Garabet Ibraileanu Critic, Teoretician, Romancier

Argument

Prezenta lucrare de dizertație intitulată Garabet Ibrăileanu – Critic, teoretician, romancier își propune să ilustreze complexitatea intelectuală a lui Garabet Ibrăileanu ca și critic literar, teoretician al poporanismului, precum ca și autor al romanului de analiză introspectivă a romanului Adela.

În primul capitol vom sublinia unele aspecte ale literaturii române interbelice ca și context pentru creația teoretică și critică a lui Garabet Ibrăileanu, cât și datele biografice ale autorului care își vor pune amprenta asupra creației sale literare.

Al doilea capitol al lucrării se va opri asupra realismului democratic și rolul criticului literar studiat de noi în cadrul acestui curent teoretic.

În cadrul capitolului al treilea vom studia teoria poporanismului așa cum este ilustrată de Garabet Ibrăileanu în special în cadrul revistei Viața românească, cât și rolul acestuia asupra literaturii române din veacul său.

Ultimul capitol îl prezintă pe Garabet Ibrăileanu ca și romancier, scrierile sale artistice surprinzând prin analiza profund psihologică a personajului Codrescu, ce pare a fi întruchiparea proprie a autorului.

CAPITOLUL I

Text și context.

I.1. Literatura română interbelică.

Timp de secole, singura producție literară în limba română a fost cea aparținând folclorului. Redactate în scris abia în epoca romantismului, bijuteriile poetice, cum ar fi cântecele rituale recitate în timpul sărbătorilor creștine (colindele), compozițiile lirice (doinele), sau celebrele balade epice și Miorița și Meșterul Manole au o origine străveche.

Doar o dată cu evoluția treptată a limbii naționale ca formă de exprimare scrisă, literatura română se dezvoltă, mai ales din a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Primul document scris în limba română, scrisoarea unui boier muntean, datând din anul 1521, poartă pecetea simbolică de declin al scriiturii slave și, în general, influența slavo-bizantină. Sub impactul târziu al umanismului occidental – prin intermediul culturii poloneze în Moldova, grecești în Țara Românească sau austro-ungare în Transilvania – o producție scrisă originală se dezvoltă în principatele române.

Spre jumătatea secolului XVI circulă deja, sub influența Reformei, texte religioase traduse și tipărite de diaconul Coresi, alături de o literatură de colportaj: narațiuni hagiografice, romane populare și cărți educaționale. Cu toate acestea, primii care demonstrează o conștientizare a specificității sunt istoricii Grigore Ureche (1595? -1647) și Miron Costin (1633-1699), care atestă în Cronicile lor originea comună a celor trei provincii românești și caracterul latin al limbii noastre. De asemenea, Mitropolitul Varlaam (? -1657) adaptează textele din Predicile sale la sensibilitatea și nivelul cultural al enoriașilor săi. Dar subordonarea acestei producției culturale în scopuri extra-literare nu exclude afirmarea gustului artistic. Datorită intensității sale lirice și stăpânirea remarcabilă a prozodiei, traducerea în versuri a Psalmilor, realizată de către Mitropolitul Moldovei Dosoftei (1624 -1693?) este considerată ca fiind prima operă poetică a literaturii române. De asemenea, Cronica lui Ion Neculce (1672? -1746), care se referă la evenimentele contemporane, este conectată prin verva sa de stilul narativ, mai degrabă decât istoriografia romantică. Principele Dimitrie Cantemir (1673-1723), mintea enciclopedică și umanistă de reputație europeană, creează la rândul său un roman alegoric, de inspirație barocă Istoria hieroglifică (1705).

În secolul Iluminismului apare în Transilvania mișcarea politică și culturală cunoscută sub numele de „Școala Ardeleană”, care se desfășoară în două direcții principale: una, istorico-lingvistică, întruchipată de lucrările erudite ale lui Samuil Micu (1745 -1806), Gheorghe Șincai (1754-1816), Petru Maior (1761-1821), care susțin „puritatea” latină a românilor și a limbii noastre pentru a face un argument în lupta de eliberare națională; cealaltă, literară, ilustrată prin Țiganiada, comedie eroi-comică de Ioan Budai-Deleanu (1763-1820).

Numai spre sfârșitul secolului al optsprezecelea începe să se producă o separare conștientă între „literatură” și „cultura”, datorită încercărilor lirice ale unor aristocrați cultivați, cum ar fi membrii familiei neogrecești Văcărescu, imitând poezia franceză sau italiană, dar și folclorul. Aceste începuturi modeste evoluează rapid spre o producție literară mai complexa, a cărei principală caracteristică este angajamentul politic și social. Aceasta se dezvoltă în sânul unei generații tinere, care va pregăti și revoluția din 1848, și în 1859 crearea primului stat național. Prin activismul susținut a acestor oameni de știință, începând cu Gheorghe Asachi (1788-1869) și Ion Heliade Rădulescu (1802-1872), se bazează primele instituții – școala, presa și teatrul – proiectate să creeze o cultură națională structurată pe limba literară modernă. În spiritul mesianismului romantic și liberal, a cărui maeștri gânditori vor fi Jules Michelet și Edgar Quinet, scriitorii din cele trei provincii, grupate în jurul revistei Dacia Literară condusă de Mihail Kogălniceanu (1817-1891), încearcă să reproducă, în jurul unei problematici autohtone, complexitatea marilor genuri literare existente. Sunt instruiți în această abordare Costache Negruzzi (1808-1868), Alecu Russo (1819-1859), Grigore Alexandrescu (1810-1885), Dimitrie Bolintineanu (1819-1872), și mai ales Vasile Alecsandri, a cărui producție lirica și dramatică a servit drept model scriitorilor așa-numiți „clasici”.

Literatura din a doua jumătate a secolului XIX se afirmă datorită scriitorului și omului politic Titu Maiorescu (1840-1917), prin eforturile sale de autenticitate, dublate de cererea crescută a esteticii scriiturii. Critica literară, având un cenaclu și o revistă de prestigiu – respectiv Junimea (1863) și Convorbiri literare (1867-1916) – ar putea pregăti de asemenea publicul de a întâmpina primii scriitori care, deși inspirându-se din realitățile naționale, au acces la patrimoniului literar universal: Mihai Eminescu, ultimul mare poet romantic, prozatorul și dramaturgul Ion Luca Caragiale, portretist perspicace al societății timpului său și Ion Creangă, povestitor și memorialist prodigios.

Dezbaterea inițiată de Maiorescu va face o carieră lungă în scrisorile românești, opunând în mod constant și până în zilele noastre adepții „tradiționalismului”, o literatură cultivând valorile autohtone celor „moderniste”, care se îndreaptă spre tendințele inovatoare occidentale. Prima tendință este organizată în primul rând în jurul revistei Semănătorul, fondată de istoricul și scriitorul Nicolae Iorga (1871-1940) în 1901, care prezintă o imagine idilică a societății rurale și a valorilor sale arhaice. Mai târziu, Garabet Ibrăileanu (1871-1936), critic literar și romancier, va apăra populismul („poporanismul”) moderat și eclectic în revista Viața românească (1906-1916), a cărei faimă și longevitate (publicată aproape continuu până la prezent) este asigurată de colaborarea scriitorilor de prestigiu ai secolului XX-lea, poeții țărănimii – George Coșbuc, Octavian Goga sau Alexandru Vlahuță (1858-1919) – simboliștii – Ion Minulescu, Ion Pillat – și non-conformiștii – Arghezi, Ion Barbu, Barbu Fundoianu (alias Benjamin Fondane) -; nuveliștii – Ion Agârbiceanu (1882-1963) și Gala Galaction (1879-1961) – romancierii – Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Mateiu Caragiale. În cele din urmă, Gândirea, revista de orientare ortodoxă fondată în 1921 de către Nichifor Crainic (1889-1972), atrage la început colaboratori de marcă, ca poetul și filosoful Lucian Blaga și criticul literar Tudor Vianu (1897-1964 ) pentru a se alătura, în ajunul celui de-al doilea război mondial, naționalismului extremei dreapta. În ceea ce privește „modernismul”, descoperim precursorul său în persoana lui Alexandru Macedonski, care, în revista sa Literatorul (1880), este purtătorul de cuvânt al „poeziei noi” sau a simbolismului. Alături de această tendință, care deține, prin susținătorii săi numeroși – și în primul rând G. Bacovia – un loc central în poezia de la începutul secolului XX, izbucnește, începând cu sfârșitul primului război mondial, mișcările avant-gardiste, în special suprarealismul, anticipat de cei care sunt „anti-proză”, cu un umor absurd, avocatul Urmuz (1893-1923), sau mai mult, poeziile lui Tristan Tzara (1896-1963) care precedă crearea mișcării „Dadaiste”. Acestea din urmă se vor răspândi prin reviste 75 HP, Unu, Punct, Integral și vor cunoaște o perioadă fertila după al doilea război mondial în mare parte prin intermediul scriitorului Gellu Naum (1915-2001). Exilați în Franța, poeții Ilarie Voronca (1903-1946) și Gherasim Luca (1913-1994) vor fi adoptați de către literatura de specialitate din România. Prin revista Zburătorul și cercul cu același nume ca și criticul literar Eugen Lovinescu (1881-1943), teoreticianul „sincronismului”, joacă un rol esențial în europenizarea literaturii române.

