Ecouri Balzaciene In Literatura Romana

ECOURI BALZACIENE ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

PLANUL LUCRĂRII

1. Realismul
1.1 Definiție
1.2 Trăsături

1.3 Tipuri
1.4 Proza realistă – Romanul realist
2. Balzacianismul
2.1 Fondatorul ‘’curentului’’ – teoreticianul  realismului modern
2.2  Definiție
2.3 Trăsături si date despre opera lui Honoré de Balzac
3.Influențe resimțite în cultura/ literatura europeană
4.Influențe resimțite în cultura/literatura romînă

4.1 Vasile Alecsandri – Didri, Istoria unui galbân

4.2 Costache Negruzzi – Fiziologia provincialului, Zoe
4.2 Nicolae Filimon – Ciocoii vechi și noi

4.3Barbu Ștefănescu Delavancea – Hagi Tudose

4.4 Ioan Slavici –

4.5 Ion Agârbiceanu, Duiliu Zamfirescu

4.6 Liviu Rebrenu – Ion
4.7 George Călinescu – Enigma Otiliei, Scrinul Negru, Bietul Ioanide

4.8 Marin Preda – Moromeții

4.8 Petru Dumitriu – Cronică de familie, Proprietatea și posesiunea

5. Studiu de caz
Honoré de Balzac – George Călinescu
Decupaje de texte
Concluzii
Bibliografie

1. Realismul

1.1 Definiție

Realismul ocupă un loc fundamental în întreaga literatură universală, din moment ce opere fundamentale din istoria literaturii se înscriu în ideologia acestuia.

În sens general, realismul denumește posibilitatea artei de a crea înfățișări ale unui univers ficțional pornind de realitatea dată, iar în ceea ce privește semnificația sa de specialitate, conform lui Roman Jakobson, termenul redă „ansamblul trăsăturilor caracteristice unei mișcări artistice din secolul al XIX –lea […] ansamblu de reguli de reprezentare”. Termenul pare unul de natură familiară, însă devine extrem de vag odată cu studierea mai îndeaproape, care ajută la desemnarea unui raport pertinet între operă și realitate sau mai bine zis, literatură-realitate. Termenul s-a dezvoltat cu precădere în Franța, ulterior și în întreaga Europă, în toate filoanele artei: în pictură, în literatură.

Apariția realismul în literatură se află în strânsă legătură de artele plastice. Numele de realism își are rădăcinile în creațiile pictorului Gustave Coubert. Se remarcă Înmormântare la Ornans, tablou realizat de Gustave Coubert în 1849 și expus în 1855 la propiul său salon de pictură. Alți pictori realiști: Daumier, Millet. Aceștia încercau să se depărteze de pictura romantică și să prezinte viața exact așa cum este, într-o manieră obiectivă. Acelaș lucru îl afimau și reprezentanții din literatură, realismul își cunoaște apogeul prin marii creatori ai literaturii, de la Honoré de Balzac și până la Andrè Gide și Marcel Proust și nu numai.

Dacă privim în ansamblu, termenul realism face referiri la realitate, deci putem afirma că toate operele literare au influențe ale elemtelor realiste, pentru că toate se inspiră din realitate. Însă, realismul ca și curent literar nu-l putem raporta la întrega literatură, ci este un curent literar care a apărut în secolul al XIX-lea care se regăsește mai apoi în diferite ipostaze proprii în creațiile scriitorilor realiști.

De origine platonciană și aristoteliană, dezvoltat în Antichitate, mimetismul este principul estetic potrivit căruia arta este imitarea realului. Reprezentarea artisică și imitarea sunt cele două concepții care i se adaugă sensului. Astfel putem face referire la faptul că se ajunge la o legătură între material și artistic.

Dacă ne raportă la „stilul înalt” al curentului putem afirma că realismul nu este o invenție a secolului al XIX-lea. El reactualizează noțiunea de „mimesis” din epoca civilizației vechi, în special cea grecă, cu sensul de „redare exactă, completă, a evenimentelor realității”, în „manieră obiectivă, cu problemele ei umane și sociale sau chiar cu conflictele ei tragice”.

Realismul are ca punct de plecare în cartea a X-a Republicii lui Platon. Marele istoric al realismului, Auerbach, în lucrarea Mimesis. Prezentarea realității în literatura occidentală, consideră că opera lui Homer este primul text care scoate în evidență prezența unor elemente realiste. Monumetală este scena în care Ulise se reîntoarce la Itaca și „Euricleea recunoaște la întoarcere pe Ulise, căruia îi fusese doică odinioară, după o cicatrice de pe pulpă”. În opera lui Dante, Auerbach constată schimbarea frecventă a locului acțiunii, prezentarea unor personaje din medii diferite, toate acestea încadrându-se în tipologia realismului. Apoi, criticul amintește de Decameronul lui Boccaccio și merge până în secolul XIX. Astfel amintește de Montaigne, Shakespeare, Cervantes, Voltaire, Schiller. Toate aceste nume arată faptul că realismul a avut câteva urme și înainte de secolul al XIX-lea, chiar dacă nu apare sub această denumire.

Dezvoltarea sa în secolul al XIX-lea se datorează unor factori externi și interni care au schimbat dinamica societății: evenimetele istorice care au marcat istoria Franței și urmările, dar și atmosfera ulterioară creată de acestea: Revolutia franceză de la 1789, Restaurația, Imperiul lui Napoleon Bonaparte, Revoluția burgheză de la 1848. Tot acum aceste evenimente duc la formarea unor clase noi, burghezia, formată în urma revoluției industriale, care predomină puterea economică și cea politică în spațiul european, dezvoltarea științelor naturii, afirmarea filosofiei materialiste și pozitiviste. Trebuie specificat că acest curent s-a dezvoltat pe întreg continentul european, dar cu precădere în Franța. Toți acești factori au contribuit la apariției și dezvoltarea curentului.

1.2 Trăsături

Odată ce s-a impus ca și curent literar, acesta dezvoltă și câteva trăsături, care ulterior, pe parcursul secolului sau chiar mai târziu, vor deveni norme de bază în realizarea creațiilor literare. „ […] Realismul se va alcătui din lumi cunoscute, în care orice lucru și eveniment este perfect explicabil, orice acțiune are determinări sigure și finalități exacte. […] Nu există în literatura realistă nici un fel de izbucnire a misterului inexplicabil. Totul este explicabil”. Adică, fată de scrierea fantastică unde predomină misterul și inexplicabilul, la scrierea realistă predomină explicabilul. Realismul redă o formă cât mai apropiată de adevăr a realității într-o manieră obiectivă.

„Textul trebuie să-l oblige pe cititor a considera lumea personajelor drept o lume a ființelor vii[…]”. Adică, realismul se bazeză pe personaje tipologice, verosimile, din toate clasele sociale, create prin observarea directă a vieții – surprinzând raportul dintre om și mediul său natural, social și istoric . Portretul personajului este de obicei concentrat asupra unei trăsături dominante care-l marcheză și individualizează. De exemplu romanul lui Balzac, Eugenie Grandet, redă tipul avarului. Sunt redate tipologii sociale, aristocratul, intelectualul, țăranul, etc. Însă toate aceste lucruri sunt posibile doar printr-o descriere a mediului social prin dezvoltarea observației și atunci vorbim de tehnica detaliului. Aceasta este specifică realismului și ajută la o apropiere de text și la o cunoaștere mai profundă a acestuia. În ceea ce privește relația cititor-autor, există o totală comuniune între cei doi, „el se va identifica cu autorul fără să dețină însă și rolul de emițător în procesul comunicării artistice. Prin raportare la operă el va fi la fel de informat ca și emițătorul”. Astfel, putem afirma că există cazuri în care cititorul se identifică cu personajul operei, însă nu putem afima acelaș lucru despre relația autor – narator. În creațiile realiste vorbim de un narator obiectiv și o perspectivă narativă omniscinetă la persoana a III-a, așadar un narator detașat. Romanul Ciocoii vechi și noi a lui Nicolae Filimon este un exemplu bun în al ilustra această trăsătură.

