Ion Creanga, Scriitor Cult cu Un Tonus Vital Propriu, „un Dramaturg Deghizat In Prozator”
Cuprins
Introducere
Capitolul I. Ion creangă. Viața și opera
Repere bibliografice
Creangă azi
Universalitatea lui Creangă
Capitolul II. Stilul și arta narativă în opera lui Ion Creangă
Oralitatea în proza lui Creangă
2.2. Limba lui Creangă
Trăsături caracteristice ale limbii povestitorului
Noutatea lui Creangă
Farmecul povestirii
Eroul fermecător
Capitolul III. Caracterul cotidian al poveștilor lui Ion Creangă
3.1. Ipostaze caracterologice în „Povestea Fata babei și fata moșneagului”
3.2. Caracterul fantasticului în „Povestea porcului” și basmul „Ivan Turbincă”
3.3. Superioritatea masculinului față de feminin în „Povestea lui Stan Pățitu”
3.4. Jovialitate și umor în „Povestea Dănilă Prepeleac”
Concluzii
Bibliografie
Introducere
Trăim într-o epocă în care cel mai dificil scriitor român e abordat mai mult de lingviști și stilisticieni. Profesorul George Munteanu, un literat, poate cel mai competent cunoscător contemporan al perioadei junimiste, care este convins că despre Creangă se pot spune încă multe lucruri noi. Criticul este convins că în literatură, orice subiect rămâne deschis, indiferent de talentul exegeților anteriori și de asemenea susține că opera lui Creangă a fost mai mult citită decât comentată.
Ion Creangă, scriitor cult cu un tonus vital propriu, „un dramaturg deghizat în prozator” care gândește mitic și epic, o conștiință artistică rațională și spontană, este un autor clasic, cărturăresc, moralist și livresc, prin tehnica cărturărească a ironiei disimulate, dar nu satirice, prin rafinamentul artei spunerii, prin jovialitatea cuceritoare și atotcuprinzătoare și prin tehnica fanteziei verbale și a umorului spumos. Formula de „scriitor genial” a fost consacrată în critica literară de G. Călinescu, iar opera lui Ion Creangă „reprezintă expresia unui suflet elementar și un spectacol natural dar mereu surprinzător al unei lumi arhetipale ce trăiește mai ales prin limbaj, prin plăcerea spunerii”.
În Creangă trăiesc credințele, eresurile, datinile, obiceiurile, limba, poezia, morala, filozofia poporului, cum s-au format în mii de ani de așteptare la împrejurările pământului dacic, dedesubtul naționalismului românesc:
Opera lui Creangă este epopeea poporului român. Creangă este Homer al nostru. În Creangă trăiesc credințele, eresurile, datinile, obiceiurile, limba, poezia, morala, filozofia poporului, cum s-au format în mii de ani de adaptare la împrejurările pământului dacic, dedesubtul fluctuaților de la suprafața vieții naționale. Creangă este un reprezentant perfect al sufletului românesc între popoare, al sufletului moldovenesc între români, al sufletului țărănesc între moldoveni, al sufletului omului de munte între țăranii moldoveni. Creangă explică ceea ce zugrăvește prin proverbe. De aici frecvența proverbelor în scrierile sale.
Opera sa este „o operă rapsodică reprezentativă ca sens al vieții și al valorilor artistice românești durabile”. Prin aceasta, autorul se înscrie în rândul scriitorilor populari, dar care au o viziune realistă asupra existenței umane, prin care sunt valorificate la înalta lor valoare spiritul creator al limbii și ficțiunii populare, a substanței sufletului național, prin simbioza organică a umanismului și optimismului structural al culturii poporului român. Basmul, povestea valorează cât valorează talentul celui care povestește: poveștile sunt bucăți rupte din viața neamului moldovenesc.
„Simplitatea operei lui Creangă, transparența deconcertantă a scriiturii și dicursului său literar, neopunând la prima vedere nici o dificultate înțelegerii directe, inhibă într-un fel critica.” Procesul creației este complex, ca și arta scriitorului, căci, în majoritatea scrierilor sale, Ion Creangă toarnă într-o formă nouă, inimitabilă, originală, un fond preexistent de motive și de idei universale, caracteristice tuturor basmelor. Ion Creangă nu este „un simplu povestitor”, așa cum afirma Vladimir Streinu, care, în narațiune, se lasă condus de simpla succesiune de motive, simboluri și funcții ale narării acțiunii, ci este un creator autentic, care integrează în universul imaginar numai acele elemente ce slujesc mesajului moral al operei. Creația sa nu operează numai cu magma primordială a narațiunii, cu miticul pur, ci presupune eleaborare, precizie a expresiei, o perfectă funcționalitate a ei în ansamblul textului. Diferența scrierilor sale față de creațiile populare este datorată de disponibilitățile creatoare, de preponderența descrierilor, comparabile cu marile viziuni ale poeziei, prin arta narațiunii, alături de adundența și strălucirea dialogului, creator de tipuri și de atmosferă. Proiecția în fabulos a unor întâmplări aparent banale, desprinse de lumea satului, granița dintre real și fantastic, incertă și mereu oscilantă sunt doar două dintre trăsăturile operei lui Ion Creangă. Autorul face apel, în dese rânduri la timpul primordial, la extracția din mit a unor funcții sau acțiuni constante, a unor motive și personaje, pe care le pune în coerență, într-o operă literară cu tentă puternică de originalitate.
Dacă citim poveștile lui Creangă în ordinea în care au fost scrise, devine urprinzător de limpede ce strânsă legătură este între viața scriitorului și opera sa literară care îi oglindește cu mare fidelitate gândurile, preocupările, năzuințele și nedumeririle.
Toate scrierile sale sunt educative. Deci, Creangă nu a fost doar un mare scriitor, ci a fost un mare educator, un educator pentru popor.
Mulți critici au afirmat elogiul suprem, subliniind convingător unicitatea lui Creangă.
Poveștile lui Ion Creangă au constituit o permanentă sursă de inspirație pentru scriitori care au creat opere după Creangă. Ion Creangă e în realitate unul dintre cei mai rafinați din literatura română, având în proza secolului trecut un singur emul, însă realmente autorul lui Harap-Alb e un scriitor din „tribul” vrăjitorilor de cuvinte. Limba lui Creangă nu e „frumoasă”, ci revelatoare. Asemenea tuturor scriitorilor mari, povestitorul humuleștean creează o lume, și instrumentul creație sale este vorbirea. Instrument și produs, în același timp. Vorbirea se creează pe ea însăși. Umanitatea crengistă se autoconstruește prin cuvânt și nu există decât prin el, decât în durata cuvântului.
Creangă de fapt în poveștile sale nu mizează pe epic, nu caută să cucerească cititorul prin acțiune prin subiect, el utilizează intriga doar ca traseu pentru fixarea unor momente, unor situații ca fundal pentru dialog și monolog, în sfârșit doar ca pretext pentru o creație de alt tip decât cel propriu eposului folcloric.
Creangă preface basmele în nuvele, aceasta fiind o bază a originalității lui. Subiectele poveștilor pe care le-a scris nu-i aparțin, recoltate din folclor, acestea însemnează „șabloane”, „prefabricate”(în concepția lui Călinescu). Astfel ne redă caracterul cotidian în poveștile sale, sustras din viața de zi cu zi a Humuleștiului.
Fiecare poveste conține într-o formă oarecare o pildă, o învățătură, o povață. Cinstea, generozitatea, modestia, curajul sunt răsplătite; răutatea, cruzimea, lăcomia, viclenia – pedepsite. Nelipsind nici sensuri mai profunde demonstrându-se bunăoară că aparențele înșeală.
Scopul principal al lucrării constă în explorarea rolului lui Ion Creangă literatura română.
CAPITOLUL I
ION CREANGĂ. VIAȚA ȘI OPERA
Repere bibliografice
La 1 martie1837 se naște, după cum mărturisește singur, Ion Creangă, întâiul dintre cei opt copii ai lui Ștefan a Petrii Ciubotariul și ai Smarandei Creangă, „răzeși fără pământuri” din satul Humulești, „din târg drept peste apa Neamțului”. Însă, data nașterii lui Ion Creangă după actul din mitrica (condica nou-născuților) satului Humulești, este 1 iunie 1839. Creangă a mai avut încă șapte frați și surori: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile și Petre. Ultimii trei au murit în copilărie, iar Zahei, Maria și Ileana în 1919. Pe 6 septembrie avea să se nască și Smărăndița, fiica preotului Ioan Humulescu, personaj din „Amintiri din copilărie”.
Tinerețea lui Creangă este bine cunoscută publicului larg prin prisma operei sale capitale „Amintiri din copilărie”. În septembrie 1846, Ion Creangă începe cursul primar în satul natal, la școala înființată de preotul Ion Humulescu (Nemțeanu) cu dascălul Vasile a Ilioaei (Vasilcăi). Însă în primăvara anului 1847, când dascălul Vasile este luat la oaste cu arcanul, Nică a lui Ștefan a Petrii trece în grija bătrânului dascăl Iordache Fârnâitul. În 1848, după moartea dascălului Iordache, Creangă trece la școala învățătorului Neculai Nanu din Broșteni. Până în primăvara lui 1848 învață la Broșteni, unde încheie anul cu un psalt de la biserica Adormirea din Târgul Neamț. În Ianuarie 1852, Ștefan a Petrie Ciobotariu capătă de la Iași o patentă pentru neguțătorii de starea a treia. În 1853 Creangă termină clasa a treia primară la școala publică de la Târgul Neamț, având ca profesor pe Isaiia Teodorescu („popa Duhu”). În 1854 Creangă, numit acum Ion Ștefănescu, termină clasa a patra, și toamna se înscrie la școala de catiheți din Fălticeni („fabrica de popi”) ca mai apoi în 1855, pe 29 august, catihetul ținutului Suceava, Nicolae Conta, fratele tatălui lui Vasile Conta, eliberează adeverința lui Ion Creangă și altor 9 „clirici”, printre care și Zaharia Simionescu, spre a se înscrie la Seminarul central de la Socola, apoi este silit să plece la Iași, absolvind cursul inferior al Seminarului teologic „Veniamin Costachi”. Pe 6 noiembrie Ion Creangă, Zaharia Simionescu, Ștefan Posa și Ioan Bradul cer starețului Mănăstirii Neamțului să fie primiți în internatul școlii din Târgu Neamț. La recomandarea lui Nicolae Conta, catiheții sunt admiși în anul al II-lea la seminarul de la Socola.
În 1858 Creangă absolvă cursul inferior al seminarului. Pe 5 noiembrie 1859, la Poporăni de la biserica Patruzeci de Sfinți din Iași dau mărturie lui Ion Creangă spre a fi hirotonisit preot. În 1860 diaconul Ion Creangă depune la 13 ianuarie jalba la mitropolie împotriva socrului său Ioan Grigoriu de la biserica Patruzeci de Sfinți, pentru insulte, loviri și tentativă de asasinat. Arestat și depus la dicasterie, Creangă cere peste trei zile să fie eliberat spre a nu muri de foame și pus în libertate, depune o nouă jalbă pentru umilințe îndurate din partea socrului care-i poprea și soția. La 20 aprilie încheia însă contract cu epitropia bisericii „Patruzeci de Sfinți” spre a sluji ca diacon, semn că pentru moment conflictul familial era lichidat. La începutul lui mai, diaconul obține carte de mutare de la biserica Sfânta Treime, unde fusese hirotonisit, la biserica „Patruzeci de Sfinți”. La 26 octombrie îl găsim înscris ca student în anul I la Facultatea de teologie din Iași. La 19 decembrie se naște fiul său Constantin. În 1863, pe 22 martie, diaconul Ion Creangă cere mutarea la mănăstirea (biserica) „Bărboi” din Iași. Contractul cu noua biserică se va încheia a doua zi. În 1864 absolvind un an de studiu la Institutul normal vasilian, Creangă se înscrie la concursul pentru ocuparea postului vacant de institutor la secțiunea a II-a a clasei întîia de la școala primară vasiliană „Trei Ierarhi”. La 13 noiembrie primea decretul de numire în post.
Pe 10 ianuarie 1865, Creangă își începe activitatea de institutor, iar pe 30 aprilie 1866 diaconul Creangă este numit definitiv la biserica „Golia” din Iași. În 1868 Ziarul „Convențiunea” nr. 14 din 26 februarie atacă pe preoții care merg la teatru, fără a numi pe Ion Creangă. Asemenea „Curierul de Iași”, nr. 6 publică articolul „Tragerea la țintă și vânatul de păsări în mijlocul orașului”, vizând pe diaconul de la Golia, tot fără a-l numi. În august 1868 apare însă, în 4000 de exemplare „Metodă nouă de scriere și cetire pentru uzul clasei I primare” de Ion Creangă, C. Grigorescu, G. Ienăchescu, N. Climescu, V. Răceanu și A. Simionescu, iar pe 20 octombrie 1870 Creangă este mutat la Școala sucursală primară de băieți nr. 1 din Iași. În 1871 a fost dat în judecata consisst.
Pe 10 ianuarie 1865, Creangă își începe activitatea de institutor, iar pe 30 aprilie 1866 diaconul Creangă este numit definitiv la biserica „Golia” din Iași. În 1868 Ziarul „Convențiunea” nr. 14 din 26 februarie atacă pe preoții care merg la teatru, fără a numi pe Ion Creangă. Asemenea „Curierul de Iași”, nr. 6 publică articolul „Tragerea la țintă și vânatul de păsări în mijlocul orașului”, vizând pe diaconul de la Golia, tot fără a-l numi. În august 1868 apare însă, în 4000 de exemplare „Metodă nouă de scriere și cetire pentru uzul clasei I primare” de Ion Creangă, C. Grigorescu, G. Ienăchescu, N. Climescu, V. Răceanu și A. Simionescu, iar pe 20 octombrie 1870 Creangă este mutat la Școala sucursală primară de băieți nr. 1 din Iași. În 1871 a fost dat în judecata consistoriului, în septembrie, pentru conduita sa, e oprit de la „lucrarea diaconiei”, „până va da probe de îndreptare”.
Tot în anul 1871, apare „Învățătoriul copiilor — carte de cetit în clasele primare de ambele sexe cu litere, slove și buchi, cuprinzând învățături morale și instructive” de C. Gri-gorescu, I. Creangă și V. Răceanu. În 1872 la 1 iulie, Ministerul Instrucțiunii Publice și al Cul-telor destituie pe Ion Creangă din postul de institutor la Școala sucursală nr. 1 de băieți din Iași. Destituirea venea în urma excluderii diaconului Ion Creangă din rândul clericilor. Apare a doua ediție din „Învățătoriul copiilor”. În februarie 1873 Creangă cere despărțire legală de soție, iar copilul său de 12 ani îi este dat în îngrijire. A căutat o casă în care să se mute, alegând o locuință în mahalaua Țicău (bojdeuca). În 1874 apare ediția a III-a din „Învățătoriul copiilor”. Pe 1 septembrie, este numit institutor la clasele I și a II-a de la Școala primară de băieți nr. 2 din Păcurari.
În 1875 este numit într-o comisie de examinare a cărților didactice din Iași. Tot în acest an Mihai Eminescu, revizor școlar pe județele Iași și Vaslui, face cunoștință cu Ion Creangă și îl introduce la „Junimea”, și publică, în „Convorbiri literare”: „Soacra cu trei nurori” și „Capra cu trei iezi”
În 1876 apare „Povățuitoriu la cetire prin scriere după sistema fonetică”, iar în „Convorbiri literare” poveștile: „Punguța cu doi bani”, „Dănilă Prepeleac” și „Povestea porcului”.
În 1877 Ion Creangă tipărește, întâi în broșură, apoi în „Convorbiri literare” povestirea „Moș Nichifor Coțcariul”, apoi numai în revistă „Povestea lui Stan Pățitul” și „Fata babei si fata moșneagului”.
În 1878 apar în „Convorbiri literare”: „Ivan Turbincă”, „Povestea lui Harap-Alb”, și „Povestea unui om leneș”.
În 1879 apare „Geografia județului Iași”, de V. Răceanu, Gh. Ienăchescu și Ion Creangă.
În 1880 apare în „Albumul macedo-român”: „Moș Ion Roată și Unirea”.
În 1881 în ianuarie, Creangă își ia o lună concediu de la școală, iar în „Convorbiri literare” apare prima parte din „Amintiri”, datată: București, septembrie 1880 și dedicată domnișoarei Livia Maiorescu. În aprilie apare a doua parte a „Amintirilor”. În octombrie, Creangă își dă împreună cu Ileana consimțămîntul la căsătoria fiului lor cu Elena Adamescu din București. În „Convorbiri literare” , publică „Popa Duhu”.
În 1882 apare în „Convorbiri literare” a treia parte a „Amintirilor”, datată în septembrie 1881.
În 1883 apare, în „Convorbiri literare” poezia „Impresiuni de Lina Cătălina”, auzită la Spitalul Brâncovenesc. La 1 martie este publicată povestea „Cinci pâni”, iar în „Almanahul Societății academice România jună” din Viena apare „Moș Ion Roată și Vodă Cuza”.
În perioada 1883 -1886 urmează o perioadă grea de boală, în 1886 intră în concediu de boală prelungit până la sfârșitul vieții.
În 1888 Creangă citește în „Cercul literar” al lui Beldiceanu ultima parte a Amintirilor.
În 1889, pe 31 decembrie, moare Ion Creangă, în noaptea de ajun, în urma unui atac de epilepsie. În 1890 pe 2 ianuarie este înmormântat la cimitirul „Eternitatea” din Iași. Apar, la editorul H. Goldner din Iași, „Scrierile lui Ion Creangă”, „Poveștile”, vol. I, cu o prefață de A. D, Xenopol și o biografie a autorului de Gr. I. Alexandrescu (volumul conține poveștile publicate în Convorbiri literare între 1875—1878) și „Moș Nichifor Coțcariul”.
În 1892 apar „Scrierile lui I. Creangă”, volumul II, Diverse, cu: „Amintiri din copilărie”, „Anecdote”, „Popa Duhu”, „Cinci pîni”, „Moș Ion Roată și Unirea”, „Moș Ion Roată și Cuza-Vodă”, „Poezii poporane”, „Poezii proprii”, „Cuvinte”, „Rostiri”. Volumul e prevăzut cu 7 desene în afara textului, ale profesorului ieșean Teodor Buicliu, imprimate la Paris.
În 1939 apar toate operele lui Creangă în lucrarea cu același nume „Opere”. Ediție critică cu note, variante și glosar de G. T. Kirileanu. București, Fundația pentru literatură și artă.
În 1970 apre o nouă ediție „Opere”, I—II de Ion Creangă, ediție îngrijită, note și variante, glosar și bibliografie de Iorgu Iordan, și Elisabeta Brâncuș. București, Minerva, iar în 1989 pe 31 decembrie s-a comemorat „Centenarul morții lui Ion Creangă”.
Creangă azi
Atmosfera generală a universului prozei Humuleșteanului este aceea de sărbătoare populară. Ca și în marile epopei, prozatorul dă senzația primitivismului în a expune principii, idei, precepte de viață, iar spectacolele propuse în Povești, Povestiri și Amintiri, înlocuiesc solemnitatea cu spiritul libertin, cavaleresc. De aici provine impresia de jovialitate perpetuă. Personajele își joacă cu dezinvoltură rolurile, atribuindu-și chiar trăsăturile unor autentici bufoni. Prozatorul intră în literatură cu un fond sufletesc și intelectual de origine țărănească, spre a se realiza ca un autentic Homer al românilor. El preia din folclor oralitatea, pe baza căreia construiește ca un erudit, spectacole inedite. Geniul popular își găsește în geniul cult reflectarea pe măsură și, de cele mai multe ori, este extrem de dificil să descifrezi la Creangă inspirația din propria creație.
Ion Creangă este socotit drept unul dintre cei mai mari scriitori ai poporului nostru. Mihail Sadoveanu îl situează pe Creangă alături de Ion Neculce, ca pe înaintașul și învățătorul său. Critica literară l-a situat pe Creangă printre marii umoriști ai lumii, umorul fiind o notă importantă a creației sale. El e un scriitor profund original datorită umorului său țărănesc. Arta de povestitor trebuie căutată în stilul oral al exprimării sale, stil încărcat cu expresiile înțelepciunii populare.
Prin arta sa originală, Creangă e un clasic al literaturii române, dar și un umorist printre umoriștii lumii, cu valoare universală, dacă prin universalitate înțelegem expresia cea mai înaltă a originalității naționale a unui scriitor. Originalitatea lui Creangă constă în arta povestirii, în umorul poveștilor.
Ion Creangă nu se înscrie ca un culegător de folclor, ci ca un scriitor original care transmite, atât prin „Amintirile din copilărie”, cât și prin povestirile și poveștile sale, o mărturie despre felul drept și înțelept de a gândi și a trăi al neamului său, într-o limbă literară de neegalat, care păstrează fondul popular ca pe bunul cel mai de preț.