Intr-adevăr, perioada interbelica cunoaște o înflorire fără precedent a tuturor formelor moderne artistice. Sporadic cultivate în secolul al XIX-lea și numai în registrul său social – de

Nicolae Filimon, Ion Slavici și Duiliu Zamfirescu (1892-1968) – romanul explorează, printr-o multitudine de stiluri și tehnici narative, diversitatea realității: de la problematica țărănească (Liviu Rebreanu, Ion Agârbiceanu) sau citadină (Cezar Petrescu) până la saga istorică (Mihail Sadoveanu); aventurile sufletului (Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Gib Mihăescu 1894-1935, Anton Holban, 1902 -1937, Max Blecher 1909-1938) la tipologia balzaciană studiată de G. Călinescu, M. Sadoveanu și Ion Marin Sadoveanu (1893-1964); a vieții de familie (Ionel Teodoreanu 1897 – 1954), autobiografică (Constantin Stere 1865 – 1936) sau fantastica (Mircea Eliade), la boema decadenței capitalei (Mateiu Caragiale). Aceeași diversitate în modurile de exprimare caracterizează, de asemenea, teatrul din perioada interbelică. Pe linia tradiționalistă, scriitori cum ar Mihail Sebastian (1907-1945), Gheorghe Ciprian (1883-1968), Victor Ion Popa (1895-1946), Alexandru Kirițescu (1888-1961) și Tudor Mușatescu (1903-1970) se angajează în comedia romantică sau satira manierelor. Camil Petrescu, Mihail Sorbul (1885-1967), G.M. Zamfirescu (1898-1939) cultivă drama socială sau psihologică. Piesele lui L. Blaga cultivă fuziunea dintre mit și istorie într-o tonalitate expresionistă. Cât despre critica literară, aceasta este reprezentată de George Călinescu, Tudor Vianu, Vladimir Streinu (1902-1970), Perpessicius (1891-1971), Pompiliu Constantinescu (1901-1946), Paul Zarifopol (1874-1934). Această perioadă a văzut, de asemenea, debuturile lui Mircea Eliade, Eugene Ionesco și Emil Cioran înainte de plecarea lor în exil.

I.2. Garabet Ibrăileanu. Repere biografice.

O apăsătoare tristețe învăluie copilăria și adolescența lui Garabet Ibrăileanu. Împlinise cinci ani când, spre un sfârșit de septembrie, i-a murit mama; tot într-o toamnă, unsprezece ani mai târziu, i s-a stins din viață tatăl. O vreme, copilul a locuit la bunica din partea mamei și, în perioada școlii, în gazdă la rude mai depărtate sau persoane străine.

La tristețea copilăriei a contribuit în bună măsura și indigența materială. Din primele clipe ale perceperii realității înconjurătoare, micul Garabet sesizează lipsa mijloacelor necesare existenței: „Sărăcia se ținea după noi (…)sărăcia aceasta contribuia la „viața de familie” căci nu era locul pentru o viață de plimbări, soarele și celelalte. Toți munceau- duceau o viață onestă – aveau datorii mici, dar grave, de neîndeplinit.”Precaritatea veniturilor familiei pare să fi fost determinată și de neîndemânarea în afaceri a tatălui. „Comercant” la Târgu Frumos, arendaș al moșiei Poiana lui Iurașcu, administrator al altei moșii din Băcești, el nu-și găsise locul; de fiecare dată inițiativele se dovedeau infructuoase. Ibrăileanu nu a putut urma cursurile liceului din Bârlad, decât cu ajutorul unei lis unei liste publice de subscripție. Umilința simțita atunci nu o va uita nici la patruzeci de ani. In asemenea împrejurări, tulburătoare, adolescentul se întoarce spre sine însuși, viața lui interioara capata o acuitate neobișnuita. Copilul căuta o compensare atmosferei familiale de care fusese frustrat, căuta, instinctiv, chipul mamei, ținut vag aminte: „Am mai mult o impresie nelămurita despre ființa ei, despre esența ei sufleteasca, despre ceva cald si lipit cu patima de copilul acela care azi sânt eu”, a mamei care a rămas pana la sfârșitul vieții, in amintirea lui, „o fata tanara”. In orice caz, inexistenta unui mediu prielnic, in perioada când i se cristaliza personalitatea, a fost resimțita toata viața; de lipsa de „creștere”, de dezvoltarea anarhica, drept „produs al multor si variate împrejurări ale societății”, vorbea, la 40 de ani, Ibrăileanu însuși. Cert este ca dezechilibrul din viața sa sufleteasca, șovăiala si stinghereala simțite in mijlocul oamenilor, claustrarea de mai târziu, ce a trezit atâtea comentarii, aici isi are originea si, in mare parte, viața lui Ibrăileanu nu va fi decât o continua străduința de adaptare.

Garabet Ibrăileanu a văzut lumina zilei la 23 mai 1871, la Târgu-Frumos. Era fiul lui Teodor Ibrăileanu si al Mariei, născuta Marcovici. Armeni de origine, părinții tatălui s-au stabilit de mult in tara; părinții mamei erau din Roman. Si unii, si alții se numărau printre oamenii de modesta condiție materiala. Rămas de timpuriu orfan, Ibrăileanu va fi crescut mai mult de Vartenia Marcovici, bunica.

Începute la Bacău, clasele primare le-a continuat după puțin timp la Roman. Inspaimantat de invatator, „un popa mare, cârn, care zbiera grozav si bătea”, s-a îmbolnăvit si a fost retras de la școala. S-a reînscris, in următorul an școlar, tot in clasa I. Gimnaziul l-a urmat in același oraș, iar in 1887 clasa a Va a continuat-o la Liceul din Bârlad. Elevul avea o predispoziție nativa spre invatatura, fiind mai întotdeauna printre premianți. In afara materiilor cerute de programa școlara, G. Ibrăileanu citește mult, dar fara sistem; cartile si le procura cu greutate, lipsindu-se, uneori, zile întregi de hrana.

In timpul liceului a avut loc apropierea hotărâtoare de ideile socialismului. Alături de cativa colegi din clasele superioare, printre care: Ionescu Raicu-Rion, N. Savin, Moscu Dinu si Traian Cardaș, G. Ibrăileanu pune bazele societatii „Orientul”, numita astfel după strada pe care locuiau. Societatea organiza adunări saptamanal si fiecare dintre participanți prezenta prin rotație in fata colegilor o conferința pe cele mai diverse teme. Se citeau si încercări literare personale.

Cu prietenii mai vârstnici, Panait Musoiu si Eugen Vaian, infiinteaza revista Școala Noua (1889), Ibrăileanu fiind secretar d redacție. In paginile ei, tanarul socialist publica articole literare si politice, versuri, poeme in proza si multe traduceri, majoritatea din franceza. Deoarece regulamentul liceului interzicea colaborarea elevilor la orice fel de publicații, G. Ibrăileanu semnează la început cu inițiala I., apoi, parându-i-se primejdios, isi alege pseudonimul Cezar Vraja.

In anii studiilor universitare, făcute la Iasi, legăturile lui Ibrăileanu cu mișcarea socialista devin si mai strânse. Tine conferințe la cercul de studii al clubului social-democrat din Iași, activează in cadrul organizațiilor studențești. Acum îl cunoaște pe Constantin Stere, refugiat politic din Rusia, stabilit in Iași din 1892, -ale cărui idei, un timp, le va impartasi, si colaborează asiduu la ziare si reviste muncitorești. Publicistica lui Ibrăileanu atesta preocupari variate. In ziarul Munca predomina articolele ce dezbat teoretic problemele sociale: Despre rolul socialismului, Lupta pentru trai in societatea omeneasca, naționalismul, Burghezism inconștient, religia si prejudecatile, Ce este statul etc. In articolul Idealuri, publicat in doua numere din adevărul (mai, 1892), G. Ibrăileanu ia apărarea lui Dobrogeanu-Gherea in polemica cu Titu Maiorescu adusa in actualitate de apariția in Convorbiri literare (martie, 1892) a articolului lui Maiorescu: Asupra personalității si impersonalității poetului si studiului lui Al. Philippide: Idealuri. Mai importanta ramane activitatea din coloanele revistei Evenimentul literar si Lumea noua fiindcă aici începe sa se afirme criticul literar. In paginile celui dintâi saptamanal debutează cu o suta de articole, publicate pe o perioada de câteva luni, sub titlul general psihologia de clasa, Ibrăileanu oprindu-se îndeosebi asupra romanelor Intim de Traian Demetrescu si Dan al lui Vlahuță. Ia parte la polemica socialiștilor împotriva lui Vlahuță: Dl Vlahuță si „arta socialista”, isi exprima ideile estetice: originalitatea formei, Imprumutarea formei, elogiază literatura populara: Geniu necunoscut s.a.

Din vara anului 1895, o data cu trecerea examenului de licența, este vădit ca in viața si activitatea lui Ibrăileanu se încheie o etapa distincta. Colaborările la presa muncitoreasca încetează si, timp de cativa ani, numele sau dispare din presa. Este drept ca o parte din vechii tovarăși de idei parasisera Iașiul, stabilindu-se in București. Dar nu aceasta izolarea lui Ibrăileanu. Deși poate in sufletul sau nu recunoștea, tanarul renunțase la ideile socialiste. (Public,va dezvălui motivele rupturii mai târziu in trei scrisori deschise, adresate lui C. Dobrogeanu Gherea prin ziarul Viitorul in decembrie 1909 si ianuarie 1910.) Din aceasta perioada Ibrăileanu devine tot mai solitar, iar cu timpul aceasta latura a personalității sale se accentuează; facandu-si din noapte zi si din zi ceasuri de odihna, intre sine si lumina exterioara va pune un zăgaz.

Tot astfel se dovedește Ibrăileanu si in iubire, unde va ramane același visător romantic. Se îndrăgostește de Elena Carp, frumoasa fiică a preotului Gheorghe Carp, și sora lui Mihail Carp, socialist și colaborator al Vieții romanești. Tinerii nu se pot căsători: viitorul soț nu are mijloace sigure de existență și nu se încumetă să-și ia riscul întemeierii unei familii. E drept, la începutul anului școlar 1896-1897, Ibrăileanu primise numirea de profesor suplinitor la Bacău, dar, din cauza activității socialiste, ministerul l-a destituit aproape imediat. In același an e incorporat și apoi reformat, deoarece, povestește cu umor, aducea…melancolie în trupă. Își câștiga modeste mijloace de trai dând lecții particulare. Un timp locuiește cu sora mamei sale, Tasia, căsătorită cu Isaia Trancu, funcționar la C. F. R., mutat cu serviciul la Iași. Perioada dintre anii 1895-1905 se pare ca rămâne cu toate acestea cea mai luminoasa din viața lui Ibrăileanu. Se află în permanență în preajma Elenei; își însoțește logodnica și familia acesteia, vara, la mănăstiri, participă la excursii și are senzația găsirii atmosferei căminului familial: „eu am trăit, scrie criticul într-o epistolă, un lung șir de ani cu licența-n buzunar, fără să am ce manca. Și amintirea acelor vremi de onoare (împreună cu amintirea unor vremi de romantism amoros) sunt singurele puncte într-adevăr strălucitoare din viața mea.”. Începutul noului veac îl găsește pe G. Ibrăileanu profesor de liceu; promovase cu succes examenul de capacitate și obținuse atestatul de profesor definitiv. Pus la adăpost de grijile materiale, găsește acum răgazul să se ocupe cu mai multă râvnă de strângerea materialului documentar pentru Spiritul critic în cultura românească, studiu ce îl preocupa de câtva timp.