Realismul promovează un fir logic, coerent și cronologic al narațiunii, căruia i se adaugă simetria și circularitatea relației incipit-final. Un bun exemplu în acest caz este romanul Ion al lui Liviu Rebreanu, unde cei doi termeni se află într-o relație strânsă.

Toate aceste trăsături se oglindesc în majoritatea operelor scriitorilor realiști ai secolului al XIX-lea, ulterior prezența lor este simțită într-o mică măsură sau cu tente lizibile în opera scriitorilor secolului XX și chiar contemporani. Astfel, se observă o reîntoarcere a valorilor din trecut și faptul că realismul a fost un punct esențial în istoria literaturii europene.

1.3 Tipuri de realism

Prin această sintagmă „tipuri de realism” se înțeleg sferele clare ale realismului, deoarece de-a lungul secolelor se identifică diferite tipuri de scrieri, mai mult sau puțin influențate de epocă.

Putem clasifica realimul după mai multe aspecte. Un prim aspect este cel al perioadei și aici vorbim de realismul burghez. Realismul burghez marchează o perioadă esențială în istoria literaturii, fiind specifică secolului al XIX-lea. Acest secol caracterizează o societate statornică, departe de modelul grec și romanic. O societate care zugrăvește aspectele sociale, financiare, o societatea în care locul cavalerilor, al eroilor este luat de negustori, muncitori, aristocrați. Drama și pasiunea se raporta la nivelui minim de considerente sufletești, era adeptă a nivelului juridic, politic. Acestui realism burghez îi putem atribui sintagma de realism social, deoarece acesta presupune înclinația lui spre social, adică tot ce ține de pământ. Un bun exemplu este romanul Ion a lui Liviu Rebreanu sau Ciocoii vechi și noi al lui Nicolae Filimon.

Dacă ne raportă la nivelul de abordare al autorului, realismul poate fi de mai multe feluri: la Ion Creangă este un realism mitic. Termenul de realism magic poate fi asociat cu opera lui Ion Creangă, deoarece este definit ca „un gen ficțional modern în care evenimentele fantastice și fabuloase sunt incluse într-o narațiune care menține tonul credibil al prezentării obiective a realității. Acest gen desemnează o tendință a romanului modern de a depăși limitele realismului și de a mobiliza energiile fabulei, ale folclorului și ale mitului.[…]” Realismul magic reușește să șteargă granița dintre real și magic. Astfel, opere ca Ivan Turbincă sau Dănilă Prepeleac se înscriu în această denumire, chiar dacă știm că opera lui Ion Creangă este una de tip folcloristă, adică o operă în care se resimte simțitor amprenta tradițiilor și obiceiurilor specifice poporului român. Creangă este maestrul basmelor, poveștilor și povestirilor sale care l-au clasat ca fiind unul din marii clasici al literaturii noastre. Un bun argument este faptul că în ambele opere personajele principale sunt de tip uman.

Critica mai dă un nou termen și anume realismul fantastic, care poziționează realismul în inima fantasticului. Deci, se evidențiază ceva ce nu poate aparține realității, ceva ce trece dincole de rațiune și logică. L. Pauwels, J. Bergier afirmă că din punctul lor de vedere „fantasticul nu este imaginarul, însă o imaginație extrem de aplicată la studiul realității descoperă că frontiera este foarte subțire„

Un bun exemplu care să ilustreza acest tip de realism este nuvela Colina a lui Marin Preda din volumul Întâlnirea din pământuri.

Un alt tip de realism este cel dur, un realism abordat de Marin Preda în volumul său de debut Întâlnirea din pământuri. Este un volum ce cuprinde numeroase nuvele reprezentative pentru literatura română, printre care se află nuvela Calul. Rezumată în câteva cuvinte, redă povestea unui țăran care hotărăște să-și ucidă calul său bătrân, devenit o povară în curte. În drum spre locul de sacrificiu, dialoghează omenește cu el, apoi îl omoară, supunându-se pragmatismului lumii satului. Un alt exemplu este nuvela La câmp, în care se povestește violul unei fete pe câmp. Totul se descrie într-o manieră lentă, scopul fiind unul clar, și anume de a oferi cititorului o imagine, o perspectivă detaliată care amplifică drama, brutalitatea întâmplării.

Se observă că se pune accentul pe structura personajului, pe faptele sale, pe gândurile sale care oglindesc interiorul și simțire lui, astfel vorbm de un realism psihologic și dur al vieții rurale..

Realismul tragic este perfect ilustrat în opera lui Dostoievski, intitulată Frații Karamazov. Acest roman evidențiază ideea numeroase nuvele reprezentative pentru literatura română, printre care se află nuvela Calul. Rezumată în câteva cuvinte, redă povestea unui țăran care hotărăște să-și ucidă calul său bătrân, devenit o povară în curte. În drum spre locul de sacrificiu, dialoghează omenește cu el, apoi îl omoară, supunându-se pragmatismului lumii satului. Un alt exemplu este nuvela La câmp, în care se povestește violul unei fete pe câmp. Totul se descrie într-o manieră lentă, scopul fiind unul clar, și anume de a oferi cititorului o imagine, o perspectivă detaliată care amplifică drama, brutalitatea întâmplării.

Se observă că se pune accentul pe structura personajului, pe faptele sale, pe gândurile sale care oglindesc interiorul și simțire lui, astfel vorbm de un realism psihologic și dur al vieții rurale..

Realismul tragic este perfect ilustrat în opera lui Dostoievski, intitulată Frații Karamazov. Acest roman evidențiază ideea de regenerare morală prin suferință. Sentința Faptei comise de Smerdeacov se răsfrânge asupra lui Ivan și a lui Dimitri. Liniștea sufletească și-o vor primi numai prin asumarea vinovăției. Și tot aici trebuie amintit și Ioan Slavici

Un al tip de realism este cel socialist, devenit oficial o doctină comunistă în U.R.S.S. Criticul Ov. S. Crohmălniceanu în lucrarea sa Pentru realismul socialist, oferă o imagine clară a ceea ce însemană acest tip de realism. Acesta s-a manifestat în toate domeniile: literatură, pictură, arte etc. Mai târziu, în 1934 acesta devine obligatoriu, chiar se impun anumite trăsături, adoptate de Uniunea Scriitorilor din Uniunea Sovietică. Acest tip de realism redă o imagine asupra vieții. Astfel, scriitorilor li se impune ce să scrie și despre ce să scrie. În centrul operelor stau eroii socialiști, imaginea partidelor, uzinele, pionerii, țăranii. Maxim Gorki este mentorul acestui tip de realism care în construcțiile sale redă: muncitorul, burghezul rus, proletarul. Iată câteva tipuri de realism care s-au concretizat și manifestat de-a lungul secolelor.

1.4 Proza realisă – romanul realist

De-a lungul timpului genurile literare au suferit diferite transformări. Scriitorii realiști au dorit să păstreze cu îndârjare, până târziu în secolul XIX, speciile literare clasice. Principalul motiv a fost puternica influență pe care romanticii și-au impus-o încă din debutul secolului al XIX-lea, astfel genurile literare aveau să sufere reale transformări. „Anumite specii dispar (satira, fabula, oda, epopeea), iar altele se îmulțesc (romanul, proza) sau chiar vor apărea specii noi ca: drama istorică, tragedia”.

