Figura Medeei ÎN Opera Lui Euripide, Seneca ȘI Pierre Corneille

FIGURA MEDEEI ÎN OPERA LUI EURIPIDE, SENECA ȘI PIERRE CORNEILLE

Cuprins

Introducere

Capitolul I. Medeea în literatură

1.1. Mitul Medeei

1.2. Ipostaza literară a Medeei

1.3. Moartea în tragedia Medeii

Capitolul II. Tragedia Medeei

2.1. Destinul Medeei

2. 2. Medeea percepută de personajele tragediei

2.3. Introspecția Medeei asupra propriilor fapte

Capitolul III. Medeea în oglindă: Euripide, Seneca, Corneille

3.1. Perspectiva lui Euripide asupra Medeei

3.2. Perspectiva lui Seneca asupra Medeei

3.3. Perspectiva lui Corneille asupra Medeei

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Tema tezei Figura Medeei în opera lui Euripide, Seneca și Pierre Corneille este o perspectivă comparativă între versiunile celor trei dramaturgici în privința personajului tragic Medeea și a răzbunării sale.

Tragedia Medeea a fost aleasă, întrucât înfățișează un personaj dual: o soție și o mamă iubitoare, dar și cea mai înverșunată soție părăsită, pentru care moartea celor care au rănit-o este o necesitate. Medeea îi invocă pe zei și totodată îi reneagă, întrucât nu înfăptuiesc dreptate în cazul ei. Săvârșește ceea ce nicio femeie nu ar îndrăzni, întrucât nu este o ființă comună, ci o temută vrăjitoare din Colhida, părăsită într-o cetate străină.

Cele trei tragedii au fost incluse în analiză, întrucât fiecare autor reflectă un spațiu cultural particular, care și-a pus amprenta asupra reflectării Medeei. Astfel, Euripide este tributar tradiției antice grecești, în care faptele mârșave sunt pedepsite pentru că disturbă ordinea socială a cetății, Seneca în calitate de stoic o transformă pe Medeea într-o forță a restaurării moralității în cetate, iar Corneille ca reprezentant al barocului o percepe de Medeea în complexitatea trăirilor sufletești pe care ființa umană le manifestă în situații limită precum a sa.

Prin intermediul analizei comparative propuse, fiecare detaliu al comportamentului Medeei va fi analizat, pentru a contura o imagine obiectivă a transformării sale din soție abandonată în cea care restabilește ordinea socială în cetate, prin intermediul asasinatelor pe care le plănuiește. Simultan cu analiza personajului feminin central, personajul masculin central Iason sau personaje secundare precum regele Creon, Creusa, Doica, Pollux sau Vestitorul vor fi analizate, întrucât acestea critică sau încuviințează gesturile Medeei. De asemenea, modul de a înfățișa evoluția evenimentelor care marchează destinul Medeei și al celorlate personaje va fi analizat, pentru a evidenția deosebirile de perspectivă existente între dramaturgii amintiți.

Rezultatele analizei comparative vor forma o oglindă a Medeei reflectate în cele trei tragedii menționate, reliefând atât trăsături pozitive precum compasiunea față de proprii copiii, dar și trăsături negative precum dorința muribundă de a-i pedepsi pe toți cei care i-au distrus fericirea.

Capitolul I. Medeea în literatură

1.1. Mitul Medeei

Grosso modo, Medeea este percepută drept o „vrăjitoare inteligentă și perfidă”, capabilă ca prin otrăvurile sau alifiile tămăduitoare create să schimbe sensul destinului. Medeea este descendenta unei tradiții ezoterice particulare, fiind considerată preoteasă a zeiței Hekate și nepoată a temutei vrăjitoare Kirke/Circe.

Cele două figuri feminine, care patronează evoluția sa ca personaj tragic, sunt ambivalente. Astfel, Hekate a fost inițial considerată o zeiță benefică, ghidând soldații în războaie și alinând durerile nașterii. Ulterior, Hekate a devenit o zeiță cu trei fețe, în cer fiind Selena, pe pământ Artemis și în lumea morților Persefona, culminând cu identificarea ei cu lumea magiei și a vrăjitoarelor. De cealaltă parte, vrăjitoarea Kirke ucidea orice străin ratăcit pe insula sa, dar este incapabilă să îl omoare pe Ulysse, dorind să îi câștige inima.

O dualitate antagonică poate fi menționată și în cazul Medeei, inițial este înfățișată drept o prințesă care își trădează comunitatea, pentru a-l ajuta pe alesul inimii, Jason. Pășind într-o lume care pare să îi contrazică dreptul de a exista, Medeea se transformă într-un personaj feminin a cărui singură misiune este răzbunarea, incluzând moartea propriilor copii. Sufletul pur al Medeei devine expresia unei „demon feminin”, care își satisface setea de sânge prin pedepsirea celor mai vulnerabile personaje, incapabile să se apere. O altă influență divină în destinul Medeei este reprezentată de zeița Hera, considerată protectoarea familiei, Medeea cerându-i să le ofere imortalitatea copiilor săi. Zeița își încalcă promisiunea și copii Medeei mor sau sunt uciși de mama lor, în semn de revoltă față de deșertăciunea vorbelor unei divinități. Indirect, zeița dragostei, Afrodita, influențează destinul Medeei, întrucât aceasta îi sugerează lui Iason modul cum inima acesteia poate fi cucerită, astfel încât acesta să obțină Lâna de Aur. Ruptura dintre Medeea și Jason pare să fie anticipată de un alt mit, cel al lui Tezeu și al Ariadnei, abandonând-o pe prințesa Cretei, întrucât rolul acesteia s-a terminat. Spre deosebire de Ariadna, Medeea pășește în casa bărbatului iubit, dar este în curând trădată, ceea ce atrage răzbunarea furibundă a acesteia.

De-a lungul timpului, mitul Medeei a primit numeroase valențe. Sofocle și Seneca o înfățișează pe Medeea ca pe o temută vrăjitoare, înconjurată de înfricoșători șerpi, pe când alți autori insistă pe capacitatea sa de a ucide pe cei dragi, precum este cazul fratelui Apsyrtus. Prima crimă a Medeei este o prefigurare a faptelor sângeroase pe care le va săvârși în Corint. Rolul său social de prințesă este dublat de practicarea magiei, de care grecii se temeau.

În funcție de aria geografică în care mitul Medeei a fost creat, personajul tragic este evidențiat într-un joc de lumini și umbre. Astfel, în zona Colhidei, Medeea este privită ca un membru al comunității, crima sa devine un ritual de purificare, pe când în Corint ea este considerată o străină, ale cărei practici sunt stranii și imposibil de tolerat în cetate. Medeea își ucide propriul suflet, dragostea pentru Iason se transformă în dorință de răzbunare, întrucât acesta a abandonat-o. Moartea regelui din Corint nu este suficientă, pentru a-i alina durerea, fiica acestuia, dar și proprii copii sunt victimele răzbunării sale. În Atena, Medeea, apropriată de regele Aegeus, îl atacă pe Tezeu, devenind un obstacol în calea tinerilor războinici, care doresc să salveze soarta cetății. Fugind din Atena, Medeea se stabilește în ținuturile Iranului, care vor fi denumite „Medes”, marcând influența sa în această regiune. În versiunea Iolcană, Medeea îl ajută pe Iason să se răzbune pe Pelias, cel care îi trimise pe Argonauți într-o misiune a cărei finalitate trebuia să fie moartea acestora.

Conclusiv, mitul Medeei reflectă o teamă a grecilor în ceea ce privește ritualurile magice, benefice așa cum au fost în cazul lui Iason, dar și periculoase, afectând destinul comunității.

Medeea este prizonieră între două lumi antagonice, Colhida natală, tributară unor datini străvechi și tărâmul libertății, Corint, unde se refugiază cu argonautul Iason, după ce îi facilitează furtul Lânei de Aur. În ambele lumi, Medeea se simte străină și exclusă, datorită caracterului său introvertit, dar și al moștenirii familiei sale. În ciuda izolării și auto-protecției, Medeea este prezentă în destinele celorlalte personaje prin rolurile sale sociale:

preoteasă a Hekatei, tămăduitoare, vrăjitoare, iubită, trădătoare, geloasă ori intrigantă (…) ea este, dincolo de aceste prejudecăți, o femeie obișnuită, îndărătnică în nonconformismul ei de a se simți liberă și de a acționa după propriile reguli de viață.

„Vina” tragică a Medeei nu constă în uciderea fratelui sau a copiilor săi, ci în descoperirile sale atât în Colhida, cât și în Corint. Medeea este singurul cetățean al cetăților care sesizează denaturarea relațiilor de familie, pentru acapararea puterii politice. Asftel, tatăl său Aietes, dar și regele Corintului, Kreon, își sacrifică moștenitorii, atât pe Absyrtos, fratele Medeei, cât și pe Iphinoe, fiica regelui Kreon și a Meropei, pentru a dobândi mai multă putere, întrucât tronul ar fi revenit primilor născuți, iar regii menționați doresc să-și perpetueze domnia.

1.2. Ipostaza literară a Medeei

Medeea este unul dintre cele mai complexe personaje literare create, așa cum menționează Christa Wolf, accentuând complexitatea trăirilor sale sufletești:

Ucigașă de prunci? Pentru prima dată, îndoiala. O ridicare din umeri batjocoritoare, o întoarcere din cale, ea nu mai are nevoie de îndoiala, de osteneala noastră de a o prețui cum se cuvine, ci pornește. Înaintea noastră? În urmă-ne? Întrebările și-au pierdut între timp sensul

Ca personaj al tragediilor antice, Medeea este un creuzet al temelor literare recurente precum dragoste, trădare sau dorința de răzbunare, ca formă de catharsis. În linii mari, textul tragediei antice dezvoltat de Euripide în urmă cu două milenii, a fost remodelat în funcție de așteptările audienței. Figura modernă a Medeei stă sub semnul perspectivei politice și normele sociale contemporane, diferite de societatea patriarhală, imperială a Greciei antice, însă impactul sentimentelor umane, precum tendința de a accede la mai multă putere sau necesitatea de a răzbuna moartea unei persoane dragi, este elementul comun între perspectiva antică și cea modernă.

Ca personaj al tragediilor antice, Medeea este o reprezentată a comunității și a timpului său istoric. Universul în care trăiește Medeea este dominat de regi precum cel al Corintului și Colhidei, susținut de forme de organizare antagonice precum oligarhie și democrație și marcat de emergența unor eroi precum Iason și Argonauții capabili să îndeplinească cele mai curajoase misiuni. Medeea înfricoșează comunitatea, din momentul în care este trădată la Iason, pentru care trădase la rândul său propria familie și comunitate. Medeea este o victimă a propriilor sentimente față de Iason, transformându-și radical lumea interioară, în urma faptelor acestuia. Asasinarea copiilor săi poate fi considerată în acest sens, o despărțire definită a cuplului, fiind anulate orice element, precum prezența în cetate sau existența legăturilor de sânge, care i-ar putea sugera Medeei că este încă legată de Iason. Pe de altă parte, Medeea își anulează și rolul de mamă, prin infanticidul său, negându-și sentimentele materne și posibilitatea de a mai da naștere unor altor copii.

Prin acțiunile lor menite să anuleze ordinea socială existentă, personajele feminine din tragediile antice precum Antigona, Ifigenia sau Medeea, tind să dobândească atribute masculine precum tenacitate și perseverența de a concretiza planurile create, devenind „androgine”. Medeea preia din caracterisiticile lui Iason, cel care a înfruntat moartea pentru a dobândi Lâna de Aur și nu pregetă să își ucidă proprii copii, pentru a-și exprima poziția față de trădarea acestuia. Caracterul de luptătoare ale personajelor feminine debutează încă din perioada „căsătoriei tragice”, uniunea care nu primește binecuvântarea părinților sau a comunității. Întrucât încalcă normele societății, personaje feminine precum Medeea sunt sortite prăbușirii. O altă temă recurentă în cazul personajelor feminine tragice este dorința acestora de răzbunare, ca formă de catharsis pentru pierderea suferită. Medeea decide să anuleze orice legătură cu Iason, răzbunarea sa fiind una individuală, dar și comunitară, întrucât Iason este un membru al comunității care i-a trădat așteptările. Pe plan individual, aceasta își ucide copii, întrucât aceștia reprezintă legătura dintre ea și bărbatul iubit, iar pe plan colectiv îl omoară pe regele Corintului, dar și pe fiica acestuia, pentru a anula posibilitatea ca o persoană din familia lui Iason să poată acceadă la tronul cetății.

Figura Medeei în cazul lui Euripide se bazează pe curajul ei de a-și elimina adversarii existenți și potențiali, chiar dacă este o trăsătură negativă, în comparație cu eroii antici remarcabili prin curaj și dăruire de sările. Pe plan individual, aceasta își ucide copii, întrucât aceștia reprezintă legătura dintre ea și bărbatul iubit, iar pe plan colectiv îl omoară pe regele Corintului, dar și pe fiica acestuia, pentru a anula posibilitatea ca o persoană din familia lui Iason să poată acceadă la tronul cetății.

Figura Medeei în cazul lui Euripide se bazează pe curajul ei de a-și elimina adversarii existenți și potențiali, chiar dacă este o trăsătură negativă, în comparație cu eroii antici remarcabili prin curaj și dăruire de sine. Medeea reneagă orice legătură socială, care ar putea să o oprească în împlinirea dorințelor sale: își atacă propriul tată, amintindu-i de moartea fratelui său, îl atacă pe Creon arătându-i trupul neînsuflețit al fiicei sale, îl atacă pe Iason prin uciderea copiii săi, sugerând o „ostilitate” unică a unui personaj feminin.

Medeea rămâne imună la rugămințile Doicii de a cruța viața copiilor, părând să nu asculte cuvintele acesteia, absorbită de perspectiva morții ca eliberare de durerea resimțită:

Aiai!

Să-mi fulgere flacăra cerului capul!

La ce-mi folosește să mai trăiesc?

Vai mie! Dezlege-mă moartea,

să scaă de-o viață cumplită!

Corul participă la durerea Medeei, invocând mila lui Zeus, pentru ca suferința acesteia să fie curmată, pe când în textul lui Seneca influența acestuia este redusă la statutul de observator, corul menționând bucuria lui Iason și a Creusei la „regeasca nuntă”. Astfel, corul creat de Euripide încearcă să obțină alinare pentru Medeea:

Auziți-ați, o Zeus, o Lumină și Glie!

cât de jalnic bocește nefericita soție?

Ce dorință te-mpinge, nesăbuito,

spre îngrozitorul culcuș <al mormântului>?

Medeea răspunde Corului, o ipostază neîntâlnită în tragedia lui Seneca, mulțumind pentru grija arătată, totodată considerând că niciun zeu nu va interveni pentru a-i face dreptate, fiind sarcina ei de a restabili demnitatea sa de femeie:

Dreptatea nu are lăcașul în ochii muritorilor, pentru că ei, mai înainte de-a-ți fi înțeles adâncul inimii, te socotesc dușman, numai dintr-o privire, cu toate că nimic nu le-ai greșit. Străinul e dator să se supună rânduielilor cetății unde locuiește. Dar nu pot să-l îndreptățesc pe băștinaș, când e fudul și-și vatămă compatrioții din pricină că nu-l cunosc.

