Experienta Lecturii Directe a Textelor Eminesciene

Mărturisesc că, citind textele din “Fragmentarium” și văzând paginile de manuscris, am avut senzația accesului la intimitatea unei minți pe care niciunul dintre noi n-o poate cuprinde pe deplin, pentru că nu avem însușirile lui Eminescu. Apropierea de coala de hârtie pe care se așterne scrisul lui m-a făcut să-i mulțumesc pentru că am acest privilegiu de a vedea și urmări, repet, intimitatea gândurilor și trăirilor sale de moment. Forța minții mele nu m-a ajutat întotdeauna să descifrez mesajele grele de sensuri, dar mă bucur că am avut voința și plăcerea de a încerca să înțeleg. Pe alocuri, eram uimită de faptul că înțelegeam, în alte părți, nici reluarea lecturii nu mă lămurea mai mult, pentru că, evident, erau gânduri, concepte și raționamente care mă depășeau. De aceea, m-am bucurat de revelațiile mele și m-am întristat de neputința mea. Poezia i-am cunoscut-o, dar nu despre ea vreau să vorbesc aici, ci despre marea operă a Eminescului: publicistica, textele rămase în manuscris și corespondența. Când, în sfârșit, am citit ce a scris și am văzut manuscrisele, am înțeles că acesta este mentorul meu, pentru că, în Opera lui Eminescu se găsea toată știința de care aveam nevoie. Acolo se afla adevărul meu, al nostru, al românilor, și era adevărul netrunchiat. Opera lui Eminescu, mai ales cea pe care el nu a publicat-o în volum, cuprinde adevărul gol-goluț, cel pe care îl căutam și-l așteptam, cel despre noi, despre poporul nostru, despre limba noastră, despre rostul omului în lume, despre relația omului cu Dumnezeu, despre istoria noastră, despre cauzele sărăciei și ale răului, despre moarte, spațiu, timp, materie, adică despre tot ce frământă mintea omenească.

Eminescu nu e, pentru mine, un idol, ci este un model de conștiință națională și de necesară demnitate umană, este un om care a spus adevărul, asumându-și riscurile existențiale maxime. Iar opera sa este cartea ființei românești, din care am aflat răspunsuri pe care le-am căutat aiurea. Faptul că m-am lăsat și eu ademenită, în tinerețe, să citesc exclusiv poezía și proza, fără să mă apropii cumsecade și de publicistică sau de celelalte segmente ale operei, este de neiertat, pentru că nimeni nu mi-a interzis sau nu mi-a îngrădit accesul la lectură. A fost doar alegerea mea să deschid paginile celelalte sau măcar să le frunzăresc, fără a încerca să descifrez mai mult, pentru că și eu, ca majoritatea tinerilor îndoctrinați, am luat de bun ceea ce ni s-a transmis prin sistemul de învățământ comunist. A fost doar vina mea că nu am citit la vreme și publicistica. Am cunoscut-o doar prin intermediari (critici, istorici literari – îndeosebi din colecția “Eminesciana”). Până când m-am lecuit. Am scăpat de teroarea de a nu ști ce a zis cutare sau cutare despre Eminescu, pentru că înghițeam astfel părerile lor, în loc să mi le formez pe ale mele. Numai prin lectura „directă”, adică a textului din volumele de „Opere”, m-am convins că Eminescu este ceea ce se se spune că este.

