieronim este îndemnul la platonism către Cezara, un Luceafar latent nerealizat ,,obnubilat de năvala pasională a Cezarei”.

Geneza nuvelei ,,Geniu Pustiu” publicat în 1904 de I. Scurtu ar fi o încercare de a scrie un roman filozofic și național intitulat ,,Naturi catilinare”. Romanul ,,Geniu Pustiu” fiind un ,,poem în proză romantic”, aduce nota personală eminesciană. Personajele Toma Nour, fiul unui pietrar ardelean, Ioan, tânăr neliniștit, Poesis, sora Sofiei, actrița de mâna a doua, aduc aminte de personajul Werther din opera ,,Suferințele tânărului Werther” de Johann Wolfgang von Goethe. Poemul ,,Geniu Pustiu” surpinde prin stilul eminescian ,,uratul negru, fantomatic, trecut de la gravura la umbra”. Dacă partea întâi a poemului surprinde notele romantice ,,era frumos d-o frumusețe demonică…fetei sale palide…o frunte senină și rece ca cugetarea unui filozof…părul său negru strălucit…ochii săi mari ardeau ca un foc negru…”, partea a doua este mai realistă prin aerul ardelenesc: ,,… zi frumoasă de vara… o luai la picior pe drumul cel mare…Mergeam printre câmpi cu holde… se conceau de arșita soarelui… îmi pusesem pălăria în vârful capului…fluieram a lene un cantec monoton.”. Paginile care alunecă pe tema sălbăticiei au o măreție deosebită deoarece personajul este un erou al munților carpatici.

Autorul ,,Geniului Pustiu” propune drept remediu al delăsării și al spiritului de imitație ,,o uriașă reacțiune morală, o revoluțiune de idei”, iar Dan Mănucă afirmă că progresul are loc datorită ,,conștiinței morale” și ,,puterii spirituale și fizice a unui popor”. Poemul rămâne o scriere extrem de interesantă prin ceea ce își propune, dar mai ales prin ceea ce-și prefigurează, deși conceput la nici 20 de ani, când vede de timpuriu numai părțile triste și dezolante ale existenței pierzându-și toate iluziile. Căutăm această stare în copilărie când avea plăcerea să viziteze cimitirele și să asculte marșuri funebre. Prin proza sa Eminescu parcă făcea parte din conținutul acestor opere ușor tragice. Totuși valoarea artistică este minimă prin faptul că personajele au cam aceleași trăsături, dând o ușoară notă de superficialitate.

Pentru Zoe Dumitrescu Bușulenga ,,Geniu Pustiu” reprezintă ,,începutul unei portretistici moderne complexe existențiale a unei investigații cu toate mijloacele în lumea interioară a eroului a cărei natura ,,catilinară” sceptică, răzvrătită vrea să o constitue”. Însemnătatea acestei opere este deosebită și prin faptul că este o creație de tinerețe, dar și pentru faptul că cuprinde în paginile sale o definiție a romanului ,,neașteptată la acest mare poet romantic cu un sens liric foarte accentuat”.

Proza lui Eminescu este clasificată în două direcții: una sociologică și evocativă și alta romantică. Din prima direcție a prozei se poate asemăna cu cea a lui C. Negruzzi sau cu cea a lui W. Von Kotezebue al cărui personaj stă la baza scrierilor lui Sadoveanu și Gârleanu cu boieri patriarhali. Amintim aici proiectul ,,Boierimea de altă dată”, ,,unde se descrie moșia cuconului Vasile Creangă pe valea Siretului, curtea patriarhală și fericită”, în care ,,caracterul vieții de sat este liniștea și tăcerea”. Nuvela cea mai imaginativă de tip romantic este ,,Avatarii faraonului Tla”, ,,istorie pe bază de metempsihoză” cu influențe din Theodor Gautier: ,,Avatar Le pied de momie” și cu influențe din Novalis, chiar și de Schiller, Edgar Alan Poe.

,,Avatari faraonului Tla” după Călinescu reprezintă reîncarnările unui faraon, o nuvelă fantastică publicată tot de George Călinescu fragmentar în ,,Adevărul literar și artistic” în 1932. Această nuvelă fantastică data din perioada studenției fiind neterminată. Încercarea de finalizare a fost un ultim text numit: ,,Archaeus” redactat în perioada ieșeană 1875, fragment care se pare a fi ca o intenție a poetului de a face o introducere la nuvela ,,Avatarii”. Se pare că preambulul filozofic al povestirii ar fi al povestiri regelui Tla, lucrare definită fie nuvelă fie povestire. Se încheagă un dialog de tip platonician în care bătrânul înțelept poposit la Corabia lui Noe îl inițiază pe narator în taina identității substanțiale a tuturor exisțentelor, unde ca și în ,,Sărmanul Dionis” timpul și spațiul sunt forme apriorice ale sensibilității.

Prin proza sa, Eminescu, dovedește vigoare și adâncime în sondarea trăirilor personajelor, reprezentând zbuciumul, căutarea, încercarea de a pătrunde în tainele univesului, talent pe care nu l-a avut ,,un alt prozator român, afara de Caragiale”. Prin proza scrisă Eminescu intră alături de ,,corifeii tuturor școlilor moderne”, alături de: romanticul Shakespeare, clasicul Goethe , realistul Dickens.

ION LUCA CARAGIALE

Dacă poezia română se ridică la cea mai înaltă culme prin Eminescu, prin Caragiale se atinge același grad înalt de valoare literară prin proza narativă și opere dramatice. Chiar și în proză și în dramaturgie Ion Luca Caragiale are un deosebit cult al cuvântului căruia îi dă noi valori expresive. ,,Caragiale reprezintă o mare dotație clasică și realistă, o natură socială, volubilă și epicuree, însoțindu-se ușor cu semenii, mai întîi pentru plăcerea de-ai observa și de a surprinde tipicul în individual”.

Și în cazul lui I.L.Caragiale fenomenul participării la Junimea se repetă fiind membru al Junimii bucureștene. Zigu Ornea spune că ,,importantă și în cazul operei sale este valoarea dimensiunii și trăiniciei a ceea ce a fost numit stratul junimist”. Inflențele junimiste ,,sonurile” sunt evidente în opera lui Caragiale pentru că elementele junimiste sunt preponderente. Temperamentul său lucid, ironic și cinic alături de pasionalul lui Eminescu confirmă relațiile de ideologie cu junimismul. Opera sa literară, dramaturgia și proza scurtă, dar si partea publicisticii reproduc artistic ideologia junimistă. ,,Beția de cuvinte” domină goliciunea și grotescul din creațiile sale. Frazele largi, ,,răsunătoare, găunoase și schilave… scăpate de sub autoritatea logicii și a inteligenței” scot în evidență tarele lumii politice provinciale și ale sistemului stigmatizându-le fără menajamente (,,O scrisoare pierdută”).

În cercul junimist al lui Maiorescu I.L Caragiale pătrunde cu ajutorul lui Eminescu. La sfârșitul vacanțelor estivale Titu Maiorescu îl antrenează pe Caragiale în cercul prietenesc al domnului Kremitz, unde se înfiripează minunate serate literare și cu alți scriitori de la Junimea: Eminescu, Slavici, Ronetti, Nica, Chibici-Rîvneanu. Întotdeauna Caragiale găsea momentul ca să evoce cu o vervă nemaipomenită episoade din viața lui. În această perioadă relațiile sunt cordiale între el și Titu Maiorescu, relație care s-a soldat cu citirea pieselor sale publicate apoi la ,,Convorbiri literare”. Cam după un deceniu relațiile celor doi s-au deteriorat marcându-se un conflict prelungit. Până în 1895 colaborarea cu Junimea și publicarea de opere sunt benefice astfel el publică: articole, piese de teatru, și alte producții literare. Capodoperele dramaturgiei românești sunt publicate: ,,O noapte furtunoasă” 1879, ,,Conul Leonida față cu reacțiunea 1880, ,,O scrisoare pierdută” 1884, ,,D’ale Carnavalului” 1885, ,,Năpasta” 1890. Apar în paginile ,,Convorbirilor literare” articole și studii a căror ecou se pierde în timp: comedia ,,Soacră-mea Fifina”, ,,Hatmanul Baltag”, în ,,Biblioteca poporală a Tribunei” apare ,,Roma învinsă”, articolul ,,În Nirvana”, la 9 mai, la Ateneu conferința ,,Gaște și gîște literare” și articolul ,,Două note” atrag ruptura cu Titu Maiorescu și încetarea colaborări la ,,Convorbiri literare”. După această perioadă în revista muzicală ,,Doina” apare romanul cu titlul ,,Patria și familia”, volumele ,,Note și schițe”, ,,Păcat”, ,,O făclie de Paște”, ,,Om cu noroc” și ,,3 Nonevele”. La revista ,,Moftul român” apare conferința lui Caragiale la clubul muncitorilor despre ,,Prostie și inteligență” cuprinzând aluzii împotriva lui Titu Maiorescu. Volumul ,,Nuvele și mofturi” apare în ,,Adeverul literar”. În 1896, la revista ilustrată ,,Prostia romînă” și la ,,Lumea veche” colaborează sub pseudonimele Ion și Luca. Caragiale ține conferințe despre Prostie, la ziarul ,,Adeverul literar” publică câteva articole în cadrul rubricii ,,Cronica de joi”. La tipografia ,,Epoca” apare o broșură minusculă: ,,Sfîntul Ion, baladă haiducească”, apoi o conferință la Iași cu titlul ,,Păreri literare”.

În 1897 își pregătea un volum de versuri ,,Flori otrăvite”. Pleacă de la ,,Epoca” la ,,Drapelul” unde-și publică câteva articole și volumele ,,Schițe, notițe și fragmente literare”, dar și ,,Calendarul Dacia” pentru anul 1898. Cu o slabă contribuție literară în 1899 scrie ,,100 de ani, revistă istorică națională a secolului XIX în 10 ilustrațiuni”. Tot acum încearcă realizarea piesei cu titlul ,,Rotativa”, ilustrând moravurile presei. La Brăila se încearcă punerea în șcenă a comediei ,,Nea Naie”, apropiindu-se de ,,O noapte furtunoasă”. În seria de ,,Notițe critice” se dă materialul volumului ,,Momente” la ziarul ,,Universul”. Articolul despre ,,Teatrul Național” dovedește preocuparea sa despre Frumos și Artă. Despre modalitatea creației sale dramatice aflăm în declarațiile personale ,,Ideea dramei în spiritul poetului” când se încearcă reluarea colaborării cu ,,Convorbiri literare”. În 1901 apare proza ,,Două bilete pierdute” cu titlul definitiv ,,Două lozuri” apoi broșurica ,,Mitică”. În această perioadă apar informații despre calomniile aduse de a lui Constantin Al. Ionescu zis Caion lui Caragiale, ,,Originalitatea d-lui Caragiale, două plagiate”, acuza constând în faptul că s-ar fi sprijinit în piesa ,,Napasta” de opera lui Istvan Kemeny. După 1905 se stabilește la Berlin, unde Caragiale începe a lucra la ,,Titircă , Sotirescu & C-ie”, comedie politică cu câteva peronaje din ,,O noapte furtunoasă” și ,,O scrisoare pierdută” după 20-25 de ani. La rubrica Pamflete cu titlul ,,Mare actor!”, ,,Mari gogomami”, Caragiale se dovedește un caustic farsor. Sub semnătura ,,Un patriot român”, Caragiale își publică în ziarul ,,Die Zeit” din Viena broșura ,,1907- din primăvară pînă-n toamnă”. La ,,Universul” cu ajutorul lui N. Dumitrescu Cîmpina publică ,,Povestiri și schițe”, dar și corespondența despre ,,Politică și literatură” și ,,Morală și educație” cu Alexandru Vlahuță. Anul 1910 aduce la ,,Adeverul” nuvelele ,,Calul dracului” și ,,Kir Ianulea”. Din informațiile mai sus amintite distingem: perioada de activitate în țară la Junimea, ,,Convorbiri literare” și la alte publicații, și o a doua etapă în străinătate.

La 1889 la volumul de Teatru apare ca prefață studiul lui Titu Maiorescu ,,Despre comediile d-lui Caragiale”, studiu care cuprinde o pertinentă analiză făcută de Maiorescu asupra comediilor lui Caragiale, caracterizându-le ca fiind originale prin aducerea pe șcenă a câtorva tipuri din viața socială pe care le dezvoltă cu deprinderile, expresiile, înfățișările și situațiile alese de autor. Deoarece stratul social înfățișat este luat de jos, ne arată simțămintele omenești sub forme de spoială, caricaturizând cultura modernă împrumutată de la Occident. Dramaturgul realizează un caleidoscop al realității cu partea ei comică arătând că ,,îndărătul oricărei comedii se ascunde o tragedie”. Fără a împrumuta nimic din literatura străină se recunoaște meritul dramaturgului prin înfățișarea plină de spirit a tipurilor și a situațiilor scoase din viața noastră socială. Despre ,,D’ale carnavalului” Eugen Simion vorbește că este ,,o stupiditate murdară culeasă din locurile unde se aruncă gunoiul”, cu femei de stradă, oameni de joasă speță, cu un limbaj insultător, animați de ,,libertate și egalitate” -o vehementă aluzie la organizarea politică de atunci. Intrebării retorice dacă arta dramatică are o misiune morală și dacă aceasta contribuie la educarea și înălțarea poporului, Eugen Simion răspunde că da, deoarece arta, opera artistică îndeplinește, fără discuție o misiune morală. În continuare se dă explicația conținutului emoției estetice care face ca omul stăpânit de această înălțare să uite de sine, să fie mișcat, devenind astfel o trăsătură necondiționată numită ,,înălțarea impersonală”. Asupra subiectului se fac referiri că acesta este luat din realitatea poporului prin tratarea ideal-artistică, iar în arta dramatică conflictele tragice sau comice reflectate în acțiunile omenești sunt redate cu obiectivitate în așa fel ca prin ficțiune ,,să se înalțe într-o lume impersonală”. După valoarea caracterelor prezentate, a conflictului și a situațiilor, opera devine însemnată sau nu.

