Formarea Gandirii Si a Limbajului Prin Lectura Prozei Moderne

I

SECȚIUNEA METODICĂ

A. Introducere

Într-o societate în continuă schimbare, în care problemele individului postmodern sunt mai complexe și diverse, decât în trecut, acesta resimte acut lipsa unui punct de sprijin. Concretizat în particularități ale conștiinței și conduitei morale, într-o scală personală de categorii axiologice, într-un „referențial axiologic” acest punct de sprijin încolțește și germinează în mediul familial și în cel școlar.

Deziderat al educației formale, referențialul axiologic reclamă cu necesitate o revalorizare a actului lecturii, cu atât mai mult cu cât mesajele transmise de mass-media și utilizarea internetului exercită asupra preadolescenților si adolescenților o puternică fascinație, creează relaxare și distracție în detrimentul petrecerii timpului în aer liber, practicării unui sport și mai ales… lecturii.

Dacă la începutul secolului al XX-lea, textul literar si implicit lectura ființa sub zodia „viziunii tradiționale” , primând receptarea modelelor de limbă, ulterior, dupa anii '70 a apărut modelul comunicativ ce a facilitat orientarea dinspre literar spre nonliterar acordându-se o atenție deosebită structurii cognitive a lectorului, actul lecturii fiind investit cu noi valențe.

Definită metaforic drept o întâlnire cu spiritele culturii naționale, o „cale regală” a educației morale, civice și a formării gustului estetic1, lectura devine în actualitate un mijloc eficient de a-i educa pe elevi în dublul sens pe care N. Manolescu îl atribuie acestui concept: a te instrui și a înțelege.

Prin frumusețea lor artistică, prin eroii și întâmplările prezentate, operele oferă modele de conduită, literatura devenind și un instrument educativ ce ajută elevii la vârsta preadolescenței să-și descopere propria identitate, într-o lume în care valorile sunt în derivă.

Textul literar devine asfel o sursă de exemple/contraexemple care pot fi valorificate în scopul educației morale a elevilor, efectele educative generate de ora de literatură devenind astfel complementare acțiunilor educative desfășurate în acest sens.

Chiar dacă valorile și atitudinile au devenit obiective ale noii programe școlare, din păcate acestea sunt menționate explicit doar începând cu clasa a X-a.

Programa de limba și literatura româna pentru gimnaziu nu face referiri distincte la componenta axiologică, câteva precizări fiind menționate în cadrul unor obiective de referință subordonate obiectivului cadru -„dezvoltarea capacității de receptare a textului scris”.

Specificate în clasa a V-a în enunțul obiectivului de referință 3.6. (să manifeste curiozitate și interes față de activitatea de lectură), respectiv în clasa a VIII-a în enunțul obiectivului de referință 3.3. (să identifice valori etice și culturale, într-un text, exprimându-și impresiile și preferințele), elementele de acest tip, constituie un aspect esențial ce trebuie urmărit în activitatea didactică.

Textul literar propriu-zis, ca rezultat al unui proces specific de creație, solicitând din partea cititorului un efort mai mare în descifrarea mesajului, implicându-l într-o continuă acțiune de recreare a operei, ajută la îmbogățirea universului afectiv și de cunoaștere, la dezvoltarea capacității de gândire, de judecată și acțiune a individului.

Studiul literaturii în școală devine astfel indispensabil pentru formarea personalității elevului, pentru educarea în vederea unei corecte integrări sociale, pentru dezvoltarea capacității sale creatoare.

Studiind opera literară, elevul trebuie să devină cititor avizat de literatură, capabil să vadă în creația literară „o veritabilă descoperire sau cel puțin sugestii pentru îndelungi meditații”

În aceste condiții, mi-am propus să trec în revistă un grupaj de texte din manualele alternative de limba și literatura română pentru clasele IX-XII, căutând să surprind valorile morale care se pot desprinde din acestea, menționând simultan și câteva repere metodologice pentru valorificarea lor.

B. Fundamentarea teoretică a temei

Capitolul I

Metode de predare a prozei de analiză morală și psihologică în școală

În ultimii ani, învățarea bazată pe interdisciplinaritate a câștigat teren, impunând noi cerințe didactice. Metodele de predare – învățare s-au diversificat, au apărut noi tehnici educative bazate pe colaborare, pe interactivitate și comunicare.

Școala românească din ultimii ani a fost o școală în schimbare. Pană în 1989, principalele metode de studiu erau cele expozitive. Se transmiteau cunoștințe, se memorau, se reproduceau cunoștințele transmise. O notă bună era indiscutabil corelată cu asimilarea unei cantități mari de informații.

La literatura română erau la modă comentariile literare gata făcute, transmisibile din elev în elev, din generație în generație, rețete sigure pentru a promova la bacalaureat, pentru admiterea la facultate.

După 1989, în școala românească au apărut schimbări. Comentariile literare au continuat să existe, însă accentul s-a deplasat către elementele de limbă și comunicare, de pe informativ pe creativ; elevul trebuie nu numai să cunoască opere literare, ci să știe să se exprime corect, să emită judecăți de valoare, să utilizeze resursele limbii.

În ultimii ani învățarea bazată pe interdisciplinaritate a câștigat teren, impunând noi cerințe didactice. Metodele de predare-învățare s-au diversificat, au apărut noi tehnici educative bazate pe colaborare, pe interactivitate și comunicare.

Elaborarea de oferte curriculare din partea Ministerului trebuie să aibă în vedere influența mijloacelor de comunicare și a noilor tehnologii asupra adolescenților, precum și acțiuni de culturalizare concrete. Există un consens în a afirma că mijloacele de comunicare (TV, presă, radio, cinema, Internet) exercită o influență puternică asupra adolescenților, că posedă un potențial pedagogic ridicat care ar trebui utilizat în procesul de educație.

Didactica limbii și literaturii române oferă o multitudine de metode, mijloace, procedee și strategii educative care, aplicate cu succes, pot aduce satisfacții și rezultate participanților la actul educativ. În procesul educativ, la limba și literatura română pot fi utilizate cu succes toate metodele, procedeele și strategiile didactice tradiționale. Studiul gramaticii limbii romane și al literaturii presupune cumularea mai multor tehnici și abordări. La ora de limba romană nu există metodă universal valabilă; pentru fiecare scriitor, curent literar, lecție de limbă și comunicare trebuie adoptate metode potrivite de predare în vederea obținerii succesului școlar.

Nu este corect să ne imaginăm, în situația actuală, că apariția și implementarea tehnologiilor moderne vor face să dispară cărțile sau tabla din sălile de clasă. Studiul unei opere literare va presupune întotdeauna lectura unei cărți și formarea deprinderilor pentru interpretarea ei. Tehnologiile viitorului propun, alături de modalitățile tradiționale de studiu, și alte abordări care au o bază conceptuală nouă, însă nu exclud nimic, ci completează, oferind noi puncte de vedere asupra unei anumite probleme sau direcții de studiu.

Conversația, ca metodă didactică, este dialogul permanent dintre profesori și elevi pe teme științifice și de educație. În cadrul lecției de literatură, conversația este întrebuințată ca metodă de însușire, fixare sau recapitulare a cunoștințelor. În orice situație, ea se cere folosită cu măsură, nu trebuie fărâmițată lecția de dragul folosirii acestei metode ori pentru a demonstra că elevii sunt foarte activi.

Adevăratul dialog așa cum se afirmă în didactica modernă, se întemeiază pe „intercomunicare”, pe un schimb substanțial de idei dintre profesor și elevi, între elevii înșiși.

În studiul lecturilor literare la clasele gimnaziale, această metodă apare sub forma conversației introductive, plasată înaintea lecturii model a textului pentru a pregăti înțelegerea lui, sub forma conversației de orientare, după citirea model, pentru a sonda impresiile elevilor provocate de citirea operei sub forma comentariului literar. În receptarea literaturii la clasele liceale, dialogul profesor-elev este mai substanțial, în sensul că sunt tot mai puține întrebările care se adresează memoriei elevilor și cer un răspuns scurt și fragmentar și tot mai frecvente întrebările-problemă care-I pun pe elevi să gândească și să închege un răspuns unitar ca argument pentru o teză, pentru o judecată de valoare. Se constată deci un reviriment al conversației euristice ca modalitate de cercetare și descoperire a componenetelor operei literare. Ea presupune o alternare a întrebărilor abil puse de professor cu răpspunsurile elevilor, care valorifică și integrează vechile cunoștințe în sistemul altora noi.

În predarea literaturii, nu metoda în sine asigură reușita lecției, fie ea cât de modernă, ci adecvarea prin măiestria profesorului, în funcție de conținutul de specialitate și de particularitățile de vârstă ale elevilor.

În practica la catedră a profesorului de literatură, pe lângă metodele clasice ( expunerea și conversația), au căpătat o largă întrebuințare metodele euristice de predare-învățare, care se justifică prin implicarea elevilor în procesul cunoașterii văzut ca proces de cercetare, antrenând gândirea divergentă și creativitatea elevilor.

Între acestea, problematizarea este numită de cercetările de didactică drept un principiu ori o metodă de dinamizare a elevilor în procesul învățării prin crearea unei situații-problemă a cărei rezolvare să suscite curiozitatea și interesul elevilor. Situația-problemă se creează printr-o întrebare-problemă al cărei răspuns reprezintă soluția căutată.

Există mai multe modalități de relizare a problematizării la lecția de literatură. Pot exista întrebări-problemă care să pretindă elevilor o sinteză a cunoștințelor lor, pentru a demonstra o teză, o judecată globală. De exemplu, lecția de încheiere privind opera lui Liviu Rebreanu poate fi concepută ca o suită de răspunsuri la întrebarea-problemă: „De ce îl putem numi pe Liviu Rebreanu creatorul romanului nostru modern?”

Întrucât orele de analiză sau comentariu literar sunt cele mai frecvente în practica profesorului, în cadrul lor trebuie folosită această metodă, cele mai eficiente întrebări vor fi acelea care dau întregii lecții o turnură problematizantă.

O sarcină fundamentală în realizarea unui învățământ cu prioritate formativ este dezvoltarea capacității de gândire creativă a elevilor, conturarea unei personalități mobile, care se va putea integra cu ușurință în societate. Printre metodele didactice care solicită la maximum gândirea elevilor se înscrie și problematizarea. Prin specificul ei, problematizarea se întemeiază pe crearea unor situații conflictuale, care conduc gândirea elevului din descoperire în descoperire până la epuizarea conținutului unei teme.

Înscriindu-se în aria situațiilor de problemă, situația de opțiune morală reprezintă o totalitate de condiții și circumstanțe, didactic justificate, în cadrul cărora elevii, prin activitatea emotiv-cognitivă, însușesc valorile etic-estetice determinate de caracterul faptelor, comportamentul personajului operei literare, de fenomenele ori obiectele lumii înconjurătoare.

Datorită naturii sale, situația de opțiune morală, ca procedeu de valorificare a textului literar, determină apariția și dezvoltarea la elevi a necesității de cunoaștere, a unor formațiuni psihice noi. Întrucât problema, care stă la baza situației de opțiune morală, prin esența sa, presupune existența unor puncte de vedere diferite, ea contribuie la realizarea dialogului autentic ca parte componentă și foarte importantă a lecției. Este vorba de realizarea dialogului „elev – elev – operă literară” (în mod tradițional la lecții se mai practică dialogul „elev – profesor”).

O situație de opțiune morală include:

a) descrierea propriu-zisă a cazului;

b) prezentarea câtorva soluții ale problemei.

Pentru o mai bună înțelegere a celor menționate, propun în continuare un model al situației de opțiune morală:

Ion, feciorul Zenobiei și al lui Alexandru Pop Glanetașu, este un băiat harnic, chipeș, voinic. Are patima pământului, dar e foarte sărac. Permanent simte dureros prăpastia dintre el și „bocătanii” satului. O iubește pe Florica, cea „cu obrajii fragezi ca piersica și ochii albaștri ca cerul de primăvară”. Dar frumoasa fată e mai săracă decât dânsul. În același timp Ion este iubit de Ana, fiica bogătașului Vasile Baciu, care-i cam slută. Căsătoria cu Ana e un mijloc, la îndemâna lui Ion, de a scăpa de sărăcie. Astfel, pe de o parte, personajul dorește să intre în stăpânirea averii lui Vasile Baciu, iar, pe de alta, gândul îi zboară tot mai des la Florica.

Cum ar trebui să procedeze Ion?

Soluții:

a) Dragostea nu e de ajuns în viață. Ea e numai adaosul. Altceva trebuie să fie temelia unei căsătorii fericite. Să se căsătorească deci cu Ana.

b) Să se căsătorească cu Florica: nu poți fi fericit cu o ființă pe care nu o iubești.

c) Conflictele apar în familie din cauza sărăciei, a neajunsurilor. Nu va fi fericit cu Florica. Să se căsătorească deci cu Ana.

d) Să mai aștepte. Poate lucrurile se vor rezolva de la sine.

e) Cu timpul, o va îndrăgi pe Ana, care, eventual, poate deveni mama copiilor lui. E o alegere reușită.

f) Să se căsătorească cu Ana. Florica îi poate deveni, cu timpul, amantă.

g) Dacă ai altă părere, formuleaz-o.

Utilizarea tehnicii de lucru respective în procesul receptării operei literare impune cunoașterea de către profesor a procedurii de aplicare a cerințelor care stau la baza întocmirii unei situații de opțiune morală, a avantajelor și dezavantajelor utilizării ei.

Cât privește procedura de aplicare, sunt de remacat patru etape de activitate: lucrul individual, discuția colectivă (dezbaterea), jocul instructiv pe roluri, analiza propriu-zisă a textului literar.

Lucrul individual al elevilor include:

– cunoașterea prin lectură a situației (a cazului);

– alegerea unei soluții din cele propuse ori formularea alteia;

– argumentarea în scris (maximum 3-5 enunțuri) a soluției alese.

Discuția colectivă (dezbaterea). După ce s-au împărțit în grupe, în funcție de opțiunile lor, elevii / grupele se vor concentra asupra argumentelor pro și contra pentru fiecare punct de vedere. Când se vor discuta argumentele, elevii vor avea în vedere întrebările:

– Ce argumente există pro sau împotriva fiecărui punct de vedere?

– Care sunt cele mai convingătoare argumente și de ce?

– Care ar putea fi consecințele aplicării fiecărei soluții asupra părților implicate și asupra altor personaje?

– Există alternative? Care sunt ele?

De menționat că în procesul dezbaterii elevii, încercând să rezolve problema, vor apela la cunoștințele lor despre natura faptelor morale, la experiența lor de viață. Selectând una dintre multiplele soluții posibile ori formulând alta, ei o vor compara cu valorile, idealurile, viziunile lor. Momentul acestei corelații generează nu numai o analiză rațională a modalităților, a căilor posibile de comportare a personajului literar, dar și atitudinea emotivă a elevului față de aceste modalități. În acest proces de analiză elevul ajunge să înțeleagă că experiența de viață nu-i este suficientă pentru a rezolva problema. Mai mult decât atât, el simte necesitatea de a căuta o soluție ce l-ar satisface. Astfel, luarea unei hotărâri capătă un caracter pur personal, devine unul dintre motivele activității de cunoaștere a elevului. Locul acestui motiv se afirmă mai întâi în sistemul motivațional al elevului, apoi „se deplasează” și se consolidează în procesul jocului instructiv pe roluri și al lucrului cu opera literară.

Jocul instructiv pe roluri poate avea mai multe forme de desfășurare:

a) profesorul va acorda un timp suficient pentru ca elevii să-și construiască rolurile pe baza cazului, după care ei vor acționa în problema dată, improvizând și alte situații;

b) elevii vor fi solicitați să se transfigureze, să „intre” în pielea personajului, având ca punct de pornire întrebarea: „Cum aș proceda eu în locul lui Ion (al Floricăi, Anei etc.)?”.

La finele jocului pe roluri se vor discuta următoarele aspecte: Cum s-au simțit elevii în rolurile respective? De ce au tratat în modul respectiv situația sau personajul? Ce au învățat din experiența trăită? Când le-a fost mai ușor sau mai greu să ia o decizie (în momentul în care s-au exprimat la persoana a III-a ori când s-au exprimat la persoana I)? De ce? Acestea și alte întrebări le vor ajuta elevilor să înțeleagă mai bine gravitatea problemei cu care se confruntă personajul, conflictul psihologic pe care îl trăiește acesta.

Subliniez în această ordine de idei că sarcina principală pe care trebuie să o realizeze profesorul atât în procesul dezbaterii, cât și în timpul jocului pe roluri este formarea la elevi a atitudinii față de problema discutată, față de personajele literare. Acest scop va fi atins, dacă fiecare elev va fi inclus într-o discuție și într-un joc activ, va fi ajutat prin intermediul întrebărilor să găsească argumente convingătoare, dacă lui i se va oferi posibilitatea de a compara punctul său de vedere cu acela al colegilor, iar mai târziu, cu punctul de vedere al autorului operei respective.

Se cuvine să fie reținut și faptul că în timpul dezbaterii și al jocului pe roluri se manifestă nemulțumirea elevilor în legătură cu luarea unei hotărâri colective. Insatisfacția elevilor este determinată de apariția unor noi argumente și întrebări, care stimulează necesitatea lor de cunoaștere. Necesitatea cunoașterii îi include în activitatea de lectură a operei literare, le dirijează lectura.

Lucrul cu opera literară (comentariul propriu-zis) poate fi efectuat din diverse perspective:

a) elevii vor căuta răspuns, prin analiza mai multor fragmente din operă, la un șir de întrebări apărute în timpul dezbaterii și al jocului instructiv pe roluri (ex: Ce reprezintă totuși pământul pentru Ion? Care este viziunea lui asupra sentimentului iubirii? Ce crede Ana despre Ion? etc.);

b) elevii vor relua dezbaterea problemei, susținându-și punctul de vedere cu argumente din opera literară. Este posibil ca unii dintre ei să-și schimbe opțiunea inițială, să părăsească grupul și să adere la altul.

Cunoașterea procedurii de aplicare a situației de opțiune morală e o operație necesară, dar insuficientă, întrucât se impune respectarea unor cerințe față de elaborarea ei.

Or, o situație de opțiune morală trebuie să satisfacă următoarele cerințe:

– să aibă un caracter de problemă;

– să conțină un conflict, o dilemă în fața căreia se află personajul;

– să reprezinte unul dintre cele mai tensionante momente ale operei;

– să propună soluții alternative ale problemei, acestea reflectând diverse niveluri de dezvoltare morală a elevilor;

– să conțină un caz relevant și interesant pentru elevi;

– să permită elevilor posibilitatea de a lucra individual, în colectiv și de a fi antrenați într-un joc instructiv pe roluri.

Vorbind despre avantajele utilizării procedeului, remarcăm, vizavi de cele menționate pe parcurs, și faptul că el:

– oferă elevilor posibilitatea de a analiza o situație (un caz) în care există un conflict ori o dilemă;

– asigură elevilor posibilitatea de a analiza faptele, de a lua și susține decizii și de a căuta consecințele acestor decizii;

– dezvoltă capacitatea de gândire logică, analiză independentă, gândire critică și luare a deciziilor;

– generează emoții și sentimente;

– captează interesul și imaginația elevilor;

– îi ajută pe elevi să coreleze faptele personajelor literare cu experiențele vieții lor.

Ca dezavantaj consider faptul că, în cazul în care elevii cunosc soluția propusă de scriitor, ei ar putea să nu-și manifeste gândirea individuală. De aceea, e nevoie ca situația de opțiune morală, la prima etapă de lucru, să fie propusă elevului înainte ca el să fi citit opera.

O altă metodă este descoperirea-modalitatea de învățare prin cercetare, prin explorări proprii care-l duc pe elev la găsirea unor adevăruri obținute prin efort personal, refăcând drumul eleborării unor cunoștințe, ipoteze etc. Învățarea prin descoperire îl obligă și-l obișnuiește pe elev să-și însușească metode proprii de cunoaștere și ionvestigație. De aceea descoperirea are un pregnant caracter formativ, stimulând capacitățile mintale ale elevilor. Ceea ce descoperă singuri este o achiziție mai trainică și mai durabilă. În practicare acestei metode, rolul profesorului se reduce la acela de îndrumător: întâi la formularea ipotezei de lucru, devenind apoi un consultant permanent al elevilor, care lucrează independent, fie individual, fie pe grupe.

Esențial în abordarea acestei modalități este găsirea unui cadru problematizant, pentru că descoperirea, de orice fel ar fi, se îmbină, servește problematizarea care, la rândul ei, îi oferă variate ipoteze. Dacă problematizarea constituie punctual inițial (formularea întrebării problemă) și final (precizarea răspunsului, obșinerea soluției), descoperirea constituie liantul, modalitatea antrenării elevilor în procesul de învățare, văzut ca proces de cercetare, descoperire etc.

Studiile de didactică și de psihologie a învățării accentuează valoarea educativă a activității pe grupe de elevi, pentru că stimulează spiritul de responsabilitate al fiecărui membru față de colectivul din care face parte, întrucât evaluarea muncii privește grupul în întregime. Învățarea în grup antrenează și alți factori ai învățării, cum ar fi: curiozitatea, emulația provocată de un model, aspirația spre competență și stimularea spiritului competitiv. În cadrul lecțiilor de literatură, elevii desfășoară fie activități frontale sau collective (cu întreaga clasă), fie individuale, când fiecare elev lucrează singur, fiindu-i caracteristică gândirea interioriozată, dialogul cu sine, limbajul interior, fie activități în grupe eterogene ori omogene (de calitate, reprezentative), bazate pe diviziunea muncii. Între grupe se pot statornici relații competitive de tipul concursului, al jocului și al procesului literar ( participarea grupelor la anumite procese literare – dacă e vinovat sau nu Ion din romanul lui Liviu Rebreanu ș.a. ). Aceste activități se desfășoară mai ales în afara lecției, în cadrul cercurilor literare sau al altor acțiuni educative.

La lecția de literatură, activitatea în grup poate avea ca obiective diferite aspecte ale analizei și receptării fenomenului literar. Elevii mici, de gimnaziu, vor avea ca sarcină, în studiul textelor epice, recunoașterea și delimitarea pasajelor narative, descriptive și dialogate. După cum, în caracterizarea unui personaj dintr-o schiță sau o nuvelă, un grup strânge citate și întocmește portretul fizic al personajului indicat, un altul-portretul moral, alt grup-mijloacele de caracterizare folosite de către scriitor ș.a.

La clasele liceale, de pildă, în analiza unor creații lirice cu un bogat conținut de idei și sentimente, grupele de elevi vor analiza: stratul acustic, stratul lexical, cel grammatical, stylistic și imagistic, ca apoi, printr-o sinteză, cu ajutorul profesorului, să se stabilească valoarea creației respective și locul ei în opera scriitorului și în cadrul literaturii române.

Organizarea și desfășurarea activității în grup trebuie de așa manieră concepută, ca să nu fragmentize lecția, să lucreze întreaga grupă, toți componenții ei fiind stimulați permanent de către profesor. Rolul profesorului în această formă de învățare, de activizare a elevilor este limitat , prezența sa fiind marcată, șa începutul activității prin repartizarea sarcinilor pentru fiecare grupă și apoi la încheierea activității, deci după munca independentă a elevilor, când sunt sintetizate rezultatele tuturor grupelor.

Brainstormingul este numit adeseori metoda „asaltului de idei”. Fiecare lecție de literatură trebuie să aibă un conținut logic conturat și prelucrat încât, pe de o parte, să faciliteze înțelegerea elevilor, pe de altă parte, prin maniera originală de lucru a profesorului, să creeze acele „momente de vârf”, momente de „șoc” care asigură un element în plus de distincție, momente care vor rămâne întipărite mult timp în mintea elevilor. Metodologia a numit această strategie didacatică metoda asaltului de idei pentru că ea constă în formularea mai multor întrebări successive menite să faciliteze efervescența gândirii elevilor și emiterea spontană a răspunsurilor. De aceea unii consideră brainstormingul o variantă a problematizării. Pentru a se declanșa furtuna de idei în mintea elevilor, aceștia trebuie puși în fața unei întrebări-problemă care să incite spontaneitatea actului receptării estetice, acele reacții intime afectiv-intelective care generează asociații de idei surprinzătarea și nonconforme cu demersul didactic de până atunci.

În didactică, prin anumite întrebări-cheie, profesorul obține de la elevi informații cu privire la: ce, cât și cum au înțeles și reținut un conținut asimilat și cum îl folosesc în sitații noi, provocând acea stare de uimire și admirație față de o judecată sau de un concept pe care nu le considerau atât de apropiate sau accesibile înțelegerii lor.

Capitolul II

Educația morală prin lectura prozei moderne

Educația morală este o componentă a educației prin care se realizează formarea și dezvoltarea conștiinței și a conduitei morale, formarea profilului moral al personalității, elaborarea comportamentului social-moral. Esența educației morale constă în crearea unui cadru adecvat interiorizării componentelor moralei sociale în structura personalității morale a copilului, elaborarea și stabilizarea, pe această bază, a profilului moral al acestuia în concordanță cu imperativele societății noastre. În esență, educația morală urmărește realizarea următoarelor obiective fundamentale formarea conștiinței și formarea conduitei morale.

Metode și procedee de educație morală: explicația morală, convorbirea morală, povestirea morală, metoda exemplului, exercițiul moral, aprobarea, dezaprobarea, povața, rugămintea, reproșul, cultivarea tradițiilor, prelegerea morală, analiza de caz etc.

O modalitate eficientă în educația morală o are lectura începând de la cea mai fragedă vârstă. Dacă un tânăr nu citește este în primul rând vina părinților. Copiii trebuie învățați încă de mici cu acest obicei. Uneori chiar obligați. Pentru că un copil neîndrumat, foarte rar va face o astfel de activitate din propria inițiativă, de aceea este bine să le insuflăm de mici copiilor noștri iubirea pentru lectură.

Lectura e definită, în mod eficient, prin prisma unor finalități definitorii: formarea competenței de a înțelege conținutul și mesajul textelor scrise; cultivarea gustului estetic al elevilor; formarea deprinderii de a citi, în așa fel încât aceasta să devină o plăcere personală. Din această perspectivă generoasă, întâlnirea cu lectura are rolul unei captatio benevolentiae a potențialului cititor, în așa fel încât dificultatea actului de înțelegere a textului scris, precum și plăcerea de a citi să fie precedate de experiența de cititor a cadrului didactic. Lectura are multiple finalități (desprinderea mesajului transmis, a sentimentelor, a stărilor sau a viziunii scriitorului asupra realității, în cazul textelor literare, cultivarea gustului estetic, realizarea unor deschideri interdisciplinare, exersarea plăcerii personale de a citi) și competențe specifice (adaptarea lecturii la situația de comunicare; construirea sensului; exersarea spiritului critic prin formularea unor opinii personale, a unor judecăți de valoare etc.; dobândirea unor cunoștințe diverse; identificarea, înțelegerea și interpretarea diferitelor tipuri de texte; descifrarea conținutului și a mesajului imaginilor și a producțiilor audio-vizuale; dezvoltarea unei opinii critice despre lectura personală).

Dezvoltarea competenței de lectură ține cont de mutarea accentului dinspre autor și text înspre cititorul care dă viață textului și care, prin colaborarea activă, îi conferă și sens, didactica modernă a lecturii preluând aceste idei, mutând accentele dinspre supremația textului înspre cititor și înspre actul lecturii. Relația dintre elevul-cititor și text poate fi dezvoltată, eficientizată și nuanțată prin formarea și obiectivarea ideii de joc, de colaborare dintre cele trei instanțe fundamentale implicate în actul receptării (cititor, text, autor), spre construirea de sens a textului. E adevărat că finalitatea lecturii în școală nu este dată doar de dobândirea lui savoir-faire, acel set de cunoștințe procedurale și contextuale care sunt circumscrise competenței de lectură. Miza lecturii este conferită, în primul rând, de capacitatea lectorului de a-și obiectiva întâlnirea cu textul ca model ontologic, gnoseologic și epistemologic viabil.

Între preocupările sale, Mircea Eliade s-a ocupat și de lectură, căutănd să argumenteze faptul că lectura ar trebui să fie pentru omul contemporan un mijloc de educație a culturii spiritului. Reputatul filosof arăta că oamenii se interesează foarte puțin de lucrurile esențiale care pot face din viață o creștere necontenită sau o moarte spirituală timpurie. Din punct de vedere spiritual, majoritatea oamenilor au vârsta adolescentului, gândesc și simt astfel: cu aceleași formule, cu aceleași superstiții. Cauza? O proastă alimentație spirituală. Tehnicile și mijloacele alimentării spirituale sunt prea puțin cunoscute și folosite. Nu există, după Mircea Eliade, niciun manual cu ajutorul căruia cineva să poată învață arta de a crește spiritual: ,,Nu avem încă un Manual de introducere generală în lectură, un manual care să transforme acest viciu modern al lecturii într-o

tehnică, într-un instrument de alimentare spirituală. Lectura este pentru omul contemporan un viciu sau o osândă. Citim ca să trecem examenele, ca să omorâm timpul sau citind din profesiune. Lectura ar putea implica ăi funcții mai nobile. Lectura ar putea fi un mijloc de alimentare spirituală continuă, nu numai un instrument de informație sau de contemplație estetică’’

Dand exemple concrete, autorul arată că sunt numeroase cărți stenice în literatura universală, cărți care îți comunică sete de viață, de faptă, de bărbăție. Există cărți care au valoarea unui tonic, a căror lectură depășește bucuria intelectuală sau estetică a unei simple cărți bine gândite și frumos scrise. Sunt cărți tonice și oricine le citește își simte forțele sufletești îmbogățite, dorul de muncă și de luptă exaltate. Asemenea cărti ar trebui citite în orice moment de seceta sufletească. Din păcate, puțini sunt aceia care știu de ele. Nimeni nu s-a gândit să folosească, tehnic, această colosală energie sufletească latentă în cărți.

