Imaginea Femeii In Romanul Lui Thomas Hardy Si a Lui Gustave Flaubert

Imaginea femeii în romanul lui Thomas Hardy și al lui

Gustave Flaubert

Capitolul I

I.1 Trăsături generale ale realismului sec.XIX

Realismul ia naștere în secolul al XIX-lea în Franța, mai exact în jurul anului 1840, ca reacție împotriva curentului precedent romantismul. Numit de către Victor Hugo, liberalismul în literatură”, romantismul a fost curentul precedent realismului și a luat naștere în jurul anului 1688 în Anglia și în jurul anilor 1789-1794 în Franța odata cu negarea clasicismului, se impune atât ca miscare literară cât și artistică.

Genul epic este cel mai des întâlnit în operele romantice, însă sunt în număr considerabil și lucrări ale genului dramatic și în proză. Operele literare cu caracter romantic aveau ca surse de inspirație: natura, unul dintre cele mai importante elemente, călătoriile către tărâmuri exotice și întoarcerea în timp, atracția pentru mister, simboluri și mituri. Imaginația face loc fanteziei prin evadarea din realitatea cotidiană, pasiunea pentru evenimente petrecute din trecut și chiar întruchiparea în personaje supranaturale, excepționale sau mitice.

Câteva din cele mai cunoscute trăsături ale romanticilor sunt: depășirea realității obiective, evadând prin fantezie, trecerea către un spațiu necunoscut, în trecut sau în viitor

este pentru romantici ca o chemare:,,e ca și cum ai reveni la izvor sau ca și cum ai urmării în amintire o melodie din copilărie”. Artiștii romantici au calitatea de a pune în valoare elementul artistic chiar și acolo unde frumusețea lipsește, ,,urâtul” și ,,frumosul”.

De asemenea apare interesul pentru partea spirituală, sentimentele sunt puse în evidență, sufletul este cercetat până în cele mai adânci zone: ,,E nemaipomenit ca tocmai înăuntrul tău trebuie să privești ce e afară. Profunda și întunecata oglindă e în adâncul omului. Acolo e cel mai clar obscur înspăimântător. Ceea ce se oglindește în sufletul oamenilor e mai amețitor decât văzul direct […]. Aplecându-ne spiritul peste acest puț, întrezărim aici, undeva în adânc, ca într-o prăpastie, într-un cerc îngust, întreaga imensitate a lumii.”

O altă trăsătură importantă este pasiunea pentru tradiție și reîntoarcerea către folclor. Personajele sunt de toate tipurile și toate categoriile, însuflețesc eroi, uneori cu puteri extraordinare și evenimente neobișnuite. Genul literar care a dominat perioada romanticilor a fost cel poetic fiind însă înlocuit în epoca realismului de către literatura în proza.

Cei mai cunoscuți reprezentanți ai romantismului literar în Anglia au fost: William Wordsworth (1770-1850) cel care a marcat perioada de început a curentului, scrie alături de Samuel Taylor (1772-1834) volumul intitulat Balade lirice, Jhon Keats (1795-1821) ale cărui poeme au ca inspirație miturile din antichitate, Percy Bysshe Shelly pune accentul pe importanța societății în literatură, iar în drama ,,Prometeu descatușat” se inspiră din tragedia din antichitate a lui Eschil.George Gordon Byron (1788-1824) care în urma călătoriilor efectuate de-a lungul tărâmurilor din Europa dă naștere prin poemele sale unui nou tip de personaj denumit ,,eroul byronian”, opere precum: ,,Poemele orientale”, ,,Manfred” sau ,,Cain” îmbogățesc literatura romantică a Angliei din sec.XVII-lea.

În Franța, romantismul este reprezentat de mari scriitori precum: Victor Hugo

(1802-1885) al cărui stil este diversificat, căutând inspirație în scriitori clasici ca: Goethe, Shakespire, Vergiliu, Dante sau Homer, cu volumele de poezii:,,Ode”, ,,Balade”, ,,Osânde”, ,,Frunze de toamnă”, ,,Orientale”, ,,Contemplații” și ,,Legenda secolelor”; Autorul duce lirismul la cote înalte, încrucisând genurile, de la elegie la epopee. În Osânde poeziile au rol satiric, inspirate de evenimentele petrecute în Franța sub conducerea lui Napoleon; volumul Contemplații are în cuprins poezii de dragoste legate de teme ca: viata, moartea, universul; Balade și Ode, la fel ca și Orientale le este specifică tema trecutului.

Teatrul lui Hugo tratează o gamă largă de subiecte personificate prin personaje: societatea, istoria, moralitatea, oamenii si psihologia lor. Piesele ce au marcat registrul genului dramatic sunt:,,Hernani” al cărui erou este doborât de împrejurările nefericite în care este prins; ,,Ruw Blas” tratează conflictul amoros al Ruy Blas și regină, acțiunea petrecându-se în Spania.

Ultima categorie a creației este proza, romanul său fiind caracterizat prin constructie simetrică și structura bine realizată. În ,,Notre Dame de Paris” , contrastul dintre frumoasa țigăncușă Esmeralda și nefericitul Quasimodo face povestea lor de dragoste să fie mai interesantă. Hugo acordă de asemenea, importanță, descrierii construcției monumentale, catedrala cu același nume, simbol arhitectural al Parisului.

Considerat cel mai important roman al său ,,Mizerabilii”,însumează aproape toate genurile literare și este considerat de autor a fi: ,,nu un roman, ci un munte”. Temele pe care le parcurge în operă sunt din domenii diverse: cultură, artă, istorie, filozofie și politică.

Jean Valjean este personajul principal, a cărui dimensiune morala este deprinsă din lumea răului, pe care acțiunea îl poartă în diferite medii sociale, prins în evenimente istorice. Alphonse de Lamartine (1790-1869) cu poezii precum ,,Izolarea”, ,,Lacul”, ,,Toamna”, ,,Nemurirea”, ,,Toamna” și volumul Meditații poetice gasește inspirația în filozofia vieții asupra existenței și a morții, timpul care este nerecuperabil, dar și în natură și mai ales în dragoste. Registrul operelor lui Alfred de Musset (1810-1857) este caracterizat de amprenta personală a tensiunilor psihicului, regăsită în drama istorică: ,,Lorenzaccio” dar și în volumul de poeme: Nopțile.

Spre deosebire de romantism, unde scriitorii puneau accentul pe fantezie, imaginație și personaje supraomenești, cea mai importantă caracteristică a realismului este legătura individ-societate, pe care majoritatea autorilor aveau să o valorifice prin creațiile literare, punând în valoare o reprezentare cât mai credibilă a realității. Elementele realiste sunt, în sens larg regăsite aproape în orice tip de operă, datorită faptului că ele sunt inspirate din realitatea imediată, doar câteva caracteristici restrâng lucrările în jurul acestui curent literar. De asemenea, stilul subiectiv cultivat de romantici avea să fie înlocuit de stilul obiectiv și de o atitudine critică față de societate. Această viziune a condus la crearea de personaje tip: cel al avarului, al oportunistului sau cel al adulterinei. Stilul folosit în descrieri este impersonal, fără o înfrumusețare propriu-zisă a realității cu termeni metaforici spre deosebire de idealizările specifice în romantism.

Literatura realistă înfățișează omul și mediul social, încercând să reprezinte realitatea cât mai verosimil cu putință. Odată cu apariția teoriei lui Charles Darwin privind evolutia speciilor, care a revoluționat progresul în materia științelor naturale, accentul nu se mai pune pe intâmplările excepționale, ci pe condiționarea personajului de către mediul și evoluția în societate. Personaje și întâmplări ce au făcut subiectul romanelor realiste și au de cele mai multe ori legătură cu personaje reale din viața autorilor și chiar ei înșăși se regăsesc în eroii fictivi din cărți.

Reflectarea societății și a relațiilor dintre individ și societate reprezintă preocuparea majoră a romanului secolului al XIX-lea, prin care majoritatea autorilor vremii realizând adevărate fresce sociale, portretizând clasele sociale inferioare și cele superioare dar, mai ales, pe cele de mijloc. Tipologiile umane sunt reprezentate de categorii precum: individul obișnuit, avarul, afaceristul, negustorul, cămătarul sau nobilul, statutul social și imaginea femeii în societate.

I.2 Realismul literat in Anglia

Realismul literar în Anglia începe la finalul secolului al XVIII-lea și continua în

secolul al XIX-lea. Elementele asociate realismului englez în context istoric sunt: revoluția industrială, dezvoltarea științelor naturii odată cu apariția teroriei lui Charles Darwin despre originea speciilor și consolidarea burgheziei ca putere politică și economică. Trăsăturile pricipale ale curentului literar sunt: atitudinea critică în ceea ce privește societatea, exprimarea cât mai aproape de realitate a detaliilor, obiectivitatea scriitorului prin stilul impersonal și lipsit de excese, analiza psihologică și socială a personajelor, limbajul, tipurile de relații între personaje din categorii sociale diferite și evenimente preluate din viața reală .

Imagini ale păturii sociale din Anglia secolului al XVIII, sunt descrise în amănunt și aspectele cele mai importante ale societății burgheze sunt zugrăvite în tablouri bine conturate de către cei mai cunoscuți scriitori realiști englezi prin romanele lor. Printre aceștia se numară: Charles Dickens (1812-1870), care îmbină în bildungsromanul ,,David Copperfild”1849-1850 atât elemente romantice cât și elemete realiste, câțiva din eroii săi au rol autobiografic reprezentându-i pe unii membrii ai familiei sale dar și unele întâmplări sunt asociate cu episoade ale copilăriei sale. Temele romanului sunt soarta tânărului orfan în societatea burgheză cu note autobiografice dar și dragostea sub forme diferite, cea de rudenie, de prietenie, de căsătorie.

Asemenea lui David Copperfield, romanul ,,Oliver Twist” prezintă soarta tristă a copiilor din epoca victoriană, autorul criticând modul în care copii minori erau expusi pericolelor, în orele de muncă, în goana după profit a marilor firme. Romane precum: ,,Timpuri grele”, ,,Dombey și fiul” și ,,Marile speranțe” transpun acțiunea în diferite medii sociale: locuri sărăcăcioase, cocioabe, ateliere, fabrici, hanuri, închisori, case țărănești dar și în case burgheze. Majoritatea lucrărilor lui Dickens au un puternic impact moral, autorul punând sub observație relația dintre individ și societate. ,,Documentele Postume ale Clubului Pickwick”(1836-1837) arată și partea umoristică a autorului, prin care sunt transpuși în diferitele colțuri ale Londrei, membrii reali ai clubului Pickwick: domnul Pickwick, Tupman, Winkle și alții.

W.M.Thackeray (1847-1848) și romanul social în care a conturat întreaga societate burgheză, prin ,,Bâlciul deșertăciunilor” (1847-1848) este deosebit de celelalte creații ale autorilor victorieni prin faptul că nu se discută doar despre un pesronaj princial ci este urmarită evoluția mai multor personaje în paralel, iar accentul este pus pe moravurile acestora, motiv pentru care a fost numit romanul fără erou. Acțiunea romanului se desfă șoară în jurul a doua femei atât de diferite: Amelia Sedley, fiica unei familii burgheze, fire naivă și pură, și Rebecca Sharp, fiica unei familii de artiști săraci, inteligentă și frumoasă. Alături de ,,Bâlciul deșertăciunilor”, Thackeray publică în revista ,,Punch” o serie de schițe numite:,,Snobii englezi descriși de unul din ei” (1846-1847), apoi romanul ,,Cartea snobilor”(1848) în care satirizează snobismul devenit viciu în viața politică a Angliei. Printre altele, autorul a publicat și o serie de romane cu conținut istoric în încercarea de a demasca adevăratele evenimente petrecute în procesul de dezvoltare al societății: ,,Memoriile lui Barry Lyndon”(1848), ,,Cei patru George” (1855-1856), ,,Istoria lui Henry Esmond” 1852. Autorul reușește să prezinte fără mască, moravurile, viciile aristocrației sociale și a burgheziei, diferențiindu-se de Dickens prin lipsa de optimism, aproape toți eroii săi fiind lipsiți de pozitivism.

Realismul clasic din perioada 1860-1880 va fi înlocuit de realismul critic, caracteristic autorilor care îmbină conflictele dintre individ și societate cu ample conflicte de tip politic-social, din perioada 1880-1900: ,,Termenul << realism >> nu a fost alăturat prea des, în istoriile artei, aceluia de << burghez >> .Evoluția culturii din secolul trecut, modificarea rapidă a sensurilor fundamentale au despărțit relativ curând cele două cuvinte care căpătau, sub presiunea mentalității unei generații opuse prin definiția filistinismului înburghezirii, conotații diferite.”.

Principalele cauze ce au dat naștere trăsăturilor realismului critic au fost: criza economică a începutului de secol al XIX-lea, criza umanismului în societatea burgheză și avântul mișcării muncitorești.

George Eliot, pseudonimul pentru scriitoarea pe numele sau adevărat Mary An Evans (1819-1880), este una din autorii celei de-a doua generații a realismului literar critic. Caracteristic romanelor sale este analiza psihologică cu tendința moralizatoare a personajelor. Romanul ,,Moara de pe Floss”(1860) are ca temă conflictul dintre atitudinea binevoitoare necondiționată și egoismul în context rural iar personajele sunt supuse unei analize a moravurilor de provincie.

În ,,Middlemarch”(1871-1872) scriitoarea descrie mai multe tipuri de personaje ale unui orășel provincial englez, mai cu seamă conflictul din interiorul unei familii. De asemenea este tratată și tema căsătoriei în perioada victoriană, punându-i sub analiză psihologică pe Dorothea, bătrânul Casauban, romanticul Ladislaw și pe tânărul Lydgate. Pe lângă cele două capodopere, Eliot a mai lansat și romanul ,,Silas Marner” (1861) în care problema falșilor religioși este demascată; ,,Felix Holt,radicalul” (1866) inspirat de schimbările petrecute în urma dezvoltării industriei capitaliste; ,,Daniel Deronda” (1876) demaschează drama psihologică a fetei Gwendolen Harleth, care se căsătorește cu Henleigh Grandcourt pentru a scapă de situația financiară precară și de asemenea a tânărului Daniel Deronda, care, de naționalitate evreu, va trebui să suporte prejudecățile la care societatea îl va supune.

Thomas Hardy încheie ciclul romanelor critic realiste din Anglia secolului XIX, fiind cu greu acceptat de publicul majoritar, datorită descrierii prea apropiate de realitate a societații din acea vreme. Marea sa creație este împărțită în trei serii: prima a fost denumită Istorii romantice și fantezii și cuprinde romanele:,,Doi ochi albaștri” 1873, ,,Gornistul regimentului” 1880.,,Doi pe un turn” 1882, Un grup de doamne nobile” 1891, și ,,Iubita” 1892; a doua numită: Romanele de intrigă:,,Remedii desperate” 1871, ,, Mâna Ethelbertei” 1876, ,,Indiferența” 1881, culegerea de nuvele și povestiri:,,Un om schimbat, Cina pregătită și alte povestiri” 1913 și ultima parte Romane despre caractere și mediu:,,Sub copacul înverzit” 1872, ,,Departe de mulțimea dezlănțuită”1874, ,,Întoarcere pe meleaguri natale”1878, ,,Primarul din Casterbridge” 1886, ,,Tess d’Urberville”1891 și ,,Jude cel neștiut”1896. Un al patrulea grup de opere conține în totalitate opere lirice: ,,Poezii din Wessex” 1898, ,,Poezii despre trecut și prezent” 1902, ,,Jucăriile timpului” 1909, ,,Satire ocazionale”1914.

Asemenea romanului Tess d’Urberville, Jude neștiutul urmărește cu același tragism, linia vieții și destinul lui Jude. Om obișnuit, fiu al unei familii sărace, copil fiind, rămâne orfan și este crescut de o mătușă. Tânărul are aspirații către studii superioare, cea mai mare dorință a lui este de a ajunge la Universitatea din Christminter. El își petrece zilele citind cu sufletul la gură toate cărțile pe care și le procură de la învățătorul satului, domnul Phillotson. Jude reprezintă personajul aflat întotdeauna în lupta cu destinul, pentru aproape oice lucru pe care îl săvârșește, soarta parcă îi răspunde cu o lovitură. Jude este tipul de personaj care în ciuda eforturilor, nu reușește să stabilească ordine în viața sa, nici în plan sentimental, și nici în plan profesional.

Rateaza înscrierea la universitate, se angajează pe un post mărunt și se mută din mediul rural, la oraș. În viziunea lui Hardy, orașul este întotdeauna un mediu ostil, dovada fiind faptul că lui Jude, viața la oraș, nu îi va aduce altceva decât nefericire. Nici în dragoste nu se dovedește a fi mai norocos, oscilând între două femei: Arabella și Sue. Cele două simbolizează bunătatea și răul, viața și moartea, partea fizică și partea spirituala ale lui Jude. Alături Arabella nu trăiește decât fizic, dragostea lipsind, pe când cu Sue, formează o puternică legătură emoțională.

Tragismul destinului pune capăt poveștii de dragoste pe care o trăiește alături de Sue, prin moartea fulgerătoare a copiilor lor, venită în urma unei coincidențe exagerate și despărțirea celor doi. Jude moare alături de Arabella, fapt ce îl face mai nefericit decât este, în urma dezamăgirilor pe care deja le-a suportat până atunci. Deși este o persoană aparent nevinovată, el este doborât de fiecare dată de destin, la care contribuie cu succes societatea fără milă, ce refuză să accepte în categoria oamenilor învățați, un om sărac și simplu precum Jude.

