Elemente Moderne In Nuvelistica Lui Ioan Slavici

CUPRINS

Argument

Capitolul I. Slavici si lumea sa

Capitolul II. Etosul invățării in nuvela Popa Tanda

Capitolul III. Arta portretistică in realizarea personajelor

Capitolul IV. Semnificații estetice ale coordonatei spațiale

în nuvelele Moara cu noroc și Padureanca

Capitolul V. Concluzii

Bibliografie

ARGUMENT

Înțelepciunea populară dobândită de veacuri a poporului român este prezentă încă de la primele pagini ale nuvelelor lui Slavici. Fiecare dintre aceste nuvele reprezintă lecții de viață, ilustreaza comportamente umane și psihologii profunde prezente în existențe simple, la oameni cu ocupații ancestrale, toate acestea fiind de o actualitate ce îl poate situa pe scriitor printre clasicii literaturii române. Nimic nu s-a învechit în scrierile sale, nici măcar un cuvânt. Slavici rămâne un scriitor de geniu care a lăsat limbii noastre și literaturii române pagini nemuritoare.

Ceea ce atrage cititorul spre scrierile lui Slavici este mai întâi acuratețea limbajului, felul simplu și concis prin autorul prezintă realitatea satului transilvănean. Atmosfera creată de scriitor ne duce cu gândul la romanele lui Kafka. Desfășurarea evenimentelor, personajele, cadrul unde are loc evoluția acestora este una desprinsă parcă din romanul ”Procesul”.

Ideea progresistă a modernizării literaturii române s-a manifestat în jurul grupării de la Sburătorul, formată din revista si cenaclul literar cu acelasi nume. Ideea de la care pornește Eugen Lovinescu este aceea că civilizatiile mai puțin dezvoltate suferă influența pozitivă a celor avansate, mai întâi prin imitația civilizației superioare, iar după implantarea acesteia prin stimularea creării unui fond literar propriu. Primul obiectiv al modernismului a fost promovarea tinerilor scriitori și imprimarea unor tendințe moderniste în evoluția literaturii române, deziderat împlinit prin lansarea unor nume ce vor deveni de prestigiu pentru literatura română: Ion Barbu, Camil Petrescu, Ilarie Voronca, George Călinescu etc. În vederea modernizării literaturii române, Eugen Lovinescu trasează câteva direcții noi pe care să se înscrie operele literare: evoluția prozei de la liric la epic si a poeziei de la epic la liric; inspirația din viața citadină; crearea romanului obiectiv și a celui de analiză psihologică; ilustrarea în operele literare a unor idei filozofice profunde; crearea intelectualului ca personaj al operei literare.

Elementele moderne în nuvelistica lui Slavici sunt în cea mai mare parte cele menționate de Lovinescu, exceptând temele inspirate din viața citadină, Slavici fiind atașat de țăranul român și de satul românesc. Însă, în descrierea acestora se folosește de metodele moderniste menționate de Eugen Lovinescu creând nuvele și romane realiste de un epic care ține cititorul conectat de la primele pagini și până la finalul acțiunii. În opera sa sunt descrise caractere și tipologii de un realism zdrobitor și cu o psihologie a vieții dobândită de-a lungul multor generații, demnă de marii filozofi. Slavici a însoțit apariția nuvelelor lui Rebreanu, dar și a romanelor Ion și Pădurea Spânzuraților deschizând drumul prozei psihologice. Slavici este un observator atent și lucid al vieții umane de toate zilele și al manifestarilor psihice implicate în comportamentele omenești. Deși nuvelele și romanele sunt inspirate din viața satului și a țăranului român, Slavici descrie și evoluția intelectualului în acest mediu, dorința și puterea acestuia de a învăța și de a schimba lumea. Astfel de personaje vom întâlni în nuvela Budulea Taichii sau Popa Tanda.

Lucrarea cuprinde cinci capitole, în primul capitol, Slavici și lumea sa, am descris frământările artistice ale scriitorului, curentul literar căruia îi aparțin crațiile sale și temele abordate. Slavici este primul mare nuvelist din literatura noastră inspirându-se din folclor ceea ce a recomandat și celorlalți scriitori. Om cu o cultură vastă, moralist prin excelență, Slavici este în primul rând dascăl. Tot în acest capitol am menționat debutul lui Slavici de la 1 martie 1871 în Convorbiri literare cu nuvela Fata de birău și apoi in ordine cronologică celelate creații artistice. Slavici a fost fondatorul realismului poporal în cultura română descriind viața țăranului român și specificul național.

În capitolul II, Etosul învățării în nuvela Popa Tanda, Slavici descrie dorința de învățătură a lui Huțu și modul în care acesta și-a depășit dascălii devenind un exemplu de conduită pentru elevii mai mici. Fiu de țăran, plecarea la învățătură a lui Mihai Budulea era privită ca o curiozitate în lumea sa deoarece puțini copii reușeau să se rupă de mediul lor. Drumul lu Huțu este însă întrerupt de teama părinților de a-l știi departe de ei și de sat acesta sfârșind prin a se întoarce acasă căsătorindu-se și devenind un om al satului de unde plecase. Dascăl în primul rând, Slavici nu se dezice în nuvelele sale de această structură și mai ales în nuvela Budulea Taichii. Slavici pune accent pe ordine și disciplină, consecință a educației germane din timpul formării sale profesionale.

Capitolul III, intitulat Arta portretistică în realizarea personajelor, am prezentat personajele pe care Slavici le-a dăruit literaturii noastre, personaje reprezentative cu probleme psihologice adânci, descrise de autor simplu, natural, în cuvinte ardelenești. Pe părintele Trandafir autorul a dorit să îl arate ca pe un exemplu, în lumea satului preoții erau nu numai mentori spirituali, dar și conducători adevărați. Personajul cel mai puternic este însă Ghiță, din nuvela Moara cu noroc. Dornic de înavuțire, Ghiță trece prin stări sufletești greu de imaginat, compromisuri repetate și degradante care îl determină la fapte dezumanizante.

Reprezentativ este și Lică din aceeași creație artistică, om cu stare și care impune tuturor, executând o atracție copleșitoare atât nu numai asupra soției lui Ghiță dar și asupra acestuia. Lică este personajul negativ, un maestec ciudat de om și neom, descinde din tipologia romantică, însă prezentarea sobrărealizată de Slavici în viziunea obiectivă țin cu desăvârșire de realism.

Capitolul IV, Semnificații estetice ale coordonatei spațiale în nuvela Moara cu noroc și Pădureanca, Slavici transformă spațiul unde se desfășoară evenimentele în personaj deoarece este descris cu o mare putere de sugestie. Localitățile își păstrează denumirile reale, iar locuitorii sunt crișeni, luncani, pădureni după activitățile pe care le desfășoară.

Cadrul este unul pentru întâmplări dramatice, satul nu este întotdeauna un univers al liniștii și al bucuriei, fiind într-o permanentă mișcare și schimbare.

Urmează capitolul V, Concluzii și Bibliografie.

Capitolul I. Slavici și lumea sa

Slavici a fost o personalitate artistică proteică: povestitor, dramaturg, nuvelist, romancier. N-a reușit să devină in toate zonele abordate, un mare creator. Dar vigurosul său talent nicăieri nu s-a exprimat mai deplin ca in nuvelistică. ”După opiniunea noastră, nuvelele domnului Slavici alcătuiesc cel intăi pas serios ce s-a făcut pănă acum pentru intemeierea novelei și a romanului național… Domnia sa e un adept al realismului, in toate nuvelele sale nu găsești nimic afară din marginile observațiunii și stilul său nu se inlătură niciodată din mersu-i liniștit… Stilul său insă nu numai că e popular, dar mai are și ceea ce ar putea numi o caracteristică personală, o intorsătură care e numai a domnului Slavici și pe care am putea s-o recunoaștem orișiunde, fără a-i vedea semnătura.”Până astăzi, autorul nuvelei ”Moara cu noroc” rămâne marele nuvelist al literaturii noastre. Literatura epică-populară, mai mult etnografică, decât dramatică, a exercitat o influență nu numai asupra lui Slavici ci și asupra tuturor scriitorilor, mai ales ardeleni. Scriitorul se emancipează de sub tutela epicii populare și își îndreaptă atenția asupra conflictelor din viața reală, creând o literatură plină de autenticitate și dramatism. Slavici a lăsat numeroase scrieri in care eroii par a descinde din mitologia folclorică, iar schema conflictului și fabulației sunt îndatorate modelelor populare. Scriitorul însuși a început prin prelucrări de povești populare și a recomandat, în permanență, inspirația din folclor. ”Slavici a fost printre primii noștrii invățați care, ocupându-se de creația populară, a incercat o sistematizare și difuzare a cunoștințelor despre folclorul românesc” Părerea după care Slavici a fost un talent ”primitiv”, neprelucrat, scriind mai mult din intuiție artistică, trebuie fundamental revizuită. În realitate omul era de o mare cultură. Mentalitatea țărănescă și faptul că făcea mereu caz de ”incultura” lui nu trebuie să inducă in eroare. Ca și în cazul lui Creangă, supralicitarea malițioasă a ”țărăniei” era un mod de afirmare secretă a superiorității în fața celor ”subțiați prin cultură și ifose aristocratice”. În Îndelungata-i viață datorită unei chibzuințe remarcabile și unui spirit deosebit de ordonat și de sistematic, el și-a format o cultură enciclopedică. Autor de manuale și studii istorice, gramatică, filozofie, etică, estetică, sociologie, pedagogie, gazetar și polemist, traducător, cunoscător a câtorva limbi (latina, italiana, franceza, germana, maghiara), Slavici se mișcă în voie în domenii largi și variate ale umanisticii. Întinsa-i operă atestă cunoașterea temeinică a filozofiei și literaturii antice, a Renașterii și mai ales a filozofiei moderne, germane in primul rând. Avea întinse cunoștințe despre filozofia și cultura orientului, despre iluminiștii și moraliștii francezi, literaturile germană și maghiară fiind stăpânite pe deplin. În domeniul literaturii române, pe care a predat-o ani În șir ca profesor, s-a pronunțat totdeauna cu competență și siguranță. Nu numai cunoștințe numeroase și variate avea Slavici, ci și o vădită înclinație spre prelucrarea și organizarea lor în sisteme unitare, cu valoare teoretică, generală. Activitatea didactică l-a obligat și ea în această direcție, dar Slavici avea, așa cum singur apreciază, predilecții spre ”lumea gândirii speculative”, valorificând pe baza abstracțiunii și a generalizării o experiență de viață și o bogată informare. A fost permanent tentat să caute dedesubtul fenomenelor esențiale și să descopere permanențe în mulțimea lucrurilor perisabile. Spirit lucid și iscoditor, adeseori sceptic și mucalit ca un țăran, autorul ”Morii cu noroc” a filtrat și selectat cultura receptată și de nenumărate ori il găsim în litigii cu dascălii săi filozofi de a căror autoritate nu se sinchisește și cărora le contrapune concepțiile conforme cu bunul-simț popular: ”E frumoasă și nobilă aiurarea capetelor mari și acei care se pierd in asemenea aiurări sunt buni și fericiți câtă vreme sunt pierduți în aiurările lor, cum bun și fericit e orișicare om când doarme liniștit și visează frumos. Intrebarea e insă: cum este și cum se simte fieștecare după ce se deșteaptă și se intoarce in lumea vieții trăite in aievea?”