Sfârșitul romantismul înseamnaă totodată și declinul genului liric, iar perioada realistă nu pune accent pe sensibilitate și subiectivitate, acest realism al secolului XIX presupune obiectivitate. Cel mai reprezentativ este genul epic, iar ca specie, romanul. „Un roman, ca să-l poți scrie, cere în faptă multe cunoștiințe și fiecare operă în special o elaborare minuțioasă, fie istorică, fie stiințifică, fie de datine și moravuri, ba chiar de țări, localități, clase și indivizi anume, cu ale căror specii ai a face în operă”. Deci, în redactarea unui roman e mare nevoie de multe cunoștințe și o bună cunoaștere a epocii alese, de aceea putem motiva lipsa aceste specii pe o bucată bună de timp din istoria literaturii.

Trebuie precizat faptul că literatura realistă se axează pe „unicitatea universului”. Prin univers înțelegem realitatea raportată la uman, iar prin faptul că vorbim de o unicitate a acestuia, ne face să-l delimitam de opera fantastică unde apare atât realul cât și imaginarul. Acestă lume e clar plasată într-un timp și spațiu bine delimitat, cu relații bine stabilite între acestea, dar și între om și univers. Toate aceste lucruri conturează profilul specific al romanului, unde vorbin de o lume de la care pornește totul, clar delimitată cu un timp și spațiu bine stabilit și diferitele relații.

Dacă tot am vorbit de personaj, acesta ocupă un loc important în definirea curentului reprezentând o necesitate. Fiecare personaj este specific fiecărui curent în care se încadrează, având diferite trăsături esențiale care le mărginesc de celelalte și totodată le individualizează. Nu contează dacă acestea redau anumite percepții exterioare realității scriitorului sau sunt construite din linii subțiri până la transparență, ele sunt considerate „teze”, iar personajele secundare fiind argumete ale acestei teze. Un alt tip de personaj este cel „destin”. Destinele lor sunt extrem de complexe și implicate. Un bun exemplu este personajul lui Rebrenu, Ion, care devine propriul dușman al său prin soarta destinului. Însă, pe lângă toate personajele amintite mai sus, trebuie să specificăm că există și altele, precum Hagi Tudose, al lui Ion Agârbiceanu sau Dinu Păturică al lui Filimon care conturează șablonul personajele balzaciene fiind purtătoare de obsesii:(parvenitul,bancher, negustor, cămătar, micul funcționar, muncitorul, țăranul, intelectualul, artistul, aristocratul, ocnașul, avarul, idealistul, inocentul, învinsul, naivul, ambițiosul, sceleratul.) Toate aceste trăsături individualizeză și caracterizează întrega literatură.

Aceste tipuri de personaje sunt specifice realismului epocii în romanului secolului XIX.

2. Balzacianismul

2.1 Fondatorul „curentului” – teoreticianul realismului modern

Termenul francez „réalisme” a apărut pentru prima dată în revista „Mercure de France” și seminifică „la littérature du vrai”. Acesta s-a impus într-o manieră, puternică astfel, se indentifică și se resimte în romanele marilor scriitori francezi ai secolului al XIX-lea și nu numai. Câteva exemple de nume, care se înscriu în acest curent și care îl definesc în amploarea lui, sunt: Stendhal, Flaubert, Balzac. Scriitori la care putem afima că se resimt influențe ale romantismului, realismul a apărut ca o reacție antiromantică în acea perioadă. Un bun exemplu este Stendhal, care a debutat cu opere unde sunt prezente trăsăturile romatismului, ca de exemplu în creația Roma, Neapole și Florența, în care sunt redate impresii despre lumea italiană, Italia fiind țara dragostei, a iubirii în concepția scriitorului. Mai apoi se orientează și scrie în manieră realistă. Roșu și negru, romanul monumetal, este cea mai reprezentativă lucrare realistă a lui Stendhal.

Amintit mai sus, Honoré de Balzac este un alt scriitor la care, în debutul său literar, găsim influențe romantice. „În aspirația lui către ceea ce depășește mărginirea pământească, Balzac își dovedește afinitatea cu romantismul. Ca și la majoritatea romancierilor, și la el nemulțumirea față de condițiile de viață moștenite este cea care-l îndeamnă să caute compensații într-o realitate ideală, mai înaltă” Astfel, însuși Blazac se regăsește în trăsăturile romantismului, apoi datorită unor nemulțumiri, a dorinței de a schimba ceva și de a găsi ceea ce e mai bun pentru el, decide să-și îndrepte atenția asupra realității ideale, înalte. Balzac se îndreaptă spre doctrina realistă, spre care caută adevărul, palpabilul, siguranța, realitatea.

Ulterior, opera lui Balzac se definește ca un întreg absolut, „Chez Balzac […] le réalisme implique l’absolut”este afirmația pe care o face Pierre Barbéris, unul dintre cei mai buni cunoscători ai lui Balzac. Un realism absolut care se identifică prin tratarea tuturor trasăturilor specifice, un realism transpus în întrega operă a scriitorului amintit, având puternice rădăcini. Balzac va reuși să-și creeze o manieră personală și tipică în creațiile sale literare, care-l va evidenția în epocă, dar și în istoria literaturii, chiar înfluențând literatura. Astfel, critica literară introduce conceptul de „balzacianiasm”.

2.2 Definiție

Conform Dicționarului explicativ român, termenul înseamnă „Ceea ce este specific operei balzaciene; tendință de a prelua și cultiva teme, motive etc. balzaciene.”; pe de altă parte, termenul denotă faptul că scriitorii își îndreaptă atenția spre cultivarea și preluarea motivelor, temelor, tipurilor de personaje, fiind specifice operei balzaciene.

2.3 Trăsături și opere importante

Honoré de Blazac este considerat a fi teoreticianul realismului modern prin bogăția de elemente noi aduse și transmise prin operele sale. Elementele care caracterizează opera sa sunt definitorii în originalitatea stilului și a scrierii sale. Pentru a susține afirmația de mai sus, și anume Balzac este considerat teoreticianul realismului modern, aducem câteva argumente definitorii. Argumente care susțin acestă afirmație, deoarece, scriitorul francez a tratat realismul în maniera sa proprie și a adus elemente noi care au schimbat traiectoria realismului.

În primul rând trebuie să precizăm faptul că acest scriitor este primul care a teoretizat tehanica detaliului. Prin această tehnică a detaliului, Balzac reusește să descriere într-o manieră plăcută oamenii, condițiile în care trăiesc, mediul. Astfel, cititorul reusește să pătrundă mai adânc în cunoașterea lor, să se apropie de ei. Doar la Balzac întâlnim această manieră acerbă de descriere a lumii operei sale, de prezenta cum sunt personajele sale, lumea lor. El este cel care a introdus în literatura franceză descrierea minuțioasă, model văzut în modelele anglo-saxone la Walter Scott și James Fenimore.

Balzac își îndreaptă atenția asupra portretistici personajului, definit ca „o ramură a picturii, sculpurii, a fotografiei care cuprinde care cuprinde genul portretului”. Astfel restrângem și semnificația termenului de portret la: „Pictură, sculptură, fotografie etc., care înfățișează figura unei persoane”. El reușește să redea imaginea unui portret care are ca refugiu figuri găsite în realitate, în pictură, în istorie.Această trăsătură este definitorie în a defini opera realistă, în special ca specie, romanul realist.

