Greseli Frecvente In Vorbire

GREȘELI FRECVENTE ȊN VORBIRE

Limba literară reprezintă varianta cea mai îngrijită a limbii naționale, caracterizată pintr-un sistem de norme, care s-au fixat în scris și care îi conferă o anumită stabilitate și unitate. Cel care a examinat riguros problemele de ordin teoretic și metodologic ale cercetării limbii literare a fost Iorgu Iordan, după a cărui părere, limba literară reprezintă „un aspect al limbii naționale, aspectul ei cel mai corect, produs al unei prelucrări continue din parte a scriitorilor, oamenilor de știință, publiciștilor etc., sinteză a posibilităților de exprimare pe care le are limba întregului popor. Ea este limba științei, literaturii, ideologiei, politicii, teatrului, administrației”.

Aspectul gramatical al limbii romȃne nu trebuie privit numai din punctul de vedere al stratului pe care i-l oferǎ poziția de sistem, ci și sub aspectul utilizǎrii ȋn activitatea de transmitere a informației. În vorbire, întreruperea construcției sintactice este involuntarǎ, condiționatǎ în plan afectiv și emotiv de circumstanțele actului de comunicare , de absența planificǎrii prealabile a structurii enunțului, de starea și de atitudinea locutorului ( goluri de memorie, obosealǎ, nesiguranțǎ), precum și de intervențiile colocutorului, avȃnd ca urmare pierderea controlului vorbitorului asupra ansamblului organizǎrii sintactice a enuțului. Corectitudinea este considerată aici din punctul de vedere al lucrărilor românești de specialitate, care reflectă în general modul de exprimare îngrijit al oamenilor culți.

În scris, însǎ, ȋntreruperea construcției sintactice este, ȋn general, rezultatul elaborǎrii enunțului, ca organizare sintacticǎ, complexǎ, fiind uneori intenționat, în vederea reproducerii cât mai fidele a vorbirii populare, cu scopul obținerii unor efecte stilistice. Limba vorbitǎ și scrisǎ reprezintǎ o sursǎ permanentǎ a greșelilor de naturǎ sintacticǎ care implicǎ de foarte multe ori, apariția anacolutului sub toate formele sale, deoarece aceastǎ structurǎ sintacticǎ deviantǎ este cel mai greu sesizabilǎ.

Greșelile gramaticale se produc din necunoașterea suficientă a gramaticii limbii române și rezultă în utilizarea de forme gramaticale eronate ale unor cuvinte/structuri de cuvinte. Exemple: dezacordul, anacolutul, despărțirea incorectă/ilogică (cu cratimă) a unor cuvinte, conjugări greșite ale unor verbe, declinǎri incorecte ale unor substantive, adjective etc.

Greșelile de lexic și de semantică sunt cauzate de lipsa cunoașterii sensurilor anumitor cuvinte și folosirea lor inadecvată în anumite contexte, de necunoașterea anumitor perechi paronimice sau neologisme și utilizarea lor cu alt sens, de lipsa unui vocabular vast, bogat etc. Exemple: pleonasmul, contradicția în adaos, etimologia populară, atracția paronimicǎ etc.

Acordul este un fenomen sintactic care presupune prezența unor corespondențe formale ȋntre douǎ sau mai multe cuvinte ȋntre care se stabilește o relație de dependențǎ. Ȋn grupul nominal , atributul adjectival se acordǎ cu termenul determinat ȋn gen, numǎr și caz, ȋn funcție de categoriile gramaticale ale pǎrtii de vorbire acordate.

Dezacordurile afecteazǎ claritatea și acuratețea mesajelor transmise prin mass-media. Acordul dintre subiect și predicat reprezintă un tip de manifestare a relației dintre doua unitati sintactice, prin repetarea informației gramaticale. În general, relația dintre subiect și predicat este orientată de la subiect spre predicat, în sensul că acesta preia și manifestă gramatical informația pentru persoană și număr: Eu scriu. Voi veți nota.

Chiar și la vorbitorii nativi de limba română, cu precădere la cei din mediile sociale defavorizate sau la vorbitorii anumitor graiuri, se întîlnesc cîteva greșeli frecvente în acordul gramatical:

Dezacordul în număr la persoana a III-a dintre subiectul și predicatul unei propoziții: ce vrea ei?, ce-s cu aceste cărți?. Trebuie totuși observat că în graiul muntean este generalizată omonimia dintre forma de singular și cea de plural ale persoanei a III-a a verbelor la indicativ prezent — el merge, ei merge — și că astfel în cadrul acestui grai nu avem de a face cu un dezacord, ci cu un regionalism morfologic.