I.2.1 Elemente realiste în Tess d’Urberville

În nenumăratele cărți ce tratează istoria literaturii engleze, numele lui Thomas Hardy apare de cele mai multe ori asociat cu termenul pesimist. Viziunea întunecată a acestuia asupra omului obișnuit, destinul tragic, sunt urmări ale perioadei victoriene pe care autorul a resimțit-o din plin de-a lungul vieții, trăind între 1840 și 1928. Mișcarea chartista a avut de asemenea un efect asupra literaturii sale, de asemenea conflictele izbucnite în coloniile ce au ajutat la îmbogățirea regatului. Între toate evenimentele nefericite la care Hardy a fost martor, nu se întrevedea curând vreo rezolvare, de aici și viziunea tragică a acestuia asupra destinului personajelor sale.

Romanul Tess d’Urberville sau ,,povestea unei femei pure” este povestea fetei inocente, al dorinței de înnobilare, al păcatului originar, al iubirii pure. Personajele Wessex-ului sunt oameni obișnuiți: fermieri, țărani, argați, laptărese, alături de intelectualitatea rurala: învățători, pastori, etc. Chiar atunci când se desprind de regiunea de baștină și se pierd vremelnic în lumea marilor orașe, copiii Wessex-ului se reântorc.

Ostilitatea lui Hardy față de capitalismul industrial, pe care îl socotește incompatibil cu fericirea – și în această ostilitate recunoaștem ușor ecoul dezamăgirilor încercate de romancier în marele oras – îl face să schițeze adesea opoziția sat-oras, pe care o rezolvă în favoarea primului. În romanele de început, fericirea pare mai probabilă pentru Hardy în cadrul vieții rurale păstrătoare a caracterelor patriarhale. Dar utopia se spulberă și contradicțiile violente, care ruinează relațiile patriarhale ale satului din Wessex, transformă pentru Hardy viața la țară dintr-un cadru idilic într-un cadru al evenimentelor. Așa se întâmplă în romanul Tess d’Urberville, în care drama eroinei se desfășoară pe fundalul destrămării vieții tradiționale, în prezența pătrunderii violente a capitalismului în satul englez. Rămâne însă la Hardy, ca un rezultat al inițialei antiteze sat-oraș, interesul pentru naturile elementare, înzestrate cu naturi puternice și sănătoase, capabile de pasiuni violente, ignorând convenționalismul și ipocrizia născute de viața sociala a vremii. În rândurile oamenilor simpli descoperă romancierul astfel de caractere primordiale și cinstite, capabile de devotament nemărginit și însuflețite de aspirații generoase.

Deosebit de ceilalți scriitori realiști englezi, Thomas Hardy se distinge prin transformarea criticii sale asupra societății burgheze într-o filozofie împinsă către marginile pesimismului, marcă a autorului, acesta descrie impasul în care este prins individul în mecanismele societății. O altă caracteristică a creației sale este destinul tragic al firii umane caracterizate prin slăbiciune în fața pasiunilor sale și modul în care acesta își acceptă soarta. Personajele sunt supuse unei analize psihologice și reflectă criza societății burgheze, impasul ideologic și moral al acesteia și închid perioada de plină dezvoltare a realismului literar.

Eroul din romanul lu Hardy este întotdeauna fără apărare în fața destinului tragic care mereu va câștiga bătălia împotriva omului. Deosebit este faptul că deși învins de destin personajul persistă în continuare în încercarea de a-și schimba statutul, personajele din romanele sale fiind mereu aflate în conflict cu destinul potrivnic:„Adevărul este că, pentru oamenii epocii victoriene, personajele lui Hardy puteau să pară adevărați monștri. În realitate, existența lor este, de cele mai multe ori, banală. Sunt oameni oarecare, cu defecte obișnuite: pot fi bețivi, egoiști, violenți, pot fi ingrați cu cei care îi iubesc sau, dimpotrivă, să le atribuie însușiri nemaintâlnite celor de care sunt îndrăgostiți. Dragostea lor e însă nimicitoare: ea îi mistuie deopotrivă pe cel care o nutrește și pe obiectul dragostei lui, încheindu-se totdeauna cu moarte sau nebunie. Nici cei care o refuză nu se pot salva. Un vânt blestemat suflă peste oamenii cărților lui Thomas Hardy: toți devin victime ale patimii și, căutându-și izbăvirea, se pierd în intin-derile landei Egdon. Poate însă că marea lor infirmitate e lipsa marilor visuri. Singura excepție, în această privință, e Tess.”

Concepția sa despre destinul omului este strâns legată de tragediile din Grecia antică, modul în care cele mai frumoase momente din viața unui personaj pot fi întrerupte brusc de o întâmplare nefericită care le poate curma destinul. Tragediile din antichitate se caracterizează prin conflicte puternice ale unor personaje simple, în care destinul actionează în urma faptelor fiecărui individ.

Tess d’Urberville este un roman realist prin excelență, autorul este inspirat de problemele sociale ale secolului al XIX-lea și reușește să puna în valoare, contrar concepției oamenilor asupra femeii decăzute frumusețea, inteligența și moralitatea eroinei sale. Autorul contrazice principiile în ceea ce privește condiția femeii din secolul al XVIII-lea și o ridică pe eroina din romanul său la imaginea de femeie pura.

În roman autorul îmbină elemente romantice prin descrierea amănunțită a naturii cu elemente realiste prin care sunt reprezentate societatea, concepțiile asupra femeii în acea perioadă și poziția ei în societate. Hardy adaugă pe lângă elementele romantice și cele realiste, motive de inspirație gotică prin imaginea pietrelor Stonehege ca loc de cult.

Povestea o are în centrul acțiunii pe Tess, o fată inocentă, născută într-o familie de țărani cu o condiție financiară precară. Este trimisă de tatăl său, în urma unei confuzii, să muncească la o fermă de păsări. Aici fata își îndeplinește cu succes îndatoririle de angajată însă nu pentru mult timp. Alexander d’Urberville, fiul patronilor fermei, folosindu-se de sarmul său, reușește să o atragă în plasă pe inocenta Tess, chiar într-o noapte când se întorceau de la o petrecere. Fata este fără apărare și prea inocenta să recunoască vraja în care a fost prinsă de către Alec.

După prima lovitură pe care fata o primește din partea destinului, ea se va întoarce umilită acasă și asteaptă să dea naștere urmașului celui care a profitat de ea. Singură și urâtă de către societate, fata își continua munca în satul natal și încearcă să își crească singură copila. Inevitabil, destinul o lovește a doua oară pe Tess când micuța de doar câteva săptămâni moare în brațele mamei sale.

Ca personaj specific lui Hardy, Tess își continuă viața, tristă și dezamăgită se angajează la o fermă ca lăptăreasă. Nici aici nu este cu mult mai fericită, patronul fermei o tratează ca pe o simplă femeie, o ființă inferioară bărbatului însă reușește să își facă două prietene. Aici Tess îl cunoaște pe Angel Clare, băiatul unei familii bune, tatăl său este preot și își dorește ca fiul său să urmeze aceeași cale, însă firea acestuia este liberă, nu reușește să îi împlinească dorința tatălui și vrea să devină un fermier priceput. Singurele momente de fericire ale fetei sunt cele petrecute alături de Angel, în prezența căruia se simte fericită.

Destinul intervine din nou când Angel o cere în căsătorie pe Tess, deși părinții și frații săi nu sunt de aceeași părere cu el. Fata încearcă să îi spună printr-o scrisoare, ceea ce îi chinuie conștiința, faptele petrecute în trecut, iluzia primei iubiri și fructul acesteia, bebelușul nedorit de tată și prea iubit de mama sa. Hazardul intervine din nou când scrisoarea strecurată pe sub ușa, intră sub covor iar destinatarul nu o va citi niciodată. Tess consideră că Angel a citit-o și o acceptă așa, o iubește pe măsura ei și o dorește ca soție și cei doi se căsătoresc.

Fericirea celor doi nu durează mult, când băiatul află de fapt trecutul fetei și, nereușind să o ierte, se hotărăște să plece o perioadă pentru a se gândi la ce s-a întâmplat, timp în care Tess rămâne singură. Dezamăgită din nou, după ani de rugăminți și scrisori trimise soțului său, Tess îl reântâlnește pe Alec. Pusă în fața unor grele încercări: barbatul pe care îl iubește nu reușește să o ierte, părinții trec prin probleme financiare grave, tatăl său moare, istovită de loviturile destinului, eroina cedează din nou în fața rugăminților acestuia și cei doi se căsătoresc.

Angel o iartă pe Tess și o caută în satul natal însă prea târziu, aceasta se mută în altă localitate alături de Alec. Viața alături de noul soț nu este plăcută, iar când fostul soț o găsește în sfârșit și își caută iertarea în brațele ei, el va găsi o altă femeie, rece și indiferentă care îi cere să plece. Urmarită de remușcări, Tess se răzgândește și îl caută pe Angel, doar după ce îl ucide pe Alec și este eliberată pentru totdeauna de sub vraja acestuia. Cei doi fug împreună și trăiesc câteva zile de magie până când Tess este prinsă de poliție și executată pentru crima comisă.

Natura are rol dublu în romanul lui Hardy, ea poate fii bună, ocrotitoare dar poate fi de asemenea un inamic bine ascuns. În perioada când orașele erau în plină dezvoltare economică și industrială, zona rurală era pentru autor o poartă către evadarea din poluarea acumulată în oraș, de aceea acesta dedica aproape fiecărui capitol descrieri lungi ale naturii:,,Jos, în vale, totul era cufundat în visare, iar văzduhul azuriu, încât planul al doilea, cum îl numesc artiștii, e scăldat și el în această nuanță, în timpt ce orizontul se pierde într-un albastru puternic. Pământuri arabile sunt puține și nu prea intinse. Cu mici excepții, priveliștea oferă ochilor o masă imensă și bogată de iarbă și de pomi, care înveșmântează ca o haină dealurile și văile mici, contopindu-le într-o singură vale adâncă-Blakmoor.”

Elementele realiste surprinse în roman reflecta situațiile cu care autorul s-a întâlnit de-a lungul vieții prin evenimente ca: războiul mondial, mișcările chartiste sau ciocnirile cu civilizațiile coloniste sub puterea Angliei. Acest peisaj dezolant a marcat viziunea lui Hardy asupra societății și a dus la transpunerea imaginilor în scrieri literare, romanele sale fiind însemnate de tragism, final neașteptat și personaje în lupta cu destinul. Conflictele dintre mediul în care autorul și-a petrecut copilăria, tradiția fiind încă neatinsă, și zonele industriale ale oraselor vor fi regăsite în romanele sale.

Autorul s-a născut într-un mic sat pe nume Bockhampton, când încă tradiția era neatinsă, iar agricultura și meseriile vechi aveau încă valoare, motiv pentru care le va invoca în câteva din romanele sale. O dată cu venirea adolescentei, Hardy devine martor la destrămarea acestor tradiții de provincie prin pătrunderea capitalismului. Datorită acestor întâmplări, orașul a fost întotdeauna un mediu ostil, pe când satul este locul perfect pe care autorul îl descrie în rânduri lungi de amănunte. Locul întâmplărilor în majoritatea romanelor sale este regiunea de provincie Wessex, excepție făcând doar romanul ,,Jude neștiutul” a cărei acțiune are loc și în oraș.

Pentru Hardy lumea era împărțită în două: mediul propice în care tradiția era încă neatinsă, Wessexul, și lumea modernă în care industrializarea și-a pus amprenta prin distrugerea tradițiilor și a liniștii orașul. Rămâne însă la Hardy, ca un rezultat al inițialei antiteze sat-oraș, interesul pentru naturile elementare, înzestrate cu naturi puternice și sănătoase, capabile de pasiuni violente, ignorând convenționalismul și ipocrizia născute de viața socială a vremii.

Un alt element recunoscut în operele lui Hardy este faptul că eroii săi sunt zugrăviți în oameni obișnuiți ce aparțin categoriei din popor, le sunt urmărite sentimentele, dorințele și emoțiile, aspirațiile dar și dezamăgirile caracteristice firii omenești. Sunt urmărite cu atenție conflictul aspirațiilor la care omul obișnuit visează și realitatea cu care societatea burgheză refuza să le acorde. Romancierul descoperă în rândurile oamenilor simpli, caractere primordiale și cinstite, capabile de devotament nemărginit și însuflețite de aspirații generoase. Tess este înzestrată cu o frumusețe fizică și cu un suflet bun, două atuuri care din păcate îi vor fi fatale, devenind o pradă ușoară în fața bărbaților dar și a femeilor ce o invidiează pentru naturalețea ei:,,…chipul i se schimbă după cum gândurile îi erau vesele sau triste, oscilând între frumusețe și înfățisarea obișnuită. Uneori avea fața trandafirie și fără cusur, alteori palidă și tragică, și atunci sentimentele îi erau mai adânci. Era mai frumoasa când apele sufletului ei erau liniștite decât atunci când erau zbuciumate.”

Imaginea femeii în societatea victoriană, unul dintre subiectele ferite de prea multe discuții, devine tema romanului, când autorul alege să așterne povestea fetei inocente care pică pradă în fața unei societăți imorale, a unor personaje ce ascund defecte morale și în fața destinului. Tess este urmarită de evenimente nefericite din cauza coincidențelor ce vin una după cealaltă ca într-un lanț al slăbiciunilor și care vor duce către un final tragic, încheindu-se cu moartea mult prea timpurie a fetei. În viziunea lui Hardy moartea vine ca recompensă a faptelor săvârșite de-a lungul vieții.

I.3 Realismul literar în Franța

Prinde contur în anul 1850 însă semnele noului curent se văd încă din primii ani ai secolului al XIX-lea. Precursorii noului curent aveau să fie Stendhal și Balzac, cel care este considerat părintele romanului realist în Franța este Flaubert.

Henry Beyle, cunoscut sub pseudonimul de Stendhal (1783-1842), al cărui stil se caracterizează prin simplitatea sobră și analiza psihologică și socială asupra personajelor sale. Cel mai cunoscut roman al său ,,Roșu și negru” 1830 are ca erou, personajul tip cu statut social inferior, născut în familie de tărani francezi, care dorește să își depășească condiția. Julien Sorel va oscila între două cariere care sunt reprezentate simbolic de cele două culori: roșu pentru cariera militară și negru pentru cea bisericească.

Influența politică se regăsește în cele mai multe romane ale sale, autorul fiind contemporan cu Revoluția franceză și cu instaurarea regimului lui Napoleon. În Roșu și negru sunt elemente ce fac referire la Restaurație pe când în ,,Mănăstirea din Parma” Stendhal face referire la conduita morala a puterilor politice din Italia, imediat după ce armata franceză pătrunde în Milano. În ambele romane autorul dezvăluie inferioritatea femeii în ceea ce privește societatea. Pe lângă nota politică, opera lui Stendhal se compune și din lucrări autobiografice: ,,Viața lui Henry Bulard” și ,,Amintirile unui egoist”.

Honore de Balzac (1799-1850) considerat unul dintre cei mai importanți prozatori ai literaturii franceze, a cărui operă este impresionant de bogată compusă din lucrări autobiografice, literare, critică și povestiri. Autor al ,,Comediei umane”1833, principalul scop al literaturii sale este de a studia și reproduce întocmai, societatea cu personajele și evenimentele caracteristice. Marea și complexa sa opera este împărțită în trei părți: ,,Studii de moravuri”, ,,Studii analitice” și ,,Studii Filozofice” în care sunt adunate aproape două mii de personaje în jurul cărora se nasc drame, se fac descrieri și caracterizări fizice și morale, un întreg registru de ,,tipuri umane”. Capodopera cuprinde un numar total de nouzeci de lucrări, romane și nuvele care, în opinia criticilor, este de neegalat.

Amănuntele utilizate de Balzac sunt deosebite, reușind să zugrăvească o adevărată frescă: ,,Societatea franceză avea să fie istoricul, eu nu trebuia să fiu decât secretarul. Făcand inventarul viciilor și virtuților, adunând principalele fapte ale pasiunilor, pictând caracterele, alegând evenimentele principale ale Societății, comparând tipuri prin reuniunea trăsăturilor mai multor caractere omogene, aș fi reușit poate să scriu istoria uitată de atâția istorici, aceea a moravurilor.”

Un alt scriitor de seamă al realismului francez este Gustave Flaubert (1821-1880), care, în comparație cu Stendhal și Balzac, stilul literar savant este potrivit pentru cuprinsul operei. Asupra lucrărilor sale se regăsește atitudinea critică asupra societății din perspectiva obeictivă. Romanele sale cele mai de succes sunt: ,,Salambo” 1862 cu tematică istorică, ,,Educația sentimentală” 1870 și ,,Ispitirea Sfântului Anton” 1874. Cu ,,Doamna Bovary” însă Flaubert reușește să dea un nou sens romanului realist critic. Personajele sunt conturate prin trăsături specifice burgheziei, la fel și moravurile societății redate cu precizie prin gesturi și evenimente, autorul fiind criticat aspru pentru transparența cu care a reușit să le redea întocmai ca un studiu științific. Personajul pricipal, Emma Bovary reprezintă tipologia individului inadaptat, nemulțumită de statutul social și nefericită în dragoste, destinul o lovește în plin drept rezultat al alegerilor nepotrivite și a refuzului de a se confrunta cu realitatea în opoziție cu așteptările ei. Numele eroinei ajunge să fie atât de popuar încât se substantivizează, asemenea eroului lui Cervantes, Don Quijote, bovarismul și donquijotismul devenind termeni folosiți în literatură și în ramura psihologică.