Concepția artistică a lui Slavici s-a exprimat, in modul cel mai clar in următoarele studii: ”Literatura poporană. Estetica” (cursuri publicate in Educatorul din 1883-1884),”Poporanismul in artă” (răspuns la ancheta organizată de revista ”Luceafărul” in 1910, ”Ce e național in artă”, articol apărut in ”Sămănătorul” din 1906. Nu se poate trece peste corespondența cu Iacob Negruzzi din perioada vieneză, în care Slavici face aproape de regulă recenzii la scrierile apărute in revista ”Convorbiri literare” .revista pe care o citea permanent.

Crezul său artistic se subsumează celui moral. Slavici a înțeles arta ca un mijloc de moralizare a oamenilor, ca un instrument de ducție civică și socială. Este între marii noștrii scriitori, moralistul prin excelență. Moralismul lui Slavici trebuie căutat în aceeași sursă ardelenească. În studiul ”Românii din Ardeal”, Slavici ne relatează o întâmplare revelatoare prin semnificațiile ei morale. În 1872, povestea Slavici, la Soboteli, aproape de Arad, trăia o văduvă ușuratecă, prinsă cu un om căsătorit. Ziua următoare, după încuviințarea primarului și a preotului, femeia a fost purtată prin sat cu toba și bătută spre a oferi o lecție și altora. Primarul și preotul au fost trași la răspundere, dar au venit la Arad peste două sute de săteni care au cerut ei înșiși să fie pedepsiți, pentru că ei au stăruit, deoarece au fete, neveste, surori. Pentru păstarea bunei rânduieli morale orice mijloc poate fi folosit. Numai o națiune morală, gândește Slavici, este in stare să lupte pentru afirmarea ei. Nu e vorba nicidecum de un puritanism al rasei. Viețuirea morală este un semn al forței și unității. Datorită acelorași condiții, evocate mereu, intelectualii din Arad inclusiv scriitorii, trebuiau să convertească activitatea lor in faptă și această faptă era afirmarea națională a românilor din Transilvania. Arta pură, autonomia esteticului au fost străine întotdeauna de intelectualii ardeleni.

La 1 martie 1871 Slavici a debutat în Convorbiri literare cu comedia Fata de birău, iar în aprilie s-a numărat printre membrii fondatori ai Societății Academice Social-Literară România jună. În august a fost prezent la marile serbări de la Putna, în calitate de președinte al comitetului de inițiativă, prilej cu care se ține și Congresul studențimii române de pretutindeni, când se propune editarea unei ,,foi române” în care să se regăsească idei cu adevărat naționale.

Tot în Convorbiri literare i-au apărut poveștile Zâna Zorilor, Ileana cea șireată și Florița din codru. Îndragostit de creația populară, pătruns de frumusețea poveștilor și de optimismul lor va scrie și alte basme care îi dau dreptul de a fi considerat unul dintre însemnații noștri povestitori.

În 1872, lipsit de posibilitatea de a-și continua studiile, a părăsit Viena și s-a întors acasă. Având de luptat cu multe dificultăți bănești a fost nevoit să lucreze mai multe luni ca secretar la notarul din Cumlăuș, ca practicant la cancelaria lui Mircea B. Stănescu, directorul revistei umoristice Gura satului și ca arhivar la consitoriul ortodox din Oradea. A cunoscut bine atmosfera viciată din cancelariile bisericești din Oradea precum și viața grea a țăranilor din această parte a Ardealului.

Curând va fi încercat și de alte necazuri. În 1873, la interval de câteva săptămâni, și-a pierdut ambii părinți. Lipsit de sprijinul lor moral, a plecat la Viena sperând să își continue studiile, dar o boală grea l-a reținut într-un spital vienez timp de câteva luni.

Însănătoșit, Slavici a plecat la Iași, unde, împreună cu Eminescu a participat la ședințele societății literare Junimea. Aici l-a cunoscut pe Ion Creangă. Asemeni lui Eminescu și Creangă, a publicat în paginile revistei o literatură ce avea în centru omul simplu, cu puternice trăiri interioare, păstrător al unor principii morale sănătoase.

În 1875, la insistența lui Titu Maiorescu, Ioan Slavici s-a întors la București, iar din 1876 a lucrat la redacția ziarului Timpul unde a publicat nuvela O viață pierdută. A început șirul unor opere cu tematică etică, moralizatoare, fiind profund preocupat de ridicarea moralității societății din vremea respectivă.

În 1877 a devenit redactor și administrator al ziarului Timpul, avându-i colegi mai întâi pe Eminescu, apoi pe Caragiale.

Între anii 1878 și 1880 a continuat să publice povești și nuvele în Convorbiri literare, una dintre acestea fiind Budulea Taichii, despre care Maiorescu notează în jurnalul său: „splendidul Budulea”. După părăsirea redacției ziarului Timpul a ocupat postul de profesor la Școala normală a Societății pentru învățarea poporului român.

În decembrie 1881 a apărut volumul Novele din popor, volum ce include lucrările sale cele mai reprezentative, publicate până atunci în reviste: Popa Tanda, Gura satului, O viață pierdută, La crucea din sat, Budulea Taichii, Moara cu noroc. Publicarea acestor nuvele constituie un moment important în dezvoltarea prozei românești.

La 26 aprilie 1884 a tipărit la Sibiu, sub propria conducere, cotidianul Tribuna, unde va publica o parte din nuvelele sale, inclusiv volumul Pădureanca. Fiind hotărât să contribuie la unitatea culturală a românilor, Slavici a militat, în coloanele revistei, pentru o literatură în spiritul realismului poporal, metodă după care s-a călăuzit în primul rând în creația lui. A rămas la redacția ziarului până în 1890 reușind să publice creații literare al căror erou principal este țăranul, culegeri de folclor și opere importante ale literaturii universale. Pentru unele din articolele sale publicate în Tribuna Slavici a fost judecat și a stat un an în închisoare la Vaț. Eliberat din temniță s-a reîntors la Sibiu, apoi a revenit la București unde a fost numit director de studii la Azilul Elena Doamna.

Așa cum el însuși mărturisea cu modestie, Slavici s-a considerat mai presus de toate dascăl. El a închinat acestei vocații mai mulți ani, predând la numeroase școli bucureștene. Fiind un dascăl eminent a fost chemat să-și spună cuvântul și în privința organizării învățământului. El a susținut cu tărie că școala își va putea îndeplini misiunea numai în măsura în care este pusă în concordanță cu realitățile sociale și contribuie efectiv la ridicarea culturală a poporului român. De asemenea, Slavici a acordat o mare importanță pregătirii cadrelor didactice și întocmirii unor manuale școlare de bună calitate.

Indiferent de preocupările lui cotidiene, Slavici se întorcea la masa de scris pentru a da viață unor eroi, embleme grăitoare ale concepțiilor și mentalității lui, dovadă vie a unei profunde cunoașteri a sufletului omenesc. Slavici mărturisește: ,,Scriam pentru că nu eram în stare să mă stapînesc. Scăpat însă de neatîmpărul de care eram cuprins, puțin îmi păsa dacă se publică ori nu ceea ce am scris; îmi era de ajuns că am citit scrisa mea în fața cuiva.’’ În 1892 a apărut la București primul volum din Novele, urmat în 1896 de cel de-al doilea volum. În 1905 a editat continuarea la volumul Din bătrâni, Manea. În 1906 a apărut romanul Mara la editura revistei Luceafărul, din Budapesta. Apariția romanului a marcat un eveniment literar al epocii dar și o treaptă în dezvoltarea romanului realist românesc. Romanul este o capodoperă literară iar autorul lui se dovedește un excelent psiholog și un creator de personaje memorabile.

În 1907 au văzut lumina tiparului volumele I și II din Nuvele. Un an mai târziu au apărut alte două volume, Spiru Călin și Povești, iar în martie 1909 a tipărit volumul de memorialistică Din valurile vremii.

Spre amurgul ei, viața lui Slavici a cunoscut cea mai întunecată pagină. Omul cu sănătoase principii morale căpătate în anii tinereții s-a condamnat la izolare. Lăsându-se antrenat de atitudinea sa pro-austriacă, formată în anii studiilor vieneze, a scris articole în care a luat apărarea Germaniei și i-a atacat pe aliații României. În 1919 a fost condamnat împreună cu Tudor Arghezi la cinci ani de închisoare, dar au fost eliberați la sfârșitul aceluiași an datorită unei campanii de presă.

În 1920 a început colaborarea la Adevărul literar și artistic, unde a semnat memorialistică, schițe și nuvele. Volumele de memorii Închisorile mele (1921), Amintiri (1924) și Lumea prin care am trecut (publicată postum în 1930) sunt pline de interes pentru conturarea profilului moral al scriitorului și pentru mișcarea literară din acea vreme. La 17 august 1925, Ioan Slavici s-a stins din viață la Crucea de Jos (lângă Panciu), în casa fiicei sale, Lavinia. La înmormântare au asistat Liviu Rebreanu, Gala Galaction și Mihail Sorbul.

Muncind din greu pentru a-și câștiga existența, Slavici a avut de îndurat răutatea, invidia și abuzurile politienilor vremii, dar s-a bucurat de dragostea și aprecierea poporului căruia i-a lăsat moștenire o bogată operă literară.

Cariera literară a lui Slavici s-a bucurat de o imensă recunoaștere care a reușit să depășească frontierele țării, dovadă fiind volumul Schițe române apărut în 1881, în limba germană, la Berlin, unde erau tipărite trei dintre lucrările sale: La crucea din sat, Popa Tanda și Doi feți cu stea în frunte, urmând ca în al doilea volum să apară Gura satului și Budulea Taichii.

,,Contribuția lui Slavici la dezvoltarea culturii si literaturii noastre izbește, mai întîi, prin dimensiunile ei: aproximativ o suta de nuvele, schițe și povestiri, șapte romane, cinci piese de teatru, aproape douazeci de povești, trei volume de memorialistică, zeci de bucăți de didactică pentru copii, numeroase tratate de istorie, sociologie, morală și pedagogie, cîteva monografii, o corespondență dintre cele mai întinse deosebit de revelatoare, traduceri, studii si articole de istorie și critică literară… timp de peste o jumătate de secol, activitatea lui Slavici, recunoscută sau ignorată, a săpat brazde adânci, care au fertilizat, cu vigoare, ogorul literelor românești.’’

