Elemente de Saptamanal din Cotidianul Vest 1998 2000

Litere

Elemente de Saptamanal din Cotidianul Vest 1998 2000

Byadmin ianuarie 1, 2024

Bunul simț sau simțul comun pentru selectarea detaliilor celor mai semnificative ale unui eveniment, eliminând ceea ce nu se poate relata. Evitarea situațiilor penibile și menținerea limitelor bunei cuviințe și a deontologiei profesionale.

Obsesia preciziei prin observarea atentă și notarea corectă a tuturor elementelor care dau contextul unui eveniment, inclusiv a numelor și funcțiilor persoanelor care le-a intervievat și a instituțiilor pe care le reprezintă.

Toleranța – În desfășurarea activității lor, jurnaliștii pot întâlni tot felul de oameni. Ei trebuie tratați la fel, fără iritare, fără prejudecăți. Capacitatea de a comunica cu persoanele intervievate cu întrebări adecvate.

Curiozitatea pe care o manifestă în numele datoriei de a informa publicul. Această calitate este plasată în capul listei de însușiri ale unui jurnalist.

Perseverența – În jurnalism, perseverența este o condiție esențiala a succesului. Exemplu: trebuie să fii perseverent pentru a contacta o persoană publică prea ocupată care evită întâlnirea cu un jurnalist.

Fapte nu presupuneri – este tentația care determină jurnalistul să prezinte faptele fără să fie verificate. Există riscul de a prezenta publicului informații care dezinformează.

Cunoștințe și echipamente – pe lângă aptitudini, reporterul are nevoie, pentru a-și face meseria în mod profesionist, de o serie de cunoștințe și aparaturǎ. Carnet de notițe și pix.(jurnaliștii profesioniști susțin folosirea a două carnete: unul pentru teren și altul pentru birou). Agendă pentru notarea clară a observațiilor de pe teren. Reportofonul pentru înregistrări. Trebuie să cunoască stenografia pentru a nota rapid în ritmul în care sunt pronunțate de către intervievat. Dactilografia prin „metoda oarbă” care permite scrieterea cu toate degetele. Cunoștințe de lucru pe computer: stăpânirea unor programe de editare de text și chiar de punere în pagină este esențială. Computerul simplifică și eficientizeazǎ redactarea. De asemenea, aparatul de fotografiat este necesar pentru a „reține” momente neprevazute în timpul evenimentului. Limbile străine lărgesc aria de informare.

Ziariștii trebuie să stabilească valoarea de informație a unei știri. Ei controlează și regularizează fluxul de informații și de materiale care vin la redacție, stabilind:

Ceea ce corespunde și ce nu corespunde profilului și intereselor acesteia;

Care sunt elementele prioritare din totalul celor selectate;

După evaluarea știrilor, David Randall propune următoarea clasificare: Cea mai mică valoare o au știrile despre ce se spune;

Următoarele pe scala valorii de informații sunt știrile despre ceea ce se spune că se va întâmpla;

O mai mare valoare o au știrile care spun ceea ce s-a petrecut;

Valoarea cea mai mare o au știrile care reflectă realitatea.

Pentru a decide ce merită și ce nu merită a fi publicat, jurnaliștii stabilesc următoarele criterii: Proximitatea temporală. O informație este cu atât mai valoroasă cu cât este mai recentă. Proximitatea spațială. Fiecare trust media are un public țintă căruia instituția îi transmite mesajele. Dacă ar neglija acest criteriu, toate ziarele din lume ar avea, teoretic, aproape același conținut. Dar, nu ar satisface pe nimeni. (D. Randall).

Neobișnuitul, raritatea, unicitatea care fac ca acel eveniment să aibă o valoare de informare mai mare. Marcatorul acestui criteriu este imprevizibilul. Adică, cu cât evenimentele prezentate ne șochează petrecându-se altfel decât ne așteptam, cu atât greutatea specifică a evenimentului este mai mare.

Personalități. Implicarea personalităților cunoscute publicului larg dău informației dau o valoare mai mare. Impact și consecințe. Valoarea de informație este mai mare cu cât evenimentul, informația afectează sau informează mai multe persoane. Conflict și competiția. Subiectele în care mai multe persoane sau instituții se situează pe poziții adverse, contrare au valoare de informație. Interesul uman. Necazurile și reușitele, bucuriile și suferințele oamenilor interesează publicul, chiar dacă evenimentele relatate nu au un impact major.

În publicistică există anumiți factori care influențează prezentarea evenimentelor și infomațiilor. Aceștia sunt: Intuiția editorilor și reporterilor. Publicul destinatar pentru fiecare trust de presă. Acesta decide ce are valoare de informație și ce nu. Jurnaliștii se pun în postura de receptor pentru a ghici gusturile lui. Însă, practica profesionistă preferă să apeleze la sondaje specializate pentru a afla structura cititorilor și ceea ce doresc să afle. Spațiul publicistic prin care unele subiecte pot fi preferate, altele nu. Cantitatea de știri disponibile. Sunt zile cu puține evenimente și atunci știrile vor fi mai puține și cu o valoare mai mică de informație. În zilele cu multe evenimente, există posibilitatea ca unele dintre ele să nu fie publicate.

Politica redacțională a publicației și presiunea din partea patronajului. În această situație reporterii sunt conștienți de interesele politice și economice ale redacției. Influența companiilor care cumpără spațiul publicitar. Relațiile comerciale existente determină prezentarea articolelor despre firmele respective într-o lumină favorabilă și pot avea reținerea publicǎrii de articole denigrande la adresa firmelor care cumpără spațiul publicitar. Formula redacțională. Politica trusturilor de presă este de a menține o proporție constantă între știrile pe teme locale, naționale și internaționale.

1.4 Elemente de redactare a textului jurnalistic

Se spune că oricât de bine ar scrie cineva despre un anume subiect, dacă acel subiect nu interesează, textul nu are nici o valoare jurnalistică. Dacă un articol este incomplet, el va atrage atenția prin carențele pe care le are și nu prin forma stilistică pe care o abordează. A scrie bine înseamnă a determina cititorul să nu abandoneze lectura. Un articol bun presupune un proces de elaborare, de rescriere și nuanțare sau adaptare la diferite situații.

Subiectul prezentat trebuie să parcurgă anumite etape: selectarea informației, alegerea unghiului de prezentare, scrierea primei versiuni, conceperea unui „attachement” și redactarea finală. Un articol nu se poate scrie „din prima” așezare pentru scris. El este refăcut de mai multe ori de autor și de editor. Editorul intervine nu numai stilistic dar și în nuanțarea și contextualizarea lui. Un bun editor poate atenua un anumit impact al articolului sau poate potența un efect.

Etapele redactării stilului jurnalistic: Stilul jurnalistic se caracterizează printr-o sintaxă concentrată, prin alegerea cuvântului clar, concret, explicit, activ. Prima etapă este cunoașterea caracteristicilor stilului jurnalistic reprezentat de concizie: eliminarea cuvintelor și a detaliilor de prisos, a propozițiilor și frazelor, redundațelor. Stilul trebuie să fie simplu, să aibă un raport just între diateza activă și pasivă, să sublinieze și să scoată în evidență ceea ce este important. Evitarea banalităților prin folosirea figurilor de stil, a clișeelor și planitudinilor, a personificărilor folosite prin abuz, a obscurităților academice. Forme ale lizibilității prin fraze și propoziții scurte, cuvinte simple, construcția logică a frazei. În semantică, evitarea cuvintelor nefamiliale, conotațiile de reclamă sau cuvinte evaluative. Cifrele nu aduc nici un plus de informație. Se vor redacta cu „circa”, „aproximativ”, „aproape”. Prepoziția „peste” are o mai mare putere, este pozitivă, urcătoare, în timp ce adverbele „aproape” și „aproximativ” sunt descrescătoare. Pentru numerele lunilor din an este firesc redactarea prin nominalizarea lor. Norma cere ca numerele pâna la zece să se scrie în litere însă acestea se vor scrie în cifre atunci când este vorba de o sumă de bani.

