Ideea de Strain In Proza Scurta a Lui Liviu Rebreanu

V.1 Scurtă incursiune în proza scurtă rebreniană

V.2. Categorii etnice

A

cțiunea prozei scurte rebreniene își poartă pașii pe teritoriul spațiului romînesc, cunoscînd puține excepții, precum în nuvela Ițic Ștrul dezertor, ori Idilă la țară, sau Cumpăna dreptății. Personajele marelui prozator sunt, așadar, în general, romîni. Cu toate acestea, lecturînd atent textul rebrenian, ne lovim de dramele existențiale ale personajelor, de bucuria și speranța acestora, pasiunile mistuitoare, conflictele ce modifică destine, conturează un traseu al spațiului populat de alte neamuri.

Cadrul este, de obicei, fie unul expicit, fie implicit multicultural. Indiferent că surprindem mediul transilvănean, zona Argeșului, sau Bucureștiul, multiculturalitatea este schițată de existența diferitelor etnii ce trăiesc alături de romîni.

Categoriile etnice străine ce populează proza lui Rebreanu însumează un număr relevant. Reținem, schematic, unele dintre cele mai frecvente.

CATEGORII ETNICE ÎN PROZA SCURTĂ A LUI LIVIU REBREANU

Cea mai reprezentativă categorie de personaje de etnie diferită din proza rebreniană îi revine evreului. Nicio altă clasă de străini nu se conturează în aceeași măsură în toate provinciile romînești precum cea din care fac parte tîrtarii, ori jidanii, jidovii, ori ovreii. Regasim printre rînduri, așadar, multiple figuri reprezentative, precum avocați în Cumpăna dreptății, găzarul Șulam, ori hangiul Ițic din Fălticeni.

Rebreanu, învăluit de adierea realismului ce-i este specific, se remarcă, încă o data, prin evidențierea dimensiunii istorice, mai curînd decît prin estetizarea și înfrumusețarea realității. Prejudecățile și stereotipiile își poartă silueta printre evrei, prin replici, apelativele și atitudinile personajelor, reflectînd, totuși, simpatia scriitorului.

Încă din cele mai vechi timpuri, contactul cu lumea eidos-urilor, se considera a se concretiza prin anamneză, omul întalindu-se cu ideile în altă lume. Într-o nuvelă ce trimite spre anamneză, Rebreanu reliefează armonic imaginea unui evreu din satul natal :

“Nimeni în toată Vărarea nu mi-e mai drag ca jupînul Aron. De cîte ori mă trimite tata să-I aduc pe datorie un sfert de drojdie jupînul nu se lasă pînă nu-mi dă două trei bomboane”

După apariția sa în „Sburătorul”, Ițic Ștrul, dezertor își continuă traseul în diferite volume, dintre care, cel dintîi este, în anul 1921, Catastrofa. Cele două notații din atelierul său de creație surprinse de Niculae Gheran trimit către ramurile conflictuale principale ale nuvelei, concretizîndu-se în afirmațiile despre Ioanovici, ce își pierde identitatea, și cele despre adevăratul drum al evreului, Ițic fiind trimis, de fapt, la spînzurătoare. Nuvela Ițic Ștrul dezertor reprezintă o adevărată performanță psihologică prin construcția narațiunii pe baza introspecției. În fond, acțiunea toată se rezumă la un drum anevoios în doi, lung, tensionat, în care unul dintre personaje dorește să se lumineze în privința scopului călătoriei, în timp ce celălalt refuză comunicarea. Antisemitismul din prima jumătate a secolului XX, aflat în continuă evoluție, conturează meditația gravă reliefată în nuvelă.

Ne confruntăm cu o dramă psihică generată de un complex de inferioritate dezvoltat încă din copilărie, conturat, în text, de drama istorică în care este plasat personajul. Astfel, valorile umane morale, general valabile, precum prietenia, empatia, respectul pentru viață, corectitudinea și sinceritatea sunt umbrite de suflul războiului, proiectîndu-se situația absurdă în care se găsesc cei doi prieteni, romînul și evreul : căprarul Ion Ghioagă primește ordin să-l ucidă pe binefăcătorul său Ițic Ștrul, declarat nedrept și criminal, în chiar conținutul înștiințării, ca fiind dezertor.