I.3.1 Elemente realiste în Doamna Bovary

Creația lui Gustave Flaubert este caracterizată de stilul impersonal și pune accentul pe detalii utilizând o gama largă de termeni și expresii pentru o reconstituire artistică a relației dintre individ și societate. Pentru a reda cât mai aproape de realitate sistemul societății și pentru a evidenția ,,rotițele” ascunse ale acestuia, autorul folosește un detaliu semnificativ în descrierile personajelor, a vestimentației acestora, a locurilor, a imobilelor și interiorul lor dar și a trăsăturilor fizice și psihologice.

Printre creațiile sale se regăsesc romanele:,,Salammbo”1862 are un conținut istoric și o descriere detaliată a vechii Cartagine; ,,Memoriile unui nebun”1838, este scris sub forma însemnărilor adolescentului care întâmpină dificultăți în dragoste; ,,Noiembrie”, ,,Ispitirea sfântului Anton”1872 dar și ,,Educația sentimentală” 1870 conține elemente autobiografice și are ca teme femeia și iubirea întotdeauna aflate într-o luptă continua.

Romanul ,,Doamna Bovary” oglindește conflictul interior al burgheziei provinciale al Franței la începutul celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Atitudinea critică fața de societate este descrisă prin intermediul eroinei romanului Emma Bovary, care reprezintă femeia adulterină, un subiect delicat, dar foarte discutat în acea perioada. Alături de acest apect, Flaubert pune în discuție de asemenea problema individului cu aspirații înalte incapabil să își depășească condiția mediocră.

Proza lui Flaubert satirizează societatea burgheză, autorul observă și transpune în paginile romanului, ipocrizia și corupția societății, fața ascunsă a burgheziei, moravurile, astfel că opera înfățisează viața în provincia Franței a acelor vremuri.

Povestea doamnei Bovary începe într-o familie de țărani înstăriți care din nefericire soarta îi va despărții prin moartea soției, fapt ce îl va determina pe tatăl fetei să o trimită pentru o mai bună educație la școala de maici. Aici, pe lângă educația primită ce viza valorile morale și sociale, Emma descoperă universul cărților cu ajutorul spălătoresei care îi aduce pe furiș cărți. Fata savureaza cu poftă cărțile cu ajutorul cărora își creează un univers în care poveștile de dragoste ale prinților și ale marchizelor îi vor domina viața.

Întâmplarea face ca Charles, un medic mediocru de provincie, îl tratează pe tatăl

Emmei și astfel cei doi fac cunoștință. Carles, pe atunci însurat la îndemnul părinților cu o

femeie mult mai în vârstă decât el, și cu o stare de sănătate precară, o îndrăgește încă din prima clipă pe fiica pacientului său și astfel îi face vizite cât mai dese domnului Roault. După moartea neașteptată a soției sale, Charles se hotărăște să o ceară în căsătorie pe Emma, care la rândul ei, este încântată de pretendentul său. Nunta are loc la Berteaux, evenimentul fiind de mici proporții și amenajat în stilul rustic. Odată cu nunta începe un șir lung de dezamăgiri pentru Emma care realizează înca din luna de miere că viața alături de Charles nu este chiar ceea ce și-a dorit.

Domunul Bovary este îndrăgostit peste măsură de noua sa soție, o privește cu drag și cu fiecare ocazie îi face pe plac acesteia prin diferite gesturi; îi cumpără chiar o șaretă de ocazie cu care să se deplaseze prin împrejurimi pentru a nu se plictisi. Emma însă realizează că a visat la mult mai mult de atât și își dă seama că nu este fericită alături de soțul ei. Zilele i se par tot mai lungi și anoste, astfel că numai după câteva luni de la căsătorie, Emma devine melancolica și începe să-și pună întrebarea: ,,ce-ar fi putut să fie?”

Sentimentele de tristețe se întrepătrund cu natura într-o analiză sufletească a fetei:,, Veneau câteodată vârtejuri de vânt, adieri dinspre mare, care răbufnind peste întreg platoul ținutului Caux,risipeau până departe în câmp o răcoare sărată. Șuierau trestiile plecate la pământ, foșneau cu tremur iute frunzele fagilor, pe când vârfurile lor, legânandu-se într-una, își urmau marele tremur. Emma își strângea șalul pe umăr și se ridica. Pe alee, o lumină verde răsfrântă din frunziș strălumina mușchiul trandafiriu care scârțâia încetinel sub tâlpi. Soarele scăpăta: între ramuri, cerul era rosu, iar trunchiurile asemănătoare ale copacilor plantați în șir drept pareau coloane întunecate, desprinzându-se pe un fundal de aur; o cuprindea spaima, o chema pe Djali, se întorcea grabnic la Tostes, pe drumul cel mare, se trântea într-un fotoliu și tăcea chitic toată seara.”

Dorința de a pătrunde în lumea burgheză este alimentată de invitația la balul de la castelul Vaubyessard organizat de marchizul d’Andervilliers pentru a-și face cunoscută candidatura politică. Marchizul îl cunoaște pe Charles de mai multă vreme, de când acesta l-a tratat de un abces, însă ceea ce l-a determinat sa îi invite la eveniment a fost sotia sa, doamna Bovary, care la prima vedere i s-a părut o doamnă rafinată.

Petrecera o lasă pe Emma cu un gust dulce amărui ce o va marca pentru toată viața. Pe lângă faptul că aici este primită ca pe o adevărată doamnă din înalta societate, ea cunoaște lume aleasă, doamne cu vestimentații din cele mai fine și domni cu statut social. Gustul traiului aristocratic o va lăsa în visare și va fi începutul drumului către pierzanie al Emmei.

Faptul că nu aparține acestei lumi aristocrate o afecteaza pe tânără mai mult decât pare, împingând-o către o depresie nervoasă, de care soțul încearcă să o vindece printr-o schimbare. Iubirea și admirația pentru soția sa sunt mai presus decât orice de aceea, în ciuda faptului că în Tostes, doctorul își crease o clientela iar treaba mergea destul de bine pentru un trai bun, acesta decide ca familia Bovary să se mute în orașul târg Yonville-l’Abbaye din afrodismentul Neufchâtel.

Odată cu schimbarea domiciliului, Emma află că va deveni mamă și astfel începe un nou capitol al vieții sale. Ea dă naștere unei fetițe pe care o va numi Berthe și care îi va aduce o ușoară schimbare în bine însă, nu pentru mult timp, pentru că inima ei este mult prea neliniștită și revine la obiceiurile de a-și face pe plac în orice situatie, nepăsându-i de cei din jurul ei.

Noul loc în care aceștia se așează este cu nimic mai bun decât cel din care s-au mutat și este descris ca fiind:,,tărâm corcit, unde se vorbește fără accent, după cum peisajul nu se reliefează prin nimic.”.Personajele pe care Emma le va cunoaște înca din prima zi, la Leul de aur unde obișnuiții hanului se strâng, vor avea o mare influență asupra vieții acesteia: domnul Homais, patron de farmacie și un om important al locului și Léon Dupuis, secretar de notar. Cel din urmă personaj i se alătura doamnei Bovary la lungi dicuții, cu teme romantice, cei doi nostalgici parcă aparțin unei lumi a fanteziei. Cei doi aparent se îndrăgostesc dar se rușinează când vine vorba să își declare unul celuilalt sentimentele. Léon este un tânăr timid, încă neinițiat în viață, care urmează să își continue studiile la Paris, motiv pentru care o părăsește pe Emma pentru un timp.

Drept consecință a plecării lui Léon la Paris, vulnerabila doamna Bovary cade ușor pradă viitorului său amant. După plecarea acestuia, golul din sufletul eroinei va fi înlocuit în scurt timp cu un alt personaj masculin pe nume Rodolphe Boulanger de la Huchette, un domn foarte chipes și cunoscut drept cuceritor. Cei doi se întâlnesc cu ocazia întrunirii comițiilor agricole la care Rodolphe participă ca membru al juriului. Flacăra iubirii se aprinde repede între cei doi îndrăgostiți, imediat după ce Rodolphe îi șoptește în ureche, declarații de dragoste pe care nu a ezitat să le foloseasca și la iubitele din trecut. Capitolul cu Rodolphe se încheie la fel de brusc cum a și început, cuceritorul refuză să fugă împreuna cu Emma și o părăsește pentru o vecină aparent mai frumosă decât aceasta.

Dezamăgită din nou, Emma își caută alinarea în brațele lui Léon pe care îl regăsește în urma unei călătorii la Rouen. Ea gasește un alt Léon, vindecat de timiditate și mult mai curajos, cu care va avea o idilă pasională, dar cu un sfârșit tragic.

Sfârșitul romanului încheie tragic, aventurile de dragoste ale doamnei Bovary.

Îndatorată peste limită la domnul Lheureux, administratorul averii, din cauza călătoriilor tot mai dese la Rouen pentru a se întâlnii cu iubitul său, aceasta îl roagă pe Léon să îi procure 3000 de franci pentru a a-și achita din datorii. Asta nu se întâmplă iar singura soluție să pună capăt acestei situații este moartea. Emma reușește să procure arsenic din farmacia domnului Homais, și se va sinucide. Moartea sa este lentă, dându-și sufletul în urma chinurilor provocate de otrava puternică. Autorul nu ezită să expună în detalii sfârșitul necruțător:,,Imediat pieptul începu să-i gâfâie precipitat. Limba îi ieși cu totul din gură; ochii, rostogolindu-se, păleau ca două globuri de lampă care se sting, încât ai fi zis că e deja moartă, De n-ar fi fost înspăimântătoarea accelerare a mișcării coastelor, zguduite de un suflu furios, de parcă sufletul s-ar fi luptat să se desprindă….Pe măsură ce horcăitul devenea mai puternic, clericul își spune și el rugăciunile; se amestecau cu hohotele de plâns înăbușite ale lui Bovary și uneori totul părea că se pierde în murmurul surd al silabelor latinesti, ce răsunau ca un clopot bătând în dungă.”

De a lungul întâlnirilor cu cei doi amanți, Charles, soțul devotat al doamnei Bovary nu bănuie nici o secunda infidelitățile sotiei. El descoperă relația dintre ea si Léon, din întâmpla-re, când găsește o serie de scrisori prin care cei doi corespondau. Dezamăgit de moartea soției, chiar și după ce descoperă că aceasta nu i-a fost fidelă de-a lungul căsniciei, Charles o iartă și o iubește în continuare, însă în scurt timp moare și acesta în curtea casei sale. Finalul trist este marcat nu numai de moartea celor doi, ci și de destinul pe care Berthe îl are, fata ajungând în grija unei mătuși.

Flaubert a reușit să creeze odată cu personajul Emma Bovary un caracter tip: cel al persoanei iluzorii, în căutarea depășirii propriei condiții, fără a avea însă această putere; astfel numele său a fost substantivizat, transformat în substantivul comun ,,bovarism”. Cuvântul a fost pus în circulație de către Jules de Gautier și introdus în dicționare sub definiția:,,BOVARÍSM s. n. Tendință prezentă la unele persoane care, nemulțumite de realitatea propriei lor condiții, își construiesc o personalitate fictivă, corespunzătoare aspirațiilor lor. — Din fr. bovarysme.”

Termenul avea să creeze o doctrină psihologică valabilă pentru persoanele nesatisfacute de propria realitate, trăiesc cu iluzia de a fii altcineva, cu impresia de superioritate. Persoanele bovariste proiectează o personalitate fictiva pe care o alimentează cu aspirații imposibil de realizat și care sfârșesc întotdeauna prin insatisfacții.

Deoarece autorul îmbină aproape toate elementele ce caracterizează curentul literar realist în romanul său, criticii au considerat opera sa ca fiind piatra ce va sta la temelia romanului realist. Însăși scriitorul englez Henry James, ale cărui opere se încadrează în curentul modernist, recunoaște în una din cărțile sale French Poets and Novelists dar și în articolul The Art of the Fiction, faptul că Flaubert este un bun mânuitor al esteticii narative, astfel a rămas în istoria literaturii ca fiind unul dintre fondatorii formei artistice literare ale secolului al XIX-lea.

Structura operei este din punct de vedere al intertextualității, neutră și egala, lucrarea fiind considerată a face diferența între romanul clasic și cel modern, Flaubert fiind precursorul autorilor moderni precum, printre care se numără: Proust, Jean Rousset și Jean –Pierre Richard.

Povestea regăsită în roman este subiectul mult discutat al unei întâmplări petre-cute în apropierea orașului Rouen, ale cărui ecouri au răsunat pentru o bună perioadă de timp, avea să fie sursa de inspirație a autorului. Critica literară realistă a secolului XIX impune practica documentării la fața locului pentru a oglindi realitatea cât mai clară, chiar dacă ea poate scandaliza publicul de cele mai multe ori. Realitatea pe care Flaubert o înfățisează are un dublu rol, când textul este transparent și face trimitere la descrierea pe sine și de asemenea când textul este opac, făcând referire la modul propriu de a fi.

Momentul de creație al operei coincide cu granița dintre realismul clasic al literaturii franceze și realismul critic, evenimentele istorice precum cele două revoluții franceze și societatea burgheză a vremii care, sub masca unor oameni cultivați și onorabili, încercau de fapt să ascundă urățenia sufletească, imoralitatea și dorința avară, au avut impact asupra romanului. Datorită acestora, Flaubert nu încearcă să înfrumusețeze sau să transforme în ceva ireal, decăt să reprezinte cu adevărat realitatea acelor vremuri, cu bune și cu rele.

Granița dintre subiectiv și obeictiv dispare odată cu romanul lui Flaubert, el reușind să se diferențieze de scrierile balzaciene, în care delimitarea celor două tipare era destul de clară. Autorul reușește să descrie atât lumea, societatea, natura sau personajele, cât și impresiile lăsate de lumea obiectivă, cea reală. Amestecul dintre lumea ireala pe care Emma o creează, reprezentată de iluzie și realitatea, face posibilă parcurgerea autorului către locuri ale psihicului uman înca neexplorate.

Printre cele mai importante elemente realiste în roman este cel prin care autorul reușește să creeze un cadru verosimil, ținutul Caux, Normandia, locul în care acțiunea romanului este plasată. Descrierea naturii, de la straturile pământului din zona, la râurile ce străbat ținutul, la ogoare și pășuni pline de animale, dar și descrierea în detaliu a vieții în context cultural a oamenilor sunt cu atât mai autentince cu cât Flaubert a vizitat locurile repsective pentru o impresie cât mai corecta. Faptul că autorul a trăit o bună perioadă de timp la țară, ca mai târziu să părăsească ținutul nomad în favoarea orașului, face ca natura să fie mai iubită și mai apreciată de către acesta, motiv pentru care o înfățisează mai frumoasă și mai impresionantă decât ar putea fi.

Decorul natural în care pesonajele sunt plasate parcurge trei tipuri de localități: în provincie, în oras și la târg. Prima parte a romanului fiind plasată în regiunea Tostes, micul oraș unde Charles are casa și unde Emma se mută după căsătorie, iar mai târziu acțiunea se mută în orașul târg, Yonville-l’Abbaye, unde cei doi se mută pentru a o vindeca pe aceasta de o bănuită depresie.

De asemenea cadrul social reprezentat de Flaubert, reușește să pună în lumină realitatea în ceea ce privește aspectele morale și sociale ale vremii. Descrierile până în cele mai mici detalii din viața de zi cu zi a oamenilor din clasa mijlocie sunt studiate din toate punctele de vedere și sunt redate în carte:personajele, trăirile lor sufletești, discuțiile lor, vestimentația, caracterul fiecăruia, evenimente precum balul de la sau petrecerea anuală a fermierilor.

Construcția personajelor este complexă autorul remarcându-se prin impersonalitatea cu care reușește să îi creeze. Fiecare din personajele romanului său par vii, parcă rupte din viata reală, iar fiecăruia i se atribuie o descriere amănunțită, ele înfățisează caractere și moravuri ale acelei vremi. Cuplul Emma-Charles va resimți aceeași iluzie, sfârșind dezastruos, Emma încolțită, își pune capăt zilelor iar soțul ei cade atât psihic cât și fizic, murind și el la puțin timp după soția sa.

Emma este personajul principal, fiică de boieri înstăriți, cu un statut social mediocru dar care însă are aspirații către o societate din care nu va putea face parte nicodată. Doamna Bovary este un personaj realist dar și romantic în același timp. Un comentariu total în afara subiectului ce se discută în timpul discursului prefectului, este surprins între ea și Rodolphe, moment în care autorul introduce subtil lângă elemente realiste, elemente romantice. Exact pe când prefectul ține un discurs despre nevoia forței de muncă, Rodolphe alege să își pună la bătaie planul de seductie și își mărturisește sentimentele ascunse.

Ființă inteligentă, cultivată, iubitoare, copleșită însă de dorința mult prea arzătoare de a cunoaște iubirea absolută și fericirea. Impulsurile necontrolate de a-și îndeplini dorințele trupești și pierzania materială, încrederea prea naivă în bărbați și iubirea de sine, o copleșesc, toate sfârșindu-se odată cu moartea acesteia. Alături de pașii parcurși greșit de-a lungul scurtei existențe a eroinei, gestul final care denotă egoismul cu mult peste limită este cel prin care aceasta hotărăște singură când este timpul să își curme viața, fără a se gândi la soțul care o iubea încă și nici măcar la copila sa, pe care avea să o lase orfană de mamă.