Editarea unui text trebuie să aplice și următoarele reguli: întotdeauna o siglă trebuie scrisă explicit cu numele întreg când apare prima dată în text; un termen tehnic, de jargon, nu se elimină, se explică printr-o apoziție; un nume mai puțin cunoscut se explică cine este persoana folosind nota sau paranteza.

Principii generale de folosire a citatelor

Un text de presă reprezintă ceea ce spun oamenii și cum o fac în diferite ipostaze ca persoane implicate în evenimente, ca martori (surse de informare) sau ca analiști (comentatori ai faptelor). Dinamica textului rezultă din dinamica confruntărilor dintre oameni, dintre oameni și societate, dintre oameni și realitate. Citatele folosite vor aduce autenticitate textului dar nu și succesul lui. Un citat care exprimă plastic și sugestiv o idee aduce o savoare în lectură. Există și citate anoste, comune care trebuie eliminate. În momentul în care cuvintele sunt înconjurate de ghilimele, ele trebuie reproduse cuvânt cu cuvânt.

Introducerea citatelor este foarte importantă în ceea ce privește alegerea, folosirea, parafrazarea lor și folosirea lor cu precizie, claritate, economie de limbaj. Citatele îndeplinesc funcții standard:

A documenta și sprijini afirmațiile la persoana a III-a făcute în introducere și în restul textului;

A scoate în evidență schimburile de replici și depozițiile din cadrul unor procese de audieri, ședințe și a altor întâlniri în care au loc discuții;

A evidenția o chestiune controversată, atunci când formularea poate constitui un punct de litigiu;

A nuanța pasaje importante dintr-un discurs și a arăta particularitățile exprimării.

Montajul citatelor se bazează pe găsirea celor mai sugestive citate. Prin prezența ghilimelelor se semnalează prezența unei voci, alta decât a autorului. Precizarea se face printr-un verb declarativ: a afirmat, a arătat, a menționat pentru a afla cine este persoana. Nu se insistă pe repetarea ei în text pentru că devine supărător sau denotă stângacia autorului.

Citatele nu trebuie scoase din context. Scoaterea unei fraze din contextul în care a apărut și prezentarea ei în alt context duce la dezinformare și manipulare. O altă denaturare care se întâlnește este transformarea unei întrebări în răspuns. De asemenea, declarațiile politicienilor care au dificultăți în exprimare nu se corectează. Un jurnalist nu are obligația să protejeze pe nimeni de propriile greșeli, dar nici nu trebuie ca vorbitorul să pară stupid. Poate să fie confuz din cauze obiective. Se recomandă eliminarea vocabularului vulgar. Ele se admit decât dacă sunt esențiale pentru text.

Citarea indirectă este mai des întâlnită pentru ca există posibilități de manevră. Există și un risc de a denatura sensul informațiilor prin folosirea noii formulări și a unei tonalități diferite de cele originale. Sursele se vor nominaliza ori de câte ori apare o nouă informație. Nu se recomandă încadrarea unei fraze întregi între ghilimele. Acestea se folosesc numai pentru anumite cuvinte considerate semnificative sau pentru cele care exprimă atitudinea față de evenimente a unei persoane citate. În cazul textului cu mai multe voci și mai multe fapte, apare ambiguitatea referitoare la persoanele la care se referă citarea. Acestea se pot elimina prin precizări așezate între paranteze pentru clarificarea unui anumit termen, sau numele unei persoane. Informațiile ce nu pot fi atribuite se vor cita numai în parafrază iar sursele ce nu pot fi citate se vor parafraza: „se crede că..”

Titlul jurnalistic

Titlul consituie partea cea mai grea a meseriei de jurnalist. Nicăieri altcumva nu se concentrează laolaltă atât de multe probleme în atât de puține cuvinte (Schmider, Esslinger) care stabilesc și cerințele pe care trebuie să le stabilească un titlu:

Sa aibă un mesaj foarte clar;

Mesajul să fie extras din informația principală a articolului și nu din cea colaterală;

Să existe o strânsă legătură între text și titlul purtat de acesta;

Titlul să fie corect formulat, ușor de înțeles și fără echivoc;

Trebuie să dea cititorului un imbold spre lectură și să fie incitant.

Titlul trebuie să fie scurt, dar focalizat pe punctul central al textului.

În ziarele românești în care un titlu se asociază cu autorul textului nu se pdin informația principală a articolului și nu din cea colaterală;

Să existe o strânsă legătură între text și titlul purtat de acesta;

Titlul să fie corect formulat, ușor de înțeles și fără echivoc;

Trebuie să dea cititorului un imbold spre lectură și să fie incitant.

Titlul trebuie să fie scurt, dar focalizat pe punctul central al textului.

În ziarele românești în care un titlu se asociază cu autorul textului nu se pot aplica aceste cerințe. Din titlu cititorul își poate da seama de orientarea publicației, de orientarea acesteia: cultura, social, tehnic, politic etc. Unele ziare se personalizează prin modul de formare a titlurilor prin dispunerea lor în pagină sau prin grafica folosită.

Legătura dintre titlu și text. Orice titlu are un sens și capătă semnificație numai prin confruntarea cu textul. Tipologia titlurilor: titlul clasic este acela care informează cititorul în privința conținutului articolului. Titlul bazat pe jocurile de cuvinte care pornesc de la numele unor politicieni. Exemplu: Preda știe că trebuie să se predea…Titlu citat se folosește în cazul interviului, când o informație importantă, insolită, senzațională este folosită drept titlu.Exemplu: Radu Vasile: „România va rata integrarea în NATO și UE, dacă nu va demonstra în 10 luni că va face reformă”.

În cazul în care se recurge la folosirea unui citat ca titlu, acesta trebuie să se regăsească în conținutul articolului. Altfel, cititorul care parcurge articolul va fi neplăcut surprins de lipsa acestuia. Unii jurnaliști apelează la parafrazarea titlului, eliminând unele cuvinte sau adăugând altele pentru a-i da o anumită independență titlului. Această parafrazare trebuie făcută cu prudență pentru a nu distorsiona sensul articolului. De subliniat este faptul că sub nici o formă un titlu folosit ca citat nu trebuie să lipsească din conținutul textului. Citatul folosit drept titlu trebuie să se regăsească în conținutul articolului.

Titlurile care exploatează valorile stilistice ale unor semne de punctuație. Exemplu:„Andreia Marin, zâna surprizelor a rămas fără….emisiune” Punctele de suspensie atrag atenția asupra unei surprize.

Titlurile care parafrazează proverbe și zicători. Ex. Miniștrii trec, pietrele rămân, de la proverbul Apa trece, pietrele rămân. Titluri de opere sau filme. Titluri care utilizează rime. Exemplu: Unii merg la arbitraj cu curaj. Titluri care folosesc jocuri de cuvinte. Exemplu: Primarul Fun(er)ar. Titluri interogative sau exclamativ-imperative. Titlurile interogative au avantajul de a provoca o curiozitate cititorului care se grăbește să citească articolul pentru a afla răspunsul la întrebarea pusă. Exemplu: Iliescu s-a debarasat de ape tulburi. Exemplu: de titlu exclamativ-imperativ: Jos labele de pe popoarele libere.

Titluri defective de predicat. Predicatul poate fi marcat prin linie de pauză: „Clasa managerială – multe drepturi, puține obligații”, prin două puncte. Exemplu: „Încă un mogul: Voiculescu”, prin semnul egalității. Exemplu: „Marfă fără căutare = o piață ignorată”.

Titluri asociate cu supratitluri și subtitluri. Uneori pot apărea doar supratitluri și titluri, alteori doar titluri și subtitluri sau toate variantele la un loc. Relațiile sintactice sunt următoarele: supratitlurile sunt legate semantic de titluri, în sensul că supratitlul este o subordonată care se antepune titlului. Exemplu: „La votul pentru Președinte/Traian Băsescu i-a ciuruit”.

Titlurile evazive. În cazul acestora, există o contradicție între semnificația titlului propriu-zis și conținutul articolului. Exemplu: „O știre șocantă pentru tulceni” este destul de alarmant pentru locuitorii din Tulcea până când se află că s-a hotărât construirea unui pod de trecere peste Dunăre. O astfel de practică, care trădează goana după tradiționalul ieftin, nu este recomandabilǎ. El poate atrage cititorul pe moment, dar a doua zi nu va mai cumpăra ziarul respectiv.