În umanismul popular, în dragostea de viață în numele căruia țăranul se măsoară chiar cu forțe care s-ar părea că-l depășesc, în umorul viguros și suculent stă originalitatea artistică a scriitorului român întruchipând tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte a operei marelui humuleștean.
Opera lui Creangă este una din cele mai dificile din câte cunoaște literatura română. Afirmația aceasta poate apărea cel puțin ciudată la început nespecialiștilor, pentru că, în mod paradoxal, Creangă este autorul cel mai cunoscut, cel mai familiar la noi încă din anii copilăriei fiecărui cititor. Dar tocmai fiindcă „Punguța cu doi bani” sau „Capra cu trei iezi” întovărășesc anii primelor lecturi, cititorii români au imaginea unor povești încântătoare, în care nu mai pot discerne mijloacele marii arte.
S-a întâmplat și cu Creangă ceea ce s-a întâmplat și cu alți scriitori satirici. Farmecul povestitorului a estompat contururile de acvaforte ale artei satiricului. Cât de dificilă este opera lui Creangă o dovedește în primul rând înțelegerea superficială de care s-a bucurat ea în rândul contemporanilor. În primul rând, scriitorul a murit fără să-și vadă poveștile și amintirile strânse în volum, lucru cu atât mai ciudat cu cât ele fuseseră publicate în cea mai mare parte în paginile „Convorbirilor literare”.
Abia după moartea lui Creangă, din inițiativa fiului său, căpitanul Constantin Creangă, și sub supravegherea unui grup de prieteni, a apărut ediția I a operelor, ediția din Iași în două volume: „Povești”, Vol. I , 1890; „Amintiri din copilărie și Anecdote”, vol. II, 1892. Comitetul acesta, alcătuit din Grigore I. Alexandrescu, Eduard Gruber și A.D. Xenopol, a scos la lumină pentru întâia oară integral opera literară a lui Creangă. O încercare anterioară, aceea a lui V.G. Mortun, făcută încă în timpul vieții scriitorului, s-a limitat numai la „Povești” din care au apărut numai zece coli.
În al doilea rând atât de răspânditele și cunoscutele sale lucrări sunt consemnate fugitiv și uneori destul de depreciativ în notele critice ale contemporanilor. Iacob Negruzzi, de pildă, vorbind despre el cu destul de plăcută aducere – aminte, laudă mai ales darul de povestitor de glume a lui Creangă: „Tobă de anecdote, el avea totdeauna câte una disponibilă, fiind mai ales cele corosive specialitatea sa …”. Iar despre opera sa propriu-zisă spune: „Și când aducea în Junimea câte o poveste sau nuvelă și mai târziu câte un capitol din amintirile sale, cu câtă plăcere și haz ascultam sănătoasele produceri ale acestui talent primitiv și necioplit”. Fără îndoială, Iacob Negruzzi nu era un critic literar de profesie, dar cuvintele sale reproduceau părerea generală acreditată, probabil, că opera lui Creangă, hazlie și chiar „sănătoasă”, era totuși rodul unui intelect necultivat.
Titu Maiorescu pomenește adesea în criticile sale despre Creangă, dar numai în treacăt. Îl numește „vârtosul glumeț”, încercând prin aceasta să-l particularizeze în cercul junimiștilor. Altă dată, vrând să-l integreze pe Brătescu – Voinești unei atitudini noi reprezentate mai ales de arta lui Creangă și Caragiale, Maiorescu afirmă referindu-se la scriitorul nostru : „Pentru graiul cuminte și adeseori glumeț al țăranului moldovean, Creangă este recunoscut ca model”.
Dintre contemporani, Eminescu a fost cel care a pătruns de la prima privire genialitatea țăranului humuleștean. Conștient mai mult decât oricare contemporan de necesitatea creării în acel moment istoric a unei literaturi pe temelia solidă a inspirației populare, Eminescu a găsit în Creangă un rezervor folcloric inepuizabil și un instrument de expresie original, puternic, nou, în contextul unei literaturi serbede cu destul de puține excepții. Eminescu a dat impulsul spre o literatură realistă, inspirată din viața maselor și scrisă de țărani. Scrierile despre literatură ale poetului nu sunt prea numeroase, absorbit cum era de propria lui creație și publicistică. Dar chiar în puținele pagini critice pe care le-a publicat, el nu l-a uitat pe Creangă.
Cei din cercul „Contemporanului” păreau să primească și ei cu destulă simpatie literatura lui Creangă, dacă ținem seama de deosebirea netă pe care o stabilea Ion Nădejde în paginile revistei, atunci când făcea critica „Învățătorul copiilor”. Valoarea literaturii lui Creangă, chiar și acele milenare, era astfel exprimată, într-o ciudată metaforă caracteristică pentru Nădejde. De altfel Nicolae Iorga susține că reputația scriitorului a fost creată prin 1890 la Iași de grupul moldovenesc poporanist alcătuit din rămășițele vechiului socialism al fraților Nădejde.
Prima mare recunoaștere a lui Creangă ca scriitor de geniu a venit tot din partea unui critic format la școala „Contemporanului”. Este vorba de Ibrăileanu, care în puține pagini au operat clasificarea autorului și a operei sale cu o precizie și acuratețe extremă. Lucrurile spuse de Ibrăileanu cu privire la Creangă și opera sa sunt lucruri fundamentale, la care s-au făcut în cursul vremii numeroase adausuri, fără posibilitatea însă a vreunei schimbări esențiale. El a fost cel dintâi care a afirmat sinteza dintre elementul popular și conștiința artistică individuală în opera prozatorului moldovean: „Autorul – profund – demiurg al operei lui Creangă e poporul; concepțiile lui Creangă sunt ale poporului; a lui Creangă e numai talentul pe care-l are din naștere”.
Cu una din remarcabilele sclipiri care caracterizau activitatea sa critică, Nicolae Iorga a făcut prima apropiere între Creangă și Rabelais, iarăși mult folosită de posteritatea doritoare de a stabili profilul tot mai adevărat al scriitorului moldovean. Într-o prefață la culegerea de basme românești traduse în franceză și apărute la Paris în 1931, Iorga afirma cu tărie acest lucru și anume că înclinarea firească a lui Creangă spre satiră, capacitatea lui de a descoperi ceea ce nu e „solemn” în viață, forța de a împinge anecdota până la epopeea sătească. Iorga mai afirmă dintre cei dintâi superioritatea „Amintirilor” față de povești și basme. Lui Creangă îi recunoaște „merite superioare” și iarăși un mare coeficient de originalitate stilistică: „Pe cât de străin de stilul curent este Creangă, pe cât de multe orizonturi deschide el către lumea țărănească, specială, din codrii Neamțului, pe atât este lipsit de caracter local Ispirescu”. Alăturându-l lui Creangă rezervă o mare superioritate moldoveanului prin diferența specifică.
Caracterizarea pe care o face după anii lui Creangă, aceea de a fi Rabelais-ul românesc, este la Iorga un fel de evrika! literară. În „Istoria literaturii românești contemporane”, Creangă se bucură de o mai atentă circumscriere: „Soacra cu trei nurori”, „Punguța cu doi bani” sunt considerate drept anecdote populare, al căror haz constă doar în „graiul moldovenesc și sfătoșenia cuvintelor care se schimbă”. Pentru „Dănilă Prepeleac” se face o mențiune specială mai ales pe marginea accentelor epice. În „Povestea porcului” Iorga vede o perfectă limpezime a formei, bine potrivită în toate încheierile ei, dar cu eliminarea a orice putea să pară literatură cultă, amestec de cochetărie stilistică sau de romantism în invenție.
Bucata care-l entuziasmează însă e „Moș Nichifor”, în care vede stilul lui Rabelais din Pantagruel „cu aceleași viziuni de un enorm comic”. În „Stan Pățitul” dialogul este „și mai bogat și sprinten”, iar în „Harap Alb” criticul cu ochi sigur distinge noutatea epică în prezentarea „monstruoaselor vietăți, cu puteri peste fire, grozave și binefăcătoare, care suflă gerul, ochesc în văzduhuri, prind luna în brațe și ciupesc pasărea vrăjitoare ascunsă în dosul ei, înghit cuptoare de pâine și sorb apa lacurilor”.
În același an în care Iorga caută să exprime cât mai curat o judecată definitivă asupra scriitorului moldovean, un savant francez, pe care Iorga l-a cunoscut foarte bine, Jean Boutiere, se apropia cu o curiozitate doctă de Creangă, îi studia viața și opera, îi cântărea limba și originalitatea și-i stabilea locul în literatura română și cea universală. Monografia pe care a dat-o în 1930 în limba franceză, este unul din studiile cele mai solide care s-au scris despre marele moldovean. Boutiere a cercetat cu o mare atenție și cu bună metodă istoric – literară datele și le-a închegat pentru întâia oară într-un studiu exhaustiv, așa cum nu făcură autorii celorlalte biografii de până atunci.
Marea contribuție a savantului francez constă însă în analiza profundă a surselor folclorice cuprinse în poveștile lui Creangă. Pornind de la o schiță sumară, dar foarte exactă a literaturii populare înaintea lui Creangă, Boutiere se oprește îndelung asupra fiecărei teme folclorice din poveștile clasificate în prealabil după criteriile lui Aarne, o confruntă și o apropie de variantele românești, apoi de cele străine cunoscute pentru a stabilii aria ei de răspândire. În acest scop folosește toate studiile și culegerile pe care i le punea la îndemână folcloristica europeană, de la Sebillot la Șăineanu.
În legătură cu „Ivan Turbincă”, unde și eroul și tot lexicul povestirii poartă urmele certe ale unei influențe rusești puternice, criticul menționează variantele aromâne, franceze din numeroase regiuni, italiene, spaniole, fără să pomenească măcar de o posibilă înrudire cu vreun basm rus. Acest capitol cel mai bogat din toată monografia, este urmat de unul care stabilește raportul lui Creangă cu tematica folclorică în sensul respectării sau depășirii acestuia. Boutiere înțelege însă foarte bine și contribuția personală a lui Creangă la substanța poveștilor, și anume introducerea vieții. Aceasta constituie profunda sa originalitate manifestată în schițarea plină de voiciune a personajelor din povești, în pictura artistică a scenelor cu mai mulți actori, în localizarea precisă a acțiunilor și în prezența peste tot a umorului său specific.
Fixându-i locul între povestitorii europeni, criticul francez îl apropie de Charles Perrault, artist ca și el în opera de inspirație folclorică. „Se poate spune, în general, că ceea ce caracterizează stilul lui Creangă e simplitatea și firescul: atât prin structura frazei, cât și prin specificul expresiilor și prin verva sa, se înrudește aproape cu acela al altor povestitori populari din România și din străinătate”.
Această afirmație este cum nu se poate mai inexactă, fiindcă Creangă nu se înrudește în nici un fel cu un alt povestitor român, iar stilul său este dintre cele mai „făcute” , adică e lucrat cu o mare meșteșugire și adoptat în toate componentele lui marii arte satirice pe care o reprezintă arta scriitorului. Este o eroare pe care o comit foarte mulți străini, filologi dintre cei mai vestiți, care cred că au găsit în Creangă o sursă de limbă autentică, nealterată, moldovenească. Așa se explică și enormul interes al multor savanți străini pentru el, de la Urban Jarnik și cu Weigand, la Mario Roques și Boutiere, la Luigi Salvini sau Giulio Cogni.
E clar , dată fiind identitatea punctului de vedere la mulți străini, că intră aici în joc o limită comună a viziunii asupra lui Creangă la traducătorii și comentatorii lui străini, din pricina nepătrunderii limbii lui atât de dificile. De aceea, în mod firesc, tot unui român ia fost dat să emită judecăți de valoare cele mai subtile și de aceea definitive. Ne referim la marele, strălucitul eseu a lui George Călinescu, „Viața lui Ion Creangă” apărut în 1938, în „Fundația pentru literatură și artă”.
Studiul lui Jean Boutiere era întocmit metodic și sistematic ca o hartă geografică. Opera lui Călinescu este plină de speculație de cea mai înaltă calitate, care ascunde exactitatea documentară a informației sub un stufăriș de observații spirituale, debitate cu jocularitatea împrumutată parcă de la artistul judecat. Întotdeauna ca la orice critic mare se simte la G. Călinescu un sintetism fin, provenit din valoarea propriului spirit pe tiparul celui discutat.
Fără să vorbească despre opera lui Creangă, domnia-sa a sugerat-o prin biografia care a devenit astfel „un portret totalitar” și apoi, prin două capitole finale scurte, unul despre „Creangă, scriitor poporal” și celălalt despre „Jovialitatea lui Creangă”. Acestea constau în marea lor parte din citate lungi scoase din operă, exprimând valorile fundamentale ale operei lui Creangă și mai ales purtând asupra timbrului specific al autorului acestuia, la care „stilul” e îngrozitor de bine definit, sustrăgându-se obișnuitelor cercetări.
Vorbind „ca un povestitor, ca un om care sta pe laviță și istorisește altora, fiind el însuși erou în narațiune” , Creangă determină în cititor o trăire intensă, odată cu aceea a personajelor, a întâmplărilor, a bucuriilor și a micilor necazuri relatate. Originalitatea lui Creangă constă nu atât în ceea ce spune și nici în ceea ce imaginează, cât, mai ales, în modalitatea povestirii, în vocația sa de povestitor genial. „Creangă este o expresie monumentală a naturii umane în ipostaza ei istorică ce se numește poporul român, sau, mai simplu, e poporul român însuși, surprins într-un moment de genială expansiune” .
Timbrul lui Creangă este ceea ce a stabilit George Călinescu, ca atitudinea ludică și joculară care însoțește debitul neobosit al autorului moldovean. Lucrarea de exactă circumscriere a atributelor unice, nerepatibile din profilul stilistic a lui Creangă a fost făcută cu atâta intuiție, încât de atunci încoace a deveni perspectiva fundamentală. G Călinescu a remarcat erudiția umanistică a lui Creangă, dicotomia stilului operei lui, cu slăbiciunea acelei părți în care scriitorul vădește propensiuni sentimentale„de cel mai prost gust”, apoi caracterul „făcut”, artistic al stilului.
Dată fiind transformarea documentului parțial psihologic al „Amintirilor” într-o operă satirică, aducând după sine și modificarea eroului, nu mai putem vorbi de „copilul universal”, „bun de hârjoană și slăvit de leneș”, „un ghibidiric și jumătate”, mâncău, mincinos și leneș ca ceilalți catiheți, eroul nu mai e copilul universal ci un erou satiric, un Till sau un Nastratin.
Judecăți de valoare asupra operei a mai fost exprimate în studii de sinteză, ca acela, magistral al profesorului Tudor Vianu în „Arta prozatorilor români”, sau cel plin de judicioase analogii semnate de Vladimir Streianu. Filologii și lingviștii au întreprins de asemenea studiul atent al limbii lui Creangă: Gr. Scorpan , Al. Graur, Iorgu Iordan. Semnând studii sau îngrijind ediții științifice, domniile lor au deschis drumul reconsiderării marelui clasic în cadrul moștenirii noastre literare, fiind urmați de o seamă de cercetători care năzuiesc să stabilească, prin datele și interpretările lor valoarea contribuției lui Creangă la dezvoltarea realismului în literatura română. Alexandru Piru, Eugen Todoran, Zoe Dumitrescu – Bușulenga se numeră printre cei al căror nume a apărut mai ales asociat cu acela a lui Creangă.
Alte opinii critice sunt prezentate mai jos.
Anton Pann ori Creangă, amândoi humoriști de tip rabelaisian, fac cu greu figură de erudiți pentru cititorul comun. Asta vine din prejudecata că autorul trebuie să fi neapărat un umanist. Erudiția însă nu are limite și Anton Pann și Creangă sunt și ei niște mari erudiți, în materie de știință și literatură rurală. Deși citatele lor nu sunt scoase din cărți, ci din tradiția orală, printr-o nemaipomenită memorie, operele lor nu sunt mai puțin cărturărești, structura lor fiind aceeași ca a operei rabelaisiene: adică o jovialitate enormă, care înnegrește orice fapt cu un roi de citate. Creangă e un umanist al științei sătești, scoțând din erudiția lui un râs gros, fără a fi totuși un autor vesel prin materie.
Plăcerea stârnită de audiția scrierilor lui Creangă e de rafinament erudit. Nici un om de gust nu citește această operă ca să ia cunoștință de întreaga înțelepciune populară așa cum a fost ea cristalizată de veacuri în proverbe și zicători. Dimpotrivă, în loc să fie educativ , efectul acestei înțelepciuni este ilariant . Creangă folosește un procedeu tipic autorilor cărturărești ca Rabelais, Sterne și Anatole France, și anume, paralela continuă, dusă până la beție, între actualitate și experiența acumulată. El e un autor livresc. Opera lui Rabelais decurge într-o ploaie de citate și de cuvinte savante ori rare a căror intenție este tocmai de a parodia înțelepciunea cărților din care sunt extrase. Erudiția aceasta e încântătoare prin veselia care o întreține. Adevărata taină a lui Rabelais este la Joyeuseté. Anton Pann ori Creangă, amândoi humoriști de tip rabelaisian, fac cu greu figură de erudiți pentru cititorul comun. Asta vine din prejudecata că autorul trebuie să fie neapărat un umanist. Erudiția însă nu are limite și Anton Pann și Creangă sunt și ei niște mari erudiți, în materie de știință și literatură rurală. Deși citatele lor nu sunt scoase din cărți, ci din tradiția orală, printr-o nemaipomenită memorie, operele lor nu sunt mai puțin cărturărești, structura lor fiind aceeași ca a operei rabelaisiene: adică o jovialitate enormă, care înnegrește orice fapt cu un roi de citate.
Creangă e un umanist al științei sătești, scoțând din erudiția lui un râs gros, fără a fi totuși un autor vesel prin materie. Basmul ține de ciclul încercărilor grele, în care eroul trebuie să îndeplinească isprăvi extraordinare a căror realizare devine posibilă cu ajutorul unor însoțitori năzdrăvani sau al unor animale recunoscătoare. Primul și cel mai vechi scenariu epic aparține mitului, „istorie adevărată”, sacră, relatare a unui eveniment săvârșit în timp primordial, fabulos, al începuturilor, de către ființe supranaturale.
Caracterul vorbit , în sens popular , al limbii lui Creangă se manifestă cu cea mai mare forță în expresii ideomatice (sau izolări, cum le mai spune A. Philippide), grupări sintactice devenite fixe cu vremea și având un înțeles figurat . Ele sunt, în fond, comparații sau metafore, adică imagini a căror expresivitate se datorește tocmai faptului că marea lor plasticitate servește, de fapt, la sugerarea unei semnificații oarecum abstracte. Aproape orice pasaj din opera lui Creangă, fie cât de redus ca întindere, conține astfel de particularități stilistice, și aceasta, pentru motivul că ele constituie o trăsătură foarte caracteristică a vorbirii populare.[..] Reproduc pe cele mai plastice dintre expresiile ideomatice găsite în câteva zeci de pagini ale poveștilor: „Călătorie sprâncenată, zise boierul; de rămâneai îmi erai ca un frate, iar de nu, îmi ești ca doi; haram de capul vostru!”.
Universalitatea lui Creangă
Marele merit al lui Creangă a fost că el a scris poveștile întocmai sau aproape întocmai cum ele se spun la țară.
Există, virtual, în opera lui Creangă, resursele unei universalități incontestabile, pe care timpul și înaintarea tot mai vrednică a poporului sau pe drumurile viitorului le prefac practic într-o realitate tot mai solidă, într-un bun al umanității întregi.
Creangă n-a fost un folclorist meritoriu sau un prelucrător harnic de povești populare, ca Petre Ispirescu. El a fost un creator în sensul cel mai înalt al cuvântului. În simplitatea lui stă, de fapt, o imensă știință a vieții, intuită în raporturile ei fundamentale. El știe totul despre mersul anotimpurilor și despre treburile gospodărești ale omului de la țară, cunoaște uneltele meșteșugarului și le numește cu inepuizabilă plăcere, știe unde s-ascunde ursul, dar și unde se tupilează, ghemuită după lună, fata împăratului din poveste, prefăcută în pasăre nevăzută. Și știe, mai cu seamă, să ne descopere tainele sufletului popular.
Dar experiența milenară a celor mulți, cristalizată în proverbe, în zicători, în vorbe cu tâlc, nu rămâne în creația lui o prezență impersonală, ci capătă o puternică notă de originalitate, căci Creangă e un scriitor cult, înzestrat cu puterea geniului. Formulele tipice, împrumutate de Creangă din vorbirea populară, oralitatea și spontaneitatea stilului său dau culoare și autenticitate scenelor din viață descrise. O simplă formulă consacrată, un proverb fixează un portret, un caracter sau un episod de neuitat. Uneori „zicătoarea” în opera lui Creangă devine densă, de o excepțională plasticitate. Cât de intens metaforică este comparația care spune despre un om că-i „plin de noroc ca broasca de păr”, și ce ironie revoltătoare conține expresia care afirmă despre cineva că are știință „până la genunchii broaștei”.
