Infinitivul Definire, Caracteristici, Descriere Morfematica

Cuprins

Introducere

Cap 1. Aspecte definitorii

Evoluția infinitivului românesc

2. Inventar de forme și descrierea morfematică a formelor

Infinitiv vs infinitiv perfect

Structura morfematică a infinitivului

Sufixul infinitivului

Morfemul mobil

În punctul de jonctură

Sufixul infinitivului

Morfemul mobil a

În punctul de jonctură

Structura infinitivului perfect

1.3. Distribuția formelor; tipare de contrucție cu infinitivul

Formant fără autonimie morfologică

]1.3.2. Infinitivul neizolat, subordonat al verbului, al adjectivului, al adverbului, al numelui

1.2.3.3. Regentul nominal

1.2.3.1. Regentul verbal

1.2.3. Infinitivul fără marca a din vecinătatea verbului

1.2.4. Infinitivul din construcțiile relative infinitivale

1.2.5. Infinitivul din construcțiile infinitivale absolute

1.2.6.Infinitivul predicativ

1.2.7. Distribuția infinitivului perfect

1.4. Poziția intermediară a infinitivului: verbală și nominală

1.4.1. Argumente penru natura verbală

1.4.2. Argumente pentru natura nominală

INFINITIVUL

1.În lucrarea de față, urmând principiul cronologic, lucrarea va evidenția cele mai importante etape ale evolutiei infinitivului, caracteristici definitorii și descrierea morfematică a infinitivului in limba română. Infinitivul românesc – privit sub raport genealogic – este infinitivul latin, dezvoltat pe teritoriul României orientale. Cei mai mulți lingviști fixează acest moment în jurul secolelor al X-lea și al XI-lea, când protoromâna este divizată în unități dialectale, mai mult sau mai puțin independente. Limba română prezintă, atât asemănări cât și deosebiri, cu amormâna, meglenoromâna și istroromâna. Dacoromana va cunoaște o dezvoltare proprie, în timp ce amormâna, meglenoromâna și istroromâna, sub influența popoarelor cu care a intrat în contact, vor evolua diferit, pastrând însă o serie de trasături.

Infinitivul a suferit numeroase modificări în structura sa internă. Se disting trei grupe, în funcție de gradul de extindere a acestor modificări, fiecare având ca marcă unul dintre cei trei termeni de opoziție : [ re ], [ -r ], [ 0 ].

I. Latina a) -re

II. Protoromana a) -re b) -r

III. Romanica a) -re b) -r c) -0

"-re" și "-r" se întâlnesc și în protoromană, în schimb, ultimul ( 0 ) reprezintă o inovație a epocii romanice. Apariția infinitivului marcat prin -0, (cânta, vedea), nu este rezultatul unor accidente fonetice, ci al unui proces determinat de factori de ordin sistematic. Raportul dintre cele două forme -re vs. -0 este simultan și pune în opoziție explicită un substantiv față de un verb.

În latina de disting, în structura unui infinitiv, trei unități constitutive, în succesiune continuă : un r a d i c a l, un a f i x t e m a t i c și un a f i x

m o d a l (cant + a + re).

Radicalul este purtătorul unui anumit sens și, prin elementele sale semnificante, realizează opoziția în plan semantic : cant-( are) vs. rog-( are ), fugi- ( re ) vs. ven- ( ire ).

Afixul tematic pune în valoare verbală un radical : canta- ( re ) vs. canta- ( vi ) vs. canta- ( tum ) vs. canta- ( ndo ), fiind totodată și un determinant lexical care opune unei întrebuințări verbale o întrebuințare nominală : cant-a-re vs. cant-ieum, sing-a-re vs. sign-um.

Afixul de modalitate este unic ( -re ) și este relevant numai în distribuție cu o temă verbală.