1.5 Știrea

Definiția știrii în Micul Dicționar Enciclopedic este aceea de „veste” (presă, la radio) informație scurtă și operativă despre eveniment. DEX definește știrea „o veste, informație, noutate”. Odată publicat în ziar, un eveniment devine știre. Știrea apare ca sinonim al informației amândouă fiind același genuri jurnalistice.

Redactarea unei știri. O știre trebuie să răspundă la intrebările cine?, ce?, când?, de ce?, cum?, aceasta este o paradigmă cunoscută în presa anglo-saxonă de specialitate sub forma de 5W: who?, what?, when?, where?, why?, la care se adaugă how? Valoarea acestor întrebări este următoarea: Ce? Este cu adevărat importantă, urmează cine? O urmează în deaprope și unde? când? se alătură. Această ordine nu este identică pentru toți jurnaliștii și nu „vine” din inspirația unui autor. Ea este impusă de natura însăși a evenimentului, de unghiul de abordare a subiectului ales de ziarist. Lista întrebărilor nu se limitează la cele prezentate anterior, un bun jurnalist trebuie să răspundă la oricare alta pe care cititorul și-o pune când citește știrea. Dacă jurnalistul nu poate să răspundă la o întrebare (lipsă de timp pentru documentare) este bine ca o mențiune să fie înserată în text. De exemplu: nu se cunosc deocamdată cauzele naufragiului sau ipoteza cea mai plauzibilă este aceea că…

Axa temporară a știrii pentru răspunsul la întrebarea când? Datează evenimentul și îi dă un caracter de noutate. Datarea se face astfel: acum câteva clipe, peste câteva momente etc. Se recurge la folosirea verbului la timpul prezent pentru a lăsa impresia că evenimentul se petrece acum, în prezent, ceea ce nu este real. Noțiunea de noutate se referă la clipa în care ziaristul află despre eveniment și nu la cea când a avut loc acesta. Datarea știrii în agențiile de presă se face și cu precizarea de unde a fost colectată sau transmisǎ știrea.

Axa temporară a știrilor este conturată de prezența următorului factor: dacă un eveniment este mai apropiat în timp, el este mai interesant decât altul petrecut mai demult. Dar acest factor se subsumează altora. În momentul în care apar alte criterii (proximitate geografica ori psihologica, interes uman etc.) evenimentul crește în prezentarea sub formǎ de știre și apare intrebarea secundarǎ: când?

Piramida rasturnatǎ. Piramida este inversata pentru cǎ „noutatea” care apare este cea mai importantǎ și este amplasatǎ în capul textului. Toate celelalte elemente care apar pentru completarea știrilor, vor fi prezentate în ceea ce se numește „paragrafe de dezvoltare.”

Intr-o structurǎ de tip piramidǎ rasturnatǎ, primul paragraf este cel mai important și se numeste lead. Tehnica piramidei inversate sau rasturnate a fost impusǎ agențiilor de presǎ. Aceastǎ organizare a materialului informațional aduce avantaje incontestabile. Se pot reduce paragrafele de dezvoltare, cele de backround dar numai pânǎ la lead, singurul element de „neatins” al unei știri.

Scopul organizarii unei știri sub formǎ de piramidǎ rasturnatǎ este ca cititorul sǎ înțeleagǎ știrea din primul paragraf. Ulterior poate sǎ continuie lectura sau se poate opri.

In concluzie, se poate spune ca lead-ul este primul și cel mai important paragraf al unei știri. Etimologic vorbind, „lead”-ul este anglicism și este termenul cel mai des folosit în școala jurnaliscǎ. Un alt termen este „atac” (franțuzism), altul „intro” de la introducere. Întelesul termenului de lead este: a conduce, a deschide calea, a fi în frunte etc.

Lead-ul concentreazǎ conținutul știrii dar nu îl epuizeazǎ. Unii jurnaliști sunt tentați sǎ scrie introduceri dezvoltate dar lipsite de o semnificație pentru corpul știrii. Un lead rǎspunde la întrebarile principale în cazul evenimentului relatat și anume cine? ce? când? unde? și indicǎ obligatoriu sursa.

Se recomandǎ ca lungimea lead-ului sǎ fie de 20-30 de cuvinte. Este modelul francez, considerat analitic. Important este ca cititorul sǎ înțeleagǎ de la început știrea fǎrǎ efort. Dacǎ nu se poate concentra lead-ul într-o singurǎ frazǎ, se introduce a doua frazǎ numitǎ sub-lead. Amândouǎ vor forma lead-ul propriu-zis care apare sub forma unui singur paragraf. În momentul în care sub-leadul introduce o altǎ idee, aceasta va forma un alt alineat.

Aceastǎ construcție de tip lead – sub-lead permite dagajarea primei fraze de precizarea identitǎții și calitǎții vorbitorului. Un lead original este considerat atunci când jurnalistul include și rǎspunsul la alte întrebǎri: de ce? cum?

Lead-uri policefacele

Un eveniment poate avea doua elemente dominante de importanțǎ egalǎ sau apropiatǎ. Ambele aspecte fiind la fel de importante, determinǎ construirea lead-ului bicefal. În acest caz, vom avea doua paragrafe dezvoltate care vor trata pe rând cele doua idei. Primul alineat din fiecare felie va fi un fel de sub-lead.

Unghiul de abordare

Jurnalistul, înainte de a începe redactarea, trebuie sǎ stabileascǎ unghiul de abordare pe care și-l propune. În alegerea sa trebuie sǎ ținǎ cont de diverse aspecte ale evenimentului, de tipul de presǎ al instituției pe care o reprezintǎ și implicit de publicul cǎruia i se adreseazǎ. Informațiile în text sunt determinate de unghiul de atac prin care acestea se ordoneazǎ. Se decide care din ele vor fi lead-ul și care vor intra în paragrafe dezvoltate și în ce ordine.

Tipuri de lead

Știrile „hard news” se referǎ la cele importante cu impact imediat și masiv. Acestea sunt de interes general pentru o mare parte de cititori. Lead-ul unei asemenea știri va concentra esența evenimentului într-un stil clar pentru toți. Ceea ce spui este mai important decât cum spui.

Știrile soft news sunt asimilabile cu ceea ce românii numesc fapt divers. Este o categorie largǎ care trateazǎ evenimentele din punct de vedere uman, nu aparțin realitǎții imediate și nu au urmǎri asupra vieții cititorilor. Lead-ul pentru o astfel de știre este larg în ceea ce privește redactarea. Cum spui este mai important decât ce spui.

Lead-urile pot fi: lead-ul rezumat este cel mai frecvent utilizat. Paragrafele de dezvoltare reiau și dezvoltǎ ideile din lead. Ele pot adauga altele noi.

Lead-ul șoc prezintǎ într-o formǎ frapanta una din consecințele evenimentului. Lead-ul bombǎ (glonț) are ca țintǎ captarea atenției instant printr-o singurǎ propoziție sau chiar o expresie relevantǎ care rezumǎ întregul subiect.

Lead-ul narativ (dramatic, de culoare) descrie o scenǎ semnificativǎ a unei întamplǎri. Lead-ul raport fotografiazǎ o situație sau consecințele unui eveniment. Lead-ul citat este rar abordat de ziarist care alege o declarație care incitǎ la lecturǎ. Astfel, este atrasǎ atenția cititorului. Lead-ul analizǎ penetreazǎ în subiect. Lead-ul amânat întarzie prezentarea concluziilor stârnid interesul cititorului prin construirea unei antiteze.

Lead-ul anecdotǎ capteazǎ atenția printr-o analogie cunoscutǎ și noutatea pe care vrea sǎ o comunice. Lead-ul interogativ încearcǎ sǎ implice cititorul. Lead-uri directe când cititorul aflǎ de la început din paragraful introductiv știrea, informarea, evenimentul. Aceste lead-uri sunt de tip hard. Lead-uri indirecte cand informațiile apar ulterior și este de tip soft.