Un rău neașteptat, lovindu-mă, îmi frânse inima. S-a isprăvit cu mine, mi s-a topit plăcerea vieții. Nu mai aștept, prietenelor, decât moartea. Acel care mi-a fost odată totul, bărbatul meu, prea bine știu, s-a preschimbat în omul cel mai ticălos

Medeea creată de Seneca este tributară conceptelor stoice trasate de filozoful antic. Figura feminină a tragediei a ruinat ordinea rațională și armonioasă a universului prin dorințele sale, nerespectând perspectiva tatălui, așa cum orice tânără fată ar trebui să accepte. Odată ajunsă în noua familie, Medeea recurge la aceeași atitudine și nu respectă dorința regelului Corintului de a părăsi cetatea în liniște. Medeea reprezintă a „anulare a punctului de vedere stoic”, prin acțiunile sale creează haos atât în lumea oamenilor, dar și între zei, întrucât o parte dintre aceștia precum Hecate sunt invocați pentru a o ajuta, spectatorul admițând indirect că există divinități care nu încuviințează cursul evenimentelor trasat de Medeea. Dacă există zei care ar putea împiedica moartea unor persoane nevinovate, aceștia nu intervin, nici măcar în cazul copiilor, ridicând o întrebare asupra corectitudinii ființelor superioare oamenilor.

Pe măsură ce Medeea blesteamă și pune în practică planul său de răzbunare, „legea divină cade în derizoriu”, umanitatea însăși pierzându-și valorile morale. În mod similar, în alte tragedii ale lui Seneca precum „Thyestes”, faptele teribile ale oamenilor stârnesc un dezechilibru în ordinea universului, soarele ascunzându-se sub forma unei eclipse în momentul în care Atreus comite o crimă. Medeea, precum Atreus, pot fi considerați anti-eroi în opera lui Seneca, întrucât triumful lor se bazează pe negarea perceptelor stoice: pentru a-și îndeplini dorințele, abandonează relații familiale sau legături sociale, refuzând să respecte ordinea morală a lumii în care trăiesc, pentru a construi un univers considerat la nivel subiectiv mai bun.

Figura lui Iason apare în tonalități diferite la Euripide și Seneca. În primul caz, Iason o mustră pe Medeea, pentru că nu a respectat legile cetății, ceea ce a condus la exilul său și al copiilor:

Nu numai astăzi, ci adesea, m-am încredințat ce pacoste de neînvins este o fire arțăgoasă. Ai fi putut să stai pe-acest pământ și-n casa-aceasta, dacă te-ai fi supus ușor voinței celor mai puternici decât tine. Din țară te alungă vorbele-ți nesăbuite. Dar mie nici că-mi pasă. N-ai decât să repeți că Iasone bărbatul cel mai ticălos. Cuvintele cu care i-ai rănit pe suverani ți-aduc dobândă grea: pedeapsa cu exilul. Am încercat să potolesc mânia regelui întărâtat, căci nu voiam să pleci; dar tu, în nebunia ta, nu încetai să-i ocărăști pe suverani; de-aceea te vor izgoni din Korinthos

Iason în tragedia lui Seneca arătă compasiune față de fosta sa soție, admițând devotamentul și iubirea sa, neputând găsi o cale să aline durerea acesteia:

O, soartă nendurată, destin la fel de crud

Și când mă potopește, și-atuncea când mă cruță!

Mi-a dat într-una zeul un leac ce-ntrece răul

Năpastei înfruntate; când îmi păstram credința

Medeii devotate, cu capul trebuie

Să-i dau ostatec morții; sărmanul, prin trădare

Puteam scăpa

Medeea în tragedia lui Euripide răspunde cu dispreț grijii purtate de Iason copiilor, insistând asupra datoriilor de tată și soț, pe care le-a uitat, iubind o altă femeie:

Mișelule între mișei! n-am la-ndemână alt cuvânt mai greu, cu care limba mea să-ți înfiereze lașitatea. Deci, iată-te în fața noastră, iată-te aici, dușmanule de moarte, al meu, al zeilor și al întregii omeniri. Nu-i semn de vitejie, nu-i semn de îndrăzneală să-ți privești în ochi prietenii pe care i-ai lovit. Din toate viciile omului, nerușinarea este cel mai mare.

Totuți îmi pare bine c-ai venit. Jignindu-te, vreau sufletul să mi-l descarc și tu să suferi ascultându-mi spusele

Medeea în textul lui Seneca acceptă prezența împăciuitoare a lui Iason, întrebându-se unde ar putea să se îndrepte, de vreme ce a tăiat toate legăturile cu familia sa, imediat după furtul Lânii de Aur:

Nu-i drum deschis de mine să nu mi-l fi închis.

Deci încotro? Exilul prescris-ai exilației.

Dar locul? Plec. Dă ordin un ginere de rege!

Eu mă supun. Pedepse cumplite grămădește!

În tragedia lui Euripide, Medeea în reamintește lui Iason, cu un ton aspru, ajutorul acordat și datoria sa față de femeia care a renunțat la tot, pentru a-l urma:

Am să încep cu începutul. Eu te-am salvat, cum știu prea bine toți hellenii care au plutit cu tine pe corabia Argo, când ți s-a dat să prinzi la jug taurii cu suflări de foc și brazdele să le însămânțezi cu moarte.

Balaurul încolăcit și fără somn, care păzea lâna de aur, eu l-am ucis și ți-am aprins lumina izbăvirii.

Pe urmă mi-am trădat părintele și vatra, ca să vin cu tine la Iolkos, sub Pelion, în Thessalia, mai mult înflăcărată decât înțeleaptă.

Lui Pelias i-am hărăzit o moarte grea, prin mâna propriilor sale fete, și astfel te-am eliberat de toată frica

De cealaltă parte, amintirile Medeei din textul lui Seneca sunt moderate, aceasta limitându-se la a-l denumi „ingrat” și nu „mișel”, precum personajul lui Euripide:

Tu, omule ingrat,

Recheamă-n minte focul vărsat pe nări de tauri,

Și groaza-n încleștarea cu spița neînvinsă,

Și turma lui Acetes în lanul de războinici,

Cu sulițe vrăjmașe, când la porunca mea

Acești soldați ai gliei s-au secerat ei înșiși

S-adaugi râvna lânii berbecului lui Phrixus,

Și somnu-ntins pe ochii neînvățați cu el

Al fiarei stând de veghe, și fratele-mi ucis,

Atâtea crime strânse în singura mea crimă,

Și fetele-nșelate, zadarnic ciopârțind,

La-ndemnul meu moșneagul, sperând să-l reînvie…

Mi-am părăsit regatul să aflu-n lume altul

Spre deosebire de faptele miraculoase menționate de Medeea în textul lui Euripide, în tragedia lui Seneca apare evenimenet noi, cum este cazul „turmii lui Acetes”, pe care Medeea a reușit să o fermece, întorcând propriile arme asupra războinicilor, precum și moartea propriul frate, în momentul fugii din Colhida.

Personajul lui Euripide insistă pe propria sa experiență, nemulțumită de schimbarea de atitudine a lui Iason, privind o nouă căsătorie, deși acesta era deja tată:

Iar după cât te-am ajutat, m-ai părăsit, nemernice, și te-ai căsătorit din nou, deși aveai copii. De nu ai fi avut urmași, te-aș fi iertat că ai tânjit să intri-n așternutul alteia. S-a risipit credința ta în jurămintele rostite. Eu nu pot să pricep: socoți cumva că s-a sfârșit puterea zeilor de-atunci, că oamenii au astăzi alte legi, de vreme ce îți dai desigur seama că m-ai înșelat

Similar Medeei din textul lui Seneca, personajul lui Euripide și-a pierdut speranța de a se întoarce acasă, în urma furtului Lânii de Aur, precum și asasinatul lui Pelias, cerând lui Zeus să intervină pentru a distinge oamenii corecți de cei care își alungă familia:

O Zeus, de ce ai dat oamenilor mijloace sigure să poată recunoaște aurul amestecat, dar n-ai înscris, din naștere, pe trupul omenesc un semn, prin care să-i deosebească pe nemernici?

Iason în tragedia lui Euripide răspunde pe măsura acuzelor aduse, accentuând avantajele pe care Medeea le-a avut în urma căsătoriei lor, pe care acesta le-a omis în versiunea sa asupra adevărului:

Mi-ai fost oricum de ajutor, așa că nu mă plâng. Doar că, în schimbul mântuirii mele, ai căpătat mai mult decât ai dăruit. Să-ți dovedesc: întâi nu mai locuiești într-un ținut barbar, ci în Hellada; aici ai cunoscut dreptatea și cinstirea legilor, nu a capriciilor forței. Hellenii au aflat despre știința ta și ai ajuns celebră. De-ai fi trăit la marginea pământului, acum nu s-ar vorbi de tine

Personajul masculin din tragedia lui Seneca reclamă Medeei grațierea sa, regele Kreon decizând să o exileze, nu să o ucidă:

Pe Creon îndârjitul, când vru să te ucidă,

L-am biruit cu lacrimi, iar el ți-a dat exilul

Perspectiva temporală a celor doi dramaturgici antici este diferită. Intriga în tragedia lui Euripide debutează în locuința Medeei, în momentul în care își vede copiii, amintindu-i de trădarea lui Iason, dorind ca aceștia să moară odată cu Iason. De cealaltă parte, în tragedia lui Seneca, Medeea este înfățișată în momentul pregătirilor pentru nunta lui Iason cu prințesa Creusa, fiind una dintre participanții la evenimentul regal:

Îmi va rămâne torța de pin s-o port în fruntea

Alaiului de nuntă, și după rugi de jertfă,

Să-nsângerez altare cu victime-nchinate

Medeea în viziunea lui Corneille păstrează elemente din tragediile lui Euripide și Seneca, totodată fiind o versiune personală a dramaturgului francez. Incantațiile Medeei pot fi considerate similare cu cele folosite de personajul feminin în tragedia lui Seneca sau a lui Euripide, deosebirea notabilă regăsindu-se la nivelul personajelor secundare, Corneille introducându-i pe Castor și Pollux, doi Argonauți importanți, ca observatori ai acțiunii. Pollux este cel care judecă comportamentul lui Iason, argumentând că acesta își datorează victoria datorită „puterii seducției” și nu curajului.

1.3. Moartea în tragedia Medeii

În general, moartea poate fi considerată ca un fapt firesc al vieții cotidiene, o „generalizare cosmologică”. Persoana care moare, dispare pentru cei dragi și pentru comunitate, dar trăiește prin faptele sau sentimentele pe care le-a insuflat acestora, întrucât „ipseitatea persoanei dispărute rămâne de neînlocuit, tot așa cum dispariția însăși a acestei persoanei rămâne de necompensat”. Moartea este un fenomen guvernat de două principille, uneori divergente, cum este realitatea internă reprezentată de sentimentele resimțite de persoana care pierde pe cineva drag și perspectiva societății, impunând anumite norme sociale, pe care persoana trebuie să le urmeze. Fiecare persoană este edicată încă din copilărie că dispariția din existența cotidiană este un fapt iminent, facilitând acceptarea acestuia. Atunci când moartea apare, aceasta „suspendă” existența propriu-zisă, pentru a deschide persoanei care a murit drumul spre eternitate.

Moartea în „Medeea” este asociată cu dorința viscerală a celor doi regi, Aietes în cazul Colhidei și Kreo reprezentând Corintul, de a accede la o putere politică sporită în cadrul cetăților, pe care le conduc. Aietes își înscăunează pentru o zi fiul, lăsându-l victimă furiei femeilor bătrâne din cetate, pentru a putea să o învinuiască pe Medea, care tocmai fugise cu Iason. De cealaltă parte, Kreon imaginează o răpirea a fiicei sale Iphinoe de către corăbieri străini, pentru a-i putea limita dreptul la tron.

Medeea este martora trecerii violente de la matriarhat la patriarhat, atât ea, cât și alte figuri feminine din tragedie fiind deposedate de drepturile sale. Prezența corului feminin din „Medeea”, care aprobă voința Medeei de a îndrepta erorile comise împotriva sa, nu este întămplătoare. Femeile în societatea greacă erau considerate stâlpi ai societății, deși nu beneficiau de aceleași drepturi publice precum bărbații, dar prin misiunea lor maternă stârneau respectul comunității. Imaginea mamei este prezentă și în cazul Medeei, este tolerată în Corint, până în momentul în care își ucide copii, pentru a se răzbuna pe Iason. Pe lângă rolul matern, femeile din societatea greacă erau respectate pentru rolul lor de preotese sau de practicante ale ritualurilor cotidiene în cadrul familiilor.

În versiunea lui Euripide, există o referință la modul în care femeile din societatea grecească se comportau în era tranziției de la matriarhat la patriarhat, Medeea răspunzând Corului care a invocat mila zeilor pentru cazul său. Eroina tragică menționează nesiguranța iubirii în cazul unui cuplu, așa cum a fost destinul său alături de Iason:

Din tot ce este înzestrat cu suflet și gândire, noi suntem, noi femeile, făpturile cele mai oropsite. Întâi ne trebuie bănet ca să ne cumpărăm un soț și peste trupul nostru să ne luăm stăpân, adaus nesfârșit de chinuri și dureri. Dar iată ce nu știm. Va fi mișel sau bun? Căci legea nu îngăduie să-l alungăm și nu-i cuviincios ca noi să-l părăsim

Referindu-se la raportul dintre femei și bărbați în societatea grecească, Medeea întrevede un final pentru povestea sa, moartea lui Iason, întrucât acestea nu a apreciat dragostea sa:

Intrând în așezări și-n obiceiuri noi, ar trebui să fii profet ca să ghicești cum să te porți cu omul cu care-mparți culcușul, când asta nu te-au învățat acasă. Dar dacă izbutim să-i placem soțului, și el primește, nesilit, să poarte jugul căsniciei, n-are asemănare viața noastră. Altminteri, mai degrabă moartea!

Bărbatul, cand a zăbovit prea mult pe lângă vatră și s-a săturat, își vindecă dezgustul inimii mergând afară (la prieteni și la cei de vârsta lui). În schimb, noi nu avem în fața ochilor decât un singur suflet

În versiunile celor doi dramaturgi antici, regele Kreon i se adresează Medeeii ca „femeie”, fără a rosti numele său, sugerând imaginea depreciativă pe care aceasta o avea în ochii regelui. În cazul tragediei lui Euripide, aceastea este numită și „nebună”, iar în textul lui Seneca este menționată ca fiind „femeie fără milă”.