Pe un fond folcloric, Ion Creangă s-a înălțat ca un artist desăvârșit, pătruns de un scrupul neîntrecut al cuvântului. Viața eroilor lui Creangă se desfășoară în spiritul autentic al firii poporului nostru. El reflectă virtuțile spirituale și fizice pe care le respectă omul din popor: curajul, hărnicia, prietenia, spiritul rațional și întreprinzător, optimismul viguros, modestia, mărinimia, franchețea în opinii și atitudini, sentimentul dreptății sociale, cu un cuvânt propriu limbii noastre, omenia cu o formă complexă și esențială a umanismului popular. În numele acestor principii, Creangă dezaprobă printr-un râs enorm, sănătos, prin întreaga sa operă, tot ceea ce degradează omul: lenea, ipocrizia, trădarea, pizma, exploatarea.
Trebuie precizat, însă, că opera lui depășește sensibil basmul popular, cu simbolurile lui tradiționale, ridicându-se la o semnificație filozofică mai cuprinzătoare. Om al unui veac raționalist, Creangă – deși împrejurările vieții făcuseră dintr-însul un diacon original, irevențios și turbulent – privește ironic tot ceea ce este ostil omului: moartea și diavolii, forțele supranaturale ale omului.
Creangă e clasicul Junimii. Clasicismul său nu e un academism însă, ci o răzvrătire sui-generis, o sfidare a gustului consacrat ci o reacție populară față de livrescul păturii culte tocmai pentru că aduce, cu întreaga erudiție necesară unui umanist, cartea originală a înțelepciunii și expresiei populare, împotriva imitațiilor trase după ea. Dar acest Creangă, clasicul, trăiește abia azi.
Posterioritatea e adevărata lui viață. Tipul lui Creangă este al clasicului, care, pătruns de stabilitatea celor omenești, în ciuda aparențelor schimbătoare, nu se simte ispitit să reia experiențe de mii de ori consumate spre a ajunge la adevăruri vechi asupra omului. Poveștile , Amintirile, nu sunt ca scrierile lui Slavici, ca ale realiștilor critici, operă de observație, nu, ci, se știe, ele demonstrează, ilustrează „observațiuni morale milenare”.
Fără sarcasmul milenar al lui Caragiale, Creangă ascundea sub hazul și țărăniile lui un sentiment al „urâtului”; el, ca Ivan Turbincă, e un uitat de moarte, a trăit prea mult, veselia nu-i decât o mască: „Gulea peste gulea, Ivane, căci altfel înnebunești de urât”. În fond, Creangă e un sceptic și „filozofia” lui e acea a ecleziastului. Această „filozofie” se observă, de altfel, în tot ce face. Iată-l la Junimea spunând anecdote și primind să treacă drept măscărici. Poveștile sunt ascultate cu enormă veselie, pentru limba pitorească, dar nu pricepute cu adevărat.
Priviți în perspectiva marilor linii de direcție ale literaturii noastre, nici Delavrancea, nici Vlahuță, nici Iosif, nici Cerna, nici Goga, nici chiar Sadoveanu nu apar atât în succesiunea lui Creangă, cât în aceea lui Eminescu.
Gesturile tipice ale creației tuturor acelora sunt nostalgia, întoarcerea, protestul, revendicarea, aspirația către o lume pe care au părăsit-o, dar către care se doresc înapoi, pe care o resimt mai curată și mai bună. Nimic din toate acestea la Creangă. Povestitorul este adânc înfipt în lumea lui, așa el încât o poate descrie fără duioșii retrospective, fără sentimentalisme, cu realism robust și umor împăcat.
Țăranul Creangă nu este însă deloc un „talent necioplit” cum credea Negruzzi și nici un „autor poporal” cum l-a numit Maiorescu. El este un talent rafinat, un mare artist.
Împrejurarea devine izbitoare considerând mai întâi materia de motive folclorice și chiar primele mijloace ale expresiei populare în poveștile sale. După cum a arătat Jean Boutiere, în prețioasa monografie franceză consacrată povestitorului toate scrierile, în afară de „Stan Pățitul”, a cărui origine populară n-a putut fi identificată, dar nu este contestabilă, reiau vechile motive prezentate în întreaga arie a folclorului european , în afară de Dănilă prepeleac, Povestea porcului, Harap Alb și Ivan Turbincă, și în care modificările sunt destul de mici, nu în combinații noi, în contaminări de motive cum pot fi semnalate în operele altor autori de inspirație populară, ci în exacta lor înlănțuire din prototipul folcloric. Nici un episod nu este înlăturat, adăugat sau împrumutat de aiurea atunci când Creangă reproduce o poveste a poporului în Soacra cu trei nurori, Capra cu trei iezi, Fata babei și fata moșneagului, Făt – Frumos, fiul iepei sau Prostia omenească. Memoria lui este aici dintre cele mai fidele și imaginația lui este cu totul stăpânită în latura invenției epice. Basmul popular pare a fi pentru el un lucru bine stabilit, o structură obiectivă și constrângătoare, pe care se ferește de cele mai multe ori a o modifică.
Ideea de „scriitor popular”, pierzându-și pentru câțiva critici semnificația întreagă de viziune homerică, fără de care nu există, a ajuns să indice exclusiv pe scriitorii rudimentari, de nivel țărănesc. Așa că nevoia de a despărți pe Ion Creangă de un Rădulescu – Codin, legitimă până la un punct, a creat cealaltă formulă a lui Creangă „scriitor cult”. Și degradării celei dintâi i-a răspuns lipsa de măsură a celei de a doua: în contra declarării de „scriitor popular”, adică un Rădulescu – Codin, oarecare, povestitorul nostru devine „autor cărturăresc”, un erudit în viața și știința satelor „ca Rabelais în linia lui, ca Sterne și Anatole France”.
În lupta de cuvinte, ce s-a încins, Nic’a lui Ștefan din Humulești, ca țăran ce a fost în toată conștiința lui, aproape că dispare, G. Călinescu chiar poate scrie : „După unii, Creangă ar fi un țăran. Țăran și nu prea decât la fire. Cât despre intelect, corespondența, polemicile lui dezvăluie un mânuitor sigur de idei într-o limbă tehnică fără nici o pată”.
Creangă e un foarte puternic talent și cu totul original în literatura noastră. Împreună cu Odobescu, el stă în fruntea stiliștilor români – deși între amândoi există o mare deosebire. El e adevăratul tip al românului cu calitățile lui mari și cu defectele lui […]. Inteligența aleasă, mai presus de toate, caracter sentimental și entuziast, având totdeauna la îndemână un fond nesecat din înțeleapta filozofie a poporului român și posedând în cel mai înalt grad puterea de surprinde, el are același defect ca și țăranul nostru: guraliv, adesea se pierde în amănuntele descrierii slăbind firul logic…Creangă e o vastă sinteză a poporului român. El face parte din categoria de scriitori senzaționali. Scânteierea observației, râsul elocvent, robustețea internă a frazei se încorporau fondului permanent al literaturii naționale, dându-i totodată o nouă dimensiune universală. Legat prin toate fibrele de sufletul popular, Creangă convine și momentelor de flux și clipei de tristețe. Vitalitatea, jovialitatea, linia simplă sunt ale tuturor timpurilor. Creangă nu are vârstă.
Este în poveștile lui Creangă atâta jovialitate, atât umor al contrastelor, încât compunerile sunt menite să nu fie gustate cum trebuie decât de intelectuali. Și de fapt, oricât de paradoxal s-ar părea la întâia vedere, Creangă este un autor cărturăresc, ca Rabelais. El are plăcerea cuvintelor și a zicerilor și mai ales acea voluptate de a le experimenta punându-le în gura altora. În câmpul lui mărginit, Creangă este un erudit, un estet al filologiei. Eroii lui nu trăiesc din mișcare, ci din cuvânt, și observația nu este psihologică, ci etnografică.
Și totuși, opera lui e restrânsă: câteva sute de pagini, dintre care amintirile ocupă câteva zeci. Nu volumul, ci calitatea artei îi asigură monumentalitatea. Rabelais n-a lăsat o operă mult mai amplă. În paginile lui Creangă sunt trase esențele, expresivitatea incomparabilă fiind o sinteză a mijloacelor orale. Principiile esteticii savante sunt ignorate cu dezinvoltură; pulsează însă ritmul vorbirii moldovenești din epocă. Definit succint, Creangă e un scriitor țăran, dar un țăran ce nu poate fi confundat. Toți țăranii de lângă Munții Neamțului folosesc aceleași cuvinte, aceleași expresii consacrate; nici unul nu-l egalează. În scrisul lui de aspect nescriptic se vede meșterul cu un infailibil simț al măsurii, știind să exprime unui gest mișcarea unică unei exclamații, ceva ce-i aparține în exclusivitate. Deși lucrat cu grijă, scrisul lui pare spontan, natural ca însăși viața. Liniștea lucidă a clasicilor mai vechi îi lipsește, însă cadența lui se bazează pe simetric, verva modelându-se, luând o respirație geometrică. Interesul frazei ține de utilizarea formelor cotidiene, însă în elementaritate aparență valorile umile se organizează într-o orchestrație seducătoare. Un artist cum a fost Creangă, expresie a geniului popular, trebuia să apară cu necesitate. Nu ne putem imagina proza românească fără opera sa.
Din cele trei dimensiuni ale timpului, Creangă s-a oprit cu insistență asupra trecutului, propria biografie devenind sursă pentru literatură. Se poate spune că și poveștile se înregistrează într-o măsură aceleiași biografii personale, legânduse intim de ambianța copilăriei și întregind conturul fanteziei țărănești. L-a interesat, firește, și prezentul, pe care l-a văzut cu inteligență critică. Nu i-a fost indiferent orașul; trăind totuși la Iași, a rămas pentru totdeauna la modul de gândire al rurarilor. Participând la viața literară ieșeană, nu și-a compus o fizionomie de scriitor; obiectul artei, creația, nu l-a posedat. N-a aspirat să-și depășească prin scris, condiția de modest slujbaș al școlii. Față de propria literatură a avut o atitudine lipsită de sentimentul proprietății, comparabilă cu aceea a producătorilor de folclor.
Creangă a dat viață ascuțită poveștilor lui, situându-le în timp și spațiu, creând tipuri care se mișcă și vorbesc. Pentru asta întrebuințează nu numai mijloace simple și elegante de exprimare, ci și un depozit secular al neamului, de o mare bogăție și o intensă frumusețe poetică. El a lăsat o operă literară și studiul vieții lămurește opera însăși.
Prin toate aceste caracterizări, deși în fond un scriitor „cult”, Creangă rămâne popular într-un sens înalt. Creația lui e lipsită de personalitate morală. Asta se întâmplă numai creatorilor excepționali. El este o expresie monumentală a naturii umane în ipostaza ei istorică ce se numește poporul român, sau, mai simplu, e poporul român însuși, surprins într-un moment de genială expansiune.
Ion Creangă este, de fapt, un anonim. Ion Creangă, în acest fel, a fost un clasic al literaturii române, el exprimând prin „țărăniile” lui înțelepciunile „prostimii din care n-a vrut să iasă cu totul nici după ce a intrat în alt mediu social, păstrându-și masca pentru a observa ceea ce „nu se cade” într-o lume ce vrea să pară altfel de cum este, făcându-se și el că nu pricepe ceea ce alții mai învățați se silesc să-i lămurească, deși altceva este de priceput.
Privit între umoriștii lumii, Ion Creangă este un adevărat umorist prin ceea ce istoric s-a constituit în arta umorului: în primul rând observația realității mai mult din inimă decât din cuget, deși cugetarea nu devine ca de obicei în artă, o formă a sentimentului, ci contrariul său; la aceasta se adaugă îngăduința și chiar simpatia pentru cei surprinși și contradicția între aparență și realitate, cu motivarea că în viață nimic nu este grav, decât e privit fără prejudecată, fără ca astfel să se îngăduie omului mai mult decât trece de „omenia lui”. Dar în comparație cu formele caracteristice ale umorului la diferiți scriitori ai literaturii universale în dezvoltarea ei istorică-umorul tragic la Cervantes, coroziv la Boccaccio, indecent la Rabelais, jovial la Chaucer, trist la Mark Twain, un umor țărănesc, păstrând în el urmele originii lui folclorice, asemănător cu cel al scriitorilor din începuturile epocii moderne, în a căror operă se recunoaște mai bine viziunea folclorică asupra lumii.
În acest genial scriitor popular trăiește conștiința unei mari culturi, la care participă și la care se întoarce cu admirație și încredere vrednice de umanist european.
E sigur dar că nici un alt scriitor român n-a atins cu opera lui puncte etnice mai exterioare. Scriitor de o etnicitate ca și particulară față de aceea ce se înțelegea cam în grabă prin „literatura universală”, succesul lui de audiență la englezi, italieni, mongoli și vietnamezi poate fi socotit ca imposibil. Și totuși adevărul este altul și chiar contrar. Căci, deși scriitor român, și se poare adăuga în chip semnificativ, spre a i se vedea mai bine orientarea, scriitor moldovean, nemțean, humuleștean, scriitor deci de un localism presupus ca aproape izolator, Creangă e citit azi pretutindeni, după cum se afirmă, cu cea mai spontană participare. Situația aceasta, dacă i-ar fi putut trece cândva prin minte, lui i s-ar fi părut glumeață. El socotea lașii secolului trecut ca o „nemție” curată, un fel de străinătate socială suficientă ca să se gândească la contactul cu străinătăți de alte limbi. Cultivând un localism ca și absolut, prin care totuși a ajuns să se înscrie în universal, Ion Creangă închipuie tipul de scriitor opus acelora care speră o glorie mai largă prin adoptarea unei limbi de circulație internațională.
Chiar particularitățile lui lingvistice, peste interesul acelora de ordinul pitorescului etnologic, au fost decisive în succesul literaturii sale. Materiale etnologice, interesante numai ca atare, se găsesc în orice colecție de folclor; ceea ce cititorul de oriunde găsește numai în Creangă, este o identitate de scriitor formată mai cu seamă din valori stilistice.
În adevăr, nimeni ca el n-a stilizat mai efectual oralitatea completă de tip rapsodic, a poveștilor populare; în stilul nici unui alt scriitor nu există dublu plan, scriptic și în același timp vocal, care de cele mai multe ori, prin divergență dusă până la contrastul antifrazei, creează un fel de metaforă a umorului, specifică lui Creangă. Scriitor și actor totodată, fraza lui e bineînțeles scrisă, dar este mai alesjucată vocal pe un registru de intonații, în cuprinsul căruia cuvintele pot căpăta chiar sensuri contrare.
Literatura română deține prin el – străinii afirmă acest lucru – pe unul dintre cei mai buni povestitori populari din Europa.
S-a zis că Creangă seamănă cu Gogol. Desigur. Țăranul moldovean seamănă așa de bine cu cel rutean. Dar cred că Creangă are și mai multe asemănări cu La Fontaine. Aceeași nepăsare față de cele sfinte, aceeași irevențiozitate față de autorități, de „măriri”, de ierarhii, același scepticism, același epicureism liniștit.
Creangă nu este nici moralist, precum canonicul Schmid, nici poet sau filozof, ca Andersen; fără să vrea, el este, precum frații Grimm, un folclorist.
Creangă e înainte de orice un artist ca Ch. Perrault. Găsim în opera celor doi povestitori, aceeași reproducere fidelă a vechilor ficțiuni și a limbajului simplu, popular, aceeași viață, aceeași evocare a lumii de rând dintr-o anumită epocă, același spirit de bună calitate. Creangă nu se deosebește de predecesorul său decât printr-un realism uneori puțin mai accentuat și, mai ales, prin bogata colecție de expresii, de dictoane, colecție care nu are echivalent la nici un alt povestitor european.
Nu e puțină glorie pentru Creangă să poată fi pus în paralelă cu Ch. Perrault, a cărui culegere atât de apropiată de perfecțiune, face și astăzi deliciul celor mai fini cititori.
Creangă este un reprezentant perfect al sufletului românesc între popoare; al sufletului moldovenesc între români; al sufletului țărănesc între moldoveni; al sufletului omului de munte între țăranii moldoveni.
Creangă este – și va rămâne – unic, pentru că împrejurările care l-au produs, care i-au ermis să fie ceea ce a fost s-au dus pentru totdeauna!
CAPITOLUL II
STILUL ȘI ARTA NARATIVĂ ÎN OPERA LUI
ION CREANGĂ
Oralitatea în proza lui Creangă
Pasiunea lui Ion Creangă (1839-1889) pentru literatura populară s-a concretizat în basmele pe care le-a scris, în care autenticitatea folclorică se îmbină în mod miraculos cu plăsmuirea artistică realității, fantasticul fiind umanizat și puternic individualizat. Cu „Dănilă Prepeleac", Creangă începe seria basmelor în care dracii nu mai sunt forțe malefice periculoase pentru om, ci devin niște bieți prostănaci, ușor de păcălit de către țăranul sau târgovețul isteț, viziune ce ilustrează „în cea mai înaltă măsura cunoștința superiorității umane". Acestei teme, foarte îndrăgite de Creangă, îi aparțin și alte creații literare: „Povestea lui Stan Pățitul" (1877) și „Ivan Turbincă" (1878).
Deși Creangă scoate basmul din circuitul folcloric și-l transformă în creație cultă, în nuvelă, cum a remarcat primul G. Ibrăileanu, el rămâne un povestitor prin excelență.
Arta lui Creangă nu imită și nici nu transfigurează fenomenele lumii, ci le acceptă ca pe un dat obiectiv, prelungindu-le valabilitatea din efemerul cotidian spre eternul artistic. Ceea ce conferă povestitorului faimă este fondul de caldă și generoasă umanitate care străbate din paginile scrise de el. Poveștile cuprinzând imaginii și chipuri dintr-o lume reală, privită cu un pătrunzător simț al creație, atât în înfățișarea ei exterioară, cât și în dinamica sa lăuntrică .
Scrierile lui Creangă – „Amintirile…”, „Povești”, „Povestiri” – pun și azi, în bună măsură aceeași problemă prea puțin modificată de trecerea unui secol și mai bine de la publicarea lor în Convorbiri literare: acea a unei lecturi apropiate, adevărate naturii lor particulare. Că Ion Creangă a fost, în timpul său, asimilat cu ușurință modelului popular pe care opera sa îl vădește în chip neîndoielnic, e un lucru bine cunoscut.
Începând a citi poveștile lui Creangă din copilăria fragedă ele sunt foarte simple cu personaje la fel simple dar odată cu începerea școlii ele încep a devin mai complicate o dată cu trecerea vârste ajungând în final a fi un autor dificil și pentru cititorul adult, astfel evoluează opera lui Creangă de la simplu spre compus. Rafinamentul său, de un tip aparte părând a veni în contradicție cu aparentă banalitate a tiparului popular subînțeles.
Când A. D. Xenopol pronunță pentru prima oară cuvântul „geniu” în legătură cu povestitorul moldovean, imaginea „vârtosului glumeț Creangă” pătrunse deja „vârtos” în conștiința numeroșilor săi cititori. Care citea o operă de la un capăt la altul – comică. „Altceva nici nu ar fi putut scrie un autor așa de glumeț”. Și totuși, încă la sfârșitul secolului al XIX-lea, Grigore Alexandrescu, primul biograf al scriitorului, observă că acesta „este poate singurul autor pe cât cunosc eu, care a știut până acum să lege atât de minunat și natural tragicul cu ridicolul”. Iar Dumitru Furtună atrage atenția că ar fi o greșeală „a se presupune că marele povestitor a fost îndeobște un om prea vesel”. Însă Petru Rezuș încearcă să stabilească un raport mai echilibrat între „mit și adevăr” în cazul lui Creangă.: „Adevărata față a lui Creangă, după atâtea tragedii familiale și suferinței personale, era – să nu uităm aceasta niciodată – tragică, deși el înveselea lumea și ne-a lăsat opera sa, profund optimistă și scenică”.
Prin cuvânt, povestitorul Creangă stăpânește deplin o lume care se naște parcă sub ochii noștri din verbul său, dependentă în întregime de creatorul ei, ca în actul performerii literaturi orale . De aceea așa cum s-a observat, personajele lui Creangă vorbesc toate o singură limbă, populară și pitorească; ea este de fapt limba povestitorului însuși, actor unic care joacă toate rolurile piesei, reducându-le la unitatea măsurii sale. Calificativul de povestitor dobândește astfel la Creangă un sens aproape tehnic, opus, în precizia lui, celui de scriitor, care ar trebui lăsat să denumească pe veritabilii creatori de ficțiune.