Literatura de specialitate recomandǎ respectarea urmatoarelor reguli pentru a prezenta un lead de succes: – lead-urile trebuie sǎ comprime toate informațiile importante și rǎspunsurile la toate întrebarile: ce?, cine?, când?, unde? și uneori de ce? și cum?

– detaliile neesențiale se vor redacta spre sfârșitul articolului;

– evitarea exprimǎrii complicate folosind un vocabular de bazǎ cu urmatoarea structurǎ subiect-predicat-complement;

– frazele trebuie sǎ înceapǎ cu o propoziție principalǎ, în felul acesta se eliminǎ confuziile și accentul cade pe informația principalǎ;

– eliminarea gerunziului, infinitivului și a participiilor;

– folosirea diatezei active. Textul va deveni direct, clar, dinamic;

– alegerea verbelor active formeazǎ un text dinamic;

– eliminarea comentariilor și judecǎților de valoare și a cuvintelor de tip „balast”. Cititorul vrea sǎ știe ce se întâmplǎ și nu pǎrerea jurnalistului despre ce se întamplǎ;

– folosirea limitatǎ a adjectivelor și adverbelor. Adjectivele calificǎ substantivele și adverbele modificǎ verbele;

– pleonasmele trebuie verificate;

– sigla unei instituții se va scrie la început detaliat;

– simplificarea denumirilor prea lungi în lead. La început se vor folosi termeni generici, menționarea denumirii complete va fi înseratǎ în paragraful urmǎtor;

– un lead nu începe cu o interogație sau citat. Pentru cursivitate vorbirea directǎ poate alterna cu cea indirectǎ;

– știrea trebuie astfel redactatǎ încât sǎ fie ușor înțeleasǎ de cititor care nu știe nimic despre acest subiect. Excepția de la aceastǎ regulǎ o fac știrile de revenire, cele derivate dintr-o știre de bazǎ, la care primele fac referire;

– folosirea nominativului în exprimare fațǎ de genitiv și dativ;

– evitarea folosirii negației în text dându-se astfel o notǎ pozitivǎ comunicǎrii;

– descrierile trebuie sǎ fie scurte pentru a nu pune la încercare rǎbdarea cititorului. Ziaristul poate recurge la structurarea textului prin alternanța particular/general. Textul va cǎpǎta o tensiune interioarǎ determinând interesul cititorului;

– termenii se vor folosi cu atenție, fǎrǎ figuri de stil și prețiozitǎți. Ele se vor decodifica cu greutate dacǎ trimiterile pe care le implicǎ nu sunt cunoscute de cǎtre cititor;

– evitarea detaliilor morbide. Razboaiele, cataclismele, accidentele sunt destul de dramatice.

Paragrafele de dezvoltare

Regula relatǎrii jurnalistice este aceea care identificǎ paragraful cu o idee. Un alineat este format din 2 sau 3 fraze. Folosirea paragrafelor se bazeazǎ pe regula lizibilitatii. Un text corect împǎrțit în paragrafe este mult mai bine perceput de cititor. Numǎrul de paragrafe nu se hotarǎște dinainte. El depinde de importanța evenimentului pe care îl prezintǎ știrea.

În redactarea știrilor se folosesc mai multe paragrafe de dezvoltare, chiar dacǎ nici unul dintre acesta nu aduce elemente de background. Numǎrul acestora nu poate fi stabilit decât apelând la urmatoarea sintagmǎ „maximum de informații cu minim de cuvinte”.

Fiecare paragraf trebuie sǎ fie logic. Folosirea cuvintelor trebuie sǎ focalizeze atenția. În redactarea jurnalisticǎ nu se folosesc fraze lungi. Acestea impiedicǎ cititorul sǎ perceapǎ ușor mesajul. Nu sunt recomandate și frazele scurte, sǎltarețe. Este indicatǎ alternanța dintre paragrafe lungi și scurte, accentuate și neaccentuate.

Bibliografie

COMAN, Mihai. Introducere în mass-media, 2004 la BCUT BII

Coman, Mihai(coord), Manual de jurnalism, Tehnici fundamentale de redactare, vol. II, Ediția a II-a revăzută. Iași: Polirom, 2001.

PETCU, Marian Istoria jurnalismului din România în date: enciclopedie cronologică, Iași, Polirom , 2012, la BCUT BII

POPESCU, Cristian Florin. Manual de jurnalism, 2003 la BCUT BII

http://ro.scribd.com/doc/87786424/Manual-de-Jurnalism

CAP. 2 PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA PRESEI ORADENE

DE LA SFARSITUL ANILOR ’90

Caracterizarea presei orǎdene de la sfarșitul anilor ’90 trebuie abordatǎ n contexul presei românești din aceastǎ perioadǎ. Momentele cheie din etapele urmate sunt create de anii postdecembriști de aceea se impune o succintǎ parcurgere a lor. Presa oradeanǎ a parcurs aceeași pași pe același drum al întregii mass media românești. Se poate spune și așa „nimic nu este întâmplǎtor”

In anii ’90 mass media româneascǎ se caracterizǎ printr-o dinamicǎ, structuri și mize cu totul altele de cele actuale. În primii ani de dupǎ revoluție a avut loc o explozie „euforicǎ” în presa scrisǎ. Aceastǎ curbǎ ascendentǎ spectaculoasǎ s-a înregistrat mai ales în tiraje și timid prin aparariția de noi titluri.

Practic aveam aproape aceleași publicații centrale și locale ca înainte de ’90. Existǎ o diferențǎ între „atunci” și „acum” determinatǎ de milioanele de cititori atrași de dobândita libertate de exprimare. Atunci politica vindea mai bine decât o fac subiectele de senzație și fetele „aranjate” din tabloidele actuale. Se știe cǎ politica atunci dar și astǎzi împarte totul.

Publicațiile scrise s-au regrupat imediat pe tabere politice de la începutul anilor ’90 și covârșitor de partea celor care au intrat la putere. Treptat au început sǎ aparǎ și publicații noi la nivel național și local, unele având o „coloraturǎ” ineditǎ în galeria mediaticǎ. Dupǎ 1995-1996 ritmul de apariție a unor titluri noi s-a accelerat mai ales pe zona publicațiilor sǎptamânale și lunare specializate. Poziționarea editorialǎ s-a fǎcut în funcție de publicul țintǎ.

O caracteristicǎ importantǎ a acestei perioade este diversitatea semnificativǎ a ofertei editoriale și creșterea spectaculoasǎ a veniturilor în publicitate. Dincolo de miza politicǎ, în mass media acestor ani au început sǎ aparǎ și primele mize economice. Fostele publicații de partid și de stat au început sǎ se privatizeze, și așa au apǎrut primii patroni de presǎ la nivel național și local. Aceștia proveneau din vechile structuri de conducere ale acestora. Și astǎzi mass media româneascǎ a rǎmas dominatǎ de trusturi autohtone.

Ce mai vedem? Ne sare în ochi faptul că, în absența marilor trusturi de presă internaționale, largi teritorii au fost ocupate de importanți oameni de afaceri autohtoni, atât media centrală cât și în cea locală. Pentru unii dintre ei mass media poate fi o afacere în sine, dar cu siguranță este una care îi ajută să-și atingă alte interese de afaceri mai importante. Ceea ce nu înseamnă că, punctual, în anumite momente și prin anumite produse mediatice, nu vor susține anumite grupuri politice, întrucât afacerile lor depind de venirea la putere a acestora. Probabil că Sorin Ovidiu Vântu ilustrează cel mai bine această categorie. În decursul timpului el a sponsorizat mai multe direcții politice, dar nu e conectat îndeaproape la nici una dintre ele și nu cred că are vreun crez politic anume. Omul crede doar în afacerile sale, politicienii sunt doar instrumente, iar politica și administrația doar teritorii pe care trebuie să le țină cât de cât sub supraveghere (prin interpuși sau altfel), pentru a nu avea cine știe ce surprize neplăcute. Acest tip de businessman nu este o invenție românească. Mulți oameni de afaceri, de la Paris la Londra, sau de la Munchen la Washington, și-ar dori să poată deține o asemenea poziție cheie în triunghiul strategic afaceri-politiă-media, precum cea a lui Vântu în România sau a altor ”moguli” în fostele țări comuniste. Numai că în țările occidentale structurile acționariatului în mass media au fost create pe alte baze, controlul mediei de către lumea afacerilor este mai bine reglementat, iar eventualele derapaje sunt de regulă sancționate de alte instanțe care funcționează în spațiul public (agenții de reglementare, justiție, societate civilă).