Similar altor personaje feminine din tragediile grecești, femeile par să fie prizoniere ale unui orizont restrictiv, ca membre ale unei vieți domestrice. De îndată ce încearcă să nu își respectă datoriile trasate de comunitate, așa cum este cazul Antigonei, personajele feminine devin cetățeni nedoriți în cetate, întrucât riscă să anuleze status quo-ul vieții sociale. Deși îl ajută pe Iason să obțină ceea ce își dorea, Lâna de Aur, Medeea își atrage aversiunea locuitorilor din Corint, devenind subiectul unor intrigi și a fricii față de potențialele sale puteri. Medeea este considerată ca fiind responsabilă de toate evenimentele negative ce afectează cetatea, întrucât un bărbat nu ar putea provoca dezlănțuirea naturii, așa cum o presupusă vrăjitoare ar putea produce cutremure și ciumă.

Medeea plănuiește moartea celor care i-au trădat încrederea, tototdată aducând în planul furibund și destinul propriilor copii. Deși este căzută în dizgrație, reușește să îl convingă pe regele Corintului de gândurile sale pașnice, pentru a mai rămâne încă o zi în cetate. Răzbunarea sa vizează atât pe Iason, cât și pe potențiala sa familie alături de noua mireasă. Medeea se folosește de imaginea propriilor copii pentru a câștiga încrederea lui Iason asupra darurilor de nuntă, care se dovedesc a fi de fapt otravă menită să cauzeze o agonie lentă miresei și tatălui său. Următorul pas al răzbunării vizează proprii copii, a căror moarte este rapidă, Medeea manifestându-și sentimentele de mamă prin această atitudine. Durerea pierderii suferite este eclipsată de planul de răzbunare, negându-i lui Iason dreptul de a vedea trupurilor copiilor.

Medeea reflectată de Seneca dorește moartea celor care au trădat-o, convocând zeitățile care putea să o ajute în îndeplinirea acestui obiectiv:

Acum veniți, zeițe ce răzbunați trădarea,

Cu plete răvășite de șerpi întărâtați,

În mâini însângerate cu torța-ngrozitoare,

Veniți la fel de crunte precum odinioară

La nunta mea, și moartea soției noi aduceți,

Pieirea pentru socru și vița lui regească

Ruga Medeei nu este doar incantația preotesei, aceasta convocând prezența zeilor căsniciei precum Lucina sau a zeiței Hecate, care a fost martoră la jurământul lui Iason, ci durerea unei soții înșelate, care dorește cea mai cruntă soartă pentru cel care nu a înțeles iubirea sa:

Dar pentru soț o soartă cu mult mai rea decât moartea.

Cetăți necunoscute sărac să le colinde,

Proscris, cu spaima-n suflet, hulit și fără vatră;

Râvnind să-i fiu iar soață, spre prag străin să tindă

Ca oaspete nevrednic

Iason este condamnat de Medeea la întuneric perpetuu, ca metaforă a nefericirii, iar posibilitatea unei împăcări este eliminată, întrucât femeia și preoteasa Medeea nu poate ierta, nici pe soțul său, dar nici pe copiii săi, care îi aduc aminte de dragostea pe care a simțit-o cândva:

și cum nu știu rosti

Blestem mai greu, cu tatăș să-i semene copiii,

Cu mama lor asemeni. Născută-i răzbunarea

Vestea exilului impus, pentru a distruge nunta lui Iason, stârnește revolta Medeei, care consideră că nu a comis nicio crimă, pentru a fi izgonită de Creon: „Ce crimă sau ce vină exilul mi-l aduce?”. De cealaltă parte, Medeea în tragedia lui Euripide pare să obțină bunăvoința regelui Kreon în situația suferinței sale:

Aiai! sunt nimicită, totul s-a sfârșit. Dușmanii mei plutesc cu pânzele umflate, iar pentru mine, ca să scap din pacoste, nu este nicăieri un port ocrotitor. În ciuda suferinței mele te întreb: de ce mă izgonești din țară, Kreon?

Regele Kreon creat de Euripide admite teama sa față puterile supranaturale și furia Medeei, considerând că hotărârea sa este necesară pentru a evita o tragedie în cetatea sa:

Mă tem de tine. N-am de ce să mă ascund. Mi-e frică să nu-i faci copilei mele vreun rău netrecător și am temeiuri multe să fiu îngrijorat. Ești iscusită, meșteră în uneltiri și destrămarea căsniciei te-a jignit. Am auzit spunându-se, mi s-a vestit că tu ameninți să-i lovești pe mire, mirească și pe tatăl ei. Mă voi păzi mai înainte s-o pățesc. Sunt gata să înfrunt acum, femeie, ura ta, decât să plâng amar pe urmă c-am fost moale

De cealaltă parte, regele Kreon din tragedia lui Seneca este ferm în decizia sa de a determina pe Medeea să plece, fără a-și expune motivele: „De-i drept sau strâmb, te pleacă la ordinul regesc”.

Personajul feminin al lui Euripide recurge la obținerea iertării din partea regelui Kreon, căzând în genunchi: „Iată, îți cuprind genunchii. În numele fiicei tale!”, pe când personajul lui Seneca se întreabă ce ar putea face în condițiile exilului, întrucât în Colhida nu se poate întoarce, părând să accepte decizia regelui Corintului: „Chiar de-i sentința dreaptă, se face nedreptate”.

Medeea în tragedia lui Euripide apelează la sentimentele lui Kreon ca bunic, obținând îngăduința de-a mai rămâne o zi:

O zi numai, doar astăzi, îngăduie-mi să stau, să cumpănesc unde să fug și să-mi adun de toate pentru fiii mei, deoarece lui Iason nici prin gând nu-i trece să-i ajute. Îndură-te, căci și tu ești părinte; firesc este să nu te porți fără cruțare cu copiii. Nu sunt îngrijorată pentru mine, pentru exilul meu; îi plâng numai pe ei și nenorocul lor

În tragedia lui Seneca, răgazul de o zi în cetatea Corintului este acordat de rege, fără ca Medeea să invoce necesitățile nepoților, bazându-se pe propria durere: „Răgazul pentru lacrimi tu nu i-l dai sărmanei?”, menționându-i regelui că este „grăbită”, sugerând că decizia sa a fost deja luată în privința lui Iason și a celorlalte persoane care trebuie să plătească pentru lacrimile sale.

Întrebată de Doica ce va face, Medeea în versiunea lui Seneca menționează tranșant că va fi o răzbunare completă, găsind alinare în durerea pe care o resimți ceilalți:

Atât mă va-mbuna:

Să văd cum lumea-ntreagă se năruie-mpreună;

Cu mine piară totul! Căzând, surpi și pe alții

În tragedia lui Euripide, dialogând cu Corul, Medeea nu este încă hotărâtă care este cea mai dureroasă pedeapsă pentru cei care au rănit-o:

Mai multe căi de nimicire deslușesc, dar nu știu, dragelor, pe care s-o aleg. Să le prefaac în scrum odaia nunții, ori în ficat să le înfig o sabie tăioasă, intrând furiș în casă, în iatacul lor? Dar mă reține o amenințare. De mă vor dibui când le voi trece pragul, pregătită să-i lovesc, eu voi muri, în vreme ce dușmanii mei vor râde.

Mai bine s-o apuc pe calea dreaptă, în care sunt mai mare meșteră: să piară otrăviți

Medeea în viziunea lui Seneca nu se gândește la a trăi într-o altă cetate, după ce răzbunarea sa va fi înfăptuită răzbunarea sa, pe când Medeea în tragedia lui Euripide consideră că ar putea fi ajutată, după evenimentul sângeros pe care îl plănuiește:

Așa! Deci, iată-i morți. Dar ce oraș mă va primi și cine, dându-mi adăpost în țara lui și dându-mi locuința-i chezășie, va vrea să-mi apere făptura? Nimeni! Ci să mai zăbovesc aici o vreme; pe urmă, dacă mi se va ivi un sprijin de nădejde, le voi urzi prin viclenie moartea, pe tăcute! Dar, dacă nenorocul mă va urmări și va împiedica să-mi izbutească viclenia, am să-i ucid cu spada, chiar dacă-ar fi să pier și eu, căci nu mă tem să lupt fățiș

De asemenea, în versiunea lui Euripide, Medeea se încurajează, pentru a fi sigură că va duce la bun sfârșit planul, pe când personajul lui Seneca prin replica „Cu mine piară totul!” este sigur pe finalitatea răzbunării:

Începe, folosește-ți întreaga ta știință, Medeia, în tot ce pui la cale și urzești! Apucă-te de fapta cruntă” Acum e ceasul îndrăznelii. Doar vezi cât chin înduri din partea lor. Să nu le dai prilejul să-și bată joc de tine la nunta strănepoatei lui Sisypos cu Iason, tu, fata unui nobil tată, din seminția Soarelui. Ești îndeajuns de iscusită. Și dacă noi, femeile, nu facem binele din fire, la rele nu e nimeni mai priceput ca noi

O altă deosebire între cele două versiuni antice ale tragediei este că în textul lui Euripide, Medeea recunoaște patronajul lui Hecate în tainele vrăjitoriei, existând un trecut al său în care a creat vrăji:

Jur pe Hekate, venerata mea stăpână, cu care am urzit adesea laolaltă, locuitoarea din adâncul vetrei mele, nici unul din dușmanii mei nu se va bucura, râzând, că-mi frânge inima! Amară le voi face nunta și de plâns, amare noua înrudire și surghiunul meu

Medeea înfățișată de Euripide își invocă moartea, înainte de a purced la planul său de răzbunare, întrucât nu cunoaște toate detaliile înstrăinării lui Iason, pe care Doica sa le află de la Pedagogul copiilor:

Io, vai mie, vai, cumplit pătimesc!

Amare dureri, vai, moartea mi-o chem!

Văzându-și copiii, Medeea dorește ca orice legătură a sa cu Iason să moară, pentru a putea uita durerea resimțită:

Aia! Cât sufăr, eu sufăr dureri

Care trebuie plânse cu vaiete mari!

Copii blestemați, din mamă cumplită,

de-ar fi să muriți o dată cu Iason și voi,

lăcașul acesta de s-ar nărui!

Spre deosebire de versiunile personajului tragic înfățișate de Seneca sau Euripide, Corneille creionează un personaj sigur pe puterile sale supranaturale. Medeea nu este doar o vrăjitoare de temut, dar și un personaj, pe care zeii precum „stăpînul oceanului”, îl ascultă, împiedicând iertarea lui Iason pentru furtul Lânii de Aur. Medeea creată de Corneille pare să se axeze pe răzbunarea sa, fără a schița gesturi de regret sau a blestema pe cei care i-au adus nefericirea:

Da, vezi în mine durerea și focul,

Pământul și marea, infernul și cerul.

Și sceptrul regilor și furia zeilor

Răzbunarea Medeei poate fi împlinită doar prin moarte, incluzând și moartea propriilor copii, personajul feminin alegând între dorința de a face dreptate și posibilele legături de sânge sau conexiuni sociale, care ar putea să o împiedice în împlinirea planului său.

Capitolul II. Tragedia Medeei

2.1. Destinul Medeei

Medeea împărtășește un destin similar unei alte nobile căsătorite cu Iason, Hypsipile. Regina Lemnos a devenit soția acestuia, în drum spre Colhida, fiind părăsită de Iason, în momentul în care acesta a sesizat oportunitatea de a cuceri inima Medeei, pentru a putea obține Lâna de Aur. Hypsipile este abandonată, împreună cu cei doi copii, anticipând destinul Medeei, precum și a altor nobile precum Creusa, a căror prezență în viața lui Iason este necesară pentru a obține mai multă putere politică.

În tragedia lui Corneille, Iason recunoaște că a abandonat-o pe Hypsiplie, menționându-i lui Pollux că Medeea va fi tratată într-un mod similar, întrucât o altă nobilă, Creusa, este aleasa sa:

Și ce-a făcut Hypsipile

Care în inima ei și-a strigat regretul inutil,

A vărsat lacrimi în aer, implorându-mă?

Dacă Medeea dorește, poate plânge la fel,

O voi părăsi cu regrete, dar nu pot tăgădui

Sentimentul puternic care mă leagă de Creusa

În textul lui Senceca, Medeea consideră că exilul său este datorat influenței Creusei, dornică să elimine o posibilă rivală, precum și pe copiii acesteia ca moștenitori ai regelui Corintului, destinul său fiind condiționat de decizia viitoarei mirese:

Sfatul tău

Slujește pe Creusa; îndepărtezi rivala!

Iason consideră că forța destinului a fost covârșitoare în cazul său, cerându-i Medeei să se oprească din demersul său, înainte de a înfuria puterile superioare oamenilor:

Sunt copleșit de rele.

Ci teme-te de soarta ce te-a lovit adesea.

De cealaltă parte, Medeea consideră că nu există un motiv pentru a se teme, întrucât ea stăpânește propriul său destin, spre deosebire de Iason, tributar unei influențe externe, limitatoare:

Am fost întotdeauna stăpâna soartei mele.

Similar personajului feminin din tragedia lui Seneca, Medeea în versiunea lui Euripide este capabilă să-și controleze destinul, transformând ipostaza exilului într-o situație benefică. Întâlnindu-l pe Aigeus, regele Atenei, cere să fie primită în cetatea sa, în schimbul ajutorului acordat împlinirii profeției referitoare la viitorii săi urmași:

Aigeus, ți-ating bărbia și genuncii, privește cum cerșesc, te rog, fii milostiv, ai milă de durerea mea! Împotrivește-te să fiu gonită la-ntâmplare. Primește-mă în țara ta, la vatra casei tale.

Atunci, cu ajutorul zeilor, voi dobândi copiii mult doriți și fericit vei fi până la moarte. Nu bănuiești cu ce noroc te-ai întâlnit venind aici. Voi pune capăt lipsei tale de copii, voi mijloci să zămislești moștenitori. Atare filtre știu să pregătesc

Gândindu-se la posibila răzbunare a Corintului, Medeea îl determină pe regele Aigeus să jure că o va ocroti, împotriva cerințelor caselor lui Pelias și a lui Kreon, asigurând securitatea familiei sale:

De-ai fi ținut numai de vorbe, fără să fi jurat pe zei, s-ar prea putea să treci de partea lor și să mă lași, când crainicul m-ar cere. Căci, iată, eu sunt slabă, pe când ei au belșugul și casele regale

Obținând promisiunea regelui Atenei să nu fie izgonită din cetate, Medeea consideră că a venit timpul pentru a înfăptui răzbunarea plănuită:

O Zeus! Dreptate a lui Zeus! lumină-a Soarelui! acum, prietenelor, îmi voi birui faimos dușmanii. Am și pornit la drum: acum sper pe dușmani să-i răsplătesc cu o pedeapsă dreaptă

Întrucât Iason refuză ultima încercare de a reface căsătoria lor, Medeea în textul lui Seneca îl invocă pe Iupiter, zeul care apără dreptatea prin fulgerul său vindicativ, pentru a îngădui ca nedreptatea în cazul ei să fie corectată și astfel ordinea socială să fie restabilită:

Fă, Iupiter, acum tot cerul să detune,

Cu brațu-ntins gătește răzbunătoarea pară,

Și zguduie văzduhul, toți norii să-i străpungă!