O etapă hotărâtoare în viața și activitatea lui G. Ibrăileanu, plină de nebănuite satisfacții morale, s-a ivit o dată cu apariția Vieții romanești. În mare parte, revista ieșeană își datorează exclusiv existența lui G. Ibrăileanu. El avusese, de fapt, și inițiativa editării publicației. Viața românească a apărut la Iași, lunar, – primul număr în 1906- în volume de aproximativ 160 pagini, sub directoratul lui C. Stere și Paul Bujor; din 1907, acesta din urmă a fost înlocuit cu dr. I. Cantacuzino. C. Stere răspundea de partea politică a revistei, iar I. Cantacuzino de latura științifică. De beletristică, sectorul cu ponderea cea mai însemnată, se ocupa G. Ibrăileanu; el avea funcția de „secretar de redacție”. Cu toate că numele său nu va fi niciodată trecut pe coperta revistei, Ibrăileanu a fost adevăratul conducător, animatorul și sufletul Vieții romanești. Revista și-a constituit un profil propriu și-și propunea să epuizeze, așa cum sugera și titlul-la alegerea căruia e posibil să fi contribuit și sugestia lui Vlahuță- toate aspectele vieții culturale românești. Înafară de beletristică, Viața românească publica numeroase cronici: literară, științifică, economică, teatrală, cronica internă și externă ș.a. larga arie de preocupări, ținuta estetică a materialelor publicate, remunerarea, pentru întâia oară în istoria publicisticii romanești, a tuturor colaborărilor a avut drept urmare strângerea in jurul Vieții romanești a scriitorilor de seamă a epocii: Caragiale și Sadoveanu, Coșbuc și Octavian Goga, Gala Galaction, D. D. Pătrășcanu, Al. Brătescu-Voinești și mulți alții. Lor li s-au adăugat talentele descoperite și promovate de Ibrăileanu: Hortensia Papadat-Bengescu, Otilia Cazimir, Constanța Marino –Moscu ș.a. redacția revistei a fost improvizată inițial chiar în casa profesorului Ibrăileanu și ședințele de lucru tot aici se țineau; însuflețite de prezenta criticului, ele trebuie să fi avut un farmec neobișnuit, deoarece scurgerea timpului le-a lăsat neșterse în amintirile contemporanilor.

Nu peste mult timp după apariția vieții romanești, G. Ibrăileanu a fost numit profesor suplinitor la catedra de istoria literaturii romane moderne a Universitatii din Iași. Noua funcție didactica atribuita a determinat, ceva mai târziu, izbucnirea unui conflict intre G. Ibrăileanu si Eugen Lovinescu. Doctor in litere, criticul bucureștean a solicitat, pe drept, ministerului catedra. Încurajat de prieteni, G. Ibrăileanu si-a pregătit si susținut in timp record doctoratul cu teza Opera literara a d-lui Vlahuță. Pus sa aleagă intre cei doi candidați, senatul universitar hotaraste menținerea mai departe a lui G. Ibrăileanu la aceeasi catedra, ca profesor titular. De acum încolo, mai bine de doua decenii, viața lui G. Ibrăileanu se va imparti intre prelegerile universitare si munca in redacția Vieții romanești. Pasiunea devoranta a rămas totuși revista.

După intrarea României in război, in august 1916, Viața româneasca si-a încetat apariția. După o inactivitate de un an, ce trebuie sa i se fi părut chinuitoare, G. Ibrăileanu scoate in anul 1918 cotidianul Momentul. Dintre materialele scrise de directorul ziarului reținem articolul Pacea. Vibrând de patriotism, G. Ibrăileanu deplânge pierderea bogățiilor tarii prin încheierea armistițiului separat cu Germania. Ziarul nu-l mulțumea pe deplin; visa o revista literar adevărata. O vreme, plănuiește sa scoata, pe langa Momentul un supliment literar. Eforturile ii sunt încununate de succes abia in anul următor (1919 februarie-decembrie) când apar Însemnările literare. In paginile noului saptamanal isi fac debutul noi scriitori: Al. A. Philippide, Ionel Teodoreanu, Lucia Mantu. Însemnările literare nu constituiau decât o veriga intermediara, pasul ultim spre telul final: reapariția Vieții romanești.

In vederea atingerii acestui scop, G. Ibrăileanu a lucrat neobosit in tot timpul anului 1919. Din inițiativa lui s-a constituit „Asociația literara si științifica Viața româneasca” si s-a editat un prospect. Cu ajutorul prietenilor, G. Ibrăileanu s-a ocupat cu multele probleme administrative: hârtie tipar, a solicitat colaborări, a adunat manuscrise, a întocmit sumarul celor dintai numere. In sfârșit, in martie 1920, Viața româneasca s-a ivit in vitrinele librăriilor. Interesul cu care a fost primita de public a întrecut si cele mai optimiste așteptări. Conducerea noii serii a Vieții romanești era alcătuita din G. Ibrăileanu, director, poetul G. Topârceanu, prim-redactor, si Mihail Sevastos, secretar de redacție. Colaboratorilor statornici li s-au adăugat: Liviu Rebreanu, Mihail Ralea, Tudor Vianu, Paul Zarifopol, Cezar Petrescu si mulți alții.

Viața lui G. Ibrăileanu isi urma cursul, impartindu-se la fel intre redacție si universitate. Vara pleca la Văratec cu Elena si prietenii; erau singurele clipe de destindere. O activitate căreia, in acești ani, G. Ibrăileanu i s-a consacrat cu o conștiinciozitate exemplara a constituit-o pregătirea unei ediții din poezia lui Mihai Eminescu. Propunerea i-o făcuse, in numele Ministerului Cultelor si Artelor, poetul Ion Minulescu. In vederea terminării la timp a ediției, profesorul nu a precupețit nici un efort: si-a amânat examenele la Universitate si a mobilizat toți studenții pentru depistarea publicațiilor la care a colaborat marele poet. Pe parcurs, din nu se știe ce motive, ministerul a renunțat la proiect si G. Ibrăileanu a scos o alta ediție la editura Naționala Ciornei, in 1930.

După mutarea revistei la București-din cauza greutăților financiare, Viața româneasca trece, in ianuarie 1930, sub administrația editurii Adevarul- G. Ibrăileanu ramane singur in Iași. Boala, ale cărei semne isi făcuse apariția înaintea primului război mondial, se agravează. La facultate, cursurile le tine din ce in ce mai rar si desele absente provoacă discuții in rândurile adversarilor. Concediul solicitat la 21 martie 1934 a fost cel din urma. De acum încolo, profesorul nu va mai trece pragul Universitatii. La București a fost supus unei intervenții chirurgicale. In toamna se întoarce pentru ultima oara la Iași dar popasul in orașul ce-i fusese atât de drag e de scurta durata; reinternat la Sanatoriul Casa Diaconeselor din capitala, profesorul Ibrăileanu a trecut in lumea umbrelor in noaptea de 11 spre 12 martie 1936.

CAPITOLUL II

Realismul democratic.

In primul sau volum, Spiritul critic în cultura româneasca (1908) g. Ibrăileanu își căuta, analizând geneza formelor culturii in Romania, oglindite in operele scriitorilor mai importanți dintre 1840-1880, precursori ai doctrinei poporaniste intelese drept cultura pentru popor. Burghezia munteana in ascensiune, explica el, si-ar fi însușit grabnic noutățile si chiar exagerările, in vreme ce clasa boiernașilor din Moldova, revoluționează si ea, dar infranta in lupta cu boierimea, a reprezentat prin simpatie interesele claselor apăsate, mai cu seama interesele taranimii. Ea este, prin urmare creatoarea spiritului critic, reprezentat de M. Kogălniceanu, G. Asachi, C. Negruzzi si V. Alecsandri. Junimea nu a adus nimic nou fata de vechiul spirit critic al vieții scoli moldovenești din jurul Daciei literare, crede Ibrăileanu, Eminescu si socialiștii au făcut critica sociala extrema, radicala. Dintre munteni, Ibrăileanu se ocupa doar de Odobescu si Caragiale, primul considerat sinteza de criticism si pașoptism, al doilea, critic social extrem, ca si Eminescu. Spiritul critic al muntenilor s-ar datora înrâuririi scolii critice moldovenești, îndeosebi Junimii, la care Odobescu si Caragiale s-au raliat. Lui Maiorescu, Ibrăileanu ii consacra un articol obiectiv mai târziu, carcaterizandu-l „pana astăzi cel mai bun scriitor de idei al romanilor”. Cele mai bune pagini de interpretare critica le închina Ibrăileanu lui Eminescu. Inca din 1919 era preocupat de inefabilul poeziei eminesciene pe care-l explica prin farmecul muzical al versului si printr-un limbaj de esențe. Despre Creanga a dat doar cateva judecați formulate aforistic, conținând însa in germene tot ceea ce s-a spus mai precis despre autorul povestii lui Harap –Alb. Dintre studiile despre Caragiale, cel mai profund ramane Numele proprii in opera comica a lui Caragiale, in care analiza caracterelor e potențata sociologic si unde se discuta, pornind de la Maiorescu, despre valentele clasice ale dramaturgului. Dintre ceilalți junimiști, Ibrăileanu se ocupa de Iacob Negruzzi, de Nicu Gane, de Gheorghe Panu si de P.P. Carp, spiritul critic junimist prin excelenta. Portretul lui C. Dobrogeanu-Gherea este pur obiectiv. Gherea, susține Ibrăileanu, nu ramane prin teorii sau aplicatii teoretice, ci prin paginile de psihologie sociala in care analizează categorii de artiști sau eroi de ficțiune. Pe Macedonski nu l-a inteles, i-a reproșat „acea posibilitate de contact imediat al sufletului cu lucrurile”, dar i-a recunoscut indaratnicia afirmare a prioritarii spiritului fata de materie. Studiul opera literara a d-lui Vlahuță (1912) servește criticului mai mult ca piesa de exemplificare a teoriei selecției literare spre a se stabili mai exact raporturile dintre scriitor si mediu. Dependenta lui Vlahuță si a altora de Eminescu nu e numai rezultatul înrâuririi formei, dar si al idealului de sensibilitate al epocii de după 1880, întrupat anticipativ de Eminescu, Goga si Cerna sunt reprezentativi pentru momentul de după 1900, democratic, revoluționar si vizionar.