Literatura poate însemna un stimulent uriaș: „Avem zeci de mii de formule farmaceutice, de tonice, de soropuri și mai știu eu ce, dar nu s-a gândit nimeni să folosească tehnic această colosală energie latentă în cărți.”

Așadar, lectura poate fi folosită ca o tehnică de alimentare spirituală. În general, oamenii citesc la întâmplare, ce cărți le cade în mână, sau ce găsesc la părinți, amici, în bibliotecile accesibile. Citim pe Dostoievski înainte de Victor Hugo și pe André Gide înainte de Renan. Ne trezim la vârsta când viciul acesta (lectura) trebuie moderat fără a fi cunoscut anumite cărți mari, ale adolescenței și ale primei tinereți. Nu numai cultura noastră rămâne incompletă, fracturată, dar și experiența sufletească, ceea ce e mult mai greu.

Un manual introductiv ar putea evita aceste lacune. Într-un asfel de manual ar trebui să se găsească lista de cărți pe vârste, pe temperamente, pe anotimpuri. Remarcând armonia care există între fenomenele cosmice și etapele sufletului, dar pe care puțini dintre noi o descoperă la timp, Eliade nutrește convingerea că lectura are posibilitatea ,,de a ne apropia concret de marile ritmuri ale naturii de care noi ne-am desprins și pe care noi ne trudim să o înțelegem. Lectura unei anumite cărți ar putea, de pildă, să ne introducă în anotimpul, să ne reveleze ritmurile din afara noastră”. De exemplu: ,,Primăvara sau solstițiu de vară sunt fenomenele cosmice pe care le experimentăm biologic și sentimental; adică fără voia noastră, obscur, mai mult sau mai puțin la întâmplare. Misterul marii deșteptări vegetale îl simțim fiecare dintre noi, firește. Dar cât de semnificativă ar ajunge această simțire dacă i-am putea descifra emblemele, simbolurile, sensurile ei universale, absolute. Există, fără îndoială, poeme scrise în felurite limbi pe care, dacă am ști când și cum să le citim, am pătrunde mai efectiv în primăvară. Lectura ar putea ajunge, așadar, o tehnică prin care omul ar învăța ritmurile și anotimpurile”.

Eliade mai adaugă o altă funcție a lecturii exersată pe un anumit tip de cărți, respectiv ,,acea funcție primordială, mistică: de a stabili contacte între om și Cosmos, de a aminti memoriei scurte și limitate a omului o vastă experiență colectivă, de a lumina riturile“. Lectura, în viziunea lui Eliade, poate avea și un rol de distracție și de odihnă mentală, în acest scop putând fi folosite orele de odihnă, acestea transformându-se în ore dinamice, benefice pentru omul contemporan.

Pedagogia lecturii, respectiv tehnica lecturii, reprezintă pentru Mircea Eliade un concept larg, formativ, oferind norme și principii generale, selectivitatea și ierarhizarea lecturilor (lectura la timpul potrivit, citirea, asimilarea cărților citite, verificarea lecturii, discernerea valorilor). În acest sens, citatul următor e semnificativ: ,,E vorba, înainte de toate, de a nu citi cărți proaste sau mediocre și de a nu citi pe cele bune la timpul potrivit. Oamenii care se mulțumesc cu lectura clasicilor din liceu nu pot spune ca au gust literar bine format. Oamenii care n-au descoperit voluptatea recitirii a cel putin zece cărți mari și care nu au permanent o carte favorită și pe care să o răsfoiască zilnic, iarăși nu pot spune că știu ce înseamnă propriu-zis arta lecturii. De fapt, după cum spune Weber, „o carte care nu merită să fie citită de două ori nu merită să fie citită o singura dată”.

Pentru Mircea Eliade, asimilarea textului citit se poate baza pe memorizarea materiei sau transferul de spirit, de emoția estetică, de gândire sau de altă natură, toate convertite în experiența personală: ,,Marea problemă a lecturii rămâne, firește, asimilarea cărților citite. Sunt oameni care, citind, asimilează atât de personal substanța cărții încât nu o mai memorează, nu rețin nici amănunte, nici schema generală. Își amintesc de o carte ca de o melodie; păstreză numai starea sufletească provocată sau precipitată de lectură. Alți oameni citesc și rețin; nu e vorba de memoria lor, de virtute, de înregistrarea episoadelor și a personagiilor, ci de bucuria pe care au descoperit-o în materia cărților citite. Și sunt alți cititori, care cunosc mai puțin o carte și care totuși spun lucruri admirabile despre această carte memorează și comentează cu adresa uimitoare. Speciile acestea de cititori nu trebuie confundate. Noi îi apreciem, e drept, pe aceia care au o memorie vie a cărților, care ne pot vorbi despre autori favoriți pot cita copios pasagii întregi și întreprinde oricand exegeze. Dar nu este mai putin adevarat că cei mai prețioși cititori sunt aceia care uită cărțile, care asimilează atât de personal gândurile sau emoțiile autorilor citiți încât nici nu-și mai amintesc de unde le-au luat. Asemenea cititori izbutesc să transforme funcția aceasta dificilă a lecturii într-o funcție organică, naturală, imitând gestul naturii, căci, după cum se știe natura nu păstrează niciodată contururile și formele obiectelor asimilate, memoria lor, ce transformă necontenit substanțe.

Toata tehnica lecturii constă în virtutea aceasta a transformării substanței cărților. Ceea ce se numește asimilare este tocmai procesul obscur care transformă problemele și personajele unei cărți într-o dramă la care participă actorul și după sfârșitul căreia el se regăsește mai adâncit, mai îmbogățit mai experimentat.

În concepția lui Mircea Eliade, verificarea lecturii trebuie să-l facă pe cititor să ajungă de la o tehnică simplă a lecturii la arta lecturii, etapă care presupune capacitatea dediscernere a valorilor. ,,Ne simțim mai bogați, mai vii, mai umani după o anumită carte? Asta este întrebarea pe care fiecare trebuie să și-o pună. Este cu desăvârșire inutil să citim acele sute de cărți mediocre, seci și uneori dăunătoare. Asemenea cărți se recunosc repede; după zece sau douazeci de pagini. În locul acestor cărți care costă și bani, și timp s-ar putea reciti cărțile bune sau s-ar putea descoperi cărți uitate. Lectura nu ajunge o artă nobilă decat prin puterea sa de a prevedea erorile și mediocritățile și prin virtutea de a economisi timpul. Gustul format prin lectura clasicilor, prin recitirea cărților mari și a cărților favorite este cel mai sigur mijloc de a evita experiențele inutile. Un om care știe să citească nu inseamnă numai omul care recunoaște și cultivă cărțile bune, ci mai ales înseamnă omul care știe să recunoască și să evite cărțile mediocre și lecturile inutile.”

Dupa opiniile lui Eliade, lectura trebuie să fie creativă. Iată cum explică el acest lucru: ,,Intrebarea este: prin ce mijloc se poate folosi energia considerabilă acumulată în cărți, prin ce mijloc individual se poate folosi de cărți așa cum se folosește de bani, de soare , de hrana? (…). Este vorba de calea prin care un om poate depăși stadiul diletant al lecturii, poate scăpa o data pentru totdeauna de amatorismul funest al lecturilor. Căci, dacă stăm și privim ce se întâmplă în jurul nostru, ne dăm seama că majoritatea lecturilor se fac în mod diletant, adică fără o prea mare grijă în alesul cărților fără o prea mare atenție, conduși de cele mai multe ori de o plictiseală ,de curiozitate, de spirit de imitație. Asemenea lecturi nu prețuiesc prea mult. Dimpotrivă, ele sunt cateodată dăunătoare, contribuie la risipirea energiei mentale, la semidoctism, la amatorism. Problema capitală este deci: prin ce metodă lectura ajunge o funcție organică, de asimilare și nutriție, depășind stadiul diletant în care se află majoritatea oamenilor? Prin ce mijloc lectura începe să ne învețe să gândim, să înțelegem? Majoritatea oamenilor citesc, în cel mai bun caz, ca să afle lucruri noi, ca să știe cât mai multe lucruri. Dorința aceasta este excelentă la începutul educației, dar e fatală la mijlocul vieții, la maturitate. Trebuie descoperite atunci cărți care ne ajută nu să știm, ci să înțelegem; cărți care ne îndeamnă, fără știrea noastră, la gândire, la examen, la reflecție personală. Dacă socotim cărțile fundamentale ca un izvor nesecat de energie mentală, lectura ajunge o problemă serioasă atât pentru indivizi, cât și pentru societate. Nu ne este îngăduit să trecem prin viață nefolosind energia care stă condensată în cărți. Și atunci se pune de urgență problema bibliotecilor, atât a bibliotecilor particulare cât și a bibliotecilor publice”. La sfârșitul acestei incursiuni, trebuie să subliniem faptul că Mircea Eliade a facut aceste remarci în conferința despre India, susținute la Radio în perioada 1932-1939, cuprinse în volum de Mircea Handoca (1991). Câteva dintre titlurile conferințelor sunt sugestive: ,,Despre cărți și biblioteci”, ,,Tehnica și educația culturii spiritului”, ,,Institute de cultură“, ,,Arta și tehnica lecturii”, ,, Deliciile erudiției”.

Capitolul III

Formarea gândirii și a limbajului prin lectura prozei moderne

„Literatura se face prin cultură, iar cultura prin lectură” spunea Seneca. Una dintre competențele pe care ar trebui să le formeze profesorul de limba și literatura română este cea de lectură și analiză postlectorală. În decursul studiilor în școală, elevului i se formează trei competențe specifice la limba și literatura română: lectură (văz), scriere (locomotor), vorbire (auz). Lecturile, dar și analiza postlectorală, dezbaterile, discuțiile propun o instruire și o educație eficiente, perfectibilă prin dobândirea unor tehnici intelectuale specifice. Lecturile antrenează cultivarea aptitudinilor și atitudinilor cognitive deschise, identificarea unor noi probleme și situații de problemă. Lectura și analiza postlectorală este o competență, deoarece angajează formarea și perfecționarea continuă, cultivarea interesului față de învățare, favorizând dezvoltarea intelectuală și psihologică

Competența de lectură și analiză postlectorală se formează începând cu clasele primare, apoi în ciclul gimnazial se perfecționează, ca să ajungă la performanță în clasele de liceu. În era internetului elevii (dar și maturii) citesc puțin, dar asta se poate schimba atât prin educația corectă în familie, cât și prin intermediul profesorului de limba și literatura română. Dacă mama, tata, fratele citesc o carte seara, în loc să privească televizorul sau să se „joace” la calculator, fiica va lua o carte, o va răsfoi mai întâi, apoi, poate o va citi.

Conceptul de competență literară / lectorală este una dintre categoriile definitorii ale teoriei educației literar-artistice (ELA), aceasta din urmă însemnând formarea cititorului cult de literatură, cu întregul ansamblu de cunoștințe / capacități / atitudini specifice, care îl reprezintă ca ființă culturală, a unui cititor apt să realizeze lectura interogativ-interpretativă a textelor literare de diferite genuri și specii, delimitând valoarea de nonvaloare, să interpreteze fenomenele literare într-o interacțiune cu anumite date din domeniul filozofiei, istoriei, sociologiei, eticii, esteticii, artelor etc., precum și prin prisma universului său axiologic”. Întrucât orice competență, indiferent de materiile (științifice, artistice, tehnologice) în baza cărora se formează și de domeniul de cunoaștere și activitate în care se manifestă, își are originea în disciplinaritate și se situează în sfera interdisciplinarității, are caracter intercultural. În această ordine de idei, problema formării elevului cititor prin literatura / cultura neamului său și prin cea universală / general-umană devine importantă și chiar primordială. Un rol deosebit în realizarea acestui obiectiv îl au lecturile paralele și, implicit, comparativismul, care, ca metodă de studiu a literaturii, s-a născut și s-a dezvoltat odată cu apariția unui anumit orizont al universalității, acesta din urmă incluzând deopotrivă conștiința specificității literaturilor naționale și sentimentul comunității lor. Raportată la procesul de formare a elevului-cititor, corelația respectivă poate fi cercetată, în cadrul orelor de literatură, sub diverse aspecte: circulația de motive, legende și mituri, formele și categoriile literare comune, asemănările, deosebirile de orice altă natură etc., raport ce pune problema relațiilor dintre general și particular în literatură, dintre universal și specific național.

Menționăm că prin lecturile paralele, având posibilitatea de a compara, elevii sesizează mult mai ușor influența unei literaturi / culturi asupra alteia (asupra celei românești, în particular), rolul unei personalități remarcabile a literaturii universale în literatura română (momentele de infiltrație, asimilare și catalizare a operei acestei personalități), concordanța între doi scriitori sau două opere, în cadrul căreia autorul român își ia ca model declarat un creator celebru din literatura universală pentru a-și preciza viziunea artistică și tonalitatea generală a scrisului. În același timp lecturile paralele oferă elevului posibilitatea de a desprinde înrudirile de teme, mesaj, structuri artistice, urmărind atât similitudinile, cât și diferențele determinate de specificul național, momentul istoric și originalitatea creatoare, le oferă perspectiva conexării, sistematizării și sintetizării cunoștințelor.

Un rol important în această ordine de idei îl au și procedeele didactice aplicate de profesor, determinante fiind acelea care contribuie la realizarea unor conexiuni dintre literaturi și arte, cum ar fi: brainstormingul cu mapa de imagini, brainstormingul cu schițe, brainstormingul cu mapa-fonotecă, exercițiul de comparare etc.

Ca procedee de lucru, utilizate în vederea formării cititorului, brainstormingul cu mapa de imagini și cel cu mapa-fonotecă valorifică asociația mentală a fiecărui elev, stimulează ideile, evită blocajul de orice natură (cognitiv, emoțional), dar, foarte important, contribuie la sesizarea/ înțelegerea limbajelor diferitor arte. Optând pentru activitatea în grup, ca formă de organizare a activității elevilor, profesorul poate formula chiar din capul locului mai multe întrebări, fiecărei echipe revenindu-i una din ele. Brainstormingurile se organizează în baza aceleiași/acelorași imagini/piese muzicale. Desigur, profesorul va alege cu mult discernământ imaginea/imaginile, piesa muzicală, opera literară din literatura universală, care va/vor provoca asociațiile mentale ale elevilor și care-i va / care îi vor ajuta, totodată, să soluționeze sarcinile de lucru. Procedura de lucru este aceeași și în cazul altor tipuri de brainstorming (cu schițe, cu mapa-fonotecă).

În concluzie, natura și caracterul complex al procesului de formare a elevului-cititor prin intermediul literaturii naționale și universale, dar și prin cel al interacțiunii artelor, demonstrează necesitatea unui sistem de activități literar-artistice realizate în conformitate cu principiile educației interculturale și cele estetice.

Ca profesor de limba și literatura română mereu m-a interesat găsirea unor căi de motivare ca elevii să facă lecturi. În clasa a IX-a am citit și am analizat romanele „Ciulinii Bărăganului” de Panait Istrati și „Moromeții” de Marin Preda. În clasa a X-a „Ion” de Liviu Rebreanu și „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu. Elevii și-au procurat cărțile, le-au citit și au prezentat, într-o lecție publică, opiniile asupra problemelor abordate. Au selectat informațiile din text, le-au relaționat cu propria experiență, au comentat teme (accentual fiind pus pe tema morală), motive, au formulat unele concluzii.

Aceiași elevi, în clasa a XI-a, au ales alte opere: „Adam și Eva” de Liviu Rebreanu și „Pădurea spânzuraților”, de Liviu Rebreanu. Au procurat aceste cărți, le-au citit și au venit la orele respective cu informații despre viața și activitatea autorilor, au prezentat structura romanelor, subiectul lor și caracterizarea personajelor, încadrarea lor într-o tipologie și rolul lor pentru viață și de asemenea elevii au pus accentul pe tot ceea ce înseamnă moral/morală în lecturile efectuate.

La această etapă, elevii au interpretat cele citite, au demonstrat importanța lecturii pentru formarea intelectuală a omului, dezvoltarea gândirii critice și estetice.
Abia în al treilea an de lecturi elevii au ajuns la competența de analiză postlectorală, au comentat aprecierile critice, au formulat idei interesante, concluzii plauzibile, au discutat, au dezbătut și și-au dorit să mai citească.

Lectura este o cultură care înseamnă „a cultiva”, „a îngriji”, „a respecta”, „a onora”, adică „cultivare”, „îngrijire”, „respectare”, „onoare”, deci educarea și formarea, prin lectură, a personalității.

Cartea este un obiect, lectura este acțiunea de a pătrunde în carte, iar analiza postlectorală este o competență de performanță.

Capitolul IV

Proiecte didactice

PROIECT DIDACTIC

CLASA: a XI-a

DISCIPLINA: Limba și literatura română

ARIA CURRICULARĂ: Limbă și comunicare

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE: PERIOADA INTERBELICA-ROMANUL PSIHOLOGIC

TEMA: PĂDUREA SPÂNZURAȚILOR de LIVIU REBREANU

TIPUL LECȚIEI: mixtă

SCOPUL: Comentariul literar al operei

LOCUL DE DESFĂȘURARE: Sala de clasă;

LECȚIILE I și a II-a

OBIECTIVE OPERAȚIONALE:

La sfârșitul lecției elevii vor fi capabili:

O1- să relaționeze unele date ale romanului cu cele extrase din sursele de inspirație formulând concluziile de rigoare;

O2- să identifice elementele de structură ale operei comentând rolul acestora în transmiterea mesajului;

O3- să formuleze temele romanului ;

O4- – să-și exprime atitudinea pe marginea unor situații-cheie atestate în operă;

O5- să analizeze mai multe puncte de vedere ale personajelor vizavi de anumite întâmplări, argumentând totodată opțiunea proprie

Metode și procedee: situația de opțiune morală, exercițiul (de identificare, de comparare), dezbaterea, lectura expresivă, PRES, deducția, reportajul.

Forme de activitate: individuală, în grupuri, frontală.

Material didactico-ilustrativ: Literatura română. Manual pentru clasa a XI-a, liceu (autori C. Șchiopu, Marcela Vâlcu-Șchiopu), reprezentări grafice.

Bibliografie:

Malița, Liviu, Alt Rebreanu, Editura Cartimpex, Cluj, 2000;

Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, Eseu despre romanul românesc, voi. I, Editura Minerva București, 1980;

Muthu, Mircea, Liviu Rebreanu sau paradoxul organicului, Editura Dacia, Cluj, 1993;

Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Editura Eminescu, București, 1973.

Desfășurarea lecției

LECȚIILE a III-a și a IV-a

O1 – să determine conflictele romanului, motivele declanșării, natura lor și părțile implicate;

O 2- să releve și să argumenteze relațiile lui Apostol Bologa cu lumea operei;

O 3 – să raporteze personajele la anumite tipologii umane;

O 4 -să numească și să comenteze etapele evoluției protagonistulu

(ipostazele în care apare personajul Bologa pe parcursul romanului);

O5- să motiveze evoluția sentimentală a lui Bologa;

O6 – să caracterizeze protagonistul romanului;

O7- să interpreteze diverse scheme grafice;

O8- să comenteze simbolurile atestate în roman;

O9- să-și exprime argumentat punctul de vedere vizavi de protagonist și de problemele cu care acesta se confruntă.

Metode și procedee: lectura expresivă, reprezentarea grafică, problematizare cu variante de soluții ale problemei, dezbaterea, deducția, algoritmizarea.

Forme de activitate: în grupuri, individuală, frontală.

Material didactico-ilustrativ: Literatura română. Manual pentru clasă a XI-a, liceu (autori C. Șchiopu, M. Vâlcu-Șchiopu) reprezentări grafice.

Bibliografie:

Malița, Liviu, Alt Rebreanu, Editura Cartimpex, Cluj, 2000;

Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, Eseu despre romanul românesc, voi. I, Editura Minerva București, 1980;

Muthu, Mircea, Liviu Rebreanu sau paradoxul organicului, Editura Dacia, Cluj, 1993;

Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Editura Eminescu, București, 1973.

Desfășurarea lecției

LECȚIILE a V-a și a VI-a

Obiective operaționale:

O1 – să numească evenimentele ce țin de realitatea exterioară și pe acelea din planul conștiinței, comentând rolul acestora;

O2- să releve și să comenteze importanța unghiului de vedere adoptat la persoana a III-a ca tehnică narativă utilizată de scriitor;

O3 – să determine modul de desfășurare a acțiunii și natura ei din punct

de vedere calitativ;

O4 – să analizeze modalitățile de investigație psihologică utilizate de

scriitor (monologul interior, introspecția, obsesiile personajului, armonizarea naturii cu zbuciumul din conștiința personajului etc);

O5 – să numească procedeele de compoziție ale romanului și să argumen-

teze rolul acestora;

O6 – să comenteze diverse afirmații ale criticilor literari referitoare la

operă;

O7 – să argumenteze că opera în cauză este un roman de analiză psiho-

logică.

Metode și procedee: problematizarea (întrebarea-problemă cu variante de răspuns), exercițiul (de comparare, de identificare), conversația, deducția, lectura expresivă, dezbaterea.

Forme de activitate: individuală, frontală.

Material didactic: Literatura română. Manual pentru clasa a X-a, liceu (autori C. Șchiopu, M. Vâlcu-Șchiopu), romanul „Pădurea spânzuraților", fișe.

Desfășurarea lecției

II

SECȚIUNEA ȘTIINȚIFICĂ

C. Ipoteza de lucru. obiectivele cercetării

Opera lui Liviu Rebreanu a fost investigată permanent de critica literară din unghiuri din ce în ce mai variate. Din momentul apariției primului volum a stârnit curiozitatea, a intrigat – atitudini care s-au dovedit productive în final, pentru că au presupus analize diverse și perspective tot mai moderne. Deși tematica a rămas aceeași, opera în sine nu s-a schimbat, receptarea critică a făcut salturi fenomenale în încercarea de a intui „esența”, de a-l așeza pe scriitor în niște canoane care să-l exprime cel mai bine, și nu să-l limiteze.

În lucrarea de față îmi propun să tratez cât mai complet și complex tema aleasă – cea morală – însa nu cred că există vreo operă a lui Rebreanu care să nu conțină implicarea moralului în diverse aspecte ale existenței umane.

Lucrarea este structurată în două părți – Prima parte cuprinde Secțiunea metodică cu următoarele capitole:

Capitolul I denumit Metode de predare a prozei de analiză morală și psihologică în școală, o selecție a celor mai utile și adecvate metode de lucru în predarea literaturii, în speță a temei tratate, cum ar fi: conversația, problematizarea, jocul instructiv pe roluri, activitatea în grup, descoperirea, brainstormingul.

În capitolul al doilea, intitulat Educația morală prin lectura prozei moderne, am prezentat pe scurt conceptul de educație morală – o componentă a educației prin care se realizează formarea și dezvoltarea conștiinței și a conduitei morale, formarea profilului moral al personalității, elaborarea comportamentului social-moral precum și metode și procedee de educație morală: explicația morală, convorbirea morală, povestirea morală, metoda exemplului, exercițiul moral, aprobarea, dezaprobarea, povața, rugămintea, reproșul, cultivarea tradițiilor, prelegerea morală, analiza de caz. O modalitate eficientă în educația morală având-o lectura începând de la cea mai fragedă vârstă. De asemenea am evidențiat preocupările lui Mircea Eliade despre lectură printre care faptul că lectura ar trebui să fie pentru omul contemporan un mijloc de educație a culturii spiritului.

În capitolul al treilea – Formarea gândirii și a limbajului prin lectura prozei moderne am arătat cum se pot dezvolta la elevi competența de lectură și analiză postlectorală. Am urmărit elevii de la o clasă, pe parcursul a trei ani de studiu (a IX-a, a X-a, a XI-a), încercând să fac o statistică, în urma unor lecturi paralele diferite, cu influența pe care au produs-o acesetea asupra lor și felul în care i-a transformat.

Capitolul patru – Proiecte didactice- conține o serie de proiecte didactice din cadrul Unității de învățare Perioada interbelică-romanul psihologic cu tema: Pădurea spânzuraților de Liviu Rebreanu, desfășurate pe parcursul a șase ore de studiu.

De asemenea, prima parte a lucrării mai conține: Ipoteza de lucru. Obiectivele cercetării, Prezentarea și interpretarea rezultatelor obținute.

Partea a II-a a lucrării – Secțiunea științifică – conține următoarele capitole: Capitolul I-Viața și opera lui Liviu Rebreanu, Capitolul II – Proza lui Rebreanu în context literar românesc, Capitolul III- Opera lui Rebreanu în context literar universal, Capitolul IV – Poetica polivalentă, Capitolul V – Tema morală (5.1. Tema morală în proza scurtă, 5.2. Corpus de analiză – Pădurea Spânzuraților- Ion), Capitolul VI – Arta epică în ilustrarea problematicii morale, Concluzii, Bibliografie metodică, Bibliografie Științifică.

În predarea și învățarea limbii și literaturii române, se folosesc diferite strategii didactice bine stabilite de către profesor atunci când își pregătește lecția. Fiecare profesor trebuie să aibă în vedere metode care să stimuleze participarea activă a elevilor pe tot parcursul lecției, urmărind realizarea obiectivelor performative: operaționale, cognitive și afective care să formeze personalitatea elevului ca element al unui grup social de învățare, dar și ca element individual cu particularități proprii.

Pierderea interesului elevilor pentru lectură și implicit literatură este direct proporțională cu creșterea interesului pentru virtualitate și TIC. Profesorul de română trebuie să-și adapteze demersul didactic valorificând Tehnologia Informației și a Comunicațiilor (TIC) în planificarea unei unitați de învățare prin metoda proiectului și prin metoda portofoliului.

În faza următoare, consider oportun să antrenez elevii în predare, prin intercalarea procedeelor participative, a muncii independente, sau în grupuri mici care să rezolve anumite sarcini de lucru, abordând textele literare din perspectiva interdisciplinară, valorificand Tehnologia Informației și a Comunicațiilor.

În formularea ipotezei de lucru, conform cu intențiile metodice pe care mi le-am propus, consider că dacă în predarea unor texte literare, aș pune accent pe o abordare interdisciplinară atunci s-ar obține, prin identificarea, exersarea și utilizarea mecanismului general rezultate bune în formarea elevilor.

De asemenea, urmăresc să îmbin strategiile didactice de tip expozitiv-euristic adecvate predării textelor literare. Consider oportună, de asemenea activizarea elevilor, încurajarea inițiativei personale în găsirea unor semnificatii particulare, transcrierea acestora în termeni generali, utilizând metode euristice. Anticipez realizarea unor discuții comparative, un paralelism între eficiența folosirii unei metode sau alteia.

Ca raționament ipotetic, am adecvat intențiilor mele combinarea metodelor de predare expozitiv-euristice cu sarcini de învățare prin modelare, studiu pe manual, descoperire, conversație.

Metodele folosite trebuie să conducă la cercetare și creație, la dorința de a cunoaște și a investiga în acest scop. Motivarea corectă și sensibilizarea eficientă au rolul de a activiza elevii, de a-i transforma din receptori pasivi de cunoștințe în participanți hotărâți la propria formare.

În plus, un aspect profund al lucrării de față se referă la spiritul creativ, inovator, cu care fiecare profesor își realizează lecția, avînd la bază o pregătire pedagogică și științifică impecabilă.

Succesul receptării textului literar de către elev depinde de tipul de abordare ales de către profesor. Elevul receptează textul literar cu ușurință atunci când predarea se realizează din perspectivă interdisciplinară.

Mi-am propus înainte de începerea experimentului, următoarele obiective:

dezvoltarea la elevi a capacității de asimilare a cunoștințelor de limbă și literatură;

lămurirea/explicarea conceptului de moral(ă) și aplicarea acestuia pe textele lui Liviu Rebreanu;

formarea obișnuințelor de a recurge la concepte și metode variate în abordarea textelor literare;

compararea limbajului altor arte cu acela al textului literar;

crearea și susținerea motivației învățării limbii si literaturii române ca suport important pentru dezvoltarea personalității elevilor.

dezvoltarea gustului pentru lectură;

aprecierea calității artistice a operelor studiate;

D. Prezentarea și interpretarea rezultatelor obținute

În cercetarea pe care am realizat-o am folosit câteva metode de investigare, care au avut o pondere mai mică sau mai mare, în concluzionările făcute.

La clasele antrenate în cercetare, am recurs la construirea unui plan criterial, pentru acumularea de materiale și date, concomitent cu desfășurarea experimentului.

