Formule ale Idilei Societale Prezente In Nuvelistica Lui Ioan Slavici

FORMULE ALE IDILEI SOCIETALE PREZENTE ÎN NUVELISTICA LUI IOAN SLAVICI

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I

OPȚIUNEA LUI IOAN SLAVICI PENTRU MODELUL IDILIC

IDILICUL CA „ DOCUMENT” ARTISTIC

IDILICUL CA„ MOMENT” SOCIETAL

CAPITOLUL II

MODELUL IDILEI SOCIETALE ÎN NUVELISTICA LUI IOAN SLAVICI

2.1 MODELUL MITTELEUROPEAN AL IDILEI SOCIETALE

2.2 IDILA IDENTITĂȚI INDIVIDUALE- MONOSTEEORETIPII

2.3 IDILA IDENTITĂȚII DE GRUP- POLISTEORETIPII

2.4 SPECIFICUL IDENTITĂȚII CULTURAL- TRANSILVĂNENE

CAPITOLUL III

TOPOSUL IDILIC CENTRAL- EUROPEAN ÎN NUVELISTICA LUI IOAN SLAVICI

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Modelul idilic este o formă literară complexă care s-a dezvoltat în trei faze. Dacă în prima fază acesta reprezintă un model nesigur, în cea de-a doua fază atinge dimensiuni noi și este explorat în opere de scriitori importanți care vedeau în idilă un model uman excepțional. În cele din urmă își pierde credibilitatea datorită dezvoltări romantismului. Așa cum afirmă Virgil Nemoianu în studiul său Micro-armonia, unde realizează un istoric al evoluției modelului idilic, acesta nu trebuie privit ca un gen literar, ci mai degrabă, ca un model, ce corespunde ca realitate, realității sociale existente în epocă. Acest model excepțional depășește arareori granițele secolului al XVIII-lea și al XIX-lea.

Demersul meu se încadrează în urmărirea ilustrări modelului idilic în literatura română și are la bază studiul Micro-Armonia realizat de Virgil Nemoianu, ale cărui observații în ceea ce privește modelul idilic le-am aplicat pe nuvelistica lui Slavici. Dacă într-o primă fază modelul idilic coexistă cu alte formule literare înrudite, odată cu Slavici, Gane și Coșbuc, acesta va atinge un moment de vârf, deoarece acești scriitori încearcă să-i exploateze potențialul în creațiile lor. Deși acest model nu a fost la fel de bine ilustrat în limba română cum a fost în literaturile engleză, germană și franceză, în creația slaviciană modelul idilic a cunoscut o explorare maximă.

Am ales să vorbesc despre ilustrarea modelului idilic în literatură română, cu predilecție în nuvelistica slaviciană deoarece consider că prin Slavici, modelul idilic a fost cel mai bine ilustrat și a cunoscut dimensiuni noi. După cum voi demonstra în această lucrare, modelul idilic se prezintă în nuvelistica slaviciană sub forma unui model idilic societal ce prezintă o versiune stilizată a realității exterioare, având la bază ideea de specific național. Lucrarea de față, intitulată Formule ale idilei societale prezente în nuvelistica lui Ioan Slavici este structurată pe trei capitole și este o încercare de sistematizare a tuturor aspectelor idilei societale prezente în creația slaviciană. Primul capitol al lucrării prezintă opțiunea lui Slavici pentru modelul idilic. Prin descrierea experienței biografice și a universului idilic-central voi încerca să arăt ce a determinat opțiunea lui Slavici pentru a ilustra acest model. În cel de-al doilea capitol voi prezenta modelul idilei societale reliefat de Slavici în nuvelele sale și elementele prin care se caracterizează acesta. Totodată, și felul în care nuvelistul a adaptat modelul idilic la realitățile sociale existente în România secolului al XIX-lea. În cel de-al treilea capitol voi arăta prin ce se caracterizează toposul idilic-central european, în care Slavici își desfășoară acțiunea și își surprinde indentitatea individuală și identitatea de grup. Prin impunerea modelului idilic în literatura română, Slavici face trimitere atât la literatura central- europeană cât și la stilul Biedermeier.

Deși nu se observă o evoluție atât de marcantă a modelului idilic în literatura română, cum se observă în celelalte literaturi, modelul idilic ilustrat de Slavici rămâne deosebit de important atât pentru literatura română cât și pentru cei interesați în definirea spațiului Central-European, acesta reprezentând o contribuție în definirea spațiului geografic Central-European.

CAPITOLUL I

OPȚIUNEA LUI IOAN SLAVICI PENTRU

MODELUL IDILIC

 Scriitor transilvănean din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Ioan Slavici a fost una dintre personalitățile proeminente ale scrisului românesc intrat în rândul marilor clasici ai literaturii române, fiind un scriitor complex, excepțional nuvelist, dramaturg, romancier, publicist și memorialist. Deși nu a devenit un mare creator în toate zonele abordate, acesta a excelat în nuvelistica, rămânând marele nuvelist al literaturii noastre.

Slavici a fost în permanență preocupat să ofere un model, care să poată contracara efectele dezastruoase ale dezvoltări capitalismului, scriitorul reușind să întruchipeze în nuvelele sale majore, cum ar fi: Budulea Taichii, Popa Tanda cele două fețe ale realității capitaliste înstăpânită în lumea ardelenească din a doua jumătate a secolului trecut.

Tocmai când începea să se destrame, Slavici a găsit în modelul idilic ceea ce căuta, deoarece acest model implică o anumită viziune asupra vieții, care era în deplină concordanță cu idealul umanist a lui Slavici, idilicul constituindu-se ca o permanentă particularitate a operei slaviciene. De asemenea, în vederea înțelegerii opțiunii scriitorului pentru modelul idilic, trebuie să ținem cont și de contextul istoric în care Ioan Slavici s-a afirmat ca scriitor de nuvele idilice, afirmare ce se produce într-o perioadă propice dezvoltării modelului idilic, acesta având la bază ideea de specific național. Bun observator al realităților exterioare și sensibil la nevoile sociale și istorice ale românilor transilvăneni, Slavici propune modele idilice capabile să afirme specificul național românesc și totodată să satisfacă idealurile economice, sociale și spirituale ale epocii sale. În nuvelele din volumul Novele din popor, prozatorul oglindește specificul național sub difereritele sale manifestări: obiceiurile și tradițiile, gesturile, temperamentul, dând în felul acesta o notă specifică realismului poporal.

Încadrându-se în modelul idilic oferit de literatura secolului al XIX, Slavici creează în opera sa personaje și situații ce se opun realităților exterioare, publicând sub titlul sugestiv Novele din popor, o serie de nuvele cum ar fi : Popa Tanda, Gura satului, La crucea din sat, Scormon,și Budulea Taichii, în care temele, subiectele, oamenii cu limba și obiceiurile lor sunt deprinse din marea masă țărănească sau din păturile mic-burgheze, volumul purtând pecetea regiunii în care s-a născut.

Opțiunea lui Slavici pentru modelul idilic se mai poate explica și prin faptul că, spre deosebire de alte curente literare a căror receptare s-a făcut relativ târziu în literatura română, modelul idilic la sfârșitul secolului al XIX era deja cunoscut criticilor și scriitorilor români. Așadar pentru a înțelege nuvelele din prima fază și caracterul lor idilic trebuie să ținem cont de prestigiul de care se bucura în literatura română, în momentul creației lor, idila în proză sau în versuri. În aceea vreme periodicele ardelene erau pline de povestiri și nuvele de un romantism minor care lunecau fie spre idilism, fie spre melodramatic. Încă din 1870, în literatura română idila se bucura de un adevărat cult în Junimea , publicându-se aici și idile în versuri, cum ar fi Miron și Florica (1870) de Iacob Negruzzi, idilismul găsindu-se de asemenea și în pastelurile și legendele lui Alecsandri. Dintre scriitori importanți care cultivă idila și ale cărui nuvele au un caracter idilic prounțat este Gane, care publică Fluierul lui Ștefan, pe care autorul însuși o numește „idilă”. Acesta este totodată și autorul favorit a lui Slavici.

Scriindu-și primele nuvele idilice, aflat în fața unui model idilic deja constituit pe care l-a modelat după o concepție proprie de viața și în rapot cu vastele cunoștiințe pe care le dobândise în urma observării dezvoltări idilei în literatura franceză și germană, Slavici reușește să depășească faza simplelor ilustrări ale modelului social idilic transmis de predecesorii săi și integrează modelul idilic societății contemporane. Spre deosebire de aceștia el extinde modelul idilic și în alte medii sociale decât cel rural, la alte tipuri decât cel al țăranului, orientându-se spre figurile de meseriași, mici comercianți, intelectuali din spațiul transilvănean, păstrând ca o permanență idila erotică și pe cea familială.

Exeget laborios al nuvelisticii slaviciene, Ion Breazu face o clasificare a acesteia, împărțind-o în două mari grupe. În prima grupă intră nuvelele : Scormon, La crucea din sat, Gura satului, Popa Tanda, Budulea Taichii și Crucile roșii, iar în a doua întră Moara cu noroc, Pădureanca și Comoara. Primele fac parte din prima perioada de creație care durează pâna la 1880 și sunt „ scăldate toate în lumina fragedă a idilei, a evocării sau a umorului”, însă în cea de-a doua grupă realismul e mai pronunțat, fiind frământate de mari probleme morale. Ion Breazu a emis ideea unei așa numite, „etape idilice” în evoluția literară a lui Slavici, făcând referire mai cu seamă la volumul Novele din popor, demonstația criticului plecând de la influența pe care literatura epică populară a exercitat-o asupra tuturor scriitorilor ardeleni, nu numai asupra lui Slavici. Breazu susține că încetul cu încetul toți ardelenii și în primul rând Slavici, se emancipează de sub tutela epicii populare și își îndreaptă atenția asupra conflictelor din viața reală, creând o literatură autentică și plină de dramatism. Însă în sensul unui conflict sumar și bazat pe scheme, scrierile idilice ale lui Slavici nu sunt apanajul primei perioade, acestea fiind întâlnite pe tot parcursul creației sale. Totodată, în volumul Novele din popor apar și scrieri tragice : Moara cu noroc și O viață pierdută, putem vorbi așadar despre un univers comun gândirii lui Slavici conturat încă din primii ani de activitate, scrierile idilice fiind ilustrate de către scriitor până la sfârșitul activității, lucru demonstrat prin faptul că iubirea idilică dintre un servitor și fata stăpânului prezentă în nuvela La crucea din sat, va fi reluată câțiva ani mai târziu, în 1908 în schița Sîn Văsîi, cât și în romanul Două lumi.

În Scormon, La crucea din sat, și Gura satului, acestea find nuvelele cu cel mai pronuțat caracter idilic, Slavici folosește un amestec de idilism și realism, toate trei fiind construite pe o intrigă de dragoste în cadrul rural, având momente dramatice, care se sfârșesc însă cu o rezolvare fericită. În volumul Novele din popor, întâlnim și nuvele ce se deosebesc de cele trei nuvele idilice prin tematica și realismul lor mai pronunțat, însă caracterul lor optimist, seninătatea și umorul le imprimă un ton idilic. După cum spunea Ion Breazu, idila nu excludea realismul, iar Slavici tocmai prin realismul primelor nuvele, a reușit să regenereze specia demodată a idilei, fiind un predecesor și poate un model pentru Creangă.

Slavici este unul dintre scriitori care nu despart viața de literatură, implicarea biografiei autorului în operă fiind un fapt recunoscut de către istoricii literaturii. Așadar în ultimă instanță trebuie să ținem cont de copilăria și tinerețea autorului petrecută în mijlocul unor oamenii care știu să se bucure de viața pe care le-a dat-o Dumnezeu, pentru a înțelege tonul optimist, idilic al primelor nuvele. Astfel aproape toate nuvelele sale ar putea purta drept motto fraza cu care se încheie Budulea Taichii: „Tu, Doamne, cu nemărginită înțelepciune ai întocmit lumea și frumoasă ne-ai lăsat-o nouă locaș de viețuire !”.

IDILICUL CA „DOCUMENT ARTISTIC”

Slavici a ilustrat cel mai bine relația dintre artist și creația lui, scrisul lui exprimând nu numai o realitate exterioară, dar și a uneia interioare. În creația lui Slavici se observă nu numai o copie a realității, cât mai exactă și cât mai adecvată, ci și o viziune a ei. Referitor la acest aspect Magdalena Popescu afirma în Slavici, că prin reconstrucția în fictiv cu elemente ale concretului, nuvelistul ” tinde să obțină nu o reproducere, ci o analogie a realului, aleph miraculos în caruire !”.