Autorii favoriți ai lui Ibrăileanu înainte de primul război mondial (scriitori si curente, 1909; Note si impresii, 1920) au fost Sadoveanu si Bratescu-Voinesti. Pe aceștia, ca si pe Goga, deși debutaseră in reviste de alta orientare, Viața româneasca i-a prezentat de la început ca reprezentanți ai curentului poporanist realist, opus romantismului idealizant de la Samanatorul. Pe Mihail Sadoveanu, Ibrăileanu a trebuit sa-l apere intai de eticismul clasicizat al lui Sanielevici, demonstrând perfecta moralitate a primelor sale scrieri. Particularitatea tipului taranesc sadovenian consta, după Ibrăileanu, in „rezistenta si tăcere”, însușiri care la-u păstrat pe acest pamant in ciuda migrațiilor si invaziilor. Din nefericire, Ibrăileanu si-a oprit analiza operei sadoveniene in 1926. Lui I. Al. Brătescu-Voinești, Ibrăileanu i-a închinat aproape o scurta monografie, cu pagini de analiza sociologica si psihologica, situând însa in centrul creației prozatorului nu cea mai caracteristica nuvela (In lumea dreptatii). Din cauza tezismului, a respins pe C. Sandu-Aldea si a gustat mai puțin pe Spiridon Popescu si Jean Bart, al căror poporanism era prea manifest, apreciind mai mult pe Hogaș, Patrascanu si Galaction, la care tendința poporanista e aproape neglijabila. Partizan nu a fost Ibrăileanu in critica sa decât in sensul ca, îndeosebi după primul război mondial, vorbit aproape in exclusivitate d scriitorii din jurul Vieții romanești si numai sporadic despre alții. A urmărit cu atenție scrisul feminin ai a valorificat cel dintâi proza de introspecție a Hortensiei Papadat-Bengescu, „miracolul incantator de forme, de culori, de imagini” din poezia Otiliei Cazimir, descripția minuțios realista a sufletelor delicate din proza Luciei Mantu, sau pictura viguros realista a sufletului rural feminin din Voica de Henriette Yvonne Stahl. Observațiile lui Ibrăileanu despre poezia lui Topârceanu (un sentimental care se autopersiflează), Mihai Codreanu (parnasian afectiv), Demostene Botez (poet „sincer”) si despre proza lui Ionel Teodoreanu (creator de tipuri vii in lumea infantila) au devenit aproape locuri comune ale criticii (Scriitori romani si străini, 1926; Studii literare, 1930).

Scriind printre cei dintâi la noi despre Baudelaire si Proust, Ibrăileanu nu a recomandat poeților romani de a baudelairianiza sau romancierilor de a proustiza. Spirit critic entuziast in cercul sau, Ibrăileanu începe sa cedeze, după primul război mondial, magistratura critica altora. Distingem in activitatea sa de critic si istoric literar trei faze. Prima, desfășurata intre 1889 si 1905, este perioada de formație, de orientare socialista si psihologica in chip exclusiv. Asupra principatelor articole din aceasta perioada autorul a revenit radical, reținând puține lucrări. A doua faza, intre 1906 si 1920, corespunde curentului poporanist si se aplica in primul rând la promovarea scriitorilor democrat-realiști ca si la descoperirea tradițiilor acestei orientări. Din aceasta faza datează si cursurile sale de literatura romana moderna predate studenților la Universitatea din Iași (epoca Conachi, epoca Alecsandri, epoca Eminescu). A treia faza, in fine, din 1920 pana in 1933, e faza eclectica in care Ibrăileanu nu mai reclama scriitorilor decât specific național, adică originalitate, ferirea de imitații si, pe cat posibil, realism, adică respectarea adevărului vieții, luciditate si obiectivitate. Era partizanul unei critici complete, adaptata ponderii esențiale a operei. Maeștrii săi sunt taine, hennequin, Bourget, dar si faguet, lemaitre, Anatole France. De o remarcabila valoare teoretica sunt eseurile Literatura si societatea (19120 si creație si analiza (1926), ultimul o încercare de redefinire a genurilor literare si îndeosebi a spetei romanului, cu delimitarea tipului roman de „creație” (bizuit pe zugrăvirea comportării personajelor) si a tipului roman de „analiza”, constând din descrierea stărilor sufletești, a miscarilor interioare ale eroilor (Tolstoi fata de Dostoievski, Rebreanu fata de Camil Petrescu). Din 1911 datează niște Amintiri din copilărie si adolescenta, publicate postum, in care se infatiseaza ca un erotic precoce, cazuist, si cu un temperament neliniștit de revoluționar cu predispoziții fanatice, dar numai in idee. Amintirile sunt o mărturie esențiala asupra mentalității tinerilor generoși de la finele secolului al XIX-lea, ai căror idoli erau materialiștii Moleschott, Vogt si Buchner, dar si Marx si Engels, taine si Brandes in critica. Schopenhauer, Nietzsche, psihiatrii sexologi Hrafft, Ebing si Charcot sunt modelele lui Ibrăileanu in aforismele din Privind viața (1930). Solitarul si retractilul Ibrăileanu care, ca si Proust, primea vizite acasă numai după miezul nopții, așeza drept imperativ suprem al eticii sale delicatețea:

„Delicatețea este calitatea suprema si cea mai rara a sufletului omenesc. Ea presupune pe toate celelalte: inteligenta, bunătatea, altruismul, generozitatea, discreția, mărinimia s.c..I. Un lipsit de o singura calitate a sufletului nu mai are delicatețea completa. Atunci ea este cu lacune si cu eclipse.”

Moralistul din privind viața se revela plenar in romanul Adela (1933), prezentat ca fragment din jurnalul de vacanta estivala al doctorului Emil Codrescu, document al sensibilității unui intelectual din ultimul deceniu al secolului trecut, ezitând intre energie si apatie, intre materii si forța („Kraft and Stoff”, cei doi poli ai filozofiei lui Ludwig Buchner). E un tipic roman „fin de siècle”. Este vorba de dragostea doctorului cvadragenar Emil Codrescu pentru tanara Adela, femeie cu douăzeci de ani mai tanara, măritata si divorțata. Cu toate ca Adela manifesta pentru Emil simpatie, acesta, delicat si fin, nu crede in posibilitatea unei uniuni. Emil Codrescu e din familia așa-numiților, după o nuvela de Turgheniev, „oameni de prisos”. Avem de a face cu exemplare dotate cu mari calitati, dar care, apăsate de condiții vitrege, practica o filozofie biologica deprimanta, fixând o limita arbitrara vieții, in neconcordanta cu vitalitatea rasei umane, acolo unde raporturile umane s-au ameliorat. In ciuda aparentelor, Emil Codrescu nu e un erou excepțional, nu se deosebește de confrații săi de epoca Vasile Dan din romanul lui Vlahuță, Dinu Millian din romanul lui C. Mille, Marin Gellea din romanul lui N. Pătrașcu, intelectuali atinși de eșec. Din punct de vedere moral, el are totuși o concepție superioara, intelegand dragostea ca pe o idee. Sub raport artistic, romanul de analiza al lui Ibrăileanu e o capodopera.

II.1. Socialismul

Perioada din evoluția gândirii lui Ibrăileanu începând cu ultimii ani ai cursului superior de liceu si sfârșind cu anul 1900, stă sub semnul influenței ideilor socialiste. Apropierea lui Ibrăileanu de socialism a avut loc în perioada activității în cadrul societății „Orientul”. Membrii societății citeau Contemporanul, îl venerau pe C. D. Gherea, studiau literatura socialistă. Preocupare pentru idei asemănătoare, paralel cu atracție spre psihologie și biologie, manifesta Ibrăileanu și în colaborarea la Școala nouă și mai cu seamă în publicistica din anii studenției. Ce iese numaidecât în evidență este o largă arie de lecturi. Lucrările lui Marx și Engels, îi erau desigur cunoscute. E posibil să fi citit texte ale clasicilor marxismului în limba franceză, Capitalul de pildă, dar mai sigur l-a cunoscut în prelucrarea lui Deville. Că îi erau familiare și alte studii e de crezut. Deseori în articolele sale se găsesc idei comune marxismului. Considerațiile despre darwinism, de exemplu, expuse în conferința darwinismul social, scot în evidență idei analoage cu ale lui Engels din originea familiei, a proprietății private și a statului.

În general însă, la început, cunoștințele filosofice ale lui Ibrăileanu își au izvorul din lucrări de popularizare în limba franceză sau traduse în această limbă. Îl citea pe Ludwig Buchner (Force et matière), pe Emile Gautier (Le Darwinisme social), pe Ernest Haeckel (Naturliche Schöpfungsgeschichte), pe Marx Nordau (Les Mensonges conventionnelles de notre civilisation). G. Ibrăileanu cunoștea și considerațiile filosofice ale lui Vasile Conta, dar se simțea atras cu deosebire de Herbert Spencer care exercita o înrâurire însemnată asupra gândirii tânărului critic. Dacă era firesc ca, inițial, Ibrăileanu să recurgă la izvoare secundare, spre sfârșitul studenției și după aceea lecturile sale merg spre studierea sistematică a problemelor și examenul de capacitate din 1902- unde propune să fie examinat la filozofie ca materie secundară – reliefează o bună pregătire de specialitate.

II.2. Selecția naturală.

Studiul Opera literară a D-lui Vlahuță, ce a servit ca teză de doctorat, este schița esteticii lui Garabet Ibrăileanu. Ca și critic, Garabet Ibrăileanu ia atitudine împotriva poziției absolute a lui Titu Maiorescu, conform căruia scriitorul nu este influențat de mediul în care trăiește, însă combate și teoria lui Gherea asupra mediului, precizând că acesta nu ține cont de faptul că artistul se naște cu un temperament puternic și îndărătnic.