Dezacordul în gen și număr dintre articolul posesiv (al, a, ai, ale) și substantivul sau pronumele determinat: un batic a mamei, cei doi frați a prietenei mele.

Dezacordul în gen și număr în construcțiile de tipul […] al cărui […], unde acordul se face în cruce. Exemple de greșeli: vecinii a căror fete, țara a cărui popor.

Dezacordul dintre numeralul compus cu valoare adjectivală și substantivul determinat: doisprezece mii de euro în loc de douăsprezece mii de euro sau treizeci și unu de prefecturi în loc de treizeci și una de prefecturi.

Dezacordul în caz dintre substantiv și adjectiv, în particular cînd substantivul de genul feminin singular este în cazul genitiv. Exemplu de greșeală: titlul unei lucrări scrisărecent (corect este titlul unei lucrări scrise recent).

Grija de a evita pericolul dezacordului, de a face corect acordul ȋntre subiect și predicat, ȋși gǎsește expresia ȋn enunțuri greșite , precum : “ Ȋn ce privesc filmele am și eu o pǎrere sau “ce sunt fotografiile astea”. Tot teama de dezacord explicǎ și extinderea formei verbale trebuiesc, consideratǎ, ȋn mod eronat, ca reprezentȃnd pluralul singularului «  trebuie » , și preferatǎ de multi vorbitori. De fapt, trebuie, ca și contribuie, lucreazǎ, reprezintǎ atȃt singularul , cȃt si pluralul.

Numeroase sunt și greșelile de acord ale articolului genitival al , ai a , ale – Aceleași prevederi s-au subordonat și lansǎrii din 1967 si 1068 a cuplurilor de sateliți….. Alte exemple ale acestui tip de dezacord : „ modernizarea sistemului de distribuție al apei potabile „ , ȋn loc de „ a apei potabile”, sau „cartea unei prietene ale mele” , ȋn loc de „ cartea prietenei mele”. Aceeași sursǎ evidențiazǎ și urmǎtoarele dezacorduri privind predicatul : „ nu se știe cauzele”, „ problema comisioanelor sunt condițiile”

Formulǎrile incorecte ȋnregistrate au ca punct de plecare tot o interpretare sintacticǎ eronatǎ și se ȋncadreazǎ ȋn hipercorectitudine sau hiperurbanism, ȋntelegǎnd prin aceasta o greșealǎ fǎcutǎ din grija de a evita altǎ greșealǎ. Hipercorectitudinea (numită și hiperliterarizare sau, în anumite cazuri, hiperurbanism) este o greșeală de limbă care constă în aplicarea mecanică a unei analogii sau a unei reguli lingvistice valabile în alte situații. O grafie, o pronunție sau o construcție conținînd o astfel de greșeală se numesc hipercorecte. Hipercorectitudinea apare tocmai din teama de a nu greși, prin efortul conștient al vorbitorului de a se conforma normelor limbii literare. Deși prefixul hiper- înseamnă în general „foarte”, „excesiv de”, hipercorectitudinea nu este corectitudinea dusă la extrem, ci o greșealǎ.

Noțiunea de hipercorectitudine aparține deopotrivă gramaticii normative, care stabilește ce e corect și ce e greșit, cȃt și gramaticii descriptive, care observă fenomenele de limbă fără a le judeca. În cazul din urmă, cu precădere în domeniul etimologiei, fenomenul hipercorectitudinii poate explica apariția anumitor pronunții, grafii sau construcții, care uneori se răspȃndesc atît de mult încȃt ajung în cele din urmă să se impună în uz și chiar să ia locul formelor anterioare. Astfel, de exemplu, cuvȃntul viteză este la origine o citire greșită a cuvîntului scris vitesă (din franțuzescul vitesse), pe care vorbitorii nefamiliarizați cu limba franceză l-au citit după regula (greșit aplicată) conform căreia litera s aflată între două vocale trebuie citită z. Eforturile de a corecta această citire greșită nu au dat roade, încȃt forma viteză a devenit singura considerată corectă. O evoluție similară au avut și cuvintele chermeză (din fr. kermesse) ,  furnizor (din fr. fournisseur),  regizor (din fr. régisseur) ,  dizertație (din fr. dissertation),  bazin (din fr. bassin) etc.; o parte din variantele vechi, care reflectau pronunția de origine, circulă în paralel cu variantele apărute prin hipercorectitudine, iar altele au fost complet înlocuite.