IDILICUL CA „DOCUMENT ARTISTIC”

Slavici a ilustrat cel mai bine relația dintre artist și creația lui, scrisul lui exprimând nu numai o realitate exterioară, dar și a uneia interioare. În creația lui Slavici se observă nu numai o copie a realității, cât mai exactă și cât mai adecvată, ci și o viziune a ei. Referitor la acest aspect Magdalena Popescu afirma în Slavici, că prin reconstrucția în fictiv cu elemente ale concretului, nuvelistul ” tinde să obțină nu o reproducere, ci o analogie a realului, aleph miraculos în care creatorul să se exprime și să se contemple, să dorească și să se vindece de dorință”.

Așa cum putem observa în studiul lui Cornel Ungureanu Cutia Pandorei. Pentru o istorie alternativă a literaturilor din Europa Centrală, la sfârșitul secolului al XIX –lea, mulți dintre scriitorii maturi încercau să descopere un Centru nou, căutându-și o identitate nouă în locul celei imperiale, însă Slavici rămâne fidel Imperiului deoarece „ nu crede în schimbare, el crede în principiile imuabile. A dărâma Imperiul înseamnă a dărâma temelia lumii”. Astfel, Slavici a înfătișat în idilele sale, lumea copilăriei și a tinereții pe care a prezentat-o cu lux de amănunte, rememorând în acest fel o lumea arhaică, despre care spunea : „ Ce lume frumoasă și bună! Aici tata, colo mama, mai departe bunicul și bunica, apoi fratele tău ori sora ta, o rubedenie, un prieten al casei, iar mai departe o lume plină de lucruri cu totul nouă pentru tine, în fiește care zi alta și iar alta, dar luminată de același soare nesămuit care acum nu mai răsare pentru tine, o lume de care nu te mai poți sătura”. Idilicul reprezintă în acest sens un element biografic puternic și un model de creație. Prin opera sa, Slavici nu coboară doar către originile mitului habsburgic, ci ilustrează prin nuvele ca Budulea Taichii „ mesajul testamentar al unui neam de învățători și preoții”. Nuvela Budulea Taichii poate fi citită și ca un „ document” de secol XIX, reprezentând o mărturie pentru formare intelectualului transilvănean, chibzuit și perseverent, pus în slujba iluminării omului. La fel se întâmplă și în nuvela Popa Tanda care reprezintă un document în ceea ce privește rolul preotului în contextul secolului al XIX- lea. Tot în această nuvelă facem cunoștiință cu un erou al „ lumii de ieri”, închegat în personajul dascălului Pintilie: „ era dascăl la Butucani, sat bun și mare, cu oameni cu stare și socoteală, pomeni și ospețe de om bogat”.

Prin reflectarea în operele sale a tabloului unei lumii paradisiace, Slavici reușește în pricipalele sale nuvele să îmbine idilismul folcloric cu cel erotic, cu idilismul muncii câmpenești și respectiv cu cel al intelectualului, realizând astfel imaginea Transilvaniei. Slavici construiește pe baza memoriei, imaginea Transilvaniei aflate în timpul vieții sale sub ocupație austro-ungară, conturând întreaga spațialitate a Imperiului în scrierile sale, definiind în acest fel un univers arhaic. Scriitorul prezintă în opera sa marginile transilvănene ale imperiului, mai cu seamă ținutul ardelenesc cu tot ce are acesta definitoriu, conturând imaginea oamenilor și a locurilor ca exponenții ai „valorilor imperiale”. Prin redarea unor imagini ample și adevărate despre satul ardelean și oamenii din veacul trecut, putem observa harul scriitorices al lui Slavici, dar și faptul că a cunoscut îndeaproape lumea satului în care s-a născut. Scriitorul însuși recunoaște că sufletul i-a fost ctitorit de lumea în care a trăit, acest lucru fiind totodată confirmat de întreaga lui producție literară : „Având să descriu lumea prin care am trecut, nu pot decît să-ncep de aici, unde m-am născut, unde mi-am petrecut copilăria și cea mai frumoasă parte a tinereților, unde au fost așezate temeliile vieții mele sufletești”.

Tot ceea ce Slavici a așezat în multe pagini memorabile se datorează în mare parte memoriei afective, deoarece trebuie spus că imaginația scriitorului n-a fost una din marile sale însușiri, Slavici fiind un observator și un narator. Așa cum afirmă Mircea Popa în studiul cu titlul sugestiv Călătoria : o dimensiune a existenței slaviciene, pentru Slavici călătoria era „operă de cunoaștere”, de instruire, astfel peisajele, întâmplările, lucrurile și oamenii sunt redescoperite și redate cu ajutorul memoriei. Slavici nefiind un vizual, reînfățișează lumii toate acestea numai după ce au fost trecute prin „filtrele exigente ale timpului”. Așadar ceea ce surprinde la scriitor nu este capacitatea sa afectivă ci aceea rememorativă, putem deduce deci că ceea ce îl emoționează pe scriitor nu sunt lucrurile, oamenii și peisajele văzute, ci amintirea lor. Specifică pentru funcția ilustrativă a amintirii în opera slaviciană este începutul nuvelei Popa Tanda ,,Ierte-l Dumnezeu pe dascălul Pintilie! Era om bun și cântăreț vestit. Și murăturile foarte îi plăceau. Mai ales dacă era cam răgușit, le bea cu gălbenuș de ou și i se dregea organul, încât răsunau ferestrile când cânta «Mântuiește, Doamne, norodul tău!» Era dascăl în Butucani, bun sat și mare, oameni cu stare și cu socoteală, pomeni și ospețe de bogat. Iară copii nu avea dascălul Pintilie decât doi: o fată, pe care a măritat-o după Petrea Țapului, și pe Trandafir, părintele Trandafir, popa din Sărăceni”.

Prin cultivarea modelului idilic, Slavici se înscrie în curentul Bidermeier care se caracteriza prin : înclinația spre moralitate, amestecul de realism și idilism, întimitate și idilism, lispa pasiunii, tihna, sentimentul de satisfacție, gluma nevinovată, tradiționalismul, resemnarea. Clasându-se în contextul curentului Bidermeier, acesta fiind un argument în ceea ce privește idilismul slavician, Slavici încheagă în nuvele cum ar fi: Budulea Taichii, Popa Tanda, Scormon, La crucea din sat și Gura satului o serie de trăsături comune:

amestecul de idilism și realism; lucru ce poate fi observat cu ușurință în prima fază a nuvelelor lui Slavici, realismul lui Slavici fiind completat prin prezentarea apolimică a societății transilvănene aflată sub conducera Imperiului.

lipsa pasiunii; se observă în nuvelele idilice Gura satului, La crucea din sat și Scormon faptul că, atunci când scriitorul prezintă dragostea idilică dintre protagoniști, acesta nu o prezintă ca fiind fulgerătoare ci resorbită în forme pașnice și echilibrate.

intimitate și idilism; prin idila erotică scriitorul aduce în prim-plan relațiile ce se stabilesc între personaje, scriitorul dovedindu-se un bun cunoscător al firii omenești, lucru ce se observă mai ales prin felul în care acesta știe să zugrăvească și să analizeze universul sufletului omenesc pe care îl găsea „ mai bogat și mai plin chiar de interes decât spectacolul lumii dinafară”.

inclinația spre moralitate; ilustrative în acest sens sunt nuvelele din prima fază a creației, îndeosebi Popa Tanda, Budulea Taichii dar și cele care au caracterul pronunțat de ”idile”: Scormon, Gura satului, La crucea din sat, în care se poate observa tezismul slavician.

tihna – Slavici cultivă modelul idilic deoarece găsește în acesta modul de a reactualiza liniștea și tihna „imperială”.

gluma – această trăsătura este foarte bine ilustrată în nuvela Budulea Taichii. Slavici ilustrează prin această trăsătură o metodă eficace pentru înțelegerea diferitelor etnii ce se aflau pe teritoriul Transilvaniei. Încă din copilărie, Slavici a inteprins de la mama lui mentalitatea tolerantă, înțelegerea și prețuirea pentru toți oameni, indiferent de originea etnică sau de credințele lor. Prozatorul însuși mărturisește acest lucru în scrierea memorialistică Fapta Omenească „ Când întâlnești în calea ta un român- îmi zicea mama- să-i zici «Bună ziua»-, dar maghiarului să-i zici «Io napot», iar neamțului «Guten Tag» și treaba fiecăruia dintre dînșii e cum îți dă răspuns. Tu datoria să ți-o faci și față cu cei ce nu și-o fac pe a lor față cu tine”

tradiționalismul; manifestat în operele slaviciene prin claritatea realismului cu care Slavici ne prezintă societatea ardelenească, raporturile dintre oamenii, obiceiurile și tradițiile ei. De asemenea prin afectivitatea și nostalgia cu care înfățișează mitul habsburgic, Slavici creează imaginea „idilică” a spațiului ardelenesc, aflat în subordinea imperiului.

resemnarea; prezentă în nuvelistica slaviciană prin felul în care personajele se conformează în a respecta legile moralei și totodată legile nescrise ale societății, acceptându-și destinul individual.

Nuvelele din volumul Novele din popor aparțin central-europeneității și prin aderarea la stilul Biedermeier, această epocă fiind și epoca în care se înscrie volumul de nuvele. Slavici căută valorificarea spațiului, a peisajelor locale, a familiei și așază femeia în centru. Faptul că și-a creat opere cărora le-a atribuit titluri feminine: Mara, Pădureanca, Fata de birău, se poate datora și cunoașterii stilului Biedermeier. Romantismul târziu, Bidermeier poate fi înțeles doar dacă luăm în calcul dubla funcție a modelului idilic: „ pe de o parte, cea de a oferi (în ipostaza sa literară decadentă) tonul unei resemnări obosite și elegiace și, pe de altă parte, cea a glumei ( cu o tristețe aristrocratică), jonglând cu aspectele minore ale vieții, dar propunând cu toate acestea (atât prin nuanțele sale optimiste, cât și prin cele pesimiste) o imagine credibilă a societăți văzute ca un organism viu, cu un sistem juridic ierarhizat, suferind de o melancolie care totuși nu o alienează”.

IDILICUL CA „MOMENT SOCIETAL”

Pentru înțelegerea, definirea modelului idilic și ceea ce oferă acesta trebuie să avem în vedere studiul lui Virgil Nemoianu „ Micro-armonia” în care acesta definește modelul idilic în contrast cu pastorala, ceea ce îl determină să afirme: „ idila nu trebuie privită ca gen literar, ci mai degrabă, ca un „model”, în opoziție cu pastorala, care este genul tradițional”. Idila societală se impune ca model care mediază între abstracțiunea gândirii și existența socială. Aici Nemoianu face trimitere la H. Brunner: „ Die poetische Insel” negând spațiul însular și afirmând faptul că: „ idila nu e un tip de spațiu asemănător „ insulei” lui Brunner ci un univers complet” și implică o diferență nu doar între: „ spațiul real- spațiul poetic”, ci și cea dintre „ lumea( societatea) reală”- „lumea ( societatea) idilică”. Acest model societal mediază între realitatea socială și idealul umanist, pe de o parte, iar pe de alta, între realitatea literară și cea proiectată filosofic- noul concept putând fi considerat obiect estetic devenit imagine a lumii, sau topos extins.

Pentru Slavici, la fel ca și pentru toți scriitori legați de realismul poporal, studiul social este o preocupare, scriitorul acordând o mare atenție realităților sociale din vreme, destinele individuale desfășurându-se într-un context social bine determinat și ușor de recunoscut. La Slavici întâlnim așa cum afirmă Magdalena Popescu „ comandamentul general : cunoașterea cît mai exactă, sistematizarea quasi- didactic, a unei realități ignorate sau rău reflectate, printr-o literartură transparentă, perfect lizibilă, care să nu uzeze de tehnici și montaje ale cuvîntului decît în direcția sporirii clarității”. În intenția emancipării de sub dominația modelelor, multe dintre procedeele lui Slavici vor viza democratizarea și socializarea unor teme și eroi, care nu fuseseră tratate serios în literatura de până atunci, insistând asupra unui mediu banal, comun. Sub impulsul creării unei literaturi autentice, Slavici exploatează pentru o perioadă natura populară, idlică, în care satul, transhumanța sunt descoperite prin perspectivă folclorică, imaginii adesea lămuritoare ale fericirii totale. De asemenea încearcă „ sistematizarea realului în literatură potrivit unor mari legi, care par a aparține realității, dar sînt de fapt introduse de autoritatea scriitoricească ; motivarea psihologică a personajelor, care să justifice trauma funcțională ; […] ; prezentarea ficțiunii, în punctele ei de deschidere și închidere, ca o continuitate la real, pe care îl prelungește numai, fără a se comporta ca o relaitate autonomă cu o natură proprie”.

Modelul idilic slavician devine una dintre cele mai importante versiuni ale umanismului, opunându-se în special hipertrofieri individului. Acesta apare ca un element de antiteză ce oferă o imagine a omului care rivalizează cu aceea a „ homo economicus”, a raționalistului citadin. De asemenea se poate observa faptul că idila slaviciană presupune o pasiune pentru detaliul viu, pofta de concret și respinge construcțiile utopice, acceptând imperfecțiunea și reconciliază omul cu natura.