Ioan Slavici este primul mare scriitor pe care Transilvania îl dăruiește literaturii noastre la sfârșitul secolului al XIX-lea, un creator de personaje memorabile, un constructor epic, un observator fin și un moralist cu vocație de pedagog.

,,Ioan Slavici structurează și fundamentează artistic o linie de profil a prozei realiste, pe care o vor valida ulterior, cu strălucire, scriitori ca Ion Agârbiceanu, Liviu Rebreanu sau Pavel Dan, Ion Vasiliu, etc… El este un întemeietor de școală și de direcție literară, calitate pe care i-a recunoscut-o numaidecât, impunând-o însuși Titu Maiorescu; criticul, preluând exemplul acestei proze, dezvoltă teoria realismului poporan, militând pentru o creație care să aducă subiecte specifice naționale, cu eroi reprezentând distinct și veridic varii categorii și clase sociale – mai ales pătura oamenilor de jos, în special cea țărănească, în toate resorturile intime ale condițiilor ei existențiale.’’

Slavici este fondatorul realismului poporal în cultura română, curent ce a avut drept scop zugrăvirea veridică a vieții poporului și reliefarea specificului național, a trăsăturilor proprii spiritului și sensibilității românești. Scriitorul se îndreaptă spre o literatură care să înfățișeze lumea reală cu autenticitate și sinceritate. În concepția lui Slavici arta nu este o copie fidelă a realității, ci transfigurarea subiectiv-artistică a acesteia. Transfigurarea realității presupune menținerea în cadrul realității, orice îndepărtare de la aceasta fiind dăunătoare operei literare.

Scriitorul extrage judecăți morale și îi califică pe oameni în funcție de normele etice ale colectivității, introducând în literatura noastră clasică lucrări populate de tipuri caracteristice societății transilvănene din secolul al XIX-lea, perioada dezvoltării burgheziei, a pătrunderii relațiilor capitaliste în viața satului.

Proza lui Slavici reprezintă ,,mai înainte de toate o orientare manifestă spre universul actualității imediate, spre dramele umane ale contemporanilor săi, totul văzut nu dintr-o gentilă expectativă, ci din dramatismul interior al sufletelor și al conștiințelor oamenilor simpli, cu precădere reprezentanți ai mediului țărănesc. El este primul mare analist la noi care, utilizând mijloacele de investigație și de expresie strict realiste, izbutește să dea epicii sale de profund caracter național rezonanțe universal valabile în perspectiva implicată a ilustrării condiției sociale a individului, ca mod determinant al evoluției acestuia în scara ascensiunii umane.”

Așezat alături de Eminescu, Creangă și Caragiale, scriitori cu stil fascinant și mari creatori de limbă, Ioan Slavici poate să pară un autor din altă clasă valorică cu limbajul lui sobru si meticulos. În realitate, el este un întemeietor ca și ceilalți trei, prin opera sa pătrunzând în literatura română filonul popular al povestirii și universul satului românesc transilvănean.

CAPITOLUL II. Etosul invățării in nuvela Budulea Taichii.

În ”Budulea Taichii” se tratează misterul psihologic al unor ființe cu înfățișare neînsemnată în copilărie și un caz de ambiție în clasa de jos. Pe Huțu, care ținea cimpoaiele tatălui său, învățătorul îl indeamnă să meargă la școală și copilul prinde așa gust, incât fiecare treaptă ii dă ambiția să meargă și mai sus și ar fi ajuns mitropolit de n-ar fi intervenit autorul cu o considerație de ordin etic.”

În ceea ce privește procesul educativ, Slavici se oprește în primul rând asupra ”ordinei și disciplinei” fără de care nu e de conceput o societate bine organizată. Disciplina și spiritul de ordine au fost, cu siguranță, între altele, și o consecință a educației germanice căpătată in timpul studiilor, din a cărei propagare Slavici n-a făcut niciodată un secret.

Nuvela este compusă sub forma unor amintiri despre Huțu, fiul lui Budulea, cimpoieșul din Cocorăști, prieten al autorului, în copilărie. De aici unda nostalgică ce însoțește permanent evocarea dându-i o mișcătoare coloratură lirică, așa cum se intâmplă la Slavici și nu numai la el, atunci când reînvie copilăria. E ușor de presupus că anumite momente și personaje sunt autentice, poate chiar eroul principal face parte dintre acestea. Autorul și-l amintește pe Huțu ca pe un școlar ”așezat, retras și totdeauna ințelept” și se bănuiește din această precizare că băiatul va deveni cineva. Începuse deja să constituie un model pentru ceilalți și mai ales pentru cei mici, care-i admirau ținuta autoritară, mai ales când stătea cu bățul monitorial în mână, pentru că Huțu, cel mai harnic și cuminte, era monitor. Povestitorul declară că, din neastâmpărat ce era, imitându-l cu venerație pe Mihai Budulea (acesta era adevăratul său nume), începuse să devină cuminte și ințelept ca Huțu. Autoritatea îi crescuse mai ales de când citea la biserică Tatăl nostru sau Apostolul cinste râvnită de toți colegii. Faptul că intrase în grațiile dascălului Clăiță nu este întâmplător. Clăiță ține ca băiatul să capete ceva învățătură, să-i ia locul la catedră și să-l căpătuiască cu una din cele cinci fete ale sale. Și așa ajunge feciorul cimpoieșului din Cocorăști la școli. Mai întâi la cea a dascălului Wondracek, pe care-l cucerește prin corectitudinea și silința sa, devenind un fel de valet la casa acestuia, curățindu-i hainele, ghetele, umplîndu-i pipele cu tutun și măturând prin școală. In acest fel scutește pe cimpoieș de multe cheltuieli. Înainte de a intra in slujba lui Wondracek, stătuse în gazdă la o sârboaică, negustoreasă de pește, Seca Lena, unde slujise de asemenea ca să ușureze cheltuielile bătrânului. Drumul anevoios al lui Budulea prin școli este tipic pentru atâția dintre intelectualii din trecut proveniți de jos, care s-au ridicat la lumină cu prețul unor aspre privațiuni, datorită hărniciei și perseverenței. Mihai Budulea este un autentic fiu de țăran pornit pe calea spinoasă a invățăturii, pe care o va cuceri.

Intrucât plecarea la învățătură era un fenomen neobișnuit pentru mijlocul secolului trecut într-un sat românesc din Ardeal, Budulea și feciorul său intră in centrul atenției generale, iar venirea lui Huțu, in prima vacanță de Crăciun, capătă proporțiile unui adevărat eveniment in Cocorăști. Șochează mai ales faptul că învățase și alte limbi în afară cea românească, în primul rând latinește.

Prinzând gustul invățăturii, Huțu depășește dorința de a se face dascăl, dorind acum să se preoțească. Este numit funcționar consistorial după terminarea școlii de popi, dar nu se mulțumește cu atât și pleacă să studieze teologia în străinătate. Evoluția mentalității elevului este cu totul interesantă: la început modelul pe care vrea să îl egaleze este Clăiță, modestul dascăl din Cocorăști; când ajunge la oraș, la școala de dascăli, idealul său devine domnul Wondracek, iar la școala de popi găsește că trebuie să-și ajungă superiorii ecleziastici. Extrem de silitor și perseverent, disciplinat și cuminte, Mihai Budulea, feciorul cimpoieșului, ar fi putut deveni, fără nici o îndoială, o înaltă față bisericească. Începutul fusese mai greu, restul urma de la sine. Drumul ascendent al eroului este însă brusc întrerupt de o scrisoare primită din partea tatălui, în care acesta își exprimă îngrijorarea și teama îndepărtării de părinți, de sat, de locurile natale și de oamenii în jurul cărora se născuse. Și Mihai, băiatul atât de perseverent și ambițios, cedează rugăminții și se înapoiază în Cocorăști, unde-și statornicește viața căsătorindu-se cu una din fetele lui Clăiță. Devine un vrednic protopop în satul natal, spre fericirea familiei și mândria consătenilor.

Mihai Budulea este idealul intelectualului rural, așa cum era conceput de Slavici, al acelui intelectual care, după ce a cules învățătură, revine in mijlocul alor săi spre a le fi de folos, spre a-i îndruma sufletește. Huțu nu s-a ”dezrădăcinat”, nu s-a ”înstrăinat”, n-a devenit un surtucar care-și neagă obârșia, ca atâția alții. Este un intelectual visat și de poporaniștii propovăduitori ai ” mersului în popor”. Se poate spune că Slavici a oferit acestui curent un model de intelectual care nu și-a uitat datoriile. Referindu-se la ”Budulea Taichii”, în mod elogios, G. Călinescu susține, cu pătrunderea-i cunoscută, că ”Slavici putea să facă din această nuvelă un mare roman balzacian, zugrăvind marile energii reci”.

Modul în care Huțu abandonează ierarhia pe care era hotărât s-o asalteze este însă destul de facil, căci o scrisoare, oricâtă înduioșare ar fi trezit, nu putea duce la răsturnarea unei hotărâri luate după îndelungă chibzuință și ambiție. Se presupune că pe măsură ce evolua, eroul însuși încerca sentimentul dureros al dezrădăcinării, așa încât scrisoarea nu a fost decât un prilej așteptat. Altfel renunțarea ne apare neîntemeiată și personajul nu are suficientă logică. Oricum, finalul nuvelei conține o doză de tezism, scriitorul ilustrând o idee scumpă tuturor ardelenilor, aceea a necesității reîntoarcerii în popor a intelectualilor proveniți din sânul lui.

Personajul cel mai izbutit nu este însă Huțu, ci tatăl său, Budulea Cimpoieșul, construit în afara oricărei teze, și de aceea beneficiind de o autenticitate cuceritoare. Budulea cel bătrân este unul dintre personajele țărănești izbutite în literatura noastră, de o valoare artistică ce egalează cele mai reușite tipuri de țărani din opera lui Creangă, mai ales din Amintiri, dar creat înaintea eroilor humuleșteanului. Personajul este văzut mai cu seamă sub aspectele sale umoristice și caracterul de nuvelă umoristică trebuie pus în legătură cu el. Nea Budulea este cunoscut în tot satul, deoarece îi intrece pe toți la cântatul la vioară, cimpoi și fluier. Este extrem de interesantă evoluția mentalității eroului, care deși om vârstnic, crește odată cu fiul său, într-o asemenea măsură, încât îl depășește pe dascălul Clăiță, pe care îl consideră un temerar când acesta i-a propus să-și dea copilul la școală, să-l facă dascăl:

”Nu se poate, zise el, Huțu e prost, îl știu eu: e copilul meu”. Sunt pline de haz reflecțiile sale în legătură cu tainele slovei. El înțelege ca omul să știe să descurce ce a scris singur, dar nu și ce-au scris alții. Îl întreabă pe băiat:

”- Și dacă un om foarte cuminte ar fi scris ceva, tu poți citi?