În plus am stabilit modul de utilizare a unui sistem de decizii tactice și operative pornind de la o decizie strategică globală, pentru a indica modul concret de realizare a ei, prin sarcini, situații delimitate, înlănțuite într-o anumită succesiune în timpul desfășurării activității. Am îmbinat strategiile didactice clasice cu metodele moderne, activ-participative în diferite lecții, și am observat efectul produs asupra unui subiect independent, asupra unui grup restrâns de subiecți și, în fine, asupra întregii clase de elevi.

Am folosit-o pentru a cunoaște nivelul de pregătire al subiecților pe de o parte, și modul cum și-ar dori să li se predea textul literar, de către „profesorul ideal'”, pe de altă parte. Am realizat un dialog firesc, democratic, individual, sau colectiv, care a confirmat adeziunea elevilor la metodele de predare moderne, în comparație cu cele clasice, pasive.

Experimentul pedagogic în mod sigur a reprezentat metoda cea mai edificatoare în ceea ce privește descoperirea strategiilor care duc la obținerea de succese, a performanței, și a celor care ar putea fi îmbunătățite, precum și de noi procedee și tehnici ce s-ar putea crea în scopul optimizării procesului instructiv-educativ.

Elevii au fost puși mai întâi în postura de cercetători, apoi chestionați individual referitor la modul de abordare în anumite probleme, formulate ca itemi, care le solicită capacitatea de analiză, generalizare-sintetizare, apoi în privința metodelor de abordare și rezolvare folosite de profesor la orele de literatura română, asupra spiritului creativ pe care îl manifestă în predare în primul rând profesorii, și în învățare, elevii.

Am folosit programa de limba si literatura română, manualele, notițele elevilor, lucările scrise, cataloagele, produse-programe, teste și fișe de evaluare, portofoliile elevilor.

Pentru obținerea datelor referitoare la caracterizarea metodelor în general, a metodelor activ-participative, în special, la o taxonomie a acestora din perspectiva obținerii de performanțe la clasă, în procesul de predare-învățare, metoda bibliografică a reprezentat un instrument de bază al cercetării.

Cercetarea a fost de tip constatativ-ameliorativ, cu caracter experimental, vizând soluții metodologice de optimizare, de formularea soluțiilor pentru situații variate și reale din practica predării-întelegerii textului literar.

Direcțiile abordării cercetării s-au ramificat astfel:

-longitudinal, prelucrând experiența acumulată în timp, pe altă structură a programei, a manualelor, a orelor alocate limbii și literaturii române;

-sincronic, un experiment complex delimitat introdus în timp și spațiu școlar;

Am organizat o cercetare sistematică, pe parcursul unui an școlar, cu o planificare a etapelor, care a permis între anumite limite și o abordare spontană.

Cercetarea s-a extins de la nivelul clasei, deci de la relația profesor elevi până la relația profesor profesor prin conlucrarea la nivelul catedrei de limba si literatura romana din școală, cât și până la relația profesor „experiența înaintată a școlii'” .

Din cercetarea-acțiune desfășurată în contextul real al clasei, – urmărită un timp stabilit: pe parcursul celor trei ani de studiu (a IX-a, a X-a, și a XI), fără perturbarea procesului de învățământ, am urmărit efectele măsurilor luate, raportându-mă la evaluarea inițială și finală a clasei pe aceleași obiective. Ipoteza cercetării a rezultat din același context al clasei și este evident că, tot în clasă trebuie să se rezolve, implicându-mă alături de elevi la verificarea ipotezei și a obiectivelor.

Finalitatea urmărită de cercetare este de tip constatativ, cunoscând situațiile de reușită=succes sau eșec=insucces școlar, cu aspecte ameliorative vizând activitatea de perfecționare și optimizare a metodelor centrate pe adaptarea la particularitățile de vârstă și individuale, de performanță, respectiv de recuperare.

Am comparat pe tot parcursul cercetării datele teoretice, științifice, pedagogice cu datele metodicii, ale practicii, curente, ale programei, manualelor.

Am îmbinat teoria cu practica pozitivă acumulată și am aplicat propriu-zis idei teoretice, pedagogice și metodice în condițiile concrete specifice, de cunoaștere și explicare a fenomenelor semnificative din practica proprie, de construire și verificare a unor modele proprii de optimizare metodică, de formulare a soluțiilor pentru situații variate și reale din practică, de dezvoltare a unor contribuții anterioare.

În concluzie, am recurs la o cercetare combinată, ale cărei finalități s-au concretizat după cum urmează:

Am antrenat clasa pe perioada anilor școlari 2011-2012, 2012-2013, 2013-2014 parcurgând mai multe etape;

Am aplicat cercetarea pe 3 eșantioane de elevi, cu nivele de pregătire diferită: slab, mediu și performant.

Ca măsură experimentală, am utilizat evaluarea inițială în urma căreia s-au format cele 3 eșantioane de elevi;

Am antrenat trei categorii de variabile: variabile independente, de intrare: scopuri, mijloace, condiții, măsuri care determină stabilirea strategiei de cercetare, clasificate după importanță, volum, prioritate, frecvență, urmate de verificarea ipotezei; variabile dependente, de ieșire, ca răspuns la acțiunea celor independente, care au fost consemnate în „grila de observație”, cu efecte pozitive și negative, așteptate și neașteptate, principale sau secundare; variabile perturbatoare, neprogramate ca elemente de interacțiune între celelalte variabile, care produc efecte diferențiate în aplicare cum ar fi: experiențe individuale, factori extrașcolari;

Evaluările au fost periodice, după fiecare capitol care prezintă o metodă sau tehnică de programare, vizând atât obiective informative, cât și formative.

Ca limite, am sesizat dificultatea delimitării variabilelor și a relațiilor lor, imposibilitatea cuprinderii tuturor variabilelelor necesare, irepetabilitatea experimentului datorată unicității situațiilor în structurarea, desfășurarea și evoluția lor. S-a impus, în baza propriei experiențe, utilizarea eficientă a metodelor de comunicare didactică variate cu acțiuni ameliorative pe diverse laturi: strategii, resurse, organizare, rezultând o paletă extinsă de calități manageriale ale profesorului de astăzi care trebuie să fie pregătit să identifice, să combată, să prevină diferite situații problematice. Rolul de coordonator ce-i revine profesorului în folosirea metodelor active este major.

Reușita lecției depinde și de modul în care știe să organizeze activitatea liberă a elevilor. Metodele activ-participative pot fi folosite în orice moment al lecției, iar alegerea lor este rezultatul unei pregătiri prealabile riguroase, dar și al ingeniozității provenită din situațiile concrete și imprevizibile apărute la clasă.

În acest sens, unii elevi întâmpină dificultăți chiar și în luarea notițelor, de aceea, transpunerea teoriei în itemuri accesibile elevilor este absolut necesară. Mai întâi, folosind cu tact și măiestrie, metode cum sunt conversația și explicația, exercițiul și dialogul euristic și apoi gradat, trecând la metode ca problematizarea, munca independentă, descoperirea .

Am formulat ipoteza că se poate obține o mai bună formare a elevilor, dacă voi crea premise pentru o participare directă, o implicare activă a lor, astfel încât, pus în fața unui text literar, elevul să fie capabil să inteleaga si sa asimileze continutul acestuia, să-și clarifice unele nelămuriri, pe loc, fără a adânci latura critică a necunoașterii.

În acest context, am avut în vedere statutul elevilor, stadiul în care se află ca formare-dezvoltare a personalității, ca experiență acumulată în această problemă si cerințele curriculumului.

Am stabilit cum se poate implica elevul, la ce nivel: constructiv, critic, chiar creativ în managementul unei activități de predare-învățare proiectate.

Am sesizat astfel nuanțe practice ale problemei referitoare la faptul că toți elevii participă obiectiv la lecție, receptează, dar fiecare se implică la alt nivel – ca participare subiectivă.

Am evaluat participarea prin rezultatele obținute și am aplicat strategii prin redefinirea sarcinilor, anticiparea dificultăților, pregătirea pentru învingerea obstacolelor. Am consemnat concomitent cu desfășurarea cercetării, utilitatea strategiilor prin antrenarea , evaluarea continuă și formularea de variante de corectare și adaptare.

Experimentul s-a desfășurat la Colegiul Național Agricol „Carol I” din Slatina.

Capitolul I

Viața și opera lui Liviu Rebreanu

Viața

Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885 în Tîrlișua, sat pe llișua, un afluent al Someșului, în fostul comitat Solnoc-Dobîca, azi județul Bistrița-Năsăud. Localitatea figura pe hărțile dinainte de primul război mondial (de exemplu, pe Harta generală a României cu țările învecinate de Traian Georgescu din 1915). Liviu era întâiul fiu al învățătorului Vasile Rebreanu (1863-1914), descendent de țărani din satul Ghiuza, fiu al lui Samoilă și al Irinei, căsătorit în 1884 cu Ludovica Diuganu (1865 -1945). Din căsătorie au rezultat în total paisprezece copii, unsprezece băieți și trei fete, nu toți ajunși la maturitate. Însurat la douăzeci și unu de ani, Vasile Rebreanu, fost coleg de școală cu George Coșbuc, absolvent al preparandiei din Gherla, a început să profeseze în învățământ de-abia la douăzeci și patru de ani, prin 1887, mai întâi doi ani la Lăpușul-Unguresc, în comitatul de baștină, apoi zece ani la Maieru, nu departe de Rodna-Veche, în comitatul Bistrița-Năsăud, în fine, la Prislop, azi suburbie a orașului Năsăud, salarizat cu 75 de coroane lunar. A publicat la Tribuna lui Slavici câteva încercări auzite din popor. În 1901 îi apărea la Brașov, în Editura Ciurcu, povestirea Armeanul neguțător și fiul său Gherghel, în Biblioteca copiilor, nr. 18, interesantă pentru că are ca erou un personaj tratat și de fiu în Ion.

Liviu a învățat clasele elementare cu tatăl său în Maieru, patru ani, între 1891-1895. „De la Maieru, scrie el, se leagă toată copilăria mea și toate amintirile asupra primului contact cu lumea exterioară.” Din școala primară a trecut la liceul românesc din Năsăud, unde a urmat doi ani, familia rămânând mai departe în Maieru. Alți trei ani în continuare i-a făcut la liceul german din Bistrița, până în iunie 1900. În septembrie 1900, în urma unui concurs, pe când tatăl său se mutase în Prislop, intră în Școala reală superioară de honvezi din Șopron, azi localitate în nord-vestul Ungariei, spre granița cu Austria. După doi ani trecea ca bursier „absolut gratuit” la Academia militară Ludoviceum din Budapesta, pe care o termină în trei ani.

La 1 septembrie 1905 era declarat sublocotenent de infanterie și trimis la Regimentul 2 de honvezi din garnizoana Gyula, oraș maghiar, azi la granița de est a Ungariei, la vest de Șiria. Liviu Rebreanu avea acum douăzeci de ani și o situație materială asigurată, pe care însă n-a putut-o păstra mai mult de doi ani și câteva luni. Din cauza unor nereguli bănești, la 12 februarie 1908 demisionează din armată și revine la Prislop, unde familia sporise considerabil, luptând cu mari greutăți. Dorința lui Vasile Rebreanu fusese ca la terminarea celor cinci clase de liceu Liviu să urmeze teologia. Tânărul însuși se simțea atras de medicină, dacă ar fi avut mijloace pentru astfel de studii. Cariera militară, scurtă, n-a rămas fără urmări în activitatea de mai târziu a scriitorului, putem deduce totuși că nu i-a plăcut. Încă de pe când era în garnizoana Gyula începuse să scrie, și prin 1907 avea gata un volum de nuvele satirice în limba maghiară, intitulat Szamárletra (Scara măgărească)1. Negrăbindu-se să le publice, mai târziu s-a apucat să le prelucreze în limba română, cum este cazul cu nuvela Az ezredes legenye (Ordonanța colonelului), devenită în românește Ordonanța domnului colonel și publicată în Ramuri, Craiova, 1912, apoi, sub titlul Zevzecul, în Universul literar din 24 februarie 1913. O piesă într-un act din această perioadă, Osânda, e scrisă în românește, ungurește și nemțește. Versiunea românească e greoaie, cu urâți termeni regionali (bozgoane, hâlbe). Lupta pentru existență, tribulațiile sentimentale (era prieten cu învățătoarea Virginia Grivase), experiența de viață din perioada 1908 -1909 ale fostului ofițer sunt relatate pe larg în romanul Ion pe seama lui Titu Herdelea, nume sub care Liviu Rebreanu se va prezenta statornic în romanele lui (în Răscoala, ca și în Gorila).

Voind să treacă munții în România, Liviu Rebreanu a fost nevoit să ocupe funcții mărunte în administrație, numai pentru a-și „încherbălui”, cum mărturisește singur, o sumă de bani. Vreo trei-patru luni a fost ajutor de notar și în comuna Măgura, aproape de Maieru, pe lîngă colegul său de clasă din Bistrița, Alexa Candale, personaj care apare în Pădurea spânzuraților .

În octombrie 1909, cu ocazia serbărilor Astrei (Asociația pentru cultură a românilor din Transilvania și Banat), Rebreanu vine la Sibiu, unde între 12 și 14 octombrie se ținea adunarea generală, cu hotărîrea definitivă de a trece Carpații. Fu condus la gară de tatăl său, cu urarea: „Să ajungi cât Coșbuc de mare!”, și primit cu simpatie la Sibiu atât de ardeleni (Goga, Tăslăoanu, Agârbiceanu), cât și de oaspeții din București (Emil Gârleanu, Corneliu Moldovanu, Cincinat Pa-velescu, Caton Theodorian, Victor Eftimiu). Cu ajutorul acestora din urmă obține un permis de opt zile pentru o călătorie în capitala României, și astfel, la douăzeci și patru de ani, își văzu visul împlinit.

Angajat la ziarul Ordinea încă de la sosirea în țară, Liviu Rebreanu se instalase pe undeva prin Buzești și trăia cam strâmtorat, ca Titu Herdelea din Răscoala, în această epocă. Îl primeau din când în când George Coșbuc, Emil Gârleanu, Mihail Dragomirescu și Pompiliu Eliade. Emil Gârleanu îl poreclea prietenește „Neamțul”, după culoarea părului (era blond).

În primăvara anului 1910, la cererea guvernului austro-maghiar, Liviu Rebreanu este arestat și depus la închisoarea Văcărești, apoi extrădat și încarcerat la Gyula, unde se mai afla încă la 1 august. În cele șase luni de detenție, până la achitare, când a revenit în București, a recitit îndeosebi pe Gorki, din care în vremea stagiului de ofițer își făcuse extrase, din Căsnicia Orlovilor și Vagabonzii. Începuse să traducă nuvela Douăzeci și șase și una, publicată mai tîrziu, și Malva, și avea nevoie, cum spune într-o scrisoare, de „niște traduceri ungurești, nemțești, pe care să le folosesc”. Nuvelele Culcușul și Golanii, publicate în Convorbiri critice (25 mai și 25 august 1910), sunt efectul acestor împrejurări și lecturi.

Eliberat în primele zile ale lunii august 1910 (în proces ar fi depus ca martor al apărării Mihail Dragomirescu), Rebreanu merse la Năsăud, unde i se stabilise între timp familia. Învățătorul Vasile Rebreanu, suspendat doi ani din învățământ pentru practica ilegală a avocaturii, apoi pensionat după douăzeci de ani de carieră didactică, suportase două sechestre și fusese înlocuit la Prislop de un renegat, Vasile Pop, agent al politicii de deznaționalizare dusă atunci de contele Apponyi. O crimă recent întâmplată la Prislop și povestită în amănunte de sora mai mare, Livia, a dat scriitorului ideea romanului Ion. Un caiet cu data de 11 august 1910 conține, sub titlul Zestrea, lista personajelor, fixată după numele lor mai mult sau mai puțin reale. Gheorghe Bulbuc se cheamă aici Bălan; Ion Boldijar, poreclit Glanetașu, se numește Ion Zănoagă; Vasile Baciu, văduv, are numele Alexandru Vărzaru, iar fiica lui, Ana, e denumită Ileana. Tatăl lui Gheorghe e un Toader, schimbat mai târziu în Toma, după numele lui Toma Iloan, al cărui fiu, Nichita, era rivalul adevărat al lui Ion Boldijar. Tatăl acestuia din urmă poartă numele de Vasile, iar mama, Sonia, născuta llarosa, e numită Măria, născută Pocitanu. Mai târziu, modelul Anei a devenit Rodovica, fata lui Ignat Tabără. Ar fi existat Florica Pop, un preot Belciug, un învățător Zăgreanu, care s-a recunoscut în personajul Ungureanu.

Întors în București, Liviu Rebreanu scoate împreună cu Mihail Sorbul, care-i va deveni cumnat, între 15 septembrie 1910 și ianuarie 1911, revista teatrală Scena. O ducea foarte greu, de vreme ce Emil Gârleanu scria în 1911 lui Corneliu Moldovanu: „L-am văzut aseară pe Rebreanu foarte abătut. Îl dă afară din casă și n-are unde sta – nici 5 parale măcar. Ia-1 te rog tu 2 – 3 zile să doarmă la tine, și la întoarcerea mea îi voi face vreun rost.” Rebreanu se va căsători la 19 ianuarie 1912 cu actrița Fanny Rădulescu, născută în 1888, pe care o cunoscuse mai înainte, de când, numit la 12 iunie 1911 director al Teatrului Național din Craiova, Gârleanu îl ia cu el, ca secretar literar. Ca unul ce fusese și el ofițer și abia scăpase de uniformă, Gârleanu avea o afecțiune specială pentru Liviu Rebreanu. Din păcate, directoratul lui se încheia în anul următor, și atât el, cât și secretarul său fură nevoiți să se întoarcă la București. Fanny, care debutase pe scena craioveană, trecu la Teatrul Național de aici, iar Liviu, după ce izbutise să publice între timp la Orăștie primul lui volum, Frămîntări (1912), își reluă întreprinderile literare și gazetărești la Flacăra lui C. Banu și la Rampa.

Locuia la această dată în casa mamei soției, în strada dr. Rațiu, nr. 16, în dosul Gării de Nord, apoi s-a mutat în Calea Griviței 153. Devenit tată al unei fetițe, Puia-Florica, Rebreanu era un om de o mare gingășie în familie, foarte casnic. Cânta uneori ca Tolstoi la pian, acompaniindu-se și vocal, cu glasul lui de bariton. Mergea cu soția la Terasa „Oteteleșanu” și cheltuia puținii bani pe care-i avea exclusiv pe cărți.

Suferințele îndurate la București sub ocupația germană, când a fost controlor de bilete de concert la Ateneu, traducător de programe, compozitor de reclame de teatru plătit cu bucata și colaborator la Scena lui A. de Herz (1917), le-a evocat Liviu Rebreanu în Calvarul (1919), unde se ascunde sub numele de Remus Lunceanu.

Considerat ca suspect, și neleal din cauza originii sale ardelenești, eroul este respins la biroul mobilizării, apoi socotit de ocupanți dezertor și iredentist, și Westat, Izbutind să se elibereze, stă o vreme ascuns (în casa cumnatului său Mihail Sorbul), e transportat de un căruțaș socialist până la Buzău, ajunge cu trenul la Mărășești, e întors de aici la Focșani, apoi trecut de un prieten ofițer, cu mașina, în Moldova. Nu găsește liniștea nici la Iași, unde, presupunând că a stat nesupărat sub ocupație străină un an și jumătate, răuvoitorii îl bănuiesc „spion austriac". Ar fi fost denunțat Comandaturii germane de A. de Herz. De fapt, colaborase la Ziua lui Ioan Slavici și la Lumina lui C. Stere, și Nicolae Iorga îl vesteji în Neamul românesc.

Singur pictorul Jean Al. Steriadi i-a fost în tot acest timp un amic devotat. În chip de protest simbolic față de acuzațiile care i se aduceau, Remus Lunceanu se hotărăște să se sinucidă. Tonul de roman senzațional strică acestui memoriu, care spre a fi credibil trebuia să rămînă o confesiune neliterarizată.

Întors din refugiu după pacea de la București, editorul H. Steinberg încredințează lui Liviu Rebreanu direcția unei colecții de „Scriitori celebri”, în care a publicat, prefațând sau traducând de cele mai multe ori el însuși, Alexandru Lăpușneanul de C.Negruzzi, Mihnea-vodă cel Rău de Al. Odobescu, Moș Nichifor Coțcariul de Ion Creangă, Buchetiera din Florența de V.Alecsandri, Groaza (Un Episode sous la Terreur) de Balzac, Vălul negru de Dickens, două povestiri din Decameronul lui Boccaccio, Iubirea de Th.Storm, un fragment din Satyricon de Petronius, Turbarea de V.Blasco Ibafiez, Rip van Winkle, omul care a dormit douăzeci de ani de Washington Irving, Mâncătorii de oameni de Sarath Kumar Ghosh, Carnet de dans (Le carnet de danse) de Zola, un fragment din Așa vorbit-a Zarathustra de Nietzsche, Revoluționarul (De ce?) de Lev Tolstoi, Douăzeci și șase și una de Gorki, Nuvele japoneze de Kyan Hacusai. Traducerile, în genere lipsite de valoare literară, dau o idee asupra ariei lecturilor lui Rebreanu. Nu altceva s-ar putea spune despre versiunea romanului Yester și Ly (Povestea unui dor) de Bernhard Kellermann. Trebuie menționate însă traducerile din scriitorul maghiar Mikszâth Kâlmân, Cavalerii, Haina regelui și Umbrela sfîntului Petru.

Din 1924 pînă în 1934 a fost neîntrerupt președinte al Societății Scriitorilor Români. între 15 noiembrie 1924 și 17 octombrie 1925 Rebreanu a condus revista Mișcarea literară, săptămânal de critică și informație literară, artistică și culturală, cu colaborarea lui Tudor Vianu, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, Mihail Sorbul, Anton Holban și alții, fără un program precis, osândind scepticismul, snobismul și cosmopolitismul și reclamând întoarcerea la „pământul nostru” . își schimbase din nou locuința, mutându-se în strada Popa Tatu nr.109. În 1926 a fost delegat la un congres al scriitorilor la Berlin, care n-a mai avut loc. În capitala Germaniei, unde a făcut un „Rund-fakrt", 1-a indignat viața de luxurie și decadența gustului literar. Fără a fi fost un partizan al comunismului, Rebreanu era totuși de părere în 1926 că în Germania „revoluție… numai comuniștii… vor face”, în același an a luat parte la congresul autorilor dramatici din Madrid, impresiile dintr-o altă călătorie, la Roma, în 1927, sînt sarbede, de ghid turistic, superficiale și cu o falsă exaltare pentru „tinerețea” italienilor. Ar fi văzut un bătrân cântând Giovinezza. La Paris, tot în 1927, n-a rezistat ispitei de a vedea pe Mistinguette și Josephine Baker, dar s-a dus și la mormîntul lui Balzac la Pére Lachaise, precum și la Luvru spre a contempla în extaz statuia Venerei din Milo, aprobată de un tânăr american cu un indiferent „well!”. Suflet ingenuu, de țăran, Rebreanu nu s-a simțit la el acasă în marile metropole europene și n-a izbutit să le surprindă atmosfera în notele lui de voiaj. A participat în 1928 cu Aristid Demetriade la festivitățile centenarului lui Ibsen de la Oslo și a folosit prilejul pentru a vizita muzeul de schi și echipamentul exploratorilor Amundsen și Nansen de la Froknersalter.

Doritor de liniște desăvîrșită cînd scria, Rebreanu căuta să se izoleze spre a se concentra deplin. Recurgea la ospitalitatea unui prieten sau a unei rude, și lăsat singur, în voie, lucra fără întrerupere, pînă la sfîrșit. Ciuleandra a fost scrisă în prima versiune în localitatea Orlat, dintre Sibiu și Săliște, la Letiția dr. Miron Slăvoacă, o prietenă din copilărie. în ianuarie 1927 era gata și o parte din versiunea pentru tipar. Pe aceasta a isprăvit-o în vara aceluiași an, numai în două săptămîni, într-o sală de clasă a școlii comunale din Maieru. A fost ales cetățean de onoare al satului și i s-a dat și un loc de casă în comună. Avea aici un prieten vechi, pe Julien Cioarba. Iarna, după călătoria în străinătate și după ce fusese ales și membru corespondent al Academiei, se reîntorcea la Orlat pentru a scrie Crăișorul, început la Lugoj, la cumnata sa, Marioara Sorbul, și publicat în 1929. Scriitorul lua în acest an Premiul național de proză.

Între 1928 și 1930, Liviu Rebreanu a fost director al Teatrului Național din București, un an, împreună cu Victor Eftimiu și Corneliu Moldovanu. Funcționează din 1929, scurt timp, ca director la Direcția Educației Poporului din Ministerul Muncii și al Ocrotirilor Sociale (numit la 6 februarie 1930, eliberat la 9 ianuarie 1931). Deoarece aceste funcții erau mai mult onorifice și simbolice pe atunci, scriitorul voia să le dea un conținut. Din inițiativa lui a luat naștere, pe lângă scena oficială a Naționalului, o sală Studio, menită a promova literatura dramatică originală și cadre regizorale și actoricești, care însă n-a fost sprijinită de directorii următori. Intenționa să creeze un sediu al Societății Scriitorilor în Capitală.

Vila de la Valea-Mare, înconjurată de o vie de patru pogoane cu livadă și o grădiniță de flori, devenise locul de retragere favorit al lui Liviu Rebreanu. Romancierul herboriza ca Rousseau. A plantat singur 150 de trandafiri, 20 de tufe de liliac și feluriți arbuști japonezi, plăcându-i mult florile, dar întreținându-le și pentru apicultură (avea cîțiva stupi de albine). Iarna, numai în pulover și basc, mâna caii la sanie (îi dăruise una Mihail Sorbul) ca Petre Petre.

Între 20 februarie 1932 și 6 ianuarie 1934, Liviu Rebreanu a condus România literară, gazetă săptămânală de critică și informație literară, artistică și culturală cu colaborarea lui Camil Petrescu, G. Călinescu, Mihail Sebastian etc. și cu un program prea vag („Dacă vom reuși să fim oglinda sinceră a străduințelor celor buni în toate domeniile artelor, vom fi negreșit și un îndreptar pentru cei ce sunt amenințați să nu se mai poată orienta în haosul ce ne înconjoară”).

Că Rebreanu împărtășea în acești ani vederi democratice e în afară de orice îndoială. Era chiar membru al P.E.N.-Clubului, și în 1933 (Răscoala apăruse în librării la sfîrșitul anului 1932) participă la congresul acestuia, făcând și o excursie pe coasta dalmată, la Ragusa (Dubrovnik).

Ales membru activ al Academiei Române în 1939, la propunerea lui Mihail Sadoveanu, în discursul său de recepție din 29 mai 1940, Lauda țăranului român, Rebreanu reafirma solidaritatea sa continuă „cu inima celor mulți”, dar susținea că, „în ciuda tuturor controverselor”, concepția de viață a țăranului român ar fi „resemnarea și încrederea lui în dreptatea divină”, încheind blajin cu năzuința într-un viitor de „muncă rodnică și trai omenesc”.

Între 1940 și 1944, scriitorul a fost din nou directorul Teatrului Național, în primul an împreună cu Ion Marin Sadoveanu, și a condus ziarul de informație Viața.

Într-o comunicare la Academia Română, Centenarul nuvelei românești, făcută în 1941, a protestat împotriva Dictatului de la Viena, prin care Ardealul de Nord, patria sa natală, era smuls din trupul țării. „Anul 1940, spunea el, va trebui să fie pomenit totdeauna cu jale și scrâșnire din dinți.” Nu a protestat însă pe față atunci când „cei mulți” erau trimiși cu forța să moară într-un război nedrept.

După bombardamentul din 4 aprilie 1944, Rebreanu, bolnav de câtva timp de astmă, din cauza abuzului de tutun, face un emfizem pulmonar. La Valea-Mare, medicii constată mai întîi un chist hidatic, apoi o tumoare canceroasă, care a evoluat brusc, astfel încît la 1 septembrie 1944, orele 2,15 noaptea, murea, în vârstă de numai cincizeci și nouă de ani, acela despre care se poate pe drept cuvânt spune, spre a ne servi de cuvintele bine găsite ale lui Tudor Vianu, că „a dat vieții o operă, și operei o viață”. A fost înmormîntat provizoriu în ziua de 3 septembrie, orele 3 după amiază, în cimitirul bisericii din Valea-Mare, iar după trei luni a fost deshumat, adus la București și reînhumat la Cimitirul Belu, aproape de Eminescu.

Opera

Debutul lui Liviu Rebreanu s-a produs în noiembrie 1908, la revista sibiană Luceafărul, cu nuvela Codrea, republicată în 1914 cu titlul Dezertorul, și în 1919 (în volumul Răfuiala) cu titlul Glasul inimii. Eroul e un părinte afectat de faptul că și ultimul său fecior a fugit de la oaste.

Ca exercițiu în vederea creației viitoare, dar și pentru a se afirma eu ceva, scriitorul traducea (prin lui Oscar Wilde, De profundis, comedia lui Maurice Donnay, Educația prințului și poemul lui Maxim Gorki, Cîntecul șoimului, apărut, acesta din urmă, în revista din Sibiu, Țara noastră, în 1909. În Luceafărul mai publicase nuvela Ofilire (15 decembrie 1908), scrisă pe când se afla ajutor de notar la Nimigea-Ungurească, povestea unei fete de țăran care, fiind înșelată de feciorul popii, student medicinist, se îneacă.