Prin spiritul modelului idilic, care codifică moderația, liniștea, virtutea, Slavici prezintă modelul societal transilvănean, promovând în nuvelele sale familia și relațiile ce se stabilesc în interiorul acesteia, cultivarea din principiu a reținerii – omul trebuind să se mulțumească la nevoie cu puțin, munca onestă și valorile morale. Principala sursă de inspirație a lui Ioan Slavici este societatea transilvăneană, în special satul, consemnând ca într-o monografie locuri, oamenii, obiceiuri. Această societate constituie pentru nuvelist cadrul în care se desfășoară întâmplările, conflictele. Cunoscând bine realitățile rurale ardelene din care s-a inspirat, Slavici este cu deosebire atent la viața socială și la particularitățile ei, ilustrând în nuvelele : Popa Tanda, Scormon, La crucea din sat, Gura satului, realități ale secolului XIX-lea din Transilvania, având subiecte extrase din mediul sătesc, ce au impus în literatura română un realism poporal cu adânci rădăcini în specificul național și în realitatea epocii.

Modelul idilic este preluat de Slavici după ce acesta emigrase spre sfera socială. Astfel se observă în modelul adaptat de Slavici la realitățile sociale existente în România un didacticism pregnant. Crezul artistic al lui Slavici se subsumează celui moral, scriitorul înțelegând arta ca un mijloc de moralizare a oamenilor, ca un înstrument de educație civică și socială, fiind dintre marii noștri scriitori moralistul prin excelență. Astfel Slavici respinge scrierile lipsite de temperament, care nu schimbă nimic. Nuvelistul este incapabil să înțeleagă eficiența textului altfel decât ca „morală”, aceasta reprezentând elementul sub care debutează și se încheie multe dintre creațiile slaviciene. Însuși autorul își motivează alegerea tematicii în scrierea autobiografică Lumea prin care am trecut în care spunea că literatura nu trebuie să fie o pierdere plăcută de timp ci, în același timp trebuie să îndeplinească o funcție de îndrumare.

În literatura lui Slavici este reliefată imaginea Transilvaniei aflată sub dualism austro-ungar, scriitorul găsind în modelul idilic oportunitatea prezentării realităților existente în secolul al XIX-lea într-o formă ludică, ironică. Slavici aplică conștient modelul idilic, deoarece era în deplină concordanță cu idealul său umanist. Prin modelul idlic, nuvelistul prezintă o versiune stilizată a realităților sociale din România de la sfârșitul secolului al XIX-lea. În nuvelele Popa Tanda și Budulea Taichii orizontul uman contemporan e transfigurat până la simbol, astfel Slavici transpune în ficțiune realitățile transilvănene ale epocii. Prin tematica lor, Slavici tratează o veche problemă ardeleană și anume rostul intelectualului în mijlocul țărănimii în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. În contextul epocii preotul și învățătorului aveau nu numai o funcție morală ci și una de iluminare și îndrumare economică. Aceștia aveau rolul de ajuta poporul să înțeleagă numeroasele cărții și ordonanțe și totodată trebuiau să dea exemplu prin conduita personală și prin gospodăria lor. Așadar Slavici reușește prin operele sale să îndeplinească și o funcție instructiv educativă.

Idila nu este o reflectare a realității timpului, aceasta ținând prea puțin seama de schimbările violente ale epocii, deoarece autorul mai degrabă ajustează realitatea după model, decât o prezintă. Prin cultivarea modelului idilic Slavici înfățișează o realitate stilizată, apelând în nuvelele sale la didacticism, cu intenția de a evidenția faptul că omul trebuie să fie condus mai întâi de legea divină și totodată, trebuie să respecte legile moralei.

CAPITOLUL II

MODELUL IDILEI SOCIETALE ÎN NUVELISTICA

LUI IOAN SLAVICI

Slavici începea să-și publice nuvelele despre satul ardelenesc la câțiva ani de la debutul lui Gane, fiind întâmpinat de exclamația generală : „ Acesta este țăranul român !”. Perioada dintre anii 1875-1881 este cea mai fecundă perioadă în planul creației literare pentru Slavici, acum apar principalele sale nuvele ce vor alcătui volumul Novele din popor, apărut în 1881 și dedicat lui Maiorescu. Apariția volumului Novele din popor a stârnit admirație și interes, N. Xenopol afirma : „ Novelele d-lui Slavici alcătuiesc cel întîi pas serios ce s-a făcut până acum pentru întemeierea novelei și a romanului românesc național”. Prin volumul Novele din popor Slavici s-a consacrat ca scriitor, acest volum reprezentând unul din momentele memorabile ale literaturii române.

Numeroși critici din Transilvania au adus contribuții critice asupra operei lui Slavici, îndeosebi asupra nuvelelor publicate în 1881 în volumul „ Novele din popor”. Dintre cei care și-au exprimat admirația și au emis judecății de valoare asupra creației slaviciene amintim : Andrei Bârseanu în articolul Novelele lui Slavici și Gane, I.T. Mera în lucrarea de dizertație Scriitorii de la Junimea. Andrei Bârseanu și I.T. Mera realizează o lectură simpatetică a operei lui Slavici, amândoi cunoscând și citând articolele critice consacrate dincolo de munți autorului. Andrei Bârseanu emite aprecieri asupra personajelor și întâmplărilor : „ Vedem așadară că Slavici nu-și alege scene din viața clasei de sus, scene cari sunt mai tot aceleași în toate locurile, nu caută persoane și pasiuni extraordinare, ci se mărginește pe lângă schițarea unor tipuri, cari sunt proprii omului din popor”. O altă judecată de valoare o emite I.T Mera care în caracterizarea pe care o face convorbiriștilor, arată că Slavici, Negruzzi și Gane, cei mai însemnați nuveliști români în vizunea lui și-au inspirat scrierile din clasa „neprefăcută” a poporului, îndeplinind în acest fel o cerință a nuvelei. Mera subliniază totodată și faptul că operele acestor scriitori promovează specificul național și de asemenea țintesc spre universalitate, fiind străine de orice tendințe extraestetice.

Prin volumul Novele din popor, Slavici s-a detașat de literatura anterioară și de producția idilizantă și dulceagă a semănătorismului pe care îl precede. Semănătoriștii vedeau în Slavici un precursor, acesta exprimând câteva dintre ideile fundamentale ale acestora. După cum nota și Pompiliu Marcea în Ioan Slavici, ceea ce îl apropia pe Slavici de semănătoriști era ideea că pătura cultă s-a îndepărtat de cei de jos. De asemenea și dorința de realizare a unității spirituale a poporului, prețuirea tradiției, opoziția față de burghezie, ideea că satul este locul unic al virtuțiilor populare. De altfel, Slavici ca și semănătoriști respinsese modernismul și naturalismul în literatură (pe cel din urmă din motive de moralitate). Însă tot Pompiliu Marcea face o dare de seamă asupra faptului că scrierile ce exaltă frumusețea vieții rurale, a sufletului țărănesc cum sunt: La crucea din sat, Scormon, Gura satului, nu ar trebui luate drept scrieri dirijate de optica semănătoristă, fiind o eroare faptul că unii istorici literari le-au aliniat curentului, deoarece Slavici nu idealizează atunci când înfățișează satul, ci îl prezintă așa cum este.

În nuvele din volumul Novele din popor, Slavici zugrăvește lumea satului „ nu numai cu problemele, tipurile și conflictele, ci și cu aspectul ei etnografic, pe care îl cunoaște foarte bine și îl privește nu dinafară, cu ochiul rece al omului de știintă , nici cu al orășeanului plictisit, care umblă după inedit, ci dinlăuntrul lui, cu toată căldura sufletului său de artist.”. În nuvelele din acest volum, exceptând două dintre ele, O viață pierdută și Moara cu noroc, unde se poate observa o perspectivă critică și dispariția totală a „nimbului idilic”, critici au observat o asemănare cu basmele. Astfel se observă faptul că nuvelele idilice ale lui Slavici au structura basmelor, aspect la realizarea căruia contribuie nu doar împlinirea erotică ci și ambianța arhaică a spațiului rural în care comunitatea participă solidar la orice eveniment. Slavici și-a făcut ucenicia literară cu basmul și de aceea e normal ca între primele nuvele și poveștile lui să existe asemănări. Așa cum se poate observa eroii din primele nuvele descind într-un fel din mitologia populară, fabulația și schema conflictului fiind îndatorate modelelor folclorice, chiar Popa Tanda fiind în esență „poveste”. S-au găsit corespondențe între personajele nuvelelor din prima fază considerată „idilică” și eroii de basm : „ Mihu al Saftei și Cozma Florii Cazacului, cei doi țărani din Gura satului, zdraveni ca niște uriași, plini de o regală demnitate, sunt un fel de Roșu și Verde-împărat ai satului lor ; Marta, fiica lui Mihu, este o fată alintată de crai; iar Miron Oierul un Făt-Frumos care până la urmă va birui toate obstacolele, pentru a ajunge în stăpânirea Martei”.

Însă ceea ce dă o notă comună nuvelelor din prima creație cu poveștile nu e neapărat structura care este totuși în amănuntele ei cea a nuvelei, ci optimismul lor și finalitatea lor etică în care se reflectă credința potrivit căreia binele trebuie să invingă în lume. Înfluența literaturii populare e evindentă și în stilul oral, cu abundența expresiilor familiare, a locuțiunilor și a proverbelor. Slavici nu a luat farmecul epic al acestor nuvele numai din contact cu basmul, ci și din trairea îndelungată cum masa țărănescă a Ardealului și dintr-o cunoaștere adâncă a ei.

2.1 MODELUL MITTELEUROPEAN AL IDILEI SOCIETALE

Pentru înțelegerea modelul idilic societal ilustrat de Slavici în literatura română trebuie să avem în vedere definiția dată de Virgil Nemoianu deoarece este în deplină concordanță cu modelul societal prezentat de Slavici. Astfel, Nemoianu definește idila societală în amplul său studiu intitulat „ Micro- Armonia” ca „ fiind un microcosmos compact, în mare măsură izolat de vasta lume din afară, interferența lor tulburând calmul inițial. Este o versiune stilizată a unei realități „ ideale”, croită după dimensiuni umane, o radiografie completă a lumii( o secțiune transversală prin realitate, la toate nivelele sale ontologice), avînd o coerență internă și o anumită uniformitate a mediului fizic, a tipurilor de sentimente, a structurii sociale și a premiselor intelectuale”. Așadar modelul societal ilustrat de Slavici reprezintă o stilizare a realității societății transilvănene din secolul al XIX-lea, modelul idilic înfățișat de acesta reprezentând în raport cu realitatea, o reflecție și un ideal umanist. Slavici respectă în operele sale principiul verosimilițății și din perspectiva unui bun cunoscător înfățișează realițătile sociale existente în Transilvania secolului al XIX-lea. Prin prezentarea realistă a societății transilvănene, de obicei prin aglomerarea detaliilor caracteristice și prin temele abordate ce se inspiră din mediul rural, Slavici se aliniază scriitorilor europeni.

Literatura lui Slavici nu se poate explica decât dacă facem referire la literatura de expresie germană, pe care prozatorul o cunoștea foarte bine. Ceea ce îl unește pe Slavici de scriitori germani nu este doar tematica și atmosfera generală a scrierilor, ci și orizontul geografic. Născut într-o provincie a imperiului, Slavici a compus narațiuni extrem de simple, apropiate de banalitate, ce au o finalitate etică, care pun în valoare specificul național. Personajele pe care Slavici le înfățișează în nuvelele sale, nu existaseră până la acesta, scriitorul compune un tipar inedit pentru ele, personajele tinzând mai degrabă spre arhetipurile proprii basmului.

În articolul lui Titu Maiorescu, Literatura și străinătatea putem observa faptul că Slavici era un autor cunoscut și apreciat peste hotare. În 1881 într-un volum de Schițe române, traduse de D-na Kremitz, apărut în limba germană, figurau : La crucea din sat și Popa Tanda de Slavici, Cucoana Nastasica de I. Negruzzi și Șanta de N. Gane. De asemenea în cel de-al doilea volum În noile schițe române, publicate de aceeași autoare intrau: Gura satului și Budulea Taichii și alte două nuvele de Gane: Andrei Florea Curcanul și Sfântul Andrei. Maiorescu spunea că ceea ce le-a plăcut stăinilor în nuvelele lui Slavici, Gane, Negruzzi este originalitatea lor națională, faptul că aceștia au încetat să imite modelele străine și s-au inspirat din viața poporului român, înfățișând în cele mai importante creații ale lor ceea ce simte și felul de a gândi al poporului român. La aceasta se mai adaugă și faptul că nuvelele acestor scriitori „ se găsesc în armonie în privința obiectelor ce ni le înfățișează și care sunt mai ales figuri tipice din popor, cu un întreg curent al gustului estetic în Europa, curent pe care noi îl credem foarte sănătos și în urma căruia romanurilor țărănești și descrierile tipice au ajuns să fie cele mai prețuite produceri ale literaturei de noveliști”. Maiorescu a susținut ideea acestor scriitori ardeleni și a militat pentru crearea unei literaturii care să aibă la bază subiecte specific naționale, cu eroii care să reprezinte distinct și veridic varii categorii și clase sociale, mai ales din pătura omenilor de jos. Criticul a preluat chiar și exemplul acestei proze, fundamentându-și teoria „ romanului poporan” pornind de la nuvelele lui Slavici, apărute în volum cu un an înainte, sub titlul Novele din popor. Așa cum observa și C. Mohanu „ Este foarte puțin probabil că, fără scrierile lui Slavici, Maiorescu și-ar fi putut enunța teoria „ romanului poporan” sau chiar dacă ar fi făcut-o – prin analogie cu acele povestiri sătești cultivate de literatura germană și cunoscute junimiștilor- nu ar fi putut-o aplica la fenomenul literar românesc”.