„Cel mai mare scriitor țăran al nostru, cel mai mândru de obârșia sa populară, s-a născut în 1839, într-un sat răzeșesc, „întemeiat în toată puterea cuvântului, plin de priveliștea lumii, nu mocnit ca alte sate”, în Humulești. Literatura română avea să primească în universul său, la loc de cinste, satul și oamenii copilăriei și adolescenței lui Creangă, despre care acesta a vorbit cu o dragoste neistovită în toată opera lui”
Producția literară a lui Creangă însemnează povești, povestiri, anecdote și mare operă memorialistică Amintiri din copilărie. Toate pornesc dintr-o concepție unitară de viața, dintr-o tablă de valori etice comună și au fost cristalizate în forme purtând pecetea neîndoielnică a geniului, cu mijloace străvechi ale literaturii populare de tip satiric. S-a vorbit mereu despre asemănarea dintre Creangă și alți creatori de timbru analog din literatura universală, ca Rabelais sau Gogol. S-au stabilit izvoarele și prototipurile basmelor și poveștilor lui Creangă. S-a arătat virtuozitatea lui stilistică, atât de greu de definit, din pricina amestecului de specific național, de dificultate în interpretarea și analiza, fiind un amestec intim de experiență și filozofie populară milenară, și de reflectare fidelă a unui moment istoric dat, întruchipat în caracterele omenești, în obiceiuri în instituții. Lucrul acesta este cu atât mai izbitor în basme și în povestiri, unde de obicei reflectarea realistă nu este chiar atât de bogată. De aceea, Ibrăileanu spune că Ion Creangă și-a zugrăvit vremea lui în povești pe care le consideră „adevărate nuvele din viața de la țară” și în care „miraculosul e secundar și, de multe ori, e un ingredient pentru puterea realistă a picturii oamenilor și vieții lor secundare”.
Profund original basmul lui Ion Creangă este reprezentativ din toate punctele de vedere, având o narațiune obiectivă, dominat epică, iar accentul căzând pe „luminarea” eroului pus în fața unor mari primejdii. Acțiunea scade astfel în importanță, iar atenția cititorului este atrasă de plan fizic în cel psihologic. Ion Creangă , scriitor cult folosește elementele basmului popular, pe care le prezintă într-o viziune personală; accentul cade pe motivarea atentă a acțiunii, pe gradarea interioară conștientă. Eroii supranaturali trăiesc o viață omenească reală, specifică humuleștenilor. Fantasticul este antropomorfizat, tipurile literare amintesc de o lume concretă țărănească. Poveștile lui Creangă „sunt bucăți rupte” din viața semenilor săi.
„Creangă le împrumută o viață curat omenească și anume țărănească tuturor personajelor sale; îi amestecă cu desăvârșire în mediul vieții de toate zilele din Humulești și-i tratează pe un picior de perfectă egalitate. Pentru Creangă, Humuleștii lui au fost un adevărat centru al ulmii, prin care treceau toate căile experienței și ale înțelepciunii. El și-a iubit așa de mult satul, încât în toate etapele vieții a dorit întoarcerea către locul natal, sau, măcar, a încercat reconstrucția lui de departe, atunci când se află, mai târziu, în destul de vitrege împrejurări de viața. Numai în satul lui frumos, plin de „flăcăi voinici și fete mândre” și harnici de „vuia de vătale în toate părțile”, s-a simțit fericit Creangă. De aceea nu se lasă dus de acolo cum nu se lasă pruncul de la sânul mamei, ursul din bârlog sau țăranul de la munte din înălțimile lui. Desigur , viața tot mai grea a scriitorului în anii maturității sociale. Humuleștenii sufereau de pe urma unei administrații apăsătoare, locuitorii lui erau încercați cu biruri și havalele, de serviciu militar pentru care oamenii de recrutau cu metodele sălbatice, aspecte reflectate critic în operă lui Creangă. Dar satul acesta a fost un sat răzășesc, deci o comunitate mai mult sau mai puțin liberă, care n-a cunoscut oprimarea directă de către boier, decât în unele conflicte cu vecinătatea” .
„Povestea epică este astfel transformată în dialog, în vorbire directă, dobândind un farmec rar întâlnit în literatura noastră, de un realism și un comic unic. Dacă scena ar fi fost povestită, scriitorul n-ar mai fi putut intra în lumea intimă a personajelor sale, pentru a arăta cum gândește fiecare și cum îi este firea. G. Călinescu vorbește de un realism bufon ”.
„Totuși, meritul de necontestat al lui Creangă este că, prin poveștile sale, a sos basmul din circuitul folcloric și i-a dat un alt statut” .
Creangă zugrăvește în poveștile o umanitate echilibrată, lipsită de teroare și mister, adică familiară omului simplu. Personajele negative sunt în totdeauna înfrânte, iar cele pozitive nu sunt capabile de gesturi totalitare, care să strice ceva din rânduiala firii. Nici unul din eroi săi n-ar îndrăzni , ca într-un cunoscut basm folcloric, să prefacă lumea în ceva atât de mic încât să încapă într-o nucă, s-o bage în sân și să pornească mai departe, intrând în stăpânirea ei. Până și Ivan Turbincă trebuie să accepte până la urmă condiția de muritor. La rândul lor, dracii, ființe malefice prin excelență, sunt umanizați, și apar, la drept vorbind, total lipsiți de demonie. Mai demonic este stăpânul. Creangă îi conferă o expresivitate omenească. Nu trebuie să înțelegem însă de aici că se degradează fantasticul. Oricât de micșorat , fantasticul în povești e autentic și reductibil la simbolurile esențiale expuse în formele vieții țărănești. Colosală e bună oară la eroii poveștilor absența memoriei.
Eroul lui Creangă este în acest cadru nu un om singuratic, un izolat de tip romantic, ci în permanență un ins social, adică un om care se asociază cu alții, pune în mișcare energii și le canalizează. Păcală nu rezolvă, cel mai adesea, singur problemele lui grele, el atrage mereu alți oameni în acțiune, dar nu ca profitor, nici ca fricos, ci ca un descoperitor de resurse umane, valorificând tezaure ascunse și neutilizate. Harap-Alb va proceda în acest fel cu acele forțe elementare care sunt Setilă, Ochilă, Flămânzilă, Gherilă etc. Stan Pățitu Dănilă Prepeleac vor pune dracii la lucru în folosul omului. Literatura universală are adesea astfel de eroi. Creangă a dat o direcție hazlie, comică, faptelor eroilor care pun pe dracul la muncă în folosul omului, în timp ce Goethe a făcut la „Faust”, dintr-un căutător al sensului vieții, un personaj tragic, dar și eroii comici și cei tragici din această categorie au aceeași esență populară și, de la un punct, fantastică. Luptător pentru dreptul său, eroul lui Creangă este o ipostază optimistă a eroului țăran în literatură, într-o perioadă când realitatea istorică îi îndemna pe scriitori către tablouri sumbre. Țăranul lui pedepsește în spiritul basmului, surprinzând răul, nu violent, ci justițiar în planul vieții sociale autentice
„Creangă creează în sensul viziunii populare și o trăsătură de prim ordin a scrisului său o reprezintă oralitatea, impresia de supunere. Opera sa abundă în procedee ale limbii vorbite: expresii onomatopeice, interjecții, ziceri tipice, versuri populare etc. Cunoașterea profundă a limbii populare, a subtilităților sale expresive reprezintă una dintre cele mai importante caracteristici ale acestui stil” .
Autenticitatea scrisului crengian pornește, după Iorgu Iordan, chiar la faptul că scriitorul s-a născut într-o familie cu mulți copii, ceea ce a generat dragostea lui pentru oameni, bucuria lui de a se găsi mereu în mijlocul acestora, de a povesti și a glumi cu dânșii, optimistul și seninătatea cu care a privit el lumea, umorul și râsul sănătos care străbat opera lui. Ba încă și mai târziu, când s-a orășenizat a avut de îndurat multe neplăceri, „robusteața optimistă dobândită în copilărie și adolescență l-a ajutat să înfrunte cu demnitate și adesea cu dârzenie toate necazurile”.
Ceea ce se impune chiar de la primele lucrări ale lui Creangă: Soacra cu trei nurori, Capra cu trei iezi, Punguța cu doi bani, Dănilă prepeleac, povestea porcului, toate publicate în 1875 și 1876, este cadrul perfect real în care se petrece întâmplările, sau o bună parte din desfășurarea acestora.
Faptul că a crescut între țărani l-a făcut să cunoască bine folclorul, i-a altoit atitudini creatoare de factură folclorică, drept care Creangă a plăsmuit opere ce se disting printr-un puternic și original caracter popular.
Creangă rămâne personalitatea cea mai puternică legată de sursele populare ale fantasticului, de fabulos popular. Semnificațiile obținute de toți sunt însă comparabile, ele aparțin rezolvării unor probleme autentice cu mijloace simbolice, soluțiile adevărate rămânându-le încă de domeniul viitorului.
Analiza fantasticului popular în poveștile lui Creangă va aduce la aceeași concluzie generală, situându-se însă de la început în planul ficțiunii. Ivan Turbincă va alterna cu stăruință planul real cu cel fantastic, până la părăsirea definitivă a termenului nuvelei, adică real, ca și Dănilă sau Stan pățitul, decât de basm. Creangă se impune ca primul scriitor care aduce în literatură problematică țărănească autentică a epocii. Eroul țăran e un erou de dramă. Acesta se rezolvă însă optimist, prin mutarea acțiunilor în plan fantastic unde, în ciuda condițiilor obiective, vitrege, pot interveni rezolvări favorabile.
Lumea operei lui Creangă este un univers activ, în care munca este cea mai dintâi valoare; oamenii se integrează în el contribuind la producerea bunurilor materiale sau spirituale trebuincioase grupului social respectiv.
Pentru Creangă, Humuleștii lui au fost un adevărat centru al lumii, prin care treceau toate căile experienței și ale înțelepciunii. El și-a iubit așa de mult satul, încât în toate etapele vieții a dorit întoarcerea către locul natal, sau, măcar, a încercat reconstituirea lui de departe, atunci când se află, mai târziu, în destul de vitrege împrejurări de viața. Numai în satul lui frumos, plin de "flăcăi voinici și fete mândre" și harnic de „vuia de vătale în toate părțile", s-a simțit fericit Creangă. De aceea nu se lăsa dus de acolo cum nu se lăsa pruncul de la sânul mamei, ursul din bârlog sau țăranul de la munte din înălțimile lui. Desigur, viața tot mai grea a scriitorului în anii maturității a contribuit la realizarea acestei imagini atât de luminoase a satului, dar și unele realități sociale. Humuleștii sufereau de pe urma unei administrații apăsătoare, locuitorii lui erau greu încercați de biruri și havalele, de serviciul militar pentru care oamenii se recrutau cu metode sălbatice, aspecte reflectate critic în operă lui Creangă. Dar satul acesta a fost un sat răzășesc, deci o comunitate mai mult sau mai puțin liberă, care n-a cunoscut oprimarea directă de către boier, decât în unele conflicte de vecinătate, etc. În ansamblul ei, această operă prezintă mai multe trăsături definitorii:
este unitară, în sensul ca lumea înfățișată este cea a satului Humulești și, prin extensie, cea a satului moldovenesc de la jumătatea secolului trecut;
– oamenii (prezentați în permanentă mișcare) sunt vii ca viața, schimbători ca ea, naturali ca rădăcinile ei, de care nu se pot desprinde;
– autorul ridică particularul Ia nivelul universalului: copilul universal și mama universală (din"Amintiri …") vor avea ca pendant personajele cu caracter exemplar din povești: soacra ca esența a răutății, baba ca esența a zgârceniei, prostul care are noroc, leneșul, "sublim" s.a. alcătuiesc o galerie cu trăsături îngroșate, până la imaginea unei lumi în care s-a instaurat Prostia universală („Prostia omenească");
stilul și limba se caracterizează prin oralitate și umor. Prin real se înțelege ceea ce există în realitate, în mod obiectiv (independent de conștiința sau voința noastră).
Atât în "Amintiri …" cât și în povești, spațiul acțiunii este cel rural, în speța cel humuleștean.
În prezentarea în sens larg, acestuia, autorul creează o anume culoare locală prin mulțimea detaliilor. În care vatră, hornul, cuptorul și celelalte elemente de decor păstrează o anume mireasmă ancestrală, rurală; tot așa este și curtea lui Stan, descrisă într-o lungă enumerare în „Povestea lui Stan Pățitul": „Ce șuri și ocoale pentru boi și vaci, perdea pentru – oi, poieți pentru pasări, cotețe pentru porci, sâsâiac pentru păpușoi, hambare pentru grâu și câte alte lucruri de gospodărie …".
Tot în real se încadrează și tabloul etnografic, autorul evocând ocupații, scene de familie și datini specifice acestui orizont rural.
O asemenea scenă de familie este evocată tot la începutul părții a I-a a "Amintirilor": autorul reînvie, cu un zâmbet nostalgic, serile copilăriei, când tatăl (Ștefan a Petrei) se întorcea de la pădure "înghețat de frig și plin de promoroacă", iar Smarande îi povestea, cu năduf, toate năzdrăvăniile copiilor.
Importantă aici nu este întâmplarea în sine, ci caracterul ei arhetipal1, care caracterizează cel mai mic „cerc" al tabloului etnografic: viața familiei țărănești. Următorul „cerc" îl constituie datinile din viața satului: clăcile (la care torceau și băieții și fetele, însuși Nica fiind poreclit "Ion Torcălău"); mersul cu uratul, în ajunul Anului Nou, hramurile bisericii când „se ținea praznicul câte o săptămână încheiata", ospățul captând dimensiuni urieșești. Aspectul etnografic nu lipsește nici din povești. Bunăoară, după ce și-au bătut de moarte soacra cele trei nurori începură a vorbi "despre star Hei, toiag, năsălie, poduri, paraua din mâna mortului", adică despre ritualul țărănesc al înmormântării, poveștile nefiind niște basme (în sensul curent), ci „bucata rupte din viața poporului moldovenesc .
Creangă a învățat meșteșugul narațiunii, cu tot „tacâmul" ei, de la povestitorul popular pe care l-a ascultat nopți întregi în vremea copilăriei și adolescenței și a reprodus procedeele generale ale limbii vorbite, ceea ce dă un aer accentuat de oralitate povestirii sale. Sunt foarte frecvente mijloacele care indică rapiditatea acțiunii întreruperea sau continuitatea ei, ritmul, mișcarea (prin interjecții, exclamații, onomatopee). De asemenea el folosește vorba de duh, zicală, proverbul, maxima populară, dar cu o varietate și o bogăție de valori afective extraordinară. Acestea devin o componentă a stilului lui Creangă prin frecvența lor și prin faptul că împlinesc mai întotdeauna o imagine. Ele sintetizează sau subliniază un caracter ori o situație, cuprind o aluzie sau ironie .
Creangă folosind expresii care redau oralitatea ironică , pitorească sau poznașă, fiind o oralitate de gradul al doilea, o oralitate scriptică Cornel Regman vorbea „ de stilul oral … scris a lui Creangă, după cum subtiliza și rafinamentul unor ziceri, nu mai aparțin spiritului popular, ci împing lectura în sfera de receptare a gustului ciadian”.
Toată arta povestitorului, scutită principal de orice observație nouă, stă în pateticul ori umorul demonstrației, într-un mod propriu de a tăia respirația, de a amâna deznodământul, de a stârni indignarea etică. E o artă foarte apropiată de teatru și oratorie, aproape inanalizabilă, și se cheamă darul de a povesti, și nu are nimic de a face nici cu estetica nici cu observația. Poveștile lui Creangă, aici adevărate nuvele de tip vechi, aici narațiuni fabuloase, sunt și ele dezvoltări ale unei observații morale milenare. În Soacra cu trei nurori dăm de veșnicul conflict între noră și soacră care ține mai mult la fecior; Capra cu trei iezi este ilustrată iubirea de mamă; Dănilă Prepeleac dovedește că prostul are noroc; Punguța cu doi bani dă satisfacție moșilor care nu trăiesc bine cu baba; Povestea porcului arată că pentru o mamă și cel mai pocit prunc e un Făt-Frumos; Fata babei și fata moșneagului este vestită dramă a copiilor vitregi; Poveste lui Stan Pățitul caprine morala bărbaților cu privire la femei; Ivan Turbică demonstrează că moartea a fost lăsată de Dumnezeu cu socoteală; Povestea lui Harap Alb e un chip de a dovedi că omul de soi bun se vădește sub orice strai și la orice vârstă. Animale nu sunt un simplu pretext pentru a zugrăvi viața țărănească, ci niște simboluri-caricaturi.
Această însușire de a dramatiza realistic basmul a făcut să-i iasă renumele de scriitor „popular”. Deosebirea fundamentală între roman și nuvelă este aceasta: romanul ia personaje cu caractere bine definite și le pune în situațiile potrivite a da acestor caractere putința unor maxime desfășurări. Actele eroilor de roman sunt posibile prin deducție, dar sunt întotdeauna noi. În nuvelă însă eroi nu fac nimic, ci numai se înfățișează atâta vreme cât este necesar curgerii întregului conținut sufletesc. Din această cauză nuvela trezește mai degrabă sentimentul contemplativ decât cel epic și este cu atât mai bună cu cât lectura dă nevoia mai multor respirări de contemplație. Eroii de nuvelă se aleg printre oamenii comuni cu conținut sufletesc sărac. Definind un individ, nuvelistul definește astfel întreaga lui speță, figura de nuvelă n-are decât o singur prezență posibilă, aceea formulei sale, ne putând exista două nuvele cu același tip de personaj, pentru că eroul e o figură cu manifestare rotativă .
Lumea operelor lui Creangă este un univers activ, în care munca este cea mai dintâi valoare; Oamenii se integrează în el contribuie la producerea bunurilor materiale sau spirituale trebuincioase grupului social respectiv.
În Ion Creangă trăiesc credințele, eresurile, datinile, obiceiurile, limba poezia, morala, filozofia poporului. Creangă este un reprezentant perfect al sufletului românesc între popoare; al sufletului moldovenesc între români; al sufletului țărănesc, între moldoveni; al sufletului țăranului de munte, între țăranii moldoveni. Opera lui Creangă e originală prin sensibilitate, prin ton, prin turnura stilului, care sunt ale sale. Basmul, povestea valorează cât valorează talentul celui care povestește. Și Creangă a avut un așa de mare talent, încât în toate poveștile sale oameni trăiesc cu o așa mare individualitate și cu o putere de viață extraordinară. Poveștile lui Creangă sunt bucăți rupte din vița poporului românesc .
Astfel opera lui Creangă apare ca o expresie unică până în cele mai mici amănunte stilistice a unei concepții colective, populare despre viața și lume, întemeiată pe mijloacele de realizare artistică ale folclorului
Experiența milenară de viața, felul de a gândi al țăranului, transmis prin generații succesive, concepția lui despre arta s-au întrupat într-un om de geniu a cărui operă va rămâne în fondul de aur al moștenirii noastre.
Limba lui Creangă
Caracterul popular al limbii: cuvântul „popular”, are mai multe sensuri. În lucrare nu voi prezenta sensul etimologic, aceea care se leagă de substantivul popor.
Voi încerca să dovedesc că limba lui Creangă are un caracter popular, se opune aspectului cult. Din cauza unui mare număr de cuvinte regionale folosite în scrierile sale, Creangă a fost considerat la un moment dat, drept un scriitor „dialectal”.
Între graiurile limbii noastre există numai deosebiri fonetice, care sunt cele mai izbitoare ci și deosebiri lexicale. Sintaxa este mai permeabilă, nu numai decât morfologia, ci și decât fondul principal de cuvinte, nu diferă aproape prin nimic de la un grai la altul al limbii noastre.
Glosarul întocmit de editorul Operelor alese ale lui Creangă (colecția Clasicii români, a Editurii de stat, 1949) conține circa 1000 cuvinte, cifră impresionantă, raportând la cele 270 de pagini în care apar ele.
O mare parte din cuvinte nu sunt regionale, adică moldovenești, ci populare. Exemple: batîr; berechet; beteag; bizui; bîrlog; bondiță; bostănărie; caier; chișleag; ciubotă; ciudă, cotlon etc.
Multe cuvinte din glosar aparțin tuturor graiurilor, sau sunt cunoscute de majoritatea vorbitorilor limbii noastre, de exemplu: apăraie, ațipi; bazaconie; belea; blajin; boarfe; bocăni; boț; chiui; ciolan; clacă etc.
De multe ori apar în glosar termeni comuni tuturor graiurilor dacoromânești numai pentru motivul că, în anumite legături sintactice, ei au o valoare semantică figurată:
• Amar – „atîta amar de grîu”
• Bo(g)daproste- „ca un pui de bogdaproste”
• Brazdă- „s-a dat la brazdă”
• Croi- „vă croiesc, de vă merg peticele”
În glosar întâlnim și un număr de aspecte fonetice moldovenești, de exemplu: a- pentru „va”; ghiavol – „diavol” etc.