– Poci, taică.

– Dar atunci tu ești tot atât de cuminte ca el.

– Adică nu, taică.

– Ce știi tu? Răspunse Budulea. Ești încă prost și copil, dar tot atât de cuminte ca el”.

Când lui Budulea i se traduce ceva din ungurește în românește, bătrânul conchide ”dumirit”: ”Nu zic eu?… E ca răbușul: n-ai decât să faci crestătura, pentru ca tot omul să știe că nu e berbece, ci oaie”.

Treptat începe să aibă încredere în Huțu și să fie mândru că băiatul său, învățând carte, nu va fi înșelat de nimeni și că ”va putea chiar să adune biruri de la săteni”. Ceea ce spunea și David Creangă din Pipirig lui Ștefan a Petrei, spre a-l îndupleca să-și dea copilul la școli: ”Omul învățat înțelept va fi, și pe cel neînvățat slugă-l va avea”. Lumina învățării i se relevă dintr-odată bătrânului cimpoieș ca o mântuire ce răzbună parcă ignoranța generațiilor anterioare. Din țăranul sceptic, Budulea devine, brusc și surprinzător, un apărător pasionat al învățăturii. Se trezise parcă în el toată setea de învățătură a strămoșilor ținuți în bezna neștiinței. Eroul devine un simbol al aspirației de totdeauna spre cultură a omului simplu. Când Clăiță, cu suficienta lui dăscălească, e de părere că un dascăl nu trebuie să știe limba ungurească, ”calvinească și papistășească”, Budulea îi dă următoarea replică:

”Un dascăl trebuie să știe tot… Eu cred că învățătura e limba, și cu cât mai multe limbi știe omul, cu atât mai învățat este. Uite la fluierul meu sunt borte, și cânt mai bine pe el decât pe unul care nu ar avea decât o singură bortă: așa e și omul ; câte limbi știe, de atâtea ori e om”. Când merge în casa lui Wondracek, spre a-și înscrie copilul, are atâta încredere în Huțu, încât răspunde astfel la întrebarea dacă copilul știe ungurește: ”Nu știe să vorbească, domnule, dar înșelege ca din carte”, pentru ca apoi, văzând că băiatul se descurcă, să întărească: ”Știe, domnule, chiar să vorbească”. Când mergea spre oraș, vorbea fără să fie întrebat: ”Mă duc și eu la oraș, fiindcă am un fecior la școlile cele mari. Are să iasă dascăl. Eu sunt Budulea Cimpoieșul de la Cocorăști”. La înapoiere le spunea, de asemenea, oamenilor pe care îi întâlnea, că vine de la oraș, unde are un fecior la școlile cele mari. Deși nevastă-sa, Safta, îl părăsise pentru ”un scriitor de la primărie”, Budulea se înduioșează la gândul că mama băiatului, cu toate păcatele ei, nu se poate bucura de toate isprăvile lui Huțu. De aceea o iartă și o recheamă în casă. De-acum încolo Budulea putea merge la oraș cu Safta lui, iar când se întâmpla să călătorească singur, va avea grijă să menționeze: ”Mergem, când eu, când nevastă-mea, la oraș, fiindcă avem un fecior la școlile cele mari”.

Pe când Clăiță, îngrijorat că Huțu se va ridica prea sus scăpând în felul acesta un ginere, vrea să îl convingă pe bătrân că ”nu-i prea bună nici prea multă carte ”, cimpoieșul își exprimă aceeași imensă mândrie: ”Am un fecior la învățătură, spunea el tuturor, are să iasă dascăl mare. Vorbește sârbește și ungurește, iar acum învață grecește, latinește și nemțește: nu-i mai lipsește nici o limbă pentru ca să fie cele șase depline”. Șase erau, după el, limbile propriu-zise, celelalte erau un fel de dialecte. Budulea și feciorul său devin figurile cele mai importante și mai populare din împrejurimi, ceea ce arată în fond, adânca prețuire pe care oamenii simpli au acordat-o totdeauna învățăturii. Toată lumea vorbea de un cimpoier care are un fecior foarte învățat, ce știe toate limbile pământului, și fiecare-și făcea un titlu de glorie declarând că l-a văzut ”personal”.

Dar desigur că Budulea Cimpoieșul, ca un țăran veritabil, tipic pentru secolul trecut, nu putea merge mai departe cu înțelegerea științei de carte. A ajuns să nu mai priceapă că fiul său stă mai mult singur cu cărțile decât cu părinții și tată grijuliu, îi e teamă să nu i se strice băiatul cu atâta învățătură. Este mai ales tulburat că Huțu caută pe cer ”Cornu Caprii” și susține că pământul se învârtește:”Huțule, dragul tatii, ce vorbești? Nu vezi că lumea e mare și că pământul stă locului?” De aceea îl și cheamă repede când feciorul vrea să-și continue studiile. Cu inteligența, dar și mărginirea sa, cu umorul și duioșia specifice țăranului nostru, cu pasiunea, dar și cu aprehensiunea față de invățătură, aceasta din urmă datorită secolelor de întuneric, bătrânul Budulea rămâne un erou memorabil în literatura română, ilustrând aceleași deziderate ale realismului autentic popular.

Deși sumar conturate, se rețin și alte personaje, în special dascălul Clăiță și Wondracek. Primul mai ales, văzut în preocupările sale casnice, cu grija pentru familia împovărată, dar vrednic și atașat față de țărani, anticipează îndeaproape pe Zaharia Herdelea din Ion al lui Rebreanu. Slavici știe să-și urmărească personajele, să le observe reacțiile în funcție de împrejurări, dezvăluindu-le trăsături inedite, dar caracteristice. Este admirabilă scena în care Huțu, îmbrăcând niște haine ponosite ale lui Clăiță, când merge la oraș, devine extrem de fâstâcit, îl pătrund fiorii de emoție, pășește lat și-și ține mâinile îndepărtate de trup ca să nu se strice, cumva, hainele. Sau momentul în care bătrânul Budulea pășește în casa lui Wondracek. Văzând că a călcat pe un covor și nebănuind că pentru aceea-i pus acolo, omul sare speriat, la o parte. Se exprimă aici, într-un fel, granițele severe dintre diverse stări sociale, lipsa totală de comunicare între ele, pe de altă parte, sfiala specifică omului simplu față de ceea ce îl depășește, sfială care de fapt este un indiciu al delicateței sale.

Cerându-i-se părerea despre Budulea Taichii, Creangă istorisește povestea cu fata ”spelcuită”, pe care iubitul n-a mai recunoscut-o – hotărându-se să scrie el ”una mai bună”. Așa au apărut, relatează deseori Slavici, Amintirile din copilărie. Așa încât, lăsând la o parte aspectul de butadă al opiniei lui Creangă, la importanța nuvelei lui Slavici, excepțională în sine, trebuie adăugată și valoarea de stimulent a genialei opere a lui Ion Creangă

CAPITOLUL III. Arta portretistică in realizarea

personajelor

Ioan Slavici are o contribuție remarcabilă in dezvoltarea literaturii române prin crearea de personaje literare reprezentative pentru ințelegerea cărora sunt utilizate straturile de adâncime ale operei prin personaj martor (raisonneurul) și personaj trialogic, o terță persoană.

”E înainte de toate un autor pe deplin sănătos in concepție; problemele psihologice pe care le pune sunt desemnate cu toată finețea unui cunoscător al naturii omenești; fiecare din chipurile care trăiesc și se mișcă in nuvelele sale e numai copiat de pe ulițele impodobite cu arbori ale satului nu seamănă in exterior cu țăranul român, in port și in vorbă, ci au fondul sufletesc al poporului, gândesc și simt ca el… Poate nu e o idee nouă dacă spune că orice lucrare literară insemnată cuprinde, pe lângă actul intelectual al observației și conceperii, o lucrare de rezumațiune a unor elemente preexistente din viața poporului… ”

Mergând pe ideea că opera de artă trebuie să reproducă stări sufletești puternice, Slavici ajunge chiar la un fel de energetism artistic. El afirmă că eroii adevărați ”darmă munții, nebunesc, se ucid”

Slavici crează un personaj memorabil prin părintele Trandafir, una din marile energii ale literaturii lui Slavici: ”… Părintele Trandafir e vârtos la cap: unde pleacă, merge și ajunge, ori moare pe drum”. El este, după cum spune autorul, ”un om de virtute”, adică ”are brațe vânjoase și inimă tare… Știe să rabde și să se avânte”. Dar un om de de virtute, în concepția autorului, nu este numai un om energic și avântat, ci mai ales un om ”care nu-și pierde niciodată bunul cumpăt, ci face totdeauna numai ceea ce el însuși voiește cu tot dinadinsul”, având deci ”stăpânire de sine”, și ”deprinderea de se înfrâna, fiind măsura cuvenită în ce privește satisfacerea poftelor. Părintele Trandafir este aidoma unui portret, cu prezentarea permanentă a unui erou, singurul viabil, prozatorul a urmărit să-și ridice personajul îndrăgit la valoarea de exemplu. Pornind de la realități ale satului ardelenesc, în care preoții au fost nu numai mentori spirituali, ci și oameni de acțiune, conducători adevărați, Slavici a creat un preot luminat.

În râvnirea firească spre mulțumire, părintele Trandafir a știut să păstreze dreapta măsură, n-a degenerat in mercantilism , n-a căzut pradă nici unei tentații. Este, de aceea, ”un om de virtute”. Noțiunea de virtute la Slavici se identifică cu starea de permanentă veghere față de tentații. Ispitele descind din terenul diavolului, ele au menirea convertirii în păcat. O luptă permanentă și aprigă se duce între domeniul dumnezeirii, care e omul în stare naturală, nepervertit, și terenul lui Lucifer, tentația. Cumpătul și echilibrul, cântărirea trebuințelor și stăpânirea de sine duc, după Slavici, la ceea ce el numește ”deplina mulțumire”. Popa Tanda atinge acest stadiu, în finalul nuvelei el ne apare în postura unui bunic din basme, având de toate și înconjurat de nepoței fermecători.