În contextul epocii secolului XVIII, influențat fiind de literatura germană și maghiară, prin acestea de școlile rusă și scandinavă și cunoscând totodată literatura franceză, Slavici se încadrează fară efort nivelului european. Astfel în operele lui Slavici se observă același fenomen de preocupare pentru învățătură, pentru educarea poporului, ca și la nivelul întregii literaturii central-europene al secolului al XIX-lea, scriitorul creând opere cu tendință inspirate din popor și pentru popor. În acest sens Conel Ungureanu afirmă: „ Tezismul, uneori deranjant, al nuvelelor lui Slavici derivă din faptul că ele participă la ethosul învățări. Trebuie să fie cărți de învățătură”. Nuvele în care se observă cel mai bine preocuparea lui Slavici de a da învățături poporului sunt: Popa Tanda și Budulea Taichii. În aceste nuvele Slavici acoperă cu un umor ușor adâncimea realităților transpuse artistic în operă. În Popa Tanda, Slavici pune în serviciul aceleeași idei arta lui de scriitor, nuvela fiind un bun exemplu despre cum se poate face artă cu tendință. Prin intermediu nuvelei Popa Tanda Slavici ne transportă în satele nevoiașe ale Pădurenilor, de pe cursul mijlociu al Crișurilor, regiune pe care Slavici a observat-o de pe vremea când era elev și mai îndeaproape când a fost funcționar al consistoriului ortodox din Oradea(1873). În această nuvelă, Slavici prezintă în contraste puternice realități foarte concrete ale epocii, făcând din satul Sărăcenii în care vine părintele Trandafir, un prototip al satelor înapoiate care se ridică cu ajutorul preotului, realități concrete care iau însă o întorsătura de basm. Asfel la venirea preotului Trandafir satul Sărăceni avea o înfățișare mizerabilă „ Sărăcenii? Un sat cum Sărăcenii trebuie să fie. Ici o casă, colo o casă…tot una cîte una…Gardurile sunt de prisos, fiindcă n-au ce îngradi; ulița este satul întreg. Ar fi prost lucru un horn la casă: fumul află cale și prin acoperiș. Nici muruiala pe pereții de lemn n-are înțeles, fiindcă tot cade cu vremea de pe dînșii. Cîteva lemne clădite laolaltă, un acoperiș din paie amestecate cu fîn, un cuptor de imală cu prispa bătrînească, un pat alcătuit din patru țapi bătuți în pămînt, o ușă făcută din trei scînduri înțepenite c-un par cruciș și cu altul curmeziș…lucru scurt, lucru bun”.

Un alt prototip este cel a preotului ardelean, pe care Slavici a redat-o nu neapărat așa cum este ci cum ar trebui să fie, realizând în literatura româna un tip. Prin nuvela Popa Tanda, Slavici își propune să ilustreze puterea exemplului. Trandafir, eroul încearcă ridicarea satului Sărăcenii, căzut în sărăcie prin metodele pe care și le însușise la seminarul teologic: predica, moralizarea, mustrarea, care rămân însă neeficace. Părintele Trandafir găsește calea salvării sale și a satului prin exemplu propriu, acesta dedicândui-se muncii. Devine un model și oamenii din sat încep să îl respecte și să îl imite „ Plugul marcului era bun pentru început. Un cal cumpără popa de la Mitru; alt cal se află la un om din Valea- Răpiții; Stan Șchiopul avea un car cu trei roate. Popa bătu apoi patru stîlpi la capătul casei, doi mai înalți, doi mai scurți, alcătui trei pereți de nuiele, făcu acoperiș de șovar, și grajdul fu gata […]. Sătenii îl vedeau și clătinau din cap și iarăși ziceau: Popa e omul dracului!”. Slavici propune prin Popa Tanda o pildă de urmat în ridicarea satului, unde surprinde satul prin prisma existențelor unor inegalități sociale și prin conflictele ieșite din inegalitatea socială. Deși are un aer de poveste, are la bază mult realism, acest lucru evidențiindu-se prin analiza transformărilor sufletești ale preotului, în zugrăvirea raporturilor lui cu familia, a țăranilor, a satului. Astfel, în finalul nuvelei, satul Sărăceni apare cu totul și cu totul schimbat „ De la acest loc și satul se vede mai bine. Gradinile sunt însă prea îndesate cu pomi; numai printre crengi ori peste pomi vedem pe ici, pe colea, cîte o bucată din pereții și acoperămintele caselor. Casa popii este tocmai lîngă biserică: nici din asta nu vedem însă decît cinci ferestri și un acoperămînt roșu cu două hornuri. În față cu biserica e școala. Casa, din care nu vedem decît o bucată de perete cu două ferestri mari și acoperămîntul, este a lui Marcu Florii Cucului. Iară zidirea cea mare, care se vede mai în vale, este primăria”.

Tema este reluată într-un plan mai complex în Budulea Taichii, accentul cade de astă dată pe procesul de formare al intelectualului. Slavici publică nuvela Budulea Taichi într-o epocă în care acesta era preocupat de școală, nuvela oferind o privire asupra condițiilor de viață a școlarilor, care trebuie să îmbrace haine de imprumut, mănâncă la întâmplare și fac munci gazdelor. Deși scriitorul prezintă această nuvelă într-un înveliș plin de umor, dincolo de acesta se află realității dure. Referitor la acestă nuvelă, G. Călinescu afirmă: „ Slavici putea să facă din această nuvelă, un mare roman balzacian, zugrăvind marile energii reci. Toate elementele sînt întrunite, nelipsind mai ales acel tic fundamental al unei firi impertubabile în hotărîre”. În Budulea Taichii, Slavici urmărește procesul de formare al intelectualități române din provinciile supuse stăpânirilor străine. În această nuvelă se observă preocuparea lui Slavici pentru dezrădăcinarea intelectualului, care din punctul de vedere al prozatorului avea obligația de a se întoarce după studii la ai săi, pentru a ajuta comunitatea. Prin Huțu, Slavici a creat modelul idilic al unui intelectual, care se ridică datorită capacităților sale intelectuale, dar și prin efortul continuu de a se ridica din mulțime. Așadar prin acest personaj, nuvelistul a creat idealul intelectualului rural, al acelui intelectual care, după ce a cules învățătură revine în mijlocul alor săi spre a le fi de folos, spre a-i îndruma sufletește. Putem spune că Slavici a oferit curentului poporanist, cu aproape două decenii înainte de a apărea acest curent, un model de intelectual, care a procedat exact așa cum ar fi trebuit, întorcându-se în sânul comunități din care a plecat pentru a-și îndeplini datoria față de aceasta. Astfel, Slavici ne arată nu numai cum este această intelectualitate ci și cum ar trebui să fie. Prin transpunerea artistică în literatură a realităților și situațiilor concrete, Slavici oferă modelul unei lumii exemplare, propunând, prin operele sale un mesaj pozitiv care să încurajeze promovarea adevăratelor valori existențiale.

Unul dintre aspectele cele mai importante ale idilei societale este faptul că acesta nu e reprezentarea unei singure clase, variația în interiorul microcosmosului fiind importantă. Acest lucru poate fi observat și în nuvelele idilice Scormon, La crucea din sat, Gura satului, unde stratificarea socială apare ca o realitate a societății transilvănene, însă concilierea devine posibilă deoarece într-o idilă, ca și în basm, ceea ce contează este hărnicia și înzestrarea eroului. Realismul cu care Slavici transfigurează lumea rurală, înclude și înfățișarea adevăratelor structuri sociale. Prozatorul nu evită să prezinte diferențele sociale, cu consecințele și implicațiile ei. Așadar, realismul poporal aflat la baza operelor slaviciene, are la bază eroi, care reprezintă diverse categorii sociale, mai ales din clasa de jos. Însă înainte de toate, realismul lui Slavici se hrănește din analiza sentimentelor și a pasiunilor, fiind un realism psihologic. În Schițe din literatura română, volumul II, N. Iorga avansa termenul de „realism poporal” și încerca să definească psihologicul în opera slaviciană, darul de analist al lui Slavici, cât și capacitatea acestuia de a intui și analiza stările sufletești ale eroilor săi, fac din unele nuvele ca: Gura staului, La crucea din sat, Scormon „ bucății fără păreche în literatura noastră”. O afirmație în acest sens este facută de marele poet, Eminescu, care spunea că : „ e înainte de toate un autor pe deplin sănătos în concepție; problemele psihologice pe cari le pune sunt desemnate cu toată finețea unui cunoscător al naturii omenești”.

Opera slaviciană poate fi considerată tradițională deoarece are la bază inspirația din popor, fiind păstrătoare a fondului tradițional românesc, dar și modernă prin deschiderea la europeni, connectând literatura română la cea europeană. Așa cum afirmă și Pompiliu Marcea „ Slavici constituie puntea ce leagă tradiția cu epoca nouă, dând acesteia din urmă vigoarea, de totdeauna, a rădăcinilor populare și naționale și în același timp corelând tradiția literară de până la el cu cuceririle artei ce animă spiritul literaturi apropiate de noi”.

2.2 IDILA IDENTITĂȚII INDIVIDUALE

În nuvelistica slaviciană se observă faptul că Slavici așază în centrul atenției femininul, reliefând prin acesta idila erotică. În nuvele Gura satului, La crucea din sat, întâlnim toate elementele idilei tradiționale: competiția între doi pretendenți, despărțiți de avere și de preferința femeii, opoziția părinților, finalul fericit, având câștig de cauză sentimentele. Nuvelistul se dovedește a fi un poet al idilei rurale prin felul în care analizează dragostea și redă trăirile sufletești ale personajelor. Pe parcursul nuvelelor, Slavici surprinde încet și răbdător felul în care sentimentul iubirii invadează o fată.

Raportând creațiile lui Slavici care „tratează” universul într-o percepție idilică, putem afirma că în nuvelele de început ale scriitorului ardelean, se propune un eros fulgurant, resorbit în forme pașnice și echilibrate. În fiecare dintre nuvelele idilice, conștientizarea iubiri se produce mai greu, deși fata iubește băiatul încă de la început, aceasta devine pe deplin conștientă de iubirea pe care o simte pentru flăcău numai după ce intervine un element perturbator. Acest element apare ca un eveniment ce produce perturbări minime ale firescului.

Slavici așază în centru personajele feminine principale din nuvele idilice, precum Marta, Ileana și Sanda, prin frecvența aparițiilor și prin intensitatea preocupărilor. Personajele centrale feminine sunt reprezentări ale feminismului tolerant, înțelept, nemuritor. În creația slaviciană, în special în nuvelele Scormon, La crucea din sat, Gura satului, femeia are inițiativa întemeierii, ea își caută rolul și sensul, conștientizând nevoia de stabilitate ce vine odată cu una dintre cele mai decisive momente ale existenței feminine, și anume căsătoria. Un punct de vedere interesant în acest sens este cel al lui Mircea Tomuș, care spune că personajul feminin al lui Slavici „este lipsit de orice inițiativă, n-o manifestă nici măcar în plan sentimental” , însă afirmațiile acestuia sunt desființate deoarece putem observa, de exemplu în nuvela Scormon faptul că sub impulsul sentimentului care îi invadase ființa și totodată simțind nevoia de confirmare a interesului bărbatului, Sanda își asumă inițiativa de a-l cauta pe Pascu. Așadar, eroinele lui Slavici sunt la vârsta căsăsătoriei, având capacitatea de intuiție a unui destin, își exprimă rapid înțelegerea de a se încadra în mecanismele vieții seriale, supraindividuale prin care acestea să se alinieze destinului vieții colective. Astfel eroinele lui Slavici își găsesc un soț, lucru ce se întâmplase și cu ancestoarele lor.