Nu cumpăni în mână șovăitoare lance-

Sau eu, sau el; oricare va fi alesul tău,

Un vinovat pieri-va; căci fulgeru-ți nu poate

Cu noi să se înșele

Medeea consideră că destinul său este încă legat de Iason, prin faptele sângeroase comise împreună sau la îndemânul acestuia, așadar fulgerul lui Iupiter va alege unul dintre cei doi, întrucât amândoi sunt la fel de vinovați de perturbarea ordinii sociale.

În textul lui Euripide, Medeea consideră că rivala sa, Creusa, a fost aleasă, întrucât ea face parte din popoarele agreate de Corint, pe când destinul său stă sub semnul apartenței cetății Colhidei, fiind o „barbară”: „Căsătoria ta cu o <barbară> te îndrepta către o bătrânețe fără glorie”. Iason își justifică decizia, care afectează și destinul Medeei, prin dorința de a asigura bunăstare familiei și cetății:

Să nu te îndoiești: nu m-am căsătorit cu fata regelui, ademenit de dragostea unei femei. Ți-am spus o dată: năzuiam să te ajut și fiii mei să aibă frați de neam regal, un reazem sigur pentru casa mea

Medeea îi trimite acesteia daruri pentru nuntă, argumentându-i lui Iason că reflectă binecuvântarea ținutului său natal. Prin vălul și coroana de aur dăruite, Medeea confirmă apartenența la un destin colectiv, al Colhidei:

Îi voi trimite daruri cre, de departe, sunt cele mai frumoase din întreaga lume, un văl și o coroană de aur cizelată. I le vor duce fiii mei.

O slujitoare, cât mai grabnic, să vină cu podoabele aici! Prințesa se va bucura, nu doar o dată, ci din plin, că te-a luat, bărbat ales, în așternutul ei și c-a primit un dar lăsat urmașilor de tatăl tatei, Helios, pe vremuri

Medeea consideră că rivala sa, Creusa, o va ajuta în solicitarea adresată regelui Corintului de a nu-i exila copiii, întrucât și ea este femeie, așadar poate înțelege destinul unei femei abandonate: „Da, dacă are suflet de femeie”.

Întrucât Iason refuză darurile oferite, considerând că viitoarea soție aduce destul belșug în Corint, Medeea insistă motivând că destinul său se află în mânile Creusei:

Darurile, zice-se, pot să înduplece și zeiii. Iar pentru oameni, aurul e mai puternic decât toate vorbele din lume. Destinul astăzi o răsfață, căci ea se bucură de paza unui zeu, ea este tânără și ea domnește. I-aș da nu numai aurul, ci însăși viața mea, ca să-mi salvez copiii de surghiun.

Grăbiți-vă copiiilor, intrați în casa plină de averi, rugați-vă de noua tatălui soție, de stăpâna mea. Rugați-o din adâncul inimii să nu fiți alungați și închinați-i darurile. Luați neapărat aminte: chiar ea, în propriile mâini, să le primească

În afirmațiile sale, Medeea lasă să se înțeleagă că ea și Creusa împărtășesc același destin, în ciuda deosebirii de rang social. Similar tinerei soții, și Medeea s-a bucurat de frumusețe și dragostea bărbatului ales, însă în acest moment Creusa este în avantaj, întrucât devine noua soție și are dreptul de a decide ce se va întâmpla cu fiii vitregi.

Aflând fapta Medeii împotriva propriilor fiii, Iason decide să îi curme viața, neputând accepta pierderea suferită: „jos ivărul, să-mi văd năpasta îndoită: ei morți și ea pe care am s-o pedepsesc”.

În textul lui Euripide, în ciuda faptelor săvârșite, Medeea este ajutată de zei, apărând într-un car tras de dragoni, confirmând apartenența sa la comunitatea descendentă din Helios:

De ce mai zgudui porțile, să le forțezi? Tu cauți victimele și făptașa? Nu te trudi zadarnic. De ții să-mi spui ceva, poți să mă-ntrebi. Dar n-am să-ți cad în mână niciodată, căci Soarele mi-a dat un car cu aripi, drept meterez în fața brațului dușman

Regretele lui Iason amintesc de trădarea pe care Medeea a comis-o împotriva propriului neam, marcând destinul său pentru totdeauna:

O, iazmă! Zeii, neamul omenesc și eu pe tine te urâm mai mult, dintre femei! Ai cutezat să-ți înfingi spada în copiii tăii, născuți de tine, iar pe mine, lăsându-mă fără feciori, de moarte m-ai lovit. Și-acum, după nelegiuire, încă te uiți la soare și pământ, nepăsătoare după mârșăvia săvârșită! Lovi-te-ar moartea!

Azi mintea mea este întreagă; dar n-o aveam atunci, când eu te aduceam din casa ta și din tărâmul tău barbar într-un sălaș hellen, nemernică urgie, ce ți-ai trădat pământul hrănitor și tatăl.

Pe tine zeii te-au zvârlit asupra mea ca pe un duh al răzbunării. Ți-ai omorât în vatra părintească fratele, când te-ai suit la prora mândră a corabiei Argo. Acesta ți-a fost începutul

Destinul Medeei este diferit de al oricărei femei, întrucât a cutezat să înfăptuiască una dintre cele mai oribile crime, pentru a se răzbuna, renunțând la sentimentele materne:

Apoi m-am însurat cu tine, mi-ai zămislit copii și i-ai jertfit, fierbând de gelozie. Nicio hellenă n-ar fi îndrăznit asemenea omor și nu dintre acelea mi-am luat nevastă, ci m-am căsătorit, ca să mă pierd, cu o vrăjmașă, o leoaică, și nu cu o femeie, având o fire mai sălbatică decât a Skyllei, dihania tyrrheniană. Pe tine nicio mie de jigniri nu te-ar mușca destul, atât de sfruntată-ți este firea. Să pieri, nerușinato, suflet pângărit cu sângele copiilor.

Acum pot plânge pentru soarta mea, căci nunta nouă nu-mi va fi prilej de bucurie, iar fiii ce i-am zămislit și i-am crescut sunt morți și nu mai au cum să m-audă: i-am pierdut

2. 2. Medeea percepută de personajele tragediei

În textul lui Euripide, Medeea este considerată de Iason drept un element de stabilitate în trecutul său:

Stai, potolește-te! Când am venit aici de la Iolkos, trăgând un lung șirag de rele după mine, ce rost mai fericit aș fi putu să-mi fac, fiind un exilat, decât să mă statornicesc, unindu-mă cu fata regelui? Mărturiesc că patul tău nu l-am urât, precum te plângi, că nu mânat de poftă mi-am luat soție nouă și n-am tânjit să mi se nască mulți copii

Pollux, personaj în textul lui Corneille își exprimă îndoielile privind comportamentul Medeei, considerând că nicio femeie nu este capabilă de asemenea fapte oribile, precum furtul Lânii de Aur, asasinate pentru a putea fugi din Colhida, chiar dacă este îndrăgostită:

Pentru a putea vedea acest spectacol tragic

Care este un patricid și pentru a putea promite un miracol,

Simt oroare în sufletul meu, și nu pot gândi

Cum un spirit se poate lăsa amăgit atare

Iason admite că Medeea este cea care i-a salvat viața și l-a ajutat să fugă, fiindu-i recunoscător pentru faptele sale:

Marele curaj, care trebuia, a fost al Medeei.

A doua zi, cand crimele nopții au fost descoperite

Prin intermediul unui discurs inutil

Acaste, noul rege, le-a arătat vinovați

Numind pe Iason trădător

Pentru a răzbuna moartea tatălui său.

Dar eu eram deja departe, împreună cu Medeea

Pollux consideră că Iason nu se arată suficient de recunoscător Medeei, alungând-o, pentru a se putea căsători cu Creusa, amintindu-i de însemnătatea ajutorului acordat în Colhida:

Spre Medeea mai multă gratitudine ai putea arăta

Ce-a făcut pentru tine este puțin recompensat,

Am putea crede că al său curaj este ofensat

Știi mai bine decât mine că trebuie să te temi de vrăjile sale

Iason, în tragedia lui Corneille, consideră că responsabilitățile sale trebuie să se împartă între regele Creon, ca reprezentant al Corintului, și Medeea, drept însoțitoarea sa fidelă, părând să accentueze sarcina sa drept cetățean al cetății și apoi rolul social de soț și tată:

Inima mea este împărțită între două iubiri

Care mă sfâșie cu pasiunea a o mie de sentimente.

Datorez totul Medeei, și fără rușine

Trebuie să recunosc ajutorul ei

Datorez totul lui Creon și de la un rege așa puternic

Nu pot să-mi fac dușman

Regret pe Medeea și o ador pe Creusa

În tragedia lui Seneca, Iason se arată nemulțumit de faptul că Medeea dorește să renunțe la responsabilitățile sale de mamă, ca răspuns la decizia sa de a se căsători cu Creusa, cerându-i să se „înduplece” de aceștia. Poziția Medeei este una categorică, copiii săi cu Iason nu mai sunt utili Corintului, întrucât Creusa va oferi alți moștenitori:

I-alung și îl reneg

Creusa o să nască frați vitregi pentru ei!

De cealaltă parte, în textul lui Euripide, Medeea nu acceptă despărțirea de copiii săi, considerând că trebuie să își însoțească mama în exil, ceea ce atrage reproșul lui Iason care consideră că se comportă similar femeilor comune, nu ca o nobilă:

Dar tu de ce mai vrei copii? Eu țin să-mi întăresc feciorii de acum prin cei ce vor veni. Nu-i bine oare cum gândesc? Mi-ai da până și tu dreptate, de n-ai fi îndârjită de dorul patului. Dar astfel credeți voi, femeile, că-n viață totul este să aveți un soț fidel, iar când se clatină cumva iubirea lui, prilejul cel mai bun, cel frumos, îl dușmăniți de moarte. Ah! Dacă oamenii ar dobândi copii fără femei, pe altă cale n-ar mai avea de înfruntat niciun necaz

Simțind ezitarea lui Iason în aplicarea măsurii de exil, Medeea creată de Seneca încearcă să îl convingă să fugă împreună, similar situației din Colhida, care i-a unit, fiind refuzată. Iason se teme de „sceptre”, ca metaforă a autorității regale a tatălui său, a familiei Creusei, precum și a familiei Medeei.

Văzând schimbarea de atitudine a Medeei, care renunță la furie pentru a mai petrece câteva clipe alături de copiii săi, înainte de a pleca în exil, Iason o privește cu compasiune, menționându-i că a uitat reproșurile sale, totodată îndemând-o să uite povestea lor:

Toate le-am izgnoit din minte,

Te rog mai stăpânește-ți învăpăiatul suflet;

Strunește-l: resemnarea e leacul disperării

Primind reproșul Medeei referitor la belșugul obținut prin căsătoria cu Creusa, care îi „frânge inima”, Iason în textul lui Euripide consideră că aceasta se comportă incorect, refuzând fericirea pe care încearcă să o creeze:

Știi cum să scapi de-atare gânduri și să-te arăți mai înțeleaptă? Să nu-ți socoți vreodată sinistră fericirea, să nu te crezi lovită, când soarta-ți este bună

Iason o consideră pe Medeea responsabilă de exilul său, întrucât nu a respectat ordinea socială a cetății, jignindu-l pe rege: „Ai dobândit ce-ai vrut. E numai vina ta”. Medeea își justifică acțiunea prin fidelitatea arătată față de soțul său care i-a trădat încrederea: „Dar ce-am făcut? Eu mi-am luat altă pereche și te-am înșelat?”, menționând că va blestema și căsătoria sa, așa cum a procedat în cazul regelui Corintului, „Voi revărsa și peste casa ta blesteme”.

Manifestându-și dorința de-a o ajuta pe Medeea în exil, Iason consideră potențialul refuz al acesteia drept gestul unei „femei nebune”, sfătuind-o să-și astâmpere mânia și astfel să fie „câștigată”. Medeea nu acceptă „darul ticălosului”, reamintindu-i lui Iason că aparține deja unei alte femei:

Pleacă! Ți-e dor, bag seamă, de tânăra mireasă. Prea mult ai zăbovit aici. Megi în palat! Alint-o pe nevastă-ta. Poate că zeii mă vor asculta, astfel încât să-ți pară rău că ai nuntit

Aiegus, regele Atenei, înfățișat ca fiind un călător în cetatea Corintului, o prețuiește pe Medeea pentru înțelepciunea sa, împărtășindu-i prezicerea oracolului lui Apollo referitor la descendenții săi. Personajul secundar este interesat să afle motivele pentru care Medeea are „ochiul trist și chipul tulburat”, manifestându-și indignarea față de comportamenul lui Iason: „Rușine lui, dacă-i nemernic precum spui!”

Observând schimbarea sa de atitudine, Iason este convins că Medeea dorește să se despartă pașnic de el, copiii săi și cetatea Corintului, fiind impresionat de înțelepciunea de care dă dovadă în relația lor, precum și în relația dintre Iason și copiii săi:

Mă bucură schimbarea ta, femeie. Te iert pentru trecut. Firesc e ca nevasta să-l urască pe soțul care face nuntă nouă. Dar inima ți s-a întors spre gândul cel mai de folos. Ai înțeles – într-un târziu, e drept – temeiul care a învins; acum te porți ca o femeie chibzuită.

Copiii mei, nu v-am uitat. Am izbutit, cu ajutorul zeilor, să vă salvez. Cred că veți străluci în fruntrea țării, cu frații voștri, într-o zi la Korinthos. Să creșteți doar, de celelalte are grijă tatăl vostru și unii dintre zei, care vă sunt prielnici. De v-aș vedea în floarea tinereții, mai strașnici ca dușmanii mei!

Pedagogul în tragedia lui Euripide îi aduce Medeea vestea iertării copiilor, precum și acceptarea darurilor trimise Creusei, observând schimbarea de atitudine a acesteia, care simte că nu există cale de întoarcere în planul de răzbunare:

Stăpână, iată fiii tăi! Au fost iertați să plece în exil și darurile tânăra prințesă le-a primit în propriile mâini, cu bucurie. Pentru copii s-a încheiat acolo pace.

De ce îmi pari atât de răvășită? Norocul s-a întors la tine. De ce înclini obrazul tău și nu primești voioasă vestea?

La auzul acestei vești, Medeea nu poate decât să-și expună regretul că toate s-au întâmplat conform planului său, următorul pas fiind uciderea propriilor copii: „Aiai! din nou!”.