În întreaga operă a lui Ion Luca Caragiale atât în comedii, în momente, schițe și nuvele, este prezentată o lume a sfârșitului de secol XIX cu toate frământările politice, cu șcene din trenuri, din gări, cu viața orașelor, a provinciei, a capitalei, cu cheflii în orele târzii de noapte, cu praful străzilor, cu birjari, cu nume alegorice, cu lume care se adună five o’clock la balurile high life, cu o întreagă atmosferă încărcată. În puținele povestiri debitate la persoana I cu o atmosferă fantastică ,,La Hanul lui Mânjoală”, ,,Pastramă Trufanda”, ,,Abu Hassan”, ,,Kir Ianulea”, ,,Calul dracului” surprindem un Caragiale rural cu un lirism proaspăt și senzualitate tinerească, trădându-se ca un ,,scriitor romantic și fantastic practicînd culoarea locală, exotică și istorică,… cu o lume de simboluri adînci”.

Într-unul din articolele sale, Dan Mănucă face referire la prezența în literatura română a unor manifestări naturaliste conjuncturale față de existența unui naturalism european al lui Stendhal, Balzac și Flaubert. El explică faptul că la Eminescu, predomină romantismul, dar întâlnim și elemente clasice, la Macedonski asemenea, pe când la Caragiale se îmbină melodramatismul romantic și naturalist. Pentru Caragiale opera cu caracter melodramatic și naturalism sprijină la realism ,,mai exact nu este vorba de coexistența unor contrarii ci, de o contopire a acestora sub zodia unei concepții artistice coerente”. Autorul articolului mai face referire la nuvelele ,,Zobie” 1886, Barbu Ștefănescu Delavrancea și ,,O făclie de Paște” 1889 de Ion Luca Caragiale raportând legăturile dintre elementele naturaliste și ansamblul concepției literare a fiecăruia dintre ei. Leiba Zibal trăiește drama în chip naturalist, tocmai într-o mare sărbătoare creștină. După lecturarea nuvelei ,,O făclie de Paște” cititorul rămâne cu ideea că ,,viața omului nu este o idilă ci mai degraba o drama sau o tragedie”. Cu această nuvelă constatăm sumbra perspectivă ,,a hanului” un refugiu specific multor opere literare (,,La Hanul lui Manjoală”, Mihail Sadoveanu ,,Hanul Ancuței”, similitudine care se poate face și cu ,,Moara cu noroc” Slavici).

Tudor Vianu vede în nuvelele lui Ion Luca Caragiale nota realistă ,,a investigării adâncurilor sufletești, a stărilor de subconștiință”: ,,O făclie de Paște”, ,,În vreme de război”, dar și a ,,transmisiunilor ereditare” în ,,Păcat”. Aceste creații transmit mesajul ,,mijlocind între clasicism și realism”.

După lectura operelor caragialienești cititorul avizat remarcă particularitatea paradoxal tematică a celor două tipuri de creații epice. Comediile, momentele, schițele degajă o notă comică pentru un neavizat, iar dramele și nuvelele dau impresia unui dramatism greu de suportat. Concluzia este alta după cum chiar Caragiale recunoaște, cititorul trebuie să surprindă în toată creația sa drama amară și acidă a realității. V. Fanache vede drama sfârșitului de secol XIX, a poporului român prin surprinderea unor subtitluri: 1.Caragialiana ,,lume, lume”, cu mania notorietății, a celor care pierd sau găsesc, scandal și petrecere, falsa întălnire cu celalalt, zugravește apoi ,,O lume ieșită din țîțîni” cu nebuniile ,,ambițului” erotic. Toate aceste observații sunt tutelate de ironie stăpânită de meditație.

Caragiale ramâne un mare meșter, cel mai de seamă al dramaturgiei românești împreună cu Eminescu, dar opera lui Caragiale ,,se naște din ,,mișcarea” prezentului” contemporan lui, rămânând de-a pururea prezentă și pentru viitor. Cine ar refuza ideea că observațiile realității de atunci nu sunt și acum actuale. De aceea rămâne o creație nemuritoare, mereu vie, atemporală.

Opera tematică

Comedia Drama

(râsul) (plânsul)

Tragedia vieții ( satira îndurerată la adresa vremii)

ION CREANGĂ

Încă din 1864 Ion Creangă pătrunde în viața literară fiind semnalat ca auditor la conferințele publice ale lui Titu Maiorescu,

făcându-se prezent la viața publică a Iașilor din acea vreme.

Z. Ornea susține că Ion Creangă devine membru activ al Junimii chiar în momentul impunerii mișcării printr-un program complex. La reuniunile Junimii dominau Pogor cu ,,corul și refrenele sale” iar Creangă cu ,,anecdotele de pe amândouă ulițele”. Aceste momente confereau întâlnirii autenticitate. ,,Creangă se apropie de junimism înainte de a fi devenit junimist”, pentru că voioșia și naturalețea lui Creangă au găsit un loc de manifestare potrivit. Pogor, Eminescu, Lambrior și Negruzzi au găsit în un ,, companion nesperat”, personaj de prim rang, elogiat și îndrăgit mult. După părerea lui Titu Maiorescu Creangă rămâne ,,exclusiv un scriitor poporal” , dar George Călinescu îl contrazice spunând că susținândul ca poporan îi diminuează valoarea operei alunecând spre o condiție artistică inferioară. Cel mai bine l-a înțeles pe Creangă, Eminescu, care a intuit la acesta virtualitățile personalității , simțind în acesta ,,Weltanschaung-ul social” al său , dar și pentru că Eminescu a fost cucerit de geografie etinică a universului lui Creangă. Z. Ornea spune despre Creangă că a redat în scrierile sale universul rural atunci când societatea românească trecea de la faza ei patriarhala la a ,,organizării moderne”. Nota regretelor a țăranului independent se simte prin faptul că asupra mediului apasă o amenințare, de aceea structurile rurale răzesești devin motive obsesive în creația lui Creangă, ,,și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni erau…”. Este evident că opera lui Creangă este apropiată de junimism , dar nu toți junimiști au descoperit acest adevăr în creația lui Creangă.

Creangă începe să publice cărțile sale didactice: ,,Metoda nouă de scriere și cetire pentru uzul I primară”, ,,Învățatorul copiilor”, ,,Povestirile”, ,,Prostia omenească”, ,,Inul și cămeșa”, ,,Acul și barosul”, ,,Povățuitorii la cetire prin scriere după sistema fonetică”, Geografia județului Iași, Regulile limbei romîne, toate aceste cărți didactice sunt realizate în rodnică colaborare cu alți interesați de mersul bun al școlii (C. Grigorescu, G. Iennachescu, N. Climescu, V. Răceanu, A. Simionescu).

Înapoiat de la studii din străinătate, fiind numit revizor școlar Eminescu îl întâlnește pe Ion Creangă în învățământ și-l antrenează în animația de la Junimea. Legăturile lor au devenit prietenești, Eminescu recunoscând în Creangă autenticitatea unui geniu oarecum naiv, deosebit de subtil și complicat. Creangă vede în Eminescu un spirit superior cu o cultură înaltă. Tezaurul literaturii populare cu verva pitorească a lui Creangă potențează temeinicia prieteniei lor.

La Junimea Creangă citește povestea ,,Soacra cu trei nurori” publicată mai apoi în ,,Convorbiri literare”. Iacob Negruzzi exclamă bucuros: ,,Ce fericită achiziție pentru societatea noastră acea figură țărănească și primitivă a lui Creangă”. Autorii volumului III din Istoria literaturii române nu împărtășesc într-u totul aceată ideea spunând că scrierile lui Creangă nu sunt gustate de popor ci de categoria intelectualilor. G. Ibrăileanu accentuează această ideea în ,,Note și impresii” 1920. Publicistul C. Graur dar și Mihai Sadoveanu fac aprecieri pozitive spunând că povestitorul este ,,prea artist”. Aceeași părere despre jovialitate și humorul contrastelor este exprimată de George Călinescu în ,,Viața lui Ion Creangă” apărută în 1938: ,,compunerile lui sînt menite să nu fie gustate cum trebuie decît de intelectuali”. Este catalogat ca un Rabelais sau un Homer atât de George Călinescu cât și de Tudor Vianu. Homerismul povestitorului a mai fost susținut și de alți scriitori precum: Nicolae Iorga ,,Pagini de critică din tinereță” 1921, Garabet Ibrăileanu ,,Note și impresii” 1920, Pompiliu Constantinescu ,,Critice” 1933 și Simion Mehedinți ,,Comunicare la radio” 1937.

Cele 15 povești, nuvele și anecdote ale lui Creangă și cu cele patru părți ale ,,Amintirilor” sunt ascultate la Junimea, apoi publicate în ,,Convorbirile literare”. După 1875 publică în ,,Convorbiri literare” ,,Punguța cu doi bani”, ,,Dănilă Prepeleac”, ,,Moș Nechifor Coțcarul”, ,,Povestea lui Stan pățitul”, ,,Povestea lui Harap-Alb”, ,,Fata babei și fata moșneagului”, opere pentru care Eminescu îl definește ca un ,,scriitor pe deplin format”. Între anii 1878-1883 scriitorul continuă să publice în ,,Convorbiri literare”: ,,Ivan Turbincă” și ,,Povestea unui om leneș”, dar și basmul neterminat publicat postum în ,,Convorbiri” ,,Făt Frumos, fiul iepei”. În această perioadă mai scrie o comedie ,,Dragoste chioară și amoriu ghebos”, operă de care are cunoștință Eminescu. Tot atunci publică ,,Moș Ioan Roată”, ,,Popa Duhul”, și prima parte a ,,Amintirilor din copilărie”. Cam prin 1881 publică partea a treia a ,,Amintirilor”, partea a patra ramânând neterminată. În paginile revistei ,,Convorbirilor” mai apar ,,Cinci pîni”, iar în ,,Romania Jună” din Viena apar ,,Ioan roată” și ,,Vodă Cuza”.

După ce Iacob Negruzii se mută la București cu ,,Convorbiri” Junimea se destramă, simțindu-se în pulsul literar un regres. Se precizează faptul că prin Junimea se dă îndrumarea literară ,,a unor scriitori de extracție rurală”, ,,Creangă este un rural autentic fără romantismul ruralității și fără unul din complicațiile sufletești ale smulgerii din rădăcini”. Tragedia dezrădăcinării nu este reliefată pentru că în lumea lui povestitorul este adânc înfipt. Deși în volumul ,,Amintiri din copilărie” nostalgiile copilului apar, au un sens individual, al scriitorului.

Creația propriu-zis ,,literară” a lui Ion Creangă după părerile unor critici, ar fi Poveștile: ,,Povestea lui Stan Pațitul”, ,,Dănilă Prepeleac”, ,,Prostia omenească”, a căror replici rămân memorabile și pline de savoare. Aceste scrieri sunt ca ,,o automanifestare majoră a poporului în literatura zisă ,,cultă” prin exponentul său de geniu”. Prin Povești, Creangă se dovedește a avea capacitatea de a sintetiza și a depăși iscusința și istețimea povestitorilor anonimi.

Cu ,,Punguța cu doi bani” prin iscusință face raportări ale lumii omenești la elementul animalier. Unele povești sunt atât de emblematice încât din conținutul lor Creangă deduce un înțeles universal, proverbial, luăm ca exemplu ,,Dănilă Prepeleac” la care concluzia este ,,tot pățitu-i priceput”, ,,pînă să vezi pragul de jos trebuie să te izbești de cel de sus” sau cum spune George Călinescu în ,,Istoria literaturii române” că ,,prostul are noroc”, Aproape toate operele după lecturare dau posibilitatea sublinierii unor expresii înțelepte, moralizatoare, cu caracter proverbial. Chiar și ,,Povestea lui Harap-Alb” denumită de G. Ibraileanu ,,epopee a poporului” îți dă posibilitatea să dovedești că ,,omul de soi se vădește sub orice strai”. Multe pasaje din Amintiri prin lirismul specific epopeei poporului transmit cititorului ,,dorul de ducă” asemenea unor doine.

Operele lui Creangă păstrează sensul milenar al luptei binelui cu răul. Creangă este un iscusit care are talentul povestitorului ,,de a muta interesul de la epic la dramatic, prin dialogizarea peripețiilor”. Diferitele ipostaze ale binelui cu răul sunt observate prin pătrunderea treptată a dialogului spre înțelepciune, spre filozofic. În ,,Ursul păcălit de vulpe”, povestea ,,Prostia omenească”, ,,Soacra cu tre nurori” chiar și în ,,Ivan Turbincă” remarcăm istețimea, mintoșenia personajului care declanșează conflictul, confruntarea cu prostia. De aici i se trage lui Creangă asemănarea cu psihologia homerică.

Creangă atenționează cititorul cu surprize ale comicului de situație, de moravuri, dovedind că povestitorului îi place să audă personajul. Creangă se vrea ascultat, auzit, poantele lui apar ca niște lovituri de teatru verbale, în ,,Amintiri din copilărie” această inovație stilistică o plasează în finalul unor peripeții.