Debutul în publicistica bucureșteană și-1 făcea aproape numaidecât cu nuvela Volbura dragostei, în revista Convorbiri critice din 25 octombrie 1909, amintire, după toate aparențele, din viața militară (este vorba de un soldat care strangulează pe un locotenent, prins la iubita lui, o vânzătoare de plăcinte). Se pare că autorul ținea mult la această nuvelă, poate pentru faptul că era cea dintâi publicată la București, deoarece o republică, schimbându-i titlul, de mai multe ori: în revista din Orăștie, Cosânzeana (6.1.1912), cu titlul Cântec de dragoste; în Universul literar (30.III.1914) cu titlul Răzbunarea, și în 1928, în capul unei culegeri, cu titlul Cîntecul iubirii (nuvela figurează de asemenea cu titlul Cântec de dragoste în volumul Frâmântări, și cu titlul Cântecul iubirii în volumul Golanii, ediția a patra).

Încă din august 1910 Liviu Rebreanu a redactat două pagini dintr-un capitol al romanului său sub titlul Rușinea. Acțiunea începe aici în satul Tradam, denumit în Ion Jidovița, centru de întâlnire al tuturor satelor dimprejur Personajul principal al acestui capitol este Macedon Glanetașu, pe numele adevărat Macedon Hordoan, poreclit Cercetașu, un vecin din Prislop al Rebrenilor, care a slujit scriitorului ca model și pentru Codrea din Glasul inimii. Observăm că autorul a contopit în acest erou pe Macedon Cercetașu, care în Codrea se tânguie că-i fug băieții de la oaste, și pe tatăl lui, Ion Boldijar, om dedat la beție. Rușinea lui Macedon Glanetașu ar fi fost cauzată de dezertarea ultimului său fiu, ca și de greșeala unei fete, înșelată de feciorul cel mai becisnic din sat. În această variantă, proiectul a fost abandonat.

O nouă tentativă de a așterne pe hârtie proiectatul roman Zestrea-eșua în iunie 1913, după trei luni de muncă. Lucrând fără un plan, scriitorul îngrămădise prea multe personaje și episoade nelegate între ele, după capriciul amintirilor din locurile prin care peregrinase. Lectura, peste câteva săptămîni, a celor trei sute de pagini de manuscris l-a decepționat; ieșise ceva cu desăvârșire neorganic și trebui să abandoneze încă o dată lucrul.

Stabilit în 1914 în strada Primăverii, nr. 13, în același an Rebreauu e ales secretar al Societății scriitorilor români. Peste doi ani |își aduna, într-un al doilea și al treilea volum. Golanii și Mărturisire (1916), șaptesprezece nuvele de prin reviste, din care opt figurau și în prima culegere. În noaptea de 27 august 1916, după ce România declarase război Austro-Ungariei, sub amenințarea zepelinelor inamice, în lumina unei lămpi de petrol, Liviu Rebreanu a început să scrie febril la Zestrea, de astă dată după un plan amănunțit în 13 capitole. În prima noapte, de la ora 9 seara pînă la 6 dimineața, ar fi scris întreg capitolul I, inițial intitulat Veselia. Al doilea capitol, Zvârcolirea l-a început însă peste mai mult de o săptămână, la 5 septembrie. Aproape exact într-un an, până la 14 august 1917, a terminat întreaga versiune primă a romanului, de 550 de pagini. Pentru literatură, aceasta era o victorie egală cu cea repurtată de ostași pe câmpul de luptă împotriva invadatorilor germani la Mărășești, cam în același timp.

Din treisprezece nuvele publicate în 1919 în volumul Răfuiala, șapte sunt reluări din volumele anterioare (inclusiv nuvela titulară, apărută mai întâi în Frămîntări), iar alte două sunt imitații (Țăranul și coasa după Mikszâth Kâlmân). Majoritatea nuvelelor mai însemnate ale lui Liviu Rebreanu au apărut în cursul anului 1919, pe cînd era redactor la revista lui E. Lovinescu, Sburătorul. După această dată n-a mai scris decât puține nuvele, din care numai cinci au intrat în volumul Cuibul visurilor (1927). Nuvela titulară a acestui volum, publicată întâi în Luceafărul, în 1919, a rezultat dintr-o călătorie după război în locurile copilăriei. Scriitorul venise în Transilvania spre a identifica locul unde în mai 1917 fusese executat prin spânzurătoare de austro-ungari fratele său, sublocotenentul artilerist Emil Rebreanu, pentru încercarea de a trece pe front de partea românilor. Regiunea unde s-a întâmplat tragedia și mormântul fratelui, au fost descoperite, după cercetări de câteva luni, la Ghimeș. Liviu a făcut cunoștință cu oamenii care asistaseră la supliciul lui Emil, a deshumat osemintele martirului și le-a mutat în Moldova.

Acest dureros eveniment stă la baza romanului Pădurea spînzuraților, în,Minut în iunie 1922 și care s-ar fi născut la sfîrșitul anului 1918, dintr-o fotografie reprezentând o pădure plină de cehi spânzurați în dosul frontului austriac dinspre Italia, comunicată de un prieten.

În seara de luni 29 decembrie 1919 s-a jucat la Teatrul Național din București comedia în trei acte de Liviu Rebreanu, Cadrilul, în urma rapoartelor lui Mihail Dragomirescu și al lui Caton Theodorian, cu I. Morțun, C. Toneanu, Gr. Mărculescu, Aura Radovici și Fanny Rebreanu, director de scenă fiind V. Enescu, și director general al teatrelor- I. Peretz. Piesa, construită după rețeta teatrului facil (căci autorul se zbătea în mari dificultăți materiale), a avut un succes trecător.

Tot în 1919 publică povestirea răscoalei moților din 1784, întâi sub titlul Horia, Cloșca și Crișan.

În noiembrie 1920 apărea, în fine, într-o nouă variantă, terminată în iulie același an, romanul Ion, întâia capodoperă a scriitorului și cel dintâi roman românesc epocal, care deși a cucerit repede masele de cititori (o nouă ediție apărând chiar în anul următor) n-a avut aceeași primire în critica vremii. Recenzii entuziaste i-au consacrat în Viața românească numai Octav Botez și Tudor Vianu, care-1 cunoscuse în cercul „Sburătorului” și-1 vizitase adesea acasă în strada Nicolae Bălcescu, în căsuța aproape dărîmată din fundul unei curți, nu departe de casa unde se sfârșise Luchian. Acolo, cu mare abuz de tutun și cafea, scria, cu ferestrele luminate până în zori, Liviu Rebreanu, ajutat de o mare vitalitate și o voință de fier, în stare să copieze un manuscris și de cinci ori. „Când se arăta în lume, Rebreanu părea ca un om beat de muncă, ieșit parcă din galeriile unei mine sau din dogoarea marilor furnale. Era de statură înaltă, cu grumaz puternic și mâini mari, albit de la treizeci de ani, dar viguros. Își restabilea o șuviță rebelă de pe frunte cu smucituri ale capului. Avea fața depigmentată și palidă, ochii albaștri, vitroși și vorbea cu zgârcenie, consumat de flacăra lui interioară. În urma unui raport al lui I.A1. Brătescu-Voinești, Academia Română îi dădea pentru Ion marele Premiu Năsturel.

În activitatea lui Liviu Rebreanu, teatrul reprezintă o latură minoră, de luat în considerație numai într-un studiu complet asupra personalității scriitorului. Neglijabilă e piesa într-un act din perioada începuturilor, Osânda, de înrîurire ibseniană, cu eroi dominați de patimi obscure și porniri criminale. Mai tîrziu, intenția scriitorului era să aducă o contribuție oricât de modestă la dezvoltarea artei dramatice românești, „să nu mai pătrundă-cum spune într-un articol actualitățile fără valoare ale teatrelor de bulevard din străinătate”.

Din păcate, prima piesă publicată, comedia în trei acte Cadrilul (în redacția inițială denumită Revolverul ), nu se abătea de la tipicul bulevardier gen Bataille, în care același noroi era oferit „pe tavă de argint și în peticuțe de mătase”.

Făcând, în septembrie 1924, cronica teatrală a unui spectacol cu Revizorul, Liviu Rebreanu susține că piesa lui Gogol „ar putea fi naționalizată pentru uzul nostru special…” Probabil că acest lucru a vrut să-1 întreprindă el în comedia Plicul, orientându-se în același timp după O scrisoare pierdută de Caragiale.

Critica moravurilor sociale corupte e inferioară în comedia Apostolii. Satira principală se îndreaptă împotriva lui Mitică Ionescu, descins în Transilvania în calitate de director al unui „birou de cartiruiri civile și militare”. Mitică vrea să se căpătuiască însurându-se cu bogata și tânăra văduvă Veturia Harincea, dându-se drept urmașul lui Ștefan cel Mare și al lui Mihai Viteazul. Guvernul cade, impostorul e demascat și înlocuit. Alte personaje sunt sau prea caricaturizate (poetul funcționar Jenică Brihac, doamna Harincea), sau insuficient individualizate (prefectul Daraban, primarul Harambașa). Comentînd în 1926 spectacolul, Camil Petrescu recunoștea calitatea fundamentală a autorului: prezentarea directă a vieții, dar observa că, „simplificată de necesitățile dramatice”, viața rămâne la datele prime, „var și cărămidă autentice”, fără să se ridice la o adevărată semnificație artistică.

Plicul, reprezentat la Teatrul Național din București în seara zilei de joi, 12 aprilie 1923, cu N. Soreanu și Fanny Rebreanu în rolurile principale, a fost conceput întâi sub titlul Vremuri noi și oameni noi, în 1921, și scris în mai puțin de o lună, pe baza unor însemnări din timpul refugiului în Moldova. Douăzeci și cinci de reprezentații în șir l-au încurajat pe Rebreanu să scrie în 1925, la Sângeorz-Băi, altă comedie satirică, Apostolii, jucată la Național în seara zilei de miercuri, 17 martie 1926, tot cu N. Soreanu și Fanny Rebreanu în rolurile principale. Piesa a avut un succes sporit, a făcut patruzeci de reprezentații, totuși, autorul nu s-a mai încercat după aceea în teatru. Printre hârtiile lui se găsește un proiect mai vechi de comedie, Ghighi, traducerea comediei Tinerețea de Max Halbe, a comediei Ofițerul (Der Leibgardist) de Franz Molnâr, a piesei Trei surori de Cehov, un proiect părăsit de dramă în patru, acte, Țăranii, și două scenarii de film, Vis năprasnic și Ghinionul, ultimul din 1913, cînd se anunța o ecranizare.

Încă de la 1 august 1917, când era la Iași, Rebreanu începuse romanul Șarpele, cu punctul de plecare în drama Iosif-Anghel. Personajele urmau să fie Urban (D.Anghel), Mugur (St.O.Iosif) și Alina (Natalia Negru), femeia cu ochii verzi.

La 6 octombrie 1917, scriitorul comunica soției capitolele romanului început: 1. Goliciunea; 2. Primejdia fericirii; 3. Patima; 4. îmbrățișarea; 5. Prăpastia; 6. Amurgul și zorile (divorțul); 7. Chinurile; 8. Roata norocului; 9. Prăbușirea (moartea lui Iosif) ; 10. Iadul iubirii; 11. Revolverul (sinuciderea lui Anghel); 12. Bomba (moartea Corinei Iosif); 13. Ochii verzi. A rămas din acest roman numai primul capitol.

Cele două romane Ion și Pădurea spînzuraților, apărute în câte două ediții până la sfârșitul anului 1922, aduseseră lui Liviu Rebreanu venituri atât de însemnate, încât în 1923 putu să-și cumpere un automobil, marca Chevrolet cu patru locuri, ceea ce-i îngăduia să străbată toată țara. A făcut mai multe curse de la București spre Brașov, Sighișoara, Tg.-Mureș, Bistrița, Ilva-Mică pînă la Maieru, și de aici prin Vatra-Dornei, Câmpulung, Suceava, Piatra-Neamț și înapoi.

Munca la romanul Răscoala a fost tot așa de încordată ca și la Ion. Rebreanu se gândise întâi să trateze subiectul într-o piesă, Țăranii, după modelul Țesătorilor lui Gerhardt Hauptmann, apoi într-o dramă în patru acte, intitulată chiar Răscoala. Proiectul acesteia din urmă, ca și proiectul unui volum de nuvele cu același titlu, concepute în 1913, au fost părăsite în favoarea romanului Zestrea. Un plan sumar al acțiunii, învârtită mai mult în jurul lui Titu Herdelea și în care erau puse în contrast mizeria de la țară cu viața de huzur a burghezo-moșierimii din Capitală, datând dinainte de primul război mondial, adevărat embrion al romanului, a fost amânat până la o documentare mai atentă asupra vieții țăranilor din vechiul regat, pe care Rebreanu nu o cunoștea direct. Studiase istoria răscoalelor numai din presă și din cărți, la Biblioteca Academiei Române (în special lucrarea lui Radu Rosetti, Pentru ce s-au răsculat țăranii?).

În scopul cunoașterii de aproape a țărănimii din Muntenia, scriitorul începu să se documenteze mergând vara la via unei rude dinValea-Mare, lângă Pitești, și, ca altădată la Prislop, umbla printre țărani, la cîmp, la primărie și la horă, trăind alături de ei, studiind topografia legiunii, observând oamenii și luându-și însemnări despre graiul lor. Aici a văzut dansul Ciuleandra și tot aici, în 1926, a conceput un nou plan al romanului Răscoala, pe care a început să-1 realizeze imediat după Ciuleandra, în vara anului 1927, la Maieru, exact la 9 iulie 1927, într-o sâmbătă.

Lucrând cu pauze și mai mult cu încăpățânare decât inspirat, a scris până la sfârșitul lui august 150 de pagini. Apoi munca a fost întreruptă pentru Crăișorul și reluată abia în vara anului 1930, în Valea-Mare, în vila pe care și-o cumpărase aici (cu 200 000 lei, bani luați pe filmul Ciuleandra, după romanul său), la 16 mai, fără mult spor, consumând trei luni cu copierea și „răscopierea” celor 150 de pagini scrise. În vara anului 1931, tot la Valea-Mare, lucrul a căpătat însă dintr-o dată alt ritm. Într-o lună a terminat primul capitol, în alte două luni al doilea capitol, iar toamna și iarna anului 1931-1932 a sfârșit întregul roman, într-o formă brută. Conform obiceiului, scriitorul a trecut apoi la prelucrarea variantei definitive pentru tipar. Într-o conferință rămasă în manuscris, în continuarea mărturisirilor din 1932, revelată cu ocazia semicentenarului răscoalelor din 1907, aflăm de ce extraordinar efort intelectual și fizic a fost capabil Liviu Rebreanu la patruzeci și șapte de ani.

„Din aprilie pînă în noiembrie 1932, scrie el, am lucrat aproape fără întrerupere, în toate nopțile câte 9-10 ore. Eram atât de pornit pe muncă, încât după-amiezile, când trebuia să mă odihnesc, mă așezam la birou și continuam până se însera. Toată vara n-am fost la București decât de 5 – 6 ori câte-o zi, două. A fost cea mai pasionantă muncă, dar și cea mai istovitoare. Ultima noapte, când am putut scrie «sfîrșit» pe ultima filă, am adormit peste manuscris, gata sleit parcă de toate energiile…”

Romanul Jar (1934), intitulat întâi Scara fericirii, apoi Mojarul iluziilor, a părut cititorilor prea frivol.

Într-un interviu acordat la 9 decembrie 1935 ziarului Dimineața, el mărturisea că avusese viziunea unui personaj abominabil, care-i apăruse „ca o dihanie mârșavă, uriașă, cu labele păroase, care își proiecta matahala fioroasă asupră-mi, și ghearele lui parcă se întindeau spre mine”. La 1 aprilie 1937 semna în același ziar, alături de Petru Groza, Mihail Ralea, E. Lovinescu, Victor Eftimiu, G.Călinescu, Andrei Oțetea, Al.Philippide, G.Topârceanu, Demostene Botez, Șerban Cioculescu, Otilia Cazimir și alții, un protest al intelectualilor față de campania de ostracizare organizată de fasciști împotriva lui Mihail Sadoveanu. Un an mai târziu dădea la iveală Gorila, un roman în care voia să înfățișeze „cu obiectivitate” moravurile politice din preajma desființării parlamentului burghez și a instaurării dictaturii regale. Eroul evenimentelor era Toma Pahonțu, nu altul decît ziaristul fascist Pamfil Șeicaru, amintit sub numele de Pantelimon Răcaru și în Jar. Neutrul Titu Herdelea (așadar Rebreanu însuși) accepta în cele din urmă să colaboreze la gazeta lui Pahonțu, teoreticianul „supremației românismului” creator. Pahonțu ifirșește împușcat de un ins din organizația fascistă Falanga, ceea ce nu justifică simpatia autorului pentru el. De altfel, Rebreanu prezintă lucrurile în așa fel, încît ar putea fi acuzat (cum a și fost) de simpatie chiar față de falangiști. Romanul a făcut trei ediții imediat după apariție, dar n-a mai fost reeditat în anii următori, în perioada instaurării dictaturii legionare. Romanul polițist Amândoi, apărut în februarie 1940, anticipat de nuvela Alibi, a făcut patru ediții în șase ani și a avut ecou peste hotare, în Austria, unde a fost tradus.

O însemnare din 21 martie 1940 arată că voia să se apuce de un nou roman, Păcală și Tândală, „care aș dori să fie într-un fel opera mea cea mai reprezentativă, matură, dacă s-ar putea o epopee a vieții românești într-un sens, cum e de exemplu Don Quijote sau Suflete moarte. Urmează planul: „Păcală ar fi compromisul, Tândală adevărul; unul realitatea, celălalt adevărul. Păcală minte, Tândală spune totdeauna adevărul și iese prost. În căutarea dreptății care nu există, fiindcă dreptatea e subiectivă. Conflictul între dreptăți: toți fac dreptate, după părerea lor, lui Tândală, iar el se simte mereu nedreptățit etc. Păcală se numește Toma, iar Tândală-Tănase. Păcală e pehlivan, leneș, deștept, acomodant; Tândală molâu, greoi, harnic, muncitor, fără noroc…”

Romanul a fost doar plănuit. Și romanul pe tema sterilizării oamenilor, o satiră la adresa acestui procedeu introdus de hitleriști, conceput mai înainte, Minunea minunilor, a rămas tot sub formă de schiță. N-a fost înfăptuit nici Uraganul, un proiect de roman privitor la primul război mondial.

Capitolul II

Proza lui Rebreanu în context literar românesc

Văzut în cadrul literaturii noastre, Liviu Rebreanu se manifestă într-un moment în care romanul se afirmase viguros, devenind specia predilectă a unor mari scriitori ca Ioan Slavici, Duiliu Zamfirescu, Mihail Sadoveanu. El are contingență cu fiecare, dar se diferențiază de ei în chip radical. De Slavici și de Sadoveanu îl apropie orientarea predilectă către lumea satului, de Duiliu Zamfirescu surprinderea scenelor de masă. Împreună cu Slavici, din Mara, el zugrăvește un țăran intrat în circuitul vieții capitaliste, supus convulsiilor generate de ea, în vreme ce inspirația lui Sadoveanu se îndreaptă către satul rămas în patriarhialitate, ducându-și existența în concordanță cu ritmurile eterne ale naturii. Îl mai înrudește pe Rebreanu cu Slavici și-1 deosebește de Sadoveanu modalitatea obiectivă a povestirii. Ceea ce îl apropie de Sadoveanu și-1 distanțează de Slavici este amploarea viziunilor epice, încercarea amândurora de a grupa în jurul acțiunii simple întreaga pulsație de viață a poporului. Sadoveanu, suflet de rapsod, merge însă spre epopeea înfiorată de accente lirice; Rebreanu, conștiință mai frământată rămâne la romanul frescă socială, palpitând de dramatism. În această direcție a vastelor construcții epice, cu caracter obiectiv, și în orientarea romanului psihologic pe făgaș realist stă principala contribuție a lui Rebreanu, care face din el creatorul romanului modern în literatura noastră.

Dacă Sadoveanu e rapsodul literaturii noastre moderne, în Rebreanu ea si-a găsit marele romancier. Orice comparație duce la această concluzie. Formula fundamentala a romanului românesc inspirat din viața țărănimii a dat-o autorul lui Ion și al Răscoalei. Toate experiențele ulterioare au venit să confirme un asemenea fapt incontestabil. Gustul pentru investigația mediului periferic citadin pleacă iarăși din nuvelistica scriitorului; examenul crud al realității 1-a avut în genere drept maestru. Există apoi o masivitate a literaturii lui Rebreanu, o forță și o poezie a ei de ansamblu, imperceptibile imediat.

Creator extraordinar este Liviu Rebreanu în roman. La data apariției lui Ion, romanul românesc număra cîteva remarcabile realizări, printre care Ciocoii vechi și noi (1863) de N.Filimon, Romanul Comăneștenilor (1894-1910) de Duiliu Zamfirescu, Mara (1906) de loan Slavici, Arhanghelii (1913) de Ion Agârbiceanu și Neamul Șoimăreștilor (1915) de Mihail Sadoveanu e tot ce se poate cita. Nici una din aceste opere n-a constituit un model pentru Rebreanu, care pentru a stăpâni bine limba maternă se adresase Povestirilor ardelenești ale lui Ion Pop Reteganul și povestirilor lui Ion Creangă, dar în ceea ce privește materia și tehnica transpunerii ei într-un roman apelase la Tolstoi, Balzac și Zola.

Rebreanu este neîndoielnic un artist obiectiv. Niciunul dintre înaintașii săi nu a fost capabil de atâta abstragere. La Slavici, există permanent o „voce” a obștei care apreciază evenimentele; identificabilă uneori cu vocea unor personaje, cum ar fi, în Moara cu noroc, soacra lui Ghiță. Agârbiceanu, mai puțin artist, recurge frecvent la comentariul auctorial, ca să judece, chiar și în Arhanghelii, romanul său cel mai obiectiv. La Rebreanu, cruzimea observației nu devine caricaturală, lipsind moralismul. Înainte de Marin Preda, nimeni n-a înfățișat în romanul nostru cu o mai rece obiectivitate pe țărani, decât autorul Răscoalei, de exemplu, în scena celebră a furtului de porumb. Acest sens al noțiunii de obiectivitate e mai degrabă etic decât estetic și s-ar putea traduce prin imparțialitate. Vorbind până aici de realism obiectiv la Rebreanu, am avut însă în vedere o accepție retorică a termenului, prin care el desemnează capacitatea naratorului de a nu influența direct ficțiunea, de a-și lăsa personajele să se prezinte, singure în acțiune. In romanul doric, această obiectivitate este o țintă mai veche a romancierilor. A fost numită și impersonalitate. Romancierul vrea să creeze impresia că e un observator (atât și nimic mai mult) al lumii; un observator omniscient, desigur, dar lipsit de voce proprie. Comentariul auctorial, ca manifestare a unei astfel de voci, din Ciocoii lui Filimon bunăoară, dispare aproape cu desăvârșire în Ion. Dar el continuă să fie prezent cu alte sarcini. Cea mai importantă ține de „construirea” romanului. Am remarcat deja cum primele și ultimele fraze din Răscoala îți răspund: cum obiectele, gesturile sau cuvintele protagoniștilor sunt privite într-o perspectivă finalistă care le umple de semnificație.

Sub raport strict artistic, Răscoala marca un pas înainte în, evoluția romanului românesc, îmbogățit simțitor, între timp cu Baltagul și Zodia Cancerului de Mihail Sadoveanu, cu primele trei volume din Ciclul Hallipilor de Hortensia Papadat-Bengescu, cu Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război de-Camil Petrescu și Întunecare de Cezar Petrescu (acestea două din urmă pot fi socotite ca o replică la Pădurea spînzuraților). I s-a recunoscut lui Rebreanu capacitatea unică în literatura română „de a zugrăvi sufletul colectiv într-o narațiune de mari proporții, semănând cu epopeea, de a cuprinde sub unghiul observației sale, longitudinal și transversal, lumea unei epoci, ca Zola, Tolstoi, Reymont, Verga.

Tema romanului avea să fie reluată încă în, timpul vieții lui Rebreanu de alți scriitori, care însă nu s-au mai ridicat la înălțimea lui.

În Pădurea spânzuraților este un amestec de procedee vechi și noi. Retrospectiva se încheie cu aceste fraze: „Pe urmă a fost la Curtea Marțială care a judecat pe Svoboda… Pe urmă a venit spânzurătoarea și ochii condamnatului… și doina ordonanței, sub fereastră, care nu mai încetează deloc, ca o mustrare”. Singurele elemente „psihologice” din aceste fraze sunt punctele de suspensie, care indică un anumit ritm, special, al gândirii; ca și, poate, prezentul ultimului verb, menit a actualiza lunga retrospectivă, legând-o de clipa de față a narațiunii. Ele sunt curmate de cuvintele ordonanței: „- Dom' locotenent, e târziu, vremea cinei… Apostol Bologa deschide ochii, zăpăcit”. Aici remarcăm o inconsecvență. Modul înlănțuirii amintirilor, rezumativ și nepsihologic, nu permite interpretarea lor ca un vis sau ca un coșmar. Naratorul însuși le-a relatat detașat, pe un ton de informare. Iată însă că acum personajul se comportă ca și cum ar fi fost trezit din somn: „Ce-i Petre? Am dormit? întrebă locotenentul, sărind în picioare și uitându-se repede la ceasul brățară”. Acesta e chiar punctul de întretăiere a celor două maniere: una veche, constând în povestirea la persoana a treia, ordonat și cronologic, de către un narator din afară, a amintirilor; și alta modernă, care urmărește să creeze impresia că ele au fost situate în perspectiva personajului însuși, deci psihologizate. Indecizia lui Rebreanu arată că romanul nostru nu asimilase noua tehnică.

Și în Ciuleandra întâlnim ambele procedee: de pildă, în scena în care bătrânul Faranga, imediat după crimă, se plimbă agitat prin cameră, și naratorul găsește nimerit să relateze obiectiv biografia familiei; în schimb, într-un alt capitol, aflat la sanatoriu, Puiu Faranga privește pe fereastră, absent, la ninsoarea de afară și se vede deodată (în imaginație) într-o altă cameră, de hotel, cu o femeie pe genunchi. În aceasta din urmă, sunt de fapt

Două inovații: declanșatorul e o împrejurare banală, obișnuită: ninsoarea; iar conținutul conștiinței e surprins într-un punct întâmplător, ce nu se leagă cu nimic din anterioritatea sau din posterioritatea imediată. Metoda, teoretizată de Proust și de Camil Petrescu, va fi utilizată întâi la noi de Hortensia Papadat-Bengescu. Deocamdată, la Rebreanu, elementele caracteristice ale romanului psihologic sunt: pe de o parte, un limbaj al sondajului deopotrivă prea general și prea decis (fiindcă nu reflectă totdeauna o subiectivitate implicată), aparținând perspectivei detașate a unui narator impersonal; pe de alta, o conștiință ce se află mai curând într-un regim special decât într-unul normal.

Capitolul III

Opera lui Rebreanu în context literar universal

Romancier de tip monumental, Liviu Rebreanu se alătură cu lumea lui, lumea spațiului specific național românesc, celor mai mari creatori din literatura universală în domeniul romanului, lui Balzac și Zola, lui Tolstoi și Șolohov, lui Verga și lui Reymont, lui Thomas Mann și Galsworthy.

Dintre scriitorii români de reputație mondială, Liviu Rebreanu este astăzi – alături de Eminescu și Caragiale – cel mai prețuit. Așa rezultă între altele din Dictionnaire universel des lettres al casei Laffont-Bompiani, apărut în 1961, și din recenta hotărâre de includere a romanului Ion în colecția operelor reprezentative întocmită de UNESCO.

Dacă examinăm lista traducerilor în limbi străine a operelor lui Liviu Rebreanu constatăm că cel mai rapid și mai mare ecou 1-a avut Pădurea spînzuraților, apărut până în prezent în 15 limbi, întâi în limba cehă, în 1928, apoi în limbile engleză și italiană în 1930, în franceză și germană în 1932, în limba turcă în 1942, suedeză și spaniolă în 1944, portugheză în 1945, finlandeză în 1946, maghiară în 1957, rusă în 1959, greacă în 1961, bulgară în 1962, și slovacă în 1965. Ecoul se explică desigur prin tema romanului, un episod dramatic din primul război mondial, ca și prin magistrala analiză a unui caz de conștiință, cazul intelectualului român din Transilvania, atunci în imperiul austro-ungar, Apostol Bologa adus dintr-o dată în fața unui conflict de cea mai acută gravitate și actualitate: problema datoriei față de statul căruia îi aparține în chip oficial, involuntar, și problema datoriei față de frații săi, angajați în lupta de eliberare națională, de sub asuprire.