Balzac este scriitorul care se încrede în științe, astfel își concepe opere pe baza raportului dintre zoologie și umanitate. Dacă ne rapotăm la viziuanee sa zoologică îl avem ca exemplu pe bătrânul Grandet văzut în analogie cu un tigru. Iar în ceea ce privește umanitatea , Balzac se axează pe anumite trăsături de caracter cărora le atribuie particularități fizice, astfel „Maniera de a portretiza a lui balzac se dovedește a fi o reproducere simbolică a omului interior prin mijloacele celui exterior[…]”. Descrierea mediului, a obiectelor este un alt punct esențial pe care Balzac se axează și reușește să reade o imagine cât mai apropiată de realitate. Naratorul omnscient, focalizarea zero, naratiunea la persoana a III-a sunt elemetele care caracterizează opera balzaciană.

O altă trăsătură definitorie și specifică scriitoarului francez este crearea de serii de paradigme a personajelor, personaje care sunt legate de starea lor socială și de mediul în care se găsesc. De exemplu în opera Eugénie Grandet se află tipul avarului sau în Comedia Umană, tipul burghezului, al aristocratului, al avocatului, al judecătorului, al arivistului etc.

Veridicitatea și verosimitatea prezentării realității este un alt element definitoriu în opera lui Balzac. Viziunea sa autentică asupra lumii bazată pe realitate și singuraritatea punctului de vedere se distinge de viziunea clasică în care era important punctul comun al publicului. Prin toate acestea se observă autenticitatea modernă a scriitorului. Nu putem să vorbim de Balzac și să ne gândim că ar fi un stilist de renume în istoria literaturii. Maniera în care scrie este una dezorganizată, neîngrijită, atrăgând numeroase critici acide.

Acestă afirmașie e întărită pe baza următoarelor argumente, dacă privim atenți vom observa că „sintaxa frazei lui Balzac e lipsită de rigoare […] Caracteristic pentru el este procedeul de a lăsa o parte de propoziție să o genereze pe cea ulterioară, fără ca între începutul și sfârșitul propozițiunii să existe un raport strâns […] Metaforele și comparțiile sala sunt într-adevăr izbitoare, pline de fantezie și expresive, dar adesea neclare sau hiperbolice fără de măsură, nu rare ori ele cad în grotesc”. Un exemplu de astfel de metaforă și comparație găsim în următorul citat din romanul Eugénie Grandet: „Fie ca numele dumitale, cea al cărei portret este podoaba cea mai frumoasă a acestei lucrări, să se afle aici ca o ramură de cimișir binecuvântat, ruptă din nu se știe ce copac, dar cu siguranță sfințită de religie și reînoită, mereu verde, de mâini cucernice, într-un ocrotirea căminului!”(p. 86).

Un bun exemplu pentru a ilustra sintaxa lui Balzac care nu lasă să se vadă o pătrundere intelectuală a construcției este: „Nicio gospodină nu cumpără o potârniche, fără ca vecinii să nu-l întrebe pe soț dacă a fost bine friptă.”(p. 154).

Un alt element esențial ce caracterizează stilul lui Balzac este filonul vocabularului. Un vocabular diversificat care cuprinde o diversitate a jargoanelor în funcție de clasa socială, dar și prezența argourilor, terminologia a meștesugurolor, a profesilor etc.

În romanul Eugénie Grandet găsim o multitudine de jargouri, un exemplu care ilustrează acest limbaj specific este redat în următoarea afimație: Atunci, o sa manînce frippe ? întreba Nanon. (p.65)

Prin importanța descrierii, tipologia personajelor, arta narativă se observă complexitatea operei lui Balzac. Primele sale volume ale maturității sunt considerate a fi operele dintre anii 1833 și 1835. Ani în care publică: Eugénie Grandet 1833, Père Goriot 1834, Le lys dans la valée 1835, dar și altele; ne oprim la aceste lucrări pentru că sunt considerate ca fiind cele mai reprezentative pentru opera sa. În perioada următoare, Balzac își clasează și atașează romanele sale într-un tot, astfel apare ideea unirii romanelor. Acestea sunt incluse în La comédie humaine, realizată într-o perioadă destul de lungă, 1835 și 1848.

Din nou în această lucrare face referiri la conceptele de știință, chiar face referiri la doi oameni de știință foarte importanți pentru această perioadă. Jean Baptiste Lamark și Etienne Geoffroy Saint-Hilaire, doi oameni de origine franceză, care au adus noi descoperiri în zona zoologiei. Primul introduce ideea caracterelor dobândite și anume că orice sistem viu se adaptează la mediu în cursul vieții sale și lasă moștenire urmașilor săi un adevărat model care de cele mai multe ori va fi urmat cu strictețe. Iar zoologul, Etienne Geoffroy Saint-Hilaire, este cel care introduce principiul unității compoziției naturii. Balzac face referiri la cei doi în ideea de a scoate în evidență și a apăra teoriile lor despre comportamentul uman, care este influențat de mediu cât și de ereditate.

Capodopera sa cea mai importantă și totodată fundamentală în istoria literaturii este La comédie humaine sau în limba română Comedia umană.

În Comedia umană, scriitotul critică societatea franceză într-o manieră dură. Titlul operei face trimitere la opera lui Dante, fiind structurată în trei părți: „studii filosofice”, „studii asupra conduitei”, „studii analitice”.

Cele mai cunoscute sunt: Les Chouans (1829), La Peau de chagrin (1831), Eugénie Grandet (1833), Le Père Goriot, Le Colonel Chabert (1835), Le Lys dans la vallée, (1836), Illusions perdues (1837 – 1843), Splendeurs et misères des courtisanes (1838-1846).

În concepția lui Balzac, specia umană cuprinde o mulțime de tipologii fundamentale, care se regăsesc în diferite moduri prezente în situații și contexte, iar personajele sale sunt cele mai bune exemple pentru a ilustra acest lucru. Mai trebuie adăudat că pe lângă această tipologie a personajelor și aici dăm exemplu: avarul, arivistul, aristocratul, intelectualul etc., Balzac se concentrază și pe tema banului, pe lângă alte teme precum: tema moștenirii, paternității, burgheziei etc.

„Blazac vrea să reprezinte literar puterea banului în societatea anunțată […] el face din ban un semnificant general, adică un agent a cărei activitate este determinantă pentru situația tuturor elementelor textelor […] ”. Observăm că banul sau mai bine zis tema banului, ocupă un loc imporatnt în opera balzaciană și poate avea o hotărâre definitivă și esențială în destinul personajelor.

Prezentarea lumii muncitorești este atât de ștearsă și lipsită de culoare, încât se observă de prima dată că aceasta are un statut nefondat și nesemnificat. Lumea muncitorească se află în strânsă legătură cu banul, dar banul predomină. Această afirmație o putem argumeta prin faptul că banul este cel care îl domină pe om, banul este cel care provoacă dezumanizarea. De asemenea personajele balzaciene sunt dominate uneori de pasiune, „sunt pasionați”, de obicei aceasta este distrusă și acaparată de puterea banului. Un bun exemplu la cele argumentate este dragostea paternă a lui moș Goriot amplificată de refuzul fetelor care urmăreau doar latura financiară, foarte bună, de care dispunea tatăl lor. De obicei toate acestea duc la un final tragic, chiar dacă unii încearcă să se îndepărteze de bani, să trăiască independent sau unii sunt în relație directă cu ei.

Acestea fiind spuse, putem observa că Balzac este scriitorul cu tehnică absolută în realizarea operei. El pleacă de la descrierea mediului, apoi a personajelor, iar mai apoi trece la analiza detaliată a relațiilor dintre erou și societate. Observăm o medodă destul de minuțioasă, extrem de atent realizată, pas cu pas, pentru un efect și un rezultat satifăcător.

Influențe balzaciene în literatura europeană

Modelul balzacian s-a impus în întrega Europă. Scriitori din Franța și până în Rusia au preluat acest model căruia i-au păstrat forma sau au adus noi influențe din mișcările epocii respective. Mai există posiblitatea scrierii într-o manieră proprie, personalizată, scriitori care realizează opere după modelul balzacian, dar într-o manieră unică.