„Critica literară tot repetă despre Emma […] că avem de-a face cu o nefericită, demnă de milă.În realitate însă, soarta ei e mai umană și mai de râvnit decât aceea a pântecelor muncite ale femeilor din Yonville […], care par să trăiască doar pentru a îndeplini anumite roluri domestice și care cred, la fel ca soacra Emmei, că femeile nu trebuie să citească romane, spre a nu deveni niște visătoare. Chiar dacă moare tânără și sfârșitul îi e cumplit, Emma are cel puțin curajul să se accepte așa cum este și trăiește experiențe profunde, pe care virtuoasele burgheze din Yonville nici măcar nu le-ar putea bănui în existența lor banală.”Prin Emma Bovary, autorul critică romantismul, ironizând legătura dintre frumusețea fizică și cea morală a acesteia. Cu frumusețea reușește să cucerească bărbații însă este incapabilă să controleze liberul arbitru cu care fiecare om este înzestrat.

Doamna Bovary rămâne în istoria literaturii franceze un simbol a decăderii principiilor morale și umane, datorită dorinței de obținere a superiorității și neacceptarea propriei condiții, mânată de pasiuni și setea nesățioasă de lux viața îi este condamnată eșecului:,,Doamna Bovary avea o notă de mareție tragică prin convulsiile pătimașe și moartea eroine. Aici modelul nu mai are nici o măreție; ni se înfățisează felul în care viața strivește, lent și treptat, un suflet”

Charles, al doilea personaj ca însemnătate al romanului, este soțul încornorat care nu bănuie nici o clipă infidelitatea soției, la fel cum nu simte lipsa de afecțiune a acesteia și apartenența ei la căminul conjugal. Domnul Bovary este un om cumsecade, unul dintre cei mai sinceri, un personaj obișnuit, medic mediocru de provincie, puțin stângaci și lipsit de grație, dar care muncește de dimineața până la apus pentru a-i asigura familiei un trai decent, pentru o căsuță frumoasă, pentru viitorul copil, și nu în ultimul rând pentru ai îndeplinii mofturile soției, care întotdeuna este nemultumită. Deși Emma nu îi răspunde cu aceeași monedă a iubirii, soțului ei, acesta o iubește orbește, este fascinat de ea, este încântat de fiecare gest grațios al acesteia sau de fiecare rochie pe care aceasta o îmbracă. Peste iubirea nemărginită pe care Charles i-o poartă soției, el nu o va ajunge niciodata să îi înteleagă personalitatea fantezistă a acesteia.

El este reflexia soției sale, însumând tot ceea ce Emma urăște: nu este capabil să vadă dincolo de sufletul ei, nu este ambițios, este lipsit de eleganță și imaginație, plictisitor și chiar neatractiv: ,,dacă Charles ar fi vrut, dacă ar fi bănuit, dacă macăr o singură dată privirea lui i-ar fi ghicit gândul, din inima ei s-ar fi desprins o bogăție neasteptata de sentimente, așa cum cad fructele de pe un spalier când îl atingi […] Nu cumva un barbat trebuia, dimpotrivă, să știe tot, să se priceapă perfect la orice, să te initțeze în focurile pasiunii, în rafinamentul vieții, în toate tainele?! " În afară de faptul că Charles este monoton și mediocru, nu este nici capabil să observe îngrijorarea soței sale, și faptul că nu mai este atrasă de el.

Cele două personaje secundare masculine din viața extraconjugală a Emmei, tânărul Léon și bogatul Rodolphe Boulangerse se aseamănă prin faptul că nici unul din ei nu îi poartă cu adevărat dragostea pe care aceasta o așteaptă de la ei și o vor dezamăgi pe rând. Rodolphe este personajul tip al cuceritorul desăvârșit, egoist și manipulator, devorează pe rând toate femeile naive ce îi cad pradă tentației: ,,Domnul Rodolphe Boulanger avea treizeci și patru de ani; era brutal din fire și de o inteligență pătrunzătoare; avusese de altfel mult a face cu femeile și se pricepea la ele.”. Emma este una din acest tip de femei, naivă și visătoare, dar și prea egoistă pentru a-și stăpânii pornirile trupești. Când situația scapă de sub control, iubitul plictisit de romantismul exagerat o părăsește fără ezitare pe Emma.

Alături de cel de-al doilea amant, tânărul și neexperimentatul Léon, cu care a mai avut o tentativă de iubire în trecut, după momentul revederii, Emma va trăi momente plăcute alături de el, dar va fii dezamăgitaă la fel ca și de primul iubit, când acesta refuză să îi ofere ajutorul financiar de care are nevoie, și o părăsește.

Tiparul personajului bovarist, Emma, este întotdeuna dezamăgită, nu reușește să își satisfacă dorințele, nimic nu este destul de bun pentru a-și atinge idealul, împlinirea sa fiind doar în plan imaginar. Este naivă și visătoare, alimentându-se cu vise, se refugiază în cărți cu final fericit și creeaza un propriu univers. În lumea Emmei nu sunt oameni și sentimente ci doar singurătate și literatură, astfel că atunci când are loc ciocnirea cu lumea reala, totul o dezamăgește, singurele momente ce o bucură sunt cele în care mofturile îi sunt satisfăcute. Lumea reală este substituită de cea imaginară, fantasmele ce îi alimentează universul o fac să devină din ce în ce mai puțin interesată de persoanele apropiate.

Naivitatea și căutarea disperată de atenție, lipsa de iubire adevărată din partea celor doi amanți, refuzul de a crede în dragostea unui soț monoton dar sincer și egoismul Emmei nu fac altceva decât să alimenteze fantezia acesteia care sfârșește tragic printr-un final brusc.

II.1 Trăsături generale ale celor două personaje feminine

Thomas Hardy și Gustave Flaubert, doi mari scriitori ai literaturii universale, au creat în opere lor personaje feminine memorabile. Romanele de caracter ale lui Thomas Hardy arată lupta personajelor, sortită de la bun început eșecului, împotriva forțelor naturii și a oamenilor, care îi conduce treptat spre moarte.

Pentru Hardy, soarta este o forță malefică, asemenea zeiței răzbunării Nemesis din Grecia antică, iar loviturile sale asupra personajelor stârnesc în cititor clasicele emoții de milă și frică. De loviturile acestei sorți nu scapă nici Tess, femeia pură, așa cum reiese din subtitlul romanului, femeia fragilă, crescută în mijlocul naturii, și a cărui moarte din finalul romanului nu putea avea loc decât la Stonehenge, templul păgân încărcat de mister. În contrast cu puritatea lui Tess, doamna Bovary, eroina lui Gustave Flaubert, este un simbol al decăderii morale, al simțurilor dezlănțuite, al prăbușirii umane. Spre deosebire de viața simplă a eroinei lui Hardy, Doamna Bovary duce o viață tumultuoasă, proiectându-se într-o existență pe un plan paralel și ireal, un vis inspirat de lecturile cu marchize și cavaleri: ,,Credea că dragostea trebuie să izbucneasca deodată, cu trăsnete și fulgere, ca un uragan ceresc care se abate asupra vieții, o zdruncină , din temelii, smulge tot ce-i voință ca pe niste frunze și duce în prăpastie inima întreagă"

Ea fuge din realitatea banală a vieții în vise despre o iubire perfectă, fiind marcată de un puternic zbucium emoțional. Goana după lux, dorința de a duce o viață pe care, de fapt, nu și-o poate permite, îi alimentează acest zbucium.

Opera lui Gustave Flaubert apare la un moment de răscruce al literaturii franceze, creată după o formulă proprie din dorința unei reânoiri. Romanul Doamna Bovary, care constituie un eveniment în viața sa literară, ilustrează teoriile sale estetice. Acest roman a avut o influență remarcabilă asupra generațiilor ulterioare de scriitori care l-au considerat un fel de ghid pentru activitatea lor. Fiind superior multor romane contemporane a rămas un roman tip. Subiectul romanului este inspirat de o întâmplare reală, doamna Bovary din roman având extrem de multe elemente comune cu Delphine Couturier, fiica unui fermier ce se căsătorește cu un medic de țară și care sfârșește în același fel, iar Charles Bovary este reprodus identic după Eugene Delamare, soțul Delphinei, având aceleași trăsături morale: este mărginit, greoi dar cumsecade și cinstit.

II.1.2 Imaginea, semn al feminității

Încă din primele pagini ale celor două romane se observă mici diferențe în înfățișarea celor două eroine. Tess pare o fată sănătoasă de la țară, delicată însă, cu trăsături fine, grațioasă și mereu în atenția tuturor: “Gura ei era roșie și puțin bosumflată, ….abia se stabilise la forma definitivă și ori de câte ori o închidea, buza inferioară împingea în sus mijlocul celei superioare. În înfățișarea ei mai dăinuiau încă, urme ale copilăriei. Privind-o cum pășea în toată plinătatea ei de femeie, puteai găsi pe obraji urmele fetiței de doisprezece ani; ochii îi licăreau uneori ca la nouă ani, și din cînd în când expresia buzelor amintea de o fetiță în vîrsă de cinci ani. Și totuși, puțini vedeau acest lucru, și mai puțini erau aceia care îl luau în seamă. Unii, îndeobște străinii, trecând pe lângă ea, o urmăreau lung cu privirea; rămâneau o clipă fermecați de prospețimea ei și se întrebau dac-or s-o mai vadă vreodată. Pentru cei mai mulți însă, Tess era doar o fată de la țară, frumoasă și sănătoasă.” Deși fără o frumusețe de zeiță, Tess are parcă un farmec ascuns cu care reușește să atragă atenția celor din jurul său, este mereu proaspătă iar pielea tânără și fața nevinovată o aduc mereu în prim plan. Fata își păstrează calitățile fizice chiar și în urma zilelor grele de muncă, și nu numai, în urma cicatricelor psihologice lăsate de Alec și mai târziu chiar de sotul ei, Angel.

Autorul a creat prin Tess un personaj feminin îmbogățit cu nenumărate calități, atât fizice cât și morale. Fata este inteligentă în ciuda faptului că nu a mers la școală decât puțin timp, de asemenea nu este lipsită nici de cunoștințe ale unor cărți, sau cântece din folclor pe care le cânta cu plăcere și cu fiecare ocazie, la petreceri. Este îndrăgită pentru bunătatea și bucuria cu care reușește să lumineze fiecare chip pe care îl întâlnește. Dotată cu o frumusețe fizică de invidiat, trăsăturile sunt fine și lispite de vulgaritate, reușește să fascineze bărbații pe care îi cunoaște. Calitățile morale depășesc bunătatea unui om obișnuit, Tess reușind de fiecare dată să acorde iertare persoanelor ce au deranjat-o.

Simbol al decăderii umane într-o societate defectoasă, eroina îsi poartă numele cu ramuri în religie, autorul făcând trimitere la numele Sfintei Teresa din Avila. Asociația cu aceasta arată, faptul că și fata pătimește asemenea sfintei, a cărei percepții asupra vieții avea sa o coste viața. Pe lângă conotațiile religioase, Hardy îi mai atribuie și calități mitice, asemuind-o cu zeița pădurii din mitologia greacă Artemis, o numește fiică a naturii.

Nici Emma nu este lipsită de calități fizice, însă autorul folosește mai mult o descriere a stării psihologice a fetei, trăirile interioare, gândurile și dorințele acesteia. În comparație cu prospețimea lui Tess, Emma Bovary pare mai țeapănă, mai puțin delicată, mai sofisticată, fără urmă de copilărie: “Gâtul îi ieșea dintr-un guler alb, răsfrânt. Cele două pale negre de păr, atât de linse, încât păreau dintr-o bucată, erau despărțite în creștet de o cărare subțire, care se afunda ușor, urmând curba craniului, și, de-abia descoperind vârful urechii, se împreunau la spate într-un coc mare, cu o mișcare unduioasă spre tâmple, lucru pe care medicul de țară îl văzu pentru prima oară în viața lui. Umerii obrajilor erau trandafirii. Purta, ca un bărbat, un lornion de baga, petrecut între doi nasturi de la corsaj. ”

Doamna Bovary are ceva mai mult noroc, se naște într-un mediu mai bun din punct de vedere material față de Tess, este trimisă la studii și este suficient de răsfățată de soțul său, încât nu este nevoită să muncească pentru a-și câstiga existența. În pofida unei vieți mai ușoare în ceea ce privește munca fizică, nu poartă cu aceeași eleganță ca Tess, frumusețea naturală. Trăsăturile fine ale doamnei Bovary sunt înfrumusețate și de veșminte bine alese, rochii de mătase, cu mult diferite de hainele sărăcăcioase ce o împodobesc pe Tess. Ceea ce le seamănă celor două sunt: frumusetea fizică, finețea gesturilor, manierele și caracterul puternic.

II.2 Femeia și societatea sec.XIX

În secolul al XIX-lea romanul se orientează cu predilecție spre romanul satiric, realist-narativ sau studiul social și psihologic. Scriitorul francez Emile Zola a avut o mare influență în epocă, fiind cea mai mare personalitate a școlii naturaliste franceze iar transferul vițeii crude în romanele sale l-au făcut celebru în epocă. El a prezentat, în detalii realiste, o panoramă vastă a societății, combinând imaginile comunității și ale familiei cu comentarii realiste, iar personajele sale feminine au o natură duală, sunt angelice și erotice.

Scriitorul englez care s-a apropiat cel mai tare de Zola este Thomas Hardy cu două din cele mai puternice romane ale sale, Tess dUrbervilles și Jude the Obscure, dar receptarea de către public și de către critici a acestora, în special primul, a fost extrem de nefavorabilă încât Hardy, dezgustat, a abondonat scrierea de romane. Publicului englez, încă legat de tradiția victoriană de blândețe, îi era dificil să accepte școala naturalistă. Totuși este unanim acceptat că Thomas hardy este cea mai impunătoare personalitate scriitoricească realist a perioadei sale. Era de asemenea și cel mai pesimist, pesimismul său având rădăcini mult mai adânci decât al lui Zola, pentru că aceste rădăcini nu proveneau dint-un grup social de personaje ci din destinul uman în ansamblu, care strivește omenirea cu loviturile crude ale sorții. Lumea prost întocmită zdrobește aspirația spre fericire, acesta fiind conflictul romanelor sale, combinat cu un fatalism tragic.

Thomas Hardy este scriitorul care a fost martor la principalele evenimente ale epocii sale: expansiunea colonială a Marii Britanii, eșuarea mișcării chartiste și consecințele ei, primul război mondial, apucând și o mare parte din epoca victoriană, la începutul secolului XIX. Mișcarea muncitorească se aristocratizează, într-un fel, violența socială a unei ordini burgeze lipsite de omenie ducând la pesimismul tragic al lui Thomas Hardy, pesimism însoțit de un fatalism sumbru.

Probabil că și evenimentele la care scriitorul a fost partaș, au contribuit la adoptarea acestei viziuni. Sud-vestul Angliei este locul nașterii sale și fundal al multor din romanele sale, plin de influențe celtice și drumuri de pe vremea ocupației romane. Își petrece copilăria în Bockhapmton unde cadrele tradiționale de viță păreau încremenite în timp, neafectate de schimbările produse în regiunile industriale. Încă mai existau vechile meserii iar oamenii își prețuiesc sărbătorile și cred în superstiții. Dar această liniște aparentă este zguduită de destrămarea vieții țărănești și a vieții patriarhale. Deoarece în tinerețe a fost ucenic la un architect de biserici, romanele sale ulterioare vor avea ca amprentă aceste preocupări, lucru vizibil în echilibrul dintre părți și episoade, în descrierea exteriorului și interiorului caselor, influențând decisiv definirea atmosferei psihologice sau a personajelor sale. Urmează studii de arhitectură la Londra, unde este atras de arta gotică, dar mizeria capitalei, a cartierelor mărginașe, precum și civilizația orașului îl determină să se retragă în locurile natale la Dorset, unde va rămâne până la sfărșitul zilelor .

Hardy are viziunea unui sat câmpenesc pe care îl laudă cu fiecare ocazie, la fel și simpla viață de la țară. Această iubire față de viața rurala îi este îndoctrinată încă din copilărie, moment când încă existau tradiții. Viața din cartierele londoneze trădează imoralitatea ascunsă a sistemului, și nu în ultimul rând impactul fatal al capitalimului. Nici satul, nu a fost însă, niciodată lipsit de evenimente de tot felul. Romanul Tess d,Urberville reușește să pună în valoare opoziția dintre sat și oraș, mediul urban este interpretat de către autor, drept ostil.

Dincolo de imaginea lui Tess, partea publică a recunoscut semnele de independență afișate de personajului feminin, lucru de loc pe placul celor care încă acordă atenție tradițiilor victoriene. Nu se poate să le fi fost pe plac nici ideea adulterului, sancționat drastic de cei cu vederi puritane și nici aspirația unei femei spre o clasă socială superioară. Romanul nu a fost bine primit de către societatea victoriană, la fel ca Jude neștiutul, ambele romane fiind aspru criticate pentru că abordează prea înțelegător moravurile ușoare, după părerea publicului, ale eroinei.

Deși aparent provine dintr-o străveche familie nobilă, Tess este de fapt fiica unui fermier a cărui familie destul de numeroasă, nu se descurca destul de bine cu banii. Fata este forțată să muncească la fermă ca lăptăreasă. Tatăl ei,un personaj destul de naiv și credul, aflat aproape tot timpul sub aburii de alcool ai hanului din Marlott. Aflând de la preotul satului că ar putea avea sânge de nobil, caută să tragă un folos de pe urma acestei situații chiar de a doua zi. John d’Urbeyfield hotărăște să o trimită pe fiica sa mai mare la familia d’Urberville pentru a-și cunoaște presupusele rude îndepărtate.