Dacă eliminăm toate aceste categorii de cuvinte, la care s-ar putea adăuga altele, numărul cuvintelor pur moldovenești, deci strict regionale, folosite de Creangă se reduce la cel mult o treime din lista cuprinsă în glosar, adică aproximativ 300.
Concluzia care se impune este că din punct de vedere lexical, limba marelui povestitor nu are caracter regional, nici dialectal , ci popular, în sensul că, pe lângă cuvintele din fondul principal existente în limba întregului popor românesc, ea conține numeroase altele, care în mare majoritate nu sunt moldovenești ci comune mai multor graiuri, cu deosebire celor din centrul și nordul Transilvaniei. Elementele de vocabular propriu-zis întrebuințat de Creangă cele mai multe au caracter popular.
Marele precursor al lui Creangă și atât de asemănător cu dânsul în ceea ce privește caracterul popular al limbii, este cronicarul Ion Neculce. El folosește mai multe neologisme, deși trăiește cu 150 de ani înaintea lui Creangă. Neculce vorbește adesea despre oameni și evenimente din alte țări străine, care îl pun în contact, uneori chiar direct, cu lucruri necunoscute românilor din acea vreme. Ca scriitor, Creangă nu părăsește aproape niciodată mediul sătesc în care s-a născut.
Creangă nu este un scriitor regional nici din punctul de vedere fonetic al limbii. Întrebuințează foarte rar particularități de pronunțare moldovenești.
Trăsături caracteristice ale limbii povestitorului
Trăsătura cea mai caracteristică a povestitorului popular este oralitatea: tot ce spune el poartă pecetea stilului vorbit, expresie vie, spontană, naturală a gândirii și simțirii. Vorbirea omenească este de fapt convorbire, căci presupune existența a doi conlocutori, fiecare rând pe rând, vorbitor și ascultător.
Alt procedeu de stil vorbit, folosit foarte des de Creangă este întrebarea adresată partenerului închipuit sau sie însuși.
Un alt procedeu de stil: în vorbirea familiară și mai cu seamă în cea populară apare particula demonstrativă „iată”, cu varianteleei fonetice „iaca”și „iacă”: „Cînd pe drum, iaca cuptiorul grijit de dînsa era plină de plăcinte cresute și rumenite (…) Cînd mai încolo, numai iaca fîntîna grijită de dînsa era plină (…) iaca părul grijit de dînsa era încărcat de pere galbene ca ceara …” Repetarea lui „iaca” ține mereu trează atenția cititorului asupra aparițiilor neașteptate, fiecare constituind, în felul ei o minune.
O nouă sursă de delectare, înviorând lectura într-un chip neașteptat și întărind în cititor sentimentul că participă vrăjit la un început de lume, sunt variatele forme de intonații și exclamații în dialog ca și în relatare. Strâns legată, prin caracterul ei „vorbit”, de procedeele stilistice, exclamația, exprimarea directă a mirării, cu multiplele și variatele nuanțe, care merg de la simpla satisfacție admirativă până la indignarea cea mai puternică și până la imprecație. Oamenii simplii folosesc exclamația absolut spontan într-o măsură mai mare decât oamenii culți.
Știm că în Harap-Alb, se petrec lucruri și apar personaje cu adevărat extraordinare. Eroul principal, în ciuda aparențelor, este un om de pe pământ, actor și spectator în același timp să se minuneze și să-și exprime uimirea la ivirea celebrilor monștri, chiar dacă sunt și ei, în fond, tot niște țărani moldoveni cu anumite trăsături specifice:
• „Multe mai vede omul acesta cît trăiește! Măi tartorule, nu mînca haram și spune drept: tu ești Gerilă? …”
• „Ghijoagă uricioasă ce ești! Din toți caii, tocmai tu te-ai găsit să mănînci jaratic? De te-a împinge păcatul să mai vii o dată, vai de steaua ta are să fie!”
• „ – Măi Chirică, tare mai ești și tu nu știu cum; scoți omul din minți cu vorbele tale. Bunstaroste mi-am găsit!”
Iorgu Iordan a examinat amănunțit un asemenea exemplar și anume intonația-interjecție „ăra!”, găsindu-i punctul de plecare din exclamația „săracan de mine!” provenind și ea din „săraca-mi de mine!”, expresie la origine a desperării, apoi, prin atenuarea conținutului, a supărării și mirării sub toate formele lor sau numai a unei ușoare contrarieri. Dar sunt și alte situații în care intonația, inflexiunile speciale ale vocii, dar mai ales dispoziția, afectele ghicite a sta la baza lor contribuie la sporirea impresiei de frăgezime și grație pretextului lui Creangă.
Un rol important între mijloacele stilistice populare folosite de Creangă sunt interjecțiile, care exprimă un conținut foarte bogat, plin de rezonanțe multiple și variate. Exemple:
• „Bocănește el cît bocănește, cînd prr! Cade copacul peste car de-l sfarmă…”
• „Făt-Frumos a întins mîna, ca prin somn, și, cînd s-a atins de mijlocul ei, dang! A plesnit cercul! …”
• „Ivan atunci nu pierde vremea și face tranc! …copacul deasupra.”
Foarte des apare la Creangă repetiția, procedeu stilistic caracteristic pentru vorbirea populară. Rostul ei este să mărească și să întărească expresivitatea comunicării, ori de câte ori conținutul o cere. Repetarea interjecțiilor: „și atunci, numai iaca un ciocîrlan șchiop se vede viind, cît ce putea: și șovîlc, șovîlc, șovîlc!
Se înfățișează înaintea Sfintei Duminici”. Repetarea pronumelui personal, de obicei ca determinant al lui „vai!”, elementele alcătuitoare ale repetiției se leagă întotdeauna prin „și”: „Vai de mine și de mine, Harap-Alb, zise Sfânta Duminică, parcă nu te-aș fi crezut așa de slab de înger”.
Repetarea verbului, care este des folosită, verbul „a merge” se repetă în povești, unde eroii au de străbătut distanțe imense, trebuie să umble zile, adesea luni și ani întregi: „merge cît merge”, care înseamnă că merge mult. „și merse ea cît merse pe un drum, pînă ce din întîmplare îi ieși înainte o cățelușă bolnavă”.
Întâlnim reluarea de către conlocutor a întrebării puse de vorbitor, ca un fel de introducere a răspunsului. Procedeul este caracteristic pentru vorbirea populară: „- Da ce cauți prin aceste locuri, copilă, și cine ești ? – Cine să fiu, mătușă? Ia o fată săracă, fără mamă și fără tată, pot zice…”.
Foarte numeroase sunt comparațiile: „Fetele împăratului însă priveau la verișor … cum privește cîinele pe mîță și li era drag ca sarea-n ochi …” „… o schimonositură de om avea în frunte numai un ochiu, mare cît sita”.
Caracterul vorbit, în sens popular, al limbii lui Creangă se manifestă cu cea mai mare forță în expresiile idiomatice (izolări), grupuri sintactice devenite fixe cu vremea și având un înțeles figurat. Exemple:
„- Așa ți-e treaba? Încă mă iei la trei parale?”; Pesemne c-aista-i Flămînzilă, foametea, sac fără fund, sau cine mai știe ce pricopseală a fi…”.
Împreună cu expresiile idiomatice amintim proverbele, care sunt la fel de numeroase și la fel de caracteristice pentru vorbirea populară, ca și pentru limba lui Creangă. Întâlnim zicale (maxime sau sentințe), și se poate observa că expresia lor este mai directă, mai puțin sau deloc figurată.
Exemple de proverbe: „Vorba ceea: Toată pasărea pe limba ei piere”; „Pentru că știi vorba aceea: Omul sfințește locul”.
Zicale: „Vorba ceea: Arde focu-n paie ude”; „Pesemne n-ai auzit vorba ceea că de păr și de coate goale nu se plînge nimeni”; „Căci știi că este o vorbă: Nu aduce anul ce aduce ceasul”.
Un alt procedeu stilistic bogat în efecte este întrebuințarea cu sens augmentativ a diminutivelor, folosirea lor atunci când vorbitorul este ironic: „ pozne făcea (Gerilă) cu buzișoarele sale, încît s-a îngrozit și împăratul Roș, cînd l-a văzut făcînd așa de frumușel”; „și dacă-ți putea scoate la capăt și trebușoara asta, atunci oiu mai vedea eu …”.
Există în opera lui Creangă și mimare, cum ar fi cea a lupului care se preface a fi însăși capra, e o desăvârșită intrare în rol prin imitarea precipitării îngrijorate a mamei pentru puii ei:
„-Hai! Deschideți cu fuga, dragii mamei, cu fuga!”
Același lup participă prefăcut la durerea caprei, adăugând bocetul acesteia, ca într-un duet muzical, propriile-i intervenții cinic-consolatoare:
„Doamne, cumătre, Doamne! Zise capra suspinând. De ce ți-e mai drag în lume tocmai de-accea n-ai parte…
Așa dă, cumătră, când ar ști omul ce-ar păți, dinainte s-ar păzi. Nu-ți face și d-ta atâta inimă rea, că odată avem să mergem cu toții acolo.
Așa este, cumătre, nu-i vorbă. Dar sărmanii gâgâlici, de cruzi s-au mai dus!
Apoi dă, cumătră; se vede că și lui Dumnezeu îi plac tot puișori de cei mai tineri.
Apoi, dacă i-ar fi luat Dumnezeu, ce ți-ar fi ? D-apoi așa?…
Doamne, cumătră, Doamne! Oiu face și eu ca prostul…Oare nu cumva nenea Martin”…
La o stratagemă recurge și Spânul afectând expansivitatea și o contagioasă bună-dispoziție în încercarea de a-l atrage în cursă pe Harap-Alb.
„- Doamne, stăpâne, nu știi cât mă simțesc de ușor, parcă-mi vine să zbor, nu altceva!”
Dar soacra, care își aduce nora cu zăhărelul, hrănind-o cu te miri ce, dar fluturându-i mieros perspectiva unei îndestulări apropiate: „…și când a veni bărbatu-tău de la drum, vom face plachie cu costițe de porc, de cele afumate, din pod, și, Doamne, bine vom mânca!”
Aerul de vechime îl reîntâlnim în amănunțirea bătrânească, din porunca babei, în Povestea porcului: „dar a fi om, da șarpe,da’ în sfârșit, orice altă jivină a fi, pune-o în traistă și-o adă acasă…” Bătrânul pornește la drum și îi iasă în cale un purceluș, pe care îl duce acasă.
Formulele siguranței de sine și ale emancipării sunt cu deosebire savuroase în gura micilor viețuitoare.
Purcelul, din Povestea porcului, asigurându-l pe moșneag, pare a-l fi citit pe Alexandru Lăpușneanul: „Despre asta să n-aibi grijă, tată, că ești cu mine.”
Întâlnim maniera iezilor de a o asigura pe mama lor: „Să n-ai nici o grijă, mămucă, apucară cu gura înainte cei mari. Noi suntem odată băieți, și ce-am vorbit odată, vorbit rămâne.”
Eroii lui Creangă, din Ivan Turbincă folosesc conjuncții ca „decât” sau o construcție adverbială ca „da că” dublată de un „doar”, cum și moduri ale repetiției fac din aparte-urile lui Ivan și ale Morții sau din dialogul lor relicve resuscitate de veche limbă românească. Efectul e de autenticitate plină de umor:
„ – Turbinca! Afurisita de turbincă mă vâră în toate boalele, zicea Moartea suspinând. Decât n-am încotro; trebuie să mă duc, zise ea oftând.”
Sau: „Tot aici ești, Ivane, tot? – Ba bine că nu! (…) –Gândeam că te-i fi dus prin lume după berbantlâcuri de-a tale. –Da’ că doar de lume am fugit…”
Sau: „Măi! Dar acest păcat! Ori asta nu-i curată, ori s-a cutremurat pământul, ori…”
Tot astfel, forme ale graiului țărănesc puse în gura lui Dumnezeu și a Sfântului Petre produc efectul unei familiarități hazlii între sfere care altminteri nu comunică: „ -Bună calea, Ivane, zise Dumnezeu. Dar cânți, cânți, nu te-ncurci!”
O formă explicativă a lui „căci” este în gura lui Ochilă aproape o prețiozitate, ca și performanța interjecției personalizate „iacătă-oiu;” –Măi Păsărilă, iacătă-oiu, ia! Colo, după lună, zise Ochilă, căci nu pot eu s-o ajung, să-i dau o scărmănătură bună!”
Exemplele și situațiile oferite, subsumate aspectelor intonației, precum și vastului domeniu al idiomaticului, sunt mai toate particularități ale limbii populare, ale celei țărănești în speță, inclundând aici nu doar pe humuleștenii scriitorului ci și pe cei „asimilați” lor, ci pe vorbitorii unei zone mult mai cuprinzătoare, de fapt întreg centrul și nordul țării, de o parte și de alta a munților. Este ceea ce au demonstrat mai mult decât convingător lingviști, ca Iorgu Iordan și o seamă de filologi. Creangă apelează la procedee cu efect incantatoriu, care sunt secretele artei scriitorului.
A reieșit în parte din citate că majoritatea dialogurilor în narațiunile lui Creangă favorizează, fac să se instaleze o atmosferă de destindere, mai mult: ele devin tot atâtea scene bufe, chiar când circumstanțele care-i pun față în față pe vorbitori sunt mai puțin favorabile voioșiei. Discuția dintre capră și lup, cea dintre capră și iedul cel mic, deși se poartă asupra unui eveniment cu final sumbru, predispun la înveselire prin chiar autenticitatea replicilor schimbate, care trimit la o lume foarte concretă dar fictivă, ce pe o latură nu e a protagoniștilor, și firește, pe altă latură, nici a celor imitați.
Soacra cu trei nurori este o fabulă în felul ei, prin personajele sale paradigmatice, ilustrative, asemenea suratelor din fabula tradițională, pentru anumite situații și ca atare socotit a putea suporta tratamente din cele mai neobișnuite. Schimbul de replici dintre nurori, în scena pregătirii supliciului este de o elocvență pe care numai invenția filologică o poate srârni; cu rezultatul paradoxal că, din crude, îndemnurile agrementate cu ziceri ale norei celei tinere devin comice.
Noutatea adusă de autorul Poveștilor în literatura noastră, este folosirea vorbirii autentice populare, cu un succes unic prin strălucirea lui, în zugrăvirea unui mediu tot atât de veridic ca și limba însăși. Unicitatea este dovedită și de faptul că Creangă nu a găsit, și nici nu putea să găsească imitatori semnificativi.
Noutatea lui Creangă
Creangă respectă fondul folcloric al poveștilor, dar utilizează și procedeele populare de a le înveșmânta în acea formă, care este atât de personală. Unul din procedeele principale prin care povestea prinde viață în gura unui povestitor talentat, este altoirea unor scene și detalii realiste din contemporaneitate pe schema tradițională a narațiunii populare. Povestea populară operează cu generalități cât mai largi, faptele și personajele fiind tipizate până la limita extremă. Schema epică tratează problemele cele mai generale ale omenirii, iar personajele sunt mai degrabă figuri decât tipuri, tocmai pentru ca ele să poată prindă consistență la fiecare repovestire cu elemente scoase din experiența personală a povestitorului talentat.
În afară de episodul des citat al tovarășilor năzdrăvani din Povestea lui Harap-Alb care se ciondănesc toată noaptea în casa înroșită, similar până la evidență cu trăzniile dascălilor din Fălticeni. Episodul inițial din Povestea lui Stan Pățitul conține o scenă țărănească din cele mai autentice. Ipate se duce la pădure ca orice țăran din partea muntelui. Procedeul, departe de a fi specific lui Creangă, este folosit pe o scară largă și de povestitorii populari talentați. Foarte adesea, episodul inițial e o scenă ruptă din viața de toate zilele, nimic nu ne face să bănuim că dintr-o dată acțiunea urcă pe plan fantastic. Într-un basm din Transilvania un țăran „nu prea sărac, da nici prea bogat” avea un copil care terminase școala din sat.
Țăranul mergând cu copilul prin pădure îi iasă în cale „profesorul” care e de fapt diavolul și care îl va învăța pe copil să se prefacă în cățel, cal, porumb, păianjen, inel pe deget, cucuruz și cocoș. Drumul spre oraș prin pădure este aidoma celui care îl face povestitorul din satul său până la Hunedoara, Hațeg sau Deva de la poalele ținutului Pădurenilor.
Un alt aspect caracteristic operei lui Creangă este lipsa de adâncire psihologică a personajelor. În povești, personajele trăiesc și prind consistență prin trăsătura principală pe care o întruchipează în sens pozitiv sau negativ și mai cu seamă prin faptele pe care le săvârșesc. Trăsăturile sufletești sunt reduse la câteva determinante de natură elementară, întruchipare a binelui și răului. Eroul principal este viteaz, milos cu animalele care îl vor răsplăti, călăuzit de un puternic simț, în timp ce vrăjmașii lui sunt cruzi, cu o poftă elementară de a ucide și distruge. Nu există personaje complexe, intermediare între cele două categorii.
În povești, pasajele descriptive sunt cantitativ mai puține și mai sumare. În Capra cu trei iezi este descrisă emoția caprei la vederea capetelor în fereastră: „Un fior rece ca gheața îi trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde în tot trupul și ochii i se păienjenesc”. În Povestea lui Harap-Alb, pasajele descriptive cresc.
În basmul popular, dialogul ocupă un loc mai întins decât la Creangă.
În opera lui Creangă întâlnim înclinarea spre homeric. Tendința de a exagera, de a alungi multe dimensiuni faptelor și de a îngroșa anumite trăsături sufletești apare în toată evidența ei în basmele fantastice, unde hiperbola e atât de mult întinsă peste limitele ei, încât se sfârșește în fantastic. Dar homeric, după cum releva Vladimir Streinu, este sinonim în ultimă instanță cu folcloric. Folclorul a apărut târziu înștiința literară, ca atare în terminologie a rămas denumirea mai veche, homeric, care nu desemnează în fond decât pornirea omului simplu de a exagera dimensiunile fenomenelor.
S-a remarcat la Creangă plăcerea vizibilă pentru cuvinte. Personajele se întind la vorbă, se simte că autorul savurează frazele.
Încununarea procedeelor de creație ale lui Creangă o dă umorul său inegalabil. Este aspectul cel mai caracteristic al operei lui Creangă. Umorul este mai degrabă o voioșie, un fel de jovialitate, de voie bună.
Existența e un fel de glumă, superior și mai ales complex organizată. La Creangă umorul înveșmântează totul într-o luminozitate aparte. Combinațiile, jocurile de cuvinte sunt subordonate aceleiași intenții umoristice ca și în vorbirea populară.
2.5 . Farmecul povestirii
Creangă este povestitorul care înregistrează povestea așa cum o auzisem de atâtea ori. Meritul lui Creangă ca culegător de povești se mărginește în aceea de a fi reprodus aproape textual poveștile populare. În poveștile lui Creangă apare misterul atractivității, despre acesta vorbește pasajul urmator: “Căci trebuie să admitem că dacă este ceva fermecător în poveștile lui Creangă, este acel aer de țară, sunt acele expresii plastice, pentru noi cu totul dintr-o alta limbă, sunt acele apropouri naive, acel dialog de o sinceritate primitivă și acele cunoștințe foarte naive și reduse ale țăranului”.
E foarte probabil că pentru junimistul George Panu, ca și pentru alți junimiști, „farmecul” poveștilor auzite în copilărie se suprapune peste „farmecul” re-creatorului Creangă, mai bine zis că autenticitatea retrăirii lumii basmelor s-a confundat pentru receptori cu o întreagă lume de senzații și reprezentări dragi inimii lor, depozitate în memoria afectivă.
Povestitorul a fost primit cu entuziasm în cenaclu, unde fusese primit și „Zâna Zorilor” a lui Slavici cu același entuziasm.
Creangă a devenit „în rândul marilor noștri scriitori”, în calitatea lui de „mare maestru în ceea ce privește întrebuințarea limbii românești”. De aceea au scrierile lui atâta farmec: ne încântă nu atât ceea ce ni se spune-n ele, ci forma românească a lui atât ca concepțiune, cât și ca limbă.
Insă pe la 1883 și chiar mai târziu, povestitorul mai era așezat în contexte de-a dreptul mișcătoare într-o seamă de clasificări didactice întocmite de Slavici, care, cu un ochi la artistic și cu altul la statistic, găsea potrivit să-l situeze pe Creangă alături de Grigore Sima al lui Ioan sau de F. M. Arsenie, modești culegători de folclor, pentru ca, în altă parte, să-l promoveze membru al clubului celor ”patru buni povestitori de snoave”, primii doi fiind Anton Pann și Petre Ispirescu; cu cel de-al patrulea , un anume I. Băicanu, Creangă era pus să împartă particularitatea de a fi „publicat scrierile lor parte în Convorbiri literare, parte în alte foi”.