În acest context, consider că critica literară trebuie să aibă rolul ei bine determinat, adică să semnaleze, să îndrepte cititorul spre anumite lecturi, nu să încerce să epuizeze opera de substanța ei reală, prin interpretări care o seacă de misterul originar, nu să ofere de-a gata un sistem de idei pe care, la școală, elevii sau studenții să fie obligați să le învețe. Spun acestea pentru că, în timp, s-a dezvoltat o stare de anxietate a aspirantului la statutul de intelectual, în sensul că, acesta, copleșit de bibliografia ce sporea în fiecare zi, nu putea asimila toate sistemele ideatice vehiculate, astfel încât nu mai avea timp să-și cristalizeze propriile păreri care, doar rareori erau luate în seamă de evaluatorii lucrărilor de bacalaureat, de licență etc. Bibliografia obligatorie, adică expunerea opiniilor criticilor și ale istoricilor consacrați, a devenit o obsesie, până la a se crea un tip anume de articol, împănat de citate și de prezentări ample ale ideilor controversate. De aceea, s-a ajuns să nu mai fie nevoie de lectura textului eminescian, ci doar de lectura bibliografiei recomandate, în care se puteau găsi și citatele semnificative din opera eminesciană, fără ca individul să le caute singur. Doar cititorii cu vocație și cu demnitate mai fac o lectură adevărată și mai îndrăznesc să afirme altceva decât e scris prin cărți. După mine, critica literară trebuie doar să dirijeze cititorul, să dea instrumentele de lucru și de cercetare, să formuleze criteriile esteticului și nu să consume opera. Altfel, critica literară riscă să se transforme, dacă n-a făcut-o deja, într-o știință elitistă, urâtă de către elevi, studenți și, mai ales, ignorată, după terminarea studiilor, pentru că ea impune idei gata fabricate, ceea ce strivește libertatea de gândire și de interpretare personală. Cititorul trebuie să aibă posibilitatea de a-și exprima propriile opinii, el nu trebuie dirijat spre o anumită interpretare. Pentru că fiecare are propriul sistem de valori și propria capacitate de înțelegere.

Materialul critic ar trebui să fie doar un model, un ghid de orientare și de formare a instrumentelor intelectuale. În acest context, cel mai bun lucru pe care noi, ca profesori, trebuie să-l facem este să le deschidem elevilor ușa către operă, prin lecturi și dezbateri libere. Să-i învățăm pe tineri că adevărata cunoaștere pleacă de la contactul direct cu sursele, de la textul eminescian, și nu de la ce a zis cutare sau cutare critic literar. Se creează atunci un sistem de rezonanță între sufletul geniului național și sufletul cititorului. Profesorul, ca și criticul, trebuie să stârnească interesul spre lectură prin mijloacele pe care le are la îndemână. Dacă asemenea mijloace nu dau roade, nu trebuie să se ajungă la disperare. Nimeni nu poate fi obligat să învețe sau să citească. Chiar dacă elevii ar fi determinați să facă aceste lucruri, nu sunt decât rezolvări de moment, satisfacții mincinoase, amăgiri și iluzii. Căci, hotărât lucru, nimeni nu poate face din cal măgar. Dacă nu există plăcerea cititului, bucuria pătrunderii în universul gândirii unui geniu al cuvântului, dacă nu există curiozitate, atunci nimeni nu-l poate face pe elev ca, acasă fiind, să deschidă o carte de Eminescu. De aceea, cred că e nevoie să le arătăm elevilor operele lui Eminescu, apoi să extragem împreună anumite texte, pe marginea cărora să discutăm sincer, fără constrângeri, ca tinerii să devină curioși. Asemenea dialoguri pot trezi interesul pentru lectura lărgită. Dar, o spunem cu dezamăgire, pentru asemenea lucruri e nevoie de timp.

Mă întreb, în final, ce folos avem noi toți, dacă elevii noștri realizează eseuri excepționale, bazate pe ideile altora, dacă nu au citit niciodată textul eminescian, ci doar fragmente luate din cine știe ce manuale, antologii etc.?

În continuare, punctez doar câteva idei eminesciene extrase personal (așadar, vă împărtășesc doar o perspectivă subiectivă) din vol. XV / Fragmentarium al Operei eminesciene complete, editată sub egida Academiei Române, prin coordonarea lui Perpessicius și mai apoi a lui D. Vatamaniuc. Un exercițiu foarte bun ar fi ca elevii înșiși să vină cu asemenea texte, grupate pe teme/teze, ca o garanție că au căutat și că au „deschis măiastra carte”.