În limba latină clasică, infinitivul prezintă forme distincte, în funcție de diateză (activă/pasivă/deponentă) și de timp (prezent/perfect/viitor). Infinitivul verbelor deponente nu are forme temporale proprii, la prezent și la perfect este identic cu infinitivul pasiv iar la viitor este identic cu infinitivul activ.Dominant în latina clasică este grupul sintagmatic verb+infinitiv . Caracteristic pentru perioada clasică este și recunoașterea infinitivul cu rol de predicat al unei propoziții subordonate infinitivale. Propoziția infinitivală este propoziția care are ca predicat un verb la infinitiv și ca subiect un substantiv sau un substitutal acestuia la acuzativ. Infinitivul în limba latină prezintă următoarele valori

Infinitiv narativ sau istoric, cu formă de infinitiv prezent, dar cu valoare de timp trecut, însoțit de un subiect în cazul nominativ.

Repente omnes tristia inuasit, festinare, trepidare, neque loco, neque homincuiquam satis credere. (Pe neașteptate i-a cuprins pe toți tristețea, zoreau, tremurau, nu aveau încredere îndeajuns nici în vreun loc, nici în vreun om)

Infinitivul exclamatic și interogativ, are valoare de predicat în propoziții interogative și exclamative, însoțit de un subiect în cazul acuzativ.

Mene incepto desistere victam? (Oare mă voi da bătută de la ceea ce am interprins?)

Infinitivul imperativ, cu valoare de predicat al unei propoziții. Se folosește în porunci, interdicții, sfaturi și este mai puțin frecventă în limba literară.

Tu socios adhibere sacris. (Tu sa-ți pregătești tovarașii pentru sacrificiu.)

Infinitivul, în latină, se apropie de de substantiv numai în planul conținutului, unde primește determinanți nominali. În planul expresiei, prezintă trăsături numai de natură verbală. Ca subiect, doar câteva verbe și construcții primesc întrebuințarea nominală : Errare humanum est. (A greși este omenesc.), Turpe este mentiri. (Este rușinos să minți.)

Pe baza trăsăturilor evidențiate mai sus, infinitivul în limba latină clasică se poate defini ca o modalitate de expresie, predominantă fiind esența verbală.

În limba latină populară sau vulgară, se manifestă o dezvoltare a infinitivului, fie accidental, fie prin apariția unor elemente noi. Această dezvoltare de datorează în mare parte expansiunii Imperiului roman.

În sistemul verbal al latinei populare, verbele se repartizează, ca și în latina clasică, în patru clase distincte, în funcție de afixul tematic : [ -a+re ], [ -e+re ], [ i+re ]. În latina populară târzie, infinitivul se apropie ca întrebuințare mai mult de celelalte moduri nepersonale, în special, de supin și de gerunziu, și prezintă numeroase variații care, în cea mai mare parte, vor constitui puncte de divergență pentru evoluția sa ulterioară.

Procesul diversificării latine populare începe chiar din momentul expansiunii ei asupra popoarelor supuse dominației romane și continuă să se desfășoare în condiții istorice, etnologice, geografice și sociale.

În protoromană, infitivul se repartizează în două grupe distincte din punct de vedere teritorial. Protoromana occidentală și protoromana orientală. Diferența dintre acestea este –e final din structura infinitivului : -r, -re.

Numeroși lingviști români și strâini si-au exprimat opiniile asupra originii infinitivului, încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Procesul reducerii infinitivului românesc are la bază cauze de ordin întreg și reprezintă în ansamblul său, un aspect al evoluției independente a limbii române.

2. Infinitivul în limba română contemporană.

Caracteristici definitorii

2.1. Infinitivul, considerat o formă verbală nepersonală / nepredicativă, în sistemul lexical al limbii române, este definit aproape peste tot ca având funcție denotativă. Ca formă nepersonală, se îndepărtează de statutul verbal, căci, prin pierderea flexiunii de persoană si de număr, își pierde ancorarea situațională și temporală și, implicit, natura procesual-predicativă a verbului, dar se apropie de substantiv, fără însă a fi ajuns la statutul substantivelor postverbale, adică la denumirea acțiunii, a evenimentului sau a stării. Limba română și-a creat posibilitatea de diferențiere formală a infinitivului cu valoare nominala de infinitivul cu valoare verbală, prin apariția, alături de forma lungă de infinitiv, a unei forme scurte : cântare – cânta, șede(a)re – ședea, facere – face, venire – veni. Numai infinitivul lung denumește acțiuni, evenimente sau stări, pe când cel scurt se păstrează în sfera verbului.