Reacțiile contradictorii ale mamei lor, manifestând furie și deopotrivă tandrețe, conform schimbărilor de atitudine între decizia de a-i ucide și posibilitatea de a-i cruța, îi sperie pe copiii Medeei:

O mâini iubite, buze dragi și chipuri nobile, copiii mei! Fiți fericiți, însă … acolo, amândoi! Căci tatăl vostru v-a răpit norocul de aici. O dulci îmbrățișări, obraze gingașe, suflări suave de copii! Plecați, plecați! Eu nu mai am putere să întorc privirea către voi. Năpasta m-a zdrobit. Știu ce ticăloșie sunt gata să cutez, dar patima îmi copleșește gândul, ea, care iscă-n lume cele mai crunte rele

Vestitorul, sluga lui Iason, o sfătuiește pe Medeea să fugă „cu o corabile sau car terestru”, întrucât Creusa și regele Kreon au murit, ea fiind acuzată de moartea lor. Vestea este considerată de Medeea „minunată”, considerând pe acesta prietenul său pentru anunțul făcut. Similar Pedagogului, și Vestitorul este contrariat de reacția Medeei, așteptându-se să se comporte ca orice asasin care a fost descoperit:

Ce spui? Unde ți-e mintea? Ai căpiat, femeie? Tu, care ai făcut fărâme vatra regelui, te bucuri auzind atate întâmplări, în loc să te cutremuri?

Medeea dorește să afle mai multe detalii, pentru a afla dacă aceștia au agonizat, așa cum sperase: „Cum s-au prăpădit? De două ori mai mult are să-mi placă, de s-au sfârșit căznindu-se amarnic”.

Vestitorul este reprezentantul sclavilor, prin vocea sa această categorie socială, își exprimă compasiunea pentru Medeea alungată:

Când au intrat copiii, cei doi urmași ai tăi, aduși de tatăl lor în casa nupțială, noi, sclavii, ce trăisem suferința ta, ne-am bucurat și din ureche în ureche ne-am șoptit că tu și Iason ați pecetluit sfârșitul vrajbei vechi și toți le-am sărutat fiilor tăi ba mânile, ba creștetul bălai, iar eu de-asemeni, plin de voioșie, am însoțit în încăperile femeilor copiii

Vestitorul pare să nu accepte modalitatea în care fosta stăpână a decis să se răzbune, amintindu-i profetic efectele distructive ale planului său:

Ei zac alături morți, fiica și părintele bătrân, nenorocire vrednică de lacrimi! Cât despre soarta ce te-așteaptă, nu vreau nimic să mai adaug. Tu însăți vei cunoaște răsplata cuvenită.

Am înțeles încă de mult că viața muritorilor e umbră și nu preget să spun că oamenii ce trec drept înțelepți și dornici de știință sunt cel mai greu loviți. Nu este muritor să fie fericit. Belșugul poate să aducă uneori anume împliniri, dar fericire niciodată

În momentul crimei, copiii Medeei încearcă să se ascundă, pentru a se putea salva, recunoscând-o pe cea care l-a dat viață în ipostaza de călău:

Vai mie! Ce să fac? De mâna mamei unde să m-ascund?

Eu nu știu, dragă frate, suntem nimiciți

Iason o numește pe Medeea criminală, fiind îngrijorat de ce-ar putea să le facă copiilor săi, anticipând planul de răzbunarea a acesteia:

Femeilor, ce stați în preajma-acestor ziduri, Medeia, făptașa crimei crunte, se află-n casă, ori, fugind, s-a dus departe?

Să se ascundă sub pământ, să zboare sus, înaripată, în adâncimile văzduhului, de vrea să scape de pedeapsa casei regelui. Dorește, după cei i-a nimicit pe suveranii țării, să părăsească iute, neplătind pentru omor, acest lăcaș?

Nu sunt îngrijorat de soarta ei, ci numai de-a copiilor. Cei vătămați îi vor răspunde, lovind-o cu aceleași cazne. Am alergat aici să-mi apăr fiii. Mă tem că neamurile regelui vor căuta să-și verse focul răzbunării pe ai mei, din pricina fărădelegii mamei lor

Descoperind crima, Iason constată cu amărăciune că „preaiubiții” copiii sunt morți, mama lor fiind responsabilă. Medeea îi explică gestul său, crima a fost necesară pentru ca el să „sufere cumplit”, reclamându-i lipsa de atenție din timpul vieții:

Acum le vorbești, acum îi răsfeți;

Atunci îi dădeai la o parte

Răzbunarea Medeei este completă, refuzându-i lui Iason dreptul de a-și săruta copiii: „Nu se poate! Zadarnic împrăștii cuvinte”. Aceasta dispare cu trupurile lor, în carul înaripat, întrucât nici ea, nici copiii săi, nu au aparținut Corintului, fiind descendenți ai Colhidei.

Ultimele cuvinte ale lui Iason se adresează lui Zeus, protectorul justiției, care este invocat. Zeul este considerat de Iason ca responsabil pentru evenimentele petrecute, cu precădere pentru că nu a intervenit, în momentul în care Medeea i-a refuzat dreptul de a-i înmormânta:

O Zeus, ascultă cum mă respinge,

Cum se poartă cu mine afurisita,

De copii ucigașa, leoaica!

Pentru că doar de atât sunt în stare,

Copiii să mi-i plâng și strig către zei,

Chemându-i să stea mărturie

Că, după uciderea lor, m-a oprit să-i ating

Cu mâinile mele și să-i cobor

În morminte. De ce i-am sădit,

Ca să-i văd nimiciți de tine?

2.3. Introspecția Medeei asupra propriilor fapte

Reproșându-i lui Iason gestul de-a o părăsi pentru o altă femeie, Medeea în versiunea lui Seneca își evaluează faptele, considerând că sunt de fapt ale lui Iason, întrucât le-a săvârșit pentru a-l ajuta:

Dar ele-s ale tale : acel ce-a tras folosul

Le-a-nfăptuit: soția, s-o creadă toți mârșavă,

Tu trebuie s-o aperi, numind-o inoncentă

Cel vinovat prin tine să-ți pară fără vină

În textul lui Euripide, Medeea consideră că de fapt acțiunile lui Iason sunt cele care ar trebui să fie judecate de comunitate, cu precădere în cazul în care acesta îi cere sfatul asupra noii sale căsătorii:

De multe ori nu mă împac cu gândul multor muritori. Îl osândesc fără cruțare pe oratorul iscusit, când e nedrept. Înfășurând destoinic fapta mârșavă în straiul vorbelor, el îndrăznește orișice. Dar iscusința lui e mărginită. Nu mai veni în fața mea cu vorbe înflorite de cuvântător. Te voi răpune doar dintr-o rostire: de nu erai mișel, ai fi cerut și sfatul meu ca să nuntești, iar nunta n-ai fi tăinuit-o celor dragi

Medeea consideră că este nedreptățită, față de Iason, care beneficiază de aprecierea comunității: „Jignește-mă” Tu ai acum un refugiu, pe când eu, de toată lumea părăsită, voi merge în exil”.

Amintindu-i că regele Creon i-a îngăduit să mai rămână, Medeea din tragedia lui Seneca își expune planul de răzbunare, menționând profetic ce își dorește ca Iason să facă : „Și-o crimă, pentru mine!”. Părând să ignore prezența acestuia, Medeea vorbește cu sine, afirmând care va fi răsplată în cazul în care planul său va reuși:

Un rău mai mare știu :

Medeea, dă-ne voie să ne-ncercăm puterea :

Răsplata fi-va Iason

În ciuda furiei sale, Medeea manifestă compasiune față de Iason, care își va pierde tatăl, îndemându-l să se îndepărteze de Corint, împreună cu ea, pentru a evita ipostaza unei noi crime:

Eu nu te-mping deloc

Să-nfrunți ca acum soarta și nici să te mânjești

Cu sângele de rudă: fugi, neapărat, cu mine!

Inițial renegându-și copiii, Medeea se răzgândește la sfârșitul discuției cu Iason, cerându-i ca aceștia să o însoțească în exil, pentru a-i ușura durerea resimțită, nedorind să primească alte foloase de la rege pe care le consideră inutile:

E-n firea mea disprețul averilor de rege

O știi și tu. Atâta îți cer: să-mi dai copiii,

Tovărași pribegiei, să vărs la sânul lor

Potopul meu de lacrimi. Tu tot primi-vei alții…

Întrucât nu îi încredințează copiii, menționând că în absența lor este lipsită de „aer și de soare”, Medeea consideră că a găsit modalitatea cea mai eficientă de a se răzbuna pe Iason, motivându-și decizia ulterioară de a-și ucige pruncii:

Iubește-atât copiii?

Prea bine, știu acuma și unde-l pot răni!

Pentru a-și putea pune în aplicare planul de răzbunare vizând copiii, Medeea îi menționează lui Iason că dorește să le vorbească pentru ultima dată, rugând pe acesta să uite reproșurile sale:

Dă-i voie alungatei să le rostească sfatul

Din urmă, și în brațe să-i strângă înc-o dată:

E tot ce-și mai dorește. Îți cer, în încheiere,

Să uiți acele vorbe zvârlite-n rătăcirea

Durerii-nverșunate; mai bună amintire

În sinea ta păstrează-mi, iar izbucnirea urii

Uitată fie!

Medeea în textul lui Euripide își expune planul de răzbunare, incluzându-i și pe copiii săi, pentru a-l putea convinge pe Iason, de presupusa acceptare a situației sale. Prima victimă pe care o vizează este Creusa, rivala sa, a cărui moarte va surveni înainte de consumarea căsătoriei, pentru ca fidelitatea Medeei să fie răzbunată. Mai mult, soția trădată pedepsește pe oricine s-ar apropria de Creusa, răzbunarea sa fiind totală:

Am să trimit un sclav de-al meu la Iaso cu rugămintea să poftească înaintea mea. Când va veni, eu am să-i depăn vorbe dulci, că suntem într-un gând, că pentru nunta lui cu fata regelui, prin care m-a trădat, mă bucur, că hotărârile luate sunt de folos și nimerite.

Și-l voi ruga să nu mai plece fiii mei, nu ca să-i părăsesc într-un tărâm potrivnic, să-și bată joc de ei dușmanii, ci doar ca s-o ucid cu ajutorul lor pe fata regelui. Am să-i trimit la ea, în mâini cu daruri scumpe, un văl și o cunună de aur cizelat, ca tânăra soție să mă scape de surghiun.

Dar când, primind gătelile, se va împodobi cu ele, năprasnic va muri și dacă s-ar atinge oricine de femeie, la rândul lui își va da duhul, căci darurile le voi înmuia în strașnice veninuri

Asasinarea Creusei este urmată de uciderea propriilor copii, pe care Medeea o plănuiește în detaliu, manifestându-și regretul că este nevoită să recurgă la acest gest, pentru a-l pedepsi pe Iason:

Am să-mi ucid copiii și nu se află nimeni să-i poată smulge morții. Iar după ce am să-i dărâm lui Iason toată casa, eu am să plec din țară. Mă va goni omorul scumpilor mei fii, căci voi fi cutezat cea mai nelegiuită crimă

Pe lângă răzbunarea adusă fostului soț, Medeea își motivează decizia printr-un gest protectiv. Omorându-i, copiii săi nu vor trebui să suporte oprobiul public, în urma faptelor mamei lor:

Nu vreau să fiu batjocura dușmanilor, nu, dragi femei. La fapte! Cu ce s-ar mai alege copiii mei din viață, când n-am nici patrie, nici casă, nici adăpst în fața relelor?

Mult am greșit în ziua când mi-am părăsit lăcașul părintesc, momită de cuvintele unui hellen. Dar, dacă zeii mă vor ajuta, voi ști să-i dau răsplată dreaptă. Copiii plămădiți de mine în veci el n-are să-i mai vadă vii, și tânăra soție n-are să-i mai nască alții, căci trebuie de-o moarte rea să piară prin veninurile mele

Deși faptele sale sunt teribile, Medeea consideră că este îndreptățită să le înfăptuiască, drept dovadă de iubire și dreptate:

Să nu mă socotiți plăpândă, slabă, lăsătoare, ci dimpotrivă: groaznică pentru dușmani și bună cu cei dragi. Doar inimile tari au parte de o viață glorioasă

Medeea își ascunde furia, dovedind un comportament duplicitar în fața lui Iason și a copiilor pe care îi cheamă, pentru ca acesta să fie convins:

Dar noi, femeile, să nu zic vorbă proastă, noi suntem doar ceea ce suntem. Tu n-ar fi trebuit să te arăți la fel de rău ca mine, nici să răspunzi copilărește la copilării. Mă dau bătută! Cât de smintită-am fost atunci! Dar am ajuns acum la hotărâri mai bune.

Copii, veniți, copii, ieșiți de sub acest acoperiș! Veniți să-i dați binețe tatălui și să-i vorbiți, cu mine laolaltă. La fel ca mama voastră, lepădați-vă de ura dinainte față de prieteni

Deși pare hotărâtă să-și sacrifice proprii copiii, pentru a se răzbuna, Medeea ezită, manifestând sentimente materne mai puternice decât dorința de a face dreptate:

Vai mie, vai! presimt nenorociri ascunse. Cât timp veți mai trăi, copii, să mai întindeți astfel dragile voastre brațe? Vai mie, vai! mă năpădește teama și gata sunt să plâng. În vreme ce sting cearta mea cu tatăl vostru, se umplu ochii mei, înduioșați, de lacrimi

La auzul vorbelor lui Iason privind viitorul lor drept nobili ai Corintului, ezită încă o dată, imaginea viitorului aducându-i aminte de faptele pe care dorește să le înfăptuiască, în urma cărora nu va exista niciun moment al fericirii în viitor:

Ei sunt născuții mei. Când le urai să viețuiască, m-am întrebat în gând cu milă de ți se va-mplini menirea

Momentul de introspecție este scurt, Medeea amintindu-și de planul său de răzbunare. Îi cere lui Iason certitudinea privind siguranța copiilor săi, pentru a putea înfăptui crima împotriva Creusei:

Dar să revin la cele dinainte: o parte am rostit-o, celalată ți-o adaug.

Voința regelui este să plec din țară. Prea bine înțeleg că pentur mine lucrul cel mai de folos este să nu vă fiu, trăind aici, o piedică, nici suveranilor, nici ție, de vreme ce se crede că aș fi dușmană casei lor. Voi părăsi acest pământ pentru exil. Dar ei, copiii? Roagă-te de Kreon pentru ei, să nu ți-i surghiunească, să poată fi crescuți de mâna ta

Apelând la sentimentele paterne ale lui Iason, Medeea îl îndeamnă să îi ceară Creusei să intervină pentru copiii săi, pentru a o convinge de sinceritatea atitudinii sale de împăcare: „Tu cel puțin îndeamn-o pe soția ta să-i ceară tatălui să nu mai fie surghiuniți copiii”.

Pedagogul o anunță pe Medeea că darurile au fost acceptate, creând un nou moment de analiză asupra corectitudinii planurilor sale: „Dar trebuie să lăcrimez, bătrâne, iată ce-au izbutit să facă zeii și uneltirea mea nechibzuită”. Medeea este descrisă de Pedagog ca plângând „șiroaie” de lacrimi, sugerând intensitatea conflictului interior al personajului feminin.