“Eu cred că dezbinarea noastră provine din neștiința noastră; ne certăm cu furie și ură, dar rămânem complet nelămurți cu privire la obiectul disputei. În timp ce noi, asemenea lucrătorilor de la turnul Babel, încercăm zadarnic să ne lămurim unii altora părerile, construcția — grație căreia ne-am fi urcat de la relele pământului sus la cer — rămâne mereu neisprăvită. Lăsați-ne să sperăm că cunoașterea este limba universală care ne va uni din nou. Așa cum romanii arătau, prin alegoria lor sublimă, că numai prin virtute se ajunge la onoare, lăsați-ne și pe noi să credem că numai prin cunoaștere putem ajunge la virtute.” (ms. 2285/vol. XV – p.23)

„Râul timpului pare a curge; suma de viață și de forme posibile coexistă într-un vecinic prezent. (ms 2255/p. 26)

Concepția despre lume e conștiința subiectiv determinată a raportului dintre om și lume. (ms. 2285/p37)

„Nu prin rațiune se-nvinge răul. Pe câtă vreme omul va număra între plăcerile sale principale chinuirea semenului său, pe-atâta vreme nu poate fi vorba despre îndreptare. Oare ce plăcere găsește o femeie în mulțimea admiratorilor? Chinul lor este plăcerea ei. Fetele bătrâne. Foșnirea rochiei unui amant fericit. Plăcere de-a trezi invidia în inima altuia, și cât de nefericit face invidia. Plăcerea de-a trezi gelozia.” (ms.2286/p.38)

„…și, dacă nu pricepem ceva, să zicem mai bine că nu pricepem, decât să-i dăm o esplicare falsă.” (ms. 2267/p.44)

„Majoritatea oamenilor nu cunosc raza de acțiune a ideilor lor. Și precum iubita lui Arnim vorbea numai în versuri fără a-și da seama de acest lucru, la fel și oamenii, fără s-o bănuiască măcar, vorbesc în sisteme, care nu sunt altceva decât propria lor operă. Mulți oameni spun adevărul, dar modul cum îl spun îl fac[e] indiferent și nebăgat în samă. (ms. 2262/p.53)

„În general, oamenii sunt lipsiți de caracter. E de-ajuns pur și simplu ca o idee destul de obtuză să intre într-o relație oarecare cu patimile oamenilor, pentru ca ea să capete imediat putere de lege, ba chiar putere principială și o cazuistică proprie.” (ms. 2289/p.54)

„Astfel, stăpânul Răului, cel veșnic cârmuitor, indiferent dacă se înfățișează în sutană sau purtând boneta frigiană, zădărnicește omenirii roadele ei și le pune în fiecare clipă sub semnul întrebării. Libertatea devine o frază; dreptatea un slujitor al celor bogați; adevărul, anume cel lucrativ, cum se pretinde, îl reprezintă predicatorii lui exclusivi, mediocri și adesea de-a dreptul nerozi.” (ms. 2287/ p.55)

„Nimeni nu e mai lesne înșelat decât omul de bună-credință.”(ms.2275/p. 59)

„Orice autor a cărui carte o pui deoparte spre a medita asupra celor scrise — este adânc; cu cât o faci mai des, cu atât e mai adânc. Rezonanța e un criteriu cert pentru profunzimea de gândire. Acest lucru e valabil, firește, pentru cărțile de știință teoretică, nu pentru cele de poezie, care produc îndatã rezonanță, chiar și-n cazul unei înzestrări mai slabe. Pentru că se adresează sentimentelor, nu minții. În schimb, rezonanța rațiunii este un criteriu sigur. Astfel de opere fiind scrise totuși de obicei foarte clar și transparent, ce [anume] provoacă într-atât la meditație? Desigur că nu neclaritatea din cazul acelor cărți socotite absconse, unde la fel se cade pe gânduri; căci la acestea e vorba mai curând de indecizie decât de meditație, aici te frămânți pur fizic cu clarificarea, pe când dincolo cu reflexiunea. Există, desigur, capete care nu sunt în stare de rezonanță, fiindcă nu sunt nici de meditație.” (ms. 2287/p.63)

„Oamenii care au pana bună scriu de obicei cu una proastã. În sens mecanic [acest lucru] are un înțeles, în sens etic — altul.” (ms.2287/p.68)