În Moara cu noroc Slavici crează un personaj asemănător celor balzaciene sau celor d in literatura rusă. Ghiță este o fire slabă, se lasă mult în voia întâmplărilor, nu-și dă silința să se stăpânească. Viața însă îl pune în situații diferite în care setea de înavuțire ia forme monstruoase, iar umanitatea personajului se micșorează până la dispariție totală, prin compromisuri repetate, nocive și degradante. Nenorocirea lui Ghiță, lasă să se înțeleagă autorul, e necesar să se producă, deoarece omul este o fire slabă, n-are voință să-și domine pofta de înavuțire, ci este dominta de ea. El a depășit cu totul măsura necesară unui om care râvnește spre fireasca mulțumire materială și morală și de aceea prăbușirea sa este iremediabilă. Drumul lui Ghiță, de la cizmarul mulțumit și liniștit în modestia condiției sale, până la cârciumarul hapsân și terorizat de bani, este magistral zugrăvit de scriitor. Moara cu noroc rămâne și azi o pildă de profunzime artistică. Nimic convențional, nimic forțat, deși autorul urmărește, ca totdeauna, o lecție de moralitate, intenția este astfel acoperită artistic încât aproape nimic nu jenează, totul lasă impresia veridicității integrale și a artei desăvârșite.

Râvnind, ca oricare om, să trăiască mai bine, cizmarul Ghiță arendează banii. La început câștigul este dat de Dumnezeu, adică obținut pe cale cinstită: ”Sâmbătă de cu seară locul se deșerta, și Ghiță, ajungând să mai răsufle, se punea cu Ana și cu bătrâna să numere banii, și atunci el privea la Ana, Ana privea la el, amândoi priveau la cei doi copilași, căci doi erau acum, iară bătrâna privea la câteșpatru și se simțea întinerită, căci avea un ginere harnic, o fată norocoasă, doi nepoți sprinteni, iarăsporul era dat de la Dumnezeu, dintr-un câștig făcut cu bine„. Ana este tânără și frumoasă, fragedă și subțirică, sprintenă și mplădioasă, și relațiile dintre ea și Ghițăsunt de o căldură înduioșătoare. Dar în curând își face apariția Lică Sămădăul, figură satanică, om aspru și neîndurat, ”care umblă mereu călare, de la turmă la turmă, care știe toate înfundăturile, cunoaște pe toți oamenii buni și mai ales pe cei răi, de care tremură toată lumea, și care știe să afle urechea grăsunelului pripășit chiar și din oala cu varză”. Pătrunderea acestui om în viața aproape hieratică a familiei lui Ghiță va avea efecte catastrofale. Scriitorul își caracterizează eroul la modul clasic, adică mai ales prin impresia pe care o lasă celor cu care vine în contact. Bun cunoscător, ca întotdeauna, al sufletului feminin , scriitorul atrage de la început atenția asupra impresiei pe care Lică o face Anei. Aceasta, când îl vede, ”rămase privind ca un copil uimit la călărețul ce stetea ca un stâlp de piatră înintea ei”, privindu-l ”oarecum pierdută și speriată de bărbăția ei înfățișării lui”. Este atracția pe care o exercită, totdeauna supra femeilor forța și bărbăția , rezultat al nevoii de ocrotire și chiar de dominație, explicabile în primul rând prin motive istorice, și mai puțin biologice. Lică este un om rău și primejdios. Sosit la Moara cu noroc , Lică exercită prin cinismul său o dominație fascinantă și asupra lui Ghiță, al cărui caracter slab face concesii, se pleacă, cedează încetul cu încetul. Lică exercită asupra lui Ghițăvraja amețitoare exercitată de Vautrin asupra lui Rastignac din Moș Goriot. Ghiță promite mai întâi ca toate afacerile dintre el și Sămădău să nu fie aflate de nimeni. Era pentru prima oară când ascundea ceva familiei. Doar începutul

este mai anevois, omul se obișnuiește cu complicitatea.din momentul în care intră în cârdâșie cu Lică, Ghiță când dă de bani, este cuprins și copleșit de o teribilă anxietate, începe să sufere de mania persecuției. Merge la Arad să-și cumpere doua pistoale, mai apoi face rost de doi câini ciobănești și o slugă de încredere. Devine ursuz și susceptibil, se aprinde pentru te miri ce și-i dispare zâmbetul candid de odinioară. Când râde produce un zgomot nefiresc. Gustul banului anihilează celelalte laturi ale eroului și dintr-un soț și părinte admirabil, el începe pentru întâia oară în viață, să regrete existența familiei sale, pentru ca urmările drumului pe care-l apucase să îl privească numai pe el: ”Se gândea la câștigul pe care l-ar putea face în tovărășie cu Lică, vedea banii grămadă înaintea sa și i se împăienjeneau ochii; de dragul acestui câștig ar fi fost gata să-și pună pe un an, doi, capul în primejdie”. Atracția irezistibilă către riscurile unui câștig nesperat vreodată nu înlătură incă anxietatea. Ghiță vrea uneori să plece din pustietatea asta, unde era expus atâtor neștiute primejdii. Scriitorul insistă, cu remarcabile mijloace ale analizei psihologice, asupra senzației de spaimă care-l cuprinde pe erou. Nu o dată discută cu Ana: ”e grozavă viața asta, Ano, e grozavă, stai aici în pustietate, și te sperii de nimic, și-ți mistuiești viața cu năluciri deșarte”. Simte nevoia de a fi apărat, și de câte ori trec pe la han jandarmii, în frunte cu Pintea Căprarul, îl cinstește cu toată dragostea. Există o permanentă confruntare între fondul cinstit al lui Ghiță și ispita îmbogățirii. Vrea să plece, renunță, revine la hotărâre, iar renunță. Găsește că cea mai bună soluție este duplicitatea, dedublarea. Să pară adică om cinstit, dar să fie tovarăș cu Lică, pentru că, zice el, ”Pe vrăjmașul pe care nu-l poate birui, tot omul cu minte și-l face tovarăș”. Dar este posibil să mergi prea mult pe calea duplicității? Este această încercare o echilibristică periculoasă, vrea să spună autorul și în curând ea își va dovedi falimentul fatal.

Este remarcabil modul în care scriitorul urmărește convertirea lui Ghiță la principiile vicioase, a soției sale, și chiar a bătrânei, care văzând că bogăția se adună în fiecare zi, începe să fie foarte grijulie ca nimic să nu se piardă și când Ghiță refuză din tact, de altfel, și nu din convingere, doi grăsuni de la oamenii lui Lică, bătrâna îl mustră cu înverșunare. În ceea ce o privește pe soția lui Ghiță, ea este târâtă în mrejele Sămădăului de către propriul soț. La început îl refuză pe Lică, atunci când vrea să joace cu ea, dar intervenția lui Ghiță, care se temea că nevasta îi strică socotelile, îndepărtează sfiala femeii: ”Săracul de mine! Grăi Ghiță așa în glumă. Dar năzuroasă mi s-a mai făcut nevasta! joacă muiere, parcă are să-ți ia ceva din frumusețe!” atât i-a trebuit femeii: incuviințarea complice a soțului, ca să-și piardă măsura în fața unui om care începuse să aibă asupra ei o ciudată atracție , îmbinată cu un sentiment de teamă, care nu îndepărta, ci mărea doza de misterși de aventură. Prinzându-se cu Lică în joc, ”sângele îi năvălea în obraji când el o apuca de brâu ca s-o învârtească. Agitația lui Ghiță e sinceră, autentică, dar nu îndrăznește și nici nu vrea să se opună lui Lică, pentru că de când este la Moara cu noroc starea lui materială e înfloritoare, toate le dobândise în primul rând datorită generozității lui Lică și protecției lui. Nu numai că i-a dispărut gândul plecării, dar începe să fie cuprins de teama că Lică îl va înlocui, de aceea i se devotează și mai mult. Începe însă un șir de fapte care precipită acțiunea și sunt de natură să ilustreze ideea complicității dintre Lică și Ghiță și care mai presus de orice, limpezesc poziția hangiului. Un arendaș este jefuit, o femeie cu un copil este ucisă și prădată în drumul mare, autoritățile îl bănuiesc pe Lică, stăpânul Morii cu noroc este chemat să depună mărturie. Și cu toate că știa de plecarea lui Lică, în noaptea crimei, recurge la sperjur. Este întâiul moment în care dezumanizarea lui Ghiță se manifestă în toată amploarea ei. Măruntele concesii de până acum se împlinesc prin complicitatea la crimă. Prăbușirea morală a lui Ghiță nu mai poate fi evitată.

Această prăbușire nu se explică însă numai prin natura slabă a eroului, prin neputința de a se opri la limitele moralității, ci își are o motivare mai largă de natură socială, căci Ghiță este un produs și o victimă a unei orânduiri în care oamenii de teapa lui Lică sunt protejați și comit crime la adăpostul unei autorități ale ținutului, cărora le aduce servicii de neprețuit, care-l iau pe criminal pe cauțiune. Unul dintre acești stăpâni este contele Vermesz, care are relații până sus de tot, și Lică, încurajat, se apără cu un sânge rece care pentru judecători echivalează cu nevinovăția: ”Lică se știa sprijinit de stăpânii săi, dintre care unii erau pătrunși de nevinovăția lui, iar alții, ca oameni cu multă trecere, puteau să-l apere pe sub mână, deși poate că-l bănuiau; cu toate acestea, el știa de ce e vorba, aflase că mai mulți dintre judecători îl bănuiesc, și așa își dedea răspunsurile scurt și deslișit, neabătându-se întru nimic de la mărturisirile ce făcuse pe când fusese luat pentru întâia oară la cercetare. Se bizuia Lică pe cât se bizuia pe ajutorul stăpânilor săi, dar mai mult se bizuia pe a sa cumințenie.” De aceea, când Buză Ruptă și Săilă sunt condamnați, Ghiță, deși e convins de nevinovăția lor, nu se încumetă să-i apere știind că în fond, rezultatele sunt aceleași: ”El nu putea să se pună în primejdie de dragul altora,căci avea nevastă și copii, iar pe Lică îl poți speria cu o vorbă, dar nu-l poți stârpi, fiindcă nu e om singur, ci un întreg rând de oameni, din care unii se răzbună pe alții”.

Dezumanizarea lui Ghiță, favorizată de un întreg complex social, n-are însă nimic schematic și pripit, eroul are mișcătoare reveniri de umanitate, încearcă remușcări de o sinceritate crudă, care demonstrează că fondul său pozitiv nu dispăruse cu totul și că, chiar în acest moment, nu este exclusă salvarea. I se adresează astfel nevestei:” Iartă-mă Ana! Îi zise el, iartă-mă cel puțin tu, căci eu n-am să mă iert cât voi trăi pe fața pământului. Ai avut tată om de frunte; ai neamuri de treabă și ai ajuns să-ți vezi bărbatul înaintea judecătorilor”. Și sărutându-și unul dintre copii: ”Sărmanilor mei copii, zise el, voi nu mai aveți, cum avuseseră părinții voștri, un tată om cinstit… Eu nu mai pot sili pe nimeni să nu le zică copiilor ăstora: ”Tatăl vostru e om ticălos”.