George Munteanu îl vede pe Creangă ca un revoluționar, care ,,nu strică rînduielili zicerii străbune, ci numai le aduce suprema întregire” făcând din cuvânt principalul erou. În contextul ideii mai sus amintite enumerăm și ,,Povestea poveștilor” și ,,Povestea lui Ionică cel Prost”, astfel Creangă se dovedește a fi un mare analist în sens realist, iar prin subtilitățile și rafinamentele stilului fac din povestire ,,o scriere inițiatică de un gen aparte”.

,,Amintirile din copilărie” simbolizează destinul fiecărui copil în care Creangă povestește ,,copilăria copilului universal”, unde totul e individual și universal. Sufletul românesc moldovenesc al omului de la munte este văzut sub forma unei perspective a copilului plină de umor cu valoare artistică, înzestrare specifică a personajelor. Se face o asemănare cu perspectiva proustiană ,,În căutarea timpului pierdut”. Capodopera lui Creangă curge bazându-se pe două limbaje: cel literal obiectiv, pentru istoricii literari, iar al doilea limbaj format din structuri expresive, latente cu caracter simbolic. Pentru George Munteanu întreaga operă a lui Creangă poate fi considerată ,,o metaforă enormă” cu mărunte detalii prin ,,viziunea lumii ca spectacol”. Momentele operei devin niște spectacole în spectacol, care evocă copilăria copilului universal despre care vorbea George Călinescu. Ion Creangă își joacă rolul cu o participare lirică care se înduioșează, se necășește, se înseninează, față de Caragiale care e un creator obiectiv. ,,Amintirile” sunt o plăcere deosebită la lectura prin ,,umorul trăznit” realizat prin fuziunea dintre imprevizibil și firesc. Prin finalul părții a patra a ,,Amintirilor” simțim în sufletul personajului dilema don quijotismului în drumul spre necunoscut, ,,în drumul spre Iașul tuturor posibilităților și viitoarelor necazuri”. George Munteanu sfârșeste comentariul la ,,Amintiri” prin întrebarea retorică ,,Nu e ,,clasica” lui operă propice și unei receptări romantice?”.

Orginalitatea lui Creangă constă nu prin mijloacele lui care la primă vedere sunt ale poporului ci prin formulele ,,inițiale, mediane și finale, rimele și asonanțele introduse în expunere, multele expresii dialectale, zicerile tipice, comparațiile și metaforele sînt deopotrivă ale poporului”. În creația sa scriitorul își folosește limba sa în povestirea basmelor poporului. Trebuie amintit criticul francez Jean Boutiere care remarcă puterea de individualizare a atitudinilor și gesturilor personajelor în creația lui Ion Creangă. Pe lângă bogăția descrierilor Creangă are marele talent de a umaniza fantasticul prin umanizarea animalelor și ființelor supranaturale care devin țărani de-ai lui.

Tot o notă particulară în scrierea lui Creangă constă în mânuirea dialogului realist. Înzestrarea debitului verbal cu onomatopee și ziceri tipice ale limbii, proverbe, cimilituri, metafore și comparații dau verva jovială a povestitorului. Înzestrarea artistică a scriitorului Creangă dovedește o normalitate a trecerii ,,de la nivelul popular al literaturii la nivelu ei cult pe o cale pur spontană”. Prin aceasta poporul a devenit artist în Creangă, informație care apare atât în Tudor Vianu ,,Studii de literatură română” cât și în ,,Istoria literaturii moderne” a celor trei : Ș. Cioculescu, T. Vianu și V. Streinu. Creangă își citește compunerile celor dragi ca și Flaubert și Schllier pentru a intui reacțiile cititorului obișnuit.

George Munteanu remarcă faptul că operei lui Creangă ,,Amintiri din copilărie” i se poate atribui ,,epitetul de classicus … și în sensul antic al termenului, și în acela sustras oricăror determinări temporale sau de altă natură”. Aici noțiunea de classicus o văd ca o încadrare onorabilă a scriitorului în rândul marilor clasici. În scrierea sa, Creangă are unele proceduri ,,clasice în manieră folclorică, de a conduce lucrurile spre o culminație în ordinea fabulosului”. George Munteanu își încheie capitolul de analiză al ,,Amintirilor din copilărie” cu întrebarea retorică ,,Nu e ,,clasica” lui operă printr-asta, propice și unei receptări romantice?”, deducem în felul acesta că această creație nu este lipsită și de elemente romantice. Nostalgiile, regretele, gândurile îndurerate către lumea copilăriei nu au notă profund sămănătoristă motiv pentru care Tudor Vianu îl absolvă de această caracteristică.

Realismul operelor lui Creangă reiese din cultivarea detaliului și punerea în evidență a unei individualități stilistice, după cum remarcă George Călinescu. Ritmica povestirii dă prezența în text a scriitorului care-și exprimă sentimentele în mod euforic ca manifestare a umanismului de esență populară cu înclinație spre realism. Arta portretizării, grija scriitorului de a nuanța psihologia personajului și culoarea locală aparțin artei realiste. Originalitatea creației lui Creangă se vădește a fi din seva unui scriitor cult cu ținută realistă. Creangă reușește să obțină în scrierea sa efecte de seamă în mânuirea dialogului realist, permițându-se o asemănare cu Caragiale. Intonația și formele verbale ale personajelor divulgă nota realistă. Poveștile, povestirile, basmele au în esența lor o nota realistă.

Ion Creangă rămâne un scriitor dificil pentru unii, dar nepieritor, plăcut la lectură și interes mai profund la recitire care pe drep cuvânt intră în patrimoniul literaturii noastre naționale alături de ceilalți clasici: Eminescu, Caragiale și Slavici.

IOAN SLAVICI

Născut pe meleagurile regiunii podgoriei ardelene la 18 ianuarie 1848 la Șiria, Ioan Slavici devine personalitate marcantă a literaturii române. Primește învățătură în Șiria, la Arad, ca student la Budapesta, face parte din Societatea Petru Maior, serviciul militar îl face la Viena, urmând cursurile Universității, unde îl cunoaște pe Eminescu și participă la înființarea societății Romania Jună.

Mihai Eminescu în 1871 îl pune în legătură cu ,,Convorbirile literare”, unde trimite ,,studii asupra maghiarilor și alte povești”. După 1873 Junimea îl sprijină sub aspectul material, tot atunci Maiorescu, ministru de instrucție, îi oferă un ajutor bănesc. Ioan Slavici gândea atunci că Junimea pare a fi o sursă caritabilă pentru eventualele valori. Este chemat de Maiorescu la Iași în octombrie 1874, când a locuit cu Eminescu. Contextul social-politic l-a făcut ca în martie 1876 să ia redacția ziarului ,,Timpul”, fiind prin preajma lui Maiorescu cu care a luat parte la ,,reuniuni și la plimbări în împrejurimile orașului”. După încetarea apariției ziarului ,,Timpul”, Slavici a venit la Sibiu pentru a organiza un alt ziar ,,Tribuna”.

Despre Ioan Slavici descoperit tot de Eminescu se spune că nu este un creator de înălțimea celor trei mari contemporani ai săi: Eminescu, Caragiale, Creangă, ,, dar se situează în imediata lor ascensiune”. Slavici întruchipa puritatea sufletului țărănesc, fire așezată, găndire cumpănită, caliăți descendente din comunitățile rurale șiriene. Slavici ca nou pieten al lui Eminescu cu lecturi temeinice și gândire strălucitoare a fost călăuzit în întreaga sa creație de acesta. Ioan Slavici este definit ,, creatorul acelui realism țărănesc în modalitatea căruia a crezut Maiorescu” ( Scormon, Fata de birău , Ac si ata , La crucea din sat, Gura satului, Budulea Taichii). Universul recreat de Slavici este chiar țărănesc, o atmosferp de viață rurală surprinsă realist ,, În care totul și toate sunt statornicite trainic, decând lumea”. Realismul prezentării mediului rural este adevărul imaginii structurilor sociale. Diferențierea socială apre bine prezentată cu implicațiile firești. Nuvelele lui Slavici par niște idile câmpenești deoarece sfârșitul este în armonie. În nuvele lui cu moravuri și rânduieli din vremi bătrâne datinile și obiceiurile sunt păzite cu strictețe.

Se stinge din viață la 17 august 1925. Opera sa este remarcabilă, în care personajele sunt lacome, dârze, intrigante, cu ambele fațete bune și rele, așa cum este o lume comună. ,,Dacă ar fi avut mai multă capacitate de lucru, Slavici ar fi putut da o comedie umană a satului”.

Limba folosită atunci când tratează idei este un mijloc de observație deosebit în mediul țărănesc, de la care ia graiul eroilor. Scriitorului i se aduc următoarele caracteristici: povestitor, dramaturg, novelist, romancier, urmarind universal de idei și preocupările care traversează întreaga creație a scriitorului.

Slavici povestitorul

Ca și Creangă a acumulat o deosebită avere folclorică, vrajă primită de la diferiți povestitori, astfel scriitorul a cules bazme, specia cea mai apropiată de înclinațiile spre fantastic, care genera năzuințe și împliniri pentru scurt timp. În jurul anului 1872, Slavici publică în Convorbiri literare ,,Zâna zorilor” subiect sugerat de povestea lui Petru Făt-Frumos Viteaz din comuna Comloș, poveste auzită în Timișoara și apoi în Șiria. Slavici se dovedea în creațiile de natură folclorică un observator și un narator, imaginația nu a excelat.

,,Limir împarat” sugerază virtuozitatea, modestia și generozitatea fetei moșneagului din povestea lui Creangă ,,Păcală în satul lui”, ,,Petrea Prostul” reiau trăsături din ,,Dănilă Prepeleac” și din ,,Ivan Turbincă”. Personajele prelucrate de Slavici capătă o coloratură etică cu caracter moralistic. În ,,Florița din codru” Petre este ca și Harap Alb generos, viteaz, nu se descurajează, Florița exprimă virtutea, bunătatea, este un duh al binelui, umană, iar în ,,Ileana cea șireată” se întruchipează înțelepciunea, istețimea feminină, însușiri prețuite în folclor. Atât în ,,Negru împărat” cât și în ,,Doi feți cu stea în frunte”, Slavici își dovedește în mod direct calitatea sa moralizatoare ,,să nu se uite că cine începe cu rău, cu rău sfîrșește” .

Basmele și povestirile ca expresie a artei povestitorului, Pompiliu Marcea spune că ,,au fost un excelent exercițiu de limbă literară”. Variante ale basmelor lui Slavici pot fi întâlnite nu numai în Ardeal și în provinciile românești ci și în ținuturi îndepărtate: în Muntenia, Moldova, Transilvania, dar și în Ungaria, Albania, Sicilia, Portugalia, Germania și Rusia.

Remarcăm faptul că Slavici a luat din folclor teme transmise în mod original îmbogățind astfel zestrea primită de la creatorul anonim.

Slavici dramaturgul

Este cunoscut ca debutant în literatură, ca dramaturg cu operele: ,,Fata de birău”, ,,Toane, sau vorbe de clacă”, ,,Polipul unchiului”, ,,Gaspar Grațiani, domnul Moldovei” și ,,Bogdan Vodă”, opere publicate în ,,Convorbiri literare” și ,,Tribuna”. Iacob Negruzzi susține că ar mai fi scris o piesă numită ,,O comedie la țară”.

Se pare că specia comediei îl atrage, mărturisind că pentru drama și tragedie nu are o atracție. El este în consens cu afirmația lui Titu Maiorescu: ,,teatrul are o singură misiune: de a ne da, după o zi de muncă obositoare, un ceas de repaos sufletesc, cîteva momente de plăcere senină”.

Aplecarea spre comedie se datorează și relațiilor la Viena cu Eminescu, când acesta concepuse piese: drame istorice, comedii și tragedii. Piesa ,,Fata de birău” este publicată la ,,Convorbiri literare” prin amabilitatea lui Eminescu, care preciza originalitatea ,,constând în culoarea vioaie cu care autorul își desenează personaje și șcene din lumea satului ardelean”.

Pompiliu Marcea face similitudini între personajele din această piesă cu cele ale lui Alecsandri din ,,Rusaliile” și a lui Hasdeu ,,Ortonerozia”.

O altă piesă ,,Toane, sau vorbe de cloacă” deși pare pentru unii nereușită, Pompiliu Marcea consideră că este o piesă izbutită datorită experienței scriitoricești dobândită de scriitor. A treia piesă ,,Polipul unchiului” intitulată ,,Șcene comice” conținând farsa jucată de un ipohondru. Scriitorul în cele trei comedii pare a se amuza mai mult decât a analiza adâncurile sociale și psihologice. Dacă Alecsandri în ,,Muza de Burdujeni”, Negruzzi în ,,Cîrlanii”, Caragiale în comedii, Hasdeu în ,,Ortonerozia” manevrează prin farse adâncind prin talent tipologia umană, Slavici ,,n-a depășit facilitatea speciei pe care a cultivat-o”. Unele piese nu au apărut în ,,Convorbiri literare” datorită exigențelor strict estetice ale vremii.

,,Gaspar Grațiani, Domnul Moldovei”, tragedie în cinci acte, reprezentată pe scena Teatrului Național din București, apărută și în ,,Convorbiri literare” a fost ultima piesă din cariera dramatică și a fost primită cu rezervă. Personajul principal domn al Moldovei aduce cu ,,Despot Vodă” al lui Alecsandri sau cu ,,Alexandru Lăpușneanu” prin replici simple, amenințătoare. Remarcăm progresul înregistrat de scriitor în această dramă față de ,,Bogdan Vodă”.

Slavici nuvelistul

Talentul său de creator este evident în nuvelistică. În ,,Novelele din popor”, o primă culegere a scriitorului, Ion Breazu un exeget laborios al lui Slavici emite ideea ,,etapei idilice în evoluția literaturii lui Slavici”. În ,,Novelele din popor” întâlnim ,,O viață pierdută” și ,,Moara cu noroc”, prin care ramâne marele nuvelist al literaturii noastre.