S-au facut multe comentarii despre Creangă și despre formula aproape magică. Ibrăileanu în Note și impresii formula: „Creangă e Creangă prin talentul său, prin stilul său, prin farmecul său”.
Devenit un fel de cuvânt cheie, farmecul a împărtășit multă vreme soarta cuvintelor -cheie de a rămâne, asemeni unor fructe tari, nedezghiocate, ceea ce nu le-a împiedicat, ba dimpotrivă, să se împrăștie cam peste tot.
Jean Boutiére în cercetarea sa, probează totuși a nu se fi putut sustrage farmecului cu totul special al operei, pe care însă, departe de a încerca să îl descrie și circumscrie prin sugestii și echivalențe din vastul repertoriu al sensibiblității și al culturii, îl reduce la ceva foarte modic: „În sfârșit, ceea ce încheie prin a da operei lui Creangă un farmec cu totul special e spiritul de bună ținută impregnat de povestitor majorității paginilor lui”.
Titu Maiorescu spunea despre Creangă: „neprețuitul Creangă”, „cel mai caracteristic autor produs de Junimea”, „model”, „Creangă e obiectiv: el descrie poporul așa cum îl vede el subiectiv, dar așa numai cum îl vede, fărăr alt gând pieziș, decât de a-l vedea”, „Creangă pornește de jos și ajunge sus; poporaniștii pornesc de mai sus și ajung jos. Creangă ne înalță, poporaniștii ne coboară”.
Cuvântului cheie „farmec”, apare și la un cercetător al folclorului Gh.Vrabie, care, vorbind de „maniera proprie în stil folcloric” a lui Creangă, îi atribuie calitatea de a „produce un farmec, o armonie anumită”.
În arta de a povesti stă atât farmecul poveștilor, cât și al Amintirilor.
Organizat pre-structuralist, ca tablou al unui echilibru de tensiuni, de elemente antagonice prin natura lor, interesantul studiu de Emilian I. Constantinescu: Originalitatea structurală și expresiva a „Poveștilor” și „Amintirilor” lui Creangă, își propune să prezinte pe scriitor cu darul său extraordinar de a reduce la unitate elemente de natură contrară :realul și fantasticul, umorul și pateticul, reprezentarea obiectivă a datelor subiective, rusticul și rafinamentul, realizând în plus sinteza organică a provincialismelor din limbă și a „elementelor obștești”. Este prezent și „farmecul”, în încercarea de a stabili o paralelă între Creangă și Sadoveanu. La Sadoveanu predomină farmecul sufletului său, la Creangă, acela al sufletului personajelor sale.
Expresia lui Creangă „hazuliu” include „hazul” , „farmecul” , „seducția” , sudate indefectibil și primind accentul de neconfundat al unicatului. În dicționar termenul este sinonim cu „spiritual, plin de haz, de umor” dar mai poate însemna și „atrăgător, plăcut, simpatic, nostim”. Ca exemplu am putea da pe fata „hazulie” care l-a „fărmăcat” pe flăcăul Stan unde întâlnim veselie și umor și ne dezvăluie slăbiciunile omenești.
Eroul fermecător
Prima și cea mai însemnată sursă de efecte fermecător-umoristice este chiar conectarea la erudiția aparte a scriitorului: inepuizabila gamă de proverbe și citații, așadar de aforistică populară. La Creangă, în narațiuni proverbul e poftit din loc să sancționeze sau să cauționeze situația ivită. La demersul povestitorului care rezonează pentru ascultătorii săi în Povești, se adaugă partea considerabilă, ținând de pura comedie, ce revine vocației paremiologice a celor mai neașteptate personaje, între ele numărându-se împărați și voinici feți-frumoși, spâni și cai năzdrăvani, chiar și lupi, capre și iezi și arătări bizare, diavoli travestiți. Capra cu trei iezi, fruct al unei tehnologii perfecționiste puse în aplicare pentru prima oară.
Mica poveste realizează la temperatura topirii componentelor un aliaj năstrușnic, vecin cu unele anticipări ale suprarealismului, din fuziunea celor două elemente: pe de o parte zicerile, de altă parte datele anecdotei.
Uimește cu deosebire în partitura naratorului năvala de proverbe și expresii ce se succed cu precipitare:
„Atunci mezinul se vâră iute în horn și, sprijinit cu picioarele de princhiciu și cu nasul de funingine, tace ca peștele și tremură de frică. Dar frica-i din raiu, sărmana. Asemene cel mijlociu, țuștiu! Iute sub un chersin; se-nghemuiește acolo cum poate, tace ca pământul și-i tremură carnea pe dânsul de frică: Fuga-i rușinoasă, da-i sănătoasă!”
Personajele-animale sunt înzestrate cu graiul oamenilor. Proverbele românilor le vin caprei, iezilor și lupului în chipul cel mai natural și mai savuros pe limbă. Asemenea exemple:
„-Bădică! bădică! zise iarăși cel mic. Ascultați-mă și pe mine! Poate mai de-apoi a venit cineve ș-a zice:
Deschideți ușa,
Că vine mătușa.
ș-atunci voi trebuie numai să deschideți ? D-apoi nu știți că mătușa-i moartă, de când lupii, și s-a făcut oale și ulcioare, sărmana ?
Apoi, dă! Nu spun eu bine ? zise cel mare. Ia de-atunci e rău în lume, de când a ajuns coada să fie cap…”
În Povestea lui Harap-alb, calul nazdrăvan are toate atributele umane ale unui servitor credincios și pe deasupra glumeț și moralizator, bun sfetnic la nevoie și chiar capabil de îmbărbătare. Proverbele și zicerile pe care le turuie fac corp indestructibil cu individualitatea sa și se colorează în funcție de atitudinile succesive luate:
„- Nu-i nimica, stăpâne, zise calul. Capul de-ar fi sănaătos, că belelele curg gârlă. Poate ai primit poruncă să jupești peatra morii și să duci pielea la împărăție?
-Ba nu, căluțul meu; alta și mai înfricoșată, zise Harap-Alb.(…) Ce-i e scris omului în frunte-i pus.” Calul lui Harap-Alb când își anunță programul de zbor:
„În înaltul cerului
Văzduhul pământului;
Pe deasupra codrilor,
Peste vârful munților”
iar într-un moment de descurajare a lui Harap-Alb, același fidel tovarăș o ține numai în proverbe și zicale, toate ritmate și rimate: „Omul e dator să se lupte cât a pute cu valurile vieții, căci știi că este o vorbă: Nu aduce anul ce aduce ceasul. Când sunt zile și noroc, treci prin apă și prin foc și din toate scapi nevătămat. Vorba cântecului:
Fă-mă, mamă, cu noroc,
și măcar m-aruncă-n foc.”
„Ei, Harap-Alb, zise atunci Ochilă, dacă nu eram eu și cu Păsărilă, ce făceați voi acum?
Iaca așa, tot omul are un dar și un amar; și unde prisosește darul nu se mai bagă în seamă amarul. Amar era să fie de voi, de nu eram noi amândoi. și cu străjuirea voastră, era vai de pielea noastră!”, reproș însoțit de comentarul pe măsură al naratorului: “Harap-Alb și ceilalți, nemaiavând ce zice, pleacă capul rușinați, mulțumind lui Păsărilă și vestitului Ochilă, căci le-au fost ca niște frați.”
Despărțirea este asociată cu o mică ceremonie: cei cinci, „de la un loc se opresc cu toți în cale, se opresc și zic cu jale: -Harap-Alb, mergi sănătos! De-am fost răi, tu ni-i ierta, căci și răul câteodată prinde bine la ceva.
Harap-Alb le mulțumește ș-apoi pleacă liniștit. Fata vesel îi zâmbește, luna-n ceriu au asfințit. Dar în pieptul lor răsare. . .Ce răsare? Ia, un dor: soare mândru, luminos și în sine arzătoriu, ce se naște din scânteia unui ochiu fărmăcătoriu!”
CAPITOLUL III
Caracterul cotidian al poveștilor lui Ion Creangă
3.1. Ipostaze caracterologice în
„Povestea Fata babei și fata moșneagului”
Fata babei și fata moșneagului are o temă în linii generale asemănătoare cu cea din Lesfees și din Cendrillon de Ch. Perrault. Deosebirea de nivel social este izbitoare. Cendrillon este pusă la treburi grele, dar într-o casă de gentilom. Odăile surorilor au parchet, oglinzi mari. La masă este veselă complicată, pe care trebuie s-o spele fata horopsită. Fetei cuminți din Lesfees zâna nu-i cere decât treaba ușoară de a-i da de băut din ulcior. Singura privațiune a Cenușăresei este de a nu se putea îmbrăca frumos și merge la bal. Fata babei din povestea lui Creangă e doar leneșă și se duce la șezătoare, fără nici o altă bucurie, în schimb, fata moșului face niște munci de țărancă de munte. Din bogăția tabloului etnografic, din țărănia dialogului, din naiva idee de bogăție a fetei harnice iese tot umorul poveștii. Fata babei e „slută”, „țâfnoasă” și s-alintă „ca cioara-n laț” — Ea e „sora cea de scoarță”. Fata moșului muncește de „nu-și mai strânge picioarele”. Ea e „piatră de moară în casă”, iar soră-sa, „busuioc de pus la icoane”. Fata babei este gătită duminica „de parc-a lins-o vițeii”. Gura babei „umblă cum umblă melița”. Moșneagul este „un gură-cască”, „se uită în coarnele ei”. în casa lui „a apucat a cânta găina”, fiindcă dacă îndrăznește „să se întreacă cu dedeochiul”, baba și fata ei „îl umple de bogdaproste”. Factorii miraculoși se înfățișează fetei harnice gonite de acasă în chip de munci grele, respingătoare. O cățea bolnavă cere să fie îngrijită, un păr se roagă să fie curățat de uscături, o fântână vrea să fie rânită, un cuptor strigă să fie lipit, Sfânta Duminecă o pune să dea de mâncare la felurite jivine. Răsplata este și ea dintre cele mai modeste, în nepotrivire cu atâta mișcare de forțe supranaturale. Cuptorul îi dă alivenci, fântâna îi dă apă și două pahare de argint, părul îi dă pere, cățelușa îi dă o salbă de galbeni (cum are orice fată mai cu stare de la țară,) și Sfânta Duminecă o ladă (cea mai prețioasă), din care ies cirezi de vite și turme de oi (cam ce are un țăran chiabur de munte). Ca încheiere, fata moșului se mărită cu „un om bun și harnic”, nescăpând, prin urmare, nici acum de treburi.
Aici se regăsește nuvela de la țară, nuvela unei fete de țăran, care trăește cu mama și sora vitregă.
Opera lui Creangă permite, după N. Iorga, periodizarea în două etape creatoare, descriind o evoluție în felul de a contura psihologii, din gesturi și vorbe cu tâlc.
Poveștile lui Creangă reflectă o lume reală, cu concepții de viață specifice. Este lumea satului de odinioară, sunt concepțiile țăranului român călăuzit de ideea binelui, a frumosului, a dreptății. Sunt reacțiile sale de bun-simț , de umor sănătos, dar și o atitudine demnă, fermă în fața încercărilor, oricât de grele, prin care i-a fost dat să treacă de-a lungul timpului. Din aceasta aspră experiență au realizat acele adevăruri generale ale vieții țăranului român care pot fi descoperite sub diverse ipostaze caracterologice ale personajului de tip fabulistic.
Întreaga familie a babei și a moșului ne fiind altceva decât niște țărani simpli, care cumpănesc lucrurile, fiecare după mintea pe care o are.
În această poveste se desfășoară o adevărată dramă umană cu refluxul unei morale, în care triumful ideii învingerii binelui triumfează.
La Creangă acest material nu e altul decât cel furnizat de lumea naturală, lumea de contrast și de contact pe care se proiectează eroii poveștii, preexistentă anecdotei și tot odată preexistentă, adică vie, obiectivă
3.2. Caracterul fantasticului în „Povestea porcului” și basmul „Ivan Turbincă”
Poveste porcului este un basm fantastic care prezintă o lume neobișnuită fără legături evidente cu realitatea, și totodată în el se găsesc caracteristici ale nuvelei:
prezintă fapte verosimile (care dau impresia de realitate);
se pot identifica mai multe niveluri ale conflictului:
moral (bine-rău, virtute-depravare);
social (sunt puse două lumi în față: cea a țăranilor, bătrânii care au crescut porcul, și de lumea simplă , și cea a împăraților, reprezentată de porc );
psihogic (între dorința de a rămâne cinstit și cea de înavuțire a eroului);
intrigă riguros construită (apariția fetei de împărat, dorința împăratului, zestrea fetei , dorința fetei de-și vedea soțul și ziua la fel ca noaptea fără pielea de porc, și regăsirea soțului, prin multe încercări.
accent pus mai mult pe definirea personajului (elemente biografice, mediu ambiant), decât pe acțiune;
Fiind o poveste însă cu caractere nuvelistice aceasta poveste se încadrează foarte bine în definiția nuvelei și a cotidianului, chiar dacă pe parcurs intervine și planul fantastic, fantasticul devine realitate la un moment dat dacă e să luăm că pe mulți ea păgubit dorința de a avea totul deodată și neștiința de așteptare. La fel ca și fiica împăratului neștiind să prețuiască ceea ce are a pierdut și puținul avut, care după pierdere se realizează a fi foarte mult și de o însemnătate enormă.
“A fost odată…” așa începe orice poveste, așa ar putea începe și povestea adevărată a scriitorului Ion Creangă, al cărui nume este astăzi totuna cu lumea nemuritoare a poveștilor lui, pagină de frumos și înțelepciune în marea carte a literaturii clasice românești.
Plecând de la principiul fundamental că mitul nu este invenție, nici convenție omenească, Lovinescu nu își numește lucrarea un studiu de folclor, basmele lui Creangă considerâdu-le doar “un punct de plecare, pretext și materie primă ale unor considerații strict adecvate și țesute pe știința simbolurilor, disciplină tradițională caracterizată ca imuabilă, unanimă, perenă, cu legi proprii coextensive cu acelea ale unui univers semnificativ și ierarhizat, misterios, dar nu absurd.” A poseda această știință, spune Lovinescu, înseamnă a poseda Creanga de aur și firul Ariadnei, simboluri complementare”, fapt pentru care e normal ca în labirintul operei lui Creangă să nu se poată intra și ieși decât cu Creanga de Aur într-o mână și firul Ariadnei în cealaltă. Să nu uităm că și pentru J.G. Frazer, Creanga de Aur servește de emblemă celei mai importante părți ale operei sale The Golden Bough în mărginita interpretare pe care o dă miturilor, redusă exclusiv la fenomenul de primenire a naturii, fapt pentru care în basmul “Povestea porcului” e reprezentată de furca, de vârtelnița, de tipsia cu puii de aur dăruite fetei de împărat de cele trei surori, Sfânta Miercuri, Sfânta Vineri și Sfânta Duminică, daruri supranaturale prezente în “viermuitul naturii.
Elementul specific basmului intervine mai târziu. El este, dacă se poate spune, proiectarea în plan fantastic de către eroi a țelului pentru care se zbat. Fenomenul apare în clipa când aceștia au epuizat toate posibilitățile aflate la îndemână, când, deci, s-ar părea că nu mai există vreo rezolvare rezonabilă a problemelor lor. Doi oameni și-au dorit un copil toată viața, dar n-au avut parte de el; iată-i singuri, în pragul bătrâneții, fără nici o speranță, fără nici o perspectivă. De ce neapărat un copil? Pentru că țăranul are nevoie de sprijin la bătrânețe când nu mai poate munci. Ne aflăm în cadrul unei foarte autentice poveste de viața. Dar aceasta este începutul din Povestea porcului. Când nimic din planul real nu poate salva pe cei doi oameni, se ivește, totuși, o soluție, prin intervenția miraculoasă a elementelor de basm, și de nuvela realistă propriu-zisă își mută acțiunea în lumea dezideratelor, a visului, a fabulosului.
Poveste porcului include (cu sau fără intenție) o parabolă . Porcul preschimbat noaptea în Făt Frumos poate fi o metaforă a artistului decăzut omenește și care își recuperează natura proprie dar cu actul creației. Nu prin posibile sensuri și cu atât mai puțin prin “morala” ei, intră însă în opera lui Creangă în sfera marii literatore.
Acestea sunt, prin ele însele, tot atât de puțin relevante estetic precum toposurile tematice și stereotipice naratologice. O altă povestirea constituie forma de comunicare artistică cea mai veche a umanității. Pe când exista numai ca simplă oralitate, în stadiul pre formal al epicului, această povestire s-a îmbinat cu ideea religioasă, cu doctrina filosofică, cu principiile oricărui ritual magic.
Un alt basm prelucrat de Ion Creangă până la depășirea tiparului popular este “Ivan Turbincă”, tot poveste rusească. De fapt o simplă anecdotă, cu o circulație mai extinsă decât am crede acum, devenise povestire, fiind la limita includerii în basmele populare cu draci și minuni. Însuși Voltaire, în romanul-parabolă “Candid” nu pleacă decât tot de la acest substrat al invențiilor cazone, vrând să contrazică literar concepția lui Rablais “celei mai perfecte lumi dintre lumile posibile”. Întâmplările prin care trece Candid și iubita sa Cunigunda reprezintă consecințe ale terorii istorice. Acțiunea se mută din Europa în America Latină. Epocii lui Frideric cel Mare i se suprapune o istorie neoficială, parodică, de tipul acelei “Istorii secrete” a Bizanțului văzut de către Procopius de Cezareea. În spațiul stepelor din Nordul Mării Negre legenda lui Ivan Turbincă a favorizat, la sfârșitul secolului al XIX-lea apariția ultimului roman popular al lumii, “Pelerinul rus”. Auzirea unui verset din Evanghelie la o biserică, referitor la pilda dată de Hristos tânărului bogat, ca să fie desăvârșit, provoacă, în sufletul pelerinului rus, intriga lungii povestiri, bazată pe exemplificarea continuei sale asceze. Subiectul epic al micro-romanului fantastic “Ivan Turbincă” poate fi considerat mult mai complex decât cel posterior, al legendei “Pelerinului rus”. Influența hagiografică nu trebuie minimalizată, însă nici exagerată, pentru că autorul acestei scrieri, Ion Creangă, întocmește de fapt un sistem filosofico-teologic în miniatură.
Ivan este un Ion. Numele său slavizat poate fi indiciul satirizării defectelor rusești. Ion Creangă s-a ferit, din motive ușor deductibile, să intituleze basmul “Ion Turbincă” sau “Ioan Turbincă” – mai ales că s-ar fi creat niște comparații supărătoare cu Ion Ștefănescu de la Fălticeni, așadar cu propria biografie. Ivan-Ioan, un fel de Iorgovan, trebuie să se lupte cu același balaur apocaliptic nevăzut, ce domină universul tensionat al
“Fraților Jderi” – luptă sadoveniană a dinastiei mușatine, profețită de către Nicodim (Nicoară Jder). Dumnezeu (arcana Împăratului) și cu Sfântul Petru îl pun la încercare pe Ivan-Ioan, învestindu-l cu o misiune mai mare decât cea ostășească. Cuvintele de exorcizare a răului, “Pașol na turbinca!”, rămân, de-a lungul timpului, să alcătuiască singura propoziție înțeleasă din limba rusă de toți românii.
De puterea rostirii formulei, sau mai exact datorită delegării hristico-apostolice a lui Ivan-Ioan cu această putere a cuvântului, se tem arhonții stăpânitori peste vița trecătoare a tuturor muritorilor. Ca în jocul de Tarot, unde literelor alfabetului ebraic li se conferă câte o mandolă ezoterică, și în “Ivan Turbincă” putem observa că se perindă arcane, una după alta.
Când demonii negociază cu Ivan-Ioan, e prima arcane, cea a Magicianului. Apoi va apărea altă arcane, fără carne, dar cu oasele alegoriei baroce, însăși Moartea. Ivan-Ioan devine atunci arcane Nebunului. Iar Moartea, luând loc în sicriul său, ca pe un tron binemeritat, se transformă în arcana Spânzuratului. La fel de elocventă este și părăsirea de către Dumnezeu (și Moarte) a lui Ivan-Ioan longeviv; estimp, lumea ajunge să perceapă apocalipticul unui blestem matusalemic. Protagonistul acestui hybris peste hybris dorise de fapt să provoace, în chip simplist, magic, o aducere a Paradisului direct în lume – conform tezelor denominațiunilor creștine din America și Occidentul Europei, care anunțau Adeventul, Judecata din Urmă, selecția milenaristă pe principii calvinești, exagerate egocentric.