Incipitul ex abrupto al nuvelei introduce cititorul direct în acțiune, transîndu-se, astfel, într-o srînsă sarcină de identificare aparentă, itinerariul a doi ostași cu destinația către aria de existență a dușmanului. Remarcăm primele replici, ce conturează un ritm narativ inedit : „Hai, Ițic! – Hai, don’ căprar!”. Elementele constitutive ale replicii capătă o oarecare notă oscilantă, prin succesiunile de „salturi” substanțiale, subliniind relația dintre superior și subaltern, dominată de familiaritate. Neliniștea se instaurează imediat, procedeul repetîndu-se ulterior : „- Să ne hodinim oleacă, răsuflă căprarul, fără să se uite la Ițic. – Să ne hodinim, don’ căprar! murmură soldatul”.

Tensiunea își creionează silueta prin excesul, prudent, de gesturi, atitudini aflate în contradictoriu, în momentul în care cei doi capătă conștiința diferenței. Ștrengăreste, modul în care Ițic împinge capela pe spate, reflectă tensiunea apăsătoare, căprarul îndesîndu-și șapca doar „mai pe ochi”. Încercarea de comunicare a lui Ițic, menită să spargă bariera tăcerii ambigue a căprarului, eșuează. Ce credea inițial soldatul despre misiunea lor, așadar? Aflarea unui astfel de răspuns va conduce, în continuare, întreaga structură a nuvelei. Un lucru cert este acela că Ghioagă cunoaște adevărul încă de la început: lui i s-a ordonat, de către noul comandant ce nu simpatiza pe evreu, să îl ucidă, urmînd ca, ulterior, să capete titlul de dezertor. Ușor sesizabilă este aici lupta interioară a căprarului, ce oscilează între stări contradictorii, între respectarea ordinelor și apropierea de un om, un prieten vechi, traseul întortocheat și interminabil, în căutarea speranței salvatoare, îmbrăcînd elegant, ca o escortă, chinul lăuntric. Salvarea apare odată cu ideea dezerării, sfatul prietenesc, ce îl eliberează pe camarad de apăsarea sufletească, însă îl conduce pe Ițic spre sinucidere, manifestarea cruntă față de acțiunile divine pe care le considera nejuste.

Această istorisire tragică a unui evreu soldat ce alege calea sinuciderii în favoarea opțiunii de a fi dezertat prezintă una dintre paginile întunecate ale relației autorităților cu societatea civilă. Realitatea crimelor săvîrșite de autoritățile antisemite asupra evreilor ilustrează două sfere ce capătă un contur concret prin nivelul scăzut de cunoaștere al acestora, ce nu erau capabile decat de a copia (modelul german), si, de asemenea, prin modul în care acestea se îngrijeau de confortul și buna funcționare a populației, peste care domnea groaza.

Portretul soldatului evreu este bine reliefat prin gestul final, prin faptul că el își mîngîie gîtul „ca și cînd i-ar fi fost mai drag ca oricare altă parte a corpului” ce conduce la deznodămîntul tragic :”Avea un gît înalt, umflat, cu vinele umflate, cu o piele foarte roșie și oleacă zbîrcită, punctată de pistrui cafenii cît urmele de vărsat. Sub bărbie începea părul cărămiziu, rar și murdar, care-i acoperea și fălcile, împreunîndu-se cu mustățile și urcîndu-se pe obraji pînă sub ochii verzi, vioi și parcă veșnic speriați. Din mijlocul feței păroase și roșcovane, nasul coroiat și subțire se ridica brusc, dominator, dîndu-i o înfățișare veselă, chiar cînd ochii se umpleau de tristețe. Capul parcă totuși părea prea mare pentru trupul pipernicit, slăbuț, pe care hainele militare groase, sacul din spinare și arma grea, te miri cum, nu-l doborau. ”