A nega orice influență e a admite punctul de vedere al lui Schopenhauer; a admite totala putere educativă a mediului, ori a scriitorului, e punctul de vedere al lui Locke, concepția tabulei rasa.

Garabet Ibrăileanu utilizează, în vederea concilierii celor două poziții teoria selecției naturale, dar în sens figurat. Genurile „sunt expresia literară a unor anumite temperamente intelectuale și afective”, iar „aceste feluri de temperamente există desigur în orice vreme”.

După cum subliniază George Călinescu, școlile literare se reduc la temperamente, de asemenea, Garabet Ibrăileanu intuind cercetările tipologice germane, după concepte ca: romantic și clasic, gotic și elen, ce nu sunt simple momente istorice, ci categorii universale, repetabile. Dar reducând noțiunile de gen și școală la temperamentul scriitorului, care reprezintă absolutul, nu ne mai putem da seama cum se face legătura între libertate și necesitate. Un scriitor se naște ceea ce este, pesimist ori optimist, cerebral sau pasional, iar mediul îl selectează după aspirațiile sale. Daca un pesimist apare într-o epocă deprimată, el e selectat numaidecât și devine reputat. Dacă însă contrazice aspirațiile timpului și mediului în care trăiește, este respins. Însă un scriitor mare e atât de complex încât orice epocă va găsi în el o latură selectabilă. După cum menționează George Călinescu, un astfel de scriitor are o soartă „plină de peripeții”. Este un fel de a spune că artistul, fiind inefabil în esența lui, e multiplicat prin interpretare la infinit. Artiștii trebuie să se conformeze mediului în care trăiesc. Subînțelesul ar fi ca aceștia sunt inferiori, că n-au o facultate dominantă, o personalitate, împrumutând doar succesiv aspirațiile vremii. În această categorie sunt puși Vlahuță și Gherea de către Ibrăileanu. Metoda corelativă a acestei teorii este că criticul va studia opera în sine sub raportul conținutului și a însușirilor creatoare.

II.3. Critica totală.

Textele în care Ibrăileanu discută problemele teoretice ale criticii, ca și cronicile literare ce aduc precizări tangențiale referitoare la obiectul și metoda criticii scot la iveală un program critic de o surprinzătoare modernitate. Prin formația sa ideologică, prin înrâuririle majore exercitate asupra gândirii sale (Taine, Sainte-Beuve, E. Faguet), Garabet Ibrăileanu s-a arătat preocupat de psihologie, portret moral, mediu, sociologie. Ibrăileanu studiază în cronicile sale determinările istorico-obiective, și el căuta explicarea cauzală a operei, și el folosește biografia scriitorului, face considerațiuni psihologice, dar noțiunile sunt folosite într-un mod mai suplu, mai elastic decât la Gherea. Critica este înțeleasă de Garabet Ibrăileanu ca un tot organic în care criticul estetic este aprioric inclus:

Critica estetică, critica psihologică, critica științifică etc. sunt părțile acestui tot. Critica când privește opera din toate punctele de vedere e completă.

Cu alte cuvinte, „[…]ceea ce Ibrăileanu tinde să fundeze teoretic este o sinteză a tuturor metodelor practicate în critica europeană la sfârșitul secolului al XIX-lea. Științele ajutătoare criticii se conciliază, în spiritul său, unele pe altele, regrupându-se pe o linie mediană, supusă în permanență observației directe și verificării istorice”.

În practică, Garabet Ibrăileanu a aplicat rareori critica totală și mai adesea a apăsat asupra uneia sau alteia din laturi. Analizând volumul de nuvele O muză al lui Duiliu Zamfirescu, criticul se oprește entuziasmat la scrierea ce a dat titlul volumului, fiindcă tema ei – dragostea dintre o tânără fată și un bărbat mai vârstnic cu douăzeci de ani îl preocupă în mod deosebit. Criticul se lăsa atras de considerațiuni psihologice despre melancolia dragostei târzii și cercetează cauzele care pot explica apariția iubirii între persoane de vârste disproporționate. Celelalte schițe nu mai sunt analizate cu aceeași minuțiozitate, însă Ibrăileanu surprinde o particularitate esențială a nuvelisticii lui Duiliu Zamfirescu.

Chiar studiile monografice suferă de același neajuns pe care Ibrăileanu îl reproșa criticii lui Gherea: sunt lipsite de perspectiva istorică. Scriitorul nu e proiectat pe pânza literaturii naționale, nu e comparat nici cel puțin cu contemporanii săi și criticul nu face efortul de a-l așeza într-o ierarhie valorică. Însă studiul despre Topârceanu reliefează o altă constantă a criticii lui Garabet Ibrăileanu: finețea analizei. Observațiile sale sunt pătrunzătoare și surprind cu o mare doză de exactitate specificul unui scriitor.

Cu plăcere evidentă a scris Garabet Ibrăileanu despre Mihail Sadoveanu. Încă din 1905, când primele nuvele ale prozatorului moldovean erau calificate de H. Sanielevici drept „imorale”, Garabet Ibrăileanu ia apărarea tânărului scriitor fără să-l fi cunoscut personal. Cu multă curiozitate se oprește asupra paginilor Hortensiei Papadat-Bengescu, Otiliei Cazimir ori a scrierilor în care apar personaje feminine. Însemnările referitoare la clasici transpun impresii generale: V. Alecsandri, Povestirile lui Creangă – adevărata colecție de aforisme- subliniem din nou, cu aceeași pasiune a detaliului; altele încearcă să se organizeze în mici studii de istorie literară: Vasile Cârlova, sau dezbat cu seriozitate, probleme speciale. Neîntrecut a rămas în esența lui studiul numele proprii în opera comică a lui Caragiale, onomastica eroilor din teatrul și schițele lui Caragiale prilejuind neașteptate reflecții despre psihologia și sociologia societății românești de la sfârșitul secolului trecut.

Mihai Eminescu a solicitat atenția lui Ibrăileanu în perioada când a lucrat la pregătirea ediției de poezii. În Eminescu, note asupra versului, Garabet Ibrăileanu întreprinde o analiză tehnică a poeziei eminesciene; el notează particularitățile rimei și ritmului, observă metrica, structura strofei, ascultă sonoritatea consoanelor, caută imaginile artistice. De la notațiile mărunte, criticul tinde să urce spre generalizări și subliniază faptul că metrul iambic este specific poeziilor elegiace, iar troheul caracteristic liricii stenice.

Trebuie să notăm faptul că în tot ceea ce a scris, efortul lui Garabet Ibrăileanu de a fi clar, de a-și exprima ideile fără ocolișuri inutile este evident. Însă stilul său este mai degrabă familiar, mergând uneori până la neglijență.

CAPITOLUL III

Viața românească.

III.1. Poporanismul și teoria specificului național.

După cum relatează George Călinescu, revista Viața românească, apărută la Iași la 1 martie 1906, sub direcția lui C. Stere și P. Bujor, dar redactată de G. Ibrăileanu, adevăratul ei călăuzitor, a adus sub aparența unei orientări democratice gheriste un program naționalist. Preocuparea socială constituind „poporanismul” a pornit ca și la Vatra din constatarea depărtării între clasele sociale, între literatură și națiune. Spre deosebire de Semănătorul, noua revistă refuza să „semene”, adică să propage idei și forme pe înțelesul tuturor, precum își interzicea să idealizeze pe țăran. Ea își propunea să cultive știința și valorile artistice pure, cu condiția ca acestea să pornească de la observarea obiectivă a „vieții”, oricum ar fi fost ea. Evident, dată fiind structura țării noastre, viața era mai ales rurală. Ca să nu se creadă cumva că problematica se punea pe teren internațional ca la gheriști, revista a avut grijă să corecteze vechiul titlu al lui Vlahuță Viața cu adaosul românească. Dealtfel, nu era nici o îndoială asupra naționalismului poporaniștilor. C. Stere, admirator al lui Coșbuc și al lui Goga, lămurea ca nu voia utopii, dreptate abstractă pentru proletarii din toate țările. El cerea dreptate socială pentru țărani, aceasta în vederea tocmai a înfăptuirii „ființei naționale a milioanelor” de români „împrăștiate de puhoiul crunt al puterilor oarbe ale istoriei”. Ca și Eminescu, C. Stere admitea sacrul egoism al nației, lupta pentru existență, introducând numai corectivul „omeniei”. Și Sadoveanu e pentru „lumea realităților noastre naționale”, și simte lesne „pentru hibridul orășenesc” (nu altceva decât „pătura suprapusă”). Chiar prin explicațiile lui C. Stere, Viața românească deschidea mult dezbătuta chestiune a specificului național. Caci dacă un scriitor se cade a se ocupa numai de realitatea înconjurătoare, care la noi e poporul de țărani români, atunci literatura scoate de la sine la lumină notele tipice ale acestui popor.

Consideram că următorul citat definește și explică pe deplin concepția lui Garabet Ibrăileanu asupra poporanismului ca atitudine a scriitorului:

Și, fi-vom oare acuma, după atâtea explicații, înțeleși în privința significației cuvântului „poporanism”, ca atitudine a scriitorului?

Poporanismul, încă și încă o dată, nu e o teorie, e un sentiment, e sentimentul de recunoștință, de simpatie și de datorie față cu țărănimea.

În politică, acest sentiment va îndemna pe cineva să lupte pentru revendicări politice și economice.

În chestii culturale, îl va îndemna să se jertfească pentru cultivarea țărănimii.

În literatură, „poporanismul” va însemna atitudinea de simpatie a scriitorului față de clasa țărănească – atâta tot.

Să fim bine înțeleși.

Poporanismul ca „tendință” nu însemnează să iai subiecte numaidecât din popor, nu însemnează să scrii spre a fi înțeles de popor, nu însemnează a scrie în limba poporului, nu însemnează a scoborî creațiunea artistică la nivelul poporului, prin procedeul popular.

Și nici poporanismul ca chestie de structură sufletească a artistului (românizarea sufletului său) nu însemnează cele de mai sus. Dar chestia care ne preocupă e poporanismul ca atitudine.