Un alt tip de greșeală, concepută, se pare, ca „normă” în exprimarea vorbitorilor de limba română, este omisiunea prepoziției pe în structurile sintactice cu relativul care. Multiplele greșeli comise în vorbire și în scriere vizează folosirea cazurilor acestui pronume. Astfel, Gabriela Pană Dindelegan observă că, în cazul complementului direct construit cu pronumele relativ care, există tendința pierderii mărcii pe, cu efecte importante pentru morfosintaxa acestui pronume. Iată câteva „perle” lingvistice, selectate din limbajul jurnalistic și perpetuate la TV: „Ce piesă ați avea care să o știm și noi?” (corect: „Ce piesă ați avea pe care să o știm și noi?”), „A văzut-o pe una la televizor care o știe toată lumea.” (corect: „A văzut-o pe una la televizor pe care o știe toată lumea.”), „…caream făcut-o acum o săptămână.” (corect: „…pe care am făcut-o acum o săptămână.”) sau „Cu siguranță nu e vorba de mustul care îl știm noi.” (corect: „Cu siguranță nu e vorba de mustul pe care îl știm noi.”) etc. De fapt, abaterea este strâns legată de sintaxa cazurilor gramaticale.

Sub aspect sintactic, această greșeală generează ambiguitate în ceea ce privește funcția de subiect și de complement direct a pronumelui relativ care. (De altfel, complementul direct cunoaște, în limba română, două modalități de exprimare: „construcția cazuală (neprepozițională) și construcția prepozițională” , limitată la o singură prepoziție: pe). În situația în care pronumele relativ care este în acuzativ (adică răspunde la întrebările pe cine? ce?), trebuie folosit elementul pe; și invers, dacă pronumele este la cazul nominativ (răspunde la întrebareacine?), lipsa lui pe este justificată.

Lingvista Mona Pologea e de părere că „explicația acestei omiteri constă în faptul că pe-ul în acuzativ a fost artificial introdus în limbă, printr-o hotărâre a Academiei, care a căutat să facă diferența dintre acuzativ și nominativ”, accentuând că „oamenii au făcut această greșeală dintotdeauna și o fac și astăzi în continuare ca dovadă a faptului că pe-ul nu a fost asimilat în limbă nici acum”.

Totuși în anumite situații, mai precis când pronumele care este în cazul acuzativ, adică este precedat de prepoziția pe, înlocuirea lui cu ce nu este recomandată, deoarece acesta din urmă poate fi perceput ca nominativ. De exemplu, în enunțuri de genul: „este cunoscut interesul ce-l poartă”, se poate înțelege fie că persoana în discuție „este mânată de interes”, fie că ea „manifestă interes” . De regulă, în astfel de cazuri, pentru a evita echivocul și a clarifica ideea exprimată, este oportună folosirea pronumelui relativ care, precedat în acuzativ depe, marcă prepozițională lipsă în cazul nominativ.

 Pleonasmul  (din grecescul πλεονασμóς pleonasmos, exces) este exprimarea unei idei folosind mai multe cuvinte decȃt este necesar. În funcție de context și de intenție pleonasmul poate reprezenta fie o greșeală de logică sau o stȃngăcie de exprimare — pentru că aduce redundanță inutilă și supărătoare în transmiterea informației —, fie o figură de stil, îndeplinind același rol ca repetiția retorică. În lucrările normative pleonasmul este de obicei prezentat ca greșeală de logică.

În ceea ce privește abordarea propriu-zisă a pleonasmului, Mioara Avram l-a definit astfel: „folosirea mai multor elemente de expresie decât ar fi strict necesar pentru redarea unui anumit conținut, alăturarea unor elemente care au un înțeles identic ori asemănător sau între care unul se cuprinde în altul” . Prin elemente de expresie autoarea înțelege afixe, elemente de compunere, desinențe, lărgind conținutul semantic al termenului pleonasm. Există și cazuri când vorbitorii folosesc formule oarecum fixate de uz, automatisme de limbaj, neținând seama de context, ajungând să se exprime greșit. În același timp putem vorbi despre structuri pleonastice „latente”, care nu pot fi înțelese decât în măsura în care se realizează o analiză etimologică a termenilor care le compun.