=== Lucrare_partea1(Introducere) ===

INTRODUCERE

Presa crează un mod de viață care este definit în funcție de valorile, interesele, aspirațiile celor implicați în viața publică. A transmite informații, a răspândi cunoștințe au devenit acțiuni deosebite fără de care nu ne mai putem imagina viața noastră zilnică.

Mass-media prezintă informațiile într-o anumită lumină puternică sau difuză, la fel cum nu toate evenimentele ajung să devină știri. Modul de selectare a informațiilor face din mass-media să devină un instrument de influențare socială.

Într-o lume însetată și doritoare de informație, presa, mass-media în totalitate, reprezintă un moment de referință în perpetuă mișcare.

„Instrument privilegiat al totalitarismului, instituție/actor al schimbărilor sociale și politice, instrument de legitimare/accedere în spațiul public, producător și obiect de discurs, presa constituie una din „oglinzile″ metamorfozei sociale a României de după decembrie 1989″ (dupã M.Petcu, 2000, p.15)

În ceea ce privește folosirea acestui ansamblu de tehnici, M. Coman aduce ca exemplu prelucrarea discursului unui politician, discurs ce nu este redat în întregime în mass-media: el este supus unui proces de filtrare și selectare; pasajele alese sunt editate prin simplu decupaj și utilizarea ghilimelelor în presa scrisă sau prin montaj electronic în audiovizual.

Apoi aceste părți, astfel obținute, sunt asimilate în texte de către jurnaliști –știri de radio și televiziune, articole – și sunt construite mai atractive prin elemente adiționale: desene, fotografii, titluri în radio, head-uri în televiziune, la care se adaugă discursul crainicului sau a prezentatorului.

În felul acesta se produce mediatizarea, adica o adaptare a mesajului originar prin modelarea sa de catre exigentele unei media specifice. (1999, p.24)

În concluzie, media înseamnă comunicare dintr-un centru unitar către o multitudine de „periferii″ (M. Coman, 1999, p.24). In comunicarea de masă, difuzarea unei informații realizată de specialiști spre receptorii interesați, are la bază „media″ – ca suport, tehnică, instituții care asigură circulația rapidă a mesajelor, pe arii geografice imense, populate de conglomerate de oameni.

În esență, prin activitatea sa publicul este informat, iar prin informațiile pe care le distribuie, media răspunde unor nevoi și aspiratii ale indivizilor și colectivităților – fiind modelată de solicitările și așteptările acestora – dar, în același timp exercitând influențe asupra vieții sociale, poate modifica acțiunile și manifestările unei colectivități, mai ales că societatea contemporană asimilează tehnologii noi, complexe și diverse forme de comunicare numite multimedia, hypermedia, mediateca.

Conceptul de comunicare în presă are ca o componentă esențială întrebarea „către cine merge comunicarea?″

În acest sens, Ioan Dragan, coordonând la începutul anului 1990 un studiu sociologic despre impactul pe care îl realizează presa românească, elaboreaza lucrările „Comunicarea de masă și spațiul public de tranziție″(1993) și „Paradigme ale comunicării de masă″ (1996), pătrunde în interiorul acestui câmp al comunicării, îl grupează pe ani, urmărind rolul comunicării în presă în diferite etape postdecembriste, dar și transformările determinate de evoluția societății la un moment dat.

În presă, comunicarea ocupă un loc important prin rolul pe care îl are, astfel:

Comunicatorii Canalul Publicul

Schema prezentată mai sus este explicată de Mihai Coman în lucrarea sa Introducere în sistemul mass-media:

„Cineva transmite un mesaj prin intermediul unui canal beneficiarii (receptorii) prin modul în care acționează determină audiența.”

Comunicatorii. In mass-media, mesajele sunt produse de echipe de oameni specializați în cautarea și procesarea informației.

Mesajele sunt elaborate de echipe de oameni specializați în căutarea, prelucrarea, procesarea informației. Ei sunt grupați în instituții ramificate, în care producția se supune acelorași reguli de piață economică, activitatea se desfășoară pe „bandă rulantă″, și este înconjurată de concurența instituțiilor similare. Valoarea produsului media realizat este determinată prin sondaje și analize de audiență, o muncă elaborată și solicitantă pentru cei care o crează.

Canalul. Mesajele create de industria mass-media sunt distribuite cu ajutorul unui ansamblu de tehnologii informatice controlate de numeroase instituții specializate, aferente lor. Acest sistem permite ameliorarea calității comunicării, creșterea ariei de difuzare și a vitezei cu care circulă mesajele respective.

Pe de altă parte, modul în care publicul percepe mesajele transmise este determinat de caracteristicele diferitelor modalități de emitere: suportul pe care este tipărit (cărți, ziare, reviste) permite un contact prelungit cu informațiile date, contact care poate fi întrerupt sau reluat după dorința receptorului de câte ori dorește.

Canalul de transmitere a mesajului (scris de mână, tipografic, undă electrică audio sau vizuală) modifică structura și semnificația inițială a mesajului, imprimâdu-i trăsături noi. Receptorul nu poate opri, încetini sau grăbi circuitul acestor informații, nu poate reveni asupra unui material deja transmis.

Publicul acceptă mesajul spre consum prin propria decizie liber consimțită. Astfel, comunicatorii din mass-media trebuie sa convingă aceste grupuri eterogene în acordarea atenției spre aceste informații, de orice natură ar fi, să trezească atenția dar, și să o mențină. De aceea, mesajele transmise prin sistemele de comunicare sunt accesibile (puțin specializate), atrăgătoare, inedite.

Stabilind aceste repere teoretice despre conceptul de mass-media, despre rolul comunicãrii și modul în care se realizeazǎ, aceastǎ lucrare Rubrici sǎptǎmânale în Cotidianul de Vest prezintǎ conținutul ei structurat pe patru capitole a cǎror succesiune logicǎ prezintã astfel:

Capitolul 1 Documentarea. Metode si tehnici, însușirea teoretica a acestor noțiuni și aplicarea lor, rationalizarea producerii de informație, standardizarea producției de știri.

Capitolul 2 Privire de ansamblu asupra presei orǎdene de la sfârșitul anilor ’90, reflectând lumea comunitǎții bihorene. Presa localǎ începe sǎ devinǎ tot mai influentǎ realizându-și propriile interese declanșând campanii de presǎ oportune.

Capitolul 3 Cotidianul de Vest: apariție, evoluție și destin când evenimentul public ajunge sǎ se legitimize ca interes și devine eveniment public. Mizǎ economică, ziarul ca instrument de susținere în bătălia publicǎ, judiciarǎ sau politicǎ, a avut, prin apariția cotidianului Vest, în 1998, un exemplu care confirmă mutațiile survenite, după 1995, în presa bihoreană. În același timp, certificǎ statutul de interfațǎ între factorii de decizie – responsabilitate publicǎ și comunitate.

Capitolul 4 Rubrici sǎptǎmânale în Cotidianul de Vest.

Pentru elaborarea lucrǎrii am studiat urmǎtoarea bibliografie: Mihai Coman, Manualul de jurnalism și Introducere în mass-media, Marian Petcu, Istoria jurnalismului din România în date: enciclopedie cronologicǎ pentru partea teoreticǎ și lucrarea Jurnalism și tranziție Presa scrisǎ din Bihor 1996-2000 de Florin Ardelean precum și informare on-line:

http://ro.scribd.com/doc/87786424/Manual-de-Jurnalism

http://www.bibliotecapemobil.ro/content/pdf/160186.pdf

CAP.1 DOCUMENTAREA

1.1 METODE ȘI TEHNICI DE COLECTARE A INFORMAȚIILOR

Noțiunea de eveniment poate fi definitǎ în mai multe feluri: atunci când desemneazǎ un fenomen care se petrece în lume, atunci când relateazǎ despre un fapt ieșit din comun, când se poate confunda cu știrea însǎși sau este dat natural.