,,Moara cu noroc” își are soliditatea prin subiectul de roman, care ne amintește de moravurile sălbatice ale preeriei și cetele de bizoni americane. Drama lui Ghiță este complexă și magistral analizată. Opera este o pildă de profunzime artistică, nimic convențional, nimic forțat, apare totuși ca o lecție de moralitate. Autorul este un bun cunoscător al sufletului uman, atât masculin cât și feminin. Lică Sămădăul, figură satanică, om aspru și neîndurat ,,care umbla mereu calare de la turmă la turmă, care știe fiecare înfundătură, cunoaște pe toți oamenii…” pătrunde în familia lui Ghiță asupra căreia va avea efecte catastrofale. Cu o artă desăvârșită, neegalată în literatura noastră, setea de îmbogățire are consecințe distrugătoare, patima înavuțiri duce la marginea prăpastiei și căderea este fatală.

Asprimea relațiilor personajelor ,,La crucea din sat” este o idilă. Gestul lui Bujor, om sensibil care părăsesște curtea bogătanului este o manifestare dintre relațiile claselor sociale antagonice, el dovedind cu insistență sentimentul demnității umane.

În ,,Pădureanca” conflictele de clasă sunt evident mai violent antagonice. Cazurile sunt mai complicate trădând o psihologie rituală pentru a evoca târgul de oameni pentru seceriș din ținutul Aradului. Expresia sentimentelor este plină de dificultăți și în nuvela ,,Vatra Părăsită” unde simțim aceeși stare mocnită.

În nuvelistica sa sunt frecvente personaje lacome de bani, avare și speculante ca : ,,Vecinii II”, ,,Negrea-bătrânul”, ,,Spiru Călin”, ,,Melania”, ,,Mîhnirile lui Trică”, ,,Comoara”, etc. Lumea meseriașilor și mica burghezie din București exprimată prin: pantofari, căruțași, oboreni, croitori de haine preoțești, căldărari, zugravi, frizeri, curelari, cârciumari este zugrăvită în ,,Nuța” și ,,Sărăcuța de ea”, o lume săracă sufletește aparent vulgară.

În povestirea ,,Scormon” se simte candoarea și sănătatea sufletească a omului considerată de Nicolae Iorga ,,cea mai bună povestire de imaginație ce se scrisese în romînește”. Câinele Scormon ilustrează legătura de viață dintre om și animal. Parcă are o nuanță folclorică prin balada ,,Dolca”.

,,Gura satului” ca o idilă oferă cititorului lărgirea cadrului uman prin aprofundarea comportării și psihologiei eroilor apărând ca o monografie a satului. Nuvela se conturează în sincronie cu ,,teoria romanului popular” formulată de Titu Maiorescu în ,,Literatura română și străinătatea”.

Pompiliu Marcea remarcă faptul că Ioan Slavici are ,,momente de un discret umor” în ,,Fata de birău”, ,,Popa Tanda” și ,,Popa Satului” iar în ,,Revoluția din Pîrlești” încearcă chiar grotescul. ,,Budulea Taichii” se dovedește a fi o capodoperă umoristică deosebită. George Călinescu susține că Slavici ,,putea să facă din această nuvelă un mare roman balzacian, zugrăvind marile energii reci”.

Nuvelele ,,O jertfă a vieții”, ,,Răul din fire”, ,,Puișorii”, ,,O aventură galantă” ilustrează de asemenea necesitățile unei vieți morale. Pentru Slavici nivelul moral al unei societăți se întemeiază pe principii morale și unitate, subiecte des întâlnite în nuvelele mai sus amintite.

Se remarcă într-o vreme un drum coborâtor al nuvelistului, mai mult preocupat de ,,o literatură pilduitoare cu norme teoretice privind conduita oamenilor și relațiile dintre ei” astfel apare lucrarea ,,Educațiunea moral” în care cere: ,,înțelepciune practică, să ne chivernisim viața ca să simțit cît se poate de puține dureri și cît se poate de multe plăceri în trecerea noastră prin ea”. De aceea povestirea lui Slavici urmărea să contribuie la ridicarea țărănimii prin sfaturi și critici aduse trândaviei, beției și indolenței.

Slavici romancierul

Pe Ioan Slavici îl consacră ca romancier publicarea în ,,Vatra” a primelor 24 de capitole ale romanului ,,Mara”. Autorul mai lucreză la un roman cu tendințe moralizatoare căruia Iacob Negruzzi i-a dat titlul ,,Osînda răului” rămas neclarificat, care ar fi un preambul al destinului lui Huber din ,,Mara” sau chiar un fragment din ,,Moara cu noroc”. Sunt cunoscute 7 romane între anii 1894-1925: ,, Mara” care apare în 1906, ,,Luca” 1902, ,,Manea” 1905, ,,Corbei” 1906-1907, ,,Din două lumi” 1908-1909, ,,Cel din urmă Armaș” 1923, ,,Din păcat în păcat” 1924-1925.

Cele două romane istorice ,,Luca” și ,,Manea” reunite sub titlul ,,Din bătrîni” reflectă vremurile îndepărtate dovedind atingerile lui Slavici cu istoria ca obiect de studiu el fiind profesor. Preocupările profesionale îl legau profund de istorie, fiind nemulțumit de contemporanii săi protestând la tendințele de înstrăinare a culturii. De aceea a crezut în apropierea de ,,vatra strămoșească”. Slavici este considerat printre primii autori de romane istorice fiind imbold pentru contemporani.

Personaj ce dă numele romanului Corbei, ,,un burlac vîrstnic devenit mizantrop din pricina răutății oamenilor din jur” este permanent într-un conflict cu mediul înconjurător, idee confirmată prin cele spuse unui cunoscut ,,dacă ești om cumsecade, superi pe toți netrebnici; dacă ești deștept, superi pe toți proștii; dacă știi carte superi pe toți neștiutorii; dacă ai nume superi pe toți cei nebăgați în seama; dacă ai avere superi pe toți neajutorații”.

Romanul ,,Din două lumi” portă unele teze morale interesante și ușor convingătoare. Se pare că aici leagă problematica morală de relațiile sociale, de destrămarea unei lumi patriarhale care încearcă să se depășească. Acesta rămâne un roman popular ca și ,,Ciocoi vechi și noi” sau romanele lui Bolintineanu. Personajul din ,,Cel din urmă Armaș” se aseamănă cu personajul lui Duiliu Zamfirescu din ,,Viața la tară” prin acțiunea de întoarcere din străinătate fiind însuflețiți de idealurile nobile ale așezării lor la țară. Pe istoricul literar în acest roman cu acțiune între 1874-1878 poate să îl intereseze probleme legate de Junimea deoarece ,,Cel din urmă armaș” e o cronică nuanțată a epocii cu personaje ca Titu Maiorescu, Caragiale Th. Nica și alții.

Romanul ,,Din păcat în păcat” ne evocă un personaj virtuos inițial ,,care însă pe nesimțite se adaptează mediului în care trăiește”, dar spre sfârșit depune un efort deosebit să se desprindă de societatea imorală în care intrase.

Romanul ,,Mara” este cea mai expresivă operă epică aparută între 1880-1900 deși Gh. Adamescu, Octav Botez și Pompiliu Constantinescu dezavuează definindu-o ca fiind o operă melodramatică, o scriere slabă. Nicolae Iorga atrage atenția pozitivă asupra romanului lui Slavici, care vede în el o valoare etnografică. Prin chipul Marei, Slavici întrezărește produsul tipic al propriei societăți. Ea devenind cineva dupa o vreme când îi crește averea dovedindu-se că: ,,banul este un mijloc de considerație și stimă, dar și de echilibru psihologic”, prin ea Slavici își exprimă conceptia după care ,,copii sunt factorul esențial și necesar într-o căsnicie”.

Celelalte romane amintite cu excepția Marei sunt mai multe experiențe prezentând interes doar istoricului literar. Aceste scrieri se alatură zonei de experiențe a scriitorilor Iacob Negruzii a scris ,,Mihai Vereanul, Gr. H. Grandea ,,Fulga”, N.D. Xenopol ,,Brazi și putregai”, B. P. Hasdeu ,,Ursita”, A. Vlahuta ,,Dan” și Duiliu Zamfirescu ,,În război”, ,,Îndreptări”, ,,În fața vieții”, ,,Lume veche și lume nouă”, toate aceste lucrări erau încercări de reconstituire fără izbânzi artistice.

Sumară încadrare în mișcări literare

Concepția artistică a lui Slavici s-a simțit în o serie de studii ca: ,,Literatura poporană”, ,,Estetica”, cursuri publicate în ,,Educatorul” din 1883-1884, o suita de articole apărute în ,,Timpul” din 1877-1878, ,,Poporanismul în artă” (ca un răspuns la ancheta realizată de revista ,,Luceafarul” în 1910), ,,Ce e național în artă”, articol apărut în ,,Sămănătorul” din 1906, iar în perioada vieneză Slavici face recenzii la scrierile apărute în revista ,,Convorbiri literare”. Crezul său artistic se subsumează celui moral, ,,arta pentru el e mijloc de moralizare a oamenilor, instrument de educație civică și socială”. Sursa moralismului său este în zona ardelenească, o dovadă este studiul ,,Românii din Ardeal”. Morala lui Slavici derivă din cursul de literatură poporană în care izvorul creației nu sunt scriitorii străini ci ,,literatura noastră poporană” .

Se simt în creația lui Slavici anumite note particulare de realism poporal și sămănătorism care devin cu timpul aspecte pe deplin realiste. Uneori dezideratul lui Slavici prin prezența eroilor ,,puternici plini de avânt elan și măreție” care duc o luptă dramatică cu ,,imperfecținile vieții” îl face să fie apropiat de romantici. Temperamentul său îl apropie însă de clasiciști prin pretenția unității, seninătății, armoniei, limpezimei și mareției operei. Ideea de obiectivitate îl conduce pe Slavici spre o viziune realistă. Pompiliu Marcea subliniază că obiectivitatea duce în mod necesar la ideea de individualizare realistă, personajele să se manifeste în funcție de particularitățile sale obținând astfel individualități.

,,La Slavici, sublimarea realității în artă și depășirea realității prin artă are și o prununțată tendință anti-naturalistă”. Slavici combate naturalismul și idealizarea actului artistic dând implicații filozofice mai profunde. Pentru el realitatea trebuie desăvârșită, s-o idealizeze dar nu să o reproducă. Elementele moraliste întâlnite în operă nu îi contrazic realismul ci îi dau o notă particulară, dovedind că el este un realist etic.

Prin operele scrise pătrundem în concepția artistică a lui Slavici care-l fixează în timpul și locul sfârșitului de secol XIX și începutul secolului XX. Scriitorul Slavici, ,,talent laborios, cu adânci intuiții în sufletul omului, dar lipsit de seducție verbală și imaginativă” , se așează lângă Eminescu, lângă Creangă și Caragiale, evidente valori ale mișcării junimiste.

ASEMANĂRI ȘI DEOSEBIRI

Bazându-ne pe observația lui George Călinescu privitoare la încadrarea unor opere literare într-un anumit curent literar ca fiind ,,o utopie” putem face niște asemănări și deosebiri între creațiile marilor clasici. În creațiile marilor clasici : Eminescu, Caragiale, Creangă și Slavici întâlnim o interferență de trăsături ale diferițelor curente literare.

Elementele de asemănare ale marilor clasici ai literaturii noastre constau în înrudirea lor intimă pe planul structuri și al conștiinței ideatico-artistice în asa fel încât apartenența lor să fie la aceeași familie de spirite. Ei sunt caracterizați prin puterea de sinteze artistice datorită capacității lor creatoare. Epoca în care trăiesc și crează se caracterizează prin una a sintezelor, condițiile sociale ale vremii se dovedesc a fi benefice pentru menirea lor.

Ca asemănări ale operelor acestor scriitori putem aminti pe planul tematic valorificarea:

izvorului popular: datini, tradiții, obiceiuri, limbă, actualitatea contemporană scriitorilor, evocarea istoriei, natura și plaiurile românești, iubirea și dorul, fantasticul, gândirea analitică, meditativă filozofică.

Modalitatea de abordare a temelor mai sus amintite prin folosirea diferitelor procedee și tehnici artistice dau acestor scriitori asemănări și deosebiri. Elementele de stil și limba îi apropie dar îi și diferențiază. Limbajul folosit este uneori sobru, solemn, categoric, chibzuit și drămuit, grav alteori este ironic, batjocoritor, sarcastic, caustic, incisiv prin sursa comicului, umorului și râsului. Procedeul realist de sondare a sufletului personajului unește arta celor patru mari clasici. Scriitorii pătrund în psihologia personajelor, făcând ca cititorul sau spectatorul să simtă firea acestora, gândurile, ideile, preocupările.

Sursa de inspirație populară străbate operele clasicilor concretizând prin operele:1.Mihai Eminescu ,,De-aș ave”, ,,Povestea codrului”, ,,Călin file din poveste”, ,,Făt Frumos din lacrimă”; ,,Luceafărul”; 2.Ion Creangă: suita de basme, povești și povestiri, anecdote: ,,Prostia omenească”, ,,Harap Alb”, ,,Soacra cu trei nurori”, ,,Povestea porcului”; 3.Ioan Slavici: ,,Limir împărat”, ,,Zâna Zorilor”, ,,Păcală în satul lui”, ,,Petrea Prostul”, ușoare nuanțe de umor popular întâlnim la Caragiale în nuvela ,,Cănuță, om sucit”. Slavici și Creangă scriu ceea ce străbunii vehiculaseră prin viu grai. Eminescu și Creangă au perfecționat creația populară. Slavici a dat folclorului personalitatea sa artistică, contribuiția lui este mult mai redusă decât la Eminescu și Creangă, care au perfecționat această creație populară. În majoritatea operelor de factură folclorică remarcăm un limbaj specific poporului cu expresii savuroase, joviale și mai ales de factură orală. Putem coinchide faptul că fondul popular la Creangă este evident prezentat, la Slavici cu tentă de adaptare, la Eminescu este prelucrat, iar Caragiale face o selecție numai dintr-un anumit mediu provincial pe fondul politicii.