Povestitorul Ion Creangă poate fi considerat, în “Ivan Turbincă” drept un filosof al culturii centrale și est-europene. Ivan Turbincă o fi fost și acesta om de prin vecini oricum cunoscut al lui Creangă, care se opera să stea de vorbă cu el.
În ansamblul ei, aceasta opera prezintă mai multe trăsături definitorii:
– este unitară în sensul ca lumea înfățișată este cea a satului Humulești și, prin extensie, cea a satului moldovenesc de la jumătatea secolului trecut;
– oamenii (prezentați în permanentă mișcare) "sunt vii ca viața, schimbători ca ea, naturali ca rădăcinile ei, de care nu se pot desprinde" (Pompiliu Constantinescu).
3.3. Superioritatea masculinului față de feminin în „Povestea lui Stan Pățitu”
O altă piesă, din opera lui Ion Creangă, este Povestea lui Stan Pățitul, pe care ar trebui s-o considerăm influențată de superstiția superiorității masculinului față de feminin. Greșeala sau erezia în care a căzut Creangă, sfidând încă nescrisul pe atunci cod al bunelor maniere, atestă mentalitatea epocii, pentru că statutul femeii era încă unul destul de vitregit. Scoaterea, prin “operația” inventată de Chirică, a coastei cu problemă (pe care o cunoștea el bine) este o superstiție de cea mai joasă speță, provenită de fapt din spațiul slav, mică legendă, a extragerii coastei de drac.
Povestea se desfășoară, la început, în pagini de curată nuvelă. E vorba de un flăcău stătut, pe care îl chema Stan, zis și Ipate, trecut de treizeci de ani. Nemernicind el pe la unii și pe la alții, încă din copilărie, izbutise acum a-și închipui o avere, stare foarte asemănătoare cu a oricărui gospodar din Humulesti: o cusută, puține parale, câteva oi, un car cu boi și o văcușoara cu lapte. În această situație, ca oricare om de la țară, Stan se gândește să se însoare. Însă Stan e un bărbat „chitit" și se hotărăște cu greu, însurătoarea devenind o adevărata problemă, la această vârsta și în mediul țărănesc. Situația e tot atât de tipică, de obișnuită, cât și comentariul povestitorului, de o extraordinară oralitate: un torent de vocabule, exclamații și gesturi, care ne fac să uităm cu desăvârșire că ne aflăm în basm: Și ba s-ar însura la toamnă, ba la iarnă, ba la primăvară, ba la vară, ba iar la toamnă, ba vremea trece, flăcăul începe și el a se trece, mergând tot înainte cu burlăcia, și însurătoarea rămânea baltă. Și apoi este o vorbă: ca până la 20 de ani se însoară cineva singur; de la 20—25 îl însoară alții; de la25—.30 îl însoară o babă, iar de la 30 de ani înainte numai dracu-i vine de hac. I-a fost dat lui Stan să-și mai rotunjească averea și să-și împlinească și această ultimă dorință, însurătoarea cu o fată cumsecade, în urma unui fel de pact cu diavolul.
S-ar zice că e vorba de vechiul motiv faustic, dacă lucrurile n-ar căpăta în versiunea lui Creangă o interpretare țărănească, profund originală și locală. Întâmplarea lui Stan ar voi parca să ilustreze cunoscutul proverb: Fă-te frate cu dracul până treci puntea. Ori, după cum reiese din dialogurile dintre Stan și Chirica, dracul deghizat: — Da știi c-ai chitit-o bine, mai Chirica! Tot cu draci ești tu, bine zic eu. Apoi dă, stăpâne, în ziua de azi, dacă nu-i fi cu draci oleacă, apoi cică te jura sfinții, și iar nu-i bine.
Elementul de basm, în „Povestea lui Stan Pățitul", e minim și constă numai în seceratul miraculos al lui Chirica și în operația hirurgicală asupra nevestei lui Stan, căreia același Chirica trebuia să-i extragă coasta de drac prisoselnică. Însă, după cum în „Ivan Turbincă" Dumnezeu și Sfântul Petrei sunt coborâți cu umor pe pământ, în chip de moșnegi oarecari, și, după cum în aceeași poveste, ca și în "Dănilă Prepeleac", dracii sunt făcuți să sufere omenește, și în "Povestea lui Stan Pățitul" dracul e văduvit de puterile lui, umanizat. Dracul cel mic și fără experiența tremură de frig, e hămesit foame, nu știe cum să îndeplinească porunca.
Tartorului și mănâncă bucata de mămăliga pusă de Stan pe o teșitura de copac. Trebuind să ispășească această greșeala de neiertat, Chirică-dracul vine să se bage argat la Stan, pe trei ani. Apariția lui la poarta gospodarului e o scenă din viața cotidiană a satului:
„- Tiba, Hormuz ! na, Bălan ! nea, Zuzan ! dativa-n lături, cotarle !.,. Dă cine ești tu, mai tica ? Și ce cauți pe aici, spaima cânilor ?
– De unde să fiu, bădica ? Ia, sunt și eu un băiet sârman și vru să întru la stăpân.”
Ajutat de Chirica, Stan își sporește averile. Povestitorul le înșira cu plăcere de perfect cunoscător, în totală contradicție cu economia basmului popular autentic, care nu are în vedere niciodată amănunte de ordin gospodăresc. Torentul de vorbe constituie o altă sursă a farmecului oralității: „Ce garduri streșinite cu spini, de mai nici virilul nu putea răzbate printre ele ! Ce șuri și ocoale pentru boi și vaci; perdea pentru oi, poieți pentru păseri, cotețe pentru porci, sâsâiac pentru păpușoi, hambare pentru grâu, și câte alte lucruri de gospodărie, făcute de mâna lui Chirica, cât ai bate din palme !”
Venind vorba de însurătoare, dialogul dintre stăpân și sluga e cu totul în firea lucrurilor:
” – Stăpâne, să nu bănuiești, da am să zic și eu o vorbă: de ce nu te însori ? Că mâine-poimâne te-i trezi c-ai îmbătrânit și nu-ți rămâne nici un urmaș. După viața este și moarte. De unde știi ce se întâmpla, te risca Dumnezeu ! și-atunci, cui rămâne atâta avere ?
Ce vorbești tu, mai Chirica ? Dacă, nu m-am însurat eu când am fost de însurat, apoi la vremea asta t-ai găsit să mă însor ? Pesemne vrei să-și facă dracul râs de mine ?…
Da ia lasă-mă la pârdalnicul, stăpâne, că-i sperie oamenii cu vorbele dumitale. Nu te mai face așa de bătrân, ca doar nu ți-i vremea trecută…”
Odată însurat, Stan urma să încerce tăria de caracter a soției ce se dovedește a fi destul de precară, deși avea — aleasă fiind de Chirica — numai o singură coastă de drac, și nu trei, cum au cele mai multe. Deghizat de diabolica lui slugă, Stan merge la baba mijlocitoare. Aceasta e rea din cale-afară, ca toate babele din poveștile lui Creangă, e un tălpoi de babă, capabilă de lucruri îngrozitoare. Pe ea o va lua Chirica drept simbrie pentru cei trei ani de slujbă, căci Scaraoschi îi atrăsese atenția ca trebuie întărită una din tălpile șubrede ale iadului. Personajul se definește cu o claritate extraordinară prin oralitatea limbajului. Luând din mâna lui Stan punga cu bani, spre a mijloci întâlnirea cu propria-i nevasta, baba se bate cu mâna peste gură, mimează greutatea întreprinderii, se căina că-i plesnește obrazul de rușine și, ipocrită, promite numai pe jumătate: „ — Om bun, mâncate-ar puricii, să te mănânce !… Eu știu ce vrea să zică durerea de inimă, bat-o pârdalnica s-o bată !… Nu știu, zău, cum a sta și ăsta, i-mi plesnește obrazul de rușine, când gândesc cum am să mă înfățoșez înaintea femeii celeia cu vorbe de acestea… Mă duc și eu într-un noroc, să vedem, și de-oi putea face ceva, bine de bine, iară de nu, mi-i crede și dumneata, ca știu cum se fac de greu trebile astea și rar le scoatem la capăt.”
Memorabilă rămâne și aici, că peste tot în operă lui Creangă, oralitatea povestitorului însuși. Ca și în "Soacra cu trei nurori", "Capra cu trei iezi", "Dănilă Prepeleac", "Ivan Turbinca", iluzia realității țărănești este întărita și întreținuta tot timpul de verva, jovialitatea și umorul povestitorului, care se adresează cititorului ca unui spectator, de pe o scenă imaginară.
Cuvintele-gest și expresiile populare din graiul viu nu sunt atât de "regionale" pe cât s-ar crede, pentru ca scriitorul nu a copiat vorbirea humulestenilor ci prin geniul sau, a selectat materialul verbal și l-a ordonat în contexte menite a sugera viața autentică; ele se impun de la sine, fără dicționar, înțelegerii cititorului. Cuvintele și expresiile oralității cotidiene, care apar în această scriere a lui Creangă — ca de altfel în toată opera sa — sunt, în marea lor majoritate, perfect inteligibile, chiar în afara contextului. Aceasta se datorește faptului că expresiile verbale predomină și ca ele circulă, de regulă, pe întregul spațiu locuit de români. În colo din urmă, opera lui Creangă însăși a contribuit la reîmprospătarea lor în limba româna.
Tot așa proverbele și zicalele. Povestitorului îi lipsește facultatea de a caracteriza personaje și situații cu cuvintele lui și apelează totdeauna la sacul fără fund, la arsenalul lingvistic și paremiologic pe care îl are la îndemâna, grație unei memorii din cale-afară de prodigioase și a unei erudiții în materie cu totul ieșita din comun. Astfel, pentru a arăta cum omul harnic, așezat la casa sa, precum Stan, prinde oarecare avere, zice: Vorba ceea, și piatra prinde mușchi, dacă șede mult într-un loc. Situația bărbatului căruia i s-a urât cu burlăcia: Vorba cântecului; De urât mă, duc de-acasă / Și urâtul nu mă lașa. / De urât să fug în lume / Uratul fuge cu mine. La vârsta lui, matură, Stan se gândește la neajunsurile căsătorii cu o femeie capricioasă. Există și pentru această împrejurare o zicală, comentată de povestitor cu umor echivoc: Unuia zic așa — ca femeia-i sac fără fund. Ce-a mai fi și asta ? Este și o vorbă referitoare la însurătoarea flăcăilor tomnatici. După plecarea lui Stan cu carul de lemne din pădure s-a stârnit un vifor cu lapovița: Mânia lui Dumnezeu era afară; să nu scoți un câne din casă… Referitor la aspectul firav al lui Chirica-dracul, venit să se bage argat, Stan se exprimă tot printr-o zicală: Apoi bine-a zis cine-a zis ca vrabia-i tot pui, dar numai dracul știe de când îi… Un cioflingar, rătăcit cândva prin sat, e caracterizat tot printr-o vorbă cunoscută de toată lumea: Cu antereu de canavața / Ce se ține mumă-n ața, / Și cu nădragi de Anglie / Petece pe el o mie. În modul acesta Stan reeditează opinia lui Ștefan a Petrei Ciubotariul despre surtucari: Logofete brânză-n cui / Lapte acru-n calmari / Chiu și vai prin buzunări. Gospodarul abia l-a putut scoate pe Chirica din gura câinilor: Vorba ceea: aș veni la voi dar mi-e rușine de câni. Pe seama numelui stăpânului — cu care se ia la întrecere din cimilituri, chip de a-și pune la încercare istețimea — dracul-argat are la îndemâna un cântec, nu mai puțin generic, vechi de când lumea: Ipate care dă oca pe spate / Și face cu mân să-i mai aducă una. La rândul lui, Stan propune lui Chirica o cimilitură de tot pitorescul: Lată — peste lată, peste lată — îmbujorata, peste îmbujorata — crăcănata, peste crăcănata — măciulie, peste măciulie — limpezeală, peste limpezeală — gălbeneala și peste gălbeneala — huduleț, atât de hermetică în formularea ei metaforică, încât n-ar putea fi dezlegată nici chiar de un drac împelițat. Toată lumea de la țară știe însa ca e vorba de facerea mămăligii și Creangă își oferă plăcerea de a o împărțiși cărturarilor orășeni. Însă un fapt rămâne evident deocamdată: Nu e nevoie să consultăm măcar o culegere de folclor pentru ca să ne dăm seama că proverbele și zicalele de mai sus, ca și altele, nu sunt ale Iui Creangă. Povestitorul i-a din bunul comun al limbii și înțelepciunii obștești ceea ce îi convine. Personal, nu are — așa zicând — un stil individual și individualizator. Prin el se exprimă un grup etnic în cazul povestitorului humulestean, însa, avem de a face cu un exemplar de geniu, deloc anonim, și impersonal, în modul cum cuvintele, expresiile populare, zicalele și proverbele sunt configurate în contextul povestirii; Numai materialul nu este al lui, edificiul operei îi aparține în întregime. Aici Creangă atinge chiar culmea originalității literaturii române și ar fi o greșeala gravă, dacă am vedea în el un pasionat de folclor și în operă lui o culegere, măcar cât de cât. La toți clasicii noștri se poate vorbi de pasiunea și dragostea pentru folclor și limba populară, de influența folclorului exercitată în operă lor. La Creangă însa nu. Ar fi o tautologie, un fel de nonsens, un pleonasm să afirmi influența populară sau existența elementelor folclorice în operă humulesteanului. El nu s-a aplecat, ca un intelectual, către popor ci, împreuna cu personajele sale, a răsărit din popor, indiferent la elementele constitutive ale operei sale, din lipsa termenului de comparație. Creangă lașa impresia netă ca nici măcar nu face distincția, livrescă, între limba, zicală, proverb, snoava, poveste etc. Opera lui se înalta spontan — ca vălul din apa mării — din toate aceste elemente confundate cu lumea țărăneasca însăși. În fond, expresiile, zicalele, proverbele, cimiliturile etc. devin componente ale mijlocului de comunicare care se cheamă limbaj în înțeles larg, și care, privit abstract, este un univers cu legi ascunse, un labirint în veșnica mișcare și metamorfoza, unde artistul trebuie să găsească firul Ariadnei, în felul lui cel mal propriu. Și Creangă l-a descoperit în chip genial.
Dacă am trece peste această superstiție, precum și de celelalte două (cu obligativitatea însurătorii până la treizeci de ani sau cu scoaterea copilului bolnav pe fereastră și schimbarea numelui adevărat – ambele de proveniență matriarhală, băbească), basmul “Povestea lui Stan Pățitul” are savoare. Lăsarea de către erou a bucății de mămăligă pe crestătură unui copac, în mijlocul pădurii, semnifică momeala (fapta bună, inocența lucrătoare), pe care o săvârșesc în lume oamenii cu inimă curată ori în sihăstrie monahii și monahiile, ce luptă intens spre binele celorlalți.
Ceea ce surprinde, la diferite lecturi, pe cititorul avizat al basmelor lui Creangă este, mai înainte de orice, realismul lor, caracterul de nuvelă (în înțelesul vechi al cuvântului) din viața țărănească de altădată. . Ceea ce în Amintiri scriitorul povestește, așa-zicând, în plan real poate fi găsit în Povești, laolaltă cu fabulosul. Din acest punct de vedere Povestea lui Stan Pățitul este una din bucățile cele mai caracteristice.
Mai ales la început, Povestea se desfășoară în pagini de curată nuvelă. E vorba de un flăcău stătut, pe care îl chemă Stan, zis și Ipate, trecut de treizeci de ani. Nemerind el pe la unii și pe la alții, încă din copilărie, izbutise acum a-și închipui o avere, stare foarte asemănătoare cu a oricărui gospodar din Humulești: o căsuță, puține parale, câteva oi, un car cu boi și o văcușoara cu lapte; în această situație, ca oricare om de la țară, Stan se gândește să se însoare. Însă Stan e un bărbat chitit și se hotărăște cu greu, însurătoarea devenind pentru el o adevărată problemă, la această vârstă și în mediul țărănesc. Situația e tot atât de tipică, de obișnuita, cât și comentariul povestitorului, de o extraordinară oralitate: un torent de vocabule, exclamații și gesturi, care ne fac să uităm cu desăvârșire că ne aflăm în basm: „Și, ba s-a însura la toamnă,/ ba la iarnă,/ ba la primăvară,/ ba la vară,// ba iar la toamnă,/ ba vremea trece, flăcăul începe și el a se trece, mergând tot înainte cu burlăcia, și însurătoarea rămânea baltă.
Elementul de basm, în Povestea lui Stan Pățitul, e minim și constă numai în seceratul miraculos al lui Chirica și în operația chirurgicală asupra nevestei lui Stan, căreia același Chirică trebuie să-i extragă coasta de drac prisoselnică.
Portretul lui Chirică se umanizează. N-are decât un firicel conducător al răzbunării, imperceptibil, prin planul grotesc de pitire a copilului (urmat de incendierea bordeiului bătrânei mincinoase) și prin cererea simbriei din urmă, pe trei ani, al cărui păcălit sau păcălitor este el însuși. Ducerea pe cealaltă lume chiar a Tălpii Iadului este un ideal pământean, comic formulat chiar de către Creangă, ca să nu se înțeleagă aluziv faptul că el ar accepta teza apocatastazei lui Orogen. Oricât ar fi vrut Chirică să-și dezmintă condiția, nu poate, pentru că și-un învăț al calului ca să meargă în buiestru n-are dezvăț, până la moarte sau epuizarea forței. Bineînțeles, putea fi ales în locul unei bătrâne sărmane, proaste și un Tălpoi masculin al Iadului.
Însă, după cum în Ivan Turbincă Dumnezeu și Sfântul Petrei sunt coborâți cu umor pe pământ, în chip de moșnegi oarecari, și după cum în aceeași poveste, ca și în Dănilă Prepeleac, dracii sunt făcuți să sufere omenește, și în Povestea lui Stan Pățitul dracul e văduvit de puterile lui, umanizat. Calitatea de drac se formează, nu se moștenește, nu este un dar. Dracul cel mic și fără experiență tremură de frig, e hămesit de foame, nu știe cum să îndeplinească porunca Tartorului și mânca bucata de mămăliga pusă de Stan pe o teșitură de copac, o mănâncă în neștire, ca un prost și un flămând oarecare. Trebuind să ispășească această greșeala de neiertat, Chirică-dracul vine să se bage argat la Stan pe trei ani. Ajutat de Chirica, Stan își sporește averile. Povestitorul le înșiră cu plăcere de perfect cunoscător, în totală contradicție cu economia basmului popular autentic, care nu are în vedere niciodată amănunte de ordin gospodăresc țărănesc.
Memorabilă rămâne și aici, ca peste tot în operă lui Creangă, oralitatea, nu numaidecât aceea a personajelor, înțeleasa de la sine, cât aceea a povestitorului însuși. Ca și în Soacra cu trei nurori, Capra cu trei iezi, Dănilă Prepeleac, Ivan Turbinca, iluzia realității țărănești este întărită și întreținută tot timpul de verva, jovialitatea și umorul spoitorului, care se adresează cititorului ca unui spectator, de pe o scenă imaginară.
3.4. Jovialitate și umor în „Povestea Dănilă Prepeleac”
O altă poveste cutremurătoare este, până la un punct, aceea a prostiei omenești din “Dănilă Prepeleac”. Ea ajunge să aibă ca antinomie revelatorie povestirea cum s-a deșteptat omul în confruntarea sa cu dracul. Ion Creangă are prilejul să descrie lumea iarmarocului, să prezinte viața printr-un carnavalesc și prin întorsături nefaste de situație (materială), care pot duce la mintea românului cea de pe urmă. Un alt fel de Stan Pățitul (cu acesta fiind și confundat adesea), Dănilă Prepeleac apare în literatura lumii odată cu Peer Gynt, cel cu destin înghețat tot de forța demonică, fiind lăsat într-un chin anahoretic, tragic și fantastic de către Henrik Ibsen. Dacă Peer Gynt învârte nasturele, fiind sabotat de către un fel de Mephisto, secționat la urmă printr-o minune divină, Dănilă Prepeleac are alte metode, raționale dar și iraționale, speriind gura de infern și prin construirea la marginea bălții a unei chinovii, a unui schit. Dacă ținem cont că avea și mulți copii, pe care i-ar fi adus ca frați rasofori de mănăstire, să stea ca ghimpele în propteaua iadului, atunci se explică de ce războiul pe viață și pe moarte, crimă și pedeapsă va fi încununat de Scaroschi și de trimisul său cu o răsplată boierească. Acest basm de proveniență pur moldovenească, sau dintr-un străvechi „Pelerin român” – mai vechi și decât cel întocmit de Ioanichie Bălan de la Sihăstria Neamțului – ni-l restituie pe autorul Ion Creangă și în ipostaza lui sacerdotală de peste timp, filologică precum și teologală. „Vrem carne de drac!” înzecit cântată de copiii lui Dănilă Prepeleac devine un laitmotiv al spiritului jovial, mucalit existent chiar azi la mulți trăitori din mediul monahal ori rural românesc, mai ales moldovenesc și ardelenesc.