Să revenim la el. Dacă, de pildă, atitudinea de antipatie pentru rău o vom numi cu un nume general: atitudinea morală, atitudinea morală de antipatie pentru lipitorile satului o vom numi cu un nume special: poporanistă, căci implică atitudinea de simpatie pentru țărănime. Această atitudine nu o putem găsi și cere decât numai în operele unde e vorba despre țărănime sau despre acele clase, care stau în antagonism cu ea, – aiurea nu poate fi și nici nu cerem. Dar pretutindene cerem scriitorului o atitudine de om superior și civilizat, rămânând ca, dacă n-o are, să-i constatăm talentul, dacă-l are.

Poporanismul, în cazul lui Garabet Ibrăileanu, constituie o a doua perioadă a gândirii sale, după perioada ideilor socialiste. Această perioadă este cuprinsă aproximativ între anii 1906-1920. Primele manifestări poporaniste apar în România în ultimul deceniu al secolului trecut și teoreticianul curentului a fost C. Stere, după cum subliniază și George Călinescu. Atras de ideile narodnicismului, C. Stere –născut în 1865 la Cerepcău, Basarabia- a participat din timpul studiilor liceale la felurite acțiuni revoluționare, ce i-au adus arestarea și condamnarea din partea autorităților țariste. După ieșirea din închisoare s-a stabilit la Iași și a urmat cursurile facultății de Drept. Deportarea în Siberia i-a creat o aureolă de martir și prestigiul său în rândurile socialiștilor ieșeni a fost enorm. Sub diferite pseudonime (C. Sorescu, Observator ipocondric, C. Șercăleanu), C. Stere a publicat în Evenimentul, 1893, Adevărul, 1893 și în anul următor în Evenimentul literar mai multe articole: Socialiștii și mișcarea națională, Din notițele unui observator ipohondric, Poporul în artă și literatură, prin care se propaga ideile poporaniste. În aceasta fază, C. Stere punea accentul îndeosebi pe noțiunea de datorie a intelectualilor față de sat și lumea țărănească și apelurile sale vizează pătura cultă a țării. Abia în deceniul următor, ideologia curentului se va cristaliza într-o doctrină politică și poporanismul își va preciza atitudinea față de problemele social – economice ale României. Pe plan teoretic, momentul este marcat de publicarea în Viața românească, între anii 1907-1908, a amplului studiu Social-democratism sau poporanism?, semnat de C. Stere. Dar acum, poporanismul nu mai reprezenta un tot unitar. De câțiva ani, în evoluția lui se conturaseră două direcții de dezvoltare, care s-au diferențiat și mai mult după apariția Vieții romanești: una politică, reprezentată de C. Stere, și o alta literară. Cea de a doua a fost teoretizată de Garabet Ibrăileanu care militase anterior pentru poporanism din perioada colaborării la Evenimentul literar.

Trebuie subliniat faptul că, departe de a împărtăși întru totul ideile lui C. Stere, Garabet Ibrăileanu încearcă și izbutește să dea poporanismului un conținut cu totul personal, fapt subliniat de noi anterior. În articolul –program Către cititori din numărul 1 al Vieții romanești, în mai multe studii și articole: Scriitori și curente (V. R., nr. 1, 1906), Țăranul în literatura română (V.R., nr. 3, 1907), Iarăși poporanismul (V.R., nr. 12, 1911), în numeroase cronici literare, în notele inserate la rubrica Miscelanea, G. Ibrăileanu dezbate cu argumente proprii tezele poporanismului literar. În primul rând, Garabet Ibrăileanu imprimă curentului o distinctă nuanță anti sămănătoristă. (în 1906, mișcarea sămănătoristă era constituită, iar ideologia politico-literară a curentului elaborată în linii generale de N. Iorga, conducătorul oficial al Samanatorului din mai 1906.) Satului patriarhal, elogiat de sămănătoriști, G. Ibrăileanu îi opune un sat modern, cu locuitori înstăriți și instruiți:

Țara aceasta să fie o țară de mici proprietari, o puternică și fericită democrație rurală, cu un parlament, care să reprezinte, direct, pe acești mici proprietari; care (…) fiind mai bogați decât azi, și-ar trimite fiii și fiicele la școli, care s-ar întoarce cu oarecare cultură, unii, cei mai distinși, și cu cunoștința vreunei limbi străine…să alunecam puțin în (vor zice unii) utopie…satele noastre cu case cu două, trei odăi, oameni îmbrăcați bine, aproape nemțește, fiica țăranului cântă romanțe din piano, ori citește nuvela d-lui Sadoveanu, tatăl citește telegrame despre ce se întâmplă în lumea largă.

Lui Garabet Ibrăileanu îi era în același timp străină orice încercare de a înfrumuseța artificial viața țărănimii, refuza să-l vadă pe țăran îmbrăcat numai în hainele de sărbătoare, jucând duminica la horă; el cerea romancierilor să surprindă cu talent viața rurală în toată complexitatea ei:

S-a-nțeles că, adversari ai oricărei falsificări a vieții țărănești, nu noi am fi aceia, care să propunem înfrumusețarea în artă a vieții și a sufletului țărănesc. Acesta ar fi o caricaturizare, și deci o ofensă, și, dacă voiți, ar fi un act antipoporansit. Țăranul trebuie arătat în toată goliciunea inferiorității sălbăticiei și barbariei lui, – dacă e inferior, sălbatic și barbar. Să nu i se cruțe nici o apucătură rea, nici un vițiu. Să fie zugrăvit complet, așa cum zugrăvesc cei mai mari romancieri, cum zugrăvește Tolstoi pe Ana Karenina cu toate contingențele explicatoare, cu faptele luminate de cauzele lor…

III.2. Caracterul național & universalitatea creației.

Putem observa totodată că Garabet Ibrăileanu acorda poporanismului o accepție cu totul particulară, străduindu-se să-l autohtonizeze. În acest scop el coboară rădăcinile poporanismului până în anul 1840, momentul în care apare Dacia Literară, identificându-l cu curentul „poporan” de care vorbea în Spiritul critic în cultura românească și, departe de a-l considera o simplă anexă a poporanismului politic, Ibrăileanu căuta să imprime literaturii prin poporanismul literar orientarea spre două obiective, considerate esențiale: elaborarea unor opere cu pronunțat caracter național, inspirate cu precădere din tematica rurală, și crearea unei atmosfere de simpatie pentru țărănime. Cu alte cuvinte, poporanismul era înțeles ca o largă mișcare, pe plan literar, de compasiune și înțelegere a vieții și suferințelor țărănimii. Poporanismul, argumenta Garabet Ibrăileanu în Morala în artă, nu înseamnă numaidecât elaborarea unor scrieri inspirate din lumea rurală, nu înseamnă nici „a scoborî creațiunea artistică la nivelul poporului”; poporanismul trebuie înțeles în primul rând ca o atitudine: „Dacă, de pildă, atitudinea de antipatie pentru lipitorile satului o vom numi cu un nume special: poporanistă, căci implică atitudinea de simpatie pentru țărănime.” Revelatoare sunt și paginile scrise trei ani mai târziu în aceeași revistă: „Din punct de vedere psihologic (poporanismul, n.n.) e naționalizarea literaturii culte, – căci literatura noastră cultă a început prin a fi servil imitatoare. In aceasta privința, mișcarea noastră e continuarea mișcării începute inca de la 1840. Din punct de vedere etic e – dacă nu simpatia pentru țăran atunci când e vorba de dânsul cel puțin lipsa de antipatie”. Este evidentă astfel lărgirea sferei naționale a poporanismului și e de bănuit chiar și o intenție de dispersare a sensului său, poporanismul fiind pentru Garabet Ibrăileanu sinonim cu un larg democratism țărănesc.

Pe parcurs, de-a lungul a mai bine de două decenii, referirile la poporanism devin tot mai rare și existența lui va fi tăgăduită chiar de Ibrăileanu: „Școala poporanistă – scria el – nu există”. Și continua: „Colaboratorii noștri, prozatorii și poeții, fac parte din școli – fără să vrea. Unii sunt romantici, alții realiști, alții simboliști – toți, mai mult sau mai puțin, poporaniști, pentru că au sufletul românesc și pentru că, atunci când vorbesc de țăran, nu-și arată caninii, rânjind de ură și dispreț.”

După ce conducerea revistei trece în mâinile unei noi generații de critici, în articolul de rămas bun, Ibrăileanu preciza: „cît despre un program literar, școală, curent etc., Viața românească n-a avut nimic în toate acestea (…)Viața românească n-a îmbrățișat clasicismul, sau romantismul, sau realismul, sau altă școală literară luând poziție în contra celorlalte. În paginile sale a publicat scriitori de toate școlile și a lăudat sau a blamat scriitori de toate școlile, naționali și străini.”

Daca răsfoim colecția Vieții românești, din perioada anilor 1906-1933, nu este greu să intuim în spatele acestor fraze, ca și efortul continuu de a sublinia accepțiunea cu totul particulară pe care Ibrăileanu înțelegea să o dea poporanismului literar – o altă realitate.

Prin îndemnurile repetate adresate scriitorilor de a privi cu atenție și a surprinde cu talent frământările vieții țărănești, Garabet Ibrăileanu milita, conștient sau nu, pentru realism. Literaturii romantice ori sămănătoriste el îi opunea latura socială a lumii rurale. Prin numeroasele materiale critice, prin scrierile selectate și publicate în paginile revistei, Garabet Ibrăileanu a promovat direct și indirect o latură realistă și democratică, pătrunsă de spirit național, continuând astfel tradițiile progresiste ale literaturii veacului anterior. Datorită acestui lucru Viața românească s-a putut impune ca una dintre însemnatele publicații ale epocii sale. Revista a polarizat în jurul sau, în funcție de talent, o mare parte dintre scriitorii de prestigiu ai timpului.

Propunându-și să urmărească cristalizarea și consolidarea formelor culturii în România, Garabet Ibrăileanu a căutat indirect să găsească poporanismului literar aderențe în cultura românească, să-i descopere, cu alte cuvinte, o tradiție. Criticul pleca de la un fapt istoric real: de-a lungul veacurilor, poporul român a dus o neistovită luptă pentru menținerea ființei naționale; vitregia vremurilor, adăuga el, nu a fost prielnică dezvoltării unei culturi de o amploare asemănătoare cu a Occidentului. Și de aici, Garabet Ibrăileanu ajungea la concluzia vădit eronată că:

Toată istoria culturii românești de la sfârșitul veacului de mijloc până azi e istoria introducerii culturii străine în țările Române; și toată istoria culturii românești din veacul al XVI-lea până azi nu e decât istoria introducerii culturii apusene în țările Române și a asimilării ei de către români…

Astfel, Garabet Ibrăileanu, ca și gânditor, se plângea de lipsa de vechime și de prestigiu a culturii țării sale, de „tinerețea” ei, cum se va exprima mai târziu. Pornind de la această ipoteză, concepția lui Garabet Ibrăileanu nu poate trezi decât nedumeriri.