3.Expresia infinitivului

Limba română și-a circumscris infinitivul unui sistem cu două unități distinctive, fiecare reprezentând expresia unui conținul diferit și manifestând trăsături proprii. Infinituvul lung are două valori : una nominală și una verbală. Dintre cele două valori, dominantă este cea nominală, în timp ce valoarea verbală apare într-un număr redus de contexte. Apariția formei scurte a consolidat locul infinitivului în sistemul verbal românesc.

3.1. Infinitivul lung cu valoare nominală se încadrează în categoria substantivelor nomina actionis, și constituie un procedeu activ de formare a unui nume de acțiune de la un verb. Infinitivul de natură substantivală este obligatoriu însoțit de morfemul a, căruia i se poate asocia și una din prepozițiile/locuțiunile prepoziținale: de, din, fără, în, între, la, pe lângă, până, prin, pentru, spre, înainte de, în loc de, în scop de, în curs de, în caz de etc. În plan sintactic, infinitivul cu valoare nominală îndeplinește toate funcțiile sintactice ale substantivului :

subiect : E ușor a scrie versuri/ Când nimic nu ai de spus. (Mihai Eminescu)

nume predicativ : […] îi văd bine conturul acum e după dărăpănătura de shele topite, în spatele compresorului. Pare a fi o femeie, deși e translucidă ca gheața. (Cărtărescu)

atribut : Nu se poate condamna îndeajuns năzuința de a considera genurile ca formule sacrosancte…(L. Rusu)

complement (direct, indirect) : Și unde n-a început a mi se face negru pe dinaintea ochilor și a tremura de mânios… (Ion Creangă)

Infinitivul păstrează în planul său semantic trăsături lexico-gramaticale specificce verbului care îi condiționează construcția sintactică.Tranzitiv sau intranzitiv, personal sau impersonal, timpul, diateza.

Structura morfematică a infinitivului lung este : R + Suf1 [- à, -é (-é a), -e, -i, î (accentuat)] + Suf2 ( -re : cânt-a-re, ved-e-re, trec-e-re, iub-i-re ). Sufixele tematice sunt importante numai pentru valoarea verbală, pentru cea nominală ele nemarcând distincții morfologice, cei doi constituenți putând fi tratați ca un singur afix sau formant, realizat în mai multe variante : -are, e(ea)re, -ere, -ire, -are. Diaconescu

Structura morfematică a infinitivului scurt este o structură compusă și complexă : # R + Sufinf, unde # reprezintă un punct de junctură care permite intercalarea unor lexeme străine de forma verbală (GALR 1, 2005 486): clitice pronominale (personale și reflexive), clitice adverbiale ( morfemul de negație nu, semiadverbele cam, mai, tot, prea, și), acestea putându-se combina între ele.

Omori timpul pentru a-l sili să intre în tiparele existenței, pentru a nu-și mai însuși prerogative de existență. (Cioran)

3.2. Morfemul mobil a, la origine prepozițional, este obligatoriu în majoritatea contexelor.În limba română, sufixul infinitivului prezintă cinci alomorfe morfologice: -a, -ea, -e, -i și -î.

Radical + a. A rezultat din infinitivul lung prin căderea afixului -re : cântare>cânta și constituie clasa care cuprinde cel mai mare număr de verbe.(D)

Radical + ea. Reprezintă continuarea infinitivului lung de tipul radical + ea + re, în condițiile generale ale căderii afixului final : vedeare>vedea.

Radica + e. Cuprinde un număr redus de verbe: ascunde, bate, duce, începe, strânge, ucide etc

Radical + i. S-a dezvoltat din infinitivul lung de tipul: radical + i + re fugire>fugi, venire>veni.

Radical + î. î devine o marcă distinctă pentru o serie de verbe al căror radical are la final vibranta r : coborî, hotărî, urî, omorî etc.