În literatura română de specialitate pleonasmului i-au fost consacrate mai multe contribuții (inegale ca întindere și valoare), însă fenomenul, sub toate aspectele sale, a rămas prea puțin cunoscut marelui public care continuă să folosească o serie de structuri pleonastice supărătoare. Principalul neajuns al acestor contribuții rezidă în lipsa unei viziuni de ansamblu asupra fenomenului care să pornească de la premisa clarificării și a delimitării sale de alte aspecte ale redundanței. Absența unei concepții unitare și clare asupra pleonasmului atrage după sine o serie de confuzii. Într-un articol fundamental pentru înțelegerea pleonasmului, Mioara Avram observa că „numeroase lucrări lexicografice pun semnul de egalitate între termenii – și noțiunile – de pleonasm și tautologie (și bineînțeles, între adjectivele corespunzătoare: pleonastic și tautologic). O examinare cât de sumară duce la concluzia că sinonimia lor este numai parțială” dacă avem în vedere că aceste fenomene prezintă unele similitudini, dar se realizează cu mijloace diferite. Autoarea este de părere că „amândouă prezintă asemănări și cu alte fenomene, ca redundanța și repetiția, având ca trăsătură comună abundența sau risipa în exprimare, de unde o oarecare grandilocvență și totodată insistență, voită sau nu” . În acest context, am atras atenția că atât pleonasmul, cât și tautologia pot fi tratate, până la un punct, drept aspecte ale redundanței, fenomen lingvistic care înseamnă, în general, surplus de informație în comunicare și, în special, abundență inutilă, cumul de elemente de expresie în redarea unui conținut. Pentru a putea lămuri în ce măsură pleonasmul și tautologia reprezintă manifestări ale redundanței am considerat necesară o cercetare a accepțiilor pe care dicționarele românești și străine o dau acestui fenomen. În dicționarele românești termenul pleonasm este monosemantic, pentru că nu se face deosebirea dintre greșeala de exprimare și figura de stil, fiind definit drept: „folosirea alăturată a unor cuvinte, expresii sau propoziții cu același înțeles” (DLR, Tom VIII, Partea a II-a. Litera P, Până-Pogribanie, p. 817) . Aceasta nu este singura greșeală de vreme ce majoritatea lucrărilor lexicografice sau de cultivare a limbii reduc fenomenul cunoscut sub denumirea de pleonasm la un aspect al său, pleonasmul semantic. Tocmai din această cauză Mioara Avram remarca faptul că acest fenomen lingvistic nu se rezumă la alăturarea unor cuvinte cu același înțeles, ci reprezintă „folosirea mai multor e lemente de expresie decât ar fi strict necesar pentru redarea unui anumit conținut, alăturarea unor elemente care au un înțeles identic ori asemănător sau între care unul se cuprinde în altul” . Prin elemente de expresie autoarea înțelege afixe, elemente de compunere, desinențe, lărgind conținutul semantic al termenului pleonasm. Când spunem „bolnavi potențial transportabili”, „pampasuri”, „a colabora împreună” sau „cel mai mare hipermarket” realizăm tot un fel de pleonasm. Dacă autorii de dicționare ar avea în vedere aceste elemente, s-ar evita, negreșit, confuzia dintre pleonasm și tautologie.

Caracteristica definitorie a pleonasmului este faptul că sensul unuia din cuvintele implicate este în totalitate inclus în celelalte, ceea ce face ca acest cuvînt să fie, din punct de vedere strict logic, total inutil. Acest lucru se întîmplă fie atunci cînd sensul cuvîntului inutil este identic cu al altui cuvînt prezent, ca de exemplu în dar însă, fie este doar inclus în acesta, ca de exemplu în avansează înainte.

Unele construcții pleonastice sînt foarte supărătoare prin defectele sintactice — de exemplu anacolutul dintre aceștia, majoritatea dintre ei —, în timp ce altele sînt ușor tolerabile și chiar justificate prin faptul că ajută la expresivitate sau la precizarea sensurilor.

Tautologia este o greșealǎ de exprimare constȃnd ȋn repetarea inutilǎ a unei idei formulate cu aceleași cuvinte, ceea ce demonstreazǎ o crasǎ saracie de vocabular. Tautologia este un fel de pleonasm, dar se deosebește de acesta prin faptul că repetă în enunț aceiași termeni. Atunci când prompterista de la „Meteo” anunță că „în următoarea perioadă de timpurmează să aibă loc scurte averse de ploaie în vestul țării”, ea a reușit să facă mai multe greșeli decât ți-ai putea imagina vreodată. Multe cuvinte nu înseamnă multe idei, dimpotrivă. Corect: În următoarea perioadă vor avea loc averse în vestul țării.