Tematica operelor cu caracter de prezentare a problemelor social-politice ale vremii sunt evident expuse în creațiile lui Ion Luca Caragiale: ,,O scrisoare pierdută”, ,,D’ale carnavaluilui”, ,,Conul Leonida față cu reacțiunea”, confruntările politice cu conflicte și îmbrățișări ale reprezentanților suburbiilor și orașelor din provincie, în creațiile lui Mihai Eminescu ciclul scrisorilor, ,,Împărat și proletar”, ,,Ai noștrii tineri”, în toate se simte satira la adresa vremii. Creangă în mod general prin satira plină de înțelepciune amintește defectele sociale, defectele oamenilor, iar Slavici prin activitatea sa de redactor la ziarul ,,Tribuna” din Sibiu a dus o luptă acerbă pe planul politic-social.

Motivele istorice sunt întâlnite la: Mihai Eminescu atât în proză cât și în lirica: ,,Geniu pustiu”, ,,Sărmanul Dionis”, ,,Scrisoarea a III-a”. La Creangă: ,,Moș Ion Roată și unirea”, la Caragiale amintim: ,,1907 Din primavară până-n toamnă”, iar la Slavici ,,Gaspar Grațiani, domnul Moldovei” și ,,Bogdan Vodă”, piese fără răsunet.

Natura și plaiurile românești au costituit leagănul de manifestare artistică a scriitorilor. La Eminescu amintim: ,,Sara pe deal”, ,,Călin file din poveste”, ,,Povestea teiului”, ,,Floarea albastră”, pentru Creangă tarâmul natal este atât de identificat cu frumusețile naturii încât simbioza e de nedespărțit ,,Amintiri din copilărie”, nuvelele ,,În vreme de război”, ,,Chirianulea”, ,,La hanul lui Mânjoală”, ,,Calul dracului”, opere în care natura este descrisă învăluind ,,hanul”, iar la Slavici găsim note descriptive ale naturii în ,,Moara cu noroc”, ,,Mara”, ,,Gura satului”, ,,La crucile din sat”.

Viziunea scriitorilor asupra iubirii exprimă în genere o notă intimă asemanătoare tuturor. Eminescu caută iubirea (,,Sara pe deal”, ,,Povestea codrului”, ,,Povestea teiului”, ,,Floarea albastră”, ,,Luceafărul”), dragoste neîmplinită. O altă valență a iubiri este cea de mama (,,O mamă, dulce mamă”). Din creațiile lui Caragiale desprindem o iubire înflăcărată (,,O noapte furtunoasă), o iubire amantină, dar și interesată (,,O scrisoare pierdută”), o ,,iubire” calculată, o iubire răzbunătoare ( ,,Napasta”). La Slavici remarcăm o iubire pătimașă cauzată de neîmpliniri (,,Moara cu noroc”), iar în ,,Mara” dragostea maternă este învăluită de note xenofobe . Din operele clasicilor se desprinde dorul ca expresie a dragostei de locurile natale, familie, de frumusețile naturii: de ozana cea limpede ca cristalul, de plopii fără soț, de codrul cu povestea lui, de lacul florilor, de apele Mureșului, de turnul bisericii.

Întâlnim fantasticul în creațiile scriitorilor fie cu scopul de a potența niște aspecte umane (hărnicie, trudnicie, omenie seriozitate, dar și răutate, falsitate, trădare) fie un fantastic pueril care introduce cititorul (copil, adolescent, matur) într-o lume a binelui, a curiozităților, a uitării de sine. Putem exemplifica această abordare a fantasticului din operele multor scriitori: Eminescu: ,,Făt Frumos din lacrimă”, ,, Luceafărul”, ,,Călin file din poveste”, Creangă: ,,Povestea lui Harap Alb” și povestirile, Slavici: ,,Limir împărat”, ,,Zâna Zorilor”, Caragiale: ,,Calul dracului”, ,,La hanul lui Manjoală”, opere care permit a da tematica fantastică. Crangă folosește fantasticul ca element de umanizare în timp ce la Caragiale este o tulburare a fantasticului.

O lume filozofică este văzută în creația lui Eminescu făcând referire la scurgerea inexorabila a vremii, condiția omului de geniu, incompatibilitatea umană, geneza, dar și scurte cugetări desprinse din lirica și proza sa (,,Scrisoarea I”, ,,Scrisoarea a III-a”, ,,Luceafărul”, ,,Împărat și proletar”). Filozofia lui Eminescu este profundă, adâncă, ca urmare a instruirii sale pe când a lui Creangă este simplă, jovială, expresie a proverbelor și zicătorilor populare (,,Amintiri din copilărie”, ,,Inul și cămeșa”, ,,Acul și barosul”, ,,Prostia omenească”). Slavici încerca prin înțelepciunea personajelor să le ridice la nota de meditație (,,Moara cu noroc”, ,,Mara”). Din opera lui Caragiale se desprinde o cugetare și meditație ușor ascunsă, nu directă, aprecieri pe care le face cititorul, astfel ajungându-se la nota tragică a comicului.

Marii clasici sunt iscusiți în mânuirea dialogului. Eminescu ridică calitatea personajului prin limbajul atât istoric, popular și aparent de o simplitate deosebită, dar și un dialog îmbrăcat în monolog, meditând asupra micro și macro cosmosului, asupra genezei, asupra unei lumi greu accesibile unui cititor neavizat. Dialogul în creația lui Caragiale este înclinat spre comedie pentru a sublinia drama situațiilor prezentate. Creangă trădează aceea iscusință și înțelepciune populară prin folosirea unei limbi orale. Slavici se apropie de dialogul lui Creangă dar e mai profund, ușor mai intelectualizat.

Atât în ,,Amintiri din copilărie” cât și în ,,Budulea Taichii” cei doi scriitori evocă chipul preotului ca duhovnic și sfătuitor ai lumii satului. Creangă recunoaște că i-a fost drept model în scrierea ,,Amintirilor” Ioan Slavici și că el va scrie o creație și mai bună. Atât Slavici cât și Caragiale evocă personaje care sunt în conflict cu mediul înconjurător (Corbei vs. Lefter Popescu). Slavici și Caragiale au câțiva eroi lacomi de bani, avari speculanți a căror trăsături sunt prezentate cu diferiți ochi (,,Moara cu noroc”, ,,Mara”, ,,În vreme de război”). Ușoare asemănări se pot face între operele lui Creangă și Slavici bazate pe structura sufletească a personajelor mai ales a celor din popor. Încărcărea sufletească a personajelor lui Caragiale nu este clară, sentimentele personajelor sunt evidente în realizarea interesului.

Privind activitatea lui Eminescu și a lui Slavici la ,,Timpul” desprindem unele asemănări referitoare la utilizarea șcenei, a teatrului. Eminescu combate tendința de cosmopolizare a șcenei sprijinind tentativele de creare a unui teatru cu adevarat național. Slavici vrea prin teatru ca spectatorul după vizionare să aibă o plăcere ,,senină, un repaos sufletesc”. Caragiale încearcă sufletul spectatorului să-și pună întrebări și să-și explice.

În câteva fraze încerc o sumară privire asupra diferențelor mai evidente în creația operelor marilor clasici. Apropiind tematic operele lui Slavici și Creangă remarcăm o mai mică imaginație a lui Slavici față de Ion Creangă. Personajele lui Creangă trăiesc viu evenimentele, sunt lângă tine, personajele lui Slavici sunt ușor prelucrate. Atitudinea diferită a personajelor surprinde în operele lui Creangă și Slavici. Personajele lui Creangă ,,păzesc comoara” pe când unele personaje din opera lui Slavici rămân imune la vederea aurului, nu realizează bogăția. Creangă ne plimbă cu personajele prin locuri mirifice povestindu-ne, pe când Slavici moralizează. Pentru Slavici spectatorul are o plăcere senină după gustarea operei șcenice, Caragiale pune spectatorul să-și explice. Creangă evocă graiul viu, oral, popular, țărănesc cu tonul șugubăț, glumeț, încărcat cu expresii proverbiale scoțând în evidență omul simplu cu înțelepciunea nativă, Slavici surprinde psihologia ardeleanului, psihologia rurală cu o tendință de intelectualizare ca urmare a pregătirii sale.

Lumea prezentată în operele lui Slavici și Caragiale diferă. O lumea a primelor manifestări capitaliste, a manufacturierilor, a negustorilor care simt pulsul epocii. Caragiale evocă o lume provincială cu defectele caracteristice epocii.

Privind sufletul și talentul creatorului prin opere remarcăm faptul că în creația lui Creangă poporul devine artist, el fiind un altruist, jovial, impăciuitor, recunoscut ca un produs al poporului prin caracterul oral al operei sale. Slavici caută calea ponderației, a împăcării, a înțelegerii, ușor modest în relațiile cu ceilalți. Eminescu rămâne un liric aparent modest cu căutări și semne de întrebare pe care și le pune în operă. Caragiale vanitos, încăpățânat, mândru, dar și înfumurat a zamislit opere ale căror aspecte sunt deosebit de actuale. Întâlnim și astăzi în lumea politicienilor agramatisme care ne fac de rușine.

Majoritatea criticilor au evidențiat importante trăsături comune ale operelor celor doi scriitori Creangă și Caragiale ,,o parte milenar arhaică, rurală cu moravuri și rânduieli bine stratificate” iar alta ,,fragila, noua și pripit întocmită civilizație urbană în care nimic nu-i așezat”.

Dan Puric elogiază prietenia ca fiind privilegiu al suflteului, fructul timpului. Putem afirma cu deplina îndreptățire ca prietenia celor patru mari clasici: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, a dat poporului român opere nepieritoare plăcute la lectură cu înțeles mai profund la recitire, care au intrat în patrimoniul literaturii naționale și universale.

DAN MĂNUCĂ ȘI ALȚI PROZATORI DE LA JUNIMEA

DAN MĂNUCĂ

Dan Mănucă este profesor la Facultatea de Litere a Universității Al. I. Cuza, catedra de literatură română ,,G. Ibrăileanu” fiind consacrat literaturii române ca și critic și istoric literar. Contribuția literară constă în următoarele opere: ,,Scriitori junimiști” 1971, ,,Critica literară junimistă”, 1975, ,,Argumente de istorie literară”, 1978, ,,Pe urmele lui Mihail Sadoveanu”, 1982, ,,Lectură și interpretare”, ,,Un model epic” 1988, ,,Analogii”, ,,Constante ale istoriei literare românești” 1995, ,,Liviu Rebreau sau lumea prezumtivului” 1995, ,,Introducere lui I. A. Brătescu-Voinești” 1997, ,,Perspective critice” 1998, coautor și membru în comisia de coordonare și revizie a ,,Dicționarului literaturii române de la origini până la 1900”, ,,Pelerinaj spre ființă”, eseu asupra imaginarului poetic eminescian 1999, tipărește volumul de ,,Documente literare junimiste”, traduce din limba germană. A fost distins cu premiile ,,B. P. Hasdeu” și ,,Timotei Cipariu” ale Academiei Române și cu premiile revistelor ,,Ateneu” și ,,Convorbiri literare”.

În lucrarea ,,Critica literară junimistă” de la 1864-1885 are o privire critică asupra Junimismului ținând cont în mod deosebit de citatul următor din lucrarea lui Titu Maiorescu intitulată ,,Ceva filozofie pe înțelesul tuturor”: ,,Fiecare om este produsul timpului său și chiar dacă el încercă să-și depășească epoca și să creeze un ideal pentru viitor, acest ideal nu poate fi decît numai o combinație de elemente care există în timpul său”.

Studiul cuprinde cinci capitole despre : 1. Estetica Junimistă, 2. Fascinația prezentului, 3. Critica adevarată, 4. Moderația realismului, 5. Spre o etică e criticii literare.

1.După părerea lui Dan Mănucă, Junimismul nu a încercat să definească nota estetică deoarece nu apărea ca o sarcină a acestora. Autorul amintește de Pop-Florentin care a alcătuit o ,,estetică”, dar după ce a părăsit Junimea. Acesta credea că estetica nu poate schimba gusturile, pe când Junimismul urmărea o concepție despre literatură, care a fost cea mai profundă în tot secolul XIX românesc.

Garabet Ibrăileanu susține că junimiștii au fost mai mult teoreticieni decât critici. Se mai susține că teoria are o funcție orientativă pentru judecata de valoare. Ioan Slavici justifică amprenta teoretică a multor studii din ,,Convorbiri” arătând că sunt enunțate principii de estetică care devin un mijlocitor între teorie și practică, un instrument de lucru deosebit de util.

Junimiștii recunosc un mod de a face critică literară, dar ,,scopul lor nu este și nu poate fi de a produce poeți … niciodată estetica nu a creat frumosul, precum niciodată logica nu a creat adevărul”. Este susținută ideea lui Iacob Negruzzi privind necesitatea existenței unor principii pentru că : ,,acel ce n-are principii e ca un orb care se tîrîi pipăind și nu-și cunoaște calea”.