Deși s-ar părea că omul trecuse printr-un fel de purgatoriu, gustul banului nu-i dispare însă și, după ce Lică scapă, Ghiță îl privește cu un fel de compasiune ipocrită. Îi spuse Anei: ”Lasă-l, săracul, cu păcatele lui”. Ana la rândul ei, e impresionată de prezența de spirit la proces a lui Lică, aceasta este pentru ea o nouă probă de tărie și-l privește cu o admirație deschisă. Există in Moara cu noroc, un moment remarcabil prin pătrunderea cu care prozatorul investighează lumea interioară a eroilor, dezvăluindu-se, cu mare forță persuasivă, pe de o parte, cinismul satanic al lui Lică și în același timp experiența de viață a eroului care citește în sufletul lui Ghiță, bolnav de dorința îmbogățirii, și pe de altă parte, nehotărârea dramatică a lui Ghiță, care își apără spectaculos dreptul la omenie, dar cedează tacit strălucirii delirante a aurului: ”După ce stătea vreun ceas de vorbă, Lică-și căută prilej să rămâie singur cu Ghiță, apoi își desfăcu șerparul de la brâu, plin cu bani, și-i deșertă pe masă.

Ghiță cuprins de o pornire pătimșă, privi aspru în fața lui:

– De care sunt ăștia? De-ai ovreiului, ori de-ai domnișoarei?

El credea că Lică se va cutremura la auzul acestor cuvinte; rămase dar rușinat când acesta îi râse în față și-i răspunse:

– Și de unii, și de alții: ca hoț m-am împrumutat și ca hoț trebuie să și plătesc.

– Și dacă mă prinde cineva cu ei?

– Cine să te prindă? Banii sunt bani și tu ești cârciumar: vin la tine fel de fel de oameni, și tu iai ce-ți dă fiecare.

– Și dacă te-aș da eu de gol?

– De asta nu mă tem, răspunse Lică.

Ghiță se ridică, scoase saltarul mesei, trase banii la el și iar închise.

– Vezi, acum ești om cu minte, grăi Lică. De ce folos, ți-ar fi fost dacă-i spuneai judecătorului ceea ce poate că nici el nu dorea să-i spui. Poate mintea mea tot nu trece nici unul cu mintea lui, nici tu, nici altul. Lasă-i, șază la răcoare, dacă sunt proști… ”

Timpul se scurge, oamenii uită cele întâmplate. Lică revine, afectuos, în casa lui Ghiță. Regretul păcatului parcă dispăruse, iar ”auri sacra fames”, blestemata sete după aur, se întețește. Remușcărilor le ia locul obișnuința neputinței:”Ei, ce să-mi fac? Își zise Ghiță în cele din urmă. Așa m-a lăsat Dumnezeu! Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare ca voința mea? Nici cocoșatul nu e însuși vinovat că are cocoașă în spinare: nimeni mai mult decât dânsul nu ar dori s-o aibă. Și fiindcă avea un păcat pe care nu-l putea stăpâni, el nici nu-și dădea silința să-l stăpânească și se lăsa cu totul în voia întâmplărilor. Apoi el nici nu mai era om cinstit; toată lumea îl credea rău. Câteodată, când îl apuca frica de pedeapsă și de răzbunarea lui Lică, el își punea de gând că are să plece și să se ducă, încât să i se piarză urma; însă el iar se dumirea și aștepta ca Lică să vină iar cu banii”. Îl încolțește chiar ideea să fugă cu banii lui Lică cu tot, în noaptea Paștilor, dar Ana nu vrea să plece la Ineu, cu mama și copiii, care-și petreceau acolo sărbătorile.

În dimineața zilei de Paști, când toată lumea era la biserică, la hanul Moara cu noroc se încinge o petrecere dezmățată, în care ni se dezvăluie stadiul în care ajunsese, în final moralitatea protagoniștilor. Lică, în toiul chefului, e decis s-o seducă pe Ana, aceasta crede că soțul se va revolta, dar constatându-i indiferența, se lasă în brațele Sămădăului, atât din dorința de răzbunare, atât de caracteristică femeilor jignite în amorul propriu, cât și din plăcerea pasiunii care-o chinuise de atâta vreme. Ghiță, ca să scape de învinuirea adusă de Sămădău precum că ar avea ”slăbiciune la femei”, pleacă de-acasă. Disprețul Anei pentru Ghiță cel slab și nehotărât și admirația pentru Lică se exprimă deschis: ”Acu rămâi. Tu ești om, Lică, iară Ghiță nu e decât o muiere îmbrăcată în haine bărbătești, ba chiar mai mult decât așa”. La rândul său, căprarul Pintea, la care se dusese Ghiță ca să-l dovedească pe Sămădău, îi reproșează: ”Tare om ești tu, Ghiță, grăi Pintea pe gânduri. Și eu îl urăsc pe Lică, dar n-aș fi putut să-mi arunc o nevastă ca a ta momeală în cursa cu care vreau să-l prind”. Prin urmare, mizând pe faptul că criminalul se va întinde la petrecere cu Ana, Ghiță ar fi voit să-l dea pe mâna jandarmului, cu banii furați cu tot, probă decisivă a probei. Dar Lică, prudent, plecase. Drumul criminalului în noapte, pe o ploaie torențială, cu trăznete azurzitoare și fulgere orbitoare, oprirea, cu cal cu tot, într-o biserică, reflecțiile fugare despre existența unei puteri tainice, perfect adecvate momentului, toate acestea sunt zugrăvite cu o rară forță de sugestie poetică, demostrând din nou, valențele multiple ale talentului scriitorului. Psihologia lui Ghiță, hotărât să-și ucidă nevasta adulteră, nemaiținând seama că el o dusese în această situație, este dovada cunoașterii desăvârșite a sufletului omenesc, încordat la maximum, în fața unei fapte neobișnuite. Omul descalecă încet, găsește că mai întăi trebuie să-și șteargă calul de sudori, să-l acopere cu o cergă, să-i dea fân; după aceea, rămâne câtva timp în ușa grajdului, se gândește la cele ce trebuie să facă, își ia apoi pălăria-n cap, se inchină de trei ori și pleacă spre cârciumă; intrând înăuntru, el trage ușa după sine, o încuie și are grijă să pună cheia la locul ei, într-un colț. Când dă ochii cu Ana, după o scurtă confruntare, o înjunghie pe loc. Vine în acel moment, în clipa în care îi striga numele, Lică. Ghiță cade ucis de Sămădău, căruia, simțindu-l, Ana îi înfige mâinile în față, îi mușcă mâna, și în același timp, țipă ”dezmierdată”. Aceste ultime zvâcniri ale eroinei sugerează totul: ura și disprețul pentru soțul nedemn, setea de răzbunare, dar și patima neostoită pentru Lică, regretul înfiorător pentru propriile-i păcate, conștiința vinovăției și în același timp a nevinivăției. În acest final, așa de dramatic, moartea prea spectaculoasă a lui Lică, se sinucide lovindu-se cu capul de trunchiul unui copac, nu șochează, ea corespunde, în intenția scriitorului, rolului devastator pe plan moral jucat de diabolicul personaj; o furtună culminează cu erupția infernală a stihiilor.

Slavici ilustrează, cu o artă desăvârșită consecințele distrugătoare ale setei de îmbogățire. O dată căzut în mrejele acestei patimi, omul se neagă pe sine însuși, devine de nerecunoscut. Sancționarea drastică a protagoniștilor este pe măsura faptelor săvârșite, chiar soarta așa de sfâșietoare a Anei, a cărei vină poate fi considerată îndoielnică, este meritată, eroina n-a făcut aproape nimic ca să scape de ispită, dimpotrivă, se lasă în voia ei, la început cu o anumită cochetărie, apoi cu vădită plăcere a simțurilor. Anei îi lipsește, ca și lui Ghiță, stăpânirea de sine, simțul măsurii și cumpătul. Nici unul nu știe unde să se oprescă, și astfel ajung pe marginea prăpastiei, de unde căderea este fatală.

Lică Sămădăul este un tip unic în literatură, construit cu o rară obiectivitate. Eroul este cu desăvârșire negativ, inconjurat de mister, un erou sadic cu tărie de granit, își reprimă sentimentele însă are unele izbucniri de duioasă umanitate, mai ales în relațiile cu copii lui Ghiță, un amestec ciudat de om și demon, descinde în fond din tipologia romantică. Dar materialul sobru din care și-l construiește Slavici, ca și viziunea obiectivă care a prezidat la realizarea lui, țin întru totul de realism. Lică Sămădăul este un veritabil Vautrin al literaturii noastre, cu nimic mai prejos decât celebrul erou al lui Balzac.

CAPITOLUL IV. Semnificații estetice ale coordonatei

spațiale in nuvelele

Moara cu noroc, Pădureanca

Spațiul devine ”personaj” al epicii în scrierile lui Slavici, el abordând temele conflictului, respectiv armonia cu spațiul, rămânerea pe loc-părăsirea locului și asumarea vinovăției de a părăsi spațiul intrând in acolada tragicului întâmplărilor desfășurate în acest spațiu.

Nuvela Moara cu noroc este povestirea tragică a unor fapte dramatice pe care autorul le plasează în preajma unui orășel din Ardeal, într-un colț de lume evocat cu o mare putere de sugestie. Slavici procedează ca Balzac și în locul numirilor fictive de localități, întâlnite în povestirile sătești: Butucani, Sărăceni (Popa Tanda), Sărata (Gura Satului), Cocorăști (Budulea Taichii) introduce toponimia reală: Ineu, Arad, Șicula, Oradea Mare. Un singur nume de comună, Fundureni, nu este atestat documentar și el vine să înlocuiască fie Mocirla, fie Iercoșeni, numiri mai puțin sugestive.pentru întâmplările din nuvelă. Populația din această zonă geografică formează grupuri cu trăsături distincte: crișeni, pădureni, luncani, podgoreni, după îndeletnicirea pe care o practică. În nuvelă apar luncanii, crescători de porci. Slavici nu idealizează de aceea peisajul ținutului natal apare sumbru, cu dealuri goale, ori numai cu pâlcuri de păduri posomorâte, cu câmpia de-o pustietate dezolantă. Scriitorul urmărește să creeze un cadru pentru întâmplări tragice. Mișcările colective cunosc în zona de interferență între munte și câmpie o amploare și o desfășurare periodice, ce nu se întâlnesc aiurea. Slavici se oprește la ele, nu întâmplător, în mai multe rânduri, descriind exodul secerătorilor moți spre câmpie, în sezonul muncilor agrare. Moara cu noroc înfățișează transhumanța luncanilor cu turmele. Există în critica literară o tendință de a omologa isprăvile ”lotrilor” cu cele ale porcarilor luncani. Apariția lotrilor în câmpia arădană și în pusta de dincolo de Tisa este o realitate istorică și ea se explică prin condiții social-politice. Curtea din Viena dezbate problema lotrilor încă în 1787 și episcopul de Arad, Paul Avacumovici dă, în martie 1787, o circulară în care se plânge de ”furtișaguri și lotrișaguri”. Recrutările forțate din 1831determină mulți locuitori să-și părăsescă satele și să fugă în păduri. Numărul lotrilor crește în Câmpia Arădană și în ținuturile crișene, îndeosebi după revoluția din 1848. Locuitorii de aici participă la revoluție și luptă împotriva armatelor austriece. După înfrângerea revoluției se văd siliți să se refugieze în păduri sau în pustă spre a scăpa de condamnarea la moarte. Lotrii sunt priviți de populație, nu întâmplător, ca victime ale stăpânirii și isprăvile lor sunt cântate în balade și alte creații populare. Faptele de viață sunt supuse unui proces de transfigurare, cerut de structura narațiunii.

