Istoria Sufletului

Sufletul este substanță spirituală de sine stătătoare, independentă de corp, care dă omului viață, individualitate și personalitate, este de origine divină și cu esență veșnică. Uneori este studiat ca parte integrală a conștiinței, deși mulți critici au susținut că termenul de suflet funcționează diferit de spirit si psihic.

Aristotel considera că înțelegerea sufletului contribuie la ,,adâncirea adevărului în întregul său și la aprofundarea naturii, căci sufletul este principiul viețuitoarelor”.Cu alte cuvinte, se creează astfel premisele și se lărgește orizontul cunoașterii naturii vii și a esenței lucrurilor, care este menirea filosofiei însăși.

Însă, sufletul nu este ,,un automotor”, adică este incapabil de a mișca corpul. Și dacă acest lucru ar fi posibil și anume ca el să iasă si iarăși să intre în corp, am putea vorbi despre o migrare a sufletului, concept care este profund contestat de Aristotel.

O definiție generală a sufletului afirmă că el este ,,realitatea în act primordială a unui corp natural, înzestrat cu organe”. Sufletul este ,,prima entelehie” pentru că el este ,,primordiala entelehie<realitate în act> a unui corp natural care posedă viața ca potență.”

Totuși, nu orice corp înzestrat cu viață poate fi considerat suflet. Sufletul nu există fără corp și nici nu este un fel de corp:,,el nu este corp, dar ține de un corp, și, de aceea, se află într-un corp și încă într-un corp de o anumită conformație”.

S-a spus că sufletul este factorul care se mișcă pe sine. Se pare că mulți cercetători au admis că mișcarea este calitatea cea mai proprie sufletului și că toate celălalte se mișcă prin sine. Sufletul pune în mișcare corpul: prin faptul că se mișcă pe sine, urmează că el mișcă și corpul, deoarece e împletit cu el. În cele din urmă, au conchis că sufletul este o forță motrice și totodată de discernere, existând o strânsă legătură între intelect și suflet.

Însuși Democrit a exprimat ideea conform căreia sufletul este identic cu intelectul. Pe de altă parte, au existat și oameni care au combătut cele enunțate anterior. Un exemplu concludent este chiar Anaxagoras care afirma că sufletul este deosebit de intelect, deoarece, dintre existențe, numai intelectul pare să fie simplu si neamestecat, deci curat. El susține noțiunea prin care intelectul pune în mișcare Universul.

Diogenes propune o nouă teorie conform căreia sufletul ar fi primul, din el pornesc celălalte. Sufletul este alcătuit din particule mici care produc mișcare. S-au mai expus idei prin care sufletul este nemuritor, deoarece se aseamănă cu cele nemuritoare, întrucât se mișcă veșnic.

Toți definesc sufletul după trei caractere: mișcare, simțire și necorporalitate. Însa el este compus și din contrarii, ca de exemplu caldul si recele. Cei care susțin factorul cald spun că tocmai de aceea se numește <a trăi, to zen>, iar alții pledează pentru rece de la <psychron, rece>.

Platon a susținut nu numai că sufletul omenesc ar fi de sine stătător, ci și că ar avea în sine natura întreagă a speciei. Toată natura speciei stă în suflet, afirmând că omul nu este ceva compus din suflet si corp, ci doar un suflet ajuns în corp.

Facultățile sufletului (nutritivă, apetitivă, senzitivă, de mișcare, de gândire) nu aparțin în egală măsură tuturor ființelor. Astfel, plantelor le aparține numai cea nutritivă, pe când oamenilor le corespund capacitatea de a se mișca, dar și de a gândi(intelectul). Nu se poate formula o noțiune generală pentru toate viețuitoarele, ci trebuie să se țină seama de specificul propriu si inseparabil al fiecăreia.

Spre deosebire de animale, omul se naște, nu se înmulțește, se hrănește, nu doar mănâncă, iar jocul animal se transformă la el în muncă, artă, știință, cultură. Dacă prin trup există în natură, prin suflet se ridică deasupra ei, stăpânind-o cu o atitudine divină de creator. Însă acest joc în care este implicat omul are o durată limitată, deoarece apare dureroasa si implacabila moarte.

Revenind la Aristotel, acesta caută să stabilească un raport strâns între corp și suflet, aducând drept argument faptul că sufletul este forma corpului, actualizarea potențelor sale. Corpul și sufletul sunt doi factori constitutivi ai unei singure și aceleași substanțe. Funcțiile psihice nu sunt numai funcții ale sufletului, ci ale complexului corp-suflet.

Întrebarea care a circulat de-a lungul multor secole și nu a putut fi clarificată este legată de numărul sufletelor. Inițial, s-a considerat că există un singur suflet pentu toți, însă au fost aduse argumente contra acestei afirmații care declarau că sufletul unora este fericit și al altora nu. Totuși, nu pot exista mai multe suflete, ci ,,orice lucru se deosebește de altul prin natura determinată pe care o are”.

Sufletul nu se poate găsi decât într-un corp dotat cu organe, care prezintă viață. Astfel, sufletul nu poate fi regăsit în orice corp și nici în oricare parte din corp, ci doar în acea parte a viețuitorului în care se observă mai multă mișcare, adică în inimă. Prin urmare, sufletul se găsește doar în inimă.

Aristotel spune în lucrarea ,,Despre suflet” că ,,așa cum sufletul este în raport cu corpul, tot astfel este în raport o parte a sufletului cu o parte a corpului”. Așadar, dacă sufletul se află în tot corpul, atunci el nu va fi prezent în întregime, ci doar parțial în fiecare parte a corpului.