Se susține ideea impunerii unor reguli stricte pentru a verifica temeinicia legăturilor dintre teoretic și practic. Dan Mănucă subliniază faptul că în concepția junimiștilor teoria nu are nicio valoare dacă nu este aplicată, de aceea s-au căutat mereu căile de punere în practică a teoriei.

2. În capitolul ,,Fascinația prezentului” criticul este fascinate de ,,actualitate” și ,,continuitate”. Nota critică pornește de la rolul important pe care l-a avut Maiorescu de a orienta junimismul către prezent, către contemporaneitate. Grija pentru actualitate a junimiștilor era legată de ideea păstrării originalității naționale. Pentru ei literatura română avea o serie de particularități care asigurau originalitatea.

Actualitatea pentru ei înseamnă dobândirea unei identități reale pentru poporul român. Cerințele prezentului sunt coordonate definitorii pentru junimiști, chiar personalitatea lui Maiorescu este rezultatul unei astfel de cerințe. Junimiștii sunt actuali și prin dorința de-a cunoaște ultimele cuceriri ale științei și ale filozofiei, față de nota refractară referitoare la teoriile istorice, sociologice, etnologie sau biologice, cazuri izolate de respingere. Ei au accentuat legătura firească între psihologie și artă. Meritul Junimii a constat în importanța arătată psihologiei, în rolul artistului deoarece ,,producțiunea literară … este individuală”, astfel putem face corelația națiune-literatură, devenind națiune-artist-literatură ce dă ușurință în înțelegerea specificului artei. A. D. Xenopol a împrumutat acești termeni din ,,Völker Psychologie” cu privire la relația dintre popor, artist și operă. Considerăm deci că ,,junimiști vedeau în artă o modalitate intuitivă de pătrundere a lumii, a realității”. Mare parte a junimiștilor văd procesul creator fiind stăpânit de emoții și sentimente. Din izvorul sentimentelor seninătatea este absolută creației, din acest context intelectul are un rol important. Pe acest considerent au fost trimiși la studii în străinătate Eminescu, Slavici, Bodnărescu pentru a-și desăvârși aptitudinile creatoare.

Din tot acest complex de sentimente, seninătate, intelect trebuie să nu lipsească fantezia, arta nu poate exista fără fantezie, fără imaginație. Această imaginație va fi creatoare numai cu condiția ca ea să dovedească că acțiunea, mișcările operei se petrec între oameni și într-un mod omenesc, de aceea se cere ca arta să se inspire din sentimente general umane, aceasta fiind o coordonată a realismului junimist specific prin prețuirea extremă ,,față de orice concepție care privește lucrurile așa cum sînt”.

Prețuirea amănuntului caracteristic aparține literaturii realiste junimiste. Aici se pune problema strânsei legături a problemei adevărului istoric care e supus adevărului artistic. Cu cât opera are corespondențe mai strânse cu natura cu atât arta este mai apreciată, această idee determină apropierea junimiștilor de Shakespeare, motivul a fost explicat de V. Pogor pentru că a reușit să apropie de natură literatura Evului Mediu. Tot ca o apropiere de tendințele realiste amintim traducerile din scriitorii realiști: Bret Harte, Alarcon , Mark Twain. Literatura română de până la 1885 a fost evident îndrumată spre realism de Junimea care ,,se situa deasupra oricărei școli literare” ne fiind partizanul nici unui curent literar. Dan Mănucă analizează raportul dintre critica junimistă și teoria lui Platon și Schopenhauer observând că Maiorescu și junimiștii disting ,,două mari planuri: unul al operei și realității, al doilea-al operei și al lumii imaginate de autor”, rămânând planurile artei și al realității două aspecte independente. După junimiști scopul artei este o oarecare detașare, nu o desprindere de cotidian, tocmai în aceasta constă tăria artei în asemănare cu viața.

Pentru junimiști grija pentru precursori și continuitate este o preocupare, nerespingând ideea conlucrării cu orice nouă generație. Ei au îmbrățișat tradiția literară și au găsit în aceasta un sprijin în realizarea propriilor scopuri, nevrând ca ce ține de trecut să nu se piardă. Au avut o preocupare și privitoare la răspândirea vechilor cronici românești, cam prin anul 1865, s-a dovedit că junimiștii au fost crescuți în atmosfera vechilor valori. Se știe că Slavici, Eminescu, Iacob Negruzii, Anton Naum, Ianov citiseră cronici, cărți populare, folclor literar, vechi cărți religioase. În mod deosebit s-au oprit asupra mișcării din literatură română Școala Ardeleană. Despre ,,revoluția literară” care s-a produs după 1848, Junimea a ținut cont fiind de acord cu necesitatea unui ,,spirit nou”. De generația anterioară Junimea nu a fost izolată.

3. Junimea prin critica proprie se delimitează de oricare altă manifestare din această sferă prin ,,criterii proprii și prin neabătuta lor respectare”. Este adevărată deoarece apare într-o perioadă distinctă când cultura românească parcurge un proces de specializare. Argumentele junimiste izvorăsc din realitățile sociale ale vremii, tablou social și moral schițat de aceștia. Societatea ieșeană a dus o luptă pentru impunerea teoriilor sale și a scriitorilor proprii. Societatea își propune să creeze o situație de sprit critic în mișcarea literară chiar prin evidențierea greșelilor semnificative și aducerea lor în fața opiniei publice, judecată la care au apelat. Ideea a nepărtinirii provine din elementul de bază al criticii ,,cercetarea măsurii realizării adevărului, binelui, frumosului” prin confruntarea operei cu principii. Critica junimistă s-a bucurat de o atenție deosebită pentru că a contribuit la scoaterea în evidență a adevărului, astfel deosebindu-se de adversarii lor. Aprecierea tuturor este expresia valorică pentru a numi o creație capodoperă.

4. În capitolol ,,Moderația realismului” criticul se oprește asupra câtorva trăsături necesare unei opere literare:

Orice operă literară trebuie sa fie unitară prin îmbinarea riguroasă a părților care nu trebuie să fie desmembrate, putându-se raporta la ansamblu prin logica comunicării. Unitatea se realizează prin acordul dintre ansamblu și amănuntul semnificativ pentru că ,,buna așezare constitue o clauză în închegarea întregului”. În acest fel se realizează unitatea fondului cu o formă în vederea asigurări echilibrului dintre idei și exprimarea potrivită.

Statornicia frumosului este una din coordonatele junimiștilor deoarece literatura și cultura din România anilor 1850-1870 neglijase interesul pentru frumos, care era absent din viață socială. Se face referire de către Costache Negruzii asupra faptului că prezența literaturii populare va asigura continuitatea frumosului în cultura noastră. Junimiștii spun că fiecare civilizație are norme proprii de apreciere a frumosului. S. Bodnărescu susține că: ,,frumosul este agreat mai ales cu minte și acceptat numai dacă impresionează plăcut și liniștitor”, societatea ieșeană văzănd în aceasta un refugiu sufletesc și o posibilitate de tonifiere morală. Noțiunea de urât e definită prin opziție cu frumosul deoarece contravine principiilor acestuia. Junimiștii acceptă aspectele urâte pentru a scoate în evidență frumosul operei.

Logica operei înseamnă înțelegerea aprofundată și multilaterală a creației deoarce în analiza unei scrieri contează în mod deosebit logica. Logica scrieri poate face referire la crearea unei opere cu motiv istoric, autorul nefiind obligat să respecte întrutotul evenimentele petrecute, dar sunt anumite limite de care să țină seama.

Variația și autenticitatea sunt cerințe ale unei creații pentru a distruge uniformitatea și banalitatea, pentru a promova ceea ce este original. Originalitatea artistului apare din forța lui temperamentală și din puterea intuiției, ea apare ca o consecință a vieții afective. Creatorul se dovedește a fi un individ superior față de restul semenilor, având un suflet bogat și putere de fantezie. Originalitatea este strâns legată de realitatea înconjurătoare care devin un motiv pentru a inventa. Junimiștii reacționează la influențele străine ,,blamîndu-le în numele originalității artistice”.

Fiziologia și geniul face referiri la scriitorii Junimii ca fiind cu o solidă cultură, studii sistematice, viață trepidantă în întrunirile junimiste, cu o sete de noutăți deosebită. Aceștia aveau o venerație pentru temeinicia pregătirii. Totalitatea însușirilor artistului definește după critica junimistă, geniul ca fiind ,,un stadiu superior al aspirațiilor spirituale ale omenirii” având ca model pe Schopenhauer. Spre deosebire de alți critici Junimea ține cont de natura omenească a însușirilor geniului văzută în lumina cercetătilor psihologice. Geniul se definește cu un grad înalt de perfecțiune a creierului, un superior intelectual având un drum propriu de dezvoltare. Junimiștii acordă geniului o esențială însușire sinceritatea, ea însemnând ,,loialitate față de realitate”.

Influența mediului este o terorie a junimiștilor în creare unei opere. Mediul are o mare influență asupra creatorului, dar rezultatul creației este în funcție de ,,cuprinsul sufletesc”. Particularitatea individuală a artistului primează în fața colectivității, iar pe urmă depinde de influențele mediului înconjurător. Corelația dintre artist și mediul social devine pentru junimiști mijloc de apreciere a literaturii. Corelația dintre creator și mediu social văzută de junimiști a creat uneori confuzie rezultând rolul social al artistului.

Scop și rezultat, capitol interpretat cu o viziune proprie de Ioan Slavici astfel: ,,arta nu are niciun scop; ea trebuie să producă însă un rezultat”. Unul din principiile criticii junimiste, cel mai controversat a fost legătura dintre artă și politică. Chiar în ,,Convorbiri literare” se face loc unor articole despre anexarea Bucovinei de către Impreriul Austriac ori despre românii în afara granițelor, subiect de politică românească de după 1866. După unire literatura română s-a îndreptat spre politică care a invadat literatura și viața socială, junimiștii însă condamnă teoretic scrierea literară cu subiect politic și nu e aprobată pentru a apărea în paginile ,,Convorbirilor” conform advertismentului ,,nu primim poezii politice”. Panu declară că la Junimea se criticau versurile patriotice străine arte, dar și pe cele ,,de ocazie și de efect momentan”. Referindu-se la poezia politică nu acceptă să apere o creație cu un patriotism interesat, nesincer. Prin pasiune junimiștii cer artistului să-și cearnă sentimentele patriotice și politice. Pentru junimiști literatura nu este o înșiruire de concepte etice, devine valoare numai atunci când prelucrează aceste concepte etice.

Geniul poporului se observă prin păstrarea și dezvoltarea specificului național. Cosmopolitismul este o împrumutare de elemente cultural străine ,,în chip de stimul pentru crearea unui corespondent din date autohtone”. Condiția vitală în dezvoltarea poporului este factorul național. Junimistii au deschidere către marile valori ale omenirii, dar conservând propriile valori. Societatea ieșeană este de acord cu alăturarea culturii românești culturii europene a vremii, dar cu aplecarea spre specificul poporului nostru. În felul acesta critica junimistă se înclină spre un caracter modern .

In mod evident junimiștii văd originalitatea poporului român în pătura țărănimii, motiv pentru care ,,Amintirile” lui Creangă devin un prototip. Problema legăturii poporului cu viața intelectuală este iarăși o normă esențială pentru caracterul național. Folclorul este sprijinul îndobândirii originalității naționale pe plan artistic. Junimiștii se străduiesc în judecarea valorilor ținând cont de contextul general al evoluției criticii și filozofiei europene. Ca un deziderat al junimiștilor a fost crearea unei literaturi în același timp națională și realistă. Un rol aparte îl are factorul tradițional devenit bază a prezentului astfel respectarea tradiției înseamnă păstrarea naționalității pe plan etic asigurându-se continuitatea istorică.

Opinia publică reprezintă cititorii, viața socială cu influențele ei asupra literaturii, raporturile dintre operă și cititor, scriitor și popor. Fără adeziunea cititorilor creația și creatorul sunt în singuratate. Influența atât a Germaniei cât și a Angliei privitoare la relația public-scriitor a pătruns în critica junimista, în felul acesta junimismul își asigură o temelie socială, dar și una individuală. Junimiștii au căutat să formeze opinia publică noii etape a literaturii române prin ,,prelecțiuni populare, reviste, ziare, cuvîntări în parlament, polemici vii și violente, atragerea unor noi partizani”. A. D. Xenopol spune ,,numai gustul colectiv hotărăște valoare unei producții literare”. De gustul opiniei publice junimiștii s-au preocupat cerând ca scriitorul să nu îl ignore. Chiar și editorilor li s-a cerut îndrumarea opiniei și a gustului cititorului. Citirea unor opere face ca opinia publică să primească sugestii și păreri.

Viabilitatea tipului sau a personajului care poartă în sine producția scriitorului. Personajul a cărui însușire este viabilitatea e capabil să opereze selecția creației, mesaj ce va fi transmis cititorului. Personajul reflectă viața ca și o oglindă. Referirile se fac mai mult la operele dramatice.