Printre cele mai auzite tautologii, citite de pe prompter, adică scrise și corectate, apoi emise cu un aplomb penibil, ar putea fi următoarele:

Invităm în platou următorul invitat.

În următoarele minute urmează să aibă loc o conferință de presă.

Imaginile următoare vă vor arăta cum arată satul următor după revărsarea apelor.

O locuință corespunzătoare de locuit… – România TV

Vremea însorită i-a încurajat pe curajoși să schieze – Realitatea TV.

La Antena 3 n-am mai avut tăria să ajung, dar am auzit-o pe doamna Udrea la toate posturile: „Candidații la sectoarele unde (?) nu i-am anunțat vor fi anunțați în zilele următoare”.

După ce atrage atenția asupra faptului că: „deși înrudită cu pleonasmul, tautologia nu trebuie confundată cu acesta” , Florentina Șerbănescu definește tautologia astfel: „greșeală de exprimare care constă în repetarea inutilă, sub o altă formă, a aceleiași idei dintr-o propoziție” . În lucrarea Dicționar al figurilor de stil Irina Petraș susține că termenul tautologie ar fi: „sinonim cu pleonasm sau perisologie” , și ar consta în „repetarea inutilă a aceleiași idei cu aceleași cuvinte” . Pentru a ilustra conceptul de tautologie, autoarea dă următoarele exemple: „Iaca, jupâneșică, ce rai a lui Dumnezeu e aici: să tot trăiești, să nu mai mori!” (Ion Creangă), „O șterg de-acasă frumușel / Grivei cu mine, eu cu el” (Șt. O. Iosif).

Cacofonia este sonoritatea supărătoare a unor silabe alăturate, de multe  ori cu tentă vulgară. Utilizarea virgulei între cele două silabe nu este  eficientă, așadar nu este recomandabilă, pentru că sunetele respective rămân  alăturate în continuare.  Evitarea cacofoniei se face prin intermediul  câtorva părți de vorbire, cum ar fi: decât, drept, faptul că, asemenea, întrucât (în loc de pentru că), articole proclitice ori pur și simplu refor mulând  enunțul.

Anacolutul este o greșeală de stil constând în întreruperea construcției gramaticale începute și continuarea frazei cu altă construție.Este o greșeală gramaticală din domeniul sintaxeicare, chiar la nivelul limbii literare, prezintă tipuri consacrate sau măcar tolerate, dar cele mai multe sunt categoric respinse ca greșeli dintre cele mai infamante. Construcțiile anacolutice reprezintă o discontinuitate sintactiă care se manifestă la nivelul realizării formale a enunțului, care au în vedere categoriile gramaticale de caz, persoană și număr. Anacolutul (plural: anacolute sau anacoluturi) este o întrerupere în structura sintactică a unei fraze. O frază ce conține un anacolut începe într-un mod care sugerează o anumită finalizare și continuă printr-o schimbare bruscă a construcției logice, astfel încît cele două fragmente de frază au o legătură sintactică defectuoasă. De exemplu, fraza “Cine mă caută, nu sînt acasă “conține un anacolut, pentru că începe cu o propoziție subordonată subiectivă, lăsînd impresia că urmează informații despre persoana care mă caută, dar continuă cu o propoziție principală care are deja subiectul subînțeles eu. Uneori întreruperea structurii sintactice are loc de mai multe ori în cursul frazei. În general, anacolutul este considerat o greșeală gramaticală și de stil, dar poate fi folosit intenționat în limba literară pentru a obține anumite efecte. De exemplu, deoarece anacolutul este specific limbii vorbite și gȃndirii interioare, apariția lui în scrierile literare sugerează aceste registre retorice. Ȋn sintaxa oralǎ, întreruperea construcției sintactice este involuntarǎ, condiționatǎ în plan afectiv și emotiv de circumstanțele actului de comunicare, de lipsa planificǎrii prealabile a structurii enunțului, de starea și atitudinea locutorului (goluri de memorie, obosealǎ, nesiguranțǎ), precum și de intervențiile colocutorului / colocutorilor, având ca urmare pierderea controlului vorbitorului asupra ansamblului organizǎrii sintactice a enunțului.