Antisemitismul romînesc din perioada interbelică căpăta o figură social-politică, răsfirîndu-și brațele în toate straturile societății, nereușind, cu toate astea, să acopere marea masă. Facismul, răutatea, nedreptatea, învinovățirea pe nedrept, caracterizau condiția antisemita, iar Ițic, prin singurul său defect, acela de a fi evreu, este obligat să suporte repersursiunile nefaste. Ideea antisemită se concretizează prin portretul locotenentului nou venit, ce il descurajează neîncetat, smulgîndu-i pînă la ultima fărîmă de încredere : „Locotenentul cel nou, în două spăptămîni, nu i-a spus o vorbă bună. Îl înjura din senin, se răstea mereu la dînsul, iar alaltăieri l-a lovit cu cravasa peste cap. Nu era chip să-i intri în voie oricît se străduia. Asprimea locotenentului i-a frînt încrederea. Frica i se cuibări iar în suflet, din ce în ce mai stăpînă. Privirile comandantului îl îngrozeau și-l înțepeneau ca niște săgeți otrăvite”.

Noul locotenent se încadrează, așadar, în tiparul insului ce discriminează, considerîndu-se îndreptățit să o facă datorită apartenenței la grupul ce deține puterea,

Ițic era de-a dreptul îngrozit de gîndul războiului, fiind prezentat într-o notă ascendentă pe parcursul desfășurării acțiunii : „Viteaz nu se născuse Ițic Ștrul, ci fricos și bănuitor. Un copil de se răstea la dînsul, începea să-i joace barba și să-i ticăie inima. În Fălticeni, lumea îl poreclise iepurele”. Evreul întrupează, așadar, ipostaza fricosului, frică dobîndită și nu înnăscută, dacă avem în vedere spusele lui Andrei Oișteanu. Deosebit de interesantă este abordarea comparativă a lui Oișteanu, reflectînd asupra problematicii receptării străinului în cultura zonelor vecine Romîniei. În studiul său, cercetărtorul ilustrează două ipostaze ale evreului, apărînd fie în chip real, fie imaginar. Evreul imaginar preferă a nu fi acompaniat de prezența celui real, simțindu-se amenințat de posibilitatea dezvăluirii înșelăciunii ce îl înconjoară. Oișteanu transmite ideea de generalizare, de stereotip, clișeu, ce reflectă tendința etniei majoritare de a schița un fel de portret robot al străinului imaginar. Antisemetismul poate lua naștere, așadar, oricînd, oriunde, străinul imaginar avînd capacitatea de a căpăta concretețe chiar și în lipsa unui model real.

Reîntorcîndu-ne la nuvelă, observăm că, în drumul său neîncetat, Ițic suferă o tensiune gradată variat, trecînd atat de ușor de la o stare la alta. Dacă înițial este înspăimîntat de ideea războiului, crezînd cu tărie că sunetul tunului l-ar dărîma, ulterior are să devină : „îmboldit de o îndrăzneală sălbatică”.

Cu Îțic Ștrul dezertor, Rebreanu aduce, deci, în scenă, imaginea străinului, a evreului, imagine creionată de o subtilă ironie proiectată în conincidența celor doi care erau prieteni, ironie ce pășește deasupra ironiei destinului, salvînd natura conflictului de a platitudine.

În opera lui Rebreanu întîlnim trimiteri implicite la țigani și la modul lor de viață, dar și explicite – personaje ce ilustrează această categorie etnică. Se observă onorabilitatea scăzută cu care personajul rebrenian asociază tiganul.

Imaginea de ansamblu a țiganului este schițată de numeroase prejudecăți, aceștia fiind porecliți „cioroi”, „cioare”, fiind încăpățînați și „ai dracului” și mai mereu luați peste picior de către cei din jur.