Distincția – i / -î, explicabilă la început fonetic, a devenit în româna actuală o distincție morfologică, fiecare dintre cele două sufixe ale infinitivului aparând în condiții fonetice similare; urmăr-i, măr-i, călăr-i vs hotăr-î, ur-î, dobor-î. GALR 2005 487

4. Inventar de forme și descrierea morfematică a formelor

4.1. Infinitiv vs infinitiv perfect

Din punct de vedere al marcării temporale, infinitivul cunoaște doi termeni, distincți ca formă și valoare temporală:

(a) un infinitiv nontemporal, caracterizat prin valori temporale proprii și valori aspectuale proprii, care se acomodează la valoarea temporală a regentului verbal personal (am putut cânta, va începe a cânta) sau / și la valoarea lexicală a construcției temporale precedente (înainte de a cânta);

(b) un infinitiv perfect, caracterizat prin trăsăturile [+ Trecut], [+ Anterioritate] (față de un punct de reper) )GALR 1.2005, 486) (Nu-mi amintesc a fi plâns vreodată în copilărie.). Prima este forma curentă de infinitiv (se va desemna, în continuare, prin infinitiv); cealaltă este o formă rară, livrescă, de infinitiv (se va desemna prin infinitivul perfect).

5.2. Structura morfematică a infinitivului

Structura morfematică a infinitivului este R + Suf.

Infinitivul scurt are o structură compusă și complexă (a) # R + Sufinf, formulă structurală care indică o formă compusă și complexă, cu un punct de jonctură marcat prin [#], unde este posibilă intercalarea unor termeni străini infinitivului. În alcătuirea formei intră: morfemul mobil (componentul disociabil) + componentul continuu (nedisociabil).

Componentul continuu are structura: radical verbal + sufix de infinitiv, ultimul diferit în funcție de clasa de flexiune a verbului și de finalul fonetic al radicalului.

Morfemul mobil (disociabil) este realizat ca a (indiferent de clasa flexionara a verbului), component care, în contexte circumscrise sintactic, lipsește obligatoriu. Cuprinderea în paranteze a mărcii a nu trebuie înțeleasă ca posibilitate facultativă de apariție și deci de suprimare în orice context, ci ca absență obligatorie în anumite construcții determinate sintactic.

Sufixul infinitivului cunoaște, în româna actuală, cinci alomorfe (realizări) morfologice (-a, -ea, -i, -î), în funcție de care se disting cinci clase flexionare ale verbului.

În afară de realizarea ,,scurtă" a componentului continuu, care este și realizarea curentă, există, și o componentă ,,lungă", constituind forma arhaică și etimologică a infinitivului, deosebită de forma actuală prin întinderea sufixului de infinitiv: -are, -ere, -ere, -ire, -âre. Componenta verbală ,,lungă" a infinitivului se limitează: (a) la apariția în forma inversată de condițional, contrucție arhaică și populară, neuzitată în româna actuală (Închinare-aș și n-am cui! / Închinare-aș murgului. – Balade populare, Toma Alimoș); (b) la apariția în propoziții principale cu valoare injonctiv-optativă, conservată în înjurături și blesteme (Dare-ar boala-n ei!, Fir(e)-ar să fie de proști!).

2.2.2. Morfemul mobil a, la origine prepozițional, are un statut gramatical ambiguu, cumulând rolul unei mărci morfologice și al unei mărci sintactice.

Că a devenit o marcă morfologică a infinitivului (un morfem mobil / liber al acestuia), se poate susține prin argumente ca:

(a) Exceptând câteva situații circumscrise sintactic, precum și situațiile în care infinitivul, lipsit de autonomie, apare ca formant al timpurilor și al modurilor compuse, acest a are o ocurență obligatorie (dorința de *pleca, *Învăța este o plăcere., Nu reușește *pleca.).

(b) Acest a apare și în pozițiile sintactice de subiect și de complement direct (Se cuvine a reflecta.; Elevul continuă a lucra.), precum și în construcția predicativă a infinitivului (A nu se fuma!), poziții necaracteristice pentru prepoziție și necerând prezența acesteia.)

Acest a funcționează și ca marcă sintactică, reprezentând, în unele apariții, singurul mijloc de legare a infinitivului de regent: Dorește a pleca., Se teme a pleca.Și chiar dacă tendința actuală este de utilizare a unei mărci prepoziționale suplimentare (Se teme de a pleca., Sunt datori de a spune adevărul.), semn ca a și-a deminuat rolul conectiv, nu sunt imposibile și construcțiile în care legătura se realizează numai prin a.