Aici situația nu este cu mult diferită, în condițiile în care, familia cumpărase de fapt acest titlu, în secret, în urma unor plăți dubioase. Aici capul familiei Simon s-a autonumit d’Urberville pentru a-și falsifica numele, trecutul său fiind unul necurat. Aici fata îl întâlnește pe fiul familiei, pe Alexander d’Urberville, care nu se dovedește a fi un tânăr cu intenții serioase, ba chiar îi seamănă tatălui său, fiind la fel de viclean și rău. Tess își câștigă traiul ca lăptăreasă la fermă, unde îl întâlnește pe Angel, un tânăr de familie bună, care se va dovedi a fi marea ei dragoste.

Thomas Hardy a dorit să reprezinte rolul muncitorilor agricultori în Anglia, la sfârșitul secolului XIX, axându-se pe descrierea oamenilor obișnuiți. Tocmai această situație ciudată o face pe Tess să simtă că nu aparține pe deplin nici uneia dintre lumi. S-ar părea că doamna Bovary o duce mai bine, din acest punct de vedere, nefiind nevoită, totuși să muncească atât:” Charles fu surprins de albeața mâinilor ei. Erau lucioase, ascuțite la vârf, mai curate decât fildeșurile de Dieppe și tăiate în formă de migdală”.

Prin urmare statutul social al personajului principal din romanul lui Hardy este acela de om obișnuit, nu face parte din clasa superioara și nici nu aspiră să își schimbe poziția socială, ci doar își doreste un trai decent pentru ea și familia ei, pe când eroina din romanul lui Flaubert este diferită din acest punct de vedere.

Emma, este fiică de fermier, făcând parte din burghezia provincială a Franței, cu un statut social ușor ridicat față de cel al familiei d’Urbeyfield. Tatăl fetei, deși văduv , nu ezită să îi acorde fiicei sale șansa de a studia și din acest motiv o va școlariza la mănăstire. În comparație cu Tess, care nu a avut șansa de a fii școlarizată, Emma primește educație morală și cultură prin cărțile pe care le citește cu pasiune.

Pe lângă faptul că Emma a primit o educație aleasă, de-a lungul vieții nu este nevoită să muncească, nici pe vremea când locuia cu tatăl dar nici după căsătoria cu Charles. Tess începe să muncească de la o vârstă destul de fragedă, și continuă de-a lungul tinereții să practice diferite meserii precum : îngrijitoare la o crescătorie de păsări, cea de lăptăreasă sau muncitoare la câmp.

Neânțeleasă, într-o perioadă în care femeia nu putea fi asociată cu oricare sens al independenței, lui Tess i-au fost atribuite mai multe însușiri necorespunzătoare, de vicleană, imorală sau sălbatică, însă reușește să depășească barierele morale pe care societea secolului XIX nu este capabilă să o demitizeze.

Personajele lui Thomas Hardy sunt concepute în stil poetic, au o dimensiune lirică ce le dă o nuanță de mister, existând o întrepătrundere magică între om și natură: „Tess d'Urberville are plasticitatea picturii italiene în redarea încîntătoarelor femei și mai ales a înântătoarei Tess și în redarea scenelor idilice — și plasticitatea picturii olandeze în redarea peisajelor și a scenelor rustice pline de umor. Dar toată această încântare a vieții, toată această bucurie de a trăi și mai ales năzuința la bucuria vieții, este distrusă de o tragică fatalitate care, înainte de a izbucni zdrobind pe fermecătoarea și trecătoarea apariție care e Tess, vuiește surd încă de mult, de-a lungul romanului. Și voi observa și acum că această strălucire a existenței și, în același timp, această fatalitate tragică poate fi   definiția   dramei   shakespeariene".

Personajele sale sunt apropiate de cele ale tragediei antice, stau sub semnul fatalității și al destinului neânduplecat. Caracterul se conturează pe fundalul mediului de provincie, astfel încât sunt redate până în cele mai atente detalii. Imaginea realistă a clasei de jos, prezentată dur, este de fapt o critică la adresa burgheziei și la ideea de puritate a femeii victoriene: ,,Hardy este un romancier desăvârșit atunci când forța sa narativă se concentrează pe conturarea unui singur personaj și este definitoriu faptul că atunci când personajul este o femeie, romanul său atinge culmile măiestriei literare.". Asemeni lui Flaubert, pare îndrăgostit de eroina sa. În ciuda decăderii, scriitorul nu renunță la imaginea femeii pure, reușind în final să o reabiliteze pe Tess și să o transforme într-o doamna care are puterea de a se ridica împotriva jocurilor sorții, chiar dacă de fapt va fi învinsă.

Gustave Flaubert este unul din cei mai critici scriitori ai realismului. Metoda sa de creație s-a născut din necesitatea înnoiri în literatură. Lui i se atribuie meritul de a fi descifrat sensul evoluției realismului critic din Franța, și de a fi cristlizat o nouă formulă ilustrată apoi de operele sale. El a deschis noi orizonturi realismului critic, făcându-l să profite de pe urma experienței romantice, atât în privința culorilor și formei naturii exterioare cât și în aceea a pătrunderii în cele mai ascunse colțuri ale sufletului uman. El împrumută de la generația romantică alegerea minuțioasă a cuvintelor și tehnica savantă a execuției. Principiul său de bază este acela că scriitorul trebuie să prezinte realitatea fără să intervină cu explicațiile sau sentimentele personale, ca să nu influențeze direct cititorul.

Scriitorul va încerca să transforme gândurile în imagini și sentimentele în senzații. Dar această impersonalitate nu a însemnat pentru scriitor fuga de realitățile sociale, el a descris lumea prost alcătuită, viciile, durerile sau credințele lor deșarte, vrednicia sau inteligența, unde a fost cazul. El a desfășurat un proces de selecție a informațiilor culese din realitate, incluzând în operele lui faptele care exprimau cu mai multă putere un adevăr general. Romanul a fost scris între 1851 și 1856, publicând câteva fragmente într-o publicație periodica, Revue de paeris, dar publicarea lor a declanșat un mare scandal.

Tipul personajului Emma Bovary nu dă semne că ar învăța ceva din greșeli, nu se îndreaptă, ba din contră, alunecă din ce în ce mai mult într-o situație fără ieșire: „Doamna Bovary este asemenea gărilor din vremea ei: grațioasă, chiar florală, însă făurită din fier.”. Eșecul tragic al aspirației către o condiție fictivă, ca dimensiune a sufletului uman reprezintă tema centrală a romanului iar destinul eroinei principale, Emma Bovary reprezintă drama femeii secolului XIX; însăși Gustave Flaubert își exprimă compasiunea față de destinul ei tragic, dar, în același timp, își generalizează personajul, extinzându-l pentru toate femeile obișnuite, care aspiră la altceva:“Biata mea Bovary, fără îndoială că suferă și plânge în douăzeci de sate din Franța la această oră”.

Doamna Bovary nu a fost pe placul unor cititori mai pudici i-au trimis scrisori de protest și de amenințare, fiind atacat violent și de critica oficială, numindu-l “otrăvitor al moravurilor”. Flaubert este târât într-un proces, acuzat că a călcat în picioare morala publică și religioasă dar a fost achitat ulterior, nu același lucru întâmplându-se cu Baudelaire, acuzat și el pentru Florile răului.

II.1.3Dragostea, egoism sau sacrificiu

Emma Bovary are mari așteptări de la căsătoria sa cu Charles dar se pare că nu totul era așa cum își imaginase, el fiind un bărbat banal, fără simțul aventurii sau al ineditului într-o relație, după cum femeia își dorea: ”Înainte de a se căsători crezuse că iubește; dar cum fericirea așteptată din această dragoste nu venise, își spuse că trebuie să se fi înșelat. Și Emma căuta să afle ce se înțelegea cu adevărat în viață prn cuvintele fericire, pasiune și beție sufletească, cuvinte care i se păruseră atât de frumoase în cărți.”. Impresia sa despre dragoste era cu totul diferită față de ceea ce avea să trăiască după căsătoria cu Charles.Imaginația alimentată de poveștile de dragoste din literatura citită, nu coincid de fapt cu realitatea, soțul său nu este cum se aștepta, noua casă unde se mută, de asemenea.

Emma caută o iubire iluzorie, ceva perfect și plin de pasiune, unde imaginația plăsmuiește o iubire imposibilă și un decor pe măsura acestei iubiri.Asemenea aspirații le clădește în urma cărților pe care le citeste în timpul adolescenței:”De ce oare nu putea ea să stea rezemată de balustrada balconului unei vile elvețiene, sau să-și închidă tristețea într-un conac scoțian, alături de un soț îmbrăcat într-o haină de catifea neagră, cu pulpane lungi, cu botfori moi, pălărie țuguiată și manșete!”. Este clar că Charles, a cărui “conversație searbădă ca un trotuar” cu idei comune care nu puteau “să stârnească vreo emoție, să te facă să râzi sau să visezi”, nu se putea ridica la nivelul aspirațiilor ei.

Pentru Emma începe un joc al căutării, în care întâmplarea face să joace un rol primordial și să găsească un bărbat “frumos, distins, spiritual, atrăgător, așa cum erau desigur cei cu care se căsătoriseră colegele ei de la maici.” Petrecerea la care participă, fiind invitați de către marchizul însăși, îi adăncește rana, prăpastia dintre viața ei și cea după care tânjește avea sa devină mai profundă, balul devenind un punct de reper al existenței sale:”Ah! Acum opt zile…acum cinsprezece zile, acum trei săptămâni…eram acolo!” Imaginea petrecăreților, invitația la dans, hainele luxoase și meniurile sofisticate aveau să o urmărească zile întregi ca pe o dorintă greu de îndeplinit.

Emma Bovary îl cunoaște pe tânărul Leon, primul bărbat ce avea mai târziu să-i devină amant, întâlnire de la care are, iar alte așteptări: ,,Emma însă nu se întreba dacă îl iubește. Credea că dragostea trebuie să isbucnească deodată, cu trăsnete și fulgere, ca un uragan ceresc care se abate asupra vieții, o zdruncină din temelii, smulge tot ce-i voință ca pe niște frunze și duce în prăpastie inima întreagă.” Leon este aparent ceea ce Emma își dorește, șirul discuțiilor celor doi este interminabil, subiectele despre dragoste sunt comune iar temperamentul romantic al celor doi îi va uni în final.

Prima despărțire de Léon o aruncă ulterior în brațele lui Rodolphe, în aceeași goană de căutare a iubirii absolute. Rodolphe este un tip arătos, cu statut social și cu un sarm inegalabil, dar totodată viclean și mereu la vânătoare de femei, începe un joc al seductiei ce o vizează pe Emma, asemenea unui păianjen care dorește să atragă o muscă în plasa lui:”Dar dacă m-a iubit din prima zi, atunci în nerăbdarea de a mă revedea trebuie să mă iubească și mai mult. Așadar, să mai prelungim! […] Rutina întâlnirilor sale cu multe femei”îi bătătoriseră atât de mult inima, încât nici un fir de iarbă nu mai încolțea…”

Emma îl uită pe Léon cu aceeași ușurință cu care s-a îndrăgostit de el, și trăiește o pasiune mistuitoare alături de Rodolphe. Nici cel de-al doilea amant nu este mai serios și o părăsește repede, când vede că relația devine serioasă, în favoarea unei mai tinere domnișoare. În acel moment, vulnerabilă și dezamăgită, pentru prima dată, îi apare în minte, gândul sinuciderii.

După o perioadă îl reântâlnește pe Léon, acum parcă alt tânăr, cu studiile încheiate și mult mai puțin timid, cu care reia legătura de dragoste, deși nici acest lucru nu o face pe deplin fericită:,,oricum, nu era fericită, și nici nu fusese niciodată. De unde venea oare, această insuficiență a vieții, putrezirea asta bruscă a tuturor lucrurilor pe care căutase să se sprijine?..Dar dacă exista pe undeva un suflet tare și frumos, o fire aleasă, totodată exaltată și fină, o inimă de poet în chip de înger, liră cu coarde de bronz, înălțând spre cer elegiac poeme nupțiale, atunci de ce nu l-ar găsi din întâmplare? O! Cât era de imposibil!de altfel nimic nu făcea să te obosești căutând; totul era numai minciună! Fiecare zâmbet ascundea un căscat de plictiseală, fiecare bucurie-un blestem, orice plăcere-dezgustul de ea și cele mai fierbinți sărutări nu-ți lăsau pe buze decât pofta neâmplinită a unei voluptăți și mai mari.”

Trecerea cu ușurintă de la o relație la alta, denotă inseriozitatea doamnei Bovary, fantasmele dragostei perfecte sunt doar imagini din visele ei iar faptul ca se atasează cu aceeasi repeziciune cu care se debaresează de un bărbat, arată că de fapt senimentele nu sunt profunde și nici reale. Ambele relații extraconjugale ale femeii sunt de fapt pasiuni mistuitoare și dorințe trupești, fără nici o conexiune a sufletelor.

Spre deosebire de Emma Bovary, Tess d’Urberville nu visează la iubiri imposibile și nici nu trăiește într-o lume fantastică, cu prinți și prințese, cu povești de dragoste ca cea dintâi. Este adevărat că la serbarea câmpenească este impresionată de Angel, dar copleșită de treburile obișnuite ale casei și de atmosfera tristă a locuinței sale, nu dă prea mare importanță acestui lucru, deși obsesia familiei sale era ca ea să se mărite cu un tânăr bogat și nobil, să ajungă pe “o stea bună” așa cum visează micul Abraham:

“Cum ar fi fost dacă am fi nimerit pe una bună?

Păi, tata nu ar mai fi tușit, nu și-ar mai fi târât picioarele de colo-colo, și nu s-ar mai fi îmbătat atât de rău încât să nu mai fie în stare să meargă la târg; și mama n-ar mai fi trebuit să spele rufe toată ziua, fără nici un spor.”

Tess nu se lasă pradă impulsurilor și nici nu cedează din punct de vedere psihic, chiar și după evenimentul nefericit petrecut cu Alec. Ea se indrăgostește o dată și pentru totdeauna, devine sotia lui Angel Clare și se sacrifică pentru ultimele clipe alături de el.

Deși Tess nu este fecioara la căsătoria cu Angel, ea este mai pură decat Emma, prin faptul că sentimentele față de soțul ei sunt puternice și sincere, pe când cea de-a doua nu îi poartă consoartei nici măcar sentimentul de recunoștință, cu atât mai puțin cel de iubire, iar uneori chiar este dezgustată de el. Fiind o “femeie pură”, așa cum se sugerează încă din titlul romanului, Tess este lipsită de experiența vieții “Tess nici nu bănuia măcar, că în dosul ceții albastre a tutunului se găsea ceea ce avea să fie în viitor cauza tragică a dramei ei, dâra roșie ca sîngele pe spectrul luminos al tinerei sale vieți.”.Contrastul dintre sentimentele pe care le poartă celor doi soți, este evident, punând în valoare caracterul moral al fiecareia dintre cele două eroine.

O altă caracteristică ce le face atât de diferite pe cele două femei este iubirea de sine și egoismul. Dezamăgită de cei pe care îi iubea și plină de datorii, Emma nu gasește altă scăpare din coșmarul în care trăiește și alege cea mai ușoara cale de scăpare, se sinucide fără a găsi vreodată dragostea adevărată. Prin acest ultim gest, încă o dată se dovedește egoismul cu care ea este înzestrată.

Încă o dată, ceea ce le diferențiează pe cele două fete este faptul că Tess nu este o fire egoistă, ea nu se iubește pe sine mai mult decât orice, ci se lasă ultima pentru a-i ajuta pe altii. Ea se sacrifică în numele iubirii atât pentru părinți, când tatăl o trimite să își cunoască presupusele nobile rude, dar și pentru bărbatul iubit, cel care îi devine soț și care o părăsește chiar după nuntă, când îi descoperă trecutul.

Prima dovadă de dragoste față de familie este vizibilă chiar de la primul capitol când, în urma accidentului în care Prince, calul tatălui său moare, Tess se considera vinovată și plină de remușcări, este îndemnată de către tatăl său să meargă la doamna d’Urberville pentru a-și cunoaște rudele de rang nobil.

O altă dovadă de dragoste, este cea față de Angel. Când acesta revine din Brazilia, după ce o părăsește pe Tess, o lasă într-o situație financiară destul de grea și într-o neliniște sufletească mult mai apăsătoare, învinovătând-o pentru trecutul nefericit, fata îl acceptă totuși, sacrificându-și viata. Unica scăpare din căsătoria de pomina cu Alec, este crima, preț pe care Tess îl va plăti cu propria viată, după ce este prinsă și executată.

Cele două femei trăiesc bucuria de a fi mama, însă iubirea față de copii lor este diferită. Tess dă naștere unei fetițe din flori , și nu este scutită de clevetelile din sat dar mai grea este durerea pierderii ei, în urma unei boli. Deși sarcina și nașterea copilului au decurs în secret, boala micuței o face să îi spună pastorului, care ezită să o îngroape, adâncind parcă rana deja făcută în sufletul lui Tess :”Dar pentru numele lui Dumnezeu, nu vorbi cum vorbește un sfânt unui păcătos. Fie-ți milă de mine, vorbește-mi cum vorbește un om semenului său.” Deși copilul a fost creat din cauza naivității fetei și răutatea cu care Alec a profitat de ea, nu a avut, încă din primele zile șansa, de a trăii măcar alături de mama sa, fiind sortit unei morți bruște.