Ungurii ce populează rîndurile marelui prozator sunt numeroși și diferiți ca statut social, din punct de vedere profesional și la nivelul caracterului uman. Ei pot fi nobili, funcționari, muncitori sau țărani, întrupînd scheletul profesorului universitar, al locotenentului, notarului, judecătorului, aprodului, primarului, țăranului, sergentului, pădurarului, etc., dominat fie de intoleranță, de ură, ori, dimpotrivă, de prietenie și iubire.

Avînd, uneori, caracter decisiv în modificarea destinelor personajelor, ungurul capătă în textul rebrenian profunde rădăcini istorice. După confiscarea pămînturilor strămoșești ale romînilor în Transilvania austro-ungară, limba maghiară ia frîiele stăpînirii, fiind impusă în școli și instituții. Schimbarea dăunătoare a lăsat semne majore asupra poziției sociale privilegiate a unora, încurajîndu-i a lua forma trufiei și iubirii nemărginite de sine,nejustificate, dar a ifluențat și discriminarea romînilor în propria țară, drumul cert către descurajare și lașitate.

V.3. Ipostazele romînului ca străin

V.3.1 Străinul patologic

Sinuciderea – forma cea mai dramatică a străinului patologic?

În mod cert, înstrăinarea poate avea efecte dezastruase în lipsa oricărei frînturi de speranță. Forma cea mai dramatică ce conturează un astfel de tablou morbid o reprezintă străinul patologic, depresivul ce atentează la viața sa prin sinucidere.

Remus Lunceanu din Calvarul este lipsit de sentimentul apartenenței, oriunde ajungînd, fiind tratat și primit ca un străin. Ardeleanul aflat la exil în Romînia în momentul izbucnirii Primului Război Mondial reprezintă tipul apatridului, luînd forma străinului, deși aparține unui popor.

Apartenența la un grup, o familie, o etnie, e patrie este o necesitate absolută, primară a sufletului omenesc. Lipsit de sentimentul apartenenței, nevoile se conturează profund, amenințarea lăuntrică își face simțită prezența halucinant, iar viața pare, ușor ușor, a-și pierde esența. Acest fapt distrugător este ușor sesizabil în cazul eroului din Calvarul, hărțuit pe toate părțile, de ambele state aflate în război. El capătă, pentru maghiari, conturul dezertorului și al trădătorului, iar pentru poporul romîn devine suspect, poate chiar spion, idee născută din certitudinea cunoașterii limbii “dușmanului”. Exilat în mediul său, în imprejurimile patriei, în mijlocul alor săi, înțelegînd că „între el și oamenii spre care năzuise din toate adîncurile sufletului său, s-a deschis o prăpastie”, Lunceanu alege calea cea mai simplă, atat de complicată în același timp – dispariția. Dispariția sentimentului distrugător, motiv al degradării psihice, se află în relație directă, armonică, cu soluția la care eroul recurge – sinuciderea.

O altă dimensiune a străinului patologic stă sub semnul cuplului alienat din Cîntecul lebedei, ce tratează femeia ca obiect.

V.3.1 Străinul metafizic

Există în fiecare din noi multiple dimensiuni sufletești profunde, constituite înaintea separației neamurilor, a limbilor ori a culturilor. Aceste dimensiuni sunt îmbrățișate de ceea ce numește C.G.Jung inconștient colectv, sau străinul din noi. Acest suflet uiversal, profund și veșnic, imaginat în variate forme de diferitele mari religii ale lumii, apare adesea în vise ca guru, înțelept povățuitor, spirit protector, daimonion, alter ego, etc.

Ascultînd atent povestea străînului, se observă, dincolo de formele perceptibile, fenomenale, în care acesta își reflectă înfățișarea, limba și cultura sa, tradițiile sale, cadrul istoric-geografic în care trăiește, dincolo de tot ceea ce îl individualizează, existența străinului interior, metafizic. Dacă urmăm procesul invers, descoprim prin povestea proprie, povestea străinului.