Bătrânul dascăl o încurajează pe Medeea, sugerându-i că se va întoarce la copiii săi, pe „acest pământ”, ceea ce accentuează durerea resimțită de aceasta, întrucât trebuie să înfăptuiască planul de răzbunare, incluzând moartea propriilor fiii: „Dar înainte, vai! am să-i trimit pe alții … în pământ”.

Mommentul despărțirii de copiii este sfâșietor pentru Medeea, aceasta alternând momentele de ezitare, regretând evenimentele pe care nu le vor putea trăi împreună, cu momentele de hotărâre fermă de a-i ucide, pentru a se răzbuna pe Iason:

Copii, copiii mei, acum aveți cetate și un lăcaș în care să hălăduiți de-a pururi, lipsiți de mama voastră, pe care voi o părăsiți. Iar eu, spre altă țară voi merge în exil. Când veți nunti, nu mă voi bucura de fericirea voastră, nu voi împodobi iatacul vostru, nu voi întâmpina cortegiul nupțial cu torța-n mână.

Ah! cât m-am semețit, nefericita! Zadarnic v-am crescut, copiii mei, zadarnic m-au muncit durerile în ceasul greu al nașterii! Da, recunosc, sărmana, că-mi întemeiam pe voi speranțe multe până azi: să mă hrăniți la bătrânețe, și când voi răposa, să mă înmormântați cu mâini pioase – destin invidiat de oameni. Acuma dulcele meu gând s-a stins.

Îmi va fi vai și-amar să duc un trai pustiu, în lipsa voastră. Iar voi pe mama n-o veți mai privi nicicând cu dragii voștri ochi. Veți fi trecut în altă viață.

Ah! vai! de ce vă îndreptați, copiii mei, privirile spre mine? De ce mă-nvăluiți cu ultimul surâs? Vai, ce să fac, femeilor, mă pierd, când văd lucirea limpede din ochii lor

Sentimentele materne ale Medeei pare să învingă nevoia de răzbunare, aceasta hotărând să îi scoată pe ascuns din Corint, pentru a nu fi nevoită să îi omoare, așa cum plănuise inițial:

Nu, n-aș putea! Vă las cu bine hotărârilor de adineauri; voi scoate fiii mei din țară! La ce bun să-mi sporesc nenorocirea, lovind în tată cu năpasta fiilor? Nu, nu voi făptui! Vă las cu bine hotărârilor!

Dorința de răzbunare o cuprinde din nou Medeea, în momentul în care copiii se îndepărtează și astfel sentimentel sale materne nu mai sunt susținute de aproprierea lor:

Dar ce simțiri mă-ncearcă? Țin să ajug de râs, lăsându-i pe dușmanii mei nepedepsiți? E timpul îndrăznelii. Cât de fricoasă sunt, să-mi rabd în inimă astfel de gânduri slabe! Intrați, copii în casă. Cei care sunt opriți de Themis, să nu stea lângă jertfa mea, să se ferească! Nu-mi va fi moale mâna

Cu cât Medeea se arată mai decisă în planul său, cu atât sentimentele sale materne revin cu intensitate, ducând spre un conflict interior sfâșietor:

Aiai! Nu, inimă, nu săvârși omorul! Sărmano, iartă-i, cruță-i pe copii! Ei, dacă vor trăi, vor fi chiar de departe bucuria ta

Ipostaza răzbunării revine în mintea Medeei, motivată de contextul evenimentelor. Întrucât va fi găsită responsabilă de moartea Creusei, copiii trebuie să moară, pentru a fi pedepsiți pentru faptele mamei lor:

Ba nu, mă jur pe daimonii răzbunători din Hades. Nu se va povesti cândva că mi-am lăsat între dușmani copiii, să-și bată joc de ei. Tot sunt sortiți să moară și dacă trebuie, am să-i ucid, eu născătoarea lor. Nu se mai poate da-napoi, nu-i loc pentru salvare. Purtând pe cap coroana, îmbracată-n văl, se stinge tânăra prințesă; nu mai încape îndoială. Acum, de-am apucat pe calea celei mai mari nenorociri, iar lor le hăzăresc o mai cumplită cale, vreau să-i îmbrățișez pe fiii mei la despărțire

De îndată ce asasinatul Creusei a fost descoperit, Medeea este convinsă că nu mai are timp să ezite, trebuind să-și omoare copiii, pentru a nu fi uciși de dușmanii săi, ca metodă de răzbunare împotriva sa:

Hai! înarmează-te, inima mea, nu șovăi, nevoia te silește să faci fărădelegea! Apucă spada, ține-o, biată mână-a mea, purcede spre genunea unei vieți de chinuri! Nu fii becisnică! Să uiți că sunt ai tăi acești preascumpi copii, pe care i-ai născut. Să uiți, azi cel puțin, și-apoi să plângi, căci tu, îi nimicești, cu toate că-ți erau atât de dragi. Voi fi, vai! o femeie adânc nefericită!

Momentele de introspecție ale Medeei sunt duale, fiind în egală măsură clipe îndoială, similare oricărei femei îndurerate, dar și clipe de hotărâre acerbă, transformând-o pe aceasta într-un personaj tragic singular.

Capitolul III. Medeea în oglindă: Euripide, Seneca, Corneille

3.1. Perspectiva lui Euripide asupra Medeei

Medeea creată de Euripide este un personaj feminin, care își savurează răzbunarea, ascultând cu interes relatarea Vestitorului despre moartea Creusei și a regelui Creon. Inițial, planul său de răzbunare viza doar pe rivala sa, dar moartea accidentală a bâtrânului rege care a izgnit-o, este un prilej de satisfacție pentru aceasta. Medeea ascultă spusele Vestitorului, atitudinea sa de mulțumire este subînțeleasă din tăcerea cu care urmărește relatarea sa, fără a interveni:

Ei zac alături morți, fiica și părintele bâtrân, nenorocire vrednică de lacrimi! Cât despre soarta ce te-așteaptă, nu vreau nimic să mai adaug. Tu însăți vei cunoaște răsplata cuvenită

Moartea oponenților s-a petrecut, așa cum Medeea plănuise, subit și dureros, similar suferinței produse acesteia. Astfel, tânăra mireasă agonizează înainte de a trece în eternitate, pentru îndrăzneala de a nărui căsătoria Medeei:

Un chin de două ori mai mare o căznea: coroană cea de aur de pe cap vărsa un uimitor șuvoi de foc nesățios, iar vălul gingaș îi rodea nefericitei albul trup. Atunci s-a ridicat din jeț, fuging în vâlvătăi și pletele și le smulea sălbatic, voind să lepede coroana; dar aurul era de nedesprins; cu cât își agita mai tare părul, cu atât se întețea mai tare focul.

Apoi s-a năruit, învinsă de dureri, abia s-o poată recunoaște tatăl său. Nimic nu deslușeai, nici locul ochilor, nici frăgezimea chipului, doar sângele mustea din vârful capului, prin valul de văpăi. Ca lacrimile pinului, se desprindea de oase carnea sa, căci o mușca veninul nevăzut, priveliște îngrozitoare

Satisfacția Medeei crește în momentul în care aude vestea morții regelui Creon, pe care îl implorase să nu fie izgnoită împreună cu copiii săi, umilindu-se în fața acestuia. Bătrânul rege o atinge pe Creusa, deși slugile se ferise de trupul acesteia, presimțind pericolul:

Cu toții ne temeam cadavrul să-i atingem, căci soarta ei ne-a fost învățătură. Dar bietul său părinte, nebănuind urgia, dă buzna în odaie, se-aruncă peste moartă, îi strânge-n brațe trupul, se tânguie amarnic și zice, sărutând-o: <Sărmana mea copilă!> ce zeu ți-ai hărăzit această moarte mârșavă? De tine cine m-a lipsit, lăsându-mă moștneag, aproape un mormânt? Vai mie, de-aș pieri cu tine, fata mea!

Regele Creon nu o bănuiește pe Medeea, așa cum Iason imediat înțelege cine este în spatele morții înspăimântătoare a Creusei, venind să-i ceară socoteală fostei soții. Tatăl plânge pierderea suferită, devenind și el victimă a răzbunării Medeei:

Când încetă să plângă și să geamă, voi să se ridică, dar trupul său bătrân rămase alipit de văl, ca iedera de dafinul crengos. Atunci s-a dat o luptă fioroasă: el se căznea să salte în genunchi, dar ea-l trăgea-napoit și când se zvârcolea să scape, i se rupeau fâșii de carne de pe oase. Apoi se potoli, sărmanul și neputând să biruie năpasta își dete ultima suflare

Prin vocea Vestitorului, Euripide sancționează faptele Medeei, perturbând ordinea socială a cetății. Vestitorul îi reamintește că, în ciuda puterilor sale magice, Medeea este muritoare, fiind necesar să plătească pentru cele comise, pentru ca armonia să fie reconsolidată în Corint:

Am înțeles încă de mult că viața muritorilor e um bră și nu preget să spun că oamenii ce trec drept înțelepți și dornici de știință sunt cel mai greu loviți. Nu este muritor să fie fericit. Belșugul poate să aducă uneori anume împliniri, dar fericire niciodată

Spre deosebire de textele lui Seneca și Corneille, Medeea pare să nu fie pedepsită pentru faptele sale, care disturbat ordinea socială a cetății, întrucât reușește să fugă cu ajutorul unui car înaripat, trimis de Helios, zeul protector al Colhidei, imagine a soarelui și a vieții, așadar ipostaza pozitivă a panteonului grecesc. Ajutorul lui Helios intră în contradicție cu ordinea socială, pe care fiecare persoană sau cetate, trebuie să o respecte, zeul soare protejând o asasină, ceea ce ridică semne de întrebare asupra corectitudinii intervenției sale.

O altă deosebire esențială între perspectiva lui Euripide și cea a lui Seneca sau a lui Corneille este rolul esențial al Corului sau al Corifeului, personaje secundare ale tragediei, care funcționează ca alter-ego al Medeei sau exprimă poziția dramaturgului față de faptele sale. Astfel, de îndată ce Vestitorul a anunțat moartea Creusei, Corifeul intervine, deplângând soarta Creusei, victimă a intrigilor Medeei. Prezența Corifeului este necesară, contrabalansând atitudinea de satisfacție a Medeei la auzul morții rivalei:

Se pare că destinul azi l-a copleșit pe Iason cu năpaste și era drept s-o facă. Nefericito, cât îți plângem nenorocul, fiică a lui Kreon, tu care ai plecat spre porțile lui Hades, jertfa unei nunți

Corul intervine în acțiunea tragediei, în momentul în care Medeea începe să-și lovească copiii, pentru a le curma potențiala suferință, în urma asasinatului comis. Femeile din cor încearcă să o oprească pe aceasta, apelând la sentimentele sale materne:

Pentru ce clocotește de ură sufletul tău

Pornit să ucidă, nefericito?

Greu e păcatul omului care deșartă

Sângele neamului său, căci stingerea rudelor

Iscă în casa lui, pe măsura crimei,

Dureri hărăzite de zei

Relația Medeei cu Corul sau cu Corifeul este una apropriată, admițând justețea sfaturilor oferite, dar urmând firul propriilor decizii, menite să răzbune nedreptaea comisă. Astfel, la îndemânul Corifeului de a renunța să pedepsească proprii copiii pentru faptele lui Iason, „Cum ne-ai făcut părtașele gândului tău, vrem să te sprijinim, dar să urmăm și legile oamenilor: aceste hotărâri să nu le duci la capăt, Medeea răspunde categoric, considerând nicio persoană nu poate înțelege pe deplin durerea sa:

Nu-i cu putință altcumva! Eu pentru sfatul tău te iert, căci n-ai avut de îndurat atâta chin ca mine

Corul este elementul recurent al intervenției exterioare a dramaturgului, intervenind în tragedie într-o măsură mai mare decât Corifeul, care apare în momentul primei confruntări dintre Iason și Medeea, pe când Corul își manifestă compasiunea față de aceasta, încă din primele momente ale tragediei:

Lăsat-ai departe țara părinților tăi,

Cu inima înnebunită; ai străbătut

Printre stâncile gemene marea;

Și-acum te găsești pe sol străin,

Părăsită de soț, din iatac izgonită,

Biata de tine, silită să-nduri

Ocara surghiunului

Corul sau Corifeul intervin și în cazul lui Iason, criticând purtarea sa față de Medeea și proprii copiii, încercând să reducă tensiunea existentă între cele două personaje. Corifeul îl sfătuiește pe Iason să-și îndrepte purtarea față de fosta soție:

Iason, ți-ai potrivit prea bine cuvântarea, ci chiar de te-ar uimi părerea mea, ai încălcat dreptatea, când ți-ai trădat soția

Întrucât nu există nicio cale de împăcare între Iason și Medeea, Corul deplânge sfârșitul căsătoriei, invocând caracterul schimbător al dragostei sub influența lui Kypris, apelativ al zeiței Afrodita:

Iubirile, când se abat

Peste oameni năprasnic,

Nu le aduc nici virtute, nici faimă curată.

Dar când se aproprie Kypris cu pași cumpăniți,

Nicio zeiță nu dăruiește

Un farmec mai dulce.

Nu slobozi niciodată spre noi, stăpânp,

Din arcul de aur al tău

Săgeata ce nu dă greș,

Umezită în filtrul dorinței

În cazul Doicii, relația devine autoritară, deși aceasta i-a crescut pe cei doi fiii, Medeea invocându-i necesitatea de a nu divulga crima plănuită în calitate de slujnică și de femeie, putând înțelege de ce apelează la această răzbunare:

La fapte! Orice vorbă este de prisos. Mergi, adu-mi-l pe Iason! La trebile de taină mă folosesc de tine. Nimic să nu împrățtii din to ce-am pus la cale, dacă ți-s dragi stăpânii și dacă ești femeie

Grosso modo, Lilian Corti consideră că Medeea este percepută în mod injust ca fiind ucigașă de prunci, în acest sens textul lui Euripide prin finalul său surprinzător, oferită o nouă perspectivă de interpretare. Figura Medeei ca ucigașă de prunci, străină ostracizată și vrăjitoare sălbatică este un arhetip al persoanei blamate pentru evenimentele tragice care pot afecta o comunitate, în cazul Colhidei drept cetate jefuită de darul său prețios, Lâna de Aur, iar cazul Corintului drept cetate potențial afectată de un conflict militar cu cetatea miresii lui Iason, dorind răzbunarea morții acesteia.

3.2. Perspectiva lui Seneca asupra Medeei

Medeea imaginată de Seneca se înscrie conceptelor stoice, considerând onoarea mai importantă decât dragostea, așadar reproșurile sale nu vizează existența unei rivale, cât faptul că Iason a acordat ajutorul acordat în cele mai dificile momente ale vieții sale:

În țara părintească și-n câmpul pângărit

Cu sângele de frate? Spre ce pământ mă-ndrumi?