Pentru pozițiile subiect, comlement direct, norma literară recomandă legarea directă, fără de.

Ponderea celor două funcții este în favoarea celei morfosintactice , ceea ce conduce la concluzia naturii morfematic-flexionare a lui a, fără însă a se fi ajuns la pierderea totală a rolului sintactic.

Inventarul de construcții fără a se limitează la:

-structura formelor verbale compuse (unele dintre formele de viitor și condiționalul prezent: (v)oi cânta, aș cânta), absența lui a fiind un argument în favoarea pierderii autonomiei morfologice a infinitivului din formele compuse;

-contrucțiile relative infinitivale;

-în limba literară actuală, după verbul modal a putea, construcție care antrenează particularități sintactice specifice, neîntâlnite în alte ocurențe ale infinitivului.

2.2.3. În punctul de jonctură, disocierea formei compuse se poate face prin:

-morfemul de negație

-ale clitice adverbiale – semiadverbiale (maximum trei: E posibil a nu mai tot amâna.);

-clitice pronominale (maximum două: a i-o trimite, a ni se impune);

-clitice combinate (a nu i-o mai tot împrumuta).

2.3. Structura infinitivului perfect

Infinitivul perfect are o formă compusă, cu strctura: a # fi R + Spart, unde cele două elemente mobile sunt obligatorii în oricare apariție a formei, iar puntul de jonctură apare, curent, între cele două mărci mobile (dorința de a mai fi rămas). Disocierea se face tot prin clitice adverbiale si pronominale (de la clitic până la cinci – numărul de cinci fiind cu totul excepțional: (dorința) de a nu-i mai fi dat raportul; Insuccesele, până a nu mi le mai tot fi reproșat, le puteam suporta).

1.3. Distribuția formelor; tipare de contrucție cu infinitivul

1.3.1. Formant fără autonimie morfologică

Infinitivul din componența unor forme verbale compuse (o formă de viitor, precum și forma de condițional-optativ prezent: (v)oi cânta, aș cânta și-a pierdut orice autonomie morfologică, nemaiinteresând descrierea infinitivului decât sub aspectul grafiei, unde se păstrează identitatea cu forma de infinitiv (va fi, va ști; aș fi, aș ști; se va sfii, m-aș sfii).

1.3.2.Infinitivul neizolat, subordonat al verbului, al adjectivului, al adverbului, al numelui

1.2.3.1. În raport cu un regent verbal, infinitivul ocupă, în funcție de regimul regentului, poziția de complement direct; complement prepozițional; complement secundar; subiect; nume predicativ; predicativ suplementar.

Grupul verb + infinitiv prezintă o legătură sintactică mai strânsă sau mai laxă, în funcție de controlul intituit de regent asupra subiectului infinitivului.

(a) Există regente instituind control obligatoriu, subiectul infinitivului fiind, în orice apariție, controlat de subiectul regentului, deci corefetențial cu acesta, ceea ce atrage obligativitatea exprimării subiectului o singură dată, în contrucția regentului. Identitatea de subiect este una dintre formele curente de coeziune în cazul verbelor aspectuale și modale, dar apare și în cazul altor regende.

Tot astfel se comportă și regente ca: a binevoi, a catadicsi, a îndrazni.

(b) Sunt regente impunând control obligatoriu, subiectul infinitivului fiind însă controlat nu de subiectul regentului, ci de un complement (direct sau indirect) al acestuia.

O situație identică au construcțiile cu verbe cauzative lexicale: (L-au făcut a pleca., L-au lăsat a plânge.), unde funcționează obligatoriu un control din partea complementului direct asupra subiectului nelexicalizat al infinitivului.

(c) Există regente care instituie numai facultativ controlul asupra subiectului infinitivului, infinitivul apărând, de la un context la altul, când cu același subiect, situație în care infinitivul nu-și lexicalizează subiectul, când cu subiect dinstinct, situație în care subiectul este obligatoriu lexicalizat; vezi: El se teme (a pleca), dar și El se teme de (a nu-l prinde iarna fără provizii).