„Necunoașterea deplină a țării și ignorarea tuturor întâmplărilor și instituțiunilor publice. Mai ales [cei] ce vin din Franța publică studii asupra diferitelor ramuri fără ca să ție cont de cele esistente în țară și aplică cu o frivolitate rară legi, principii și instituțiuni străine la români, fără a ști cum se află cele românești. Armata, economia, școalele le cunosc mai bine străinii decât românii; despre toate aceste găsim mai multe în jurnale și broșure străine decât în cele române.” (ms. 2285/p.75)

„Vorbind cu temei, românii sunt un popor cu minte și așezat. Românul nostru are acea doză de scepticism, atât de străină popoarelor moderne, atît de familiară vechiului popor roman, care-a fost corectivul tuturor mișcãrilor noastre din trecut, care s-a cristalizat la romani în principiul: Nil admirari sau în adânca întrebare a lui Pilat din Pont: Ce este adevărul? Vine acuma interesanta întrebare: Cum de acest simțământ al relativității adevărului și binelui nu au rezistat înnoiturilor importate la noi ? Cum de fiecare șarlatan care și-a făcut educația în cafinelele Parizului poate să impuie, așa, nitam-nizam, toate chițibușurile necoptului său creier unor țări cari au o istorie proprie de aproape o mie de ani: Cum de limba vrednică a lui Nistor și Grigorie Urechi e pusă pe fugă de jargonul franco-bulg[ă]resc al lui Vasile Alexandrescu (care spre ironia nevredniciei noastre au uzurpat asemenea numele vornicului Țărei de Sus)? Cum de obiceiul pământului și „pravila împărătească” au făcut loc cu atâta ușurință tuturor gogomăniilor clocite pe malurile Seinei, cari, șezând în al 7-lea cat al unei cazarme de chirigii, își sug degetul cel mic și fericesc universul cu teorii ieftene? Răspunsul îl dăm cu toată răceala sa crudă. Clasa noastră cultă, în cea mai mare parte, nu este românească. Grecu și bulgarii așezați în târgurile noastre și-au trimis feciorii la Paris și aceștia s-au întors… ca tineri români. Neavând nicidecum priceperea țărei, vorbind în locul limbei naționale un jargon francezo-bolgăresc, necunoscând istoria și legile țării, neștiind întru cât acestea două pot fi puse drept temelie dezvoltării noastre, acești tineri sunt lipsiți cu totul de simțul istoric.” (ms. /p.76)

„Nu e indiferent în virtutea cărui principiu se selectează elementele dirigente ale unui popor.

E știința de carte? Vom avea o biurocrație cultă, dar poate cam pedantă.

E onestitatea? Vom avea funcționari onești și de bun-simț, căci aproape toți oamenii în adevăr onești au mult bun-simț.

E tăria fizică? Ostașul va domni în stat atunci.

E slugărnicia? Vom avea [parte] de ciocoi și de canalii.

E burghezia? Specula.

E boierul? Mândrie și greociune.

E străinul? Corupție și vicleșug.” (ms.2261/p.77)

„Precum copilului nu-i plac oamenii nalți și puternici și simte un fel de respect unit cu teamă de ei, dar s-apropie lesne de schilozi și de caricaturi de cari nu se teme — tot astfel observăm și la poporul românesc, hotărâtor tânãr, că-i plac păpușile, arlechinii și caraghiojii.” (ms. 2255/p.78)

„Oricine ne va promite o îmbună[tă]țire care nu se datorește muncii, adecă oricine ne promite un venit de forțe * fără ca noi să fi cheltuit pentru el, e ca un pre[sti]digitator care vrea să ne facă să credem că lucrurile ce le scoate la iveală s-au ivit din nimic. Ei! Ex nihilo nil fit. Din nimic, nimic iese.” (ms. 2267/p. 82)

„Istoria — un necrolog.” (ms.2262/p.97)

Bibliografie

Eminescu, M., Opere, XV, Fragmentarium. Addenda ediției cu reproduceri după manuscrise, documente și presă, Ediție critică îngrijită de un colectiv de la Muzeul Literaturii Române, coordonatori Dimitrie Vatamaniuc și Petru Creția, Editura Academiei Române, București, 1993