Meritul excepțional al scriitorului stă în capacitatea de a sugera printr-o dezbatere autentică deznodămîntul tragic pe care războiul îl provoacă în existența oamenilor amăgiți o clipă, ca Bologa însuși, de miturile soteriologice. Forța romanului lui Liviu Rebreanu stă în demistificare, în demonstrația, scutită de tezism, a soluției tragice, a războiului, concluzia la care ajunge eroul fiind că războiul nu garantează certitudinea viitorului. („Prețul vieții – meditează Bologa – e viitorul, și viitorul lui se părea zăvorât ca o poartă de fier, în care și-a zdrobit pumnii băând zadarnic”).

Pădurea sânzuraților- ocupă un loc de frunte în literatura mondială închinată aceluiași subiect. Aceasta e deschisă în 1916, de Focul lui Henri Barbusse, document, trăit de autor, asupra monotoniei tranșeelor murdare, spaimei din timpul bombardamentelor, atacurilor în decor de coșmar, infernului unei umanități sacrificate în numele victoriei, pentru care se oficiază liturghii în ambele tabere, denunțare brutală și totodată mișcătoare a războiului dezumanizant. Vin apoi romanele umanitariste ale lui Georges Duhamel: Viața martirilor (1917), Civilizație (1918) și Posesia lumii (1919), pledând pentru o revoluție interioară, de esență umanistă, pentru „domnia inimii”, romanele și povestirile lui Roland Dorgelès: Cruci de lemn (1919), Cabaret de la belle femme (1919) și Învierea morților (1923).

Lui Rebreanu, apărut în 1922, îi urmează Ludwig Renn cu Război (1928) și După război (1930), în care viziunea sumbră ascunde un vehement protest de pe poziții umanitariste, Ernest Hemingway cu Adio, arme, meditație amară asupra onoarei și fericirii sau asupra vieți și morții, în fine, Erich Maria Remarque cu trilogia sa: În vest nimic nou (1929), Drumul înapoi (1931) și Trei camarazi (1938), unde critica războiului e tot a unui pacifist sentimental.

Valoarea de circulație a limbilor în care au scris Barbusse, Remarque și Hemingway a asigurat operelor lor o difuzare mai largă, adesea directă, ceea ce nu se putea întâmpla cu opera lui Rebreanu, răspândită în lume abia din 1930. În decurs de numai trei ani însă ea a fost tradusă în principalele limbi europene și, judecând după versiunile ulterioare, în alte limbi, a avut un succes nu mai puțin răsunător, întrecând în mod cert pe acela al lui Duhamel sau Renn. Lucrul ni-1 confirmă autorii prefețelor care însoțesc versiunea romanului în diverse limbi, de pildă criticul André Bellesort, pentru care Pădurea spînzuraților e un roman ce „interesează toate națiunile”, cu un erou „demn de a trăi în memoria cititorului”, o „realizare impresionantă sub raportul construcției”, fără imprecații deșarte împotriva războiului, o carte cu un loc sigur în galeria romanelor inspirate din cataclismul de la 1914. De asemenea, pentru criticul grec Kosmas Politis, Pădurea spînzuraților e o capodoperă de o măreție clasică în analiză ca și în compoziție.

Interesul stîrnit de Ciuleandra, a doua operă a lui Rebreanu de ecou mondial, tradusă în limbile franceză, italiană și portugheză, între 1929 și 1944, se explică desigur prin specificul peisajului românesc și al dansului producător de dragoste și moarte, ca și prin originalitatea subiectului ales de romancier, numai în parte asemănător cu acela din La bête humaine de Zola sau Gândirea de Leonid Andreev.

Dar cu adevăratul specific românesc, străinii au luat cunoștință prin romanul lui Liviu Rebreanu Ion, acea viguroasă creație a unui tip de țăran dintr-o regiune în care mai predomină relațiile cvasifeudale, puternica înfruntare dintre bogat și sărac, foamea ancestrală de pământ și lupta aprigă pentru cucerirea lui. Din 1929 și până în 1965, romanul a fost tradus în 12 limbi, întâi în limba cehă, în 1929, în italiană în 1930, în poloneză în 1932 în germană în 1941, în slovacă și croată în 1943, în franceză în 1946, în spaniolă în 1950, în sârbă în 1957, în maghiară în 1960, în iraniană în 1964, în engleză în 1965.

Încă de la început, italienii îi subliniau realismul sau verismul, găsindu-i corespondențe cu Verga ori cu Reymont. Traducătorul francez Pierre Mesnard, fost prin 1925 – 1926 profesor la Facultatea de litere din Iași, găsește și el în Ion un realism funciar, o suită de evenimente sociale care se nasc din reacțiile individuale ale personajelor și un ritm original al expunerii, de obicei neglijat în așa-zisele romane-fluvii. „Pădurea spînzuraților, scrie mai recent Pierre Mesnard, este, evident, o mare capodoperă prin simplicitatea intrigii, prin grandoarea și veracitatea sentimentelor… Dar pentru mine, Ion rămâne cartea capitală a lui Rebreanu; întâi deoarece caracterul principal are o valoare de tip universal, al doilea pentru că autorul a surprins un moment esențial din istoria socială și politică a țării sale, neuitând nici figurile secundare. Este ceea ce am vrut să exprim re-tușând puțin titlul în traducerea franceză: Ion, le Roumain.”

Ceva asemănător s-a produs în versiunea germană, al cărei titlu este Die Erde, die trunken macht-Pământul, care îmbată, în versiunea croată cu titlul Roadele pământului și în versiunea italiană din 1965 cu titlul Glasul pământului. „Cred și sunt foarte convins că se poate vorbi de universalitatea lui Rebreanu – afirmă Pierre Mesnard. El a creat tipuri universale și a știut să fie interpretul literar al sentimentului național într-un moment important din istoria României…” „Scriitor verist – cum îl califică și Gino Lupi , Rebreanu studiază medii și oameni cu o deosebită atenție… în romanul său Ion, ca dintr-o uriașă frescă, se desprinde figura centrală a eroului perfect delimitată, individualizată…” Liviu Rebreanu este după părerea unui critic englez de la Glasgow Herald „unul din cei mai mari romancieri ai tuturor timpurilor”, iar romanul Ion „un remarcabil roman social și una dintre cele mai impresionante și convingătoare imagini ale țărănimii”. Cu prilejul apariției traducerii în limba engleză a romanului Ion, Stephen Turner scria în Daily Worker din 5 august 1965: „Excelentul scriitor român Liviu Rebreanu, dispărut în 1944, își dă întreaga măsură a talentului său în Ion, povestire a vieții dintr-un sat din nordul Transilvaniei în vremea stăpânirii imperiului austro-ungar, la începutul secolului nostru. Ion al Glanetașului reprezintă foamea de pămînt, caracteristică țărănimii de acolo și de atunci. Pentru astâmpărarea acestei pasiuni, eroul își sacrifică familia și dragostea. Scris în decurs de șapte ani, prin reunirea unor episoade parțial tratate în câteva nuvele, Ion este o operă clasică a literaturii române și o capodoperă universală. Cererea Comisiei Naționale Române pentru UNESCO de a include romanul Ion în Colecția Operelor Reprezentative a fost pe drept cuvînt acceptată unanim.”

Același ecou peste hotare 1-a avut și continuă să-1 aibă cea de-a treia capodoperă a lui Liviu Rebreanu, Răscoala apărută în 1932 și tradusă pînă în prezent în 11 limbi, începând cu limba germană (versiune apărută în 1942 la Viena, reeditată în 1962 la Berlin). Versiunea maghiară din 1945 a ajuns la ediția a treia. În limba franceză există două versiuni, una a lui Valentin Lipatti din 1957 și alta a lui Alain Guillermou din 1960. Din 1957 datează o versiune bulgară, iar din 1958 – versiunile sârbă și poloneză. Traducerea franceză a lui Valentin Lipatti a servit ca bază pentru versiunea chineză, publicată la Pekin în 1959. Traducerile în limba engleză și în limba italiană sunt amândouă din 1964, iar traducerea în arabă, egipteană, a lui Ibrahim Zakky, din 1966. Caracterul special, de epopee, al romanului Răscoala a fost observat și de criticii străini. În cuvântul introductiv la traducerea sa maghiară, Gáldi László subliniază atitudinea realist-obiectivă, necruțătoare, cu care Liviu Rebreanu descrie fiecare categorie socială, prezentând criza societății burghezo-moșierești și revolta maselor populare. Pentru Werner Bahner, autorul postfeței la ediția versiunii germane din 1962, Răscoala reprezintă punctul culminant al literaturii române dintre cele două războaie mondiale. Romancierul înfățișează diferite categorii sociale, dar „nu intră în amănunte în ceea ce privește trăsăturile individuale, specifice, deoarece eroul romanului este colectivitatea, țărănimea asuprită, care, ajunsă la disperare, se răscoală”.

Cei care vorbind înainte de Ion au raportat romanul lui Rebreanu la Țăranii lui Balzac, la Pământul lui Zola și la Țăranii lui Reymont au acum încă o dovadă de forța de creație a romancierului român, comparabil în arta dificilă a mișcării maselor cu Tolstoi sau Șolohov.

Se știe că romanul este expresia modernă a epopeii antice sau medievale, în prima jumătate a secolului trecut, romanul își propunea să observe umanitatea tipologic, de unde atenția asupra caracterului individual. Este metoda lui Balzac din Comedia umană. În ultimele decenii ale secolului al XlX-lea și la începutul secolului al XX-lea, o dată cu progresul științelor, îndeosebi al celor sociale, atenția se deplasează de la individ la familie sau grup: metoda lui Zola, a veriștilor, a lui Tolstoi în Război și pace, a lui Roger Martin du Gard, a unanimiștilor, în frunte cu Jules Romains, romanul redevine epopee. Această evoluție e vizibilă la Rebreanu de la Ion, roman balzacian, al unui singur tip, la Răscoala, roman epopeic, cu erou colectiv. Distincția nu condiționează judecata noastră de valoare, în sensul că Ion ar fi inferior Răscoalei, după cum nu se poate susține că Anna Karenina este inferior romanului Război și pace. Constatarea ne ajută însă să recunoaștem în Rebreanu un romancier multilateral, capabil de o optică sau alta, pentru care tehnica e numai un mijloc, nu un scop.

De altfel, Balzac însuși, observator al caracterului tipic, e în același timp – și Țăranii săi sunt numai un exemplu – un observator tot atât de profund al psihologiei colective.

Faptul că și alte romane de Liviu Rebreanu au avut răsunet peste hotare (Amîndoi a fost trades în limba germană, în 1944, Crăișorul Horia, în limba slovacă, în 1945, iar Adam și Eva, în limba germană, în 1952), ca să nu mai vorbim de nuvele, traduse în cinci limbi, dovedește că ne aflăm în fața unui scriitor român aproape integral cunoscut în lume, în fața unui scriitor român cu adevărat universal, în stare de a produce poporului nostru o legitimă mândrie și încredere în puterile lui creatoare.

Capitolul IV

Poetica polivalentă

Potrivit lui E. Lovinescu, în 1936, Liviu Rebreanu (1885-1944) este „cel mai mare creator epic al literaturii noastre”. Dar istoricul literaturii contemporane dintre 1900-1937 îl reduce pe prozatorul considerat un vitalist și un realist integral la diurnul, exterioritatea, actul existential și uman, delimitate de nocturn, interioritate, gândire și psihism.

Intr-un articol publicat în revista Acçao din Lisabona, la 26 august 1943, pe când prozatorul român avea opera încheiată, fiind tradus în 20 de limbi (Liviu Rebreanu – articol portughez, versiune românească de Constantin Popescu-Cadem, în „Jurnalul Literar”, martie 1999), Mircea Eliade îl reducea pe scriitor la ruralitatea exprimată „cu forță și veridicitate miraculoase”. Și tot acolo, Eliade, deși credea că Rebreanu, stilistic anticalofil, autenticist, ca toți marii romancieri cu excepția lui Flaubert, nu și-a scris capodopera (probabil în sensul că nu își dăduse măsura ultimă, așteptată în romanul anunțat Minunea minunilor), nu ezita să-și afirme convingerea nemăsurată că „densitatea creației sale nu cunoaște nicio asemănarea cu a nici unui scriitor modern. O pagină de Rebreanu este la fel de savuroasă ca o pagină a lui Stendhal sau a lui Tolstoi. (…) El are forța epică a unui Balzac sau a lui Tolstoi. El este atât cât îi este de ajuns pentru a fi unul dintre marii romancieri europeni contemporani.”

„Dincolo de realism”, un „realist întârziat” (I. Simuț, 1997), Rebreanu nu devine un modernist, el rămâne doar un modern sfielnic, atras de un realism extensibil la toate formele accesibile, pe orizontală și pe verticală. Pe orizontală: de dinainte, din timpul și de după realismul critic și naturalist. Pe verticală: între infrarealism psihanalitic sau expresionist și transrealism (metafizic, romantic). Totuși, Rebreanu apare luminat exegetic și în latură modernistă, prin intelectualism (de L. Raicu, 1967) și livresc (de un revizitator al modurilor, registrelor, stilurilor prozastice ca M. H. Simionescu).

I. Negoițescu reproșează lui L. Rebreanu (dar nu e și cazul altora, I. Agârbiceanu, dar și Sadoveanu, în stadii diferite?) o poetică nesincronă sau asincronă, minată de excesul referențialist-sociologist, în detrimentul „autoreferențialității”, adică al autonomiei artistice.

Rebreanu cultivă forme epice diversificate, de la romanul obiectiv, cu narator omniscient ori comportamentist, la cel subiectiv, prin recursul și la conștiința perspectivistă a unor personaje.

Tematica prozei nu este mai puțin diversificată, centrată pe mistică, mit, idealism, simbol, ezoterism, sapiențialitate, spiritualism, filosofie, formativitate, pragmatism, istorie, politică, social (acesta cu preponderență oarecum programatică, obstinată, demonstrativă), etic, etnic, sentimental, detectivistic.

Structurile epice, egal de întârziate și de aprofundate, reproduc tatonări timide ale unor înnoiri. Sare-n ochi mefiența limitativă față de experimentalism, la L. Rebreanu, care rămâne doar un reformator de tip conservator, (post)realist.

Scriitorul ardelean performează într-un sintetism, să-i spunem organicist, al mai tuturor poeticilor care impuseseră prozatori și opere aflate la vârful canonului, contemporan cu el, în sens axiologic. Nu înseamnă că edifică o operă în exclusivitate de vârf, ci mai degrabă o piramidă înălțată aleatoriu. Mișcările canonului generic sunt reproduse și în proza sa. Valoric, în canonul estetic perpetuat, L. Rebreanu se descoperă și se pierde pe sine, fiind, de asemenea, diferit, aproape de la o scriere la alta.

Din punct de vedere teoretic, Rebreanu s-a situat aproape statornic pe pozițiile realismului și ale realismului critic, încă de la început. Analiza internă a operei dezvăluie în același timp, alături de reflectarea realistă și realist-critică predominantă din scrierile fundamentale, aspecte secundare de viziune naturalistă, care se accentuează în scrierile de mai mică valoare.

Istoricește, scriitorul a parcurs trei etape, însumând la un loc ceva mai mult decât trei decenii și jumătate. În etapa întâi (1907-1917) a scris nuvelele realiste, realist-critice și naturaliste; în etapa a doua (1917-1932)-principalele romane realiste, iar în ultima etapă (1933-1943) – romane naturaliste.

A doua etapă, cea mai lungă, e și etapa cea mai fecundă, conținând în afară de cele mai izbutite nuvele (Catastrofa, cele șapte scurte istorii din Adam și Eva, micul roman-nuvelă Ciuleandra), marile romane Ion, Pădurea spînzuraților și Răscoala.

Capitolul V

Tema morală

5.1. Tema morală în proza scurtă

Alexandru Piru realizează o primă panoramă a nuvelelor românești ale lui Liviu Rebreanu în studiul introductiv ce deschide primul volum din Opere (EPL, 1968). Istoric literar ca vocație și formație, Alexandru Piru îl repune pe Rebreanu în contextul literar al apariției nuvelelor și constată că nu erau inferioare nuvelelor contemporane ale lui Agârbiceanu, Gârleanu și Sadoveanu, care publicaseră deja numeroase volume; ele aduceau o lume nouă – țărănimea și mica burgezie a satelor din nordul Transilvaniei. Aplicând o grilă sociologică asupra nuvelelor, criticul le grupează în trei-patru mari clase, le enumeră și prezintă succint nuvelele incluse în fiecare clasă.

Viața satului constituie prima clasă a prozei scurte și ea înglobează: Ofilire, Răfuiala, Proștii, Dintele, Nevasta, Vrăjmașii, Talerii, Cerșetorul, Țăranul și coasa. Viața orașului cuprinde mai întâi lumea declasaților, cunoscută de autor din timpul detenției la Văcărești, din 1910. Cele două narațiuni – Culcușul și Golanii – trădează prezența unui model: Vagabonzii lui Gorki. Lumea micii burghezii reflectă convergența altor două modele, unul autohton – Ion Luca Caragiale, și altul străin – Cehov, din care a și tradus mult Rebreanu între anii 1914-1916.

Cât timp a rămas în Transilvania și în primii ani de existență bucu-reșteană, Rebreanu pare prizonierului ruralismului. Funcționează o curioasă fascinație față de Creangă și față de proza epocii aflată în sfera de influență a sămănătorismului și a poporanismului. Deși debutul serios Rebreanu 1-a datorat lui M. Dragomirescu și revistei sale Convorbiri critice, totuși mentorul și autoritatea în orbita cărora formarea sa gravitează rămâne Garabet Ibrăileanu, prin revista ieșeană pe care o conducea – Viața românească. De aceea primul topos al lumii sale e, indiscutabil, satul printr-o coincidență de detaliu biografic determinant și program literar spre care tinde.

Varietatea de formule narative exersate în proza scurtă cantonată în ruralism provine din strădania, conștientă sau involuntară, a tânărului scriitor, de a stăpâni o materie epică din care alți autori au scos capodopere. Rebreanu râvnește la o asemenea siguranță a tehnicii narative – să nu o numim, totuși, virtuozitate! – încât îi demontează mecanismele, se detașează de ele până găsește în sfârșit calea proprie. A-tunci se nasc mici capodopere: Proștii, Nevasta. Și, consecință firească a epuizării, acest topos e abandonat.

Faptul biografic, trecerea în Vechiul Regat și stabilirea în capitală, e de natură să producă orientarea spre toposul citadin și spre explorarea unor formule narative ce-au asigurat succesul lui Caragiale.

Abia cele trei nuvele întinse și un nou topos încercat (războiul) a-rată că Liviu Rebreanu a devenit un mare prozator. Hora morții, Catastrofa și mai ales Ițic Ștrul, dezertor silesc critica la o unanimitate de aprecieri aproape suspectă. Ele sunt placa turnantă prin care toate câștigurile schițelor și povestirilor dar și ale nuvelelor de mai mică întindere sunt separate de stângăcii, stridențe, tatonări, care arată maturizarea unui talent epic și mai ales respirația largă și forța de construcție.

Cele trei nuvele de război, realizează sinteza, ridică pe o treaptă superioară celelalte două toposuri – satul și orașul – și faptul se explică prin date ce țin și de biografia exterioară, evenimențială, și de biografia interioară. Rebreanu a cunoscut satul în copilărie și cu intermitențe în adolescență și în tinerețe – să nu uităm anii de gimnaziu și liceu, studii militare la Șopron și Budapesta – interval de 11 ani. Când termina școala elementară din Maieru și se înscria la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud, Rebreanu avea 10 ani… Șederea în București e și ea întreruptă de întemnițarea la Văcărești și Gyula (1910), de intervalul când e numit secretar literar al Teatrului National din Craiova (în 1911-1912), de refugiul său la Iași în 1918.

E, poate, o propensiune voită, căutată, a autorului spre cele două lumi (satul și Capitala), cercetarea lor minuțioasă are un scop literar conștient. Cele două toposuri s-ar situa astfel în poziții net diferite: satul – în punctul originar și inconștient al formării sale, Capitala – într-un punct exterior, Ia periferia unei structuri psihice deja închegate, între ele însă, experiența războiului, viața cazonă, tribulațiile insului aflat între două state, două armate, două culturi și mai multe etnii și limbi, acestea toate ating puncte abisale în pesonalitatea lui Rebreanu.

Primul topos, prima lume familiară pentru scriitorul în devenire, este viața militară. Într-un fel, fenomenul era perfect previzibil căci prozatorul vieții cazone vroia să semneze Olly Oliver și încerca să împace scrisul cu cariera ofițerului maghiar Rebreân Oliver. Mediul său de formare ca și condiția de ofițer i-au îngăduit cunoașterea unuia din cei doi piloni ai monarhiei chezaro-crăiești: armata. O întreagă literatură a amurgului imperiului perpetuase ca figuri emblematice trei personaje care configuraseră mitul habsburgic: ofițerul, funcționarul, artistul

Toposul satului îl acaparează pe Rebreanu, de vreme ce diversele aspecte ale vieții rurale alcătuiesc substanța epică a atâtor narațiuni. Ele dovedesc nu atât intenția de explorare a lumii rurale cât mai ales o bună stăpânire a schemelor epice, a situațiilor și a stereotipiilor puse în circulație de sămănătorism și poporanism. Trei exemple sunt edificatoare – Glasul inimii, Ofilire, Răfuiala – ca să demonstreze oscilația autorului între idilism și demitizarea lui.

În Glasul inimii (titlul inițial – Codrea) persistă viziunea idilică, se păstrează nealterată aura basmului ce amintește de povestirile primelor volume sadoveniene. Și chiar dacă se produce o distanțare prin îngroșarea unor trăsături, cu tentă vădit ironică, – cultul datoriei, mândria, apartenenței la casta militară, exaltarea trecutului etc – ea nu scoate textul dintr-o vădită impuritate stilistică.

Această eterogenitate nu e depășită complet nici în Ofilire. Drama fetei seduse și apoi părăsite de fiul popii – „feciorul de boier”, amintește tot de începuturile sadoveniene dar și de povestirile lui Delavrancea, ironizate de Caragiale. E evident că lui Rebreanu nu i se potrivesc nici temele deja consacrate (tema fetei înșelate), nici personajele (bătrânul și senectutea mândră).

Notabilă din punctul de vedere al majorității comentatorilor este nuvela Răfuiala, datorită analizei minuțioase a procesului sufletesc parcurs de Toma Lotru: bănuielile îndată sugrumate, întrebări abando-
nate prea rapid, observații de netăgăduit, vorbe răstălmăcite etc. Toate izvorăsc din gelozia difuză a bărbatului ce se limpezește la o nuntă când vede dragostea nevestei lui pentru altul…

De aici hotărârea aprigă a crimei: Toma Lotru îl ucide pe Tănase pe drumul întoarcerii în
sat, sub ochii îngroziți ai Rafilei. Rebreanu folosește cea mai banală schemă epică – flăcăul bogat ce se-nsoară cu o fată săracă, frumoasă și-ndrăgostifâ de altul, asemenea ei – schemă arhicunoscută din idilele coșbuciene și aproape epuizată de curentele specificului național. Dacă Răfuiala rezistă și azi unei lecturi severe, faptul nu e determinat de fidelitatea față de schemă ci chiar de deturnarea de la fapte, de la epică, la trăire și la coborârea în subterana unui suflet primar, mânat de impulsuri obscure ce-1 conduc până la crimă.

Conflictele morale sunt mai revelatorii pentru viața satului. În Nevasta, drama morală iese din ciocnirea dintre aparență și esență. Subiectul e simplu și fără importanță: unei neveste îi moare bărbatul iar reacțiile ei – durere, suferință – sunt interpretate de ceilalți drept expresia iubirii ce i-a purtat-o, când, în fond, ea se bucura de moartea lui. Compătimirea babelor satului, replica stereotipă („I-a fost tare drag, săraca… tare drag”) o exasperează, iar la praznic nevasta izbucnește revoltată… Dar și izbucnirea ei pătimașă de ură e explicată de ceilalți tot prin iubirea ce i-a purtat-o bărbatului, prin nefericirea de-acum ce-i provoacă nebunia.

Narațiunea de numai câteva pagini conține nu atât o dramă socială cât mai ales un sondaj de psihologie abisală. Femeia trăiește odată cu moartea bărbatului ei un șir de dezvăluiri despre sine și introspecțiile o înspăimântă căci îi arată lucruri nebănuite despre ea însăși pe care se străduiește să și le explice: neputința compasiunii în fața agoniei bărbatului, sentimetul straniu de „deja vu, deja connu” la înmormântare, suprapunerea ceremoniei funerare cu nunta ei, tot un prohod al îngropării visului și fericirii ușurarea de care se simte vinovată, deși moartea a eliberat-o de tirania bărbatului.

Rebreanu scrutează acest proces psihologic prin care femeia devine conștientă de propria-i alienare și în altă narațiune – Dintele, folosind alt context și alt personaj: dăscălița trăiește prima spaimă a a-propierii bătrâneții. Durerea provocată de dintele bolnav e insuportabilă fizic, tot așa cum insuportabile psihic se dovedesc vorbele dascălului. E acum momentul retrospectivei dureroase, cu toate deziluziile și eșecul unei existențe. Nu realismul dur de mai târziu se întrevede aici, mai degrabă un simț fin al psihologiei feminine, al dramei apropierii bătrâneții. Păstrând proporțiile și analogiile, drama seamănă cu alta care a dat în altă civilizație și altă cultură o tipologie celebră, a născut un personaj emblematic: Emma Bovary.

Nuvelele circumscrise ruralismului au între ele o singură capodoperă: Proștii. Spre deosebire de celelalte, absorbite în romane, această narațiune există și rezistă în afara lor. Peste ea planează două umbre stranii ce rareori mai apar conjugate în scrisul rebrenian: fatalitatea și absurdul. Nicolae Tabără pleacă devreme de acasă, împreună cu feciorul, dar în gară sunt bruftuluiți de hamal și vardist, de șeful de gară și conductorul trenului, primesc biletele mai târziu și pierd trenul.

E o atmosferă apăsătoare, sumbră, cei doi țărani, tatăl și fiul, par rătăciți în întuneric… De altfel, la plecarea de-acasă femeia luminează pragul cu felinarul, hamalul iese din cocioaba lui tot cu un felinar. Țăranii trezesc un val de ostilitate din partea tuturor slujbașilor, de la iritarea hamalului la violența vardistului, de la ura înverșunată a șefului de gară la disprețul și batjocura conductorului. Și pe măsură ce ostilitatea crește în violență fățișă, crește și umilința celor doi și un soi ciudat de vină ce răzbate în bâlbâială bătrânului care-și cere iertare: „Că noi suntem proști, păcatele noastre… Pesemne așa ne-a lăsat Dumnezeu, proști și necăjiți și nepricepuți, păcatele noastre… Da dumneavoastră trebuie să fiți mai iertători, că sunteti oameni învățați și…”

Rebreanu izbutește aici o coborâre în adâncimea psihicului colectiv și surprinde traumele rușinoase ce au marcat intrarea civilizației românești în epoca modernă: separația socială și culturală, efectele rupturii între clase și tipuri de societate, rușinea unei majorități rurale și cvasianalfabete… Funcționarii și în genere slujbașii statului acționează ca un tampon între cele două medii, rural și citadin, dar în loc să atenueze impactul, amplifică distanța. Impresia ce persistă la a doua, a treia lectură a nuvelei este de neputință, vină și rușine, la fel de obscure. Aproape că Rebreanu reușește să reînvie sensul pierdut al cuvântului din titlu. Căci sensul originar al sintagmei „om prost” era om simplu, de obârșie modestă.

Ca topos de maximă frecvență, orașul, are două axe mari: viața micilor funcționari și lumea declasaților. Câteva dintre aceste narațiuni ar fi excepționale dacă n-ar exista precedente ilustre ca și influența vădită, fascinația față de modele: Caragiale, Cehov, Gorki.

Norocul, Ghinionul, Ocrotitorul, Pozna ies din „mantaua” lui Caragiale dar n-au suficientă substanță ca să se desprindă, să depășească modelul, să devină altceva. Ele par să vină dintr-un „complex Caragiale” pe care Liviu Rebreanu probabil că 1-a dobândit în perioada familiarizării cu proza românească. Și dacă Norocul nu poate fi judecată fără o raportare la textul celebru al lui „Nenea Iancu” – Două loturi, nici alte texte nu ies din atmosfera „Momentelor și schițelor”: Strănutarea, Cearta, Cuceritorul. Atmosfera și spațiile desfășurării acțiunii sunt deja cunoscute (tramvaiul, restaurantul) ca și jocul hazardului care se cheamă noroc sau ghinion. Uneori, chiar e păstrată structura dramatică a „momentelor” ce le face atât de ușor de pus în scenă.

Deși nici unul din texte nu se ridică la valoarea modelului și nu-1 inovează, ele dovedesc că – Rebreanu a depășit, scriindu-le, două bariere: prima – a limbii literare, a doua – integrarea în literatura Vechiului regat. Căci, în afară de Caragiale, Rebreanu se vede confruntat cu o întreagă școală de povestitori din care se distingeau maeștri ca Brătescu-Voinești și Gârleann. Poate din contactul cu opera acestora se nasc texte ce ies din canonul citadinismului.

În Bibi folosește un stil comportamentist, reluat din pespectiva unui copil două drame (pierderea mamei și ivirea unei mame vitrege) iar sinceritatea necruțătoare a inocenței epurează textul de orice patetism, dar și dezgolește faptele de orice fărâmă de sensibilitate.