Așadar identiatea individuală este reprezentată în nuvelistica de personajele centrale feminine. Însă nu este vorba de identitatea de criză întâlnită în romanele apocaliptice imperiale ci prin personajele feminine se desfășoară idila apolinică slaviciană. Slavici ne prezintă în cele trei nuvele: Scormon, Gura satului și La crucea din sat, idila erotică ce le are ca protagoniste pe Marta, Sanda și Ileana, toate problemele fiind țesute în jurul acestora, indiferent că sunt intime sau de ordin social. Modul în care fiecare dintre personajele feminine ajung în situația de a simți atracție pentru flăcău nu diferă foarte mult de la o nuvelă la alta. Astfel în Scormon, evenimentul ce perturbă viața Sandei este apariția unui câine pribeag, care este recunoscut de fată și chemat pe nume, asociind în acest fel imaginea pierdută a stăpânului său, care se instalează în mintea Sandei, imediat ce aceasta zărește câinele. Starea în care se afla câinele face transferul către compasiunea pe care fata o simte pentru starea presupus mizeră a stăpânului „ – Bietul cîne! cum urlă! zise ea înduioșată. Scormon, nu urla! urmă apoi, simțind că lacrămile îi vin în ochi. Cine știe, poate a și murit în cătănie. Bietul cîne!”. Printr-o asociație de stări afective, compasiunea pe care Sanda o simte, se transformă într-un reproș față de propria indiferență „ Sanda începu a-și face mustrări. De trei ani, de cînd s-a dus Pascu, ea abia câteodată și-a adus aminte de el. Măcar numai să se fi gîndit la el. Și așa nu se mai gîndește nimeni altul în lume.”. De la reproș nu mai e decât un pas până la o stare de vinovăție, deoarece fiind tânără, Sanda nu înțelesese avansurile timide ale unei afectivițăți din partea lui Pascu, luându-le drept firești „ Dar atunci cînd îl luase în cătane Sanda era încă tînără, de tot tînără și nepricepută. Iar el totdeauna a fost bun cu dînsa. Cînd mergea la stînă, iarna, cînd ședeau la sfărîmat porumb, cînd oile începeau să fete, totdeauna el îi aducea pe cel mai frumos dintre mieii priori. Cine știe? Poate el…Da! De dragul ei ar fi fost gata să facă orice”.

Deși până la acel moment, literatura înregistra afectivitatea ca pe o stare înnăscută sau brusc dobândită, sentimentul iubiri fiind redat ca o anomalie care lovește personajul, în nuvelistica slaviciană lucrurile se petrec diferit. Astfel Magdalena Popescu afirmă „ Slavici descrie– și momentul pretinde toată atenția- pentru prima oară în literatura română apariția unui sentiment, care include durata, multivalența contradictorie, ambianța firească. Asistăm la nașterea unui obiect psihic. Nu mai avem de-a face cu o atribuire instantanee, ci cu metamorfoza unor elemente preexistente, sau cel puțin presupuse, comune și firești. Sentimentul se arată ca o tensiune de reinterpretare intensivă a unor evenimente pe care memoria le înregistrase și le stocase printre cele neexpresive[…]. Iubirea e modificarea unor date interne, pre-existente, văzute într-o lumină nouă, prin voința de transfigurare a realității”. La fel se întâmplă și în nuvela Gura satului, unde Slavici folosește același tipar, în care iubirea apare ca o conștientizare a unei vechi afecțiuni, ascunsă sub împrejurări și gesturi normale, care odată perturbate, funcționează ca un revelator. Fiind pe punctul de a se căsători cu Toader, Marta își dă seama că îl iubește pe Miron „ – El- strigă ea pierdută în înțelesul acestui cuvînt, apoi se pornește ca fiind cuprinsă de o vrajă, iese pe portița din dosul grădinii, trece prin gardul de spini ce împrejmuiește viile și merge dusă, fără gânduri, înfierbîntată, cu părul desfăcut, cu ochii plini de văpaie, cu obrajii aprinși, cu buzele cuprinse de tremurare, cu pieptul mișcat de viforul inimii, merge drept pe calea sunetului dulce și duios printre rândurile de viță, prin desimea tufișului, tot mai iute, tot mai neastîmpărată, tot mai îmbătată de fericirea apropierii”.

Așadar Slavici folosește același„ pattern” pentru a descrie apariția sentimentului iubirii în nuvele Scormon și Gura satului. Acest lucru se schimbă însă în nuvela La crucea din sat, unde sentimentul este privit pentru prima oară ca o necunoscută, care invadează treptat individul „ Ileana singura știa „ pentru ce” merge Bujor; asta însă nici ea chiar sie nu și-o spunea. Ziua întreagă ea era unde se afla Bujor; mereu vroia să vorbească cu el și totdeauna cînd îl întâlnea, îi ferea din cale, pentru că nu știa ce vrea să-i zică. Cîteodată apuca un gînd, ieșea anume la Bujor și iarăși intra. Totdeauna gîndul, în urmă îi părea fără de înțeles.”. În multe pasaje din nuvelă, Ileana este deseori „invadată” de un acest sentiment „ Ileana începe a țese. Gîndește la spadă și, gîndind, Bujor îî vine în minte. Asta nu e bine. Cînd ea gîndește la Bujor este cam aprinsă și mîinile îi cam tremură. Dă prea aspru cu suveica; apasă prea tare asupra iepelor și, cînd trebuie să bată firele cu spata, dă cu toată puterea”.

Slavici creează personaje în concordanță cu modelul idilic iar prin specificul construcției cuplurilor erotice, Slavici demonstrează că deși, contrar concepției estetice care limita accesul în artă a claselor de jos, acestea sunt capabile de trăirea unor sentimente profunde, demonstrând capacitatea acestora de a avea trăiri sufletești profunde. În nuvelele Scormon, La crucea din sat, Gura satului, Slavici nuanțează sentimentul erotic dintre personaje, prin condiționarea lui de către mentalitățile sociale și familiale, contribuind la definirea lor ca personaje complexe ce aparțin atât realităților concrete, cât și a realităților ideale, a căror graniță este mult mai subțire marcată.

În fiecare dintre nuvele idilice, există o perioadă în care personajele își „ascund” sentimentele, acestea trebuind să intuiască sentimentele celuilat, până în momentul în care sunt dispuși să-și mărturisească sentimentele. Astfel în Scormon, Slavici își dovedește talentul în cunoașterea oamenilor simpli, iar atunci când Sanda și Pascu se reîntâlnesc, aceștia discută despre lucruri simple, evitând în acest fel să discute despre sentimentele ce le nutresc unul pentru altul „- Mi-a spus Florea lui Butuc c-ai venit acasă! grăi Sanda înăbușită. Pascu abia putut să o audă. – Da! am venit acasă. Și Florea a venit acasă, răspunse el căutând vorbele. Am turmă frumoasă. Patruzeci și șase de berbeci, o sută șasezeci și două de mioare și optzeci de miei. – Frumoasă turmă! – Și iarba e foarte bună, să zici că-i pagubă să pască oile în ea. Ia! Berbecele cele e al meu: simbrie. Să ți-l arăt”. Însă în nuvela La crucea din sat, Slavici face din acest lucru un joc al depărtări- apropieri între personaje. În numeroase pasaje din nuvelă se observă acest joc de depărtare- apropiere dintre Ileana și Bujor. Un exemplu ilustrativ este scena în care Ilenei i se rupe spata și trimte după Bujor „ Ileana sări de la război și plecă să cheme pe Bujor. Capul îi era plin de ițe, de spete și de fire, încît uitase cine este Bujor. Parcă și acuma era numai ici în curte. Cînd se afla în curte, ea roși ca bujorul, stete speriată, apoi iarăși intră în casă. – Mergi tu, mă tem că nu va veni dacă-l chem eu! […] Vine Bujor. Oare să vină! O! De-ar da Dumnezeu să nu vină! Să nu fie acasă! Să nu vrea să vină! Ba! Asta nu. Asta o dată cu capul n-ar fi vrut-o Ileana. Ea știa că el va veni, auzind că s-a rupt legătura din spată”. O altă scenă în care se observă acest joc al celor doi îndrăgostiți este atunci când Bujor o așteaptă pe fată la ieșirea din biserică. Referitor la acest joc al depărtări- aproprieri al personajelor, Magadalena Popescu afirmă „ În acest joc atragere – respingere, termenul marcat de semnul negativ, al refuzului, revine asupra propriei poziții, sub impulsul aceluiaș elan oscilatoriu care îl aruncase anterior la extremitatea traiectoriei de balans”.

Prin așezarea personajelor feminine, Sanda, Marta, Ileana în centrul tuturor problemelor, acestea fiind cele care generează conflictele, Slavici conturează foarte bine identitatea individuală. Personajele feminine centrale sunt cele în raport cu care Slavici ilustrează în nuvelistică, cuplu modern, răsturnând în acest fel ideile preconcepute legate de căsătorie.

2.3 IDILA IDENTITĂȚII DE GRUP

În literatura lui Slavici se observă o permanentă preocupare a relației individului cu ceilalalți. Acest lucru poate fi observat pe tot parcursul creației sale, urmărind relația individului cu ceilalți prin surprinderea acestuia în câteva ipostaze: iubirea, vanitatea.

Slavici a reușit să surprindă în creația sa, în special în unele nuvele precum La crucea din sat, Gura satului, Budulea Taichi, Popa Tanda , cum se manifestă identitatea de grup în spațiul ardelenesc, descriind o realitate mai nuanțată care nu ține seama de granițe, indiferent că sunt de ordin social, etnic sau politic. Spațiul în care Slavici își conturează identitatea de grup, ipostazele în care aceasta este surprinsă, fac trimitere la perioada în care Transilvania se afla sub conducerea imperiului. Teritoriul în care este surprinsă identitatea de grup mărturisește în primul rând apartenența la central- europeneitate. Prin reliefarea uneia dintre temele majore ale centrali-europenilor, Slavici își conturează identitatea de grup într-o comunitate rustică, reprezentată de respectarea tradiției, de credințe. În viziunea lui Slavici încălcarea tradițiilor și nerespectarea legilor trebuie pedepsite, aceasta fiind una dintre ideile filozofice ce stau la baza întregii sale creații.

Unul dintre cele mai importante aspecte ale acestei comunități este convivialitatea diferitelor etnii „E important, pentru noi, să studiem nu doar tradițiile „ Centrului” European, ci și zonele de contact etnic pe care le propun marginile Europei Centrale”. Prin prezentarea Ardealului ca un micro-centru, datorită fenomenului coabitării diferitelor etnii, Slavici subliniază faptul că deși acest lucru implică diferite culturi, se poate conviețui în armonie, îndiferent de proveniența etnică. Nuvela în care Slavici a ilustrat cel mai bine acest lucru este Budulea Taichii. În acestă nuvelă se poate observa faptul că Huțu, în perioada formării lui intelectuale, vine în contact cu oameni ce aparțin diferitelor etnii. Când pleacă din sat la școală, acesta îl întâlnește mai întâi pe profesorul ungur Wondracek și, de asemenea pe Seca Lena, care era de etnie sârbă. Prin personajul principal, Huțu, Slavici a dorit să realizeze imaginea românului care vrea să-și depășească condiția, având ca model imaginea ungurului, care este văzut ca un exemplu de urmat. Așadar când ajunge la școala ungurească, profesorul Wondracek devine un model pentru Huțu, văzând în profesorul ungur un ideal care trebuie atins.

Una dintre particularitățile nuvelisticii slaviciene este eticul, care reprezintă o grilă de interpretare a lumii. Prin prisma eticului, Slavici își creează identitatea de grup, arătând prin comportamentele personajelor sale că există o organizare morală a societății. Prin meditația în plan moral asupra omului, Slavici poate fi considerat adeptul lui Confucius, filozof pe care nuvelistul l-a cunoscut și l-a prețuit foarte mult, scriitorul întemeindu-și chiar și un cod al moralei bazat pe anumite norme de conduită și anume: iubirea de adevăr, iubirea de dreptate și mai ales sinceritatea. Prozatorul promovează în creațiile sale aceste valori, subliniid faptul că omul poate fi fericit numai dacă respectă aceste norme și principii.

În nuvelistica slaviciană, raportul dintre individ și mediu este foarte bine realizat, lupta pentru existență, raporturile de clasă, contradicțiile de interese economice sunt scoase în prim-plan, acestea reprezentând substanța nuvelelor din prima perioadă a creației. Se observă așadar neconcordanțe între viața individuală și viața colectivă, între impulsurile personajelor și conștientizarea datoriei, atât socială cât și morală. Conflictul acestor nuvele este reprezentat în pricipal de o criză erotică tipică ce se desfășoară în cadrul rural, aceea a fetei și a flăcăului care provin din clase sociale diferite. Conflictul este susținut de manifestarea unor atitudini diferite în sânul familiei, cu privire la căsătorie, moment foarte deosebit în viața satului. Aceste atitudini sunt de obicei declanșate de feciorul sau fata care trebuie să-și întemeieze o familie și apar în urma nesupunerii voinței părinților, care pun înainte judecata, apărând interese de avere, iar feciorul sau fata, iubirea. Asprimea relațiilor este dată de faptul că nuvelistul împarte personajele în două planuri, tinerii și bătrâni, iar conflictele între iubire și vanitate.