5. ,,Spre o etica a criticii literare” este ultimul capitol al volumului în care sunt propuse măsuri de îndreptare, în care opinia publică se agita pentru a realiza o cultură unitară și naționala, dar și corespunzătoare gradului de dezvoltare a societăților moderne. Junimiștii în conduita lor au ținut cont de factorii economici, dar și cei morali căutând să orienteze conștiința națiunii. Dat fiind faptul că anii 1848-1867 sunt considerați ca ,,o epoca de criză morală”, ,,de decadență morală” junimiștii au înclinat către problemele eticii. Pentru aceasta s-a acordat o strânsă legătură între etică și psihologie. Ioan Slavici este cel care o susține deschis. Mișcarea junimistă presupunea prezența unor criterii estetice dar și etice într-un ,,cod de justiție literară”, astfel Junimea a legat întotdeauna eticul cu esteticul schimbând astfel climatul normal și estetic al literaturii române definindu-se ca o școala ,,de regenerare morală”. Se desprinde o etică fundamentală a junimismului și anume aspectul deontologic. Rigorismul moral, datoria ca necesitatea a acțiunii, respectul pentru lege, spiritul critic nepărtinitor, respectul față de operă, respectul față de muncă, aprecierile corecte, axa eticii junimiste a susținerii adevarului, toate acestea fiind suport deontologic. Junimiștii recunoșteau valoarea operei, dar nu abundau în laude, stimulau spiritul autocritic al scriitorului, deosebeau valorile de non-valori, obiectivitatea se confirma în primul rând prin fapte, astfel critica junimistă era atașată eticii. Junimiștii au confirmat principiile prin munca lor introducând un anumit sentiment al justiției critice însușite de școlile ulterioare.

Optimismul Junimii, coeziunea membrilor, unitatea de ordin spiritual între toți, solidaritatea lor, afinitatea morală sunt valențe ale eticii. Junimiștii s-au străduit să aducă în rândul lor numeroși partizani, studenți ardeleni, tineri ancorați în literatură. Zeflemeaua a fost o valența eficientă în formele de manifestare a criticii, acesta lăsa loc judecăților de valoare, provocând uneori nemulțumiri în rândul scriitorilor și chiar printre cititori. Astfel ,,etica Junimii își demonstrează cu acest prilej adîncile rădăcini sociale și incontestabila legătură cu epoca”.

ALȚI PROZATORI DE LA JUNIMEA

În cadrul Junimii s-au afirmat și alți scriitori de seamă pe care Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu și Tudor Vianu îi grupează în funcție de opera scrisă: poeți (Anton Naum, Vasile Pogor, Theodor Șerbănescu, D. Petrino, Samson Bodnărescu, Veronica Micle, Matilda Cugler-Poni), prozatori (Leon Negruzii, Iacob Negruzzi N. Gane), dramaturgi (I. Ianov, D.C. Ollănescu-Ascanio, Gh. Bengescu-Dabija), teoreticieni ( A. D. Xenopol, Al. Lambrior, Gh. Panu).

Profesor secundar, academician la 64 de ani, profesor universitar de limba și literatura franceză, Anton Naum era cel mai în vârstă dintre poeții de la Junimea. Poetul a tradus din La Fontaine, Hugo, Gautier, modelul favorit al acestuia fiind clasic. Antom Naum este interesat de mitologia nordică la fel ca și Eminescu, iar în cadrul Junimii este poreclit de către Pogor ,,regele dicofron”.

Vasile Pogor, numit și ,,mistofelul Junimii” sau ,,nătîngul” este unul dintre pionii principali al societății Junimea. De asemenea mai era numit ,,biblioteca contemporană” a Iașului deoarce gustul lui era clasic și îi cita des pe Homer, Horațiu, Hugo, Gautier, Baudelaire. Pogor era interesat de literatură, istorie și filozofie și în cadrul Junimii ținea prelegeri legate de ideile revoluției franceze, despre arta poporului elen, dramale lui Shakespeare. În compunerile sale personale acesta deplânge, la fel ca și tatăl său, ,,caducitatea lucrurilor omenești și regretă timpul ,,pe cînd era nobleță” ”.

Ofițer de carieră, Theodor Șerbănescu, este una din cele mai tipice apariții ale epocii sale. Poetul traduce din A. De Musset, Ada Negri, apoi din Heine cu care este asemanat uneori. ,,Romantica apuseană se vădește în alcătuirea lui sufletească prin sentimentul acelei neliniști în mijlocul universului, cu îndemnuri de plecare în lumea largă și pustie deopotrivă cu a sufletului, acel complex de simțiri pentru care germanii au găsit termenul de Weltschmerz și care nu era numai a lui Heine.” De cele mai multe ori poetul renunță la liniște optând pentru furtună: ,, Eu voi furtuna, furtuna-mi place Să geamă-n spațiu și-n viața mea,” dar treatează și tema amorului în poeziile sale.

M.D Cornea, licențiat în litere de la Paris, deputat, mare avocat, publică în ,,Convorbiri literare” 27 de poezii românești. Acesta ,,cultiva amorul fatal și decorul nocturn sumbru, tonul convențional al romanței”.

D. Petrino, caracterizat drept ,,o figură deosebită și un glas cu un alt timbru”, este un poet de seamă care prin intermediul creației sale își transmite sentimentele, uneori de jale din cauza pierderii tinerei sale soții. După moartea acesteia publică o plachetă de versuri ,,Flori de mormînt”, o nouă colecție lirică ,,Lumine și umbre”, poemele ,,Raul”, ,,La gura sobei”. Poezia sa se bucura de o oarecare notorietate cât timp a trăit poetul, însă ,,n-a putut să se impună posterității și vremea noastră judecă cu răceală elegiile sale inspirate de un sentiment indiscret și exagerat, scrise într-un stil al cărui neajuns principal este proxilitatea”.

Samson Bodnărescu, considerat de cei trei critici ,,un exemplar mai puțin desăvîrșit înainte de a-l izbuti pe Eminescu” are o contribuție încă din primul an la Convorbiri literare, numele lui putând fi citit în josul unor pagini de proză, ,,Suferințe”, pagini ce amintesc de acele ale ,,Tînărului Werther” de Goethe. Panu îl prezintă ca ,,un spirit nebulos, lovit de perplexități irezolvabile, așteptînd într-o tăcere încremenită verdictele lui Maiorescu”. Poezia lui Eminescu cu care avea atâtea afinități îi va sublima creația întrucât inspirația lui Eminescu se va impune definitiv. Unele din poeziile de mai târziu ale lui Bodnărescu dau impresia unor efecte de falsă memorie, de o poveste spusă jalnic, de elemente de vocabular și figurație care subliniau faptul că poetul trăia sub puterea unei fascinații.

Veronica Micle, îndrăgostită și îndrăgită de Eminescu, fixează peripețiile acestei iubiri în unele din versurile lor și într-o corespondență curând publicată în fragmente. Veronica Micle este primul discipol al mareului poet, primul poet eminescian, care în volumul Poezii, volum ce a făcut-o celebră, își cântă iubirea. Din cauza unui conflict cu Titu Maioresc aceasta a fost admisă la Junimea abia în 1875.

Matilda Cugler-Poni era promovată de Maiorescu însuși, ,,modelul poeziilor preferate la ,,Junimea”, tipul lidului cantabil, cu imagini de album, îngerași, fluturași, păsărele și floricele, suportabile cînd rămîn în convenționlitatea lor, decente”. Poeta a avut unele încercări în teatru și proză, eșuate însă, reușind ca poetă numai prin cuvântul lui Maiorescu.

Primul prozator al Convorbirilor, Nicu Gane începe prin a cultiva povestirea romantică, în opere precum ,,Fluierul lui Ștefan”, ,,Domnița Ruxandra”, ,,Privighetoarea Socolei”. Nuvelele acestuia au pus în umbră poeziile și traducerea a ,,Infernului” lui Dante, iar dependnța de Vasile Alcsandri este vizibilă atât în poezie cât și în proză. În ceea ce privește nuvela ,,Ura din copilărie”, Gane se dovedește a fi un povestitor naiv și un povestitor cu totul precar, care nu are imaginație epică, nici simțul observației tipologice și nici sensul fantasticului. Totuși specialitatea poetului va fi ,,evocarea tîrgurilor de provincie și a oamenilor necimplicați, cu manii și tabieturi în formula de mai tîrziu a lui Sadoveanu, Gîrleanu, Hogaș, ca duduca Bălasa, văduvă grijulie față de tînara Elena, cucoana Maghiolița, geloasă în chip tardiv și gratuit pe cuconul Ștefănică, bătrîn cu șal turcesc pe umeri și fes roș cu canaful albastru în cap, indolent ca și arhon privighetorul Anfronache Brustur, treziți din somnolență de lăutari pe la cîte o aniversare, o plimbare la iz sau la stînă, unde ciobanii se conduc după rituri arhaice, ignorînd, deși de o mare candoare, purtările oamenilor de la oraș, într-o existanță bucolică, după legile naturii.”

Leon Negruzi, unul dintre prozatorii de la Junimea, fratele mai mare al lui Iacob Negruzzi, își consacră timpul necesar unor compuneri nuvelistice în ciuda timpului acordat însărcinărilor publice și politice. Maiorescu ,,socotește că nuvelele sale sînt dependente de modelele romantice ale Apusului, nu de realismul lui Balzac-Flaubert-Zola”. Cele șase nuvele: ,,Vîntul soartei”, ,,Evreica”, ,,O răzbunare”, ,,Țiganca”, ,,Serghie Pavlovici” și evocă destinul mai multor tineri, studenți la Paris, tineri care se reîntâlnesc după zece ani pentru a-și povesti diferitele încercări la care au fost supuși, iubirile nefericite, duelurile, pierderile importante la jocurile de cărți, disparițiile în lumea largă, dar și răscumpărările și regăsirile.

,, Secretarul ,,perpetuu” al ,,Junimii” și redactorul revistei ,,Convorbiri literare” ”, Iacob Negruzii ar fi fost dat uitării încă din timpul vieții dacă nu publica încântătoarele ,,Amintiri din ,,Junimea” ”. Prozatorul a practicat toate genurile literare: proza, teatru, critică, izbutind mai mult în critică datorită plăcerii lui de a observa oamenii și sufletul lor. ,,Copiile de pe natură” este cea mai trainică parte a operei lui Negruzii, ,,adevărate schițe de moravuri, în sens labruryerian, fiziologii sau reportaje”.

I.Pop Florentin, un ,,nuvelist tenebros”, publică șapte nuvele între anii 1869-1871, care sunt de ,,recuzită negruzzian și asachiană”.

N. D. Xenopol, fratele mai mic al istoricului A. D, Xenopol, publică între 1879-1880, în 33 de capitole indepundente, ,,Păsurile unui american în România”, ,,după modelul din ,,Lettre persanes” de Montesquieu, punînd pe Johnson Blackwurst și servitorul său John să observe relațiile sociale de la noi cu o oarecare îndrăzneală, însă fără o idee limpede centrală și într-un stil fără relief, curent.”

Ioan Popovici Bănățeanul, un lugojan foarte apreciat de mentorul Junimii, Titu Maiorescu, publică mai întâi poezii populare la ,,Tribuna” lui Slavici. Nuvelele ,,În lume” și ,,După un an de jale” sunt publicate posum în ,,Convorbiri literare”, acestea remarcându-se prin ,,ineditul observației asupra unui mediu care n-a mai fost tratat la noi”. Cu privire la poezii, Bănățeanul îl are ca model pe Eminescu sau pe Alecsandri.

Magistratul Ioan Ianov publică în Convorbiri literare sapte cântece comice: ,,Pareatcă sau asesorul Schiverniseală”, ,,Rugină Șmichirescu alegător”, ,,Von Kalikenberg concesionar”, ,,Eclesiarhul Colivărescu”, ,,Advocatul Cîrciocărescu”, ,,Stosachi”, ,,Moș Ion Zurba”, repetând tipuri și moravuri deja existente în literatură, din opera comică a predecesorului, deoarece teatrul de la Junimea se afla la început sub infuența lui Vasile Alecsandri

G. Bengescu-Dabija zis și ,,baioneta neinteligentă” era un dramaturg alecsandrin, colaborator la ,,Convorbiri literare”. Publică la început o comedie de situații într-un act ,,O palmă la bal mascat”, urmată de drama în cinci acte în versuri ,,Radu cel Frumos”, comedia în trei acte ,,Cucoana Nastasia Hodoronc”, tragedia în cinci acte ,,Pygmalion, regele Feniciei”, poemul dramatic în versuri în trei acte ,,Mustrarea de cuget”.

Autor dramatic care încearcă să se afirme la ,,Convorbiri literare”, D. Ollănescu-Ascanio a scris comedii ușoare, într-un act, în care redă atmosfera epocii (,,Pe malul gîrlei”, ,,După război”). Acesta se remarcă și în poezie scriind pastelui, satire împotriva ariviștilor politici, poezii de dragoste.

Mare istoric român, A. D. Xenopol, un studios precoce, bun cunoscător al limbii latine și al mai multor limbi moderne, a lăsat posterității opera fundamentală ,,Istoria românilor din Dacia Traiană” în 14 volume. ,,Meritul pe care dorea să și-l știe mai mult apreciat era acela de fi repezentat totdeauna punctul de vedere naționalist, ceea ce este incontestabil. ,,Naționalist am fost- scrie Xenopol în autobiografia sa- de la cea dintîi îngînare a minții mele pe tarîmul cugetării și așa am rămas pînă acum și așa nădăjduiesc să trec în pămînt” ”.

Alexandru Lambrior, ,,spiritul adevărului în lingvistica de la Junimea” colaborează la revista ,,Romania”, unde trezește atenția romaniștilor, în special a lui Gaston Paris, care afirmase că ,,articolele sale anunță o nouă eră în studiul limbii române”. Al. Lambrior era pasionat de limba veche populară și de limba cultă asecolului XVIII-lea.

Gheorghe Panu, memorialistul Junimii, combate în ,,Convorbiri literare” opera lui Hasdeu. Opera capitală a lui Panu este ,,Amintiri de la Junimea”, document istoric, moral, cu caracteristici subiective.