Cultura românească a secolului al XIX-lea este după opinia lui Garabet Ibrăileanu suma a patru elemente fundamentale: vechea cultură românească, cultura europeană venită prin intermediul curentului francez, ideile școlii ardelene și curentul „poporan”. Curentul „poporan” s-a manifestat întâi în Moldova deoarece aici a existat o tradiție literară. O asemenea tradiție ar fi lipsit Munteniei absorbită îndeosebi de lupta politică, favorizată și de existența unei clase burgheze evoluate ce lipsea Moldovei. Ibrăileanu socotea că talentele muntene „se resimt în cea mai mare parte de lipsa de culturalizate și de spirit critic” și aducea ca exemplu pe Bolintineanu și Depărățeanu, dar lasă la o parte pe Grigore Alexandrescu ori pe Eliade Rădulescu. Așa explica Garabet Ibrăileanu de ce spiritul critic apare în Moldova. În percepția fenomenelor culturii, Garabet Ibrăileanu are totuși simțul dialecticii; pentru el, asimilarea culturii străine nu se reduce la o simplă acumulare pasivă, ci înseamnă o confruntare între elemente contrarii, o luptă între spiritul „novator” și spiritul „critic”.

III.3. Text și intertext.

În paginile revistei au văzut lumina tiparului nuvela lui Caragiale, Kir Ianulea, poeziile lui Octavian Goga: Un om, O rază, Carmen, ciclul Graiul apelor, povestirile lui Mihail Sadoveanu: Neamul Șoimăreștilor, Bordeienii, Apa morților, Cântecul amintirii, Însemnările lui Neculai Manea și altele. Calistrat Hogaș tot aici își publică cea mai mare parte a scrierilor sale, alături de nuvelele și schițele lui I. Al. Brătescu-Voinești (În lumea dreptății, Din carnetul unui jurat, Blana lui Isaia etc.), D. D. Pătrășcanu (O audiență la ministerul de război, Ce cere publicul de la un deputat și altele). În Viața românească apar La Vulturi a lui Gala Galaction și nuvelele lui Agârbiceanu: Fefeleaga, Luminița, Popa Man. Aici colaborează St. O. Iosif, D. Anghel, G. Topârceanu, Jean Bart, I.I. Mironescu, Spiridon Popescu, Paul Bujor și mulți alții.

Nu putem trece peste influențele poporaniste existente în scrierile unor prozatori minori, îndeosebi a acelora formați exclusiv în mediul Vieții românești precum: Jean Bart, Spiridon Popescu, ca și peste ecourile curentului întâlnite în proza lui Hogaș, Galaction și a altora. De asemenea, nu se poate nega că poporanismul, așa cum era înțeles de Garabet Ibrăileanu, nu a contribuit într-o anume măsură, indirect cel puțin, la limitarea orizontului scriitorilor. Unii cercetători ca și D. Micu sunt de părere ca slaba dezvoltare a literaturii citadine cu tematică muncitorească, înainte și după întâiul război, se datorește într-o oarecare măsura și Vieții românești. Redacția revistei nu a refuzat proza cu alt izvor de inspirație, însă elogierea cu entuziasm nereținut a scrierilor inspirate din lumea satelor, analiza cu prioritate a acestora în cadrul rubricilor permanente era edificatoare. În același timp, conducătorii Vieții romanești au manifestat prudență și reținere față de curentele noi ale veacului, de simbolism îndeosebi, iar complexele forme de evoluție ale literaturii interbelice, în deceniul al treilea cu precădere, au trezit daca nu incomprehensiune, cel puțin rezerve de lunga durată. În coloanele revistei Viața românească, George Bacovia nu a avut acces; Ion Vinea, Camil Petrescu la fel; lui Ion Barbu i-a fost publicat numai poemul După melci, restul producției poetice fiindu-i ignorată. Când Gala Galaction îi recomanda cu multă căldură pe poetul G. Fundoianu propunându-i publicarea câtorva poezii, Ibrăileanu nu acceptă. Lui Arghezi i se primesc câteva poezii înainte de primul război mondial, însă volumul Cuvinte potrivite nu îi este recenzat. Un exemplar din cartea lui Arghezi adnotat de Ibrăileanu arată nu atât entuziasmul criticului trezit de o foarte bună culegere de versuri, cât mai degrabă uimirea că poezia argheziană este totuși…poezie. De altfel, în cercul Vieții românești, Garabet Ibrăileanu nu se singulariza. Gustul lui Topîrceanu mergea spre o poezie descriptivă, anecdotică, încorsetată într-un ritm și rimă fără cusur. Este revelatoare în acest sens reacția lui față de poezia lui Matei Caragiale. Aflând de inclinațiile poetice ale fiului sau, I.L. Caragiale a venit special de la Berlin să-l prezinte lui Ibrăileanu și redactorilor revistei ieșene. Scena a evocat-o – împărtășind fără echivoc punctul de vedere al lui Topîrceanu – Mihail Sevastos: „într-o consfătuire care urma să aibă loc, tânărul poet (Matei, n.n. ) trebuia să-și citească versurile. După ce s-a încheiat acest înalt consiliu, Caragiale, Vlahuță, Matei Ion Caragiale, Ibrăileanu și Topîrceanu, care participaseră, au sosit la banchet într-o stare sufletească foarte încordată. Înainte de a se așeza musafirii la masă, Topîrceanu îmi povesti că reprezentația lui Caragiale cu fiul său dăduse fiasco…că versurile acestuia erau banale, chinuite și cu multe imperfecțiuni de formă…că el îndrăznise să reproșeze tânărului câteva slăbiciuni artistice, care-l făcuseră pe Caragiale – bătrânul – să-și iasă din pepeni și să se răstească la dânsul: „Da’ cine ești tu, mă…să-mi dai mie lecții de poezie?””

CAPITOLUL IV

Adela & Privind viața. Autobiografie și/sau ficțiune.

IV.1. Aforism & analiză.

Deși restrânsă cantitativ, beletristica lui Garabet Ibrăileanu, care debutase la Școala Noua cu poezii de inspirație eminesciană, ocupa în ansamblul operei sale un loc distinct.

Amintiri din copilărie și adolescență – publicate postum, în Adevărul literar și artistic, la sfârșitul anului 1937 și începutul celui următor – interesează în primul rând ca document biografic. Redactate sub forma unor scrisori către Maria Stere, amintirile au fost scrise în vara anului 1911 într-o primă formă, asupra lor autorul revenind ulterior. De aici și impresia de lucru nefinisat. Lectura lor lasă un gol în suflet, Garabet Ibrăileanu își retrăise copilăria lipsită de bucuriile elementare vârstei, rememorează vicisitudinile existenței, descrie primele prietenii, lecturile și iubirile toate platonice, subconștienta nevoie de compensare a lipsei afecțiunii materne.

Scrise în jurul vârstei de cincizeci de ani și date la iveală inițial în revistele Însemnări literare și Viața românească, cugetările din volumul Privind viața rezumă aforistic experiența de viață a criticului ieșean. Sunt reflecțiile unui om în fața existenței și, cu minime excepții, ele îmbrățișează trei domenii: raporturile individului cu societatea, atitudinea omului în fața curgerii ireversibile a timpului și relațiile dintre bărbat și femeie, ultimele ocupând, cantitativ, un loc preponderent. Întâia categorie de reflecții exprimă aforistic efortul de adaptare la viața societății lui Garabet Ibrăileanu însuși. Criticul a făcut, după cum singur mărturisește, eforturi enorme în acest sens și observațiile lui sunt atât rezultatul experienței directe, cât și al lecturilor. În ansamblu ele oferă o imagine globală despre felul în care „privea viața”, după primul mare război un intelectual format în atmosfera culturală a sfârșitului de veac trecut.

S-a făcut observația că multe dintre reflecțiile acestea anunțau problematica romanului Adela, însă cazuistica lui Emil Codrescu și-o făcuse, evident pe o scară redusă, vorbind din punct de vedere artistic, Ibrăileanu singur în ultima parte a Amintirilor din copilărie și adolescență. Îndrăgostitul de fata necunoscută „subțire, înaltă, cu coada pe spate, cu părul galben și ochii negri” este un Emil Codrescu în embrion.

S-a discutat dacă romanul are sau nu caracter biografic. Pasaje întregi, e adevărat, din Amintiri din copilărie și adolescență au fost transportate cu minime modificări în roman. Privind lucrurile estetic, chestiunea e lipsită de interes. Se pare totuși că Garabet Ibrăileanu a trăit o asemenea iubire, îndrăgostindu-se cât mai platonic cu putință de frumoasa lui asistentă, Olga Tocilescu, de care îl despărțea un mare număr de ani. Însă acțiunea romanului este situată în 189…adică în perioada când Ibrăileanu o cunoscuse pe Elena Carp și în apropierea căreia petrecuse câțiva ani de neuitat.

Adela este o tristă și delicată poveste de dragoste și, într-un anume sens, proiecția unei obsesii. Roman de analiză Adela situează pe autorul său printre principalii reprezentanți ai prozei analitice românești: Camil Petrescu, Hortensia Papadat – Bengescu, Anton Holban.

IV.2. Realism & introspecție.

După cum afirma criticul George Călinescu, romanul Adela fusese așteptat cu multă nerăbdare de unii tineri cronicari pentru care trebuia să fie un document de ilustrat teoria că un critic nu poate să scrie un roman. Această opinie absurdă, care ar mira pe un occidental, are o explicație cu totul psihologică și este consecința unei inimiciții personale. Acum că romanul lui Garabet Ibrăileanu a apărut și orice obiecție de ordin principal asupra lui este neserioasă, cronicarii teoreticieni ai criticului – critic și romancierului – romancier au ales cealaltă armă a ostilității ce se cheamă tăcere.