Caractere tari, de oameni primitivi, se ciocnesc violent într-o atmosferă tragică impresionantă, zugrăvită viguros și nuanțat în același timp, cu o pătrundere psihologică surprinzătoare. Toate sunt fericit îmbinate și tonul sfătos și stilul cam greoi al scriitorului ardelean pare potrivit anume ca să contribuie la impresia de tragic, de trecut, de fapte aievea, de viață adevărată și intensă. Locurile și personajele îți rămân pentru totdeauna în minte. Drumul care urcă dealul dinspre Ineu, hanul acela izolat, frecventat de drumeți, pitorești în anumite perioade ale anuluiși la anumite ceasuri ale zilei.

Cercetând nuvelistica lui Slavici se poate observa că prozatorul abordează toate temele majore ale mediului țărănesc, realizând o inegalabilă frescă a satului ardelean de la sfârșitul secolului al XIX-lea.

În primele nuvele întâlnim personaje fericite, care acționează într-un spațiu în care domnește armonia. În acest spațiu întâmplarile se succed după un anumit ritual, păstrat cu strășnicie, iar conflictele existente sunt privite cu seninătate și au un deznodământ fericit.

Principala sursă de inspirație a lui Ion Slavici este societatea transilvaneană, cadru în care oamenii acționează în numele unor principii etice bine precizate și în care ei triumfă sau se prăbușesc, după cum se situează la polul pozitiv sau negativ al acestor principii.

În nuvelele lui Slavici acțiunea se desfășoară într-un sat zugrăvit după modelul Șiriei. Este un sat stratificat economic în bogați și săraci, un sat aflat la limita pătrunderii elementelor capitaliste.

Fiecare dintre personajele sale întruchipează perceptele morale deprinse de scriitor din copilărie, acceptate și păzite cu strășnicie de oamenii simpli în mijlocul cărora prozatorul s-a născut și s-a format. Cei mai interesanți dintre eroii săi nu sunt simpli purtători ai principiilor morale, ci personaje vii, autentice, desprinse din realitatea socială și având o bogată viață interioară.

Slavici își analizează eroii din punct de vedere psihologic, dezvăluindu-le gândurile și aspirațiile, sentimentele și pasiunile. El este considerat primul prozator român care a arătat că sufletul omenesc este un adevărat univers. Eroii lui Slavici sunt oameni așezați, harnici și cinstiți, obișnuiți să muncească și să se bucure de rodul muncii lor. Munca este principala valoare a acestei lumi, criteriul etic esențial după care oamenii de la sat își judecă semenii. Împărtașind viziunea despre viață a țăranului român, Slavici vede în omul harnic prototipul unei umanități adevărate, capabilă să învingă toate piedicile și să supună natura înconjurătoare, oricât de ostilă ar fi aceasta. Popa Tanda are convingerea că ,,omul harnic mănâncă piatră, scoate caș din apa de baltă și seceră fir de grâu unde-au crescut cucute.’’(Popa Tanda)

Ciclul muncilor agricole, ritmul natural al recoltelor și al păstoritului dirijează viața eroilor lui Slavici. Argatul Bujor, personajul din nuvela La crucea din sat știe bine ce are de făcut de dimineață și până seara: ,,Ca în toate serile, și astazi s-au hrănit porcii, s-au muls vacile, apoi s-au adăpat și boii și caii; plugurile sunt în car; sămînța este în saci; grăpile sunt la îndemînă. Mîne dimineața, cînd răsare luceafărul boului, noi adăpăm – și ziua ne prinde la cîmp.’’

Munca de fiecare zi este, în universul lui Slavici, un element atât de firesc al vieții, încât chiar și atunci când tinerii se întâlnesc ca să-și mărturisească dragostea, ei se trezesc că vorbesc de fapt despre ocupațiile lor. Ciobanul Pascu din nuvela Scormon îi mărturisește dragostea și intențiile sale tinerei Sanda, vorbindu-i despre turma lui de oi, despre iarba foarte bună și despre simbria pe care urma să o primească. Bujor din nuvela La crucea din sat simte că palmele îl mănâncă atunci când nu mai are de lucru, iar Șofron, argatul din nuvela Pădureanca muncește cu îndîrjire și la bucurie și la supărare. Munca este antidotul cel mai bun al pasiunilor tulburătoare, cea care aduce liniștea sufletului și starea normală de echilibru.

Cu aceeași râvnă neobosită, femeile muncesc în gospodării, țes pânza, brodează țesăturile și costumele populare. În nuvela Gura satului, stăpânul casei se laudă cu zestrea fetei sale și cu harnicia familiei lui. Leica Safta întinde la vedere, ca la expoziție, velințele, altițele, catrințele, pânzeturile și albiturile lucrate de ea și fiica ei.

Ideea moralizatoare și didactică conform căreia munca poate transforma satul și viața oamenilor stă la baza nuvelei Popa Tanda. Satul Sărăceni, în care oamenii trăiesc în inerție, prizonieri ai mizeriei și sărăciei, devine un sat bogat, cu case mari, școală, biserică și primărie datorita parintelui Trandafir, care este neclintit în hotărârea sa, privește munca drept un izvor al fericirii și bunăstării, este harnic și nu se dă în lături de la nicio treabă ușoară sau grea. Marele poet national, Mihai Eminescu menționa într-un articol: ,,Popa Tanda e un margăritar de popă românesc vrednic a figura în orice carte de citire pentru sate, un popă cu gură de lup și inimă de miel, care mai cu bătaia de joc, mai cu sfatul, dar cu pilda proprie ridică nivelul material si moral al unei pustietăți cum i-a sărăcenilor.’’

Lumea satului ardelean zugravită în nuvelele lui Slavici nu este întotdeauna un univers al liniștii și al bucuriei de a trăi. Cu timpul descoperim că oamenii nu mai vor să rămână în această lume, vor să migreze către alte locuri și să întâlnească alți oameni.

Satul este un organism viu, cu mișcări unduitoare dar și cu puternice convulsii. Inegalitatea din punctul de vedere al averii tulbură relațiile liniștite din comunitatea rurală în care averea funcționează ca un element puternic de diferențiere, înrădăcinat adânc în mentalitatea țăranilor. În nuvela La crucea din sat, Mitrea Boarul, om bogat și gospodar de seamă, nu vede cu ochi buni prezența lui Bujor, băiat sărac, la claca fiicei sale, iar Mihu din nuvela Gura satului se împotrivește căsătoriei fiicei lui cu un cioban de la munte. ,,Mai bine îi sucesc gâtul decât să mă facă de râsul și batjocura lumii! Unde am ajuns!’’ afirma el cu vehemență.

Conflictele de ordin social dau naștere unor puternice conflicte psihologice. Bogăția îi face pe oameni hrăpăreți, îngâmfați și goi sufletește. În remarcabila nuvelă Pădureanca, Slavici surprinde frământările sufletești ale eroilor, declanșate de perspectiva unei alianțe între familia bogată și pădureanca frumoasă dar săracă. Între iubirea tinerească și pură dintre Simina și Iorgovan stă averea ,,bogătanului’’ Busuioc. Tatăl Siminei, țăran sărac și om cu judecată, intuiește nepotrivirea de clasă dintre cei doi tineri și o sfătuiește pe fiica lui să renunțe. Oricât de mult ar iubi-o pe Simina, Iorgovan rămâne prizonier mentalităților lui de clasă și nu poate să încalce regulile satului sau să-și sfideze părinții și rudele. Elementele de tensiune care pătrund în viața satului și care îi tulbură echilibrul țin de legile social-economice care guvernează o lume în continuă transformare. Contactul țăranului cu lumea, deschiderea spre alți oameni și alte locuri dizlocă viața patriarhală a satului: pădurarii de la munte vin să lucreze la câmpie (Pădureanca), ciobanii colindă cu oile și apoi fac negustorie prin sate și târguri (La crucea din sat), țăranii se mută la oraș (O viață pierdută), un cizmar vrea să se îmbogățească și devine hangiu (Moara cu noroc).

,,Plecarea de acasă, din spațiul paradisiac, al liniștii domestice, îl poartă pe eroul lui Slavici prin niște spații neprimitoare. Prin niște locuri rele. Prin niște locuri care își au secretele lor, niște locuri care, de multe ori, numesc cu fidelitate viața interioară a eroilor săi.’’

Banul este primul mesager al schimbărilor economico-sociale care tulbură viața tradițională a oamenilor. Banul e ,,ochiul dracului” și în același timp un ferment al neomeniei și dezumanizării, așa cum o dovedesc nuvelele Moara cu noroc și Comoara. Prozatorul scoate la lumină nenorocirile care se abat asupra trupului și sufletului celui care supraestimează banul în raport cu „binecuvântata de sănătate” și întărește credința sfântă că numai banul muncit este drept și tot ceea ce pică din senin reprezintă o avere blestemată păzită de diavol. În nuvela Comoara devine din ce în ce mai evidentă ideea moralizatoare că banii îngropați în pământ și comorile aparțin diavolului și nu aduc fericire.

Banii veniți în casa omului cinstit pe alte căi decât pe aceea a muncii preface liniștea în chin. În nuvela Comoara, descoperind bănuții de aur ascunși sub pernă de Duțu, Stanca se lamentează: „Sărac de mine și de tine și noi toți! suspină în cele din urmă. Ce frumoasă ne-a fost viața și cît de grea ni s-a făcut deodată.” O viață pierdută este un alt exemplu în care setea de înavuțire, de bani este un tăvălug necruțător care distruge totul din clipa în care pune stăpânire pe om.