IV. SCHEME

Sursa de inspirație, laboratorul de creație și asimilatorul:

Poporul > izvor de inspirație pentru artist

oferă

receptează

Transmite înapoi opera prelucrată

Multilateritatea lui Titu Maiorescu:

Junimea

> JUNIMISM

Marii clasici

Mihai Eminescu: tematică

Ion Luca Caragiale

Profundul dramatism social văzut prin prisma satirică:

Plânsul – Râsul

Batjocura – Compasiunea

Prostia – Inteligența

Ion Creangă

Tema dezradăcinării, a evadării din copilărie fără voia lui:

A – universul copilăriei, Humulești- tărâm miraculos

B – Școala – Broșteni, Fălticeni;

C- Adolescența

D- tânărul dezrădăcinat plecat la seminarul de la Socola

Ioan Slavici

Tema banului:

Etalon social

> descompunere dramă

CONSIDERAȚII FINALE

În primele pagini ale lucrări am încercat să motivez alegerea acestei teme fără a pune accent pe utilitatea și necesitatea însușirii valorilor tematice prezentate. Ca viitor dascăl am datoria să cunosc pe cât se poate în întregime activitatea literară a acestor prozatori, dar și capacitatea de a analiza și selecta textele parțial prezentate în manuale pentru elevi. Pe lângă analiza textelor în clasă eu trebuie să consult cu atenție programa școlară pentru a avea capacitatea să selectez anumite texte utile pentru munca independentă a copiilor în general dar și pentru a completa sursa de informație a unor copii de excepție. Voi încerca să utilizez anumite texte care să îmi dea posibilitatea nu numai de informare literară, dar și de dezvoltare a exprimării corecte în limba română precum și îmbogățirea vocabularului. Mă voi strădui ca în măsura posibilităților, a similitudinilor lingvistice să fac comparații și analogii între limbile de origine romanică, uneori voi căuta posibilități de asemănare din punct de vedere morfologic, sintactic, de lexic cu limba engleză. Aceste aprecieri aduse scriitorilor junimiști le dă dreptul să fie studiați în manualele școlare care cuprind în paginile lor cele mai valoroase și frumoase opere ale literaturii noastre. Prin aceste lecturi se cultivă elevilor gustul estetic, pentru frumos și valoare sau calitate a manifestărilor umane. Esențial pentru studiul literaturii este că elevul este orientat spre cultură, motiv pentru care eu voi avea datoria să recurg la diferite procedee artistice ca să le stimulez copiilor gustul pentru citit, dar și eu să le fiu un exemplu prin selectarea textelor, citatelor, versurilor adecvate atunci când curiozitatea și atenția elevilor este îndreptată spre cunoaștere. Toate cărțile citite de elevi sunt contribuții la formarea și ridicarea nivelului de cultură social. La vârsta adolescenței și a maturității, sesibilitatea ficăruia cere contactul cu operele literare ale acestor prozatori.

Cele patru capitole cuprind succint urmatorul conținut:

Primul capitol cuprinde în esență mișcarea junimistă dominată de personalitatea marcantă a mentorului acesteia, Titu Maiorescu. Informațiile despre Junimea și Titu Maiorescu le-am obținut prin folosirea ca material bibliografic a următoarilor autori: Dan Mănucă ,,Critica literară junimistă”, George Călinescu ,,Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, Titu Maiorescu ,,Critice”, volumele I, II, III, Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu ,, Istoria literaturii române moderne”, ,,Istoria literaturii române moderne”, vol. III, Epoca marilor clasici. Datorită faptului că aceste informații cer lecturantului, elevului un nivel mai ridicat de cunoștințe, capitolul este inclus în manualele de liceu, făcându-se o privire generală, accentuându-se în mod deosebit calitatea de orator, critic, estetician a lui Titu Maiorescu.

Capitolul doi cuprinde valoarea literara a marilor clasici: Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ion Creangă, Ioan Slavici. Am încercat să prezint creațiile fiecăruia fără a face o selecție a textelor introduse în manualele școlare. Prezentarea întregii valori literare am încercat să o raportez la specificul fiecăruia încadrat în perioadă și mișcare literară. Operele lui Mihai Eminescu, I.L Caragiale, Ioan Slavici, Ion Creagă confirmă faptul că receptarea lumii prin literatură este o viziune colorată afectiv, iar tot ceea ce este cunoscut prin oglinda afectivitații este temeinic și pătrunde în sufletul cititorului mult mai ușor. Pe acest fond de trăiri afective legate de cunoașterea frumuseților și bogățiilor țării, a istoriei ei, se formează și se dezvoltă dragostea de țară și popor. Prin încercarea mea de a face ca prietenul elevului să fie cartea am recurs la asemănări și deosebiri privitoare la temă, stil, mișcare literară, astfel ca elevul să poată face cât de puține conexiuni literare. Acești scriitori au fost, sunt și vor fi coordonata de bază a însușirii literaturii române. Prin aceste texte voi stărui asupra îmbogățirii și dezvoltării corecte a folosirii și exprimării limbii române. Acești scriitori reprezintă modele nu numai pentru elevi, dar și pentru viitorii creatori de opere literare.

În capitolul al treilea am surprins aspectul critic asupra mișcării junimiste în viziunea lui Dan Mănucă în care vede cu notă critică Junimea. M-a impresionat în mod deosebit viziunea proprie a lui Dan Mănucă asupra creației eminesciene. Criticul pătrunde în adancimea sufletului eminescian în evoluția sa psihică, dar și temporală, văzându-l ca inițiat-novice, căutător-discipol, cunoscător-Hyperion, dovadă a pătrunderii pertinente în nota ezoterică a poetului.

În ultima parte a lucrării, respectiv capitolul patru, am conceput câteva scheme grafice cu ajutorul cărora se pot interpreta: sursele de insipirație ale scriitorului, multilateralitatea lui Titu Maiorescu, mentorul Junimii, componenta fotografică a Junimii, scriitori Junimii și scheme referitoare la valoarea marilor clasici. Aceste scheme pot devenii modalități de însușire a operelor în mod succint cuprinzând un caracter concluziv. Voi apela la imaginea vizuală a elevilor prin aceste scheme care urmate de explicații succinte pot să rămână în memoria vizuală a copiilor cu mai multă ușurință.

Esența lucrarii mele constă în faptul că personalități ca: Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Ioan Luca Caragiale, Ion Creangă, Ioan Slavici sunt modele atât pentru noi dascălii cât și pentru elevi și orice cititor. Titu Maiorescu reprezintă demnitatea oratorului, tactul pedagogic al profesorului, criticul și esteticianul sensibil și expresiv. Mihai Eminescu este pentru mine expresia adâncă a sentimentului de iubire neîmplinită, a iubirii de neam și țară. Versul eminescian ne însoțește sufletul, trăirile, bucuriile și neajunsurile prin fluiditatea fonetică. Poezia lui este leagănul de alinare și dor orice cititor. Ioan Luca Caragiale rămâne în sufletul cititorului prin atitudinea sa persiflantă, satirică și batjocoritoare la adresa tarelor și defectelor sociale. Cu tristețe și amărăciune pot să spun că astăzi în politica românească regăsim personajele lui Caragiale caracterizate prin demagogie, ipocrizie, incultură, falsitate dominând corupția. Ca model pe Ion Creangă cu lumea sa: Moș Nechifor Coțcariul, Smaranda, Irinuca, Nică, Moș Chiorpec-Ciubotarul îl văd în fața prispei șugubăț și glumeț, spunând ,,vrute și nevrute”, nu numai în zilele de sărbătoare. În gluma sa rămâne înțelepciunea, drăgălașenia, exprimate într-o limbă dulce și armonioasă a plaiurilor moldovenești. Sfătoșenia sa întruchipează trăsătura de bază a țăranului român. Ioan Slavici rămâne un model parțial asemănător cu Ion Creangă. Personajele lui păstrează tradițiile, datinile și obiceiurile rurale, dar excelează prin analiza profundă a sufletului personajului asemănat cu omul din popor. Cei patru clasici prin profunzimea operelor, dar și prin modelul particular de dascali prin tangența activităților lor particulare (Eminescu-inspector școlar, Caragiale- publicist la revista Timpul, Creangă pe căile preoției, Slavici recunoaște dragostea și iubirea pentru meseria de dascăl) se dovedesc a fi exemple grăitoare pentru învățământ.

Iată foarte succint câteva trăsături specifice ale acestor mari literați care ne îndreptățesc să îi considerăm adevărate modele. Ce poate fi mai frumos în lumea noastră decât să îți iubești țara cu frumusețile ei, poporul cu datinile, obiceiurile și cutumele din vechime, dar și să veghezi la ceea ce este rău în societate și să te străduiești a îndrepta relele întâlnite pentru a fi un pic mai bine. Dar să nu uităm că cea mai înălțătoare menire a dascălului este să vorbească o limbă română corectă și frumoasă pentru a dărui această înălțătoare calitate și celor pe care îi învață.

BIBLIOGRAFIE

Călinescu, G. (1982). Istoria literaturii române de la origini până în prezent. București: Editura Minerva.

Călinescu, G. Studii și cercetări de istorie literară. Editura Tineretului.

Călinescu, G. (1966). Viața lui Mihai Eminescu. Editura pentru Literatură.

Cioculescu, Ș. (1972). Viața lui I. L. Caragiale. București: Editura Minerva.

Cioculescu, Ș. (1972). Viața lui I.L. Caragiale. București: Editura Minerva.

Eminescu, M. (1987). Proză literară. Timișoara: Editura Facla.

Fanache, V. (1984). Caragiale. Cluj-Napoca: Editura Dacia.

Istoria literaturii române, volumul III, Epoca marilor clasici. (1973). București: Editura Academiei Republicii Socialiste România.

Ivașcu, G. Confruntări literare. București: Editura Combinatul Poligrafic „Casa Scîntei”.

Maiorescu, T. (1966). Critice. București: Editura pentru Literatură.

Maiorescu, T. Din „Critice”. Editura Tineretului.

Maiorescu, T. (1978). Din Critice. București: Editura Eminescu.

Mănucă, D. (1975). Critica literară junimistă. Iași: Editura Junimea.

Mănucă, D. (2000). Pelerinaj spre Ființă. Eseu asupra imaginarului poetic eminescian. Iași: Editura Polirom.

Marcea, P. (1968). Ioan Slavici, Ediția a II-a, revăzută și completată. Editura pentru Literatură.

Munteanu, G. (1966). Atitudini. Editura pentru Literatură.

Munteanu, G. (1976). Introducere în opera lui Ion Creangă. București: Editura Minerva.

Oprișan, I. (1972). File de istorie literară. București: Editura Albatros.

Ornea, Z. (1998). Junimea și Junimismul, volumul I. București: Editura Minerva.

Ornea, Z. (1998). Junimea și Junimismul, volumul II. București: Editura Minerva.

Simenschy, T. Un dicționar al înțelepciunii. Iași: Editura Junimea.

Simion, E. (1971). De la T. Maiorescu la G. Călinescu,Antologia criticilor români, volumul I. București: Editura Eminescu.

Simion, E. (1971). De la T. Mairescu la G. Călinescu, Antologia criticilor români, volumul II. București: Editura Eminescu.

Vianu, Ș. C. (1971). Istoria literaturii române moderne. București: Editura didactică și pedagogică.

Vianu, T. (1965). Studii de literatură română. Editura didactică și pedagogică.

BIBLIOGRAFIE

Călinescu, G. (1982). Istoria literaturii române de la origini până în prezent. București: Editura Minerva.

Călinescu, G. Studii și cercetări de istorie literară. Editura Tineretului.

Călinescu, G. (1966). Viața lui Mihai Eminescu. Editura pentru Literatură.

Cioculescu, Ș. (1972). Viața lui I. L. Caragiale. București: Editura Minerva.

Cioculescu, Ș. (1972). Viața lui I.L. Caragiale. București: Editura Minerva.

Eminescu, M. (1987). Proză literară. Timișoara: Editura Facla.

Fanache, V. (1984). Caragiale. Cluj-Napoca: Editura Dacia.

Istoria literaturii române, volumul III, Epoca marilor clasici. (1973). București: Editura Academiei Republicii Socialiste România.

Ivașcu, G. Confruntări literare. București: Editura Combinatul Poligrafic „Casa Scîntei”.

Maiorescu, T. (1966). Critice. București: Editura pentru Literatură.

Maiorescu, T. Din „Critice”. Editura Tineretului.

Maiorescu, T. (1978). Din Critice. București: Editura Eminescu.

Mănucă, D. (1975). Critica literară junimistă. Iași: Editura Junimea.

Mănucă, D. (2000). Pelerinaj spre Ființă. Eseu asupra imaginarului poetic eminescian. Iași: Editura Polirom.

Marcea, P. (1968). Ioan Slavici, Ediția a II-a, revăzută și completată. Editura pentru Literatură.

Munteanu, G. (1966). Atitudini. Editura pentru Literatură.

Munteanu, G. (1976). Introducere în opera lui Ion Creangă. București: Editura Minerva.

Oprișan, I. (1972). File de istorie literară. București: Editura Albatros.

Ornea, Z. (1998). Junimea și Junimismul, volumul I. București: Editura Minerva.

Ornea, Z. (1998). Junimea și Junimismul, volumul II. București: Editura Minerva.

Simenschy, T. Un dicționar al înțelepciunii. Iași: Editura Junimea.

Simion, E. (1971). De la T. Maiorescu la G. Călinescu,Antologia criticilor români, volumul I. București: Editura Eminescu.

Simion, E. (1971). De la T. Mairescu la G. Călinescu, Antologia criticilor români, volumul II. București: Editura Eminescu.

Vianu, Ș. C. (1971). Istoria literaturii române moderne. București: Editura didactică și pedagogică.

Vianu, T. (1965). Studii de literatură română. Editura didactică și pedagogică.