(d) Sunt și infinitive cu subiect general, obligatoriu neexprimat, anumite poziții sintactice favorizând citirea ,,generică", de exemplu, poziția de subiect (A învăța este o datorie.). Uneori, infinitivul își atașează un clitic reflexiv, care permite recuperarea subiectului neexprimat, ambele de persoana a 2-a cu valoare generică.

Față de un regent adjectival sau adverbial, infinitivul apare:

(a) cu funcția de complement prepozițional (după regenții adjectivali apt, capabil, dator, dem, gata: gata (de) a pleca, capabil (de) a face eforturi, demn (de) a primi funcția, apt a executa serviciul militar, si după regentul adverbial departe, în contrucții personale: El este departe de a renunța la idee.), construcții în care subiectul infinitivului este controlat de subiectul adjectivului sau al adverbului;

(b) cu funcția de subiect, în construcții impersonale cu regent adverbial de mod, construcții în care subiectul neexprimat al infinitivului are valoare generală.

1.2.3.3. Față de un regent nominal, infinitivul funcționează ca un atribut verbal, iar aparițiile lui sunt limitate la nominale abstracte, fie un nominal de proveniență verbală sau „legat” de un verb: dorința / plăcerea / teama de a învăța, fie un nominal abstract stabilind, indirect, o relație cu un verb: nevoia / gândul / cheful de pleca, fie un abstract postadjectival (imposibilitatea de a rezolva), fie un abstract generic: ideea / faptul de a pleca, modul de a lucra.

Legătura cu regentul este in general propozițională, mărcii a adăugându-i-se obligatoriu un conectiv prepozițional, altul decât a: frecvent conectivul de, specific grupului nominal abstract stabilind, indirect, o relație cu un verb: nevoia / gândul / cheful de a pleca, fie un abstract postadjectival (imposibilitatea de a rezolva), fie un abstract generic: ideea / faptul de a plec, modul de a lucra.Rar, pot apărea și alte prepoziții transmise din construcția verbului, verb aflat la originea substantivului regent.

În construcțiile adnominale, subiectul apare în următoarele situații:(a) lexicalizat, cu o topica obligatoriu postinfinitivală; (b) nelexicalizat, dar controlat de genitivul sau posesivul regentului; (c) nelexicalizat, dar generic.

1.2.3.Infinitivul fără marca a din vecinătatea verbului a putea

Structura putea + infinitiv se distinge prin particularitați de construcție inexistente

în alte apariții ale infinitivului, particularitați indicând, în cazul lui putea + infinitiv, prezența unui grup sintactic „amalgamat”, cu un înalt grad de coeziune a componentelor, Aceste trăsături speciale sunt:

-așezarea obligatorie a formei clitice de pronume personal si reflexiv (legate sintactic de infinitiv) înaintea regentului a putea, inclusiv a formei de dativ cu valoare posesivă, ceea ce are ca efect apariția unor grupări sintactice compacte de câte trei și patru constituenți (Îl pot ajuta., Li-l pot trimite., Și-a putut întâlni părinții.);

-așezarea cliticelor adverbiale (inclusiv a mprcii de negație). Legate semantic de infinitv, înaintea regentului a putea și posibilitatea combinării acestora cu cliticelor pronominale (Nu-și mai pot permite., Nu mi-l mai poate trimite.);

-participarea grupului în ansamblu la construcțiile reflexive și reciproce (Ion se poate cruța. / se poate lăuda.);

-participarea grupului în ansamblu la opozițiile de diateză (Se poate ajunge departe., Nu se poate face asta.);

Arhaic si regional, tiparul de construcție apare și cu regentul a ști; la unii scriitori, construcția se menține până târziu (Unii oameni știu vorbi așa ca și cum s-ar îmbrăca în ei mustrarea de cuget a tuturora. – N. Iorga, Cugetări

Infinitivul din construcțiile relative infinitivale

Infinitivul din aceste construcții se distinge prin următoarele trăsături de distribuție si de construcție;

-Infinitivul apare numai în vecinătatea a doi regenți verbali: a avea, folosit personal și impersonal (N-am ce face, Am de ce mă plânge (folosire personală); N-are ce se întâmpla. (folosire impersonală)); a fi, folosit impersonal (Nu-i ce mânca.).