Relatarea unui eveniment implicǎ precizarea mai întâi în ce plan are loc discuția. Aceasta poate fi în planul realului sau în planul informației.

În planul realului, în amonte de mass-media. In acest caz, evenimentul este „antecedentul cronologic” (M. Mouillaud, J.-F. Tétu, 1989), adicǎ materia, sursa care alimenteazǎ, din exterior, sistemul mediatic. În planul informației, în aval de mass-media când avem deja informația, punerea ei în formǎ discusivǎ.

Opoziția dintre eveniment/informație sfârșește, conform practicilor profesionale, prin relatarea fidelǎ a ceea ce se întâmplǎ. La nivelul conceptelor dualitatea eveniment/informație se traduce prin opoziția „real” – „discurs” explicatǎ astfel: Evenimentul este construit și existǎ în spațiul real. Ulterior, textele jurnalistice prin evidențierea realului, transparența limbajului care contureazǎ natura specificǎ a retoricii ziaristice, sunt demontate, așa cum aratǎ cercetǎrile de socioligie profesionalǎ, în confruntarea cu latura realǎ a activitǎții ziaristice. Astfel, textele jurnalistice nu redau realul într-un limbaj transparent și nu au scop unic de a informa.

Percepțiile asupra evenimentelor sunt orientate de concepții implicite asupra realitǎții pentru reprezentǎrile sociale. Prin urmare, este vorba despre existența evenimentului prin discurs adicǎ, are loc prefigurarea unor moduri diferite de a prezenta același eveniment apelându-se la operații de selecție și ierarhizare a evenimentelor.

In planul informației, al discursului, evenimentele nu sunt prezentate conform cu realitatea. Ele sunt construcții simbolice ale acestora, materializând discursuri sociale preexinste și larg împǎrtǎșite. Din planul realului, reprezentanții mass-media le aleg pe cele pe care considerǎ sǎ le facǎ cunoscute, creditându-le cu o valoare de informație. Acestea formeazǎ evenimentele mediatice. In aceastǎ viziunea despre eveniment, acceptul se deplaseazǎ de la noțiunea despre “ceva care s-a petrecut / se petrece in mod neprevazut” – o ocurențǎ unicǎ, nerepetabilǎ, neprevazutǎ în planul realului, la ideea cǎ „ceva se transformǎ în eveniment” care dobândește pertinențǎ în funcție de o perspectivǎ și face obiectul atenției publice.

Individualizarea și atribuirea unei importanțe unice sunt douǎ dimensiuni importante ale construcției simbolice ale evenimentelor.

Harvey Molotch (important sociolog american sociologia politicǎ urbanǎ) și Marilyn Lester apreciazǎ cǎ evenimentele sunt alcǎtuite din trei instanțe principale:

– cei care promoveazǎ informații (surse care identificǎ o ocurențǎ demnǎ de interes pentru ceilalți, din diferite motive);

– cei care asambleazǎ informații reprezentați prin ziariști care prelucreazǎ materiale furnizate de promotorii de informații și tranformǎ ocurentele identificate de aceștia în evenimente publice;

– cei care consuma informațiile adicǎ, publicul receptor care acordǎ atenție unor evenimente pe care mass-media le-a prezentat și care creeazǎ în mintea lor un sens al timpului public.

Urmare celor prezentate mai sus, un eveniment public este structurat în felul urmǎtor: subiectul comunicator, care transformǎ evenimentul brut într-un eveniment semnificativ și evenimentul interpretant, care restructureazǎ evenimentul, deja încǎrcat cu o primǎ semnificație, conform propriei sale competențe de înțelegere.

Mass-media are capacitatea de a provoca evenimentul special mai ales prin alegerile pe care le face în privința actorilor sociali cǎrora le da cuvântul prin punerea în scenǎ. Acești actori ai spațiului public mediatizați de mijloacele de informare de masǎ nu sunt în mod obligatoriu cei direct implicați în fapte, ci aceia care au o anumitǎ vizibilitate socialǎ. Alegerea dupǎ notorietate a celor prezentați, tranformǎ mass-media intr-un receptacul al discursului autoritatii. In acest mod, evenimentele numai rezultǎ din faptele ca atare, ci din reacția oamenilor politici sau a personajelor importante.

Molotch si Lester (1996) realizeaza urmatoarea tipologie a evenimentelor în funcție de gradul de intenționalitate și de identitatea celui care se ocupǎ de activitatea de promovare:

Evenimente de rutinǎ:

– faptele subiacente acestor evenimente sunt deliberate;

– inițiatorii lor sunt aceiași care le promoveazǎ la rang de evenimente;

Evenimentele de rutinǎ prototip sunt conferințele de presǎ (ceremonii-celebrǎri, inaugurǎri, brieftig-ul sǎptǎmânal de la Guvern, conferințele diferitelor partide politice).

Accidentele

– faptele subiacente nu au un caracter intențional;

– cei care le promoveazǎ ca un eveniment public nu sunt cei care le-au provocat.

Accidentele se bazeaza pe o eroare de calcul, pe o rupturã în ordinea fireascǎ a lucrurilor (inundații, pierderea involuntarã a unei bombe etc). Spre deosebire de evenimente, acestea conțin aspect deliberat ascuns de cei care au mijloacele de a crea evenimente de retina.

Scandalurile

– implicǎ tranformarea unei ocurențe într-un eveniment printr-o activitate cu caracter intențional ca și evenimentele de rutinǎ;

– cei care declanșeazǎ aceste evenimente nu sunt la originea promovarii lor;

Convertirea în eveniment public îi surprinde pe inițiatori. Ca și accidentele, (scandalurile masacre ale civililor, sangele contaminat, etc.) scot la ivealǎ aspecte ascunse ale vieții indivizilor sau ale proceselor instituționale.

Hazardul fericit

– are la baza pe un fapt neprevǎzut;

– este promovat ca eveniment de cel care îl inițiazǎ. Cel care realizeazǎ un act fǎrǎ sǎ îl prevadǎ dar actul respective este un eveniment curajos și dorit din punct de vedere social.

1.2 RATIONALIZAREA PRODUCERII DE INFORMAȚII

Mizând pe eficiențǎ și rentabilitate, sistemul de producere a informației, asemenea unui proces industrial, folosește urmǎtoarele metode:

– reperarea urmare a investigației jurnalistice și nu ca rezultat a informației anunțate de sursele oficiale. Selecția nu doar prin prisma calitãților intrinsece ale evenimentelor, ci pornind de la scopurile, resursele și structura de organizare ale trusturilor de presã.

– selectarea în funcție de scopurile, resursele și structura de organizare a trusturilor de presǎ;

– tratarea și prezentarea evenimentelor.

Criteriile de selecția mesajelor emise de sursǎ

Grila de lecturã pe care ziariștii o aplicã realitãții se compune din caracteristicile care definesc „o știre bunã”. Este vorba de actualitatea evenimentului, a mesajului provenit din sursã, impactul sau consecințele constatate ca urmare a stãrii de conflict, a proximitãții spațiale, a numãrului celor implicați în eveniment sau personalitatea, celebritatea lor. Aceste caracteristici determinã ca numai anumite evenimente și mesaje sã fie reținute ca materie primã în elaborarea știrilor.

Criterii de selecție intrinseci sunt sintetizate în formurãrile prin care evenimentul se remarcã și în temele majore de informare propuse de Michel Mathien (1992). Acestea depend de percepția pe care o au ziariștii despre aceste evenimente și de interesul real sau presupus a publicului fațã de ele.

Ziariștii aleg evenimentele care se remarcã prin originalitate (frecvențã nulã), în cele mai multe cazuri, apelând la o formã specificã de originalitate: caracterul senzațional și spectaculos. Se exploateazã emoționalitatea publicului. Aceasta este un imperativ al logicii comerciale care dominã pe piața produselor mass-media. Anumite surse, mai ales cele care provin din sfera puterii sau din lumea starurilor, produc evenimente remarcabile, senzaționale. Astfel, mesajele din aceastã sferã sunt evidențiate de sistemul mediatic.