Finalul concludent se reduce la comparația făcută de Bibi între cele două mame: „Cea moartă era bună, dar era cam mincinoasă, că mereu zicea c-o să mă bată și tot nu m-a bătut niciodată. Asta însă cum zice, cum dă…” E evidentă noutatea introdusă de Rebreanu, ca perspectiva narativă: persoana I a naratorului-copil conferă faptelor obiectivitate și aruncă asupra lor o lumină rece, severă, chiar crudă.

Aceeași insolitare se poate vedea și în altă narațiune: Cumpăna dreptății în care Rebreanu tratează în altă manieră tema ovreiului introdusă tot de Caragiale în O făclie de Paște dar și tema dreptății din Contravenție a lui I. Al. Brătescu-Voinești.

E unul din puținele texte dinaintea romanelor ce are o structură circulară căci se deschide și se închide cu intrarea lui Șulăm, purtând bidoanele cu gaz, în curtea casei avocatului Miliță Dogaru iar în fiecare din primele trei părți e reluată aceeași scenă: Șulăm vrea să i se facă dreptate dar e bătut și îmbrâncit, întâi de Miliță Dogaru, apoi de avocatul Iosipovici, apoi e înhățat de grefier și scos din sală din ordinul judecătorului. A patra parte se desfășoară ca pandant al părții inițiale, într-o situație inversă: dacă la început Șulăm cere bucătăresei și apoi avocatului banii pentru gazul adus de săptămâni în șir, în final ajunge să vadă în avocat pe binefăcătorul său.

Poate că din toată proza scurtă rebreniană aflată în umbra lui Caragiale, aceasta își dobândește Individualitatea, viața proprie. Are o economie a mijloacelor, o simplitate extremă: nuvelă redusă drastic și be-nefic la osatura epicului. Față de substanța faptelor, de psihologia personajului principal, titlul funcționează ca o emblemă ironică.

Celălalt palier al prozei citadine, tutelat de Cehov și Gorki – din care Rebreanu a și tradus, în afară de faptul că i-a citit foarte bine, ca profesionist al scrisului nu ca simplu lector – e ilustrat de două nuvele: Golanii și Culcușul. Ele sunt rodul experienței de închisoare, una e scrisă într-o primă redactare la Văcărești, în primăvara lui 1910 (Culcușul), alta cunoaște prima versiune la închisoarea din Gyula, în vara aceluiași an 1910 (Golanii).

Cuplurile create aici se mișcă și trăiesc la marginea orașului, la marginea legii și a moralei. Margareta și Gonea Bobocel din Golanii alcătuiesc perechea prostituată-„pește”, uniți printr-un contract nescris ce amestecă tulbure sentimente și interese. Autorul surprinde momentul dramatic al încheierii acestui contract trăit ca o mică tragedie a bărbăției aflate la apus, dar și ca începutul altei povești, jumătate erotică, jumătate aranjament profitabil!

Mai interesantă și mai profundă pare cealaltă narațiune unde legătura dintre Cântăreanu și Didina cunoaște cele mai violente manifestări: bărbatul joacă barbut, se poartă ca un stăpân, pretinde să fie servit cu mâncare și băutură, îi cere bani când pierde la joc și, pentru că nu-i primește, o zdrobește în bătăi. Reacțiile femeii frizează absurdul (are parcă nevoie de toată această teroare ca să se-nduplece să-i dea banii) dacă gesturile n-ar trăda o neobișnuită plăcere a agresiunii. Există, totuși, o explicație psihologică pentru ciudățenia relației dintre cei doi; ei formează un cuplu clasic sado-masochist.

În sfârșit toposul războiului ocupă un loc privilegiat în proza scurtă a lui Rebreanu căci nuvelele de război stabilesc centrul de greutate al începuturilor sale cu efecte tragice pe plan moral și într-un fel fiecare subordonează și alt topos. În Hora morții, războiul aduce deznodământul dramei trăite de Boroiu, Haramu și Ileana în sat, Catastrofa are ca erou un fiu de țăran care neizbutind să devină avocat dă examen de ofițer iar titlul și averea părinților și nevestei îi asigură o tihnă burgheză. Ițic Șirul, dezertor are ca eroi pe soldatul Ițic și căprarul Ghioagă ce se cunosc dinainte de începerea războiului, din Fălticeni. Un țăran și-un târgoveț deci.

Războiul apare ca un supratopos al prozei scurte, iar faptul se explică biografic: e o experiență hotărâtoare pentru Rebreanu ale cărui tribulații au inclus încarcerări, refugiu, acuzații de trădare și spionaj, în plus, viața militară, mai mult decât cea a satului sau a Capitalei, i-a marcat un număr mare de ani, chiar acei ani de formare a unei personalități. Războiul a însemnat și pierderea a trei frați; cea mai tragică dintre toate, a sublocotenentului Emil Rebreanu, scriitorul o și anticipase căci a început să scrie Pădurea Spânzuraților înainte să afle ceva despre dezertarea și execuția prin ștreang a fratelui său.

Abia cu aceste nuvele „zestrea” adusă din Ardeal e valorificată până la nivelul capodoperei și mai mult, problematica, personajele respiră alt aer, amintesc de spiritul Europei Centrale.

Dincolo de mediocritatea unei existențe burgheze, David Pop din Catastrofa e un hibrid compus din cele două personaje emblematice ale mitului habsburgic – ofițerul și omul mărunt. Modul sau de viață, lipsa de consistență a trăirii, lipsa de angajare civică sau etnică reflectă deopotrivă faza ultimă de disoluție a monarhiei chezaro-crăiești dar și începuturile crizei de identitate generate de mozaicul multinațional al imperiului.

David Pop e tot un „om fără calități” care n-a avut decât mândria apartenenței la casta militară, redusă la uniforma îmbrăcată de ziua împăratului, fără vigoarea și energia războinică a armatei lui Franz Joseph. El n-are nici frământarea lui Candale care se-ntreabă ce au ei cu sârbii, cu rușii, cu cazacii ori italienii cu care luptă de doi ani, nici cultul datoriei ca Emil Oprișor, devenit din „șovinist” demagog al fidelității față de jurământul depus.

Șovăirile permanente ale lui David Pop și la Năsăud și pe front, neputința unei angajări clare, oscilația în momentele de luciditate între vina de a fi român – când acuzațiile curg pentru că armata română a intrat în război și a pătruns în Ardeal – și vina de a lupta împotriva românilor, conștiința unui fratricid colectiv, toate arată complexitatea unui fenomen de psihologie colectivă și dezvăluie și cealaltă față a războiului ce a dus la Marea Unire. Demitizarea însoțește această relatare a unui destin și-1 transformă pe David Pop în anti-erou.

Cu Ițic Ștrul, dezertor, Rebreanu îndrăznește sa abordeze o problemă și mai sensibilă, drama evreiască, tot din perspectiva omului mărunt. Drumul celor doi, Ițic și căprarul, devine un drum al calvarului interior. E plin de primejdii pentru căprar care-1 duce pe Ițic până aproape de liniile dușmane, rezistând presiunii, nu tentației, de a-și îndeplini ordinul care-i cerea să-1 împuște pe dezertor. E plin de revelații pentru Ițic care intuiește nodurile plasei în care destinul 1-a prins. Cei doi sunt vinovați fără vină. Căprarul se simte vinovat și pentru datoria veche pe care nu i-a achitat-o lui Ițic, și pentru misiunea încredințată de locotenent și pentru impulsurile de executare a ordinului ca și pentru neexecutarea lui.

Ghioagă se eliberează de vină, paradoxal, când îl părăsește pe Ițic în fața liniilor dușmane, după ce i-a arătat că dezertarea e singura lui salvare. Ițic însă nu se poate elibera și alege moartea: el nu dezertează la inamic ci se spânzură de crengile bradului sub care se despărțise de căprar. Dacă Ghioagă, căprarul, refuză să devină călău, Ițic Ștrul refuză condiția de dezertor ce i-ar fi confirmat culpa atribuită de locotenent, el acceptă mai degrabă să fie o victimă, iar moartea lui aruncă o vină tragică asupra tuturor.

Conștient sau involuntar, Rebreanu scrie una din cele mai zguduitoare pagini despre drama evreilor din centrul și răsăritul Europei, prinși în conflicte ce-au măcinat imperii și popoare. Povara insuportabilă a lui Ide este condiția de exclus de către micul univers, armata, al cărui element se simțise. Războiul și antisemitismul locotenentului sunt agenții care accelerează criza eroului ce nu-și găsește rezolvarea decât prin moarte.

În subterana nuvelei de război se ascunde drama puțin cercetată a crizei de identitate vs. alteritate pe care evreii din centrul și sud-estul Europei au trăit-o acut. Și cine altcineva ar fi putut-o explora decât Rebreanu care a cunoscut în ținutul Năsăudului satul Trădam numit apoi Jidovița pentru că e un sat pur jidovesc într-o regiune pur românească, unicul sat jidovesc din Ardeal, care a trăit și el condiția de exclus o dată cu necazurile ce-i determină demisia din armată dar și cu denunțarea sa ca trădător la Bucureșteni, care a trăit criza provocată de alteritate și identitate și-a depășit-o, salvatoare sublimare!, prin intermediul scrisului.

Din bogata experiență nuvelistică a autorului s-a născut un roman cu o construcție solidă, realist și obiectiv, prin observații și problematica ce sta la bază. Printr-o vastă documentare, printr-un studiu atent de analiză psihologică, prozatorul continuă și adânceste cercetarea societății românești, în tradiția lui N. Filimon, D. Zamfirescu, I. Slavici

5.2. Corpus de analiză – Pădurea spânzuraților – Ion

E. Lovinescu deschide o epocă în interpretarea lui Rebreanu, susținând că adevăratul roman românesc, construit pe o vastă suprafață epică, se realizează o dată cu apariția lui Ion.

Obiectul de studiu al lui Ion este viața socială a Ardealului care, deși închisă în celuia unui sat, este zugrăvită în întreaga ei stratificație, de la simplul vagabond până la candidatul de deputat și la mediul administrației ungurești, cu o faună bogată in exemplare variate. Cu un material aparent haotic, romanul se organizează, totuși, în jurul unei figuri centrale, al unui erou frust și voluntar, al lui Ion.

Din lumea țăranilor lui Balzac din Les paysans, dar, mai ales, a lui Zola din La Terre, Ion e expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligență ascuțită, o cazuistică strânsă, o viclenie procedurală și, cu deosebire, o voință imensă: nimic nu-i rezistă; în fața ogorului aurit de spice, e cuprins de beția unei înalte emoții și vrea să-1 aibă cu orice preț. Cum dragostea devine și ea o armă călită în vâlvătaia acestui foc ce-i încinge, prinsă la mijloc, în epica luptă pentru pământ dintre Ion și socru-său, Vasile Baciu, biata Ana e o tragică victimă.

În luptă omul nobil și milos dispare, pentru a nu lăsa decât fiara, așa că cele două voințe se încordează în sforțări uriașe ce ar fi meritat un obiect mai vrednic, în loc să se consume pentru câțiva bulgări de pământ, simbol al supremei zădărnicii omenești.

Cum Ion este expresia violentă a unei energii în limitele ideației lui obscure și reduse, e un erou stendhalian, în care numai obiectul dorinții e schimbat, dar încordarea, tenacitatea și lipsa, oricărui scrupul moral rămân aceleași, Julien râvnește la o bruscă ascensiune socială, cu toate resursele energiei lui plebee; feciorul Glanetașului râvnește la delnițele lui Vasile cu foamea de pământ a unei vechi sărăcii ; la amândoi femeia nu e decât o treaptă necesară unui alt scop suprem, un obiect de schimb, în vederea stăpânirii bunurilor pământești. În psihologia lui Ion, scriitorul a întrebuințat, într-o măsură oarecare, simplificarea artei clasice, reducându-1 la instinctul principal, tot așa după cum eroii lui Molière se organizează în jurul unei singure mari pasiuni.. în cele mai însemnate creații ale sale, Balzac a accentuat procedeul unității temperamentale, izbutind, de altfel, prin bogăția amănuntelor să susțină enormitatea caracterelor. Concepția, în realitate, nu este spiritul naturalismului nivelator și nu creează posibilități de conflicte interioare. În Harpagonul lui Molière conflictul dintre avariție și dragoste e încă posibil, pe când în monomanii lui Balzac, baronui Hulot sau Goriot, pasiunile sunt excluzive. În sufletul lui Ion există o luptă între „glasul pământului” și „glasul iubirii”, dar forțele sunt inegale și nu domină decât, succesiv. Pjezentă de la început dragostea pentru Florica stăvileșe puțin și în dezbateri sumare marea iui pasiune pentru pământ și nu se afirmă, năprasnica; decât atunci când I s-a potolit setea, de pământ. Sufletul său este, în realitate unitar simplu, frust și masiv, el pare crescut din pământul iubit cu ferocitate; prin gesturi voluntare și încăpățânate, condiția lui umilă se topește în imensitatea simbolică a unei creații chtonice. Deși simbolic și poate mai mare ca natura, impasibilitatea scriitorului îi subliniază realitatea: eroul merge, astfel, până la crimă pentru a se umaniza apoi în liberul joc al unor acțiuni, pe care nu le determină nici o intenție sau rezervă; e o forță ce se destinde prin virtutea legilor ei interioare, și pe care scriitorul n-o înfrânează, nici n-o grăbește.

Dar dacă în Ion se simte poate, după cum am spus, voința de a crea o figură simbolică mai mare ca, natura, ce transcende tendința spre nivelare a naturalismului, în toți ceilalți eroi – atât de numeroși -sunt, păstrate cu rigurozitate legile obiectivitătii. Sunt oameni mijlocii, priviți fără nici un fel de pasiune, fără ură sau dragoste, în meritele și slăbiciunile lor, alternate în același individ după împrejurări, oportuniști cei mai mulți, oameni smulși din umanitatea înconjurătoare… E galeria neuitată a învățătorului Herdelea, ce se zbate în atâtea nevoi, suflet bun dar slab, oportunist din sărăcie, cu o casă de copii, cu fete gospodine și romanțioase și cu tânărul Titu, poetul pierde-vară, sentimental și entuziast, sfârșind prin a se căpătui în regat, și care acum e, probabil, deputat național în Ardeal și propagă ura împotriva „regățenilor”; e aprigul popa Belciug, în care iubirea de biserică și de neam se asociază intim cu atâtea sentimente rele și cu atâtea pasiuni lumești; e teologul Pintea, pitoresc în prozaica lui onestitate, e jovialul avocat Grofșorul, palavragiu și, în fond, om de inimă, e biata Ana, aprigul Vasile Baciu, Florica, e voluptoasa Roza Lang și bețivul ei soț, e lumea de „domnișoare”,, ale „inteligenții” din Amaradia, de studenți naționaliști, de avocați, notari, inspectori școlari evreo-maghiari, oameni în exemplare felurite ce se desprind în indiferența obiectivă a scriitorului. Impasibilitatea lui nu se arată numai față de viață, ci se menține și fața de moarte. E tipică, în această privință, sinuciderea eârciumarului Avrum, spre care Ana, ce avea să se spânzure și ea ceva mai târziu, privea, gândindu-se, – „Ce l-ar mai fi necăjind degeaba ? Dac-a murit, baremi să se odihnească omul” – în timp ce țăranii glumeau și râdeau de încercările învățătorului, care, după un răstimp, zise supărat: — „Parcă voi nu sunteți creștini, măi oameni ? L-ați lăsat să moară în fața voastră în loc să-i fi tăiat funia! S-a prăpădit numai de groaza morții, că doar picioarele-i ajungeau pe pământ. Bietul Avrum!”

Lumea nouă a creației lui Liviu Rnbrearnu, arată Lucian Raicu, se cristalizează sub puterea pasiunii: „Hora care deschide romanul Ion ne introduce, de la început, într-un climat torid, de o comprimată electricitate. Tăcerea stranie, zăpușeala sufocantă, aparenta letargie se rezolvă în izbucnirea frenetică a jocului. Savista, oloaga, nici ea nu poate sta locului și nu are astâmpăr de patima care clocotește în jur, asmuțită mereu de cei trei lăutari tocmiți „să-și rupă arcușurile”, să mai spună o dată cântecul ce „saltă aprig, înfocat”. Hristosul de tinichea ruginită zace departe de gândurile celor prinși în vârtejul patimei dogoritoare. Tropotul jucătorilor bate cu putere ritmul Someș anei și, nu vrea cu nici un chip să se potolească. Țiganul s-ar opri să-și mai tragă sufletul, dar flăcăii se reped la el amenințător. Câțiva pași mai departe, fetele nepoftite la joc, râzând silit; printre ele se rătăcește și câte o nevastă tânără. Copiii se lasă la pământ să contemple picioarele dezgolite ale dansatoarelor. Ion strânge pe Ana, cerându-i aprins „să vie”, știe ea. Zărește pe Florica și ca să și-o alunge din minte, din simțuri, fiindcă așa trebuie, trage din sticla cu rarhiu… Anei îi șoptește cuvinte corect-pasionale, puterea din care cresc acestea nu e a dragostei adevărate, căci se vede prea bine de pe acum, el nu o vrea pe Ana, vrea pământurile lui Vasile Baciu, pe când ea, Ana, tremură de emoția iubirii. O strânge în brațe, dar salutul neașteptat, batjocoritor, al lui Ilie Onu „Noroc, noroc, Ioane” vine ca o dezvăluire rece.

Este Ion un iremediabil scelerat? Aceasta este părerea preotului Belciug și nu puțini critici literari o împărtășesc.

Duminică, de la amvon, popa Belciug, anticipând opiniile criticii, amenință pe scelerat cu mânia lui Dumnezeu :

„Dojana preotului îl șfichiuia ca un bici de foc. Numai ticăloșii sunt astfel loviți în fața lumii întregi. Dar el de ce e ticălos? Pentru că nu se lasă călcat în picioare, pentru că vrea să fie în rândul oamenilor? Îi ardeau obrajii și tot sufletul de rușine și de necaz…”. Îndârjit de disprețul celor înstăriți, după bătaia cu George, după înfruntarea cu Vasile Baciu, după predica lui Belciug din biserică, aceea care-1 făcuse de râsul satului, flăcăul înțelege ce are de făcut; are un singur lucru de făcut, numai o cale.

„Mai spre seară, când rachiul, îi amorți de tot simțirea, se lăudă că n-are să se lase până nu va lua pe Ana de nevastă, numai ca să-i arate el popii că, dacă-i la adicătelea, nu-i pasă lui de nimeni în lume.” Alt drum care să-1 scoată din rușine și umilință nu are înaintea sa. A doua zi își zice că are dreptate preotul, nu e cuminte ce vrea să facă, el pe Florica o iubește, dar, după aceea, își ia seama, și hotărârea de a trece peste orice și a lua de nevastă pe Ana lui Vasile Baciu îl obsedează cu putere tot mai mare, căci, fără pământ, nu va putea vreodată, oricât ar fi de harnic, să iasă la un liman, în rând cu oamenii. „Își zicea din ce în ce mai des că, robotind oricât, nu va ajunge niciodată sa aibă și el ceva. Va să zică va trebui să fie veșnic slugă, pe la alții, să muncească spre a îmbogăți pe alții ? Mâine-poimâine îl vor copleși poate copiii. Cu ce-i va hrăni mai cu seamă ce le va lăsa după moarte ?-… Si-l vor blestema copiii precum blestemă și el, în clipele de deznădejde, pe tatăl său, pentru ca a irosit pământul ce I-a avut, și pe mamă-sa pentru că nu i s-a împotrivit.” Va trăi fără dragoste și ce fel de viață va fi aceasta decât întunecată, rece și neomenească ? Dar și ce fel de dragoste va fi aceea petrecută în umilință, terorizată zi cu zi de griji, de rușine și nedreptate? El are nevoie de pământ ca să trăiască, dar pământul îl împiedică să trăiască omenește cu patimă, și bucurie. Este dilema în care va trebui să se zbată. În demonstrația acestui drum închis, Rebreanu a exprimat toată frământarea țăranului prins în rețeaua unor raporturi determinate necesare. Izbucnirea pasională care deschide romanul cu toate, că, se manifestă în forme limitate, este frenetic omenească, chiar dacă elementar-omenească, dar în calea ei se ridică o putere nouă rece, sălbatică. Din înfruntarea aceasta, fără soluție, Ion nu va ieși viu. Indiscutabil că hotărârea îndărătnică de a-și schimba soarta de a sfida lipsa de noroc, este și un act de revoltă, dar unul prin care, fatal, se automutilează. Nu e gest care să nu fie însemnat de această contradicție. Ion trăiește într-o lume în care gestul posibil „frumos”, abandonarea planului de a lua ca nevastă pe Ana, și o dată cu ea pământurile Iui Vasile Baciu, nu are nicio pondere reală n-are consistență. Este gratuit, abulic și de altfel nici nu-i redă libertatea, ci îl încătușează și mai mult. A părăsi gândul căsătoriei cu Ana înseamă, practic, a înmulți pământurile lui George, și îndeosebi gândul acesta oprimă pe Ion. A renunța la Ana nu înseamnă a face un gest „nobil”, ci un gest caritabil față de George, și a da acestuia temei să-1 umilească și mai mult. A renunța la Ana lui Vasile Baciu, a lega o căsătorie dezinteresată cu Florica, înseamnă a pune umărul pentru George, a colabora, în chip neaș- teptat, cu nedreptatea. Dar el nu poate, nu e făcut să urmeze sugestiile Hristosului de tinichea uitat de toți undeva la marginea satului. ,,Îi venea să turbeze — motivează scriitorul gândin-du-se că pământurile lui Vasile Baciu vor înmulți averea lui George,j iar el va rămâne tot calic, mai rău chiar decât o slugă…”.

Fără pământ, „tot calic”, slugă la alții, ajutați…de el, ca de-un binefăcător absurd. Ion nu va putea trăi alături de Florica, și faptul că respinge această soluție, numai abstract „morălă”, nu-l face „scerelat” Bucuria omenească, voioșia, senzația de libertate, din clipa întâlnirii cu Florica, acestea sunt stări întrevăzute, însă cu neputință de permanentizat. În condiții reale, de care firea sa activă, pozitivă, nu poate să nu țină seama, valorile acestea reprezintă doar nădejdi fugare, umbrele unei fericiri neaderente la situația dată. De ajuns să-i dispară o clipă din minte datele realului cu puterea lor rece, metalică și atât de constrângătoare încât va trebui să-i cedeze, de ajuns să ignore o clipă existența lui George, nevoia de pământ, umilința, căci numai cu prețul acestei ignorări se poate din nou apropia de Florica — și bucuria adevărată îî pătrunde „în inimă, mereu vie și stăpânitoare…”. Numai schimbând în minte sau ignorând datele realului, poate spune „deodată, cu glas răgușit, ca și cum o mână dușmană i s-ar fi încleștat în beregată — Florico, ascultă, să știi că te iau de nevastă măcar de-ar fi orice !…”. Dar totul nu durează decât o clipă, întrucât este evident că scriitorul n-a vrut să conceapă, în Ion un erou care să ignore datele realității și să acționeze împotriva intereselor sale, a ceea ce este real și plin de vitalitate socială în ființa sa. Dacă Ion ar fi cedat în acest punct patimii sale umane, înainte de a intra în stăpânirea pământului, existența sa în planul ficțiunii realiste și-ar fi pierdut însușirea capitală a organicității. Obiecția unor critici, după care Ion este un personaj neconsecvent realizat, ar fi fost îndreptățită dacă el, conceput ca erou reprezentativ, ar fi urmat de la început glasul inimii. Din modul cum urmărește realizarea hotărârii lui Ion de a avea pământ, înțelegem cât de adâncă era în scriitor intuiția unității fluide a organicității personajului, și cât de puțin îndreptățită ideea unor critici că Rebreanu nu ar folosi în exclusivitate formele elementare ale observației, ignorând posibilitățile analizei fine, ale psihologiei diferențiate. Un scriitor al viziunii „fruste” n-ar fi avut la îndemână observația, de un rafinament strict întemeiat pe adevăr (și deci infinit mai greu de realizat), că hotărârea lui Ion de a avea pământ, de a lua pe Ana, de a-și urma fără șovăire ținta și planul său, se însoțea (o dată această hotărâre luată într-un chip definitiv) ca un soi de absență, cu o înstrăinare de scopul propus și care, în realitate, reprezintă manifestarea paradoxală a concentrării sale asupra scopului. Hotărât să meargă fără ezitare pe drumul ales, Ion începe a trăi parcă dincolo de realități.

Dintre personajele create de Rebreanu, Ion rămâne, desigur, cel mai „discutat” și atât de viabil încât continuă să pună probleme. Se afirmă că Ion este conceput ca o ființa numai telurică, dominată de obscurele por-
niri caracteristice oricărei ființe reduse. Sub aspect moral, G. Căli-
nescu îl situează chiar mult mai prejos de Dinu Păturică, eroul lui
N. Filimon. Pe când Păturică este „inteligent”, „ambițios”, „lucid”,
„dotat cu o mare capacitate de plăcere gratuită”,
ș.a.m.d., Ion al lui Rebreanu-„nu e inteligent și prin urmare, nici
ambițios”. El vrea pământ doar dintr-o „lăcomie obscură” și este în cele din urmă numai „ o brută căreia șiretenia îi ține loc de inteligență”.

Pompiliu Constantinescu vede în Ion „voința nudă”, expresia „oarbă” a „instinctului de proprietate”, ..un suflet rudimentar”. Eugen Lovinescu admite că Ion deține „inteligența suplă” și „voința imensă” ce-i sunt contestate de G. Călinescu, dar e totodată înclinat a vedea în personaj „fiara”, care face să dispară „omul nobil și milos”, și declară că obiectivul încordării este nevrednic să preocupe eroi de calitatea lui Ion. „Cele două voințe se încordează în sforțări uriașe, ce ar fi meritat un obiect mai vrednic, decât cei câțiva bulgări de pământ, simbol al supremei zădărnicii omenești”. Cere, în consecință, eroi care nu voiesc, întrucât „a nu voi este expresia unei supremații intelectuale. În numele acestei supremații se poate protesta împotriva consacrării tipului volițional ca o formulă definitivă a adevăratei creații artistice.”

Aceste interpretări, fascinante în sine, deplasează discuția fie în direcția moralei pure, fie în aceea a psihologiei pure. Critica actuală readuce problema în câmpul determinării sociale, în schimb, înclină uneori să… conteste consecvența acestei determinări, obiectând scriitorului că a substituit explicației mai complexe motivarea biologică.

Ceea ce constituie un temei al viabilității romanului este tocmai natura convingător realistă, din punctul de vedere social, și fără concesii față de explicațiile biologiste, etniciste etc. a eroului, stăpânit de „instinctul” posesiunii pământului. Faptul a fost observat încă de la apariția romanului: „Ion […] este un flăcău ce întrupează lupta pătimașă dusă întru cucerirea pământului de acei care au fost ursiți să-l lucreze numai s.n). Cititorul acestui roman poate rămâne la un moment dat surprins, dacă nu chiar și indignat, de felul cum Ion găsește de cuviință să lupte pentru cucerirea pământului… în patima sa de a căpăta pământ, cât mai mult pământ, nu prea își alege arme leale, ca să nu zic morale”.

Așadar, nu o „lăcomie obscură”, „dat biologic” etc., ci dezvoltarea unei premise, înainte de toate, sociale. Sustituind socialul prin biologic etc, Rebreanu n-ar fi izbutit să se ridice „la o înaltă viziune epică a proceselor sociale fundamentale caracteristice satului românesc de atunci”. Dorința de a avea pământ, care obsedează pe Ion, ia forma instinctului numai în sensul că se adâncește în ființa sa lăuntrică, ca o realitate veche, statornică. S-a observat cu toată îndreptățirea că, în condițiile satului, pământul râvnit cu patimă de Ion nu trebuie privit ca obiect exclusiv al „arivismului”, întrucât în condițiile respective pământul reprezintă „un ideal fundamental”. („Pământul pentru Ion însemna și situația socială, demnitate umană, posibilitatea de a munci cu folos etc”). Mai apropiate de adevăr, astfel de interpretări cad parcă în ispita de a „disculpa” eroul, de a justifica pas cu pas actele sale. (O justificare în planul moral nu urmărea nici scriitorul, mai ciudat ar fi s-o urmărim noi…). Rebreanu nu se limitează la explicarea sociologică și psihologică a actelor lui Ion, nu se mărginește a arăta că Ion face ceea ce este constrâns să facă ci depășește acest, nivel prea „terestru”, care l-ar confunda cu eroul, tinzând la o viziune mai înaltă a vieții.