Slavici ilustrează raporturile de clasă foarte reușit în nuvelele La crucea din sat și Gura satului, idila erotică având de suferit datorită diferențelor sociale. În aceste nuvele Slavici subliniază nașterea conflictului, care se datorează diferențelor de mentalitate, aceea a tinerilor, care este în opoziție cu cea plină de prejudecăți a bătrânilor. Nepotrivirea atât a Martei cu Miron, cât și a lui Bujor cu Ileana din punctul de vedere al acestui aspect, vor aduce multe probleme, relația de iubire dintre aceștia fiind influențată în mod negativ. În cele două nuvele idilice, Slavici înfățisează o iubire, care este de la început condamnată de realitatea exterioară reprezentată de societate și de legile nescrise ale acesteia, cât și de incompatibilitatea celor doi îndrăgostiți. Însă principala interdicție care condiționează iubirea este opoziția dintre mentalitățile celor doi indrăgostiți și a familiei, deoarece aceasta vedea o imposibilitate în a te căsători cu cineva care aparține unui statut social mai jos decât al fetei. În aceste nuvele, prozatorul oferă citittorului iluzia de a transcende ideile preconcepute ale bătrânilor, însă se poate observa faptul că, deși aparent încearcă să treacă pe acestea, tinerii se conformează în a respecta aceleași legi morale după care toată lumea se conduce.

Nuvela în care Slavici ilustrează cel mai bine raportul dintre fată, părinți și colectivitate este Gura satului. Unul dintre aspectele importante în această nuvelă este faptul că aici, cuplu tinerilor rămâne în plan secund, nereușind să pretindă recunoașterea prin forță a propriilor drepturi. Deși sunt cuprinși de sentimente puternice, aceștia își suportă pasiunea, deoarece au un sentiment acut al datoriei, preferând să respecte convențiile. Trăiesc așadar o „ dramă”, așteptând ca alții să ia hotărâri în numele lor. Puterea datoriei sociale este mai mare; personajele nu o pot controla, trebuie să i se supună. În această nuvelă există mai multe scene în care se observă faptul că personajele înțeleg datoria pe care o au față de părinți și faptul că aceasta este mai presus chiar și decât iubirea pe care o simt. Ilustrativă este scena în care Marta acceptă să se căsătorească cu Toderică, deși il iubea pe Miron „- Lasă taică, nu te supăra! Nu fi mîhnit! Nu am să-l uit în viața mea, dar niciodată nu am să vă vorbesc despre dînsul. […]. Nu cer să-l mai văd, dar doresc, taică, să-l vezi și tu, apoi mărită-mă după cine vei voi. – Draga mea copilă! Răspunse Mihu mișcat. E mai bine să nu-l vezi nici u și nici eu să-l văd. Mi s-ar sfărîma inima. – Dacă socotești așa, apoi fie și așa! grăi Marta”. Cu tot zbuciumul lor intern, personajele evoluează într-un singur sens: destinul lor individual caută ritmul și liniile de forță ale destinului colectiv, al datoriei sociale, impuse de structura riguros diferențiată a colectivițăți și verificate într-o veche practică, de valoarea tradiției, a consecvenței.

În această nuvelă, se observă preferința lui Mihu pentru Toderică, doar pentru că el este ginerele care era în conformitate cu statutul lui social, respectând în acest fel normele și prevederile unui sistem social pe care îl ia în considerație. La început Mihu nici nu se gândește să desfacă logodna Martei cu Toderică, acesta temându-se în primul rând de opinia publică, încercând mereu să obțină admirația și acceptul comunități în care trăia „ Ce va zice lumea? Toată viața a trăit astfel, ca lumea să poată vorbi numai de bine despre dînsul; așa învățase de la părinți, așa se obicinuise, așa își găsea cea mai mare din mulțumirile vieții și acum, deodată, vedea risipindu-se partea cea mai scumpă din prețul bogățiilor și a bunelor sale fapte”. Așadar în această nuvela opinia publică, „ gura satului”, joacă un rol important, autoritatea și eficiența conștiinței colective depășind limitele firești, datoria este aici o rigoare, nu o legitate necesară. Tanspusă în reversul ei, datoria socială se dovedește o povară pentru oameni, fiind bucuroși să scape de ea, chiar și Mihu este mulțumit în final că nu se mai face logodna și renunță la a ține cont de „ gura satului”.

Aceleași prejudecăți legate de statutul social sunt prezente și în La crucea din sat, aici opoziția fiind mult însă mult mai puternică, deoarece întâlnim o opoziție puternică între capii celor două familii. Relația pe care se intemeiază această opoziție este una vanitoasă, atât Mitru cât și Stan având motive personale de a se crede mai presus: unul pentru că e bogat, iar celălalt pentru că e cărturar și are feciori buni. La fel ca și în relația erotică, partenerii relației vanitoase se simt atrași unul de altul, pentru că prin comparație cu celălalt sunt mai siguri de propria superioritate. Deși se sugerează unirea celor două case prin căsătoria copiilor, atât Mitru cât și Stan resping această idee, primul motivând că Bujor este sub pretențiile lui, iar Stan sugerează că feciorul lui poate alege mai bine.

Slavici este adeptul finalurilor care reprezintă un nou punct culminant, soluționând spontan conflictul dintre bătrâni și tineri, băiatul obținând în final consimțământul pentru a lua în căsătorie fata. Acest lucru se poate observa în ambele nuvele. În nuvela Gura satului, se observa cum lucrurile iau o altă întorsătură decât cea așteptată, Mihu acceptând ca Marta să se căsătorească cu Miron, deși aceasta era logodită în acel moment cu altcineva „ Mihu făcu un pas la dreapta, se întoarse spre Pintea și, ridicînd fruntea, îi privi drept în față, stete cîtva timp în luptă cu sine, apoi îî zise cu o hotărîre deznădăjduită: – Ei ! Mă fac! Mă fac de rușinea tîrgului! Mă fac de rușinea lumii! Mie, urmă el aprins, mie nu-mi mai poruncește nimeni pe fața pămîntului! Eu știu cît amar am răbdat! Grăind acestea, el se duse la Miron, îi apucă mîna, și-i zise cu căldură: – Nepoate, iartă- mă! Miron simți că ochii i se umplu de lacrimi. El ridică mîna bătrînului și o atinse cu fruntea”. Același lucru se întâmplă și în La crucea din sat, unde Mitru acceptă în cele din urmă că Bujor este flăcău bun și hotărăște să i-o dea pe Ileana „ Cînd Mitrea văzu că Bujor pleacă, făcu un pas spre el. – Auzi, măi Bujor, zise el molcomit, d-apoi că n-am zis eu că nu ți-o dau. Zicînd aceste, îl apucă cu mîna de braț și ei steteră multă vreme așa fără să miște, fără să grăiască careva vreun cuvînt”.

Neconcordanțe legate de statutul social nasc drama în existența personajelor, atât în La crucea din sat cât și în Gura satului, însă aceasta este rezolvată prin sacrificiu, prin prețul suferinței se asigură împlinirea fericirii, idila erotică fiind desăvârșită în momentul întemeierii unei noi familii. Pentru Ioan Slavici nu limba și nici apartenența la o anumită clasă socială sunt acelea care definesc personajul ci opțiunea morală, comportamentul lui față de marile virtuții. Astfel, Slavici caută mereu exemple vii la marile definiții și credințe de viață ale poporului român. Faptul că acestea poartă un nume propriu ține de regulile literarității, prozatorul creând personaje ce devin embleme ale unor sentimente morale. Așadar datorită calităților cu care au fost înzestrați, eroii lui Slavici fac posibilă reconcilierea și încheierea conflictului dintre bătrâni și tineri. Prin contribuția pe care o aduc în text, fiecare din personaje, chiar și cele care reprezintă opoziția, contribuie la realizarea idilei generale.

Prin structura și problemele adoptate, Slavici înfățișează o realitate ideală ce are însă rădăcinile înfipte în realitățile sociale ale vremi. Prozatorul a realizat prin idila erotică prezentă în cuplurile din nuvele Scormon, La crucea din sat, Gura satutului, imaginea idilei transilvănene, reliefând probleme ce țineau de statutul social din vreme, însă le prezintă într-un mod idealizat, toate aceste nuvele incheindu-se cu un final fericit în care toate se așază în perfectă armonie. Idilismul în aceste nuvele este așadar ilustrat prin căsătoriile dintre oamenii ce aparțin unor clase sociale diferite.

2.4 SPECIFICUL IDENTITĂȚII CULTURAL – TRANSILVĂNENE

Identitatea cultural transilvăneană este văzută în raport cu Europa Centrală. Contextul social în care Slavici își surprinde identitatea cultural transilvăneană este cel de dinaintea primului război mondial, plasând-o în spațiul imperial, central-european. Nuvelistul oferă o imagine a identității culturale care este plasată în mediul rural, cadru ce oferă imaginea unei populații restrânse, omogene, între membrii căreia se stabilesc relații directe. În principalele sale creații, Slavici înfățișează o lume specifică societății de dincolo de munți, identitatea culturală transilvăneană caracterizându-se în proza slaviciană, prin prezența diferitelor culturi, a obiceiurilor și a tradițiilor, specifice satului ardelenesc. Prozatorul surprinde ritualuri importante precum obiceiurile de seceriș în Pădureanca, muncile agricole în La crucea din sat, obiceiurile de paște în Moara cu noroc, urzitul pânzei în Scormon și pețitul în Gura satului.

Trăsătura fundamentală a identității cultural transilvănene este atitudinea de societate deschisă schimbărilor, însă în limita în care este posibilă păstrărea tradițiilor, lucru ce prezintă o deosebită importanță pentru Slavici. Prin zugravirea în principalele nuvele a unor ritualuri precum urzitul pânzei sau pețitul, scriitorul insită în păstrarea tradițiilor și a obiceiurilor, lăsând prin ilustrarea acestora cu o mare măiestrie, veritabile documente pentru literatura română. Astfel în nuvela La crucea din sat, Slavici a reliefat atmosfera specifică serilor de clacă. Aici personajele sunt surprinse la scărmănat de pene, prilej ce le oferă tinerilor un loc de a se întâlni și de a se veseli „ Naica Floare n-are vreme. Cuptorul este ars și plăcinta nu e încă întinsă. Multă grabă nu-i prea bună: Marta ar fi trebuit să aștepte cu cuptorul. Ea însă umblă cu gîndul tot pe la cei din casă; abia apucă să se vadă și ea la masă cu scărmănătorii de pene. Sunt prea veseli: îi aude rîzînd în casă. Bujor spune minciuni; trei zile și trei nopți el nu ar sfîrși. Cînd n-o știe de la altul, o scornește de la sine. Și apoi mai este bun la clacă și pentru că nu se mînie cînd Ileana îi face o glumă, iar Ileana bucuros face cîte una. Așa-i asta între tineri”. Pe fondul acestor întâlniri se pot dezvolta relații între personaje, fie ele de iubire sau prietenie, sau pot fi determinate de tensiuni puternice care pot izbucni în conflicte, așa cum se întâmplă între Mitrea și Bujor. Fiind un excelent cunoscător al psihologiei de grup, surprinderea personajelor în anumite momente ritualice, îi oferă lui Slavici prilejul de a observa evenimentele de omogenizare a grupurilor.

În nuvelistica slaviciană, identitatea culturală se caracterizează și prin diferențieri, care apar în special la nivel social. Se observă un principiu de diferențiere socială, ordinea socială fiind specifică comunități rurale, având la bază un sistem social întemeiat pe schematismul inferior- superior. Acest principiu de diferențiere apare în fiecare din nuvele idilice ale lui Slavici, precum și în altele cum este nuvela Pădureanca, unde diferențele de clasă socială sunt mai violent reprezentate. Întregul conflict al nuvelelor este bazat pe această diferențiere socială, scriitorul reușind prin reliefarea acestui principiu să ofere o viziune asupra importanței pe care acesta îl avea în societate, subliniind de asemenea și prejudecățile colectivități din secolulul al XIX- lea. Așadar în cadrul identității culturale se observă manifestarea unor anumite comportamente și atitudini, care însă sunt reglementate prin respectarea unor legi generale, care se respectă și se execută.

Tema identități culturale transilvănene apare de asemenea prin prisma diferitelor etnii ce o alcătuiesc, deoarece nu există o identitate culturală tipică, ci un amalgam de identități, ce formează specificul identității cultural transilvănene tocmai prin această diversitate de culturi. Slavici ilustrează cel mai bine această convivialitate a diferitelor etnii și implicit a diferitelor culturi în nuvela Budulea Taichii.