Temele majore sunt prezente pe toate suporturile de informare cu evenimente din viața politicǎ, fenomenele sociale sau economice, problemele de sanatate, educație, fapt divers (de exemplu creșterea valorii punctului de pensie, creșterea prețului la energia electricã, probleme în transportul în comun). Mass-media acordã întãietate unor astfel de mesaje care se îndreaptã spre interesele și preocupãrile categoriilor de public vizate.

Selectarea mesajelor depinde de cadrul organizațional sau de funcționarea trusturilor de presã. În acest caz, criteriile costurilor de exploatare a mesajelor ce urmeazã a fi selectate, costurile de comunicare a acestora (timpul, distanța și fidelitatea transmisiei) țin cont de rentabilitatea suporturilor de informare.

Un alt criteriu de funcționare de care se ține cont în selecția mesajelor este relația dintre întreprinderile de presã și sursele lor. Acestea sunt sursele intituționale care au puterea sã determine impunerea sau, dimpotrivã reținerea unei informații. În aceastã situație de dependențã numai funcționeazã nici un criteriu de selecție, libertatea de mișcare constã în modul de tratare și de prezentare a respectivei informații.

.

Selectarea surselor

Între ziarist și presǎ existǎ o interdependențǎ. Jurnalistul este dependent de sursǎ. Sursele au nevoie de ziariști pentru a-și face publice mesajele. Aceste surse sunt multiple și de valoare inegalǎ și se clasificǎ în modul urmǎtor:

In funcție de statutul sursei, Michael Matlin propune cinci tipuri de surse: institutionale, oficiale, grupurile de presiune, liderii de opinie, „olimpienii”.

Sursele instituționale întrețin relații stabile cu presa și sunt reprezentate de: instanțele alese și organele executive (consilii municipale, generale); admininstrații de stat (prefecturi);

instituții ale statului (Biserica, armata); organisme permanente pentru organizǎri de târg, expoziții, colocvii; partidele politice și grupǎri profesionale; tribunal, servicii de poliție, jandarmerie, pompieri, salvare, etc.;

Grupǎri asociative: cluburi sportive, asociații de studenți.

Sursele instituționale emit mesaje a priori credibile și sunt în vârful ierarhic al piramidei.

Grupurile de presiune, surse de interferențe se exprimǎ direct în spațiul evenimentelor sau indirect prin exercitarea unei presiuni asupra trustului mass-media, a conducǎtorilor sǎi, a redacției, a unui ziarist. Astfel, sunt remarcate de mass-media și își mǎresc impactul asupra opiniei publice.

Liderii de opinie

Aceștia constituie surse importante pentru ziariști și influențeazǎ prin opiniile lor procesul de elaborare a deciziilor publicului receptor al mesajelor transmise de mass-media și sunt surse de informare și pentru propriile grupuri. Comportamentul lor este de emițǎtori ai opiniei grupurilor lor de apartenențǎ, ca surse de mesaje pentru mass-media, de feed-back la informațiile primite, de presiuni asupra redacțiilor.

„Olimpienii”sunt vedetele din orice domeniu. (Termen preluat de la sociologul Edgar Morin, L’esprit du temps, 1962). Ele sunt fabricate de „cultura de masa” pentru cǎ „țin de proximitatea cultural și mai ales efectivǎ”.

În funcție de modalitatea de acces al ziariștilor la surse. Acestea sunt:

Directe ( contactate direct in cursul anchetelor, al reportajelor);

Indirect (intermediarii ziaristilor)

În funcție de durata colaborǎrii sunt permanente sau temporare. Sursele permanente sunt sursele care furnizeazǎ informații în mod regulat și prezintǎ un grad ridicat de siguranțǎ și credibilitate (corespondenții de presǎ permanenți, agențiile de presǎ, radioteleviziunea, birourile permanente de presǎ ale instituțiilor, etc.). Sursele temporare sunt contacte doar cu prilejul unor evenimente.

Dupǎ starea fizicǎ, sursele sunt umane și scrise: ziare, rapoarte, broșuri, agenții de presǎ, bǎnci de date. (dupǎ M.Mencher, 1992).

Ținând cont de domeniul de activitate sursele sunt: poliția, judecatoria, președenția.

Dupa criteriul calitǎții sursele sunt bune, rele, îndoielnice. Nu existǎ o apreciere sigurǎ în ceea ce privește validitatea tipurilor de surse enumerate în aceastǎ categorie. O sursǎ bunǎ poate sǎ fie ulterior invalidǎ într-o informare. De asemenea o sursǎ rea poate sǎ devinǎ bunǎ.

Criteriul costurilor este corelat cu cel al productivitǎții surselor (cantitatea și calitatea mesajelor furnizate cu regularitate la un cost minim). Reprezintǎ latura economicǎ a întreprinderii mediatice. Acestea folosesc ca surse mediatice agențiile de presǎ. Acestea dispun de rețele complexe de corespondenți și furnizeazǎ ceea ce suporturile de informare nu-și pot procura prin mijloace proprii, acoperirea la scarǎ mondialǎ.

Credibilitatea este un criteriu important și este datǎ de agențiile de presǎ care transmit evenimente și de sursele cu „marca oficialǎ”, sursele oficiale/instituționale. Sunt surse care dispun de un „monopol” de date în domenii precise de competențǎ (autoritatea militarǎ, administrația centralǎ, telecomunicațiile, poșta, etc.). Știrile furnizate de agențiile de presǎ sunt reproduse fǎrǎ modificǎri majore și fǎrǎ verificǎri prealabile. Mijloacele de informare concurente au aceeași credibilitate. Acestea urmãresc tot publicã concurența. Corespondenții agențiilor de presã mondiale au ca sursã de informare importantã mass-media din fiecare țarã unde își desfãșoarã activitatea.

1.3 STANDARDIZAREA PRODUCȚIEI DE ȘTIRI

In centrul sistemului mediatic se aflã agențiile de presã din fiecare țarã. Funcția lor este de colectare, tratare și distribuire în mod continuu de informații. Agențiile de presã au fost înființate la mijlocul secolului al XIX-lea. Ele au fost concepute pentru și de cãtre mass-media.

Agențiile de presã se împart în urmãtoarele tipuri:

Agenții de informații generale care cuprind agenții de presã naționale și se limiteazã la transmiterea informației pentru țara lor de origine și agenții modiale pentru știrile de la nivel planetar.

Agenții specializate în anumite domenii de activitate: economic, bursier, în anumite sectoare ale informației, comercial, juridic care difuzeazã zilnic sau sãptãmânal articole care sunt preluate de alte agenții.

Funcționarea acestor agenții de presã se bazeazã pe selectare, triere, tratare și formare a informației și pe stabilirea responsabilitãților pentru ziariști.

Colectarea informației și accesul la informație

A aduna informații înseamnã a le primi sau a le cãuta. In general, sursele acordã informații când au mesaje de transmis și le blocheazã dacã se încearcã o investigație din partea ziariștilor.

În România, accesul la informație este reglementat doar prin Constituție prin câteva texte legislative: dreptul neîngrãdit al oricãrei persoane de a avea acces la orice informație de interes public(art. 31). Dreptul fiecarei persoane la libertatea de expresie, libertatea de a cãuta, de a primi și de a transmite informații și idei prin orice mijloace, fãrã un amestec din partea autoritãților publice și independent de frotierele de stat.

Accesul la informațiile de interes public este reglementat și prin Legea 544, din 12 octombrie 2001. Legiuitorul calificã, la articolul 1, accesul neîngrãdit al persoanei la orice informații de interes public, ca fiind un principiu al relațiilor dintre persoane și autoritãțile publice.

În aceastã lege sunt incluse și excepțiile de la liberal acces (art. 12):

Informațiile din domeniile apãrãrii naționale, siguranței și ordinii publice, dacã fac parte din categoriile informațiilor clasificate;

Informațiile privind deliberãrile autoritãților, dacã fac parte din categoriile informațiilor clasificate;

Informațiile privind procedurile judiciare, procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare dacã se pericliteazã rezultatul anchetei, se dezvãluie surse confidențiale ori se pun în pericol viața, sãnãtatea corporalã a unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfãșurare;

Informațiile cu privire la datele personale, potrivit legii;

Informațiile a cãror publicare prejudiciazã mãsurile de protecție a tinerilor.