Ce mări mi-așterni în cale? Strâmtorile din Pont,

Prin care-aleasa ceată regească am condus-o,

Urmând prin Symplegalde pe-nșelătorul meu

Vrăjile, pe care le face, sunt doar instrumente ale unei iubiri absolute, Medeea nedorind ca Iason să o uite vreodată, pedepsirea Creusei ca intrusă în căsătoria sa este un detaliu secund în planul său:

S-a dus. E cu putință? Tu pleci, uitând de mine,

De-atâtea ajutoare? M-ai alungat din minte?

Dar voi rămâne pururi. Acuma chema-voi toată

Puterea vrăjii. Fructul fărădelegii, iată-l

Medeea creată de Seneca, spre deosebire de personajul lui Euripide, este conștientă că puterile sale magice se pot întoarce împotriva sa, întrucât destabilizează ordinea socială existentă, dar dorința de a nu se despărți de Iason, cel puțin prin ipostaza durerii pe care o va provoca, este mai mare:

Nimic nu-i fărădelege. E greu să-i viclenesc.

Ei se păzesc. Lovește acolo unde nimeni

Nu se ferește! Haide, începe, îndrăznește,

Medeea, ce se poate, ba chiar ce nu se poate!

Tu, credincioasă iubire, tovarășă de chinuri

Intervenția Corului în textul lui Seneca este minimă, acesta nu interacționează direct cu Medeea, aceasta nerăspunzând afirmațiilor sale. Corul doar constată și expune un punct de vedere, de regulă moral, întrucât stoicismul considera caracterul moral al unei persoane sau a unei comunități drept cea mai de preț trăsătură. De îndată ce Medeea decide să-i pedepsească pe cei care au rănit-o, Corul compară victimele sale cu personaje mitologice care au sfârșit într-un mod similar, Anteu – fiul titanului Gaia și a zeului Poseidon, ucis de Hercule prin descoperirea vulnerabilității sale, Idmon- argonaut, care și-a prevăzut moartea, dar a dorit să participe la expediția lui Iason, Meleagru – al cărui destin a fost legat de existența unui tăciune aprins în vatra părintească, în ciuda curajului său sau Mopsus, fiul lui Apollo, pierind departe de casa sa, pentru a împlini destinul trasat de zei:

S-a sfârșit Anteu, doborât de colții

De mistreț; te stinse mânia mamei,

Ucigaș al fraților ei, sărmane

Meleagru! Toți căzură pe merit,

Dar ce vină răscumpărași cu moartea

Tu, copil cătat în zadar de-Alcide,

Vai răpit de ape liniștite!

Mai străbateți marea, eroi, când râul

Teamă inspiră!

Idmon, cunoscându-li prea bine soarta,

Fu-nghițit de șarpe-n pustiul ținut,

Drept profet cu toți, mincinos cu sine,

A pierit, departe de Teba, Mopsus,

Dacă a prezis viitoru-ntocmai

Un alt personaj secundar, care capătă o importanță sporită în textul lui Seneca, față de tragedia lui Euripide, este Doica. Dacă în versiunea lui Euripide, replicile acesteia sunt reduse și pare să fie supusă ordinelor Medeei, în cazul lui Seneca aceasta își manifestă îngrijorarea față de acțiunile Medeei, sperând ca zeii să o oprească, înainte de a fi prea târziu:

Mi-e inima-ngrozită; ne-așteaptă grea năpastă!

Ce uriașă crește și singură se-aprinde

Mânia ei, găsindu-și puterea de-altădată!

Văzui cum, rătăcită, pe zei îi blestema,

Vrând să-ngenunche cerul, un luru mai cumplit

Medeea plănuiește. De cum se-ndepărtă

Cu pași pierduți și-atinse sinistrul sancturar,

Comorile-și revărsă, ivește leacuri care

Ani lungi au speriat-o, înșiră tot prăpădul

De tainice moșmoane ascunse, zăvorâte

Pe lângă rolul său de observator al furiei Medeei, Doica este și cea care descrie detaliat modul în care vrăjile acesteia sunt înfăptuite. În textul lui Euripide, Medeea menționează Corului că îi va dărui tinerei mirese un văl și o coroană de aur care poartă otravă, dar nu descrie modul în care a preparat substanța ucigătoare, pe când Doica detaliază acțiunea Medeei și legătura ei cu lumea întunericului:

Și stângând cu stânga altarul sumbru, cheamă

Otrăvurile-acestea născute-n albul

Nisip aprins, închise în veșnica zăpadă

Din Taurus, de Ursa geroasă-nțepenite;

Îmbie-apoi toți monștrii. Atrase de descântec,

Solzoase turme-n șiruri din viziuni se-adună.

Vezi fiorosul șarpe cum trupul și-l târălte

Și limba cu trei vârfuri țâșnete-n căutare

De pradă: nu mai mișcă de cum i-aude viersul,

Umflatul corp îndoaie, și stivuite noduri

Le strânge în spirale

Ritualul Medeei presupune atât invocarea spiritelor întunericului, dar și îngăduința zeilor din cer de a putea folosi otrava, așadar similar textului lui Euripide, zeii nu intervin pentru a opri faptele sângeroase ale acesteia, deși vor destabiliza ordinea socială din Corint:

Ea-și zise: <Rele mici

Și arme neînsemnate adâncul gliei naște:

Din cer să-mi iau otrava! E timpul să-mplinesc

O faptă care-ntrece obișnuite vrăji>

Vraja Medeei, așa cum este descrisă de Doica, presupune un amestec de creaturi și ierburi care pot ucide, combinarea lor sporind puterea otrăvii:

Ia ucigașe ierburi, din șerpi veninu-l stoarce;

Aruncă în amestec sinistre zburătoare:

O inimă de buhă și măruntaie smulse

Din ciuful care țipă. În vrăji neîntrecută,

Ea le descântecă: vlaga nimicitoarei flăcări,

Încremenirea rece a gheții vâră-n ele

Vraja Medeei este menită să aducă iarna în destinul lui Iason, ca imagine a morții și a imposibilității de refacere a vieții curmate:

Spre iarnă, când pădurea și-a spulberat podoaba,

Iar firea se-nchircește sub geruri și troiene.

Și fiece tulpiă cu flori ucigătoare,

Oricare rădăcină ce naște must viclean

Atunci când e strivită, cu mâna le atinge

Spre deosebire de textul lui Euripide, în versiunea lui Seneca, Medeea se roagă Hecatei, zeița răscrucilor și a vrăjilor, pentru ca otrava sa să reușească, omorând în chinuri pe dușmanii săi. Rugăciunea este sumbră, Medeea presărând-o cu sângele său, ca simbol al devotamentului pentru Hecate, protectoarea sa, aducând ca omagiu un însemn al râului Stix, râul Infernului:

Pentru tine și-aduc pe altar sângerat

Sacrificiu solemn, și o torță am smuls

Dintr-un rug mortuar, ca noptaticul foc

Să-l aprind; pentru tine, din cap clătinând,

Cu grumazul plecat, îți rostesc rugăciuni;

Pentru tine bentițe în păr despletit

Mi-am încins, parc-aș fi în funebru convoi;

Pentru tine cutremur un ram ce-a plutit

În vâltoarea din Stix, și cu piept dezgolit,

Ca menada, cu sfântul cuțit pe la braț

Mă crestez; să se verse și sângele meu

Pe altar

Imaginea propriului sânge este considerată de Medeea ca o încurajare pentru fapta sângeroasă pe care o va comite, omorându-și proprii fiii:

Te învață, o, mână, s-apuci

De mânerul de spadă și sângele drag

Să te-nduri a-l vărsa

Pedeapsa creată pentru Creusa trebuie să depășească agonia eternă a lui Prometeu, cel are a furat focul pentru a-l dărui oamenilor, fiind supus furiei vulturului lui Zeus:

Tu veșmântul Creusei îmbibă-l acum.

Ca, din clipa când ea l-a-mbrăcat, să strecori

Până-n măduva oaselor șerpii de foc.

Se ascunde în aurul rumen la chip

Dăruita văpaie a celui ce-a fost

Pedepsit cu mereu renăscutul ficat

Pentru furtul ceresc – Prometeu, ce mi-a spus

Cum s-acopăr mocnirea-i dibaci

Pe lângă caracterul mortal al otrăvii, Medeea o roagă pe Hecate să ascundă adevărata natură a acesteia, pentru a nu fi descoperită, înainte de a ajunge pe trupul tinerei mirese:

La otrăvuri s-adaugi imbolduri, Hecate,

Și semințele flăcării-n daruri ascunse

Îngrijerește-le bine: să-nșele vederea,

Să se lase atinse, iar para să intre

Și în vine, și-n piept – mădulare topească,

Pârjolească și oase, mai tare să ardă

Ca făclia de nuntă chiar părul miresei!

Medeea creată de Seneca nu apelează la un subterfigiu, presupusa împăcare cu Iason, pentru a-și trimite copiii cu darurile otrăvite, doar le cere acestora să obțină iertarea mamei vitrege:

Vă duceți, voi, născuții nefericitei mame,

Înduplecați cu daruri și rugăminți o mie

Pe vitrega stăpână. Nu zăboviți o clipă,

Îmbrățișarea voastră din urmă să mi-o dați

Medeea nu discută cu Crainicul sau cu Corul, manifestându-și satisfacția asupra morții Creusei și a regelui Creon, precum personajul feminin creat de Euripide, dar Crainicul își expune deznădejdea în fața Corului, anticipând efectele tragice ale asasinatului:

S-a isprăvit: pieriră ocârmuirea, tronul!

Părintele și fiica și-au contopit cenușa

Corul consideră că focul care a cuprins Corintul, ca metaforă a faptelor Medeei, trebuie oprit cu apă, posibilă imagine metaforică a pedepsirii acesteia într-un mod similar, dar Crainicul își manifestă îndoială, întrucât Medeea nu este o femeie comună, ci prințesă a Colhidei și iscusită vrăjitoare:

Dar în prăpădul ăsta ne-a mai uimit ceva:

Ațâtă apa focul; cu cât îl stingi, țâșnește

Mai tare: cucerește obstacolele singur

Spre deosebire de textul lui Euripide, nu Crainicul este cel care o sfătuiește pe Medeea să fugă de furia lui Iason, ca urmare a uciderii Creusei, ci Doica. Similar personajului feminin creat de Euripide, Medeea este determinată să înfrunte efectele faptelor sale, arătându-se mulțumită de durerea pe care Iason o resimte:

Eu să mă duc de-aicea? Chiar de-aș fi fost plecată

Mă reîntorceam. Contemplu această nuntă nouă!

O, inimă, ce șovăi? Imboldul bun ascultă-l!

Din răzbunarea-ntreagă te bucuri de-un crâmpei?

Iubești și acum, smintito, dacă ți-a fost de-ajuns

Să-l văduvești pe Iason! O nemaiîntâlnită

Pedeapsă pregătește, fii la-nălțimea ta!

Încalcă orice lege, sfiala ți-o alungă!

Ușoară-i răzbunarea ce nu-ți pătează mâna.

Mânia răscolește-ți și curmă lâncezeala,

Cu-nverșunare iscă zvâcnirile străvechi

Din sânul tău. Blândețe să pară toate cele

De mine-nfăptuite

Asemenea Medeei din textul lui Euripide, la vederea copiilor personajul feminin din textul lui Seneca începe să aibă îndoieli asupra corectitudinii decizie de a-și ucide proprii fiii, pe care îi consideră „odoare scumpe, supremă mângâiere a căsniciei frânte”:

Vă aibă teferi tatăl,

Doar să vă știu în viață … Exilul mă grăbește,

Vor fi răpiți îndată din brațul surghiunitei

Cu gemete și lacrimi. Părintele să-i piardă

Cum i-a pierdut și mama! Sporește iar necazul

Și-mi clocotește ura

Sub influența Furiilor, drept zeițe ale răzbunării, Medeea își reamintește care este misiunea sa de restabilire a dreptății, pe când în tragedia lui Euripide momentul de introspecție al Medeei cu privire la uciderea copiilor este curmat de imaginea trădării lui Iason:

Această cruntă ceată de Furii unde-aleargă?

Și cine este ținta săgeții lor de foc?

Vai, oastea infernală amenință cu torțe

Pe cine? Șerpi gigantici foiesc încolăciți,

Pocnind ca niște bice. Pe cine-nfrunți cu facle

Megaera?

Medeea are o viziune: moartea se înfățișează ca un cadavru sumbru, sugerându-i caracterul odios al faptei sale împotriva copiilor săi:

Cine-i umbra pășind șovăitor

Cu membre ciopârțite? Vrei, frate, ispășire?

Ți-o dau în întregime! Primiți-mi sânul Furii!

Dar scapă-mă, o frate, de greul pedepsei

În textul lui Euripide, Medeea își omoară copiii fără a avea martori, în tragedia lui Seneca Doica este prezentă în momentul pruncuciderii, fără a interveni, întrucât soția părăsită este hotărâtă să-și împlinească misiunea. De asemenea, copiii Medeei nu o imploră pe aceasta să nu fie răniți, așa cum este prezentat în tragedia lui Euripide, uciderea lor este un moment de tăcere, doar Medeea se încurajează, menționând „Să isprăvesc omorul”.

Finalul tragediei este diferit în perspectiva lui Seneca, Iason nu o întreabă pe Doică dacă cunoaște destinul copiilor săi, aceasta fiind deja părtașă la pruncucidere. Iason le ordonă tuturor supușilor să o caute pe „făptășa nelegiuitei crime”, cunoscând deja fapta Medeei. Aceasta se află pe acoperișul casei, invocându-i fostului soț că și-a redobândit prin faptele sale onoarea și libertatea:

Redobândesc azi sceptrul, iar fratele și tata

Se reîntorc cu lâna de aur în Colhida;

Recapăt țara, cinstea, răpite de tine!

Dacă în textul lui Euripide cei doi copiii sunt uciși în același timp, în cazul tragediei create de Seneca, Medeea ucide pe unul dintre ei și îi arde trupul, pentru ca Iason să nu îl poată înmormânta conform tradiției. În cazul celui de-al doilea copil, Medeea îl ucide în fața lui Iason, pentru ca acesta să sufere: „Sub ochii tăi al doilea va fi ucis la fel!”.

Iason încearcă să o înduplece, oferindu-și viața pentru a-l salva, dar ipostaza maternă a Medeei nu mai există, aceasta este doar o femeie stăpânită de dorința de răzbunare: „Vâr spada-n locul care te doare cel mai mult!”. Medeea dispare în mod magic, nu există un car înaripat ca în textul lui Euripide, dar personajul masculin prezintă aceeași atitudine: lui Iason îi rămân doar întrebări adresate zeilor privind justețea poziției lor.