Prin prezentarea amănunțită a tradițiilor, obiceiurilor și prin surprinderea convialității difereritlor etnii, scriitorul a reușit să redea culoarea locală, conturând o indentitate cultural transilvăneană ce se caracterizează prin armonie, cumpătare și echilibru.

CAPITOLUL III

TOPOSUL IDILIC CENTRAL – EUROPEAN ÎN NUVELISTICA SLAVICIANĂ

Corelarea lui Slavici cu scriitorii europeni este făcută prin felul scrierii pe care o adoptă. Aceștia cultivau povestirea sătească ( dorfgeschichte) iar spațiul ia forma unui topos rural. Prin ilustrarea modelului idilic încadrat ca topos extins, proza lui Slavici presupune un microcosmos, reprezentat prin mediul rural în care totul este bine armonizat, marcat sub aspectele de idealitate. Putem observa interesul lui Slavici pentru raportul dintre mediul natural și social, manifestat în accente idilice, puține dar sigure din Scormon,dar și în tabloul mai vast al lumii rurale, din Gura satului. Așadar Slavici așază în centrul acțiunii viața satului, lucru ce fusese făcut și de alții scriitori inaintea lui, însă aceștia privesc satul „ dinafară”, pe când Slavici se situează „ înlăuntrul ” satului și chiar „ înlăuntrul” familiei țărănești.

Prin alegerea satului ca principal mediu în care se desfășoară acțiunea nuvelelor sale, Slavici creează un indiscutabil prestigiu curentului poporal prin volumul Novele din popor, contribuind totodată la fundamentarea realismului poporal. Deși mulți critici români identifică punctul de plecare a realismului poporal la Slavici în epoca Tribunei, acest lucru nu este adevărat deoarece Slavici era preocupat de acest lucru încă din epoca începuturilor sale scriitoricești. În Congresul de la Putna, Slavici recomanda „ tinerilor” datinile și obiceiurile poporului român. Prin „ literatură poporală” scriitorul înțelegea nu creația populară, ci literatura cultă, însă scrisă cu o destinație foarte precisă. În viziunea lui Slavici pentru a contribui la ridicarea poporului, scriitorul nu putea fi un ins oarecare, scriitorul trebuia să fie, mai presus de orice, dascăl care dă altora învățături. Astfel opera literară devine o cale de a transmite învățături, aici avându-și punctul de plecare didacticismul din opera lui Slavici. În Transilvania întoarcerea spre literatura populară atinge punctul maxim în paginile Tribunei, condusă de Slavici, acesta susținând întoarcerea spre omul din popor și are ca rezultat alăturarea de ”idilic” și „mitologic” a „realismului poporal”, satul fiind privit în toată complexitatea, cu dramele și tragediile lui.

Slavici a prețuit întotdeauna poporul și dându-l exemplu pe Alecsandri, în cursul său de Literatură poporană afirma : „ poetul simte că-n poporul român este izvorul poeziei române și că punctul de plecare pentru dezvoltarea noastră literară nu este nici Omer, nici Orațiu, nici Shakespeare, nici Voltaire, nici Goethe, ci literatura poporană”.

Prin promorarea idei că literatura poporana ar trebui să stea la baza literaturi culte, Slavici a ilustrat mediul rural cu obiceiurile și tradițiile ce se gasesc aici, având ca figură centrală țăranul român. Slavici este totodată și unul dintre primii scriitori din literatura română care înfățișează o tipologie a familiei țărănești. Așadar, prozatorul așază familia în centrul acțiunii, viața fiind relatată prin activități gospodărești dar și din relațiile cu alte gospodării. În familie comportamentul este unul tradițional, bărbatul ia toate hotărârile, iar datoria femeii și a copilului este de a se supune. Aspectul cel mai important în cele trei nuvele nu e este numele personajelor, ci locul pe care îl ocupă în familie: gospodar, gospodină, fecior, fată de măritat. Așa cum se poate observa în nuvele lui Slavici momentul cel mai important este ieșirea fetei sau a feciorului de sub autoritatea părintească pentru a întemeia o nouă familie. Referitor la personajele conturate de Slavici în volumul Novele din popor, Mihai Eminescu spunea „ fiecare din chipurile cari trăiesc și se mișcă în novelele sale e nu numai copiat de pe ulițele împodobite cu arbori ale satului, nu seamană în exterior cu țăranul român, în port și în vorbă, ci au fondul sufletesc al poporului, gândesc și simt ca el”.

Datorită faptului că a ales să se inspire din viața poporului, unii dintre scriitori contemporani prozatorului au avut rezerve față de acesta și l-au criticat. Unul dintre scriitorii ce i-au imputat lui Slavici inspirația din mediul rural a fost Duiliu Zamfirescu cu care Slavici a avut numeroase polemici. Încă de la începutul secolului al XIX-lea Duiliu Zamfirescu s-a situat pe poziții de adversitate față de literatura creată de scriitori ardeleni( Popovici Bănățeanul, Octavian Goga), dar în primul rând Slavici și Coșbuc, motivându-și dezacordul în ceea ce privea inspirația lor din viața oamenilor simpli, mai cu seamă a țăranilor, deoarece acesta îi considera incapabili de trăiri profunde. În al doilea rând nu putea accepta limba operelor acestora fiindcă folosea elemente populare și arhaice. Polemica de durată a lui Slavici cu Duiliu Zamfirescu, a fost declanșată de cel din urmă și avea legătură cu narațiunile istorice și cu „ poporanismul” literaturii creată de Slavici. Astfel Zamfirescu afirma: „ Slavici scrie o limbă românească pocită, iar țăranii din creațiunile sale sunt niște biete ființe anemice, neadevărate și nereale, în contra cărora se revoltă simțământul estetic și patriotic”. Deși declanșarea polemicii a avut la bază un factor subiectiv, premierea lui Slavici pentru romanul Din bătrâni și nu a romanului, În război al lui Duiliu Zambirescu( ambele narațiunii istorice), esența acesteia o constituie diferența dintre cei doi în privința concepției despre literatura de inspirație poporanistă. Autorul romanului Comăneștilor și-a exprimat dezacordul cu sursele de inspirație și a limbii operelor lui Slavici încă din prefața sa la volumul „ Nuvele” apărut în 1888, unde s-a pronunțat în privința necesității de a se creea o literatură care să se inspire din alte medii decât cel rural sau al mahalalei( aici facând referire la Caragiale), deoarece în viziunea sa noua literatură trebuia să fie inspirată din viața boierimii și a funcționarilor.

Cele mai izbutite scrieri ale lui Slavici: Budulea Taichii, Popa Tanda, Scormon, La crucea din sat, Gura satului, sunt localizate în mediul țărănesc. În literatura slaviciană, nuvelele Scormon, La crucea din sat și Gura satului ocupă un loc important, prin anticiparea unor teme care vor fi tratate mai târziu și de alți scriitori, îndeosebi transilvăneni. Coșbuc va descrie și el flăcăul, și mai ales fata, în momentul în care se pregătesc să întemeieze o familie, temele fiind preluate totodată și de Agârbiceanu. Slavici reliefează în aceste nuvele societatea ardelenească cu toate structurile ei specifice: tradiții și obiceiuri, structura familiei tradiționale, stratificarea socială, care este prezentată veridic ca o realitate a satului ardelenesc. D. Micu atrage atenția asupra elementului de noutate pe care pe care o aduce proza lui Slavici „ Nimeni, pînă la acest scriitor, n-a cercetat cu atîta pătrundere și perseverență aspectul social, condițiile vieții materiale ale lumii sătești, nimeni nu a înfățișat în aceeași măsură strînsa corelație între fenomenologia vieții sufletești și modul de trai, poziția economică, existența socială, într-un cuvînt”. Așa cum nota și D. Micu, Slavici reușește să redea în principalele sale nuvele foarte bine diferențierea de clasă în mediul rural. În ilustarea ierarhiei sociale prozatorul a subliniat faptul că aceasta a generat o mentalitate rigidă . Așa cum am spus și în capitolul anterior, chiar și între gospodari cu stare din nuvela La crucea din sat, există tensiuni, Mitru evitând să-și mărite fata cu baiatul lui Stan, deoarece îl consideră pe acesta cu o treaptă mai jos în ierarhia socială. Așadar, Slavici prezintă satul ca pe o comunitate închisă, dominată de legi morale care reglementează comportamentul indivizilor în interiorul acestei lumi, fiecare personaj fiind individualizat printr-un statut social bine definit.

Cele trei nuvele idilice ale lui Slavici, Scormon, La crucea din sat, Gura satului descriu lumea satului transilvănean, scriitorul aduce în prim-plan autenticitatea satului. În aceste nuvele scriitorul se dovedește a fi un bun cunoscător al rânduielilor rurale, al datinilor, obiceiurilor, oglindind în acest fel viața societăți transilvănene pe care o cunoștea foarte bine, transmițând nota specifică vieții satului ardelenesc. În jurul dragostei tinerilor, Slavici țese o monografie a satului, evidențiată mai cu seamă în părțile ei etnografice, ceea ce l-a determinat pe Maiorescu sa considere Gura satului, un fel de etalon al romanului. Dovada faptului că nuvelistul cunoștea îndeaproape societatea ardelenească, este prezentarea în detaliu a muncilor obișnuite din gospodăria țărănească. Astfel în nuvela Scormon, despre care N. Iorga afirma „ e cea mai bună povestire de imaginație ce se scrise în romînește”, Slavici prezintă cu minuoțizitate scena urizirii pânzei „ Cît e de lung gardul, de la portiță pînă la cotitura uliței, Sanda l-a măsurat, nici ea singură nu știe de cîte ori, cu firul în mînă. Jos lîngă portiță, e vîrtelniță cu jirebia de tort. Sanda ia capătul firului, îl sucește pe lîngă cel dintîi par din gard, apoi merge lăsînd firul printre degete, din par în par, pînă la stîlpul din cotitură; acolo sucește firul încă o dată și iarăși se întoarce înapoi. Vîrtelnița se mișcă alene, scîrțîind îndelungat, și lasă firul a se dezveli. Din cînd în cînd, scîrțîitura încetează și firul nu mai curge. Sanda fuge la vîrtelniță, descurcă firele și iarăși părîndă parii. Așa se urzește pînza. Și gardul e cel mai bun urzitor: pari bătuți unul unul lîngă altul și legați între dînșii, loc de șase palme de la pămînt, cu o împletitură de nuiele” .

De asemenea au rămas memorabile, paginile în care Slavici zugravește obiceiul pețitului în nuvela Gura satului. Obiceiul pețitului apare la scriitor ca un sistem complex de mesaje și răspunsuri. Vorbind despre acest pasaj, G. Călinescu afirma „Cea mai bună nuvelă de acest fel, Gura satului, nu cuprinde decît banale discordii și împăcări în legatură cu măritarea unei fete de țară. Banalitate aici înseamnă atitudinea arhaică și scena meticuloasă a pețirii, cu întârzieri calculate și ocoliri șirete, constituie un document eminent de arhivă etnografică și o mare pagină literară”. Slavici descrie în amănunt pregătirea momentului de către părinți fetei, prin aranjarea „ întâmplătoare” a curții, prin etalarea carelor, a plugurilor, a vitelor și caillor „ Pe cînd, înspre seară, Simion și Mitrea întrară cu pași măsurați pe poarta deschisă, curtea era plină : slugile așezau în grămadă sacii cu grîu, boii rumegau la carele puse în șir, slujnicele mulgeau vacile, porcii sfărîmau zgomotoși grămezile de păpușoi, caprele se obrăzniceau în toate părțile, oile stau înghesuite într-un unghiu al curții, iară Mitrea se lupta cu caii nărăvași. Mihu, stăpînul, se plimba mereu prin curte, iară Marta, fiica stăpânului, își făcea de lucru, împărțind porunci în toate părțile”. Scriitorul prezintă cu exactitate amănuntele și descrie comportamentul personajelor cu o deosebită finețe. Răspunsul ce trebuie transmis mai departe este sugerat prin atitudinea familiei și a fetei, dar și prin ceea înțelesul răspunsurilor pe care le dau oamenilor trimiși să afle dacă fata este dispusă să se marite. Astfel în urma unor schimb de replici bine gândite, se aranjează ca fata să fie pețită „ Ei, dar în grabă ne lași, nepoată! grăi Simion cînd ea voi să iasă. Nici nu te-am văzut precum dorim să te vedem. Marta se opri turburată. – Se șoptește că ai să te măriți! zise Mitrea glumind. – O fi! Îi răspunse Marta zîmbind, dar eu nu știu nimic. – Și dacă noi am ști? – Mi-ați spune și mie! le zise ea. – Asta-i, vere, asta! grăi Simion, că nu știm nici noi; dar se zice, îi spuneam tocmai vărului Mihu, c-ar fi să te pețească Toderică, îl știi acum! Și se teme…El tăcu, și toți tăcură. Cuvîntul următor trebuia să fie al mumei; ea se apropie dar de Marta și-i zise: – Ei, spune, ce-ai zice tu?. Marta dete din umeri și grăi: – Cum a vrea tata. – Noroc să ai, grăiră amîndoi oaspeții, ridicîndu-se de pe scaun, iară Mihu simți o deosebită răcoare la inimă văzînd că lucrurile se fac atît de pe voia lui. Cu toate acestea treaba era pusă la cale și luîndu-se înțelegere ca peste trei zile , adecă duminică, junele să vie cu părinții și cu oamenii săi să o pețească și să se facă logodna”. Slavici se dovedește un foarte bun cunoscător al vieții țărănești, realizând într-un mod excepțional scena pețitului, care rămâne în literatură drept una dintre cele mai autentice și mai originale pagini din proza nuvelistului. Pompiliu Marcea sublinia în Ioan Slavici faptul că în această scenă „ Sunt prinse cu o excelentă cunoaștere a sufletului uman, dedublările eroilor, dictate de conjuncturi precise, ținând de convenții, de amorul propriu, sau impuse de necesității tactice. Există un întreg ritual al pețitului, cu fraze știute pe dinafară, cu replici automate, cu gesturi calculate, parcă repetate dinainte, executate cu o siguranță mecanică, din care nu dispare, însă farmecul oamenilor și al obiceiurilor, capătă, dimpotrivă, prestigiul tradiției”. Așadar Slavici oferă o viziune asupra acestui obicei, deosebit de important în viața satul, pe care ni-l prezintă ca pe un ritual ce se desfășoară într-un mod protocolar, în care totul se încadrează într-o steoretipie perfectă, nimic nu este spontan. Această scenă reprezintă în cel mai înalt grad, realismul poporal, fiind de asemenea un important document de arhivă.