-Grupul are structura relativ (pronominal, adjectival sau adverbial) + infinitival fără marca a.

-Relativul poate apărea precedat sau nu de prepoziție, la oricare formă cazuală și deci cu orice funcție sintactică (N-are cu cine pleca. / până unde merge. / cui trimite informați. / pe care copil trimite.).

-Grupul relativ + infinitiv acceptă disocierea numai prin forme pronominale si adverbiale clitice (N-are cine mă mai căuta., N-ai cu cine-l compara.).

-Grupul relativ + infinitiv nu admite disocierea prin componente nonclitice, care, dacă există în structură și nu se actualizează prin relativ, au obligatoriu poziție postinfinitivală (N-are cu cine *Ion rămâne., N-are ce *lui Ion da).Excepție fac componentele avansate, depintând sintactic de relativ.

Infinitivul din construcțiile infinitivale absolute

Tiparul sintactic al construcțiilor infinitivale absolute are structura:

[Prep + a + Inf + S (al inf) + componente subordonate (ale inf) # ], unde # indică limita grupului sintactic infinitival. Infinitivul este precedat obligatoriu de marca a, care, la rândul ei, este precedată de alte prepoziții cu valoare circumstanțială și valoare temporală până (a), modală fără (a), finală pentru (a), concesivă fără (a), opozițională în loc de (a).

Contrucția infinitivală absolută are urmăoarele caracteristici:

este izolată fonetic prin pauză;

sintactico-semantic, are valoare circumstanțială implicând un alt GV;

are o anumită autonimie sintactică grupul dezvoltând o organizare interioară dictată in exclusivitate de regimul centrului infinitival, fără conexiuni sintactice exterioare grupului;

are libertate de topică, ceea ce permite grupului în ansamblu schimbarea topicii în cadrul enunțului;

ca și subordonatele propriu-zise, grupul are nevoie de un suport predicativ din afara limitelor lui sintactice, dar, spre deosebire de acestea, legătura sintactică cu suportul predicativ este de tip prepozițional, și nu conjucțional.

Infinitivul predicativ

Ceea ce se numește infinitiv „predicativ” apare numai în propoziții principale imperative, de preferință negative, fiind singurul tipar de construcție în care forma infinitivului este suficientă pentru obținerea autonomiei enunțiative.Față de celelalte apariții, infinitivul nu are nevoie de alt suport predicativ.

Infinitivul apare ca mijloc nespecific de actualizare a unui act injonctiv „de recomandare” Spre deosebire de realizarile caracteristice enunțurilor imperative, distinse prin natura adresată a construcției, specifică tiparului sintactic cu infinitiv predicativ este, conform particularitaților morfologice ale formelor nepersonală neexprimarea destinatarului, ceea ce înseamnă implicit, pierderea naturii deictice a enunțului.Efectul îl constituie creșterea valorii generice a construcției, recomandarea fiind valabilă pentru orice destinatar și pentru orice moment al enunțarii.

1.2.7.Distribuția infinitivului perfect

Infinitivul perfect apare în aceleași contexte și cu aceleași funcții sintactice precum infinitivul, exceptâd construcțiile cu infinitiv fără a și cu infinitiv predicativ. Ca atare, infinitivul perfect poate funcționa ca:

atribut verbal (rămâne dezamăgirea și regretul de a nu fi gustat miracolul miracolului)

subiect (Era o impolitețe a nu-l fi salutat tu primul.,A fi înțeles pe omul care te-a înșeles dă totdeauna o mare superioritate. – Nicolae Iorga, Cugetări)

complement direct sau complement prepozițional (Nu apucaseră a se fi împăcat.)

context prepozițional, altul decât Oprep (Sunt state în Occident care au fost aduse în fața justiției, pentru a nu fi respectat legile de mediu. – As, 2004)

Valoarea temporal-aspectuală ( + Trecut; + Anterioritate este una de tip „relativ”, obținându-se obligatoriu prin raportare la altă valoare temporală, actualizată în enunț printr-o formă verbală sau prin propoziție temporală sau adverb temporal. Sunt contexte în care ajutat pe alții; A te supune naturii înseamnă a o domina. (N. Iorga, Cugetări), manifestându-se prin distincția „general-atemporal” (infinitiv perfect), și contexte în care aceeași distincție se neutralizează.