Versiunea lui Seneca asupra Medeei este considerată de Lilian Corti drept o reluare a comportamentului abuziv manifestat în societatea romană. In Roma primului secol, marcată de lupta haotică pentru a obține mai multă putere, în care viețile indivizilor sunt distruse într-o clipă, similar asasinatelor comise de Medeea. Incertitudinea socială este resimțită de copiii, afectandu-le dezvoltarea, fiii Medeei percepand că există tensiune între mama si mama lor. Senca transformă tema Medeei într-o oglindire a frămantărilor sociale existente în societatea romană, cu precădere a ipostazei Celuilalt, a străinului din comunitate, față de care cetățenii manifestă o teamă colectivă, chiar furie. Medeea creată sugerează că într-o situație limită precum exilul acesteia, o persoană nu poate adopta o strategie eficientă de supraviețuire. La nivel filozofic, prin imaginea Medeei Seneca critică societatea romană, punand la îndoială echilibrul atitudinii de resemnare a curentului stoic.

3.3. Perspectiva lui Corneille asupra Medeei

În textul lui Corneille, Creusa este cea dorește să intervină, să obțină o pedeapsă mai ușoară pentru Medeea, ca semn de iubire pentru Iason, fără a fi rugată de un alt personaj al tragediei, așa cum este prezentat în versiunea lui Euripide sau a lui Seneca:

Și dacă voi putea obține ceva de la tatăl meu

Vei ști după aceea, nu vreau să promit nimic

Similar personajului feminin creat de Euripide și Seneca, Medeea invocă zeii ca martori ai nedreptății comise împotriva sa și a copiilor săi, încercând să obțină restabilirea ordinii sociale:

Suverani protectori ai legilor,

Zei, garanții faptelor lui Iason,

Care a profitat de ardoarea mea imortală,

Jurând că îmi va fi fidel

Vedeți jurământul încălcat

Și ajutatți-mă să răzbun injuria

Alte detalii diferite în textul lui Corneille față de versiunile precedente sunt prezența lui Pollux, unul dintre argonauți, dar și intervenția modificată a lui Aegius, regele Atenei. Acesta nu mai discută cu Medeea, obținând de la aceasta promisiunea că va avea copiii, discutând doar cu Creusa despre viitoarea sa căsătorie. Aflat în închisoare, regele Aegius este ajutat de Medeea să fugă, în schimbul ajutorului acordat „răzbunării prompte”, pe care o plănuiește împotriva lui Iason, și implicit a Corintului.

Întrucât zeii nu răspund solicitării sale, Medeea decide să se răzbune pe cont propriu, promițându-și pedepse similare faptelor dușmanilor săi:

Moartea rivalei mei și a tatălui său,

Și dacă voi nu mă veți ajuta,

Voi pregăti ceva mai rău pentru perfidul meu soț

Servitorii care o ajută sau o înștiințează pe Medeea poartă nume în textul lui Corneille, așa cum este cazul Nerinei, cea care o anunță pe aceasta despre detaliile căsătoriei regale, pe când în versiunile lui Euripide sau Seneca, servitorii rămân anonimi. Nerine este similară unui alter-ego, care o invită pe Medeea la moderație:

Stăpâniți-vă pornirile de violență

Și deghizați-vă durerea în tăcere.

Da, Doamnă! Așa trebuie să vă prefaceți,

De ce să aruncați cu amenințări?

Similar personajelor feminine create de Euripide sau Seneca, Medeea nu este capabilă să aplice sfaturile primite, întrucât durerea ei este prea mare, pentru a fi înțeleasă de personajele din jurul său, doar ea poate sesiza efectele trădării lui Iason:

Vrei ca eu să tac și să mă prefac!

Nerine, oferă-i altcuiva acest sfat ridicol,

Sufletul este incapabilă să simtă cele mai mici supărări,

Și nu este în stare să ascundă cea mai mare durere.

Iason m-a convins să îmi trădeze țara și fratele,

M-a abandonat într-o țară străină,

Fără sprijini, fără prieteni, fără speranță, fără bine

Asemenea Medeei imaginate de Euripide sau Seneca, personajul feminin creat de Corneiile îl înfruntă pe regele Creon, considerând că exilul său nu are temei:

De ce mă acuzi? Ce crimă, ce faptă odioasă

Te-ar putea convinge să mă vânezi cu atâta ardoare?

Spre deosebire de regele Creon din textele lui Euripide și Seneca, care își păstrează atitudinea de sobrietate specifică rolului social, personajul masculin imaginat de Corneille o tratează pe Medeea cu ironie, numind-o „barbară”, pentru a sugera discrepanța dintre ea și Iason, care nu poate continua căsătorie cu o femeie care nu este din poporul său:

Ah! inoncența ea însăși și candoarea ea însăși!

Medeea este o oglindă a virtuții,

Ce inuman sunt că o voi exila!

Barbară, ai și uitat ororile comise?

Medeea își păstrează atitudinea semeață, indicându-i regelui Creon că poate avea un destin asemănător victimelor sale. Acestă poziție este similară personajelor feminine create de Euripide și Seneca:

Expune faptele mele mai negre ca noaptea,

Nu-mi este rușine și nu regret.

Este dorința mea și curajul meu

De a înfrânge tiranul prin mâiniile propriului popor

Iason nu discută direct cu Medeea, așa cum este prezentat în tragediile lui Euripide și Seneca, ci o roagă pe Nerine să o înduplece, pentru a-și acceptat exilul: „Fă-o să primeasă pedeapsa cu inimă ușoară”.

Medeea îl vede pe Iason, discutând cu slujnica, găsind oportunitatea de a-i reproșa cele întâmplate:

Nu fugi, Iason, de pe aceste locuri blestemate,

Eu voi pleca, primește cuvintele mele de adio.

Obișnuită să fug, exilul nu mă deranjează

Similar personajului feminin imaginat de Euripide și Seneca, Medeea îi reamintește lui Iason că nu are unde să meargă, întrucât a trădat toate alianțele poporului său, prin decizia de a-l ajuta:

Să fug în Colhida unde mi-am trădat tatăl

Și mi-am mânjit mâinile de sângele fratelui,

Să fug în Thessalia unde sunt vinovată de moartea unui rege?

Întocmai lui Iason din tragediile lui Euripide și Seneca, personajul masculin din textul lui Corneille își motivează noua căsătorie prin necesitatea de a asigura un viitor mai bun copiilor săi:

Ha! Parcă nu ai ochi să citești în sufletul meu,

Și să vezi motivele noii flăcări!

Sentimentele tandre ale iubirii de tată

Mă transformă într-un criminal, dar vreau să-mi salvez copiii,

Dacă putem numi crimă un divorț nefericit

Medeea îl atenționează pe Iason că nu este o femeie oarecare, menționându-i că nu există ființă pe pământ care îi poate rezista, dacă vrea să pedepsească pe cineva, similar personajelor feminine din textele lui Euripide și Seneca:

Acest trup nu a închis un suflet comun

Nu am suferit niciodată efectele legii

Și întotdeauna norocul meu a depins de ce-am hotărât

Sentimentele paterne îl determină pe Iason să încerce o împăcare cu Medeea, această mărturisire oferindu-i personajului feminin revoltat prilejul de a aplica cea mai dură pedpeasă, prin omorârea propriilor copiii:

Ah! Stăpânește-ți furia,

Să îmi iei copiii îmi sfâși inima,

Fulgerul lui Jupiter nu poate fi mai dureros

Spre deosebire de textele lui Euripide și lui Seneca, momentul în care Medeea își trimite copiii cu darurile otrăvite sau ritualul de otrăvire nu mai sunt prezentate, Corneille se axează pe suferința regelui Creon, care a atins corpul Creusei, căzând și el victimă vrăjilor soției părăsite:

Îndepărtați-vă de mine, să nu primiți agonia mea,

Otrava este unită cu trupul meu prin haine,

Și pielea mea se desprinde cu furie

Iason bănuiește cine se află în spatele otrăvirii, cerându-i socoteală Medeei, pe care o numește „oroare a naturii”. De cealaltă parte, Medeea consideră că a acționat corect, nu cu lașitate, așa cum a procedat Iason în luptele sale, în care a fost întotdeauna ajutat de puterile sale magice:

Lașule, disperarea încă nu te-a eliberat?

Ridică-ți ochii perfizi și recunoaște brațul

Care ți-a înlăturat dușmanii

Momentul în care Medeea își omoară copiii sau dispariția miraculoasă a acesteia nu sunt prezentate de Corneille, dar Iason rămâne singurul personaj care rostește replicile finale ale tragediei, similar textelor lui Euripide și Corneille. Asemenea personajului masculin creat de predecesorii săi, Iason în tragedia lui Corneille își deplânge destinul:

Creusa, copiii, Medeea, dragostea, ura, răzbunarea,

Unde trebuie să caut acum alinare,

Unde pot să plec

Pentru a uita atâtea crime?

În cazul versiunii lui Corneille, Roy Clement Knight consideră că Medeea reprezintă ipostaza efectului devastator al pasiunii răzbunării. Medeea este un personaj feminin care trece de la imaginea unei femei îndrăgostite la imaginea unei unui personaj feminin, similar Furiilor. Tragedia lui Corneille a fost scrisă în 1635, în perioada de debut a dramaturgului, sub influența barocului. Medeea pare să fie singurul personaj care înțelege viața cu bucuriile și tristețiile sale, pe când ceilalți trăiesc o iluzie a acesteia, similară unei umbre, care îi împiedică să-și împlinească destinul.

Concluzii

Teza Figura Medeei în opera lui Euripide, Seneca și Pierre Corneille și-a propus să evidențieze pespectiva în care fiecare autor a reflectat personajul feminin Medeea, precum și ipostaza răzbunării sale.

Figura Medeei a fost analizată în mod deductiv, fiind prezentat inițial un context general al receptării sale ca personaj mitologic și ulterior personaj literar. Corpusul analizei a inclus trei tragedii bazate pe mitul Medeei: textele lui Euripide, Seneca și ale lui Pierre Corneille.

Metoda de cercetarea aleasă a fost comparația, textele tragediilor fiind analizate în ordine cronologică, pentru a putea sesiza în mod obiectiv similaritățile și deosebirile de perspectivă între autorii menționați. Observațiile enunțate în urma cercetării au fost susținute prin fragmente sugestive din cele trei tragedii amintite, astfel că tema poate fi continuată prin cercetări ulterioare, reliefând acțiunile lui Iason sau ale unor personaje secundare precum Doica sau Nerine.

Grosso modo, fiecare autor succedându-l pe Euripide a încercat să creeze o Medee diferită, totodată păstrând linia evenimentelor trasate de dramaturgul antic. Seneca, totodată un dramaturg antic, dar aparținând spațiul cultural roman, a imaginat o Medee care își ascunde furia, pentru a putea pregăti răzbunarea destinată personajelor care au rănit-o. Spre deosebire de Medeea lui Euripide, aceasta o invocă pe Hecate, zeița răscrucilor și a vrăjilor, Seneca detaliind ritualul otrăvirii darurilor trimise Creusei. Medeea lui Seneca își omoară succesiv copiii, ultimul dintre ei fiind ucis în fața lui Iason, pentru a-i urmări reacția acestuia. Similar Medeei lui Euripide, și personajul feminin creat de Seneca dispare miraculos, lui Iason rămându-i doar regrete tardive, care nu îi pot aduce înapoi fiii.

Tragedia lui Corneille prezintă cele mai multe deosebiri față de textul lui Euripide sau versiunea lui Seneca. O primă noutate constă în introducerea unor personaje secundare cu rolul de alter-ego al Medeei sau al lui Iason, cum este cazul Nerinei sau al lui Pollux. Evoluția evenimentelor este schimbată: Creusa nu mai este înfățișată în agonie, doar tatăl său, scena pruncuciderii dispare, Iason confruntându-se doar cu vestea că Medeea și-a omorât copiii, pentru a se putea răzbuna pe el.

Bibliografie:

Clauss, James J., Johnston, Sarah Iles, Medea, Princeton: Princeton University Press, 1997.

Corneille, Pierre, Médée, disponibil la http://www.corneille.org/file/Medee.pdf.

Corti, Lilian, The Myth of Medea and the Murder of Children, in Comparative Literature Studies, vol. 37, no. 3, 2000.

Euripide, Teatru complet. În românește de Alexandru Miran, Chișinău : Editura Gunivas-Arc, 2005.

Hubert, Judd David, Corneille`s Performative Metaphors, Charlottesville: Rookwood Press, 1997.

Jankélévitch, Vladimir, Tratat despre moarte. În românește de Ilie Gyurcsik și Margareta Gyurcsik. Timișoara: Editura Amarcord, 2000.

Knight, Roy Clement, Corneille`s Tragedies, Wales: University of Wales Press, 1991.

Leeming, David Adams, The World of Myth, Oxford: Oxford University Press, 1990.

McDermott, Emily, Euripide`s Medea: The Incarnation of Disorder, Philadelphia: Pennsylvania University Press, 1989.

Seneca, Medeea. Tragedie în cinci acte. În românește de Ion Acsan. București: Editura Univers și Teatru Național I.L. Caragiale, 1993.

Seneca, Anger, Mercy, Revenge, Chicago: University of Chicago Press, 2010.

Stratton, Kimberly B., Naming the Witch: Magic, Ideology, and Stereotype in the Ancient World, New York: Columbia University Press, 2007.

Stuttard, David, Looking at Medea, London & New York: Bloomsbury Academic, 2014.

Wolf, Christa, Medeea. Glasuri. Iași: Editura Polirom, 2002.

Woodard, Roger D., The Cambridge Companion to Greek Mythology, Cambridge: Cambridge University Press, 2007.

Bibliografie:

Clauss, James J., Johnston, Sarah Iles, Medea, Princeton: Princeton University Press, 1997.

Corneille, Pierre, Médée, disponibil la http://www.corneille.org/file/Medee.pdf.

Corti, Lilian, The Myth of Medea and the Murder of Children, in Comparative Literature Studies, vol. 37, no. 3, 2000.

Euripide, Teatru complet. În românește de Alexandru Miran, Chișinău : Editura Gunivas-Arc, 2005.

Hubert, Judd David, Corneille`s Performative Metaphors, Charlottesville: Rookwood Press, 1997.

Jankélévitch, Vladimir, Tratat despre moarte. În românește de Ilie Gyurcsik și Margareta Gyurcsik. Timișoara: Editura Amarcord, 2000.

Knight, Roy Clement, Corneille`s Tragedies, Wales: University of Wales Press, 1991.

Leeming, David Adams, The World of Myth, Oxford: Oxford University Press, 1990.

McDermott, Emily, Euripide`s Medea: The Incarnation of Disorder, Philadelphia: Pennsylvania University Press, 1989.

Seneca, Medeea. Tragedie în cinci acte. În românește de Ion Acsan. București: Editura Univers și Teatru Național I.L. Caragiale, 1993.

Seneca, Anger, Mercy, Revenge, Chicago: University of Chicago Press, 2010.

Stratton, Kimberly B., Naming the Witch: Magic, Ideology, and Stereotype in the Ancient World, New York: Columbia University Press, 2007.

Stuttard, David, Looking at Medea, London & New York: Bloomsbury Academic, 2014.

Wolf, Christa, Medeea. Glasuri. Iași: Editura Polirom, 2002.

Woodard, Roger D., The Cambridge Companion to Greek Mythology, Cambridge: Cambridge University Press, 2007.