Emma dă naștere de asmenea unei fetițe pe care o numește, după câteva zile de căutări, Berthe. Copilul ei nu are aceeași soartă ca cel al lui Tess, însă zilele sale nu vor fi mereu însorite. Mama sa nu îi acordă atenția necesară iar adolescența o va petrece în grija unei mătușe, deoarece rămâne orfană întâi de mamă apoi de tată. Datorită egoismului cu care Emma și-a tratat atât soțul cât și copila, pierde marea parte a averii familiei.

Lumea celor două eroine este cea de provincie burgheză, atât cea engleză cât și cea franceză sunt ironizate și criticate de către cei doi autori pentru fățărnicia oamenilor ale căror orizonturi sunt mărginite de preocupări nesimnificante. Pentru Tess, locul în care s-a născut reprezintă universul ei, meleagurile Essexului, formează lumea ei, este palpabilă dar și plină de mister: “Drumul pe care-l făcu Tess Durbeyfield în acea memorabilă dimineață străbătea povârni-șurile dinspre miazănoapte și răsărit ale văii Blackmoor, valea unde se născuse și crescuse. Această vale reprezenta pentru Tess întreg universul, iar locuitorii ei toate rasele pământului. În anii minunați ai copilăriei i se întâmplase adesea să stea la marginea satului Marlott privind jos în vale; ceea ce pe-atunci reprezenta pentru ea necunoscutul rămăsese și acum aproape la fel de misterios.” spre deosebire de Emma Bovary, în care lumea imaginară pe care și-a creat-o, o îndepartează tot mai mult de realitate.

Cele două eroine, Tess d’Urberville și Emma Bovary, sunt în căutarea iubirii. Tess caută iubirea sinceră, credincioasă, lipsită de prejudecăți, o iubire care să îi aducă liniște în viața simplă pe care o duce; Emma caută iubirea pasională, tumultuoasă, o iubire absolută, într-o lume perfectă, care nu există decăt în imaginația ei. Ambele eroine duc o viață nefericită, una din cauza loviturilor sorții, pe care le primește din cauza unei prea mari nevinovății și a lipsei de experiență, cealaltă din cauza unei perpetue căutări a ceva ce nu există, găsind doar surogate pentru ceea ce caută.

II.1.4Angel și Charles

Chiar și soții celor două eroine sunt diferiți, atât ca statut social dar și din punct de vedere moral. Charles, soțul Emmei, este sincer și bun dar mai mult, este naiv și delăsător. El nu reușește să vadă dincolo de infidelitățile soției decât în ultimele capitole ale romanului, și reușește totuși să o ierte dând dovadă de iubire profundă și necondiționată.

Charles este descris cel mai bine în prima parte a operei, încă de copil, banalitatea personajului deschide romanul cu imaginea sa ca elev proaspăt înscris la scoală. După perioada de economie în care copilul primește lecții periodice de la preotul școlii, mama sa hotărăște că este timpul să studieze la liceu, de pe atunci se întrevede o persoană nu cu multă capacitate de inteligență însă cu destulă voință. Tot la îndrumarea mamei, se înscrie la școala de doctori unde cade examenul final și încă o dată este salvat, prin aranjarea subiectelor. Odată ajuns medic, postul îi este aranjat tot de mama sa, înlocuindu-l pe un doctor foarte în vârstă al cărui sfârșit a venit parcă binevenit pentru familia Bovary.

Viața lui Charles este asemenea unui personaj din teatru de papuși, sforile fiind trase parcă de cineva, el nu este capabil sa facă de unul singur alegerile. În copilărie și adolescență este ghidat orbește de mama sa, care îi ursește studiile și chiar postul de medic, iar după aceea îi aranjează căsătoria cu prima doamnă Bovary, o femeie cu mult mai în vârstă ca el. Deși nefericit, acceptă căsătoria cu ea, însă mariajul avea să fie unul scurt, î ncheiat brusc de moartea fulgerătoare a acesteia.

Singura care îi va aduce bucurie și îi va trezi sentimente de dragoste adevărată este fata pacientului său, domnișoara Emmacu de care se îndrăgostește pe loc și cu care se căsătorește la scurt timp după moartea primei soții. Din nou Charles ajunge o păpusă în mâna destinului, fiind amăgit și păcălit cu fiecare ocazie de către noua sa soție. Emma profită de bunătatea sa și nu este capabilă să observe calitățile morale ale soțului ei, alergând toată viața după personaje ireale.

Bunătatea domnului Bovary este prezentă până la sfârșit când, deși află de infidelitațile soției, o iartă și la scurt timp de la moartea ei, el își găsește sfârșitul trist. Angel în schimb este nemilos când vine vorba de trecutul soției sale, care spre deosebire de Emma, aceasta nu l-a păcălit și nici nu l-a înșelat cu Alec, ci a fost doar o pradă fără apărare în fața lui.

Angel Clare, principala prezență masculină din romanul lui Hardy, este fiu de pastor, colindă fermele pentru a deprinde toate îndeletnicirile unui fermier desăvârșit. Asemenea părinților lui Charles, cei ai lui Angel își doresc ca fiul său să aibă un post cât mai bun. Tatăl său i-a insuflat meseria de pastor, însă fiul refuză vehement și face orice îi stă în putere să își urmeze dorința de a devenii un fermier priceput.

Diferența dintre cele două personaje masculine este că Angel este capabil sa își urmeze visul, refuzând să fie condus orbește către o meserie pe care nu o îndrăgește. De asemenea el are puterea de a îi convinge pe părinții săi că se va căsători cu o fată simplă, care nu este din aceeași categorie socială cu ei, dar de care s-a îndrăgostit iremediabil. În contrast cu acesta, Charles o ia de soție pe bătrâna domnișoară, care nu îl încântă și care îi este aleasă de mama sa.

Tess îl cunoaște pe Angel într-un moment al vieții când credea că nimic nu mai poate aduce raze de fericire și bucurie în viața sa. Întâlnirea o face pe Tess precaută dar fără să-și dea seama, cei doi se gândeau mai tot timpul unul la celalalt ; erau la un pas de dragoste, dar se fereau de ea, și cu toate astea, o lege nescrisă căreia nu i te poți împotrivi îi apropia din ce în ce mai mult, ca pe două pâraie care curg în aceeași vale. Tess era fericită, nu fusese niciodată atât de fericită și poate că nici nu avea să mai fie vreodată.

Tess și Clare au ajuns la granița dintre prietenie și dragoste, sentimentul lor nu căpătase încă profunzime și nu avuseseră încă vreme să cugete și să se întrebe, plini de neliniște : „încotro mă poartă oare valul ? Ce mă așteaptă oare în viitor ?Cum se împacă dragostea asta cu trecutul meu ?"

Fericirea, înca o data nu dureaza pentru Tess, iar firea ei sinceră a îndeamnat-o să îi mărturisească viitorului soț despre cum și-a pierdut fecioria, în condițiile în care a fost păcălită de un barbat șiret și manipulator, lucru ce avea sa îi fie fatal în ceea ce privește relația ei de dragoste: “Tess sfârșise povestea ; repetase chiar unele amănunte și dăduse și o serie de lămuriri suplimentare.Vocea ei abia se ridicase deasupra tonului inițial ; nu încercase să se dezvinovățească în nici un fel, și nu vărsase nici o lacrimă. Dar pe măsură ce depănase firul poveștirii, aspectul lucrurilor din jur parcă se transformase. Focul din vatră avea un aer răutăcios și semăna cu un drăcușor care-și râdea de ea, fără să-i pese de suferința ei. Paravanul din fața sobei rânjea nepăsător și leneș, iar cana cu apă, luminată de foc, părea absorbită doar de jocul de culori. Toate obiectele materiale din cameră își arătau nepăsarea cu o înverșunată încăpățânare. Și cu toate astea, din clipa în care Angel o sărutase, nu se schimbase nimic, sau în orice caz nimic din natura însăși a lucrurilor. Se schimbase ,însă esența lor. După ce termină povestea, cuvintele de iubire pe care le șoptiseră mai înainte părură că se-ngrămădesc într-un colț al creierului lor, repetându-se ca un ecou al unor momente de nebunie oarbă.” Plin de prejudecăți Angel nu o iartă totuși pe soția sa și nu poate trece peste faptul că onoarea i-a fost pătată de catre Alec D’urberville.

După ce îi află trecutul, el nu poate să vadă dincolo de așa zisul păcat al lui Tess, cei doi se despart pentru o perioadă de timp, când Angel alege să își caute liniștea și meditația asupra faptelor, pe meleaguri îndepărtate, plecând în Brazilia. Călătoria încărcată de evenimente este lipsită de noroc și, ajuns la capătul puterilor, slăbit și învins, Angel revine pe pământul natal. Până la revenirea soțului, urmează o perioadă grea pentru Tess, în care are timp să reflecteze la moarte, la deșertăciunile vieții, la efemeritatea iubirii. La fel ca și Charles, domnul Claire gasește iertarea pentru soția sa, dar nu înante de a pătimi el însăși pentru faptul că a părăsit-o pe Tess în unul din cele mai grele momente din viata ei.

Durerea cauzată de plecarea lui Angel, aduce schimbări profunde în sufletul lui Tess: ,,Și așa, Tess se schimbase dintr-o fată simplă într-o femeie complexă. Simboluri de cugetări treceau peste fața ei și din cînd în cînd în voce îi apărea câte o notă tragică. Ochii i se făcuseră mai mari și mai grăitori. Devenise ceea ce se numește o ființă gingașă, cu o înfățișare plăcută și atrăgătoare și sufletul unei femei pe care experiența tragică prin care trecuse în ultima vreme nu reușise s-o facă să-și piardă încrederea în viață”.

Revederea cu Alec, acum un pocăit fariseu, care o cere și el de soție îi lasă un gust amar. Momentul revederii dintre cei doi este fatidic, Alec profitând încă o dată de situație, o cere în căsătorie pe Tess. Aceasta îi acceptă cererea după lungi chinuri psihologice: este sfâsiată de ignoranța cu care Angel o tratează, moartea mamei sale, schimbările ce au loc în sat, revendicarea casei în care locuiau frații și tatăl dar și sărăcia lucie în care se află familia sa.

Ceilalți bărbați din viețile eroinelor se aseamănă prin indiferența cu care le tratează pe acestea. Alexander d’Urberville, personajul viclean și profitor, o consideră pe Tess“ o țărăncuță” și nu dorește decât să profite de ea, fapt care o va face pe aceasta să se simtă precum:“ o imagine a Păcatului, care a pătruns nepoftit în culcușul Nevinovăției.” Deși acesta, la început, a profitat de Tess, mai târziu când o revede, fata va deveni o obsesie pentru el, iar cu fiecare ocazie, nu ezită sa profite din nou de slăbiciunea ei.

Din cel de-al doilea roman, personajele masculine secundare, sunt construite parcă după același tipar:Rodoplphe Boulangher, un cuceritor fără pereche, senzual și mincinos, o cucerește pe Emma prin stilul său. Léon o iubește pe Emma, însă nu suficient să îi mărturisească sentimentele, în prima încercare de cucerire a eroinei. A doua situație, se dovedește a fi asemănătoare, când nu este capabil să îi acorde ajutorul financiar necesar, pentru a scăpa de datoria la manipulatorul Lhereux, tânărul o părăsește cu aceeași lașitate.

II.3 Idealul feminin

Secolul XIX a fost perioada în care s-au creat nenumărate imagini ale feminității și femeii, scriitorii ilustrând în romanele lor diverse perspective ale acestui subiect. Un factor determinant pentru soarta femeii o reprezintă schimbările sociale, politice și morale, scriitorii abordând, la rândul lor imaginea femeii în funcție de două coordonate, fie reproducând parabola biblică a păcatului originar al Evei, demonizarea ei, fie divinizarea ei. Din acest punct de vedere imaginea femeii este una complexă, o alegorie între Bine și Rău, mamă devotată și amantă perfidă, între acestea existând o serie de variabile.

Complexitatea feminină se reflectă și prin drama femeii-statuie sau femeia-păpușă. În ceea ce privește literatura aceasta promovează un cult al imaginii, devenind un instrument de demascare a duplicității imaginii femeii așezate pe un tron dar cu condiția de sclavă. Scriitorii au fost acuzați de imoralitate , cum este cazul lui Flaubert însă acesta nu a dorit să scoată în evidență defectele unei societăți ce acorda o importanță mai mare imaginii decât a trăirii. La fel ca și Flaubert, Hardy este criticat pentru faptul că deși a creat un personaj feminin în contrast cu aspirațiile victoriene, el o numește pură.

Planul artistic al literaturii secolului are câteva stereotipuri artistice bine definite cum ar fi madonă ( ca în cazul lui Tess), înger, demon sau muză, ființă seducătoare (ca în cazul doamnei Bovary). Aceste arhetipuri feminine devin modele de comportament, muza rămânând o figură alegorică, imaginea unei idei, iar imaginea de ființă seducătoare arată feminitatea între două puncte de reper, unul liniștitor, normal, în jurul căruia gravitează virtute domestică, celălalt seducător, periculos, seducția, pasiunea, iubita pasionată.

Gustave Flaubert abordează această problema a bipolarității, eroinele sale sunt în căutarea unui ideal feminin, doamna Bovary are un statut de eroină pentru că încă mai aspiră la ceva. Ea este amanta pasională, un simbol al decăderii morale, al prăbușirii umane, al simțurilor dezlănțuite. Existența sa este marcată de un zbucium permanent, de o perpetuă căutare a unei iubiri absolute, care să o salveze dintr-o existență banală, sau eventual nedemnă. Frumoasă și tânără, Emma Bovary dorește să trăiască o viață fără restricții chiar dacă nu posedă suficientă experiență în a descoperi tertipurile vieții. Ea nu are altă preocupare decât găsirea dragostei, singurul domeniu în care dorește să facă ceva, celelalte fiind inexistente pentru ea; nici rolul de mamă, nici cel de soție.

Tess d’Urberville este madona. Numele ei amintește de de Sf. Teresa de Avila, o altă martiră a cărei viziune cu privire la o realitate superioară a costat-o viața. Tess este mai mult decât un individ, Thomas Hardy transformând-o întro eroină cu rădăcini mitologice, un personaj mitic pe care Angel o numește „fiică a naturii” sau o numește Artemis și Demetra, ca în mitologia greacă. Ea este mai mult decât o femeie oarecare, este mai aproape de încarnarea mitică a feminității. Inteligentă, foarte atrăgătoare, posedând o frumusețe naturală și distinsă prin sensibilitatea morală și intensitatea pasiunii, Tess reprezintă ceea ce este cunoscut în teologia creștină drept “păcatul originar”, starea degradată în care trăiesc toți oamenii. Acest tumult reprezintă latura univeraslă a lui Tess, ea este un mit al omului care suferă pentru fapte care nu sunt ale lui și duce o viață mai deteriorată decât cea ce merită.

Ambele eroine reprezintă viziunea scriitorilor asupra femeii, în general, și asupra unui anumit tip de personalitate în particular. Condiția feminității în literatură a fost reflectată întotdeauna, interesul scriitorilor pentru universul feminin a generat un prototip al femeii, bazat pe analiza psihologică. Elementul comun al eroinelor secolului XIX este dorința de a-și depăși condiția în care se află, și, din acest punct de vedere , atât Tess cât și Emma Bovary îndeplinesc această condiție.

O alta femeie cunoscuta in literatura universala pentru puterea și personificarea cu care autorul a creat-o este Anna Karenina din romanul cu același titlu, care de-a lungul timpului criticii au asemănat-o cu Emma Bovary. Viața Annei este la fel de tumultoasă și pasională ca cea a franțuzoaicei, iar finalul este la fel de tragic, alegând singură să își pună capăt zilelor. Lev Tolstoi a creat personajul feminin pe fondul problemelor societății capitaliste și a conflictelor de dragoste și putere.

Femeia este prezentată într-o ipostază a nefericirii, între niște limite impuse atât de universul domestic cât și de o căsătorie în care nu e prezentă și iubirea. Ea trebuie să facă față prejudecăților, să înfrunte societatea, să își caute singură fericirea, ceeea ce duce uneori la un sfârșit tragic. Diferite dar asemănătoare, Tess și Emma , urmează aceeași linie tragică a destinului.

II.1.5 Destinul tragic

Timpul în romanul lui Hardy este de fapt o iluzie, evenimentele petrecute sunt precum un cerc vicios, ceea ce s-a întâmplat, se va repeta din nou, astfel destinul lovește personajelele nu o dată ci de mai multe ori. Alte două motive ce accentuează tragismul în destinul personajului lui Hardy sunt: dorința și distanța. Ele sunt ca noaptea și ziua, ca Luna și Soarele, nu se îmbrățișează niciodată, datorită modului în care autorul le ține la distanță una de cealaltă. Distanța se explică a fi, sursa dorinței nestăpânite, iar dorința devine cu atât mai arzătoare, cu cât distanța este mai mare. Toate elementele contribuie la ceea ce critici literari, numesc destinul specific operei lui Hardy ,,o ciudată coincidență”.

Șirul de coincidențe nefericite o urmăresc pe Tess, însă fata se ridică de fiecare dată când soarta oarbă o doboară.