În cele ce urmează vom parcurge periodic, pentru secolele XIX și XX, realismul din Europa, cu țările și reprezentanții aferenți.

Pentru secolul al XIX-lea:

În Franța, modelul balzacian este o formă de impreganre pentru scriitorii de factură romantică. Victor Hugo scrie romanul Mizerabilii cu caracter de frescă, dar una complexă unde apare și socialul, istoricul etc. Păcatul domnului Antoine este creația lui G. Sand, scriitor de factură romantică care trece de la romanul sentimental la cel de observație realistă. De asemenea reprezintă impulsionare de viziune pentru Flaubert, G. Maupassant.

În Italia, modelul balzacian este respins ca model estetic și bineînțeles ca viziune.

Partea de nord a Europei este reprezentată de norvegianul Henryk Ibsen și J. I. Strindberg.

Imaginea realismul britanic este redată prin Victorianism, aducând de scriitorii acestei perioade, imagini și secvențe specifice secolului al XIX-lea. În Anglia, modelul balzacian și romanul social realit stabiliesc o legătură estetică. Pentru romanul social și de medii îi avem ca reprezentanți pe: Charles Dickens, Elisabeth Gaskel, W. Thackeray. Charles Dickens este cel care redă imaginea copilului abandonat, dar care reușește să-și păstreze puritatea și inocența. W. Thackeray, scriitor englez care se îndreaptă spre realismul subiectiv și totodată este creatorul unei structuri de frescă ulterior care devine „Comedia umană a Angliei burgheze”. Este un scriitor care stăpânește foarte bine destinul personajelor sale, carecterizat prin: parvenitism, snovism, arivism.

Pentru romanul sentimental cu deprinderi spre realismul mediilor, Surorile Brontë sunt cele mai reprezentative. La răscruce de vânturi, Profesorul, Versuri, sunt doar câteva dintre cele mai cunoscute romane ale scriitoarelor engleze. Thomas Hardy pune accent pe structura internă a personajului său și redă imaginea grea și dură a clasei de jos burghze din Anglia secolului al XIX-lea. Este imaginea pe care Thomas Hardy o critică cel mai dur, dar și imaginea femeii pure, dar pe care o aduce în final ca pe o eroină care are puterea de a se ridica, chiar dacă este învinsă de grele încercări ale vieții.

În paginile sale, Oscar Wilde este cel care încheie această epocă a victorianismului englez, în care reusește să dea viață unor tipuri și să zugrăvească tabloul acestei socetăți.

În Rusia, V. Gogol este cel care trasează principiile noului curent. Față de balzacianismul realist din Franța care e preocupat de descriere și observație directă, cel rus își îndreptă atenția spre sugestia din creație. Serile în cătunul de lângă Dikanka, Portretul, Nasul, Taras Bulba sunt doar câteva din operele reprezentative ale scriitorului rus.

Dostoievski și Tolstoi sunt alți doi mari scriitori ruși care au adus prospețime, noutate și o nouă viziune în literatura universală prin opera lor. Idiotul, Crimă și pedeapsă, Frații Karamazov, Război și pace care reprezință punctul de plecare pentru alți scriitori ai secolului al XX-lea. Astfel, trebuie să precizăm că operele lui Dostoievski au reprezentat un model pentru realismul secolului al XX-lea spre ipostaza de modernitate. Proust, Gide, V. Woolf, Kafka, Hemingway sunt doar câteva nume marcante pentru secolul al XX-lea.

Pentru secolul al XX-lea: o descendență spre balzacianism. Thomas Mann este un bun reprezentant pentru această perioadă a realismului, iar ca specie, romanul de frescă. Urmează o perioadă a realismului experimental. Andre Gide și Marcel Proust conturează această sintagmă care definește secolul XX. Observăm că cele două literaturi, atât cea franceză cât și cea engleză, au preocupări comune. Imaginea parvenitului este redată atât prin Moș Goriot cât și prin Becky Sharp, iar descrierea detaliului se axează pe exterior. În ceeea ce privește literatura rusă, aceasta se axează pe simțurile interioare, decât pe cele exterioare.

Aceste sunt doar câteva exemple de nume de autori și câteva din operele lor reprezentative care au conturat realismul de-a lungul celor două secole. Aceste două secole redau evoluția curentului care s-a impus treptat și a cunoscut un loc important în istoria literaturii.

4. Influențe balzaciene în cultura/literatura română

Ion Heliade Rădulescu și Mihail Kogălniceanu sunt cei doi promotori culturali care au promovat opera lui Balzac. Opera lui Balzac este primită foarte bine atât de cititorii vremii cât și de scriitorii timpurilor, ulterior reușind să se impună și să aibe importante și grele urmări în literatura noastră.

Încă din operele lui V. Alecsandri se observă tenta realistă prin prezentarea realității sociale și a celor două clase: boierimea și burghezia. De exemplu, tânărul Alecsis, din creația Didri, se reîntoarce pe meleagurile românești, dar se mai gândește la Occident. În istoria unui galbân sunt redate imagini ale mediilor sociale specifice stilului balzacian.

Tot acum, în Fiziologia provincialului a lui C. Negruzzi se prefigurează caractere ale fiziologiei de tip balzacian. Tipul avarului este schițat în Prologul romanului Ciocoii vechi și noi a lui Nicolae Filimon. Dar să nu uitam de Mihail Kogălniceanu, unul din precursorii balzacianismului în literatură, care a avut o importantă contribuție prin Tainele inimii, prima încercare de roman. Dar și D. Bolintineanu, cu romanele Elena și Manoil.

Alți doi mari scriitori, pe care trebuie să îi avem în atenția noastră, sunt Duiliu Zamfirescu și Ioan Slavici.

I. Slavici este cel care deschide această direcție a realismului social prin cele două mari capodopere ale sale, și nu numai, Mara și Moara cu noroc. Personajele creației lui Slavici sunt luate din filonul folcloristic, dar și din cel al burgheziei. În continuare îl urmează Ion Agârbceanu cu nuvela Hagi Tudose. În ceea ce privește influența lui Duliu Zamfirescu, trebuie să precizăm Ciclul Comăneștilor, capodoperă alcătuită din cele cinci romane: (Viața la țară, 1898, În război, 1902, Tănase Scatiu, 1907, Îndreptări, 1908, Anna sau Ceea ce nu se poate, 1911). Pentru început de secol XX, Liviu Rebreanu este cel care se remarcă a fi un scriitor realist prin romanul său Ion. Este prima creație din secolul al XX-lea care deschide seria marilor romane din acestă perioadă interbelică. George Călinescu reusește să pună în evidență prin opera sa, trăsăturile operei balzaciene. Astfel, romanul Enigma Otiliei este cel care oglidește cel mai bine această afirmație. Se păstrează firul balzacian prin: temele balzaciene, tipologia clasică, descriarea detaliată a cadrului. Unii critici observă că și la 1944, în opere precum Bietul Ioanide și Scrinul Negru se resimte influența balzaciană.

O serie de scrieri care argumeteză atmosfera și descriere și tipologie, redau influența balzaciană în opara lui Mihail Sadoveanu. Romanul Locul unde nu s-a întâmplat nimic (1933) sau nuvela Faceri de bine (1906) sunt emblemetice pentru cele afirmate.

Cronica veacului al XX-lea este titlul dat de însuși autorul ei, Cezar Petrescu. Cezar Petrescu este cel care își propune un amplu proiect literar de câteva romane care să ilustrează stilul scriitorul francez. Autorul se straduește să redea o imagine a socetății din secolul XX, prezentând moravurile și tipurile umane din acestă perioadă.