În sintaxa limbii scrise, întreruperea construcției sintactice este, în general, rezultatul elaborǎrii enunțului, ca organizare sintacticǎ complexǎ, fiind uneori intenționatǎ, în vederea reproducerii cât mai fidele a vorbirii populare, a obținerii unor efecte stilistice. În cazuri mai rare, întreruperea unei construcții sintactice are loc fǎrǎ intercalarea unuia sau a mai multor componente ale aceluiași enunț, reorganizarea construcției fǎcându-se direct, cu toatǎ proximitatea celor douǎ pǎrti ale enunțului anacolutic, componentul izolat și componentul modificat: Norocul, lui nu-i trebuie ochi. 

Atracția paronimică este un fenomen lingvistic prin care un cuvânt care e folosit mai frecvent în limbă, deci mai familiar vorbitorului, îl “atrage” pe cel care este mai puțin cunoscut, înlocuindu-l. În acest fel se produce greșeala foarte cunoscută nume și pronume, unde pronume îi uzurpă locul lui prenume. Din cauza atracției paronimice se produce fenomenul de etimologie populară, care constă în modificarea formei unui cuvânt, sub influența altuia mai cunoscut, cu care se aseamănă. De exemplu, vorbitorii necultivați folosesc în mod greșit forma revindecări (în loc derevendicări), pentru că își închipuie că are legătură cu vindecări (un cuvânt foarte cunoscut).

Malapropismele apar datorită folosirii greșite a unui cuvânt în locul altuia care are în compoziție litere/sunete asemănătoare dar care sunt incompatibile din punct de vedere semantic în contextul respectiv. Detectarea și corectarea lor este posibilă dacă se cunosc paronimele cuvintelor. Cuvântul paronim are origine greacă: para „lângă” și onoma „nume”. Paronimele pot fi definite în mai multe feluri, în funcție de perspectiva considerată. Astfel, dacă se consideră că paronimele sunt generate din greșeală (de exemplu, sunt malapropisme), ele pot fi definite ca fiind cuvinte asemănătoare după formă, care pot fi ușor confundate în vorbire așa cum menționează Grădinaru . O altă definiție accentuează dimensiunea asemănării semantice, paronimele fiind considerate „cuvinte care au aceeași rădăcină” Grădinaru .

Ȋncheiem capitolul cu o prezentare rapida a celor mai frecvente greseli facute de romani, si care , din pacate , sunt prezente si in mass-media sunt urmatoarele:

O greșeală aproape la des întâlnită e folosirea cuvântului servici în loc de serviciu.

De asemenea, o greșealǎ gramaticalǎ frecventǎ în limba română este folosirea lui  „așază”, nu „așează” „Spre exemplu, mulți români nu știu că verbul «a așeza» se scrie, la persoana a treia, «așază», nu «așează»”.

Iarǎsi, altǎ greșealǎ, auzim des «i-ar place» în loc de «i-ar plăcea», fiind vorba de condiționalul optativ care se formează de la infinitivul verbului. O altă problemă este pentru mulți imperativul negativ care se formează tot de la infinitiv.«Taci!» – «Nu tăcea!» este corect, în loc de «Nu taci!». Un alt exemplu ar fi «Nu te complăcea într-o situație umilitoare!» în loc de «Nu te complace într-o situație umilitoare!».

Pentru a evita cacofoniile, români ajung să facă greșeli și mai grave. De exemplu, inventează sintagme fără sens. Este și cazul lui “ca și”, o construcție pe care o auzim foarte des. În prezent, acest ciudat “ca și” a început să fie folosit chiar și când nu se urmărește evitarea unei cacofonii. Iată un exemplu: “Mă bucur că te am ca și prietenă”.

O altă eroare frecvent întâlnită este cuvântul “vroiam”. Greșeala vine din “amestecarea” formelor verbelor “a vrea” și a “voi”. Puse la imperfect, verbele se conjugă astfel. “A vrea” are formele “eu vream”, “tu vreai”, “el/ea  vrea”, “noi vream”, “voi vreați”, “ei vreau”, iar “a voi” – “eu voiam”, “tu voiai”, “el/ea voia, “noi voiam”, “voi voiați”, “ei/ele voiau”. Așadar, nici urmă de “vroiam”, “vroia” sau “vroiați”!

Și verbul "a vrea" a fost pur și simplu măcelărit de românii de pretutindeni. Unii au născocit construcțiile “să aibe” și să “aivă”, iar alții au venit cu varianta “să aive”. Forma corectă, “să aibă”, a ajuns să fie folosit din ce în ce mai puțin.

Folosirea greșită a lui “decât” în loc de “doar” poate fi considerată o eroare gramaticală în adevăratul sens al cuvântului. "Decât” se folosește în structuri negative și “doar” în cele afirmative, o regulă foarte simplă.