În romanul Adela avem monografia psihologică a iubirii cu toate tulburările ei intelectuale, afective și fizice, dar mai ales extraordinar de profunda analiză a îndoielii. Pentru că în acest roman întâlnim o femeie între acești doi termeni, dar dragostea este un dat ipotetic pe care eroul încearcă s-o deducă ulterior din fapte. Analiza se sprijină pe memorie și în această privință autorul dă dovadă de o acut de fină rememorare a sentimentelor. Suferința eroului nu este atât de natură afectiva, având în vedere disproporția de vârstă, ci de caracter logic, prin incertitudinea bărbatului care nu găsește în memoria sa suficiente elemente spre a afirma sau nega cu tărie dragostea pentru el a femeii.

Conform criticului Eugen Lovinescu, romanul Adela este un model de literatură psihologică străbătută de o poezie reală. Romanul nu are, bineînțeles, pecetea prezentului și se zbate între poem și analiză, într-o comparație unitară și armonioasă dealtfel. Dragostea unui intelectual între două vârste pentru o fată mult mai tânără decât el, dragoste în care punerea unui mantou pe umerii iubitei devine un act de mare îndrăzneală erotică, e zugrăvită în notația pregnantă a unor elemente umile ce-și găsesc farmecul în însăși gingașa lor fragilitate. Pe fondul vechi, prăfuit, perimat, frăgezimea sentimentului înflorește pură. Chiar lipsa de expresie bine cunoscută a criticului dispare sub valul poeziei discrete, fine, cu timiditatea de începător și cu lucidități sceptice de om matur.

IV.3. „Creație și analiză” a personajelor.

Cu un psihologism uneori de o febră introspectivă reală, Garabet Ibrăileanu s-a apropiat cu gravitate de tema din Adela, romanul unui intelectual specific al veacului trecut, cu suficiente elemente de a defini un tip și o dramă interioară. Indiferent de gradul de realizare în ficțiune a unui material sufletesc subiectiv, criticul ieșean acumulează în acest roman o experiență și ne obligă la stima oricărui efort cu seriozitate afirmat.

Cu toată respingerea liminară a caracterului autobiografic al romanului, prezentat sub forma unui fragment de jurnal al doctorului Emil Codrescu, eroul și comentatorul analitic al propriilor oscilații hamletiene, în dragostea cu evoluție strict platonică pentru Adela, este atât de evidentă psihologia și structura ideologică a personajului, astfel încât valoarea lui de document uman este ușor de identificat.

Garabet Ibrăileanu alege o singură față mai proeminentă a lui Emil Codrescu: reacțiile sale în iubire, complicând aspectul de atitudine temperamentală cu drama virilității în declin. Cvadragenarul Codrescu, îndrăgostit de Adela, pe care o cunoscuse de copilă, revăzând-o peste douăzeci de ani, după ce fusese măritată și divorțase, își agravează timiditatea și își stoarce mintea în labirintul îndoielilor nu numai dintr-o notorie abulie congenitală și o filozofie subiectivă, devenită atitudine reflexivă prin cultură, dar și din spaima unei improbabile fericiri, într-o căsătorie atât de inegală cu vârsta. Senzația premergătoare morții, îmbătrânirea, exasperează reticențele lui Codrescu, îi multiplică, prin inutila cazuistică, îndoielile, gelozia, incapacitatea organică de a voi și îi ucide fapta prin reflexie otrăvitoare. Emil Codrescu este indubitabil, după opinia lui Pompiliu Constantinescu, un alter-ego al lui Garabet Ibrăileanu. Lecturile preferate, analismul, întortocherile interioare și de expresie, extazele romantice și scepticismul rece, inclinația spre reflexie biologică, pe baza pesimismului schopenhaurian, comentariul sociologic, elaborarea introspectivă în maxime, când didactice, când pedante, când banale și de abuz al parantezelor, alternarea tandreții dusă până la sentimentalism cu misoginismul ursuz, răutăcios, pendularea între materialism și idealism, gustul pentru științele naturale și credința în determinismul pozitivist, neurastenia și efectele ei disociative împinse până la meticulozitate și falsa exagerare a lucrurilor mărunte – întreaga fizionomie de intelectual al veacului trecut, consemnată și în filele de jurnal cerebral din Privind viața, se substituie spectrului literarizat în fictiva apariție a doctorului care-și alcătuiește o adevărată fișă temperamentală.

Este cu atât mai surprinzător documentul psihologic fixat în figura lui Emil Codrescu, analist până la absurd, cu cât Garabet Ibrăileanu nu-și mai amintește nimic din tendenționismul său poporanist. O dulcegărie și o atmosferă morală vetustă aparținând eminescianismului romantic de după 1880 și misticismul slav occidentalizat al lui Turgheniev sunt mărturia unui timp intrat în istorie. Dar tonul de cerebralitate al unui intelectual fără datorii pentru „rurali”, analismul psihologic, e drept fără contemporane subtilități, didactismul onest al observațiilor, fără intuiții profunde, comentariul introspectiv prea teoretic adesea și o febră erotică, ventilată într-o cazuistică de spirit urban, îl scot pe Garabet Ibrăileanu din atmosfera platitudinii poporaniste, propagată cu încăpățânare neexplicabilă la un temperament hamletian.

Tipul lui Emil Codrescu nu este numai simbolic pentru intelectualul celei de a doua jumătate a veacului trecut, el sintetizează atâtea mentalități literare, de la teoria „cristalizării” amoroase a lui Stendhal la psihologismul pedant, atât de evident în romanul Adela, al lui Bourget, la filozofia „voinței” lui Schopenhauer și speculațiile lui asupra iubirii, până la sentimentalismul și poezia în penumbră a lui Turgheniev și abulia lui Amiel. În Garabet Ibrăileanu se zbat două ființe: cititorul singuratic și nocturn al romanelor „occidentale”, tipul pitoresc prin însăși existenta lui, și teoreticianul de limitat dogmatism al poporanismului cu „datorii” și atitudini moralizatoare în artă, discipolul înveterat al lui Gherea, fostul socialist sentimental, transformat în apostolul unor catehisme căzute în desuetudine. Nimic din toate acestea în Adela. Îl regăsim, evident, și pe Garabet Ibrăileanu, cu limitele și deficiențele sale, cu didacticismul reflexiilor și comentariul infinitezimal inutil, cu unele procedee stilistice uzate, sau unele observații banale – însă o probitate intelectuală și o ținută artistică onestă dau romanului său importanța unui viu document psihologic.

Procedeul narativ al lui Garabet Ibrăileanu este de unitar jurnal intim. O modestie care nu displace, fiindcă este atât de proprie cu modul liric prin care-și definește eroii. Compoziția Adelei este o alternare de reflexii abstracte și de evocări plastice. Într-o expresie sumbră, până la limita formulărilor seci, Garabet Ibrăileanu analizează intoxicația amoroasă a lui Codrescu, cu naivitățile lui sentimentale, cu extazele și gelozia imaginară, cu ridicolul lui plin de suspiciuni. Partea cea mai vie o alcătuiește procesul de transfigurare a iubitei, febra care-l acaparează pe erou. În partea finală a romanului, stilul ia un ton bombastic adesea, când nu decade într-o serie de abstracțiuni despre moarte și iubire, despre femeie și substratul biologic al iubirii. Criticul e prezent în acest fragment final al romanului. Analistul e mai viu în precizarea psihologiei de adolescent întârziat a lui Codrescu și în obsesia fizică exercitată asupra sa de Adela, în genere mai consistentă, în silueta ei de instinctivă și cochetă feminitate.

Capodoperă de analiză sufletească microscopică și finețe intelectuală, romanul Adela îl situează pe complicatul Garabet Ibrăileanu în rândul întâi al prozei interbelice. Poezia unică a acestui roman plin de atâta viață interioară izvorăște din tristețea nemărginită a lucidității eroului, proiectat într-un cadru de natură agitată căreia i se aplică o formulă psihologică extraordinară prin profunzime și vibrație lirică.

Concluzii

Umbrită într-o oarecare măsură de patima vremii, critica lui Garabet Ibrăileanu, născută la interfața ideilor a două secole, și-a păstrat o nebănuită actualitate. Tulburătoare în scrierile sale, dincolo de limitele și erorile inevitabile ale epocii sale, este prezența unui autentic clocot de idei. Printre cei dintâi, Garabet Ibrăileanu a meditat asupra genezei culturii romanești și a pus problema specificului național al literaturii, a scris despre clasici, îndreptându-se spre zone practic inedite ale operei acestora, ca de exemplu Mihai Eminescu sau I.L. Caragiale.

Personalitate multilaterală, romancier, conducătorul, mai bine de două decenii, a uneia dintre marile reviste ale României moderne, Garabet Ibrăileanu s-a manifestat plenar în critică. Cu toate ca nu și-a organizat ideile într-un sistem armonios, el a năzuit spre critica totală (pe care o va prelua și aplica integral și consecvent George Călinescu), iar în ansamblul literaturii române s-a situat consecvent pe principiile realismului.

Bibliografie

CIOPRAGA, C. (1934): G. Ibrăileanu către G. Topârceanu. Viața Românească, nr. 11.

CĂLINESCU, George (1983): Istoria literaturii române. Compendiu, București.

IBRĂILEANU, G.: Poporanismul, Curentul nou, an I, nr. 3, 20 ianuarie 1906.

IBRĂILEANU, G (1909): Spiritul critic în cultura românească, Ed. Viața românească, Iași.

IBRĂILEANU, G: După 27 de ani, V.R., nr. 1-2, 1933.

IBRĂILEANU, G. (1996): Amintiri din copilărie și adolescență, în volumul Adela, B.P.T., E.P.L.

IBRĂILEANU, G. (1987): Privind viața. Adela. Amintiri, Ed. Minerva, București.

IBRĂILEANU, G. (1968): Studii literare, Ed. Tineretului, București.

MICU, D. (1961): Poporanismul și “Viața românească", E.P.L.

P. NICANOR et. Co : Ideile lui D. Zamfirescu, V.R., nr. 1, iulie, 1909.

NICANOR P. et. Co.: Iarăși poporanismul, V.R., nr. 3, septembrie 1911.

PIRU, Al. (1981): Istoria literaturii române de la începuturi până azi, Univers.

RALEA, Mihai (1977): Scrieri, vol. 2, Ed. Minerva, București.