Astfel, omul este constituit din suflet și trup și unește în el materie și spirit. Este, în același timp, persoană și natură sau, mai exact, persoana care face concretă si revelează natura, o ființă unică și indivizibilă.

Concepții religioase

Creștinism

Opiniile formulate despre suflet se bazează pe învățăturile cuprinse atât în Vechiul, cât și în Noul Testament:,,sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, care l-a dat”. Cea mai mare parte a creștinilor consideră că sufletul aparține trupului, iar când se apropie momentul crucial sufletele lor vor fi judecate de Divinitate și li se va decide trăirea veșnică în Rai sau în Iad.

Islam

Religia islamică afirmă că sufletul se află în embrion la patruzeci de zile după ce are loc fertilizarea. După moarte, spiritul unei persoane este scos din corp și intră într-o stare intermediară, un univers paralel imposibil de văzut din afară. În această etapă, sufletul se va odihni până la Ziua Judecății.

Iudaism

Evreii au încetat să creadă în existența sufletului după moarte. Ei au propus existența unei vieți după moarte, într-o împărăție a lui Dumnezeu pe pământ ,,lumea care-va-să-vie“. Înțelegem o ,,lume de apoi“, și nu ,,o lume de dincolo“, diferența dintre cele două noțiuni ține de timp și nu de spațiu, este privită și înțeleasă ca o oportunitate în viitor. De fapt, ,,lumea cealaltă“ este o închipuire nefirească, aflată în opoziție cu lumea pământească, aflată într-un spațiu dominat de adevăr, bine, frumos ,tinerețe și, mai ales, ființe nemuritoare.

Protestanții

Aceștia cred în existența sufletului, care este reînnoit de Iisus Hristos în momentul salvării. Ei nu cred în Purgatoriu. Unii teologi protestanți consideră că deși Vechiul și Noul Testament sunt ambigue din punct de vedere al naturii sufletului, ele cuprind totuși destule argumente care denotă că sufletul este viața umană sau însuși emoția omului.

Nemurirea sufletului

Veșnicia este o realitate care nu are capăt, nu se sfârșește niciodată. Chiar dacă rațiunea noastră ar fi ,,atotputernică”, tot i-ar fi cu neputință să cuprindă veșnicia. Pentru că, trecătoare fiind, pune în mod instinctiv un final veșniciei, dar care nu există de fapt. Viața după moarte are legatură cu existența sufletului nemuritor, pentru că sufletul acesta trece în cealaltă viață și își continuă existența. Fără credință în nemurirea sufletului, iubirea pentru om este nu numai imposibilă cu desăvârșire, ci și de neînțeles.

Se spune că sfârșitul omului și al animalelor este comun, iar soarta lor este aceeași. Însă, tocmai acest element spiritual (sufletul) îl deosebește pe om de toate celălalte ființe ale creației, punându-l în prim-planul Universului. Dumnezeu l-a plăsmuit pe om ,,după chipul și asemănarea sa”, deci este copia lui Dumnezeu. Jocul existenței umane se desfășoară în cadrul unui triunghi fundamental: Dumnezeu-om-lume.

Paradoxal, cu cât înaintează în umanizare, cu atât se apropie de moarte. Însa omul este conștient de faptul că în lupta cu viața, totdeauna forța divină este superioară și iese învingătoare. Astfel, sfârșitul este tragic și nu cruță pe nimeni.

Sufletul omenesc, ca ,,chip al lui Dumnezeu” poartă înăuntrul lui ,,elemente” din Dumnezeu. Trăsătura fundamentală a divinitații este nemurirea, care a fost preluată și de suflet. Datorită acestui fapt, toți oamenii cred, chiar și subconștient, că există ceva dupa moarte. Sufletul, care a dat viață elementului inferior, trupului, nu se transformă în materie neînsuflețită și nu piere, ci se mută, renaște in viața cealaltă.

Există trei mari concepții legate de viața după moarte: toate se încheie odată cu moartea; sufletul se reîncarnează; există Rai și Iad. Toate cele trei idei formulate sunt considerate adevărate, însă creștinii nu cred nici în inexistență, nici în reîncarnare, ci doar în Rai și Iad. Abia după moarte, fiecare va ști, în funcție de propriile fapte, în ce loc este predestinat să ajungă. Biserica se exprimă foarte clar în legatură cu acest aspect. Ea învață că după moarte, nu există în mod simplu ,,ceva”, ci Raiul și Iadul.

,,Omul întreg, trup si suflet, existență personală în relație naturală cu celelalte existențe umane și în legătură organică cu cosmosul, tinde prin însăși constituția lui să-și depășească limitele și să devină nemărginit și nemuritor. Fiindcă setea sufletelor omenești are nevoie de o apă infinită, iar lumea aceasta mărginită cum ar putea să o satisfacă?”

Bibliografie:

Aristotel, Despre suflet, Editura Nemira, București, 2013

Arhimandrit Vasilios Bacoianis, Sufletul după moarte, Editura Tabor

Thomas d’Aquino, Întrebări disputate despre suflet, traducere de Gabriel Chindea, Editura Humanitas, București, 2006

Zahari Garofita Simona, Socrate și morala creștină, Bistrița, 2011

Panayotis Nellas, Omul-animal îndumnezeit, traducere de Diaconul I. Ică jr., Editura Deisis, 1994