Poziția intermediară a infinitivului: verbală și nominală

Exceptând situația de la 2.3.1., toate aparțiile infinitivului din tiparele descrise se caracterizează, cu unele diferențe de manifestare, prin aceeași poziție intermediară / natură dublă, cu observația însă că natura verbală este predominantă.

Argumente penru natura verbală

Infinitivul păstrează toate determinările de tip verbal și toate restricțilile formale (de caz, de prepoziție, de conjucție) pe care formele verbale prototipice le impun. Dintre determinări, este definitorie, pentru natura verbală a infinitivului, prezența contextelor considerate diagnostice, și anumite: (a) formele pronominale clitice (dorința de a-l jingni / de a-i impune / de a se separa / de a-și mări averea); (b)subiectul propriu (dorința de a se alege Ion reprezentantul școlii noastre); (c) complementul direct (în toate ipostazele lui de realizare), inclusiv cu posibilitatea dublării acestuia (dorința de a-l recompensa pe câștigător).

În paradigma infinitivului, se realizează opozițiile de diateză nu numai în sensul încorporării senificațiilor de diateză, ci, mai ales, în sensul corelării acestor semnificații cu forme proprii de diateză, forme caracteristice oricărui verb prototipic;

În paradigma infinitivului, se realizează o distincție temporal-aspectuală, chiar dacă unul dintre termeni, cel desemnat prin infinitiv, este atemporal, fie în sensul acomodării la valoarea temporală a verbului predicat (ex. A reușit fără a munci. (+trecut) / Va reuși fără a munci. (+viitor)), fie în sensul caracterizării printr-o valoare temporală „generică”.

Infinitivul păstrează intregral grila de roluri tematice a verbului prototipic, cu diferențele de manifestare comune tuturor formelor nominale ale verbului, și anume, capacitatea ștergerii unor roluri, chiar și sintactice „forte” (poziția de subiect sau complement direct), roluri care, în cazul infinitivului, dobândesc mai ușor statut facultativ.

Deși natura verbală este foarte puternică, infinitivul cunoaște, în raport cu verbele prototipice, limitări ale manifestarii sale verbale și anume:

Infinitivalul pierde mărcile flexionare deictice (morfemele de persoană precum și celelalte mărci de acord – morfemele de număr), deși păstrează posibilitatea apariției în contexte diferite de peroană și de număr (înainte de a mă / a te / a se / a ne / a vă / a se întoarce).

Infinitivalul pierde valorile deictice de tomp și de mod, chiar dacă, limitat, în cazul infinitivului perfect, o ancorare situațional-temporală se păstrează.

Infinitivalul pierde autonomia enunțiativă, implicit predicativitatea, exceptând situația infinitivului „predicativ”.

Este limitată așezarea subiectului infinitivului la o poziție postverbală, chiar și în situația unui subiect personal și agentiv.

Sunt limitate, ca fecvență de apariție, construcțiile cu tematizare / topicalizare, cu antepunerea complementului direct.

Argumente pentru natura nominală

-Infinitivul se așază, în raport cu centrele de grup (verb, adjectiv, adverb), în pozițiile sintactice specifice substantivului: de subiect și de complement (direct, secundar, prepozițional), infinitivul incluzându-se în categoria echivalenților sintactici ai substantivului, alături de supin.

-Infinitivul se leagă obligatoriu prepozițional de centrul de grup, există poziții sintactice în care legarea prin a este suficientă; există poziții în care a și de a apar în variație liberă; există poziții în care atașarea unei prepoziții suplimentare, alta decât de, este absolut obligatorie.

-Infinitivul iși pierde valoarea temporală, acesta fiind acmodabil la semnificația temporală a verbului predicat sau la semnificația propoziției / adverbului temporal care îl precedă.