Ca probă sigură a neînzestrării eroului, pentru care chiar și „noțiunea de ambiție e prea complicată”, actele sale nefiind „de fapt decât viclenii ale unei ființe reduse”, s-a invocat împrejurarea că Ion acceptă, cu naivitate, să creadă în promisiunile lui Vasile Baciu și că, fără a încheia acte în regulă, se cunună, cu Ana, ca să constate apoi că socrul refuză să-i dea „locurile” făgăduite. „Ion seduce pe Ana ca să silească, pe viitorul socru să-i dea pământ, negândindu-se, totuși, să treacă peste simpla făgăduială la constrângerea unui act dotal. Evident (s.m), socrul îl chinuie cu îndărătniciile lui. În această viziune critică, Ion apare ca un individ, josnic, spre deosebire de Vasile Baciu, văzut cu mai mare indulgență doar ca un ins cam îndărătnic, care „evident” chinuie pe ginere, refuzând să-și țină făgăduială etc. Scriitorul ar fi neconsecvent, obligând un personaj calculat, ambițios, viclean să creadă, că Vasile Baciu îi va da într-adevăr „locurile”. În realitate, această neconsecvență, are un rost bine determinat, de a dezvălui o ultimă dată, și irevocabil, că el este aproape constrâns să fie imoral pentru a avea, în sfârșit, pământ; alt drum, în situația dată, nu există. Dar această inconsecvență demonstrează nu numai că Ion este silit să procedeze, pentru a avea pământul râvnit, așa cum procedează, că el trebuie să urmărească planul său fără să se uite în stânga și-n dreapta, dar că este de-ajuns, în,lumea sa, să aibă o clipă de slăbiciune, să fie o clipă numai încrezător, sau pur și simplu absent, ca țintă râvnită să-i dispară fulgerător din cale și el să se întoarcă iarăși la punctul de unde a pornit. Evident (dar de astă dată cu ceva mai multă îndreptățire), Ion se abrutizează, devine mai nepăsător, mai cinic. Nu este nimic neexplicat în „caracterul” lui Ion.

Fixat de scriitor în culori aspre, procesul de alienare, cu toată degradarea morală, cu egoismul și lipsa de scrupule etc. a constituit pentru unii critici, tentați să absolutizeze în lumea satului sediul moralității patriarhale, un motiv suficient de tare pentru a-1 exila pe eroul lui Rebreanu într-o zonă singulară, a excepției monstruoase. Astăzi încă se menține o anumită ezitare în a-i recunoaște calitatea reprezentativă. Nici figură ideală, măreață, a câmpului, nici caz de excepție, cumul de însușiri rele, văzute ca exemplificare a amoralității, eroul rămâne uimitor de normal și iese din comun numai prin apăsata pregnanță a caracterizării și totodată prin violența situațiilor pe care le trăiește ; nu este o „brută”, ci individul, în genere, care se abrutizează, e drept, până la o limită aproape incredibilă, sub teroarea procesului social, sub puterea necesității de pământ și avere. Nimic patologic în el, nicio justificare de a-1 încadra printre posedații de o „mistică” atotbiruitoare.”

Ca roman al dramei cunoașterii, Pădurea spânzuraților plasează în Universal confruntarea cu istoria. Războiul proliferează trăiri de coșmar, convulsii, spaime, cruzime, furie, deznădejde. Determinări ascunse generează o lume sinistră, cuprinsă de febră halucinatorie. „Acordurile” inaugurale ale romanului, atât de des citate, instaurează un regim opresiv: „Sub cerul cenușiu de toamnă, un clopot uriaș de sticlă aburită, spânzurătoarea nouă și sfidătoare, înfiptă la marginea satului, întindea brațul cu ștreangul spre câmpia neagră, înțepată ici-colo cu arbori arămii. Supravegheați de un caporal scund, negricios, și ajutați de un țăran cu fața păroasă și roșie, doi soldați bătrâni săpau groapa, scuipându-și des în palme și hâcâind o osteneală după fiecare lovitură de târnăcop. Din rana pământului groparii zvârleau lut galben, lipicios…”

Peisajul este încărcat de tensiune, substanța lucrurilor exercită de dincolo de realitatea imaginii o presiune, o activitate spirituală înregistrată de privitor ca o formă de agresivitate. Obiectele tind să iasă din spațiul propriu: spânzurătoarea vectorială „întindea brațul cu ștreangul spre…, câmpia e „înțepată” de arbori, iar în acest câmp de forțe se anagajează energii esențiale, se insinuează o imensă amenințare. Clopotul uriaș de „sticlă aburită” acoperă etanș un straniu univers concentraționar, în care cromatica devine o poartă spre adevăr: cenușiul, negrul, arămiul, roșul, galbenul compun spectrul lumii obosite, bolnave, „rănite” în profunzimi. Obturarea, ecranarea luminii explică funcția simbolică a „reflectorului”, ca și recurența motivului „privirii”, al ochilor „însetați de lumina răsăritului”. A vedea echivalează cu a se trezi în această ordine a „dezechilibrului” în care se consumă tragic existențe ce năzuiesc spre depășirea condiției lor de victime.

Apostol Bologa, tânărul intelectual din Parva, este o conștiință derutată. Astfel, în armata austro-ungară, pe frontul italian, își îndeplinește exemplar „datoria” față de stat, (stadiul de cetățean). În momentul în care se conturează posibilitatea de a lupta împotriva fraților de sânge, pe frontul românesc, apare în conflict sentimentul național. Scriitorul urmărește retorica unui proces de conștiință pe fondul obsesional apărut după executarea cehului Svoboda. Apostol Bologa răspunde provocărilor istoriei prin verificări interioare, fiecare moment de criză fiind urmat de revelația falsității modului în care a trăit până atunci. Stringența opțiunilor autentice suportă acțiunea alienantă a lumii exterioare (imperiul, legile, războiul, cărțile, familia, religia) și impactul relativizării ipostazei de erou sau trădător.

Carte a epifaniilor, Pădurea spânzuraților impune un personaj chinuit de consecințele alienării și salvat prin descoperirea iubirii.

Apostol Bologa reprezintă propria sa instanță (face parte din Curtea Marțială), care trebuie să decidă între o rezolvare de compromis (dezertare) și rezolvarea definitivă, eliberatoare (moartea).

Chemat să judece și să condamne la ștreang 12 țărani români suspectați de spionaj, el tentează limitele prin încercarea de a trece liniile frontului într-o stare de transă parcă în fața propriei execuții, dictate de Curtea Marțială, trăiește iluminarea, extazul iubirii pentru întreaga umanitate (stadiul de om). Finalul capătă semnificația redescoperirii valorilor umane care pot salva lumea de după război.

Un alt Rebreanu decât în Ion găsim în Pădurea spânzuraților: flecare dintre aceste romane este un cap de serie în romanul nostru, în această lumină deosebirile dintre ele devin esențiale.

Toate aceste -constatări ne duc la concluzia că, roman al conștiinței, Pădurea spânzuraților nu este numaidecât și unul psihologic. Interiorizarea viziunii este un element esențial, dar nu singurul hotărâtor; iar caracterul ieșit din comun al evenimentelor de conștiință (Bologa e un suflet patetic și un iluzionat perpetuu, Puiu Faranga un nevropat, eroina din Amândoi o dementă) prilejuiește de obicei autorului anchetarea unor „cazuri” în care psihologia este doar un pretext pentru o morală. Este apoi, cu adevărat psihologică, problema -însăși a Pădurii spânzuraților ? Nici chiar întâii comentatori ai romanului, preocupați de latura psihologică, de obsesie, de inconștientul insondabil, nu au scăpat din vedere aspectul moral, începând cu N. Iorga, cu modul lui brutal de a rezuma lucrurile („tragedia ostașului român sub steag dușman”) și sfârșind cu G. Călinescu, care vorbește, e drept, de „roman psihologic” dar îl consideră „monografia unei incertitudini chinuitoare” de esență morală. În timpul din urmă, deplasarea de accent e vizibilă. Cel mai clar s-a exprimat în această privință Al. Protopopeseu în Romanul psihologic românesc: „Personaj de manevră morală și nu de psihologie hieroglifică, Apostol Bologa intră de la început în trei laturi ale unei psihologii geometrice, cu precise repere sociale”. Acestea ar fi statul, neamul și iubirea. „Cum toate cele trei elemente ale cauzalității exterioare, ele însele intrate în conflict de război, sunt de factură socială, gestul esențial al personajului stă în eroismul cu care își pune interiorul sufletesc la dispoziția cetățeanului”. Adevăratul subconștient al lui Bologa, conchide criticul, e un „subconștient-satelit”, exterior, simbolizat de Gross, Klapka și Cerveneo, personaje ce au rolul de a defini, ca niște „voci” ale eroului, pe Bologa. Aici sunt multe observații profunde, în sensul propriei mele demonstrații, dar și câteva pe care va trebui să le discutăm.

Să convenim deocamdată că, moral și nu psihologic, Pădurea spânzuraților studiază stările sufletești în generalitatea lor, ca pe niște „extrase” sau concentrate, în loc să le urmărească în concretul lor, reproducându-le durata lăuntrică.

În ce constă în definitiv conflictul din romanul lui Rebreanu ? Este, pe scurt, acela dintre nevoia de opțiune personală și neputința de a rezista unor imperative exterioare conștiinței. În alte cuvinte, majoritatea criticilor au spus același lucru. […]: drama „rezultă din tensiunea opoziției conștiinței umane față de imperativul datoriei exterioare conștiinței”. Ceea ce nu s-a remarcat îndeajuns este că Bologa este un iluzionat aproape permanent, incapabil a discerne între propriile dorințe și dorințele străine. Crizele lui se datorează descoperirii acestei confuzii. Copil fiind, crede într-o zi a avea revelația credinței. „Apoi, tocmai în clipa când se închina, la încheierea rugăciunii, se deschise deodată cerul și, într-o depărtare nesfârșită și totuși atât de aproape ca și cum ar fi fost chiar în sufletul lui, apăru o perdea de nourași albi în mijlocul cărora strălucea fața lui Dumnezeu…” În realitate, extazul se dovedește doar urmarea presiunilor exercitate asupra sufletului lui fraged de către bigotismul matern, bine întreținut la rândul său de influența protopopului Grozea. La moartea tatălui, Apostol își pierde credința tot atât de fulgerător cum o dobândise: și nu atât din cauza durerii sau șocului, cât pentru că își dă seama de automistificarea a cărei victimă fusese. Se simte manipulat și se răzvrătește. Acest comportament îl vom regăsi, neschimbat, aproape de fiecare dată la Bologa. La Budapesta, unde e un timp student, se convinge că datoria față de stat este prima obligație a cetățeanului: „Omul singur nu e cu nimic mai mult decât un vierme — spunea studentul cu o încredere parc-ar fi descoperit piatra filosofală… Numai colectivitatea organizată devine o forță constructivă…” Când se decide să plece pe front, crede că o face din iubire pentru Marta. Se înșeală: în fond n-o iubește pe Marta; ceea ce-1 mână din spate nu e sentimentul dragostei, ci dorința de a-și verifica concepția datoriei pe care tocmai o dobândise. Esențială este deci confirmarea atitudinii etice, nicidecum sentimentul. Criza următoare survine atunci când Bologa nu găsește mijlocul de a împăca teza datoriei față de statul multinațional, în a cărui armată lupta, cu spiritul național, al românului. Totul se prăbușește prin revelația pe care o dobândește personajul că nici această „concepție de viață” n-a izvorât dintr-o liberă alegere, ci i-a fost impusă de împrejurări. Ofițerul cu pieptul plin de decorații descoperă că eroismul lui nu răspundea unei convingeri intime, ci că îi fusese inculcat de educația budapestană. Este mereu aceeași incapacitate de a sesiza care sunt adevăratele nevoi ale sufletului ori ale minții sale și a le deosebi de presiunile conjuncturii ori de ale unei datorii ce nu-și află rădăcinile în conștiința proprie, ci în prejudecata colectivă. Problema ar fi pentru Bologa de a trăi autentic: ceea ce se pare că-i este cu desăvârșire interzis. În crizele lui, Bologa are de fiecare dată revelația unui fals profund-care i-a fundat existența: se aruncă atunci într-o altă soluție de viață, care i se pare momentan adevărată, dar care se dovedește ulterior la fel de falsă. După ce, întors de pe front, urmărește cu furie pe toți renegații, ca Pălăgieșu, și rupe chiar logodna cu Marta fiindcă o surprinde vorbind ungurește (din nou se înșeală asupra motivului real, care e în fond iubirea lui pentru Ilona), are brusc revelația că numai iubirea de Dumnezeu reprezintă o salvare : „Sufletul are nevoie de merinde veșnică, își zise Apostol… Dar merindea aceasta în zadar o cauți pe afară, în lumea simțurilor. Numai inima poate s-o găsească, fie în vreo tainiță a ei, fie în vreo lume nouă, mai presus de vedereea ochilor și de auzul urechilor”. In aceste fraze se sintetizează foarte clar atât nevoia simțită de Bologa ca viața să-i fie rânduită de convingeri intime, nu de valori ce i se impun din afară, cât și nesiguranța cu care el continuă a căuta temeiul acestor convingeri mereu în altă parte decât se află de fapt. Redescoperă pe Dumnezeu : dar imensa iubire de oameni care îl cuprinde nu-1 ajută să-și rezolve dilemele practice și sfârșește în ștreang. Ceea ce se petrece cu el, în ultimele pagini ale romanului, seamănă cu un acces de somnambulism. Bologa nu mai trăiește cu picioarele pe, pământ. Se duce direct în brațele lui Varga, care-1 prevenise că-l va deferi Curții Marțiale. Refuză ajutorul lui Klapka. Pare a fi mânat de o pornire sinucigașă, perfect contradictorie cu iubirea pentru Ilona care, afirmă el, îi umple sufletul. Din nou — și acum, fatal — Bologa confundă o voce din afară cu una interioară, se automistifică. Observăm că sunt în definitiv trei imperative care strivesc mereu în Bologa libertatea de opțiune sau, mai bine, care se înfățișează conștiinței neclare a eroului ca fiind propriile lui convingeri: sentimentul datoriei față de stat, ideea națională și credința în Dumnezeu. Statul, neamul și religia alcătuiesc tot timpul un trio represiv. Bologa are orgoliul individualității și caută un acord cu aceste instanțe supraindividuale, nu pe calea obedienței oarbe, ci pe aceea a conștiinței lucide. Le acceptă convins de fiecare dată că sufletul său i-o cere; descoperă, fără întârziere, că a fost manipulat.

Ca roman al conștiinței morale, Pădurea spânzuraților analizează acest, conflict, pe care l-am întâlnit, în forme deosebite, și în Mara și in Ion.

Capitolul VI

Arta epică în ilustrarea problematicii morale

Fără opera lui Rebreanu, consideră Al. Săndulescu, nu ar fi posibilă nici o estetică a realismului românesc.

Obiectivitatea, structurală realismului lui Rebreanu, îi conferă acea forță de creație pe care o teoretiza Ibrăileanu, acel ritm epic prin excelență. Scriitorul refuză din principiu efuziunea lirică, înduioșarea sau pamfletul, care prefăceau atâtea pagini de proză în poeme romanțioase și în simple și cenușii articole de gazetă. Romanul românesc modern, ce se afla totuși la începuturile lui, trebuia să se delimiteze de tradiționala povestire, al cărei fir subțire și subiectiv nu parcurgea decât într-un anumit fel și numai anumite zone ale vieții. Era nevoie de o privire ageră, superior detașată, ca a omului de știință, adică de obiectivitate. Există în proza lui câteva ieșiri în prim-plan, câteva simboluri și metafore, care nu-i contrazic, ci-i potențează realismul obiectiv. Elocventă în acest sens este scena îmbrățișării ogorului de către Ion, care depășește limitele unei reacții obișnuite. Gestul, autentic la origine, voia să sublinieze patima exacerbată, precum și o legătură indestructibilă. După ce primește înscrisurile de intabulare din partea socrului, Ion, cu picioarele înfipte în huma cleioasă, ne amintim, vede pământul ca pe o fermecătoare femeie, biciuit de răscolitoare impulsuri senzuale, îl încearcă apoi o spaimă a necuprinsului și a necunoscutului, smerindu-se deodată, ca imediat să aibă sentimentul net al triumfului și anume, că a răpuns balaurul din poveste. Momentul e alegoric și echivalează cu o veritabilă apoteoză a puterii, ce iese din tiparul realist al cărții.

Redus la esență, Ion reprezintă o metaforă a dragostei de pământ, al cărei elemente, implicate în fiecare fibră a romanului, se cristalizează acum emblematic.

Simbolic este și apusul sângeriu, când moare Miron Iuga, și el într-o strânsă îmbrățișare cu țărâna, de astă dată, scena semnificând o dragoste la fel de pătimașă, în clipa înfrângerii. Destinul unei clase pare să fie întrupat în aprigul boier pe care-l calcă în picioare mulțimea răzvrătită. Tot în Răscoala, sensuri metaforice ascund vocile, precum și unele replici spuse cu înțeles aluziv, ca acelea deja citate cu bătutul coasei și tăiatul uscăturilor, tălmăcind tâlcuri ale gândirii populare.

În Pădurea spânzuraților, titlul fiind el însuși o metaforă, simbolistica e și mai adecvată stărilor psihice, alternând speranța cu deznădejdea, luciditatea cu exaltarea și halucinația. Între Apostol și Ilona se instalase o „pată de soare”, o „baltă de lumină”, – sugerând scurta lor clipă de fericire ce avea să vină, pe masa din carceră se găsea o foaie de „hârtie care râde”, ca o iluzie înșelătoare, „brațul justiției militare” este un eufemism pentru ștreangul clătinându-se deasupra, condamnaților la spânzurătoare.

Trăind prima cutremurare de suflet, când începe să se îndoiască de logica războiului, Bologa rostește o frază cu vaste ecouri pentru ceea ce va urma : „Ce întuneric, Doamne, ce întuneric se lasă pe pământ". Moartea eroului va fi văzută apoteotic, după cum Adam și Eva voia să fie o apoteoză a iubirii. Toate aceste trimiteri și aureolări simbolice nuanțează realismul lui Rebreanu, îi adaugă o nouă dimensiune. Scriitorul simțea nevoia unor puncte de foc, a unor chintesențe care să atingă, pe cât era cu putință, și fața nevăzută a lucrurilor.

Dar calitatea, cu adevărat genială, a lui Rebreanu este aceea de a construi pe dimensiuni uriașe, monumentale, de a stăpâni acțiuni și conflicte multiplane, într-o orchestrație, care a fost numită, pe bună dreptate, polifonică. El își face cunoscută concepția și de astă dată, optând pentru forma rotundă, sferoidă a romanului. „Toate elementele trebuie să se unească, să se rotunjească, să ofere înfățișarea unei lumi, unde începutul se confundă eu.sfârșitul. De aceea, romanul, un corp sferoid, se termină precum a început.” Faptul este perfect verificabil în Ion, unde cartea se sfârșește cu descrierea drumului, în Răscoala, ale cărei extreme sunt marcate de comentariile lui Ilie Rogojinaru : „D-voastră nu cunoașteți țăranul, român, dacă vorbiți așa !…” și „Nu vă spuneam eu că țăranii sunt ticăloși ?… V-aduceți aminte…”, la fel și în Pădurea spânzuraților, care se deschidea cu pregătirea și spânzurarea lui Svoboda și se termină cu același tablou, dar în locul ofițerului ceh fiind Apostol Bologa.

Sferoidă, circulară, acțiunea este în același timp biplană, alternantă și interferentă. În Ion se poate vorbi, cum notam, chiar de un roman în roman, întrucât se urmărește paralel destinul a două familii, aparținând la două grupuri sociale diferite. Ba mai mult, orientându-se după evoluția pasională a eroului principal, scriitorul ne sugerează un roman al pământului și unul al iubirii. Dar ele se găsesc într-o legătură organică, se intercondiționeazâ și își răspund în același sistem al contrapunctării, cum s-a mai observat. Procedeul, prezent în Ion, prin trecerea continuă din planul zbaterilor lui Ion în acela al Herdelenilor, este parcă și mai fructuos în Răscoala, Unde masiva construcție devine multiplană, deși, izbitoare și din punct de vedere arhitectonic, rămâne opoziția dintre țărani și boieri, dintre lumea satului și aceea care i se suprapune. Exemplele de contrapunct sunt numeroase. Astfel, în timp ce în Capitală se desfășura strălucitoarea paradă de 10 mai și regele își declara „grija lui statornică pentru propășirea țărănimii muncitoare”, , ca o ironie a sorții, în Amara se încasau birurile, se punea sechestru pe lucruri și dobitoace, încât muierea lui Ignat Cercel „încremenise lângă vatră, cu cei patru copii lângă ea, ca o cloșcă speriată de uliu”. Contrapunctul îi permite scriitorului filmarea simultană a unor instantanee, ce se derulează într-o succesiune rapidă, mai cu seamă când romanul iese din faza dezbaterilor. Ideea de frescă socială, precum și sentimentul că viața e cuprinsă în totalitatea ei se realizează acum în modul cel mai pregnant.

Gradația acțiunii este un fapt unanim apreciat în proza lui Rebreanu. Dacă trăia azi, Rebreanu ar fi fost nu numai un mare arhitect al romanului, dar și un regizor de teatru și mai ales de film. El posedă o știință remarcabilă a proporției și a persepectivei, a prim-planurilor și a gros-planurilor, a punerii în scenă și a desenării decorurilor. Ion începe cu ampla indicație de cadru, în centrul căreia, parcă însuflețit, se găsește drumul intrând în Pripas. […]

Drumul ajunge la horă, scenă asupra căreia obiectivul insistă, ca fiind o primă luare de contact eu personajele și cu punctul nodal de unde se vor desprinde cele două linii ale narațiunii. Interesantă aici este compoziția tabloului, mai întâi alcătuirea lui de ansamblu, gros-planul, în care se disting numai grupurile de persoane,: lăutarii; jucătorii; fetele care au rămas nepoftite, între care se mai amestecă și câte o nevastă tânără ; bărbații vorbind despre treburile obștești. Înaintând, obiectivul înregistrează imaginea în detaliu, în prim-plan, figurile detașându-se, individualizate: primarul, chiaburul Ștefan Hotnog, iar pe de margine, trăgând cu urechea, Alexandru Glanetașu, tatăl lui Ion.

Atât în Ion, cât și în Răscoala, hora coagulează viața satului, fiind locul de întâlnire și de petrecere și nu o dată de confruntări sângeroase. Tot aici se află și cârciuma, element care colorează și mai mult atmosfera, adăugându-i acele tonuri aspre, întunecate, în contrast cu pitorescul și voioșia tinerilor bătând Someșana de se hurducă pământul. Sub lumina bolnăvicioasă a lămpii, chipurile par sălbatice, iar „brațele goale ciolănoase, cu mușchii umflați ca niște șerpi flămânzi, se ridicau mereu peste capetele turburate, amenințând ori prevestind o primejdie”. În odaie, stăruie mirosul acru de tutun și de sudori stătute, vorbele-s de-a valma, cântecele dezlânate, urlate. O femeie cu copilul în brațe își cheamă bărbatul acasă, că nu are cu ce face mâncare. Imaginea, lucrată în manieră Zola, este a unei sărăcii desperate, care constituie fundalul și motivarea socială a dramei pământului, Specifică unei întregi colectivități.

În afară de rolul pe care-1 au în fixarea cadrului, hora și cârciuma pun în vedere procedee epice cum sunt contrastul și prevestirea, destul de frecvente, cum am putut constata în primele capitole, și foarte productive. Caracterologia și psihologia personajelor, structura unor momente și scene, desfășurarea acțiunii, sugerarea atmosferei sunt astfel mai bine marcate. Contrastul se acoperă în parte cu contrapunctul iar prevestirea îmbracă uneori forme simbolice.

Începutul romanului Ion, pentru că tehnica filmării și a regiei ne-a ținut câteva clipe mai mult asupra lui, ne dezvăluie și o altă calitate a scriitorului, aceea de a descoperi tonul și ritmul cărții. Pentru obținerea lor, avea nevoie de lungi căutări, care să-i dea măsura potrivită și cuvântul-cheie, deschizând poarta cea mare a operei. Ritmul urma să fie imprimat de prima frază, veritabilă temă de meditație asupra artei epice a lui Rebreanu : „Pentru mine chinul cel mai mare este prima frază și primul capitol. Prima frază marchează ritmul deosebit, unic al romanului. După ce am găsit-o pare atât de naturală, încât te miri cum te ai putut gândi la altceva. Conținutul ei, cuvintele, cadența, toate o caracterizează ca fiind singura posibilă și indicată să deschidă poarta unei lumi noi. La fel primul capitol zugrăvește atmosfera generală a acestei lumi sau cel puțin o prevestește.” Odată încheiată o variantă, autorul o abandona, pentru ca reluând-o peste un timp, să renunțe la capitole și episoade întregi. „în literatură – își explica mai departe modul său de lucru, caracterizat printr-o severă economie a mijloacelor – poate că nu există lege mai aspră decât aceea care te obligă să știi ce să nu scrii, cu alte cuvinte să știi ce să tai, dacă ai avut ghinionul să scrii ce nu trebuie.” Totuși scriitorul nu poate să treacă peste faptul că unele tăieturi l-au durut și că eliminarea unui anume pasaj i-a lăsat pentru multă vreme o nostalgie. Scrisoarea lui Apostol Bologa din închisoare către maică-sa, pe care autorul n-a mai inclus-o în ultima variantă a romanului, continua să-1 preocupe și să-i dea remușcări : „Mai mult am tăiat însă în Pădurea spânzuraților. În general, mai cu seamă pasagii mici, excese de motivări psihologice. Am, tăiat însă și ceva ce mă doare până azi. Cine a citit Pădurea spânzuraților își aduce aminte desigur că Apostol Bologa, în partea finală, după ce a fost judecat de Curtea marțială, reîntors în Camera lui de închisoare, cere hârtie și cerneală, să, răspundă la scrisoarea primită de la maică-sa. Speranța vieții, frica morții, vălmășagul de alte gânduri îl fac să amâie mereu și, în cele din urmă, renunță să mai scrie… Ei bine, în versiunea primă, Apostol Bologa răspundea într-o scrisoare care, deși am suprimat-o, mi-a rămas dragă. Am vrut s-o public, am ezitat.”

La dramele cărora le-a dat viață ar trebui s-o adăugăm și pe aceea, secretă, a creației.

Noutatea tehnică pe care am semnalat-o, în raport cu Ion, constă într -o anumită interiorizare a viziunii. În Ion, obiectivitatea ținea de o perfectă exterioritate (sau, de ce nu, extrateritorialitate) a naratorului; aici, din contra, impresia de obiectiv (căci o avem într-o măsură cel puțin egală) ține de felul cum orizonturile subiective ale personajelor se intersectează, producând viziunea fără ajutorul autorului. E un alt tip de obiectivitate, obținut nu, prin hipertrofia perspectivei auctoriale, capabilă a se face insesizabilă prin maximă extindere, ca în Ion, ci, dimpotrivă, prin reducerea ei până aproape de zero și înlocuirea cu ceea ce personajele însele pot vedea și înțelege în limitele câmpului lor de observație. Această efasare a povestitorului permite uneori să existe, despre aceeași realitate, mai multe puncte de vedere. Spânzurătoarea apare de patru ori și de fiecare dată mediată de o altă viziune: aceea simbolică a naratorului; superstițioasă, a micului caporal; alarmantă, încărcată de amintiri, a căpitanului Klapka; în fine, neutră, funcțională, a lui Bologa. Cea dintâi perspectivă este matricială, în raport cu celelalte, reunite în ea. În Ion orizontul auctorial era nedecompozabil. Aici el se lasă desfăcut în părți, dar continuă a funcționa ca un factor de coerență. Abia în romanele psihologice din deceniul următor, când va triumfa viziunea ionică, multiplicitatea subiectivă va deveni refractară oricărei totalizări. Deocamdată, liberalismul autorului nu merge dincolo de afirmarea unor viziuni psihologic-diferențiale asupra evenimentelor, ce sunt însă mereu controlate și integrate unei viziuni supraindividuale. Stilistic, elementul frapant îl constituie numărul mare de verbe și de substantive care desemnează privirea: toate personajele se uită, privesc, întorc ochii. „Privirea” este aici o metaforă pentru perspectiva relativizantă de care am vorbit. În Ion, pentru ca un lucru (un personaj, un loc) să existe, era de ajuns să fie numit; în Pădurea spânzuraților, el trebuie să fie văzut. Nu există în Ion decât o singură versiune a fiecărui lucru; aici fiecare lucru are tot atâtea versiuni câte apariții. Ca într-un sistem de oglinzi, lucrurile se reflectă unele în altele. Înainte de a ști ceva despre Klapka, îi vedem (împreună cu caporalul) ochii înfrigurați; înainte de a ne orienta la fața locului, caporalul e cel ce se uită cercetător și plin de dispreț; înainte de a ști cine e și cum îl cheamă, îl vedem pe Bologa din perspectiva lui Klapka. În Ion, între narator și lumea narațiunii nu existau intermediari; în Pădurea spânzuraților, există nenumărați intermediari, ambasadori acreditați de autor la curtea personajelor sale, cum i-a numit Dana Dumitriu, cu un termen al lui Henry James, într-un magistral eseu (Ambasadorii sau despre realismul psihologic).

Nu e greu de descoperit, pe de altă parte, un stil liric și metaforic al „analizei” psihologice în Pădurea Spânzuraților și în Ciuleandra: „Îl însuflețea o pofta mare să îmbrățișeze lumea întreagă” sau „liniștea și misterele cerului și pământului se întâlneau și fâlfâiau în inima lui și-i picurau roua bucuriei eterne” sau, în fine: „milioane de gânduri îi plouau în minte și se ciocneau în zgomote surde”. Recunoaștem aici de îndată un limbaj preocupat să sugereze aspectul revelatoriu al faptelor de conștiință. Numai că acest stil al revelației este eludant, ca și cum, în loc să umple sufletul, revelația l-ar goli de toate mărunțișurile ce-i formează în definitiv conținutul.