Din proza lui Slavici răzbate dorința de a trăi cinstit, de a avea un stil de viața bazat pe liniștea sufleteasca pe care ți-o dau sănătatea și mulțumirea de a trăi cu ceea ce ai și de a nu râvni la bunurile nemuncite. Criteriul moral condiționează dinamica personajelor în cele mai mici gesturi, de la naștere și până la moarte. Moara cu noroc este capodopera care stă în fruntea acestui cod etic și artistic. Dezbinarea, ura, crima, gelozia, răzbunarea, minciuna și dezumanizarea sunt aspecte ale urâțeniei sufletești care apar pe chipul lui Lică Sămădăul, pe a lui Ghița și chiar pe chipul unor personaje creionate fugar precum sunt Buză Ruptă și Săilă Boarul.

Cele mai reprezentative personaje pentru dorința de îmbogățire sunt Ghiță (Moara cu noroc) și Duțu (Comoara). Ghiță, un om harnic, așezat și cinstit, își lasă pentru o vreme meseria de cizmar sărac în dorința de a agonisi ceva avere lucrând ca hangiu. El vrea ,,ca să se pună pe picioare” încat să poată lucra cu zece calfe și ,,să le dea altora de cîrpit”. Duțu are o fire mobilă, mai apropiată de fizionomia morală a orășeanului. Și el vrea să se îmbogățească și să ajungă om de vază. Ambiția îl roade și nu îi dă pace. ,,Așa-i firea omenească: stă ascunsă pînă ce, n-a ajuns omul la largul lui, ea se dă apoi de gol.‘’ – ne spune moralistul Slavici. Atât Duțu cât și Ghiță sunt niște oameni slabi, iar când ajung să obțină averea visată, ei își pierd firea și în cele din urmă pierd tot ce au agonisit.

Slavici analizează cu o măiestrie remarcabilă momentele de tensiune din sufletele eroilor, atunci când aceștia devin nehotărâți și sunt trași în direcții contrare de către forțe potrivnice: ,,Ar fi vrut Duțu să se desfacă în două și să iasă oarecum însuși din sine, ca să poată privi însuși pe sine, cum privea lucrurile care-l înconjurau.’’ (Comoara)

Putem spune că, în universul creat de Slavici, pe plan social guvernează forța distructivă a banului, iar în plan afectiv domnesc pasiunile.

Capitolul V. Concluzii

”Ceea ce a trebuit să placă străinilor in poeziile lui Alecsandri, Bolintineanu, Eminescu și nuvelele lui Slavici și Negruzzi este, pe lângă măsura lor estetică, originalitatea lor națională. Toți acești autori, părăsind oarba imitare a concepțiunilor străine, s-au inspirat din viața proprie a poporului lor și ne-au infățișat ceea ce este, ceea ce gândește și ceea ce simte românul in partea cea mai aleasă a firei lui etnice. Acest element original al materiei, imbrăcat in forma estetică a artei universului, păstrând și in această formă estetică a artei universale, păstrând și in această formă ca o rămășiță din pământul său primitiv, a trebuit să incânte pe tot omul luminat și să atragă simpatica lui luare-aminte asupra poporului nostru. Căci orice individualitate de popor iși are valoarea ei absolută, și indată ce este exprimată in puternica formă a frumosului, intâmpină un răsunet de iubire in restul omenirii ca o parte integrantă a ei.

La această cauză generală se mai adaugă, indeosebi pentru novelele lui Slavici și Negruzzi, intâmplarea favorabilă, că ele se găsesc in armonie in privința obiectelor ce ni le infățișează și care sunt mai ales figuri tipice din popor, ca un intreg curent al genului estetic in Europa, curent pe care il credem foarte sănătos și in urma căruia romanurile țărănești și descrierile tipice au ajuns să fie cele mai prețuite produceri ale literaturii de noveliști”

Toate experiențele revoluționare autentice ale artei moderne oglindesc anumite aspecte ale crizei spirituale, sau pur și simplu, ale crizei cunoașterii și creației artistice. Ceea ce interesează este faptul că „elitele” găsesc în extravaganța și în neinteligibilitatea operelor moderne posibilitatea unei gnoze inițiatice. Avem de-a face cu „o lume nouă” în curs de reconstituire, pornind de la ruine și de la enigme, o lume aproape personală, pe care am dori-o pentru noi înșine și câțiva inițiați. Dar prestigiul dificultății este atât de mare, încât foarte repede „publicul” e cucerit la rândul său și-și proclamă adeziunea totală la descoperirile elitei.

Povestirea epică și romanul, ca și celelalte genuri literare, prelungesc pe un alt plan și în vederea altor scopuri narațiunea mitologică. În ambele cazuri se urmărește a se povesti o istorie semnificativă, a se relata o serie de evenimente dramatice care au avut loc într-un trecut mai mult sau mai puțin fabulos. Proza narativă, îndeosebi romanul și nuvelele, au luat în societățile moderne, locul ocupat de recitarea miturilor și a basmelor în societățile tradiționale și populare. Mai mult încă, se poate degaja structura „mitică” a anumitor romane moderne, se poate demonstra supraviețuirea literară a marilor teme și a personajelor mitologice. Aceasta se verifică mai ales în ceea ce privește tema inițiatică, tema încercărilor la care este supus Eroul Mântuitor și luptele sale împotriva monștrilor, mitologia Femeii și aceea a Bogăției. În această perspectivă s-ar putea spune așadar că pasiunea modernă pentru roman trădează dorința de a auzi cât mai multe „povestiri mitologice” desacralizate, sau numai camuflate sub forme „profane”.

Alt fapt semnificativ: nevoia de a citi „povestiri” și narațiuni ce s-ar putea numi paradigmatice, de vreme ce se desfășoară potrivit unui model tradițional. Oricare ar fi gravitatea crizei actuale a romanului, fapt e că nevoia de a ne introduce în universuri” străine” și de a urmări peripețiile unei „povestiri” pare ireductibilă. Intră deopotrivă dorința de a comunica cu „ceilalți”, cu necunoscuții, și aceea de a împărtăși dramele și speranțele lor, precum și nevoia de a afla ceea ce s-a putut petrece. S-ar putea cu greu concepe o ființă umană care să nu fie fascinată de „povestire”, de narațiunea evenimentelor semnificative, de ce s-a întâmplat unor oameni înzestrați cu „îndoită realitate” a personajelor literare care oglindesc deopotrivă realitatea istorică și psihologică a membrilor unei societăți moderne și dispun de puterea magică a creațiilor imaginației.

Ioan Slavici este primul mare scriitor pe care Ardealul l-a dat literaturii române la sfârșitul secolului al XIX-lea. Prin întreaga sa operă, dar mai ales prin nuvelistica apărută în șase volume, Ioan Slavici și-a dobandit un loc de cinste în cultura noastră.

Prin zugrăvirea cu fidelitate, fără înfrumusețarea sau idilizarea vieții țărănimii, a obiceiurilor, tradițiilor, credințelor, superstițiilor și prejudecăților rurale, prin analiza profundă a sufletului omenesc și a conflictelor pe care banul și averea le generează în rândurile țărănimii, Slavici realizează un amplu tablou etnografic și social al satului transilvanean pe care îl observă din interior, în momentele sale rituale.

Prozatorul și-a creat personajele astfel încât ele să ilustrezele normele morale pe care omul trebuie să le respecte pentru a-și păstra mult râvnita liniște sufletească. Aflați în diverse împrejurări ale vieții, eroii lui Slavici au libertatea să se manifeste și să acționeze după propriile îndemnuri și după imperativele sufletului lor. Societatea și întamplările vieții influențează și transformă caracterul personajelor, și, în cele din urmă, le hotărăsc evoluția. Așadar, oamenii sunt așa cum sunt, nu numai datorită predispozițiilor psihice înnăscute ci și datorită societății în ei care trăiesc și întâmplărilor prin care trec.

Prin nuvelele sale, scriitorul se afirmă ca și creator al unei lumi animate de mari energii, de patimi puternice și de dramatice probleme morale în cadrul satului și târgului transilvănean. ,,Traversând nuvelistica lui Ioan Slavici se poate sesiza evoluția lumii țărănești de la ridicarea economică și morală la marile confruntări datorate inegalității sociale și naționale a membrilor acesteia.Prozatorul cuprinde toate temele majore ale mediului țărănesc.Cel dintâi ca o transvaluare a neputinței omului de a învinge poruncile vieții;cel de-al doilea ca o mângâiere a omului ce disprețuiește viața.Lut și suflet,iată contradicția vieții omenești, pe care Slavici a căutat să o încorporeze în mai toate nuvelele sale.’’

BIBLIOGRAFIE

I. EDIȚII

Ioan Slavici, Amintiri, Cultura natională, Bucuresti, 1924

Ioan Slavici, Lumea prin care am trecut, Editura Socec, Bucuresti, 1930

Ioan Slavici, Nuvele, vol.I-II. Prefață de Ion Breazu, Editura de stat pentru literatură si artă, București, 1958

Ioan Slavici, Moara cu noroc, Prefață și note finale de Domnica Filimon Stoicescu, Editura tineretului, București, 1967

Ioan Slavici, Proză. Povești. Nuvele. Mara, vol.II, Editura Cartea Românească, București, 1979

Ioan Slavici, Nuvele, editie si cuvânt înainte de Constantin Cubleșan, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1981

Ioan Slavici, Nuvele, Postfață și bibliografie de Mircea Braga, Editura Minerva, București, 1982

II. STUDII CRITICE

Breazu, Ion, Studii de literatură română și comparată, vol 2, Editura Dacia, Cluj, 1973

Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București, Editura Minerva, 1982

Cubleșan, Constantin, Ioan Slavici-portret în oglinda timpului, Biblioteca Județeană Astra, Sibiu, 2010

Firan, Florea și Popa, M. Constantin, Rebreanu. Slavici – Antologie comentată, Editura Poesis, Craiova, 1994.

Kogălniceanu, Mihail, Introducție la ,,Dacia literară”, Iași, 1840.

Marcea, Pompiliu, I. Slavici, Editura pentru literatură, București, 1965.

Popescu, Magdalena, Slavici, Editura Cartea Românească, București, 1977.

Steinhardt, Nicolae, Prin alții spre sine. Eseuri vechi și noi, Editura Eminescu, București,1988.

Ungureanu, Cornel, Ioan Slavici- monografie, Editura Aula, Brasov, 2002

Vianu,Tudor, Studii de literatura română, Editura Didactică și Pedagogică, Bucuresti,1965.

Zaharia, Filipaș, Elena, Retorică și semnificație, Editura Paideia, București, 1993.

http://www.bjastrasibiu.ro/conferinte/cublesan3-93.pdf, accesat la 12.01.2015, ora 15:00.

http://ro.wikisource.org/wiki/Introducție_la_"Dacia_literară, accesat la 15.01.2015, ora 19:00.