Atribuirea de informații unei surse

Conform recomandãrii Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, care are la bazã art. 10 din Convenția europeanã a drepturilor omului, ziariștilor li se admite dreptul de a nu-și divulga sursele informaționale confideanțiale. Ziaristul are obligația sã stabileascã de la început împreun cu sursa sa, convenții de atribuire a informației.

Informația primitã este „off the record” și se caracterizeazã astfel: este furnizatã „în afara înregistrãrii”, confidențial, doar pentru reporter, deschide ziaristului noi piste de investigație, înțelege mai bine o situație, un eveniment.

Informația obținutã poate sã fie și „on deep background” (obținutã pe ascuns) care nu se poate folosi prin citare directã și nici nu i se poate atribui sursa. În acest caz, ziaristul va trebui s-o preia pe cont propriu.

Informația de context, on background, are loc citarea ca atare fãrã a i se identifica sursa. Formulãrile folosite în exprimare, care pãstreazã anonimatul sunt: un official, un înalt funcționar, un apropiat al președinției, etc.

Informația on the record care se poate folosi integral prin desemnarea sursei (nume, funcție). Ziaristul este obligat sã stabileascã din primele momente ale colaborãrii sale cu sursa aceste convenții de atribuire a informației.

Metode de colectare a informației

Metodele folosite de ziariști pentru culegerea informațiilor sunt: documentarea, observația, intervievarea. Un material reușit îmbinã cele trei metode. Ziaristul informeazã, dar și explicã. Este un observator calificat al realitãții pentru a culege informația de context. Pentru toate acestea, ziaristul trebuie sã se documenteze.

Documentarea

Aceastã metodã constã în consultarea unor surse scrise, dar și prin intervievare și observatie. În cazul unui eveniment prevãzut sau previzibil, are loc predocumentarea. Adicã, înaintea redactãrii materialului, dupã ce a avut loc documentarea pe teren, ziaristul trebuie sã verifice exactitatea tuturor componentelor informației: declarații, statistici, ortografia numelor

Sursele de documentare sunt publice și particulare.

Sursele publice sunt centrele de informare și documentare, publicațiile oficiale (Monitorul Oficial), serviciile de documentare ale ziarelor, bibliotecile, fototecile, bãncile de date instituționale, internetul, etc.;

Sursele particulare sunt reprezentate de documente din arhivele personale, jurnale intime, dosarele și fișierele proprii ale ziaristului. Pentru ca aceste informații obținute din documentele consultate sã fie accesibile publicului, ziaristul decodeazã limbajul instituțional al acestora, conform grilei sale de lecturã.

Observatia poate fi practicatã cu sau fãrã dezvaluirea identitatii reporterului Prezentarea identitãții poate modifica atitudinea grupului sau a persoanei observate (reticențã sporitã sau deschidere prea mare).

Principalele tipuri de observații sunt participantã, neparticipantã, discretã.

Observația participantã se realizeazã în acest mod: identitatea reporterului este sau nu dezvaluitã, reporterul se alãturã unui grup sau persoane despre care dorește sã relateze. El trãiește o experiențã realã.

Observația neparticipantã este practicatã în cea mai mare parte a cazurilor. Reporterul este martor și nu actor. Își declinã sau nu identitatea. Vorbește cu persoanele implicate, dar prezența sa are un impact redus asupra evenimentelor. Persoanele observate sunt conștiente de prezența observatorului, deși nu întotdeauna de identitatea sa.

Observația discretã este folositã pentru a reda culoarea. Ex. Reporterul aflat într-un mall urmãrește doamnele care staționeazã în magazinele de confecții și va scrie un articol despre comportamentul lor.

Intervievarea oferã perspective multiple asupra unui subiect și se desfãșoarã prin organizarea preliminarã prin care reporterul trebuie sã stabileascã ordinea în care dorește sã strângã informațiile, cum își începe explorarea și cine sunt subiecții.

Melvin Mencher (1991)stabilește urmãtoarele principii pentru reușita intervievãrii: pregãtirea temeinicã a intervievãrii; stabilirea unei relații conversaționale cu sursa; formularea unor întrebãri care sã stimuleze sursa sã vorbeascã; ascultarea atentã a interlocutorului.

Pregatirea temeinicã a intervievãrii se face în felul urmãtor (J. de Broucker, 1995):

Alegerea obiectului și/sau a subiectului.

Reporterul pleacã de la o temã de interes și cautã persoana cea mai indicatã sã o abordeze, sau de la o personalitate aflatã în atenția opiniei publice și încearcã sã gãseascã tema/temele posibile pentru o convorbire.

Documentarea prealabilã asupra interlocutorului.

Pentru aceasta, reporterul trebuie sã afle date concrete despre viața, profesia, preocupãrile persoanei respective și apeleazã la surse scrise sau la surse umane pe care le pot oferi persoane apropiate interlocutorului.

Studierea prealabilã a temei.

Reporterul procedeazã la o predocumentare pentru a avea o mai bunã înțelegere a temei, pentru a se familiariza cu limbajul specific al interlocutorului, pentru a formula întrebãri pertinente și sã știe cum sã reacționeze în cazul unor rãspunsuri vagi.

Formularea întrebãrilor

Acestea sunt formulate în scris; este bine totuși sã fie memorate și nu citite. Sunt indicate întrebãri deschise, clare, nu întrebãrile multiple. Se pot face și întrebãri specific, care sã acopere subiectul abordat. Pot fi puse și întrebãri generale care sã relaxeze atmosfera sau sã relanseze conversația.

Fixarea întâlnirii

Se poate face prin telefon, fax, scrisoare. La solicitarea, prin telefon, a întrevederii, reporterul va comunica tema, va explica motivul pentru care a fost ales, va fixa data, locul și durata convorbirii.

Literatura de specialitate trateazã numeroase teme cu privire la comportarea reporterului în timpul intervievãrii, respective politețea elementarã, declinarea identitãții, prezentarea scopului, precum și modul de punere a întrebãrilor, modul de înregistrare a convorbirii. Felul în care sunt puse intrebãrile poate determina structura interviului: de la întrebãri generale la cele speciale. Relația conversaționalã cu interlocutorul trebuie sã se bazeze pe sinceritate, deschidere și interes din partea reporterului. Reporterul devine un ascultãtor atent al interlocutorului sãu, nu întrerupe expunerea unei idei și nu încearcã sã-și impunã punctele de vedere proprii. Luarea de notițe se face discret, iar înregistrarea convorbirii pe reportofon are loc cu acordul interlocutorului.

La finalul întrevederii, interlocutorul, destins, poate aborda unele aspecte interesante, nemenționate anterior. Un material bine realizat este rodul combinãrii celor trei metode de colectare a informației. Observația calificatã presupne documentare, intervievarea trece automat prin documentare, documentarea se poate realiza și prin intervievare și observație.

.

Calitãțile unui reporter

Se spune cã nu este nevoie de mult talent și pregãtire de specialitate pentru a fi reporter. Cu toate acestea, un bun reporter are nevoie de o serie de calitãți și însușiri care sã ducã la înregistrarea a ceea ce este mai relevant și important. Pentru aceasta un reporter trebuie sã aibã:

Simțul știrii (flerul) reprezentat de instinctul gazetãresc în prezentarea evenimentului. Sã discearnã ceea ce este mai important fațã de un eveniment nesemnificativ.

Simțul urgenței prin care reporterul trebuie sã știe caã de rapiditatea sa în culegerea și transmiterea informației depind succesul personal, succesul trustului în care lucreazã cât și informarea promtã a publicului.

Capacitatea de a respecta termenele de predare a materialelor care trebuie sã ajungã la redacție înainte de închiderea primei pagini.

Capacitatea de a încadra o știre în spațiul disponibil. Gazetarii trebuie sã aibã abilitatea de a reda, în cât mai puține cuvinte, informațiile cele mai importante, relevante și interesante legate de subiect.

=== Lucrare_partea1_(_modificari) ===