E o conștiință epurată, redusă la ceea ce scriitorul consideră esențial și simbolic; împrejurare care explică metaforismul analizei. însă, chiar dacă Rebreanu acordă atenție numai unor astfel de momente cruciale, cum vom vedea mai încolo, faptul că el menține perspectiva din unghiul unui narator exterior, o face în același timp nefiresc de precisă și de literară. După ce a strâns-o de gât pe Mădălina, Puiu Faranga își vede chipul în oglindă: „un tânăr cu părul negru, puțin vâlvoi, cu figura rasă, fină, ovală și răvășită, cu ochii rătăciți, îmbrăcat în frac, dar cu manșetele ieșite din mâneci, cu plastronul frământat și o aripă a gulerului ridicată până la ureche, ca la eroii aristocratici în filmele americane, după „o încăierare de box cu rivalul burghez…” E totul prea minuțios ca să fie plauzibil din unghiul proaspătului asasin netrezit bine din coșmar: „Se uită împrejur năucit. Făcea sforțări să se orienteze. Razele becurilor, gălbui și filtrate, îl dureau, ca și când ar fi intrat repede, după un întuneric mare, într-o lumină orbitoare. Toate lucrurile! se înfățișau cu reliefuri neobișnuite. Lângă sofa, blana de urs alb se zbârlise, iar capul cu ochii morți, de sticlă, îl priveau căscând gura către el, amenințător. În cămin, două buturuge mocneau cu flăcări galbene, ce se răsuceau și se întindeau mânioase, ca niște limbi de balaur. Între cele două ferestre dinspre stradă, consola, cu oglinda până-n tavan, încărcată cu pufuri, borcane, sticluțe și alte obiecte, din arsenalul de întreținere a frumuseții feminine, părea să fíe o ființă vie încremenită de rușine”.

Comparațiile pe care le-am subliniat sunt de o precizie literară remarcabilă: evident, cel ce recurge la ele nu poate fi decât naratorul, deși, în prima frază, ni se indică în personaj pe cel care privește în jur și descoperă, tulbure, totul. Amestecul de planuri conduce la un amestec de expresivități, în fond incompatibile, și care creează impresia de falsitate. Nu e doar improbabil ca, năucit, abia ieșit din coșmar, Puiu Faranga să-și reprezinte atât de limpede lucrurile și înțelesurile lor, dar e cu siguranță imposibil ca el să vadă ochii „morți” ai Mădălinei înainte de a ști că a omorât-o: căci abia în momentul următor, strigând-o, are bănuiala crimei: „Avu simultan toate certitudinile: că trăiește și că e moartă, că a ucis-o și că n-a ucis-o, că nu s-a întâmplat nimic și că s-a sfârșit tot”.

Acest limbaj e incapabil de subiectivizarea percepției. Interiorizând viziunea asupra lumii obiective, în Pădurea spânzuraților ca și în Ciuleandra, Rebreanu nu o poate interioriza și pe aceea asupra conștiinței psihologice. La fel de caracteristică pentru el rămâne și considerarea acestei psihologii numai în momente de maximă gravitate. Personajul e confruntat cu un eveniment-revelație care-i provoacă un acut proces sufletesc (ca, lui Bologa, execuția cehului), constând de obicei în retrăirea mentală a trecutului: „Se pomeni deodată cu o întrebare înfricoșetoare… întrebarea îi aprinse în suflet o flacără albă în jurul căreia se înșiruiră gândurile vieții lui”. Există o anumită bruschețe a revelației, care țâșnește, explodează, irumpe în conștiință („în sfârșit, brusc, fără nici o trecere, apăru iarăși gândul roșu…” sau: „îi trecu prin creieri fulgerător…” sau: „gândul acesta îi țâșni în ochi ca o strălucire de ură”). O dată produsă și alimentată metodic de desfășurarea procesului interior, revelația întrerupe o anumită rutină a gândurilor și a gesturilor ca să instaureze o epocă de criză. Căci evenimentul provocator nu e doar capital în existența personajului, ci și crucial: personajul va fi deșirat intim de revelație și va tinde să-și modifice comportamentul: eroii vremii, de la Bologa la Radu Comșa, trăiesc aceste revelații. Putem conchide acum că romanul psihologic al epocii dorice este unul aI evenimentelor critice și al reflectării lor într-o conștiință pe care o traumatizează: impactul îl constituie totdeauna o revelație; iar consecința e de obicei o modificare radicală a felului de a concepe existența și de a o trăi. Acesta fiind „modelul”, el devine relevant numai întrucât e repetat de mai multe ori în cuprinsul romanului: caracterul de repetiție îi asigură în fond buna funcționare. Rezultatul palpabil al repetării il constituie faptul că aproape toate evenimentele exterioare și interioare sunt guvernate de un fel de lege a crizei. Se petrece un lucru similar cu necesitatea constrângătoare, expresie a teleologiei, din Ion. Pădurea spânzuraților reduce și el viața personajelor la o suită de indicații pentru criza sufletească pe care urmează s-o trăiască, devine și el o simptomatologie, în care nu mai rămâne loc pentru întâmplător sau nesemnificativ. Este romanul unei stări de urgență interioară.

În Pădurea spânzuraților, Bologa se află permanent în stare de urgență sufletească. Nimic nu e lăsat la voia întâmplării în episodul inițial; după cum ordonata lui rememorare, de după executarea lui Svoboda, ne înfățișează cea mai semnificativă selecție cu putință dintr-o biografie menită, în fond, exclusiv să justifice evoluția ulterioară a personajului. Crescut în spirit religios de o mamă bigotă și într-unul de respect față de valorile naționale, de un tată ce fusese întemnițat ca memorandist, Bologa își pierde subit credința la moartea tatălui și, într-o scurtă perioadă petrecută ca student la Budapesta, își făurește o concepție de viață nouă bazată pe ideea datoriei față de stat („Dați-mi un stat mai bun și mă închin. Altfel însă vom cădea în anarhie, domnule Domșak în viață trebuie să contăm pe realități, nu pe dorinți!”). Acest, cum să zic, bun-simț realist nu-1 împiedică să plece pe front doar spre a face plăcere logodnicei lui, o gâsculiță excitată de uniforme și de slogane eroice. Întreaga lui existență constă în acte nu tocmai gândite, care-1 aruncă în mari încurcături, și din care iese cu prețul altor pripeli. Personajul însuși numește aceste noduri ale biografiei sale schimbări ale concepției de viață, el fiind un maniac al concepției de viață, un ins care nu poate trăi fără a avea una. Iese dintr-o criză spre a intra în alta: regimul lui sufletesc e unul excepțional.

La Rebreanu acest fel de erou e determinat de modelul analizei pe care l-am relevat. I se întâmplă mereu ca „uitându-se în urmă” să constate „că toată viața i-a fost goală…” După fiecare criză, iese „primenit”. Nu-și dă totdeauna seama de la început ce se întâmplă cu el. Revenit la popotă, după execuția cehului: „avea impresia că se află pe marginea unei prăpăstii și nu cutează să se uite în adâncimea care totuși îl ispitește din ce în ce mai stăruitor”. În aceeași dimineață, condamnând pe Svoboda, nu avusese nicio tresărire, Acum e sensibil și susceptibil la orice se referă la cel executat, A avut revelația greșelii: și ea își dă, roadele foarte curând. Bologa se pomenește (literalmente: acesta e termenul) transformat sufletește, își îmbrățișează ordonanța zicându-i „fratele meu” și „se bucura că primenirea sufletească, ori cum îi zicea, îi încălzea inima”. în fine: „O poftă de viața vajnică îi clocotea în piept”, Dar tocmai acum (dovadă că spațiul dintre evenimentele-revelații e redus la minimum în Pădurea spânzuraților), când sentimentul că e român i se reaprinde în suflet, Bologa află că divizia lor va, fi transferată pe frontul românesc, E atât de zguduit, încât cere generalului sâ-i permită mutarea în altă unitate; e refuzat; se gândește să dezerteze, dar, rănit grav, trebuie să amâne. Trecut provizoriu la coloana de muniții, se îndrăgostește de unguroaica Ilona: coup de foudre! Și iubirea e o revelație. Plecat în concediu, acasă, rupe logodna cu Marta, tot ca urmare a unei revelații și a unei scurte crize: „Uite ce simplu și cum nu mi-a venit în minte!”, exclamă el când găsește soluția, în cele treizeci de zile ale concediului, își redescoperă credința în Dumnezeu și furiosul, revoltatul Bologa devine peste noapte un iubitor de oameni, ca Cervenco. Urmarea e cunoscută: abia cununat cu Ilona, e convocat ca membru al Curții Marțiale ca să judece pe niște români dezertori. Încearcă să fugă, e prins și executat. în toată această parte finală a cărții – simetrică față de început – Bologa trăiește într-o stare de beatitudine bizară. Se observă lesne că structura romanului constă într-o repetare a triunghiului: eveniment-revelație, criză, soluție. Nu există în Pădurea spânzuraților-decât acest conflict fără armistițiu. Toate aceste constatări ne duc la concluzia că, roman al conștiinței, Pădurea spânzuraților nu este numaidecât și unul psihologic. Interiorizarea viziunii este un element esențial, dar nu singurul hotărâtor; iar caracterul ieșit din comun al evenimentelor de conștiință (Bologa e un suflet patetic și un iluzionat perpetuu, Puiu Faranga un nevropat, eroina din Amândoi o dementă) prilejuiește de obicei autorului anchetarea unor „cazuri” în care psihologia este doar un pretext pentru morală.

Cultivând un realism obiectiv, a cărui modernitate i-o asigură și unda naturalistă, purtătoare a unor curenți înnoitori, și psihologismul dostoievskian, precum și aspirația subiacentă spre cifrul simbolic, proiectând asupra marilor drame eterne și specifice ale românului o viziune grandioasă și unitară ce năzuia făurirea unei epopei naționale, Rebreanu a creat efectiv romanul românesc de observație socială și de analiză, dovedindu-se, în linia lui Tolstoi, un excepțional constructor epic, în care sălășluia germenele unui cineast și al unui regizor. Stăpânind cu puteri titanice mișcarea vastă a mulțimilor, împinse de impulsuri și de instincte, scriitorul a realizat în același timp o tipologie variată, ireductibilă. Eroii săi nu sunt numai ființe simple, inapte de complicații sufletești. Ei ne apar diferențiați și, în câteva rânduri, cu o bogată viață interioară. Ni se perindă astfel prin față tipul ambițiosului inteligent și tenace, al obsedatului și insului cu voința deficitară, al confidentului și seducătorului, al fricosului și conformistului, tipul exaltatului și al eroului, al devotatului și al omului de omenie. În fapt, o lume năzuind mereu spre fericire, dar născută sub zodia tragicului, răvășită de răscolitoare instincte și pasiuni, ca și de grave probleme de conștiință morală. O lume oglindind viața, adică sâmburele incandescent al operei lui Rebreanu.

Căci văzându-1 pe Ion, expresie a unei vitalități, parcă inepuizabile, cum iubește pătimaș, cum se luptă înverșunat și cum cade pradă morții, care-1 învinge cu greutate, ce alt sentiment am încerca? Dramele fundamentale, a pământului, a dragostei și a „datoriei”, „genezele” deslușind miracolul gestației și al ivirii pe lume și elementele atât de solide ale artei epice, de o forță uriașă ținând să cuprindă totalitatea, ni-1 revelă înainte de toate pe Creator, unul dintre cei mai mari, nu numai de la noi. Cu Ion se putea spune că romanul românesc există și că intră în conștiința literară universală.

E. Concluzii

Acolo unde nu au reușit deplin atâția scriitori de valoare, pare a fi fost mai norocos Rebreanu, într-o operă care reprezintă mulți ani de muncă. O perfectă naturalețe a narațiunii este încă una din caracteristicile de frunte ale operei lui Rebreanu. Nu este poate scriitor român contemporan în care să lipsească mai mult manierismul și obsesia frazei frumoase. Prin acumularea unor detalii mici și uneori triviale, dar semnificative, redate într-o formă de obicei banală, câteodată vulgară și neîngrijită pe alocuri, cam încet și cam greoi uneori, Rebreanu izbutește ceea ce nu se întâmplă întotdeauna artiștilor, să însuflețească o scenă, să dea viață unui caracter.

Limbajul artistic este bogat și variat; între procedeele stilistice preferate de autor se numără comparația și epitetul. Se remarcă imaginile vizuale și auditive. Fraza este sacadată și armonioasă, cuprinzând uneori repetiții obsesive de cuvinte.

Din perspectiva artei narative, trebuie reținut faptul că romanul lui Rebreanu se impune prin dinamizarea acțiunii, izvorâtă din acumularea treptată a faptelor semnificative. Dacă la începutul fiecărei cărți narațiunea se desfășoară lent, acumulând treptat și greoi tensiuni care mai târziu vor exploda, în cele din urmă discursul epic se bazează pe dialectica unor urcușuri din ce în ce mai rapide, pregătind declanșarea furtunii.

Dacă prin Sadoveanu proza româneasca îndreptată spre explorarea lumii satului realizează o excepțională sinteza poetica între liric și epic, prin Liviu Rebrcanu își capătă primul ei romancier obiectiv, atras de marile mișcări ale vieții mulțimilor anonime. Ambii autori au adus o contribuție capitală la cunoașterea și înțelegerea universului rural românesc.

Autorul lui Ion se înrudește, prin mediul pe care-1 cercetează și în descrierea căruia excelează, cu Sadoveanu. Spre deosebire de acesta, el studiază însă satul, nu rezistând formelor de viață capitaliste, retras într-o izolare naturală, ci prins în angrenajul luptei pentru înavuțire, suferind efectele dezumanizării specifice societății intrate sub puterea banului și închipuind o colectivitate cu o existență plurală foarte vie. Țăranii săi se apropie astfel de ai lui Slavici și Agârbiceanu. Ca la Zola și Maupassant, economicul joacă la Rebreanu un rol mult mai mare decât în opera oricărui alt romancier al nostru.

Pe creatorul lui Ion nu-1 preocupă, ca pe Sadoveanu, țăranul singuratic. Rcbreanu e un romancier al mulțimilor. Viața satului apare la el urmărită mai ales sub tiparele pe care colectivitatea le dă existenței individuale. Rebreanu e un prozator obiectiv. Lirismul ajunge să fie extirpat aproape cu desăvârșire din literatura lui. Scriitorul preferă să vorbească prin mișcarea independentă a eroilor, prin acțiunile lor, decât prin comentariul personal. Grație lui Rebrcanu, romanul nostru descoperă formula acelui realism modern, dur, necruțător, care a tras învățăminte capitale din experiențele naturalismului.

O operă proteică, pluridimensională, ca aceasta a lui Liviu Rebreanu, de nuvelist și romancier, cere o receptare cu aplicație metodologică pluralistă, adecvată pentru fiecare construcție narativă. Există și în cazul lui L. Rebreanu o nesiguranță ori o indecizie artistică, un balans estetic și poetologic. De altfel, aspectul rămâne tipic scriitorilor români, fatalmente eclectici, pentru că, neproducând modele, ei mimează și transformă moduri adesea diferite, telescopând clivaje și obținând efecte stranii și, în felul lor, interesante.

Fără a avea pretenția unei abordări exhaustive a problematicii acestei teme am încercat să punctez câteva valori-atitudini, desprinse din practica educativă, pe care în opinia mea cadrul didactic este chemat să le transmită și să le promoveze pe lângă realizarea obiectivelor specifice exclusiv disciplinei.

Concluzionând se poate afirma că textul literar este un real suport axiologic pentru metodele educației morale precum povestirea și explicația morală care își găsesc fundamentarea în construcția personajelor literare după prototipuri specifice lumii reale.

Lumea ficțională oferă astfel pe lângă valori estetice și valori morale esențiale mai ales pentru ciclul gimnazial când construcția personalității elevilor se află într-o etapă a dezvoltării ontogenetice caracterizată de vulnerabilitate.

Bibliografie metodică:

Cojocăreanu, Gabriela – Vâlceanu, Alina, Didactica specialității – Limba și literatura română – liceu, Editura Arves, Craiova, 2008,

Corniță, Georgeta, Metodica predării și învățării limbii și literaturii române, EdituraUmbria, Baia Mare, 1993,

Crăciun, Corneliu, Metodica predării limbii și literaturii române în gimnaziu și liceu, Editura Emia, Deva, 2004,

Cucoș, Constantin, Educația. Dimensiuni culturale și interculturale, Editura Polirom, Iași, 2000,

Cucoș, Constantin, Pedagogie, Ediția a II-a revizuită și adăugită, Editura Collegium Polirom, Iași, 2006,

Dumitru, Ivănuș – Metodica predarii limbii și literaturii române, Editura Avrămeanca, Craiova, 1996,

Eftemie, Nicolae, Introducere în metodica studierii limbii și literaturii române, Editura Paralela 45, Pitești, 2008

Goia, Vistian, Didactica limbii și literaturii române pentru gimnaziu și liceu, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2008,

Ionescu, Miron – Radu, Ioan, Didactica Modernă, Editura Dacia, Cluj-Napoca 2004,

Ionescu, Miron; Chiș, Vasile – Strategii de predare și învãțare, Ed. Științificã, Buc. 1992,

Joița, Elena, Educația cognitivă. Fundamente. Medodologie, Editura Polirom, Iași, 2002,

Oprea, Crenguța-Lăcrămioara, Strategii didactice interactive, Editura: Didactica Publishing House, București, 2010,

Pamfil, Alina, Limba si literatura româna în gimnaziu. Structuri didactice deschise, Editura Paralela 45, Pitesti, 2003,

Parfene, Constantin, Metodica studierii limbii și literaturii romane în școală – ghid teoretico-aplicativ, Ed. Polirom, Iasi, 1999,

Pavelescu, Marilena, Metodica predării limbii și literaturii române – Ghid pentru susținerea examenelor de definitivare și de acordare a gradelor didactice, Editura Corint, București, 2010,

Dr., Sachelarie, M. Octavian, Mircea Eliade despre tehnica lecturii și educația spiritului, Material publicat în „Argeș: Revistă lunară de cultură”, Pitești, anul III (35), nr. 7(265), septembrie, 2004,

Șchiopu, Constantin, Metodica predării literaturii române, Editura Carminis, 2009,

Șchiopu, Constantin, Revista Limba Română Nr. 1-3, anul XIV, 2004,

Vlad, I., Descoperirea operei, Ed. Dacia Cluj-Napoca, 1970,

GHIDUL METODIC INTERDISCIPLINAR – EDUCAȚIE PRIN LECTURĂ -Investește în oameni!, FONDUL SOCIAL EUROPEAN, Programul Operațional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 –2013, Axa prioritara 1 – Educația și formarea profesională în sprijinul creșterii economice și dezvoltării societății bazate pe cunoaștere Domeniul major de intervenție: 1.3. – Dezvoltarea resurselor umane în educație și formare profesională .Titlul proiectului: e-Formare Competențe integrate pentru societatea cunoașterii, Beneficiar: INSPECTORATUL ȘCOLAR JUDEȚEAN CLUJ Numărul de identificare al contractului: POSDRU/87/1.3/S/553363/191,

Bibliografie științifică:

Balotã, N., De la Ion la Ioanide, Ed. Minerva, București, 1982,

Buciu, Marian Victor, Panorama literaturii române în secolul XX, Vol. al II-lea, Proza, Fundația-Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2009,

Buciu, Marian Victor, Zece prozatori exemplari, Perioada interbelică, Editura Ideea Europeană, București, 2012,

Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Vlad&Vlad, Craiova, 1993,

Cioculescu, Ș.; Vianu, T.,Streinu, Vl.- Istoria literaturii române moderne, Ed. Științificã, București, 1971,

Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română între cele două războaie mondiale, Vol. I, Editura Minerva, București 1972,

Dragoș, Elena, Structuri narative la Liviu Rebreanu, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981,

Dumitrescu, Valeria, Rebreanu-Pădurea Spânzuraților, Editura Minerva, București, 1972,

Firan, Florea – Popa, M. Constantin, Slavici – Rebreanu ( Antologie comentată),

Ed. Poesis, Craiova, 1994,

Flueraș, Vasile, Paideia si gândire critică, Casa Cărții de știință, Cluj-Napoca, 2003,

Gheran, Niculae, Rebreanu-amiaza unei vieți, Editura Albatros, București, 1989,

Gheran, Niculae, Tânărul Rebreanu, Editura Albatros, București, 1986,

Ilin, Stancu, Liviu Rebreanu în Agora, Editura Minerva, București, 1988,

Lăsconi, Elisabeta, Postfață la Liviu Rebreanu – Nuvele, Editura 100 + 1 Gramar, București, 1993,

Lefter, Ion Bogdan, Prefață la Liviu Rebreanu – Nuvele, Editura Liviu Rebreanu, București, 2011,

Lovinescu, E., Istoria literaturii române contemporane, Ed. Minerva, Buc. 1973,

Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, Editura Gramar, București, 2007,

Manolescu, Nicolae, Istoria criticã a literaturii române, Ed. Minerva, București, 1990,

Mircea Muthu – Rebreanu sau paradoxul organicului, Editura Dacia , 1993,

Negoitescu, I, – Istoria literaturii române, Ed.Minerva, București, l990,

Păcurariu, Dim., Despre timp și spațiu în literatură, Editura Hyperion XXI, București, 1994,

Piru, Al., Istoria literaturii române de la origini pânã la 1830, Ed. Științificã , București, 1977,

Piru, Alexandru, Studiu Introductiv în Liviu Rebreanu, Opere 1, E.P.L., București, 1968,

Raicu, Lucian, Liviu Rebreanu, E.P.L., București, 1967,

Rebreanu, Liviu, Mărturisire, (nuvele și schițe),Editura Militară, București, 1986,

Rebreanu, Liviu, Răscoala, Vol. I-II, Editura Tineretului, București, 1964,

Rebreanu, Liviu, Ion, Editura Facla, Timișoara, 1988,

Rebreanu, Liviu, Pădurea Spânzuraților, Editura Albatros, București, 1989,

Rebreanu, Liviu, Adam și Eva, Editura Minerva, București, 1989,

Rebreanu, Liviu, Ciuleandra, Jar, Amândoi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990,

Săndulescu, Al., Introducere în opera lui Liviu Rebreanu, Editura Minerva, București, 1976,

Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Editura Minerva, București, 1988,

Vianu, Tudor, Scriitorii români din secolul XX, Editura Minerva București 1986,

Webografie:

www.edu.ro.

Lectura cea de toate zilele

Bibliografie metodică:

Cojocăreanu, Gabriela – Vâlceanu, Alina, Didactica specialității – Limba și literatura română – liceu, Editura Arves, Craiova, 2008,

Corniță, Georgeta, Metodica predării și învățării limbii și literaturii române, EdituraUmbria, Baia Mare, 1993,

Crăciun, Corneliu, Metodica predării limbii și literaturii române în gimnaziu și liceu, Editura Emia, Deva, 2004,

Cucoș, Constantin, Educația. Dimensiuni culturale și interculturale, Editura Polirom, Iași, 2000,

Cucoș, Constantin, Pedagogie, Ediția a II-a revizuită și adăugită, Editura Collegium Polirom, Iași, 2006,

Dumitru, Ivănuș – Metodica predarii limbii și literaturii române, Editura Avrămeanca, Craiova, 1996,

Eftemie, Nicolae, Introducere în metodica studierii limbii și literaturii române, Editura Paralela 45, Pitești, 2008

Goia, Vistian, Didactica limbii și literaturii române pentru gimnaziu și liceu, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2008,

Ionescu, Miron – Radu, Ioan, Didactica Modernă, Editura Dacia, Cluj-Napoca 2004,

Ionescu, Miron; Chiș, Vasile – Strategii de predare și învãțare, Ed. Științificã, Buc. 1992,

Joița, Elena, Educația cognitivă. Fundamente. Medodologie, Editura Polirom, Iași, 2002,

Oprea, Crenguța-Lăcrămioara, Strategii didactice interactive, Editura: Didactica Publishing House, București, 2010,

Pamfil, Alina, Limba si literatura româna în gimnaziu. Structuri didactice deschise, Editura Paralela 45, Pitesti, 2003,

Parfene, Constantin, Metodica studierii limbii și literaturii romane în școală – ghid teoretico-aplicativ, Ed. Polirom, Iasi, 1999,

Pavelescu, Marilena, Metodica predării limbii și literaturii române – Ghid pentru susținerea examenelor de definitivare și de acordare a gradelor didactice, Editura Corint, București, 2010,

Dr., Sachelarie, M. Octavian, Mircea Eliade despre tehnica lecturii și educația spiritului, Material publicat în „Argeș: Revistă lunară de cultură”, Pitești, anul III (35), nr. 7(265), septembrie, 2004,

Șchiopu, Constantin, Metodica predării literaturii române, Editura Carminis, 2009,

Șchiopu, Constantin, Revista Limba Română Nr. 1-3, anul XIV, 2004,

Vlad, I., Descoperirea operei, Ed. Dacia Cluj-Napoca, 1970,

GHIDUL METODIC INTERDISCIPLINAR – EDUCAȚIE PRIN LECTURĂ -Investește în oameni!, FONDUL SOCIAL EUROPEAN, Programul Operațional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 –2013, Axa prioritara 1 – Educația și formarea profesională în sprijinul creșterii economice și dezvoltării societății bazate pe cunoaștere Domeniul major de intervenție: 1.3. – Dezvoltarea resurselor umane în educație și formare profesională .Titlul proiectului: e-Formare Competențe integrate pentru societatea cunoașterii, Beneficiar: INSPECTORATUL ȘCOLAR JUDEȚEAN CLUJ Numărul de identificare al contractului: POSDRU/87/1.3/S/553363/191,

Bibliografie științifică:

Balotã, N., De la Ion la Ioanide, Ed. Minerva, București, 1982,

Buciu, Marian Victor, Panorama literaturii române în secolul XX, Vol. al II-lea, Proza, Fundația-Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2009,

Buciu, Marian Victor, Zece prozatori exemplari, Perioada interbelică, Editura Ideea Europeană, București, 2012,

Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Vlad&Vlad, Craiova, 1993,

Cioculescu, Ș.; Vianu, T.,Streinu, Vl.- Istoria literaturii române moderne, Ed. Științificã, București, 1971,

Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română între cele două războaie mondiale, Vol. I, Editura Minerva, București 1972,

Dragoș, Elena, Structuri narative la Liviu Rebreanu, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981,

Dumitrescu, Valeria, Rebreanu-Pădurea Spânzuraților, Editura Minerva, București, 1972,

Firan, Florea – Popa, M. Constantin, Slavici – Rebreanu ( Antologie comentată),

Ed. Poesis, Craiova, 1994,

Flueraș, Vasile, Paideia si gândire critică, Casa Cărții de știință, Cluj-Napoca, 2003,

Gheran, Niculae, Rebreanu-amiaza unei vieți, Editura Albatros, București, 1989,

Gheran, Niculae, Tânărul Rebreanu, Editura Albatros, București, 1986,

Ilin, Stancu, Liviu Rebreanu în Agora, Editura Minerva, București, 1988,

Lăsconi, Elisabeta, Postfață la Liviu Rebreanu – Nuvele, Editura 100 + 1 Gramar, București, 1993,

Lefter, Ion Bogdan, Prefață la Liviu Rebreanu – Nuvele, Editura Liviu Rebreanu, București, 2011,

Lovinescu, E., Istoria literaturii române contemporane, Ed. Minerva, Buc. 1973,

Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, Editura Gramar, București, 2007,

Manolescu, Nicolae, Istoria criticã a literaturii române, Ed. Minerva, București, 1990,

Mircea Muthu – Rebreanu sau paradoxul organicului, Editura Dacia , 1993,

Negoitescu, I, – Istoria literaturii române, Ed.Minerva, București, l990,

Păcurariu, Dim., Despre timp și spațiu în literatură, Editura Hyperion XXI, București, 1994,

Piru, Al., Istoria literaturii române de la origini pânã la 1830, Ed. Științificã , București, 1977,

Piru, Alexandru, Studiu Introductiv în Liviu Rebreanu, Opere 1, E.P.L., București, 1968,

Raicu, Lucian, Liviu Rebreanu, E.P.L., București, 1967,

Rebreanu, Liviu, Mărturisire, (nuvele și schițe),Editura Militară, București, 1986,

Rebreanu, Liviu, Răscoala, Vol. I-II, Editura Tineretului, București, 1964,

Rebreanu, Liviu, Ion, Editura Facla, Timișoara, 1988,

Rebreanu, Liviu, Pădurea Spânzuraților, Editura Albatros, București, 1989,

Rebreanu, Liviu, Adam și Eva, Editura Minerva, București, 1989,

Rebreanu, Liviu, Ciuleandra, Jar, Amândoi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990,

Săndulescu, Al., Introducere în opera lui Liviu Rebreanu, Editura Minerva, București, 1976,

Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Editura Minerva, București, 1988,

Vianu, Tudor, Scriitorii români din secolul XX, Editura Minerva București 1986,

Webografie:

www.edu.ro.

Lectura cea de toate zilele