Faust Motive Literare

Faust – motive literare

Capodopera lui Goethe, Faust, este o creație a cărei elaborare a durat aproape 60 de ani (prima parte a apărut în 1808, iar cea de-a doua a apărut postum, în 1833), complexă, greu de încadrat într-o specie literară anumită; autorul ei a subintitulat-o tragedie, dar poate fi considerată, cu aceeași îndreptățire, poem dramatic sau dramă filozofică.
Motivul omului care și-a vândut sufletul diavolului apare într-o legendă medievală și sub forma doctorului Faust, în cărți populare ale Renașterii care l-au inspirat pe dramaturgul englez Christopher Marlowe (1564 – 1593) și pe Lessing.

Faust este drama unui învățat din epoca reformei lui Luther, căruia știința vremii nemaifiindu-i îndestulătoare, încearcă practicile zadarnice ale magiei și încheie, în cele din urmă, un pact cu spiritul răului, cu Mefistofel, legându-se cu prețul sufletului său pentru a obține fericirea ca voluptate, știință și putere. Faust este deci un rebel împotriva ordinii morale existente.

Întrucât au existat dintotdeauna antagonisme sociale, lupte de clasă, prăbușiri ale câte unei orânduiri, forme noi ale societății omenești, înlocuind cu violență pe cele anterioare, motivul rebeliunii este unul din cele mai vechi ale literaturii.

Un alt motiv bine conturat îl reprezintă cel al asocierii cu forțele malefice, cu spiritele răului. Originea acestuia se regăsește în literatura ebraică veche și anume, în opera intitulată Predicatorul Solomon. Protagonistul îi fură diavolului Adramelech piatra înțelepților dar acesta din urmă îl adoarme, îl duce în pustiu și, după ce azvârle piatra înțelepților în mare, guvernează în numele lui. Dar vrăjitorii vor să-și procure din nou piatra; ei îl invocă pe diavol și fac cu el un pact, semnat cu propriul lor sânge.

Acest motiv a revenit adeseori de atunci în legendele creștinismului antic și medieval. Una din ele stă în legătură cu personalitatea lui Simon Magul, a cărui nefericită reputație transmisă prin Faptele Apostolilor provenea din încercarea nesăbuită de a cumpăra cu bani pe apostoli, între creștinii petriniani și cei pauliani, adică adepții sfinților Petru și Pavel. Legenda povestește cum prin vrăjitoriile lui, învățate de la spiritul răului, Simon ajunge la Roma și încearcă să se înalțe la cer în fața lui Nero, dar un singur cuvânt al lui Petru îl prăbușește.

Acesta însă nu este singurul caz din literatură al unui rebel asociat cu forțele malefice. Conform relatărilor, Cyprian din Antiohia o râvnește pe fecioara creștină Justina și în acest scop, se aliază cu demonii, dar virtutea credinței anulează puterea demonilor. În cele din urmă, Cyprian se convertește, devine episcop și suferă martiriul în timpul împăratului Decius. O altă figură a unui rebel aliat cu demonul este Theophilus din Adana, eroul unei legende din veacul al Vl-lea, adesea prelucrată în evul mediu, în care eroul, fostul iconom al bisericii din Adana, în Cilicia, semnează un pact cu diavolul, în schimbul promisiunii de a i se restitui funcția, dar este cuprins de remușcări și reușește să anuleze pactul.

Chiar și în timpul Renașterii și al Reformei, deși societatea este caracterizată din ce în ce mai mult de progrese ale științei și rațiunii, credințele superstițioase sunt dominante. Astfel, figuri ilustre ca Paracelsus și Agrippa von Nettesheim, practicau magia și susțineau că datorează acesteia succesele lor ca medici. Cum era de așteptat, mentalitatea și ideile respective și-au găsit repede ecou și în literatură. Aceasta este atmosfera în cadrul căreia s-a închegat opera pe care o analizăm.

Pe de altă parte, Faust aduce pe scena literară o dramă a cunoașterii, a căutărilor de sensuri ultime care să confere finalitate și scop existenței efemere a omului pe acest pământ. La fel ca personajul său, Goethe se afirmă, în tonul epocii, întocmai ca un raționalist dornic să pătrundă adevăratul sens al vieții. Deși detașat de efervescența religioasă a predecesorilor, Goethe va condensa în poemul său o întreagă filosofie de viață construită în jurul unei ideii centrale, cea a clipei împlinirii supreme, ce poate fi lesne înțeleasă ca o metaforă a unei mântuiri finale. Faust nu rămâne peste veacuri doar creația capitală a unei vieți artistice, cristalizate pe parcursul a peste șaizeci de ani de viață, ci mai ales, spre găsirea, în ultimă instanță, a mijloacelor care îi conferă omului posibilitatea să se mântuiască. Ajungem astfel, la un alt motiv existent in cadrul operei și anume, cel al mântuirii, al salvării.