Destinul este tragic pentru amândouă însă, le lovește în mod diferit pe fiecare dintre ele. Tess este urmărită de fatalitatea sorții, de loviturile sale crude, o soartă care joacă rolul lui Nemesis, zeița răzbunării; Emma conștientizează prea târziu că ceea ce caută nu va găsi niciodată, că această căutare neâncetată a marii iubiri, a iubirii absolute, îi va distruge viața, că nu va avea niciodată sentimentul împlinirii, că acel gol pe care îl simte nu va fi umplut niciodată cu nimic. Atât Tess cât și Emma simt că nu aparțin lumii în care se află, fiecare din motive diferite: Tess nu aparține nici țăranilor sau clasei muncitoare și nici aristocrației, iar Emma aspiră la o lume în care nu va avea acces niciodată, o lume a bogaților unde să existe și un prinț, eventual, care să îi ofere iubirea perfectă.

În cazul lui Tess, mâna fără milă a destinului intervine de mai multe ori de-a lungul întâmplărilor, iar fata este de fiecare dată neputincioasă în fața acestuia. Episodul când Alec profită de puritatea lui Tess și ea se întoarce acasă dezonorată și cu un copil pe care îl va crește singură. La fel ca atunci când deși nu credea că dragostea există și o va cunoaște alături de cineva, apare ființa mult îndrăgită Angel, cu care aproape își împlinește visul de dragoste însă destinul intervine din nou până când pata trecutului nu poate fii uitată, cei doi îndrăgostiți despărțindu-se.

Ca ultimă lovitură, marcă a tragismului specific autorului, pentru a se elibera definitiv de sub vraja lui Alec, cu care în urma împrejurărilor se căsătorește, îl ucide. Crima nu rămâne nepedepsită iar Tess este prinsă și executată conform legilor vremii. Fiecare intervenție a destinului este nefericită, potrivnică și fără scăpare în viața eroinei însă, o altă marcă a creației lui Hrady este personajul tip, care în pofida soartei pecetluite, nu se dă bătut și își continuă existența; la fel se întămplă și cu Tess.

În cazul Emmei, destinul nu mai intervine în urma coincidențelor, ci este de fapt un răspuns al greșelilor pe care aceasta le-a săvârsit. Mâna acestuia nu intervine decât la final, când în urma faptelor, caută scăparea în cel mai ușor mod, cel de a-și pune capăt zilelor.

Alegerile pe care doamna Bovary le-a făcut în scurta sa existență au fost de fapt dorințele sale incompatibile cu realitatea.

Diferența dintre Emma și Tess este că, cea dintâi este conștientă de alegerile pe care le face, greșelile îi sunt atribuite, motiv pentru care destinul nu este altceva decât răpsunsul faptelor ei; pe când în cazul celei de-a doua, destinul este doar o potrivire de evenimente tragice.

Ambele eroine sunt strivite de soartă, Tess pentru că, probabil așa a fost scris în matricea destinului său iar Emma pentru că nu a știut să se bucure de fericirea realității în care trăiește, alături de soț și de familie. Cele două sfârșesc prin moarte, ca o pedeapsă a faptelor săvârșite: în cazul lui Tess, moartea vine ca pedeapsă pentru crima săvârșită, pe când în cazul Emmei, moartea vine ca o scăpare din problemele create de ea însăși și totodata ca o pedeapsă. Diferența dintre sfârșitul celor două este ca cea din urmă își alege momentul morții, pe când cea dintâi își amână execuția, fugind de oamenii legii, din dorința de a trăi ultimele clipe alături de Angel.

Uneori diferite, alteori asemenea, eroinele rămân în literatura universala drept unele din cele mai cunoscute și puternice personaje feminine ale romanului realist.

Capitolul III

III. Motive și simboluri

Motivul literar este reprezentat printr-un simbol, o idee sau un eveniment important, un personaj sau o imagine, o tipologie sau un caracter, o stare sufletească, prin care autorul dorește să valorifice. Simbolistica este modul în care se face corespondența între o idee și un cuvânt ce are să reprezinte acea idee. În general scriitorii atribuie diferite simboluri pentru a face mai interesantă lectura, ca cititorul să interpreteze în mod personal.

În romanul Tess d’Urberville, Thomas Hardy utilizează mai multe teme pentru a ilustra diferite idei. Cel mai important element pe care acesta îl valorifică este societatea și așteptările ei. Pentru a face un tablou cât mai clar, Hardy se folosește de jocul de cuvinte al numelor Durbeyfield – d’Urberville. Primul nume este o simplă denumire a familiei lui Tess, pe care însă, din greșeală, preotul îl reinterpretează și îi spune Sir Jhon, tatălui fetei. Lanțul coincidențelor legate de acest nume, abia începe cu acest biet om, naiv și necunoscător, și se vor termina tragic pentru întreaga familie.

Autorul ironizează astfel, importanța clasei sociale, aspirația oamenilor din pătura inferioară a societății, la apartenența unui statut nobil, căutând până în rădăcinile istorice, legătura cu neamul cavalerilor englezi. Prin caracterul credul al lui Jack Durbeyfield se face diversiunea numelui: ,,— De fapt ți-am spus Sir John din pricina unor descoperiri pe care le-am făcut de curând, pe când cercetam genealogiile familiilor de pe meleagurile astea ca să întocmesc o nouă istorie a comitatului. Sunt pastorul Tringham din Stagfoot Lane, specialist în antichități. Dar ia spune-mi, Durbeyfield, nu știai că ești urmaș direct din vechea familie a cavalerilor d'Urberville, ce se trag din Sir Pagan d'Urberville, renumitul cavaler care, așa cum reiese din arhivele mănăstirii Battle, a venit din Normandia cu Wilhelm Cuceritorul?”. Amețit de alcolul pe care l-a consumat la hanul satului și naiv din fire,, Jack își intră aproape imediat în rolul de nobil și își doreste să cunoască rudele cele mai apropiate, despre care află că nu sunt departe de casa lor. Sarcina de a le anunța, cade pe Tess care este trimisă la ferma de păsări a familiei lui Simon d’Urberville, pentru a-și cunoaște legăturile de alianță.

Pentru a da o notă de ironie situației, Simon Stoke, este de fapt un impostor, care în urma unui profit, și-a cumpărat numele de d’Urberville transformându-se în Simon Stroke-d’Urberville. Falsa calitate de nobil și-a însușit-o pentru a se impune ca aristocrat, în regiunea unde se retrăsese la bătrânețe: ,,familia Stoke d'Urberville nu era mai înrudită cu adevărata familie d'Urberville decât era el …”.

În căutarea de a stabilii legătura cu orice rudă de rang nobil a familiei Durbeyfield se dovedește, a fi un eșec ce va da naștere la alte nenorociri.

În Doamna Bovary, de asemenea, Flaubert reușește să contureze o satiră a societății, aici însă acțiunea este plasată într-un mediu ușor mai sus decât cel din Tess, și anume în mijlocul burgheziei provinciale franceze. Burghezia este reprezentată în secolul XIX de oameni falși, cu moravuri pretențioase, religioși și farisei, însumând o societate bolnavă. Emma aparține clasei mijlocii, și aspiră la o viață mai sofisticată decât cea pe care o are, find mereu frustrată de simplitatea în care este obligată să trăiască. Dorințele ei sunt parcă rupte dintr-o viată fantastică și nu corespund cu realitatea, motiv pentru care este inadaptată tot timpul existenței sale.

Slăbiciunea legată de statutul femeii este motivul comun celor două romane pe care autorii le tratează în cele mai atente detalii. În romanul lui Hardy, dominația masculină exercitată asupra femeii, este întâlnită în mai multe ipostaze, și este manifestată atât intenționat dar și fără rea voință.

Alec profită de Tess prin cel mai josnic mod, vicleșug, și o marchează pentru tot restul vieții cu imaginea de femeie decăzută, fiind nevoită să poarte acest păcat cu ea până în ultimele clipe: ,,Dar — s-ar putea întreba unii — unde era oare îngerul păzitor al lui Tess? Unde era providența pe care se bizuia credința ei simplă? Poate că, asemeni celuilalt zeu despre care vorbea cu ironie Tishbite, îngerul ei păzitor pălăvrăgea cu cineva, urmărea pe cineva, hoinărea pe undeva, sau dormea și nu putea fi trezit. De ce-a trebuit oare ca această frumoasă piele de femeie, delicată ca o floare și curată ca zăpada, să primească pecetea atât de grosolană care-i fusese dinainte hărăzită?”

Un alt episod este cel în care Retty, colega și prietena lui Tess, încearcă să se sinucidă când observă că de fapt Angel nu o place pe ea. În încercarea disperată de al seduce pe acesta, Angel nu îi acordă atenție decât lui Tess. Bărbatul demonstrează că o domină fără intenție, și pe Tess, când ezită să o ierte pentru un păcat la care o considera părtașă, deși ea nu a fost decât o piesă în jocul murdar al lui Alec. Astfel, imediat dupa ce află secretul bine ascuns, o părăsește, lăsând-o într-o mare durere și singurătate pe biata soție. Dezechilibrul o pune la grele încercări pe Tess, și în final o împinge spre o alegere greșită, de a se căsătorii cu noul Alec.

Femeia în Franța secolului XIX de asemena se afla în inferioritate față de barbat. În Doamna Bovary, însăși Emma își exprimă dorința de a naște un băiat, din motiv că traiul femeii este mai dificil decât ar fi cel al unui bărbat: ,,Își dorea un băiat care să fie voinic și oacheș și pe care să-l cheme Georges; și gândul acesta de a avea un copil, un mascul, îi apărea ca speranța unei revanșe pentru toate neputințele ei din trecut. Un bărbat, cel puțin, e liber; poate să străbată pasiuni și țări, să treacă peste orice piedici, să guste cele mai îndepărtate fericiri. Dar o femeie este mereu împiedicată. Inertă și mlădioasă în același timp, ea are împotrivă-i slăbiciunile făpturii ei, și supunerea față de lege. Voința ei, ca voalul propriei pălării ținut de o panglică, se zbate la orice adiere de vânt; are totdeauna o dorință care-o mână și ceva convențional care-o ține-n loc.”. Emma este conștientă de libertatea unui bărbat, ce își poate îndeplinii dorințele fără a fi prea mult criticat de societate sau de biserică. În schimb, este condamnată să stea legată de un soț anost, pe care nu îl iubește, și care nu este capabil măcar să observe răceala cu care este tratat.

Una din diferențele ce îi despart pe Emma și pe Leon, în cele două categorii, este faptul că deși sunt amândoi de același statut social, provin din același mediu de provincie, ceea este permis pentru bărbat, este interzis pentru femeie. Ea ca femeie, odată căsătorită, nu își poate depăși condiția, având obligația morală de a-și îngrijii soțul și copilul; pe când el, ca bărbat, este liber, pleacă mai departe din micuțul oraș, își continuă studiile, îndeplinindu-și visul.

Singura putere pe care Emma o exercită asupra bărbaților este de seducție. Ea îi seduce pe rând, pe Charles care avea să o ia de soție și singurul care o va iubi necondiționat și sincer până la final, pe șarlatanul de Rodolphe și pe tânărul Leon, ambii se vor dovedi a fi doar fantasme. Cu conștiința clara, alege să își înșele soțul de două ori, fiind singurul mod în care putea să își îndeplinească controlul asupra bărbatului.

III.2 Simboluri în Tess d’Uberville

Universul tragic al lui Thomas Hardy văzut prin Tess, femeie și om, ea reprezintă tinerețea și viața, destinul implacabil. Tess este o ființă pură, fiică a naturii, zeiță, mamă și nu în ultimul rând sacrificiu suprem adus unei societăți care nu iartă.

Pentru a face structura literară mai interesantă, autorul o încarcă de simboluri, reprezentative pentru imagini, personaje, fapte sau stări sufletești. Simbolurile din spatele numelor ascund caractere diferite ce constituie construcția personajelor. Alec d’Urberville este prescurtarea de la Alexander, autorul făcând referire la marele împarat Alexandru cel Mare, cunoscut pentru buna strategie cu care a reușit să cucerească mai multe lupte de-a lungul istoriei. Sub conducerea sa s-a format cel mai mare imperiu din vechea Grecie.

Cele două trăsături ce îl caracterizează pe acesta sunt: frumusețea fizică și tăria de caracter, elemente ce l-au ajutat de-a lungul timpului, în cariera sa militară. Nu întâmplător, Alec este comparat cu împăratul elen, atribuindu-i-se calități fizice dar și personalitatea puternica: ,,Era oacheș la față, avea buze cărnoase și prost conturate, cu toate că erau roșii și netede și o mustață neagră, foarte îngrijită și cu vîrfurile răsucite în sus. Nu părea să aibă mai mult de douăzeci și trei, douăzeci și patru de ani. Cu toate că figura sa avea ceva primitiv și vulgar, în trăsăturile tânărului și în ochii săi îndrăzneți și vii exista totuși o forță neobișnuită.” Cu aceasta imagine impunătoare, tânărul o întâmpina pe Tess pe prispa casei unde aceasta vine plină de speranțe să își cunoască presupusele rude. Prin descrierea puțin zbârcită a trăsăturilor chipului, necorespunzătoare pentru un personaj cu sânge nobil, face referire poate la o altă rasă, insirat fiind de diferitele popoare colonizate, sub conducerea reginei Victoria. Un alt simbol al acestei descrieri chipului lui Alec, este faptul că el nu este spiritual, ci este interesat doar de fizicul fetei.

Vulgaritatea băiatului este clar vizibilă, având un limbaj nepotrivit în fața unei domnișoare firave precum Tess: ,, — Da' sensibilă mai ești pentru o țărăncuță ! spuse tânărul d'Urberviile.”. Într-o altă ipostază, curând după întoarcerea la casa părinților, Tess întălneste o persoană aparent schimbată, un alt Alec. Acum pocăit, își arată fața religioasă, în încercarea de a devenii reverand, încearcă să își spele păcatele față de fecioara pe care a mânjit-o, cerându-i iertare de nenumarate ori. Fața bisericească a lui Alec este însă, doar o mască pe care o poartă o perioadă, la care renunță, după ce reușește să o convingă pe Tess să se căsătorească cu el, în urma insistențelor, și revine la vechiurile obiceiuri.

Opus caracterului său este personajul lui Angel Clare, numele său este asociat cu puritate, claritate, transparență și bunătate. Toate aceste calității îi sunt atribuite însuși personajului. El apare într-un moment întunecat din viața lui Tess, precum o rază de lumină, o șansă la o viață noua. Personajului Angel este caracterizat de aceleași însușiri ce i se atribuie unui înger: ființă pură, cu o conștiință curată, trimis al divinității, personaj spiritual dotat cu o serie de calități: ,,Angel Clare nu se desprindea din umbrele trecutului ca o formă deslușită, ci mai degrabă ca un glas cald și modulat, o privire pierdută și visătoare și o gură nobilă, cam prea mică și delicată conturată pentru un bărbat, deși buza inferioară se strângea uneori cu o neașteptată energie, lucru care ștergea orice impresie de nehotărâre. Cu toate astea, înfățișarea și privirea lui aveau ceva nebulos, preocupat, nedeslușit, care îl făcea să arate ca un om fără scop sau interes precis în viața materială.”.Accentul este pus atât pe trăsăturile fizice, fiind descris de autor ca un baiat tânăr și bine aranjat, dar și pe cele spirituale. În momentul în care Tess află ce este fiul reverendului, deci provine dintr-o familie bună, se simte în inferioritate, motiv pentru care plănuiește să i se prezinte acestuia drept Tess d’Urberville. În urma dialogului cu Angel, în care băiatul își expune părerea despre nobilime, și părerea sa despre oamenii simpli, Tess se liniștește și renunță la ideea de a se prezenta sub presupusul nume de nobil.

Angel, este născut al treilea din baieții familiei, este fiul cunoscutului reverend Clare și al celei de-a doua soții a acestuia. Părinții săi își doresc ca cei trei fii să urmeze calea clerică insuflată de tatăl lor, însa Angel are o personalitate diferită de frații săi, și refuză să aleagă această cale, pe motiv că preferă să înfăpuiască lucruri bune decât să propovăduiască despre ele. La fel cum refuză să își continue studiile, fiind singurul dintre frații săi fără o diplomă universitară, la fel se opune atunci când părinții nu pică de acord cu nunta fiului lor cu o simpla fată din provincie, și se căsătorește cu Tess.

Este mai degrabă pasionat de carțile de istorie decât de cele religioase, și recunoaște în fața tatălui său, că nu poate urma cursurile pentru a devenii preot deoarece viziunile sale se suprapun cu cele religioase. Încă din adolescență devine pasionat de munca pământului, și, dorind să devină un fermier priceput, se duce la diferite ferme pentru a practica meseria și a prinde noi îndeletniciri. Cei doi se cunosc la ferma unde Tess lucrează ca lăptăreasă, iar el este în practică, destinele lor parcă se ciocnesc din primul moment când cei doi se văd.

Se îndrăgostește de Tess, și mai târziu o cere în căsătorie în ciuda mai multor refuzuri din partea fetei. Iubirea puternică pentru aceasta îl face sa o vadă precum o zeiță, considerând-o perfectă. Mai presus de frumusețe, Angel este obsedat de aspectul moral, motiv pentru care va fi decepționat când află secretul ce o apasă atât de greu pe conștiință, pe Tess. Îndoctrinarea acestuia cu valorile morale îl orbește în fața celor auzite, și nu este capabil să observe că dincolo de toate, Tess este om, iar omul nu este perfect.

Încăpățânarea lui Angel de a nu o ierta, avea sa îl coste aproape viața. Pleacă pe tărâmuri îndepărtate, pentru a-și purifica conștiința, însă se întoarce mai întelept decât a plecat. Brazilia este țara unde Angel se duce în căutarea unui destin nou, locul unde vrea să facă avere și să își construiască o fermă. Tărâmul exotic este prezentat în roman drept loc al fanteziei, al viselor, asemena romanticilor ce își căutau inspirația în asemenea locuri. Brazilia apare ca pământ simbol, în contrast cu mediul de provincie cu care Hardy se simte cel mai bine, considerându-l primitor.