Petru Dumitriu și Marin Preda, sunt de asemenea două nume care prin operele lor au ilustrat o apropiere de stilul lui Balzac. Moromeții lui Marin Preda ilustrezaă figura paternă a lui Ilie Moromete, care este respins de familie ca și Pere Goriot, al lui Balzac. Iar în ampla operă a lui Petru Dumitriu reușește șă impresioneze prin vasta construcție epică, dar și clară. Totodată prin explicarea în detaliu a portretelor personajelor și delimitarea clară a relațiilor dintre acestea.

Ca o mică concluzie, putem afirma că opera lui Balzac se răsfrânge în toate stadiile evoluțiilor literaturii românești, Din a doua jumătate a secolul al XIX-lea și până în secolul al XX-lea; multe creații cunosc o mare apreciere în epocă, ulterior devenind fundamentale. Totuși, trebuie să precizăm că acestă influență a lui Balzac în literatura română sau mai bine zis preluarea modelului balzacian a avut pe lângă multele alte beneficii și faptul că a dus și a ajutat la dezvoltarea prozei, dar în special a speciei de nuvelă și roman.

În cele ce urmează vom încercă să tratăm operele câtorva scriitori amintiți mai sus, pentru a evidenția mai profund modul în care stilul balzacian s-a modelat în creațiile acestora, dar și prin ce anume se evidențiează acesta. Astfel, începând cu Vasile Alecsandri și continuând cu Costache Negruzii, Nicolae Filimon, I.Agârbiceanu, I.Slavici, I. Rebreanu, G. Călinescu, Marin Preda, Petru Dumitriu, vom încerca să analizăm câte o operă reprezentativă care să se plieze pe tema noastră.

4.1 Vasile Alecsandri- Didri, Istoria unui galbân

Exemplul balzacian a suscitat un interes deosebit încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea. În versiunea lor originală, lucrările lui Balzac se fac cunoscute în această perioadă, lucru atestat de cărțile comandate de librăriile ieșene sau cataloagele bibliografice din Iași și din București în 1833.

Cărțile lui Balzac au reprezentat principalul subiect de discutie în saloanele literare ale anilor 40, 50 și nu numai. Astfel ne vom îndrepta atenția spre perioada pașoptistă, o perioadă cu un mare impact asupra literaturii române.

Ion Heliade-Rădulescu și Mihail Kogălniceanu sunt considerați cei doi promotori culturali ai operei balzaciene. Apropierea și cunoașterea romanului balzacian a avut mari influențe pentru literatura română, dar totodată vorbim și de o cunoaștere a metodei de creația utilizate de scriitorul francez.

Studiul comparatist al literaturii a cunoscut o dezvoltare imensă în secolul al XIX-lea. Trebuie precizat că spre sfârșitul acestei perioade comparatismul românesc a cunoscut o dezvoltare paralelă cu cel european. Lanson, Hazard, Van Tieghem, Charles Drouhet sunt doar câteva nume care au pus bazele acestei miscări. La noi în țară prin literatură comparată se înțelege o simplă analogie cu literatura franceză, italiană, germană, spaniolă.

Charles Drouhet, istoric literar care s-a ocupat cu cu studiul comparatist al literaturii, a avut în vedere identificarea surselor franceze ale operei lui Vasile Alecsandri.

Cultura Franceză în România este un studiu care se încadrează în acest comparatism al literaturii, în care Charles Drouhet arată influențe pe care literatura franceză a avut-o asupra literaturii române. În cadrul studiului său, acesta stabilește trei mari perioade ale dezvoltării culturii franceze în România, mai apoi analizându-le și stabilind reprezentanți specifici acestor perioade.

Ne vom concentra atenția pe a doua perioadă sau etapă care favorizează dezvoltarea culturii franceze prin traduceri, imitații, dar și apariția câtorva opere literare originale.

„Aceasta este asemenea perioada când sunt copiate cu entuziasm moravurile și manierele, când sunt transplantate formele vieții sociale în ținuturi, ce nu ofereau condiții satisfăcătoare de aclimatizare. Ca urmare a acestei universale galomanii, limba se transformă, îmbogățindu-se cu cuvinte și expresii frnceze, pentru adoptarea cărora, abandoneză adesea bogățiile propriului său patrimoniu, dar în acelalș timp ea se rarefieză, devine mai suplă, mai mlădioasă, mai usoară.”.

Scriitorii români ca: I.Eliade Rădulescu, D. Bolintineanu, Aleco Russo, C. Negruzzi, V. Alecsandri sunt influențați de Meditațiile lui Lamartine, Baladele lui V. Hugo, dar și de Comedia Umană a lui Balzac.

Analiza operei lui V. Alescandri în raport cu literatura franceză va constitui un amplu studiu în domeniul comparatismului, lucru ce denotă din multitudinea scrierilor istoricului Charles Drouet.

În volumul Vasile Alecsandri și scriitorii francezi, Charles Drouhet a observat că pe lângă influența lui Lamarine și V. Hugo în poezie dar și teatru există și o influență balzaciană, cei drept ușoară, în proză.

Dridri și Istoria unui galbân sunt două dintre cele mai reprentative opere ale lui V. Alecsandri. Opere care pot susține afirmațile de mai sus. În cadrul lor putem identifica câteva elemente specifice balzacianismului.

Dridri – roman neterminat (1873) evidențiează câteva aspecte balzaciene. După cum observă și istoricul Charles Drohet, V. Alecsandri evidențiează diferențele sociale. Aici ne referim la clasa boierimii și cea a țărănimii raportate la cele două țări (Franța, implicit și Anglia, și Principatele Române). Cei doi termeni se află în antiteză, lucru care marchează diferențele realității sociale între țările amintite. Această antiteză este evidențiată în stilul pur balzacian prin personajul Vali care revine în țară, dar păstrează amintire Occidentului, tot în Occident își va lăsa iubirea, pe tânăra artistă Dridri, (pe numele ei adevărat, Marie Angélique Chataignez). 

Balzaciană este și descrierea minuțioasă a mediului ambiant, utilizată ca mijloc de descriere a personajului. Astfel, în romanul mentionat de noi, apare acestă descriere:

,,Otelul […] era o capodopera de arhitectură italiană; mobilarea lui realiza minunile Halimalei. Salonul principal se deschidea pe o grădină plină de plante exotice și umbrită de copaci mari de Paulonia,[…] era ornat cu oglinzi înalte.
Camera persiană era îmbrăcată pe pereți cu stofă citarie de Brusa și pe parchet cu un covor de Smirna, care producea sub picioare efectul unui gazon molatic. În unghiurile lui se rotunjeau patru divanuri acoperite cu saluri în dungi de diferite culori. O lampă de argint de formă maurescă se coboră din mijlocul tavanului și răspandea o lumină misterioasă în acel cuib de visuri orientale. Camera pompeiană era întreg ornată cu mobile romane de bronz, care-i dau un aer de antichitate și care desteptau în minte imaginea traiului casnic de pe timpul împăratului August […]
Sala de prânz, spațioasă, bine luminată cu trei ferestre mari, era învelită cu piele de Cordova și conținea un asortiment frumos de mobile de stejar sculptat, toate adunate de prin castele cu multă dificultate și cu prețuri fabuloase. Iar mai cu seamă camera de culcat înfățișa o adevarată feerie! Patul de abanos avea forma paturilor regale, purtând un baldachin pe patru coloane lucrate la strung cu o măiestrie perfectă și fiind capitonat cu brocart vișiniu de Lion. La colțurile acestei camere delicioase se iveau statuete de marmură ale celebrului sculptor Pradier”.