Una dintre particularitățile fundamentale ce se observă în nuvelele din volumul Novele din popor este oralitatea, prezentă atât în vorbirea eroilor cât și în stilul neutru al autorului. Oralitatea este dată la Slavici din lipsa preocupări pentru stil, acesta pune ca și scriitorii germani accentul pe substanță, considerând că integritatea comunicări și claritatea sunt datoria unui scriitor. Așa cum scriitorul însuși spunea că pentru a fi înțeles de popor, exprimarea simplă este o necesitate. Ioan Slavici introduce oralitatea populară în scrierile sale înaintea lui Creangă. Încă din 1874, anul apariției nuvelei Popa Tanda , adică cu un an mai devreme decât prima povestire a lui Creanga Soacra cu trei nurori, putem observa formele orale și zicerile tipice : „ Pe părintele Trandafir să-l țină Dumnezeu! Este om bun ; a învățat multă carte și cîntă mai frumos decît chiar și răposatul tatăl său, Dumnezeu să-l ierte ! și totdeauna vorbește drept și cumpănit, ca și când ar citi din carte…Mult s-a ostenit părintele Trandafir în tinerețea lui. Școlile cele mai mari nu se fac numai iac-așa, mergînd și venind. Omul sărac și mai are și mai rabdă…Minunat om ar fi părintele Trandafir, dacă nu l-ar strica un lucru. Este cam greu la vorbă, cam aspru la judecată : prea de-a dreptul, prea verde fătiș”.

Privitor la stilul lui Slavici, există două studii consacrate, atribuite unor autorități de necontestat, Al. Philippide, Slavici și stilul ardelean, și studiul lui Tudor Vianu, Arta prozatorilor români. Ambii critici au emis păreri despre stilul lui Slavici, caracterizându-l diferit. Astfel Tudor Vianu a emis aprecieri rezervate, afirmând despre stilul lui Slavici că are un vocabular limitat, ceea ce duce la o „ ucigătoare monotonie”. Aceste rezerve s-au transformat mai târziu în reproșuri. Astfel criticul nota faptul că limba lui Slavici este repetitivă și săracă „ După fastuosul banchet al lui Eminescu, al lui Creangă, Slavici ne invită la un ospăț mai sărac”. În cazul lui Al Philipide, lucrurile se întâmplă diferit, acesta începe cu aprecieri nefavorabile în ceea ce privește stilul prozatorului, observând faptul că la Slavici există o lipsă completă de preocupare pentru stil, nuvelistul nu numai că nu are un stil frumos, ci chiar neîngrijit. Însă treptat ceea ce criticul vedea ca un defect al stilului slavician se transformă în calități și în ciuda faptului că stilul lui Slavici este neîndemânatic, criticul afirmă „ Slavici are o curat și aspră limbă romînească. O limbă poate cam necioplită, colțuroasă și dură, dar lipsită de neologisme și perfect armonizată cu personajele lui Slavici și cu lumea pe care el o descrie”. Tot acest critic spunea despre Slavici că este cel care a ilustrat pentru prima dată maniera ardeleană, care se caracterizează prin înțelegerea și felul realist în care ilustrează mediul rural, lipsa de idealizare, fondul sufletesc al eroilor și prezența tezismului pentru a ilustra o temă de morală. De asemenea și prin asprimea limbii, stilul scriitorului de a se exprima fiind caracterizat ca fiind direct și simplu, compensând în acest fel monotonia dată de lipsa de inventivitate.

Slavici a îmbogățit literatura noastră clasică cu lucrări populate de tipuri caracteristice societății transilvănene din veacul al XIX-lea, perioada dezvoltări burgheziei, a pătrunderii relațiilor capitaliste în viața satului. Având la bază concepția desprea artă, potrivit căreia literatura cultă trebuia să pornească de la creația populară, Slavici este inițiatorul și susținătorul celei mai importante direcții în zugravirea satului în literatură. Scriitorul realizează cea mai cuprinzătoare imagine asupra satului transilvănean, prin descrierea îndeletnicirilor și a obiceiurilor cu vechii tradiții. Lumea satului este construită veridic, de obicei prin aglomerare de amănunte caracteristice, nuvelistul dovedindu-se nu numai un observator, dar și un evocator al satului transilvănean.

Meritul incontestabil al lui Ioan Slavici este acela de a fi reușit să ridice proza transilvăneană la nivelul literaturii naționale . Un exeget important al operei lui Slavici, Ion Breazu, spunea că Slavici este „adevăratul părinte al prozei ardelene”, iar prozatorii transilvăneni de mai târziu, Rebreanu, Agârbiceanu, Pavel Dan „s-au născut din Popa Tanda, ca marii realiști ruși din Mantaua lui Gogol”

CONCLUZII

Modelul idilic ilustrat de Slavici prezintă o deosebită importanță pentru literatura română prin felul în care a reușit să reliefeze societatea transilvăneană cu tot ceea ce o caracterizează și totodată prin propunerea unor modele care să contrasteze cu realitățile sociale existente în epoca contemporană lui. În raport cu realitatea secolului XIX-lea modelul idilic prezentat de Slavici reprezintă o reflecție, o stilizare și un ideal umanist ce își are rădăcinile înfipte în realitatea epocii. Idila lui Slavici nu este doar o reflectare a realității, scriitorul ajustează mai degrabă realitatea după model, decât o prezintă. Ioan Slavici optează pentru modelul idilic, fiindcă acesta îi oferea oportunitatea de a prezenta realitățile sociale existente în România de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Modelul societal prezentat de Slavici, proiectează o imagine idilică ce este reflectată prin prezentarea unor conflicte superficiale ce se rezolvă cu ușurință, prin ilustrarea unor acțiuni ce au drept scop moralizarea eroilor, aceștia fiind contruiți în așa fel încât să ilustreze anumite norme etice pe care omul trebuie să le respecte pentru a fi liniștit.

Modelul oferit de Slavici surprinde așadar o umanitate ce se dezvoltă după legile naturii sau este construită asemena ei, în care predomină armonia și echilibrul. Totodată Slavici vede în modelul idilic un mod de a protesta împotriva prevalenței individualismului și a realităților sociale capitaliste înstăpânite în societatea transilvăneană. Din analiza relației dintre modelul idilic și realitatea exterioară a secolului XIX-lea, putem observa că Slavici propune o viziune diferită epocii sale contemporane. De asemenea, în acest model nuvelistul vede o oportunitate de a promova ideea de specific național, încurajând astfel promovarea valorilor naționale. Acest lucru prezintă o deosebită importanță deoarece în acea vreme Transilvania se afla sub conducerea imperiului Austro-Ungar, lucru ce îi făcea pe românii transilvăneni dornici de a-și afima specificul național.

Prin ilustarea acestui model Slavici face trimitere la central-europeneitate și la stilul Biedermeier, putându-se observa faptul că modelul societal transilvănean este construit prin prisma trăsăturilor Biedermeier. Modelul societal prezent în nuvelistica slaviciană surprinde identitatea individuală reprezentată de Marta, Sanda și Ileana cât și identitatea de grup reprezentată de comunitatea satelor. Slavici își conturează atât indentitatea individuală cât și pe cea de grup în raport cu diferite idile: erotică (care se constituie ca o permanență), meșteșugărească (prin prezentarea muncilor gospodărești), intelectuală (prin prezența „ etosului învățării”) și folclorică (prin prezentarea tradițiilor și obiceiurilor)

Spațiul în care Slavici își surpinde eroii este cel al marginilor de imperiu, reliefând prin prisma modelului idilic atât spațialitatea românească, a mariginilor transilvănene, cât și pe cea imperială, actualizând în acest fel mitul habsburgic. Acest spațiu este determinat de un aspect important și anume al atotputerniciei tradiției. Astfel Slavici prezintă identitatea cultural-transilvăneană ca fiind un nucleu ce înglobează tradiții, obiceiuri (de exemplu scena pețitului din nuvela Gura satului sau urzitul pânzei din Scormon) și se conduce după legi morale foarte ferme, respectarea acestora fiind foarte importantă pentru a putea duce o viață liniștită. Această identitate transilvăneană prezintă un model societal echilibrat ce se caracterizează mai ales prin convivialiatatea etniilor, care este dominată de calm și toleranță.

În concluzie prin adoptarea unor teme specifice centrali europenilor, Slavici se încadrează în Central- Europeneitate, modelul său societal prezentând o versiune stilizată a societății transilvănene, care este construită veridic prin prezentarea în detaliu a satului.

BIBLIOGRAFIE

Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediția a II – a, revăzută și adăugită, Editura Minerva, București, 1982.

==== Ioan Slavici. Interpretat de…, Editura Eminescu, București, 1997.

Maiorescu, Titu, Critice. Vol. II, Prefață de Paul Georgescu, Editura Pentru Literatură, București, 1967.

Marcea, Pompliliu, Ioan Slavici, București, Editura Facla, 1978.

Nemoianu, Virgil, Îmblânzirea romantismului. Literatura europeană și epoca Biedermeier, Editura Univers, București, 1997.

Nemoianu, Virgil, Micro- Armonia: Dezvoltarea și utilizarea modelului idilic în literatură, Editura Polirom, Iași, 1996.

Popescu, Magdalena, Slavici, Editura Cartea Românească, București, 1977.

====Slavici. Evaluări critice, Editura Facla, Timișoara, 1997.

Slavici, Ioan, Opere. Vol. I- IV. Prefață de D. Vatamaniuc, București, 1967- 1980.

Slavici, Ioan, Nuvele. Postfață și bibliografie de Mircea Braga, Editura Minerva, București, 1982.

Slavici, Ioan, Amintiri, Editura Minerva, București, 1994.

Reviste:

Ungureanu, Cornel, „Cutia Pandorei. Pentru o istorie alternativă a literaturilor în Europa Centrală”, A treia Europă, nr. 1, Iași, 1997, pp. 55-67.

BIBLIOGRAFIE

Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediția a II – a, revăzută și adăugită, Editura Minerva, București, 1982.

==== Ioan Slavici. Interpretat de…, Editura Eminescu, București, 1997.

Maiorescu, Titu, Critice. Vol. II, Prefață de Paul Georgescu, Editura Pentru Literatură, București, 1967.

Marcea, Pompliliu, Ioan Slavici, București, Editura Facla, 1978.

Nemoianu, Virgil, Îmblânzirea romantismului. Literatura europeană și epoca Biedermeier, Editura Univers, București, 1997.

Nemoianu, Virgil, Micro- Armonia: Dezvoltarea și utilizarea modelului idilic în literatură, Editura Polirom, Iași, 1996.

Popescu, Magdalena, Slavici, Editura Cartea Românească, București, 1977.

====Slavici. Evaluări critice, Editura Facla, Timișoara, 1997.

Slavici, Ioan, Opere. Vol. I- IV. Prefață de D. Vatamaniuc, București, 1967- 1980.

Slavici, Ioan, Nuvele. Postfață și bibliografie de Mircea Braga, Editura Minerva, București, 1982.

Slavici, Ioan, Amintiri, Editura Minerva, București, 1994.

Reviste:

Ungureanu, Cornel, „Cutia Pandorei. Pentru o istorie alternativă a literaturilor în Europa Centrală”, A treia Europă, nr. 1, Iași, 1997, pp. 55-67.