Autorul asociază tărâmul fantastic cu idealurile imposibile ale lui Angel, de a avea soția perfectă. Viziuniea sa asupra vieții arată totuși cât de puțină experiență are într-o lume care nu este cum crede. Firea sa visătoare se dovedește a fi o lovitură în realitatea aspră ce avea să-l întâmpine în Brazilia. Aici nu este precum și-a imaginat, zilele trec greu, afacerea cu ferma nu s-a dezvoltat, și este în pericol de a se îmbolnăvi. Lovitura pe care viața i-a dat-o l-a făcut pe Angel să realizeze că idealurile nu pot fi întotdeauna atinse, iar o dată cu asta a venit și iertarea pentru soția sa. Bolnav și slăbit, cu inima îndoită, neștiind dacă Tess îl va mai ierta vreodată, se întoarce în casa părintească.

Anii grei și meditația aupra idealului moral, l-au făcut pe Angel să își schimbe orizonturile: ,,Ce înseamnă un om moral ? Sau, mai mult chiar, ce înseamnă o femeie morală ? Frumusețea sau urâțenia unui caracter nu depinde numai de faptele omului, ci și de gândurile și de pornirile lui ; și dacă vrei să cunoști cu adevărat un om, nu-l judeca după ce a făcut, ci după ce ar fi vrut să facă.”, l-au făcut să revină, și realizează, că de fapt, soția sa este făcută din carne și spirit, la fel ca orice om. El nu a fost capabil să observe acest lucru, pentru că era prea orbit de legile nescrise impuse de sistemul social al vremurilor victoriene conform cărora, o femeie cu un copil din flori nu poate fi o femeie pură. Indiferent dacă întâmplarea a fost sau nu cu voia ei, femeia este întotdeauna pedepsită să poarte hramul de păcătoasă pentru tot restul vieții, ceea ce a urmat și pentru Tess d’Urberville.

Un alt personaj al cărui nume simbolic este legat de tradiția monarhală este Prince, calul familiei Durbeyfield, o parte din mica avere a acestora, ce poartă nume nobil. Când tatăl lui Tess o trimite împreuna cu Abraham, fratele mai mic, să transporte câțiva stupi la un târg din Casterbridge, în timpul călătoriei are loc un accident în care animalul este din greșeală înjughiat, și moare în câteva clipe. Moartea sa vine în urma unui șir de coincidențe, afară este întuneric, felinarul agățat pentru semnalizare are o lumină prea palidă pentru a fi remarcată, iar fata, care ațipește pentru câteva secunde, pierde controlul căruței, trezindu-se abia dupe ce calul își dă duhul. Simbolismul numelui de rang nobil al lui Prince este asociat cu moartea ca sacrificiu, și avea să fie un semn al degradării familiei urmărite de ghinion.

Unul dintre locurile cu cea mai mare valoare simbolistică din romanul lui Thomas Hardy este imaginea de la finalul operei, când răsăritul o surprinde pe Tess în altarul din Stonehedge. După ani și ani petrecuti în suferință, în urma plecării lui Angel în Brazilia, Tess trăiește clipe de magie cu acesta, imediat ce se întoarce din călătorie. El o găsește pe Tess schimbată, cu mult mai rece decât ființa dragă pe care el a lăsat-o în urmă, și căsătorită cu Alec d’Urberville. Deși ea îl refuză la prima vedere, peste puțin timp este cuprinsă de remușcări și fuge în căutarea lui, nu după ce îl ucide pe Alec. Prin moartea acestuia, Tess este eliberată pentru totdeauna de sub dominația lui.

Tess și Angel se reântâlnesc, și în sfârșit, își trăiesc povestea de dragoste. După ce ea îi mărturisește lui Angel crima, cei doi se ascund într-un conac gol din New Forest. Zilele ptrecute de aici sunt liniștite, minunate, parcă rupte dintr-un vis, însă cei doi sunt nevoiți să plece imediat ce administratora îi găsește chiar în a doua dimineață: ,, Tess stătea cu fața la Angel, cu buzele întredeschise, ca un boboc pe jumătate înflorit lângă obrazul lui. îngrijitoarea fu atât de izbită de aerul lor nevinovat, și de rochia elegantă a lui Tess, atârnată pe spătarul unui scaun alături de ciorapii ei de mătase, de umbreluța frumoasă și de celelalte haine cu care venise aici — singurele de altfel pe care le avea cu ea — încât, după primul moment de indignare față de obrăznicia acestor vagabonzi, o cuprinse înduioșarea gândind că trebuie să fie vorba de o femeie bogată care fugise cu iubitul ei. închise ușa și, retrăgându-se fără zgomot, ca si la venire, dădu fuga să le destăinuiască vecinilor ciudata descoperire și să-i întrebe ce să facă.”.

Noaptea îi gasește pe cei doi îndrăgostiți în pădure, chiar lângă străvechiul monument Stonhedge, unde se opresc, ca Tess să se odihnească. Obosită și resemnată că nu va mai putea fugi de poliție pentru mult timp, cei doi rămân în templul mitic pentru o noapte: ,, —îmi- place foarte mult aici, șopti ea. Locul ăsta e atât de solemn și de singuratic… după o fericire atât de mare… să n-am decât cerul deasupra capului. Parcă am fi singuri pe lume. Ce bine ar fi să nu mai existe nimeni pe lume…”

Monument din perioada neolitică a Angliei, Stonehedge are o istorie încărcata de mister, în jurul căruia s-au format mai multe interpretări. Una din teoriile legate de construcția templului se leagă de civilizația preistorică a druizilor, care au încercat să construiască un altar. Motivele religioase sunt invocate și de autor, când Tess numește templul păgân. Explicația la afirmația fetei este că civilizația druidă era păgână pentru că a existat cu mult înaintea creștinătății. Creștinismul a avut un impact puternic asupra civilizației engleze, atât pe plan religios cât și social.

Imaginea razelor de soare ce o trezesc pe Tess, reprezintă sfârșitul acesteia, o dată cu răsăritul, poliția își face apariția pentru a o captura pe cea care l-a ucis pe Alec. Imortalizarea lui Tess printre pietrele misterioase este asemenea sacrificiului pe care druizii îl aduceau zeilor în acest altar. O altă teorie legată de Stonehedge este cea a alinierii pietrelor din Templul Soarelui pe care oamenii au asociat-o cu renașterea. În momentul în care Tess zace întinsă pe o lespede, și simte că sfârșitul ei se apropie, în minte îi vine brusc întrebarea ce se va întâmpla cu Liza-Lu, sora ei mai mică. În fața sacrificiului suprem, Tess se gândește la renaștere, după moartea ei, prin căsătoria lui Angel cu Liz: ,,…o făptură înaltă cu înfățișarea unei flori abia (îmbobocite — jumătate fată, jumătate femeie — o imagine spiritualizată a lui Tess, ceva mai subțire decât ea, dar cu ochi tot atât de frumoși.”.După ce polițiștii o capturează pe Tess, în timp ce steagul negru este ridicat, semn că execuția a luat sfârșit, Tess rămâne doar o amintire, iar ceea ce rămâne este imaginea lui Angel și a tinerei Liza-Lu, îndreptându-se spre un necunoscut, semn al unui nou început.

III.3 Simboluri în Doamna Bovary

Un simbol este buchetul de flori al celor două doamne Bovary. După ce Emma se căsătorește cu Charles, și se mută la Tostes, găsește în camera sa, buchetul de mireasă al primei soții: ,,… pe birou, lângă fereastră, într-o carafă, se găsea un buchet de flori de lămâiță, legat cu o panglică de saten alb. Era un buchet de mireasă, buchetul celeilalte! Emma se uită la dânsul. Charles băgă de seamă, îl luă și plecă să-l ducă în pod, în vreme ce, stând într-un fotoliu, încojurată de lucrurile care i se aduceau de jos, Emma se gândea la buchetul ei de mireasă, care era împachetat într-o cutie de carton, și se întreba, visătoare, ce s-ar face cu el dacă, din întâmplare, ar muri.”

Următorul gest pe care ea îl face este să îl arunce pe foc, în semn de distrugere a oricărei amintiri legate de cea căreia i-ar fi luat locul. Focul, încă din antichitate este cunoscut a avea proprietăți de purificare, astfel gestul Emmei este dat de dorința de purificare a locului, în casa în care s-a mutat. Episodul cu buchetul de flori avea să se repete, de această dată cu cel de la nunta ei. Supărată că soțul său este incapabil să vadă dincolo de chipul ei, tristețea și nemulțumirea, aruncă buchetul în foc. Gestul simbolizează nefericirea și dezamăgirea ei; Emma se simte capturată în acea casă, și în mariajul cu Charles, lucruri care îi vor consuma tinerețea și viața.

Gustave Flaubert se poate spune că reușește să cunoască sufletul feminin și condiția femeii în epoca sa, astfel prin eroina sa, exprimă una dintre frustrările societății franceze. Emma, este neputincioasă din punct de vedere financiar , dar pe plan sentimental este cu totul diferită: ,,În dorința ei, confundă senzualitățile luxului cu bucuriile inimii, eleganța obiceiurilor cu gingășiile sentimentului. Oare dragostei nu-i trebuia, ca și plantelor indiene, pamânt anume pregătit și o anumită temperatură?"

Deși alege să își înșele cu bună știință soțul și să își ignore copilul, nu este capabilă să își asume aceste riscuri, motiv pentru care atunci când întâmpină probleme, nu gasește altă cale de scăpare în afară de moarte. Problema pe care autorul încearcă să o transmită este zbuciumul unei femei mediocre ce tinde către aristocrație, însă burghezia nu este capabilă să o accepte din două motive: legile nescrise și faptul că este femeie. Legile nescrise ale societății burgheze sunt asemenea unor bariere ce împiedică oamenii mediocrii, să se integreze în înalta societate, iar dacă cineva totuși reușește să urce pe o treaptă superioară, acela trebuie să fie barbat. În societatea secolului al XIX-lea, bărbatul avea un orizont deschis în comparație cu femeia, care indiferent de rangul social, locul ei era în familie, să îngrijească soțul și copii lor, și gospodăria. Viziunea limitată asupra femeii este ceea ce încearcă autorul să satirizeze, prin Emma Bovary, cu sentimentele și gesturile ei, este exact opusul așteptărilor societății burgheze, de la idealul femini.

Pentru a adăuga câteva note din viața reală, Flaubert se folosește de simbolul morții prin mai multe personaje și întâmplări. Însăși Charles face parte din acest simbol; el este medic, intră în contact cu lumea bolnavă, pacienții săi pe care încearcă să-i vindece, de cele mai multe ori îi însănătoșește, dar uneori mai și pierde în fața morții. Un alt reprezentant este farmacistul Homais, patronul magazinului ,,Leul de aur”, care este surprins cum ține în borcane ,,fetuși’’, copii nenăscuți. Faptul că aceștia sunt captivi pentru totdeuna în recipientele de sticlă, este o asociație cu moartea.

Boala sau moartea, două simboluri întâlnite de-a lungul romanului, au rol de a caracteriza mai bine partea din descrierea realistă a lumii, precum și decăderea morală a Emmei. Cele două evenimente sunt inevitabile, boala lovește pe orice om, indiferent de statutul social, sexul sau vârsta lui, iar în fața morții toți sunt egali. Moartea mai poate însemna și pedeapsă; pentru Emma, răspunsul inevitabil al gesturilor greșite pe care le-a săvârșit, vine în stil fatal prin moarte.

Romanul lui Gustave Flaubert este construit parcă sub forma unui dialog între persoane surde, adevărul nu există, minciuna construiește o plasă fără scăpare a personajelor, fiecare judecând-o pe Emma în mod diferit. Un alt simbol pe care oamenii l-au interpretat în mai multe feluri au fost trăirile interioare ale eroinei. Emoțiile sau sentimentele nu sunt interceptate corect; soțul Emmei citește scrisoarea adresată Emmei de către Rodolphe dar nu este capabil să vadă, dincolo de rândurile scrise, adevărul despre adevărata natură a relației soției sale cu acesta, luând totul drept o simplă afecțiune platonică; în copilărie același soț nu poate să își facă numele înțeles, pentru că la întrebarea profesorului depre numele său „noul venit , luând atunci o hotărâre disperată, deschise o gură neânchipuit de mare și răcni din toate puterile, ca și cum ar fi vrut să strige pe cineva: -Charbovari!”.

Emma și Charles sunt ca doi magneți cu polarități respingătoare. Pentru el Emma este întreg universul, fată pură și gingașă, ființă grațioasă și delicată, este mai mult decât și-ar fi putut dori. Obișnuit cu orizonturi înguste, mulțumit cu ce are, fără dorința de a avansa și trecut prin experiența cu Héloise, prima sa soție, tânăra Emma este tot ce poate întruchipa perfecțiunea într-o femeie. Dragostea oarbă pentru ea, nu îl lasă să vadă printre picături, nici un gest ce ar putea să i se pară suspect, și nu se va stinge nici măcar în momentul când află de infidelitățile soției.

La polul opus de Charles este Emma, care nu îl iubște nicio clipă pe acesta, i se pare din ce in ce mai departe de ea, iar faptul că el nu observă răcirea dintre ei , o enervează și mai tare. La fel ca soțul ei, sentimentele Emmei sunt adevărate, doar că nu îi corespund lui, ci a altcuiva. Erotismul Emmei reprezintă centrul de interes al romanului, fapt ce simulează viața reală, cu întâmplări asemenea. Charles nu este în măsură să îi corespundă pasiunii prea puternice a femeii, și astfel aceasta caută interesul în alți bărbați.

Prima dată crede în iubirea alături de Rodolphe; cel care observă imediat diferența apăsătoare dintre Emma și Charles: „E foarte drăguță! iși spunea el; e foarte drăguță nevasta asta a doctorului. Dinți frumoși, ochi negri, picior cochet; și arată a pariziancă. De unde naiba a răsărit? Unde-a găsit-o rotofeiul ăsta?" […]„Cred că-i tare prost. Și ea-i sătulă de el; nu incape indoială! Are unghiile murdare și e neras de trei zile.”. Trăiesc o scurtă poveste de dragoste, însă acesta nu îi răspunde cu aceleași sentimente, mai mult, o păcălește și o părăsește în favoarea unei alte dame. În cazul lui Leon, poate este iubire, însă nu suficient de puternică, dovada fiind scrisoarea prin care o părăsește, când Emma îi cere sprijinul financiar. Cei doi bărbați sunt incapabili să vadă până în sufletul Emmei, și nu îi ințeleg iubirea.

De-a lungul secolelor, fiecărui curent literar i s-au atribuit diferite trăsături specifice vremurilor; realismul rămâne în istoria literaturii drept curentul care reușește să aducă cititorului în față, povești ale căror subiecte, își au inspirația în evenimente reale. Autorii realiști au reușit să recreeze, cu o tactică minuțioasă a descrierii în amănunte, realitatea cu toate defectele ei. Cele mai des abordate sunt societatea de la cei mai săraci oameni la cei aristocrați, moravurile și ifoselele lumii, personaje tip, precum și statutul femeii.

Aproape fiecare roman realist punctează printre alte teme, satira societății, indifierent de nivelul ei. Thomas Hardy alături de Gustave Flaubert, contemporani dar personalități cu naționalități diferite, au abordat în romanele lor Tess d’Urberville și respectiv Doamna Bovary, tema problematică a societății și nu în ultimul rând problema universală a statutului femeii. Ambele personalități tratează problemele sociale bolnave; Hardy încadrează în opera sa, drama femeii lovite de soarta tragică în urma unor incidente legate strict de un șir nedorit de coincidențe, fără ca ea să aibă o vină concretă. Asemenea, Flaubert susține imaginea femeii în secolul XIX, și mai ales pune accentul pe obiceiurile societății burgheze, motiv pentru care un al doilea titlu al romanul său este cel de Moravuri de provincie .Încă din titlu, se poate întelege accentul pus pe toanele societății acelei vremi, faptul că totul ține de imagine iar spiritualitatea fiind aproape nulă.

Tess este prezentată ca fata naivă de la țară, cu o frumusețe naturală și misterioasă; pe când Emma face parte din burghezia provincială, la fel de frumoasă și poate și naivă, ambele sunt ridicate la statutul de eroine pentru curajul lor. Cea dintâi se remarcă prin tăria cu care înfruntă necazurile care apar nu doar o dată pe parcursul existenței sale, și merge înainte, iar cea de a doua se face observată prin curajul cu care își trăiește visul, încălcând toate condițiile pe care o căsătorie ar trebui sa i le impună unei femei.

Ceea ce marchează diferența dintre cele două este fondul pe care cele două sunt create; Tess este creată după tiparul ființei vulnerabile, motiv pentru care aproape fiecare personaj apropiat ei o va manipula. Familia profită de bunătatea ei, Alec profită de naivitatea ei, iar Angel, de milostenia ei. Emma se află la polul opus, este un personaj răsfățat și vine dintr-un mediu social mai bun decât cel al lui Tess. Din această postură, ea este cea care îi manipula pe ceilalți, Charles fiind ca o păpușă în mâinile Emmei.

Deși cei doi autori, la momentul în care romanele s-au lansat, au șocat publicul, în timp informațiile au fost asimilate și interpretate corect. Imaginea femeii în societate, cele două eroine, cu bune și cu rele, vor rămâne pentru totdeauna cunoscute în literatura universală drept două dintre cele mai puternice femei.