Acestă descriere are rolul de a ne contura o imagine clară și veridică a socetății din această perioadă. Totodată, rolul acestei descrieri este și de a ne ajuta în caracterizarea personajelor. Prin prisma descrierii de mai sus, putem realiza descrierea unui personaj cu rol esențial în cadrul operei lui Alescandri. Este vorba de Contele de Farol, Dridri acceptă să fie întreținută de acesta, nu-l iubește, dar de care este iubită cu multă patimă și generozitate. Acesta îi pune la dispoziție mai întâi o trăsură, apoi o locuință, bijuterii, îmbrăcăminte de lux. Deci, putem observa că acest Conte de Farol are un statut social important, est un personaj important din această perioadă din prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Un alt argumet important în susținerea faptului că în această operă se resimt influențele balzaciene, constă în urmărirea atentă a personajului Arthur B., lordul englez, prieten al Contelui de Farol și un alt pretendent al artistei Dridri. Astfel, pentru realizarea scoplui propus, lordul Arthur B. este capabil ce fapte josnice. Faptele sale duc la degradare de caracter, imoralitate. Un candidat la grațiile tineri actrite, însă fără succes, pentru că aceasta este fidelă, din recunoștiință protectorului ei, astfel acesta concepe un plan josnic pentru a-și atinge scopul. La îndemnul lui, Contele Farol cheltuiește mai mult decât e în stare să plătească, și prin intermediul omul său, va răscumpăra diferite polițe de asigurare, astfel când va cere executarea silită a datoriilor, contele de Faron va fi arestat și locul pentru inima lui Dridri în va rămâne lui.

Prin toate aceste argumente aduse mai sus, putem afirma că modelul balzacian se resimte, drept că într-o manieră fragilă, în opera lui V. Alecsandri. Elementele balzacian sunt prezentate în maniera lor proprie și originală.

Însă, în povestirea sa, Istoria unui galbân, V. Alecsandri continuă să ilustreze specificitatea balzacianismului, desigur, alături de elemente romantice.

Prin Istoria unui galbân, V. Alecsandri reușește să zugrăvrească prin tablouri și scene de moravuri, culorare locală a epocii respective.

Un rol esențial îl au personajele sale, prin intermediul lor se investigheză medii sociale și moravuri, astfel se satirizează acid relațiile sociale, mijloace de parvenire, ierarhiile, sistemele de valori din socetatea romanească de la acestă vreme.

Este foarte interesant de urmărit formula narativă folosită de autor. Avem un personaj – martor și narator – care asistă la discuția dintre două obiecte neînsuflețite, o para turcească și un galben olandez. Este de remercat prezenta fantasticului., astefel cele două monede primesc grai, valență omenescă. Un rol important îl are galbenul olandez, care devine imaginea masculinului. Acesta începe o înșiruire întregă de relatări, numeroasele sale aventuri. Parau preia atitudinea feminină și ascultă povestea galbenului.

Prin intermediul galbenului, autorul reusește să redea verosimilitate textului, întrucât, el este mijlocitorul celor povestite.

Pe parcursul relatărilor sale realiste facem cunoștiință cu diferite personaje esențiale în destinul și soarta galbenului. Aceste personaje sunt creionate după fiziologia diferitelor tipuri umane și sociale: avarul și aici ne referim la evreu, parvenitul prin femei, parazitul social, un bun exemplu fiind cartofarul.

Prin cele prezente ai sus, putem observa că germenii relismului încep să-și facă simțită prezența în această perioadă pașoptistă. O perioadă în care literatura a luat-o spre un alt demers, a cunoscut o ascensiune simțitoare și favorabilă.

Putem afirma că, pe lângă baladele, doinele, legendele sale, V. Alecsandri s-a îndreptat puțin și spre domeniul prozei, unde putem observa tentele realist balzaciene. Spunem tente, pentru că în această perioadă modelul balzacine e precar, baladelui lui Lamartine, romanțele lui V. Hugo, dar și alți scriitori francezi precum: Pierre Durand, Prosper Mérimée. După cum putem observa, poeții perioadei pașoptiste s-au axat mai mult pe domeniul liric, însă încetul cu încetul proza va câștiga teren favorabil, defapt toate palierele literaturii se vor dezvolta în perioada ce va urma.

4.2 Costache Negruzzi- Fiziologia provincialului, Zoe

Costache Negruzzi contemporan cu V. Alecsandri, în această perioadă pașoptistă va prelua din modelul balzacian tipologia și fiziologia, deci raportarea la opera lui Balzac se va simții în tipologii.

Trebuie s-ă precizăm că fiziologia și tipologia ocupă un loc important în proza de tip realistă. Pe lângă faptul că prezintă structura tipului uman pe baza unei trăsături dominante și particulare, aceasta mai este definită și ca „consecință a unei viziuni romantice prin unilateralitate, prin hipertofia unor trăsături care ascund privitorilor restul personajului. Uneori tipul uman din fiziologie devin victime ala unei adevarată momonamii”. Trebuie să precizăm că autorul creează această tiplogie a personajului în conformitate cu mediul social.

Fiziologia este considerată o „formă convențională de expresie, acreditată deliteratura occidentală a secolului al XVIII-lea”.

În secolul al XVIII-lea, literatura frnaceză, dar și literaura în general este marcată de astfel inovații în scriere. Acest tip de scriere acordă un interes mare particularităților și trăsăturilor de comporatament a tuturor personajelor, modul lor de trăi, mediul, comportamentul.

Fiziologia căsătoriei a lui Honore de Balzac, schită ce derivă din fiziologiile franceze, a devenit punct de inspiratie pentru fiziologiile literare ale societăți noastre.

La noi, în literatura română, termenul de fiziologie se resimte prin: Mihail Kogălniceanu, I.Heliade Rădulescu, Costache Negruzzi. Scriitori care prin schițele lor au impus acest model al fiziologiilor, al tipologiilor.

I.Heliade Rădulescu cu schițele: Cuconița Drăgana și Cuconul Drăganul, Mihail Kogălniceanu se face remarcat prin Soirees dansantes, schită care aduce în vizor imaginea socetății moldovenești din prima jumătate a secolului al XIX-lea, schiță prin care reușește să introducă în limba română termenul de burghez, autorul afirmă că: „omul plăcut se află mai ales între burghezi sau tîrgoveți”. De remarcat și faptul că, Mihail Kogălnceanu publică în această perioadă o schită pe care o intitulează Fiziologia provincialului la Iași (1844). O schiță în care autorul redă imaginea Iașului din acea perioadă, o schită în sunt stirizati cei veniți la oras, dar cu dorință de parvenire, o schită în care critică mediul orasului cu deficitățile lui: parvenire, birocrație. De remarcat și că, scriitorul Costache Negruzzi publică în această perioadă o schită care se intitutlează Fiziologia provincialului. Această schită fiziologică care are ca protagonist provincialul, deci observăm că are în vedere doar un anumit individ al socetății pe care îl urmărește în evoluția sau involuția lui.

Fiziologia provincialului sau Scrisoare a IX-a este una din Scrisorile lui Negruzzi din volumul Negru pe alb, anunță tema provincialului.

Este descris un portret amplu și concis al boierului din perioada respectivă a socetății românești. Vorbim de un portret cu tendințe comice, satirice, chiar grotești.

Naratorul realizează într-o manieră proprie, destul de minuțioasă, portretul, „figura asta curioasă originară a boierului ținuta”. Pe parcurs află tot mai multe informații despre aceste, astfel portretul se conturează pe măsură ce textul curge.