În povestea Dănilă Prepeleac, eroul face un drum al pagubei:„Apoi spuse din capăt toată întâmplarea, pe unde-a fost și ce-a pățit; iar la urma urmelor zise: „ – Ș-apoi, ce mai atâta vorbă lungă, dintr-o pereche de boi m-am ales c-o pungă; ș-apoi și asta pute a pustiu, bădiță dragă”.
Încercările lui Dănilă Prepeleac nu se opresc, însă, aici. Dorind să-și aducă lemne de foc din pădure, pleacă cu carul și boii fratelui său. Drumul acesta spre pădure este cel al disperării: „Trebi de ale lui Dănilă Prepeleac! Bocănește el cât bocănește, când pârrr! cade copacul peste car de-al sfarmă și peste boi de-i ucide!”
Cu toate aceste întâmplări de pagubă, Dănilă Prepeleac iese din necaz cu ajutorul dracilor, iar drumul său, cu iapa luată de la frate-său, este unul cu noroc. După ce el îl întrece la toate încercările pe Michiduță, Dănilă Prepeleac câștigă banii și ajunge sănătos acasă: „Iar Dănilă Prepeleac, nemaifiind supărat de nimeni și scăpând deasupra nevoii, a mâncat și a băut și s-a desfătat până la adânci bătrânețe, văzându-și pe fiii fiilor săi împrejurul mesei sale”.
Nu-i basm nuvelistic, pentru că așa ceva nici nu există. Este o nuvelă fantastică și basm în același timp, un fel de micro-roman gotic, amestecat c-o atmosferă desprinsă din comediile lui Shakespeare ori din cele ale lui Goldani.
Deschizi cartea, citești că „erau odată intr-un sat doi frați și amândoi erau însurați. Cel mai mare era harnic grijuliu și chiabur, pentru că unde punea el mâna, punea și Dumnezeu mila, dar n-avea copii. Iar cel mai mic era sărac. De multe ori fugea de el de noroc și norocul de dânsul, căci era leneș, nechitit la minte și nechibzuit la trebi; ș-apoi avea și o mulțime de copii!” – și te pomenești într-un sat moldovenesc obișnuit, într-un mediu prin nimic parcă prevestitor de surprize, într-o stihie lingvistică atât de familiară tuturor celor născuți și crescuți la țară. E stihia care își află în continuare expresia concludentă în primele două dialoguri – unul între fratele mai mare și soția lui, altul – între frații înșiși. Ai putea spune că e o poveste ca multe altele, ai putea amâna lectura ei, poate chiar ai hotărî s-o abandonezi definitiv. Însă dacă de întâmplă să citești și caracteristica directă a fratelui mai mic și, tot atunci, ideea lui năstrușnică de a schimba boii pe carul tras de un omuliean sărman, îți zici neapărat că aici este vorba neapărat că aici este ceva de care nu s-a auzit nici în povești, de vreme ce un atare anapodism întrece orișice măsură: să schimbe cineva o pereche de boi mari și sănătoși pe un simplu car care este o neghiobie! Și încă dacă ar fi numai ideea aceasta deocheată, după cum pare ea la prima lectură și mai cu seamă înainte de a cugeta asupra rostului ei în contextul întregii povești, dar este dialogul dintre fratele mic și omuleanul cu carul, dialogul de o naturalețe cum rar se întâmplă chiar și operele folclorice cizelate de mintea colectivă a poporului și,concomitent, de o putere extraordinară de caracterizare a personajului principal al poveștii – Dănilă Prepeleac. Autorul lui Dănilă Prepeleac se remarcă prin câteva trăsături originale: inteligență a ironie profunde.
Dănilă Prepeleac este un om sucit, de care n-a dus lipsă niciodată satul moldovenesc. La prima vedere prost, nătâng, neghiob, el are o energie interioară care îi ajută să-l convingă pe fratele mai mare să-i împrumute carul cu boi, după aceea – și iapa; mai degrabă ceea ce numi de obicei „om lăsător”, om care chiar și în cele mai grele clipe ale vieții nu-și prea face griji. Toate acestea în partea întâia a poveștii; anume aici Dănilă se manifestă ca un mare prost fără margini. Însă din momentul când „iaca se trezește dinaintea lui ca un drac ce ieșise din iaz”, Dănilă – neghiob și prost cum l-am văzut – dovedește atâta istețime și pricepere încât îi pune în stare de inferioritate pe draci și pe Scaraoschi, sub îndrumarea căruia acționează aceștia. Să fie aici expresia adevărului că omul numai trecând prin nevoi multe și mari prinde la minte, după ce Dănilă pusese mâna pe banii dracilor? Este expresia adevărului că omule este până la urmă cu siguranță superior tuturor închipuirilor sale despre sine și în genere despre lume?
I se recunoaște lui Ion Creangă homerismul viziunii, adică facultatea de a vedea și evoca în dimensiune uriașă. Interesul pentru gigantism, alături de contaminarea din unghi magic și miraculos al acestuia, ne conduc la concluzia că poveștile sale fac cu putință reconsiderarea lor din perspectiva fantasticului. Moralismul structural ce caracterizează întreaga creație epică a lui Creangă determină întrepătrunderea și o așează în ordine fantastică. În esență gradul aderenței la fantastic este impus de fazele pe care un asemenea moralism consubstanțial le parcurge de la stadiul explicit didactic la stadiul implicit existențial.
În partea a doua a povești Dănilă Prepeleac dovedește o inventivitate spirituală remarcabilă, asemănătoare acelui unui țăran mucalit, trecut prin ciurul și dârmonul unei vieți îndelungate și grele. Faptul acesta e surprinzător, dar și natural, de vreme ce trece personajul de la o ipostază la alta nu este făcută cu ostentație, nu stârnește în nici o clipă a lecturii insatisfacția, nedumerirea. Rolul sau e de a se minuna tot timpul de istețimea și năzdrăvăniile lui Chirica, în timp ce codoașa – la fel ca soacra sau Talpa Iadului – exprima latura maligna a feminității. S-a remarcat, pe drept, ca narațiunea e, in povesti, sărăcăcioasa. Mai cu miez sunt dialogurile, punctate de zicale și proverbe și întreținute de locvacitatea eroilor, care au și pornirea de a se sfădi. Când nu vorbesc unii cu alții, vorbesc cu ei înșiși, dar cu voce tare.
Este clar ca locvacitatea lor e mai intui un mod de a fi si un semn de inteligenta. Până și „prostovanul" care este Dănilă Prepeleac se pricepe să ducă cu vorba pe fratele său mai bogat și să-1 „păgubească de iapa", după ce „1-a ușurat și de carul cu boi".Dar oricât de țărănească, în lexic și întorsătura frazei, vorbirea aceasta e una simbolica: „- Ei, dragul tatei, așa-i ca s-a întâmplat vorba ceea: Apăra-mă de găini, ca de câini nu mi-e teama." Deci nu întâmplările se întâmpla, ci „vorba ceea". O astfel de vorbire nu individualizează. Toți eroii vorbesc la fel si asta nu numai pentru ca sunt interpretați pe rând de povestitor, care-si are in afara de rolul specific (făcând parte din poveste) si un rol al rolurilor, de pura interpretare, exterior scenariului scris. Cu toții sunt înlănțuiți într-un limbaj paradigmatic al formulelor fixe, valabil aiurea, dar si in planul mitic al lui „a fost odată ". Impresia de oralitate, asociata cu aceea de spectacol, de reprezentație comica e, desigur, puternica – ceea ce nu exclude existenta unui stil auctorial veritabil la Creangă.
În narațiunile în care este prezentă demonologia Dănilă Prepeleac restructurarea epicului din unghi nuvelistic și translația suferită de evenimentul magic – folcloric este sugestivă. Fantasticul și fabulosul sunt tratate în mod realist. Desfășurarea scenică este păstrată, dar cu o notă de neprevăzut. Suprarealitatea, eminamente fantastică, își are originea imaginată de prozator.
Surprinzător , natural și eficient – de vreme ce în totalitatea manifestărilor sale Dănilă nu se mai prezintă ca un om prost, nătâng, neghiob, după cum se păruse la început, ci se afirmă ca un personaj care, chiar fiind prost și neghiob, se smulge relativ ușor din starea aceasta și devine acela care a trebuit să fie pe pământ cu adevărat un stăpân pe propriul destin și pe tot ce ar fi natural să-l slujească, nu să-i fie piedică în calea afirmării sale plenare.
Cu Dănilă Prepeleac e evident că timiditățile lui Creangă-debutantul sunt depășite. El lasă acum frâu liber povestirii, lucrând după voie asupra schemei date în care numai formulele ritualice punctau o structură altfel originală, model de scriere crengiană: dialog și înscenare de un realism maxime, a unor peripeții ireale și alogice. Punerea în scenă perfect realistă face loc schemei unei povești universal cunoscute, cu prostul care schimbă o pereche de boi succesiv până ajunge la o pungă goală.
Povestirile lui Creanga oferă experenț de viata in care in care autenticul primează sub forma unor adevărate lecții de comportare. Narațiunea cu caracter nuvelistic, Dănilă Prepeleac,este rezultatul expunerii reale si imaginare, personajele devin mesagere ale unor noțiuni fundamentale: – binele, adevărul, dreptatea , frumosul.
Concluzii
Creangă a vrut să arate că geniul popular național crease opere de valoare care, fără introducerea vreunui element străin, puteau fi puse alături de cele mai frumoase producții ale literaturii savante: el a luat deci de la popor câteva din povestirile care-i încântaseră copilăria și adolescența, și le-a reprodus cu fidelitate.
Creangă era înzestrat de la natură cu un mare talent, el a știut să dea acestor ficțiuni vechi viața care le lipsea. Poveștile înfățișează în multe locuri nu palidele figuri ale legendei, ci portretul viu al țăranilor moldoveni, contemporani cu povestitorul.
În materie de folclor, de creație populară orală, Creangă este un excepțional cunoscător al nuanțelor expresive ale vorbirii și cele două constante ale operei sale, ironia și jovialitatea, se realizează magistral prin stilul aluziv, în care cuvintele spun aparent puțin, lăsând însă loc liber fanteziei cititorului.
În lumea noastră literară, atât de înstrăinată ca limbă și ca idei, rândurile curate pe care le-a scris Creangă sunt un adevărat fenomen. Creangă era un scriitor energic și vioi, înțelept ca poporul, râzător și sentențios.
Elementele care îi alcătuiesc opera sunt puține, întâlnim o legătură strânsă între om și operă.
În poveștile lui Creangă nu întâlnim elemente străine, deoarece Creangă era necunoscător de literaturi străine. La Creangă, luna nu coboară în chip de fantasmă, nici iasme în chip de stâncă nu își arată fioroasele lor trupuri. Povestea e numai poveste, și oglinda fără ceață a prozatorului nu-i diformează contururile. În Povestea lui Harap-Alb, cea mai îngrijită ca formă și scrisă cu dragoste dintre poveștile lui, nu întâlnim comparații artificiale.
Comparația întâlnită este comparația poveștii, o comparație justă, scurtă.
Opera lui Creangă a trecut printr-un lung proces de asimilare, fiind apreciată din ce în ce mai profund și devenind populară.
Întreaga operă a lui Creangă se explică prin nostalgia după viața copilăriei și adolescenței sale, trăite în satul de pe malurile Ozanei și la Fălticeni, la școala de catiheți, împreună cu toți prietenii și tovarășii de joacă. Creangă a ajuns la seminarul din Socola la vârsta de 18 ani, când sufletul său era format. În cei trei ani de învățătură, a trăit tot între fii de țărani, veniți de pe la școlile de catiheți desființate, iar în primul an după terminarea seminarului, a petrecut tot la Humulești. Numai de la vârsta de 22 de ani începe să locuiască la Iași.
Creangă a rămas țăran în sufletul său toată viața.
Mediul nou în care a trebuit să-și ducă viața la oraș, unde s-a simțit întotdeauna un desrădăcinat, l-a făcut să idealizeze viața de sat, iar scurgerea anilor îi arăta copilăria și tinerețea învăluită în poezia pe care o dă totdeauna trecutul.
De aceea Creangă a scris numai povești și amintiri din copilărie și în ele este desăvârșit. Când își scria poveștile, el trebuie să fi trăit în amintire, serile când mergea la „clăcile” din Humulești, sau pe acelea din casa lui Pavel ciobotarul, când moș Bodrângă îl ținea treaz noaptea întreagă cu poveștile lui.
Creangă nu trebuie privit ca un culegător de basme populare. El nu avea nevoie să-și adune de la alții poveștile sale, căci le știa din copilărie. Dacă fondul lor aparține poporului, el le-a dat o formă personală, făcând din ele adevărate opere de artă, fiindcă el a fost un mare artist. Le-a redat fără să altereze fondul lor popular, deoarece și el rămăsese la fel cu poporul, fiiind un reprezentant perfect al sufletului românesc între popoare, al sufletului moldovenesc între Români.
Astăzi, creația sa, răspândită în țara noastră în numeroase ediții populare, este tradusă în tot mai multe limbi, bucurându-se de o prețuire unanimă, universală.
Bibliografie
Bărboi, Constanța. Ion Creangă. Pagini alese, Editura Universitară, București 2007
Bîrlea, Ovidiu, Poveștile lui Creangă, Editura Pentru Literatură, București, 1967
Boutiere Jean, Viața și opera lui Ion Creangă, ed. Princeps Edit, Iași, 2008
Bratu, Savin. Ion Creangă, Editura Tineretului, București, 1968
Călinescu, George, Ion Creangă (Viața și opera), Editura Eminescu, București, 1973
Călinescu George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Semne, București, 2008,
Călinescu George, Estetica basmului, Editura Pentru Literatură, București, 1965
Creangă Ion, Amintiri din copilărie, Povești și Povestiri, Editura Ion Creangă, București, 1984.
Creangă Ion, Povești și Povestiri, Editura Porus, 1992.
Drăgan, Maria. Actualitatea unui mare clasic: Ion Creangă – valori stilistice, în Limba și literatura română, București, XXX, 2001, nr. 2, apr.-iun
Glodul, Cornel. Perspective și modalității de valorificare didactică a eposului folcloric, Universitatea București, 2008
Holban, Ion, Ion Creangă – Spațiul memoriei , Principes Edit, Iași 2004
Ibrăileanu Garabet, Scriitori români și străini, EPL, București, 1968
Ibrăileanu Garabet, Pagini alese, vol II, E.S.P.L.A., București, 1957
Ibrăileanu, Garabet, Note și impresii, Editura Viața nouă, Iași, 1920
Iorga Nicolae, Pagini din tinerețe, vol I, Editura pentru literatură, București, 1968
Iorga Nicolae,. Istoria literaturii românești contemporane. I. Crearea formei. Editura Minerva, București, 1986
Iorgu Iordan, Contribuții la istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea, Ed. Academiei, București, 1956
Iorgu Iordan, Stilistica limbii române, Editura Institutul de ligvistică română, București, 1944
Livrescu, Cristian, Nicolae Iorga, primul exigent al lui Ion Creangă în Istoria literară, București, 2008
Lovinescu, Vasile, Creangă și Creanga de aur, Editura Cartea Românească, București, 1989
Maiorescu Titu, Critice, Editura pentru literatură, București, 1967
Manolescu Nicolae, Lecturi infidele, E.P.L., București, 1966
Marino Adrian, Dicționar de idei literare, Ed. Eminescu, București, 1973
Micu, Dumitru. Istoria literaturi române.Ion Creangă, Editura Saeculum I.O., București, 2000
Mitrache, Gheorghe, Ion Creangă, Recif., București, 1996
Negruzzi Iacob, Amintiri din „Junimea”, Humanitas, București, 2011
Popovici, Constantin. Ion Creangă, Recif, București, 1996
Regman, Cornel, Ion Creangă: O biografie a operei, Demiurg, București, 1995,
Scarlat Mircea, Posteritatea lui Creangă, Editura Cartea Românească, București, 1990
Streinu, VIadimir., Clasicii noștri, Ed. Casa Școalelor, București, 1943
Terchilă, Marius. Ion Creangă: Povestea lui Harap-alb în Limba și literatura română, 2005, nr.5
Tohăneanu I. Gheorghe., Stilul artistic al lui Ion Creangă, Editura științifică, București, 1969
Tudorică, Alexandru. Între literatura populară și cea cultă în Limba și literatura română, 2007, nr.8
Vâlceanu Mona, Studii de literatură română, Editura Tipnaste, Pitești, 1996
Vianu, Tudor, Studii de literatură română, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1965
Vișan, Dragoș. Ion Creangă și o poetică a basmului românesc în RoLiteratura, 2008, nr.10
*** Dicționarul general al literaturii române, Ed. Univers enciclopedic, vol. I-V, București, 2003
Bibliografie
Bărboi, Constanța. Ion Creangă. Pagini alese, Editura Universitară, București 2007
Bîrlea, Ovidiu, Poveștile lui Creangă, Editura Pentru Literatură, București, 1967
Boutiere Jean, Viața și opera lui Ion Creangă, ed. Princeps Edit, Iași, 2008
Bratu, Savin. Ion Creangă, Editura Tineretului, București, 1968
Călinescu, George, Ion Creangă (Viața și opera), Editura Eminescu, București, 1973
Călinescu George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Semne, București, 2008,
Călinescu George, Estetica basmului, Editura Pentru Literatură, București, 1965
Creangă Ion, Amintiri din copilărie, Povești și Povestiri, Editura Ion Creangă, București, 1984.
Creangă Ion, Povești și Povestiri, Editura Porus, 1992.
Drăgan, Maria. Actualitatea unui mare clasic: Ion Creangă – valori stilistice, în Limba și literatura română, București, XXX, 2001, nr. 2, apr.-iun
Glodul, Cornel. Perspective și modalității de valorificare didactică a eposului folcloric, Universitatea București, 2008
Holban, Ion, Ion Creangă – Spațiul memoriei , Principes Edit, Iași 2004
Ibrăileanu Garabet, Scriitori români și străini, EPL, București, 1968
Ibrăileanu Garabet, Pagini alese, vol II, E.S.P.L.A., București, 1957
Ibrăileanu, Garabet, Note și impresii, Editura Viața nouă, Iași, 1920
Iorga Nicolae, Pagini din tinerețe, vol I, Editura pentru literatură, București, 1968
Iorga Nicolae,. Istoria literaturii românești contemporane. I. Crearea formei. Editura Minerva, București, 1986
Iorgu Iordan, Contribuții la istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea, Ed. Academiei, București, 1956
Iorgu Iordan, Stilistica limbii române, Editura Institutul de ligvistică română, București, 1944
Livrescu, Cristian, Nicolae Iorga, primul exigent al lui Ion Creangă în Istoria literară, București, 2008
Lovinescu, Vasile, Creangă și Creanga de aur, Editura Cartea Românească, București, 1989
Maiorescu Titu, Critice, Editura pentru literatură, București, 1967
Manolescu Nicolae, Lecturi infidele, E.P.L., București, 1966
Marino Adrian, Dicționar de idei literare, Ed. Eminescu, București, 1973
Micu, Dumitru. Istoria literaturi române.Ion Creangă, Editura Saeculum I.O., București, 2000
Mitrache, Gheorghe, Ion Creangă, Recif., București, 1996
Negruzzi Iacob, Amintiri din „Junimea”, Humanitas, București, 2011
Popovici, Constantin. Ion Creangă, Recif, București, 1996
Regman, Cornel, Ion Creangă: O biografie a operei, Demiurg, București, 1995,
Scarlat Mircea, Posteritatea lui Creangă, Editura Cartea Românească, București, 1990
Streinu, VIadimir., Clasicii noștri, Ed. Casa Școalelor, București, 1943
Terchilă, Marius. Ion Creangă: Povestea lui Harap-alb în Limba și literatura română, 2005, nr.5
Tohăneanu I. Gheorghe., Stilul artistic al lui Ion Creangă, Editura științifică, București, 1969
Tudorică, Alexandru. Între literatura populară și cea cultă în Limba și literatura română, 2007, nr.8
Vâlceanu Mona, Studii de literatură română, Editura Tipnaste, Pitești, 1996
Vianu, Tudor, Studii de literatură română, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1965
Vișan, Dragoș. Ion Creangă și o poetică a basmului românesc în RoLiteratura, 2008, nr.10
*** Dicționarul general al literaturii române, Ed. Univers enciclopedic, vol. I-V, București, 2003
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Ion Creanga, Scriitor Cult cu Un Tonus Vital Propriu, „un Dramaturg Deghizat In Prozator” (ID: 154255)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.