Prologul în cer trasează coordonatele cadrului în care se va desfășura conflictul sufletesc, conferindu-i valențele unui eveniment cosmic. Tragedia faustică se prefigurează aici sub forma unei alegorii a unui fenomen divin. Este sugerată perpetua alternanță a luminii cu întunericul care devine un atribut exclusiv al pământului care, prin rotirea sa înaintea soarelui, cauzează aceste schimbări. Acestei dualități de poziție îi este supus, în mod implicit, tot ce trăiește pe pământ, inclusiv omul. Extrăgând sensurile simbolice ale acestui fenomen, constatarea firească e că există o inerență a vieții pe pământ ce presupune o continuă alternanță între doi poli opuși, lumina și întunericul, binele și răul, păcatul și mântuirea.

Ceea ce atrage atenția e viziunea goetheană asupra răului. Răul, partea întunecată a pământului, înțeles ca o consecință firească a mișcării lui de rotație, nu e decât un verso sau o negare a luminii. Așadar, pentru Goethe, răul există într-o continuă condiționare i rezonanță cu binele. Astfel, tendința omului goethean de a lupta pentru a-și câștiga lumina, binele, e condiționată implicit de existența celuilalt pol, negarea binelui, răul, care determină întreg demersul atingerii desăvârșirii și al mântuirii în ultimă instanță. Dacă n-ar exista decât binele, starea naturală a omenirii ar fi fericirea iar încercarea de a cuceri binele ar rămâne fără oponent deci, fără obiect.

Această viziune definește atmosfera în care e plasat Faust și în care se va desfășura întreaga acțiune. Tragedia se va petrece pe pământ și tot ce se va întâmpla va argumenta acest caracter fundamental al existenței telurice: trecerea de la întuneric la lumină, de la lumină la întuneric, lupta continuă între aceste două elemente antagonice. Acesta este sensul cel mai profund al ideii de mântuire care se va reconfirma iar și iar pe întreg parcursul dramei și care cristalizează opera într-un tot unitar.

Lumina și întunericul, optimismul etern și pesimismul absolut, binele și răul, primesc contur, se concretizează sub înfățișarea lui Dumnezeu și a lui Mefistofel, spiritul universalității și cel al parțialității. Viziunea mefistofeliană este una în rezonanță cu spiritul negației pe care îl întrupează și în opoziție cu cea angelică, pozitivistă. Pentru Mefistofel (cel care urăște lumina) întreaga creație e una supusă damnării și suferinței. Spectrul restrâns, cel terestru, la care are acces Mefistofel îl privează de perspectiva unui univers infinit, armonios închegat și într-un desăvârșit echilibru, al cărui simbol e perfecțiunea sferică. Viziunea sa e una fragmentară, lipsită de patos și ideal, o lume a întunericului, a biruinței răului. Pentru Mefistofel, acea lumină tradusă în rațiune, pe care Dumnezeu a oferit-o oamenilor, există pe pământ doar ca o simplă amăgire.

În revărsarea de imputări și reproșuri aduse de Mefistofel lui Dumnezeu, acesta din urma îl invocă pe Faust ca o alternativă. El este așadar, un exemplar aparte, prototipul omului credincios, animat de idealuri înalte, ales de divinitate să-i slujească: Cunoști pe Faust?… Pe sluga mea!

În acest punct, întreaga scenă prezintă conexiuni de formă și conținut cu cartea lui Iov. Există însă, între cele două ipostaze, mai multe deosebiri de fond ce nu pot fi trecute cu vederea. Una dintre deosebiri rezidă în modul de ispitire pe care cel rău alege să-l aplice. În timp ce pe Iov Satana îl ispitește prin suferință, prin moartea celor dragi, prin sărăcie și boală, Faust primește exact opusul, fiindu-i oferite toate plăcerile vieții în schimbul sufletului. Deosebirea majoră se regăsește în profilul lui Faust. Cu toate că Dumnezeu vorbește despre Faust ca despre un supus al Său, e limpede totuși, că acesta nu este un Iov drept credincios, ci doar un cuget drept năzuitor. Deși rob al Domnului, Faust nu are verticalitatea de neclintit a lui Iov. Dacă Dumnezeu admite ispitirea lui Iov pentru a testa credincioșia acestuia, Dumnezeul gothean are la baza motivației lui alte resorturi. El îngăduie spiritului negației să existe și să acționeze tocmai pentru a duce la îndeplinire planul Său divin. Scopul lui Dumnezeu nu este abolirea negației ci evoluția și transformarea interioară a omului prin confruntarea și înfrângerea acestui rău. Diavolul devine astfel un agent al divinității. Pentru ca omul să evolueze, el are nevoie de un stimulent, de o forță oponentă, care contracarată de forțele integratoare universale, seamănă germenii progresului. Diavolul nu anulează așadar, faptele dumnezeiești, ci este doar piedica stimulatoare a vieții. Ca element negator el îl conduce pe Faust spre sensul totalității, îl îndrumă spre viziunea identității contrariilor.