Descriere figurii provincialului completează portretul fiziologic, astfel personajul este descris cu: „ cele mai adesea este gros și gras, are fața înflorită, favoriți stufoși și musteți răsucite”. Defectele provincialului sunt grandonomania, parvenire, orgoliul. În ceea ce privește mediul, se obsevă clar că autorul nu face atâtea referiri, dar și din cele amintite se observă disprețul autorului față de provincie

În continuare trebuie să remarcăm că prin arta sa de creație, Costache Negruzzi reușește să arate caracterul, esența banală prin descriera vestimentației: „grozavă șubă de urs”, „arnăutul din coada” droșcii”, „ciubucul în carlafat”.

Astfel, „portretul precis și umoristic”este redat într-o manieră treptată și minuțioasă, naratorul, cel care îl descrie, parcă îl însoțește în toate aventurile și pățăniile sale. De asemena, observăm că se pune accent pe vestimentație și viața mondenă: „cum a ajuns în capitalie, întâia lui treabă este să se ducă la Miculi, ca să-și cumpere ochilari sau lornetă cu care se uită seara obrăznicește prin toate lojele teatrului”. Iar în ceea ce privește vestimentația, acesta se schimbă pe măsură ce au loc tot mai multe mese festive. La aceste mese festive se observă ospitalitatea provincialilor pentru mai marii capitalei, dar și plăcerea de a se înrudii cu toții între ei.

Prin toate cele menționate putem afirma că modelul lui Balzac se pliază în era lui C. Negruzzi, prin tipologia și fiziologia personajelor. Diferitele tipuri de tipologii, precum, avarul, parvenitul, arivistul și nu numai, sunt specifice scriitorului francez.

Să ne îndreptăm putin privirea și spre nuvelă. Nuvelă în această perioadă cuoaște o dezvoltare amplă, totuși este considerată că : „alcătuiește cu memorialistica propriu-zisă un teritoriu comun în zona mare a prozei, constelație distinctă”.

Dacă ne raportam la nuvela Zoe, putem afirma că este o „memorialistică trucată”. Dar să rămânem pe acelaș subiect de discuție care ne interesează și anume, influența balzaciană asupra operelor scriitorilor români. O influență ce o putem regăsi și in cadrul nuvelei lui Costache Negruzzi, pe care a intitulat-o Zoe.

Pe lângă specificiatea romantică existentă, putem observa influența realismului balzacian. Această influentă apare încă din incipitul nuvelei. Vorbim de un incipit, de un debut balzacian: „Acestea au urmat la 1827. De abia se înserase, ulițile era însă pustii. Din când în când și foarte rar se auzea pe pod duruitul unei caleșce, în care era vreun boier ce seducea la o partidă de cărți, sau un fiacru ce trecea ca săgeata și lăsa să se zărească niște bonete femeiești. Nci un pedestru nu era pe uliți, afară de fanaragiii care strica regula raita…”.

În cele ce urmează, naratorul prezintă tot în manieră realistă și detaliată imaginea celor doi protagoniști, Zoe și Iancu B.:

O imagine raportată la vestimentația lui Iancu B. „un tânăr elegant conaș […] purta un antreu de suvaia alb, era încins cu un șal roșu cu flori, din care o poala i se slobozea pe coapsa stângă, iar capețile, alcătuind un fiong dinainte, cădeau apoi peste papucii lui cei galbeni. Pe sub giubeaua de pambriu albastru, blănița cu samur, purta una dintr-acele scurte cațaveici, numite fermenele, broderia caria, cu fir și cu terței, îi acoperea tot peptul. În cap avea un slic de o circoferenta cel puțin de șapte palme”, apoi, naratorul redă succint câteva detalii privin portretul fizic al tânărului domn: „fruntea lui strâmtă, buzile groase, sprâncenele rădicate”. Atât vestimentați cât și fizicul ajută la o bună caracterizare a personajului, ai cunoaște statutul și pozitia socială, influența, dar și bunătatea sau de o potrivă răutatea. Iancu B., personaj esențial în această nuvelă, are un statut vădit în socetate, lucru pe care îl putem observa din stilul său vestimentar, dar și o prezență malefică, răutăcoasă, indiferentă prin aspectul său fizic. Însuși naratorul divulgă aceste trăsături în manieră realistă, în debutul nuvelei.

De cealaltă parte, personajul feminin care dă și numele nuvelei în cauză, Zoe, se află la polul opus. Este un personaj care face parte din clasa inferioară a socetății, mult mai tânără, fără experieță de viață, credulă. Toate aceste caracteristicile aflăm din detaliile date de narator: „ședea o fetișoară, […] fusta ei de altaz albastru deschis, părul ei castaniu, […] albii ei grumazi”.

Se observă că preferința pentru tipologie, preluată de la Balzac, este prezentă și în această operă a lui Costache Negruzzi.

Această discrepanță între cei doi privind clasa socială, statutul social, dar și față de celelalte personaje, și aici amintim pe Iliescul, dar și domnul N, va avea consecințe nefaste asupra destinului caractere. După cum bine știm, Zoe este abandonată de Iliescul, care are mai multe amante, iar în cele din urmă, aceasta este abandonată și de Iancu B, în final Zoe își pune capăt zilelor. Lucrul cel mai nefast care arată caracterul josnic al celor doi înalți din societate, este scena finală.

Aici cei doi care fac parte din fastuoasa paradă domnească, se întâlnesc cu sărăcăciosul convoi funerar al Zoei. Însă, finalul este unul cu caracter moralizator, si aici putem aminti de nuvele lui Slavici, Moara cu noroc.

În final cei doi „ciocli” vor avea un destin pe măsură. Iancu B. Va suferi de o boală care se constată că nu era alceva decât: „o stranie inflamație de crieri”, iar celălalt va avea tot timpul remușcări și va avea sentimente de vinovăție

Pe lângă caracterul romantic și aceste influențe de factură realistă ce contureză nuvela, criticul Nicolae Manolescu afirmă că: „nuvela este una sobră, concisă, iar scenele cele mai tari conțin unele observații comportamentale foarte exacte și fine”.

După acest model sau mai bine zis mecanism, se vor derula multe alte opere ale scriitorului pașoptist, precum: O alergare de cai, dar nu numai, alți scriitori vor adopta acest model de incipit balzacian în anii ce vor urma. Un bun exemplu este Nicolae Filimon cu al său roman Ciocoii vechi și noi și chiar mai târziu scriitorul, criticul George Călinescu în romanul său Enigma Otiliei.

4.2 Nicolae Filimon – Ciocoii vechi  și noi

Dacă până acum am precizat că toate palierele literaturii au cunoscut o, dar în special genul liric, genul epic cunoscând în această perioadă doar speciile mici: nuvelă, schiță, povestire. Trebuie să remarcăm faptul că odată cu Nicolae Filimon vorbim de apariția primului roman românesc din literatura română de până acum, Ciocoii vechi și noi.

Romanul lui Filimon este clasat ca unul postpașoptism, însă au existat și încercări de roman în pașoptism. Aici îl putem aminti pe Mihail Kogălniceanu cu romanul său întitulat Tainele inimi.

Am putea să ne punem următoarele întrebări: de vorbim așa de târziu de roman ca specie literară? De ce romanul debutează cu o așa mare dificultate în spațiul literaturii?

Nicolae Manolescu precizează câțiva factori care au favorizat apariția romanului sau mai bine zis a genului romanesc la noi în literatura română. Aic vorbim despre dezvoltarea comerțului cu cartea, despre necesiteatea publicului pentru divertisment, dar și despre cei care au plecat în exil în urma revoluției și au restricționat producția literară prin criteriul etic .

Ulterior specia a cunoscut o mare diversitate, o mare înflorire, pentru început acesta a existat sub forma foiletonului, toate acestea ducând la formarea unui public specializat.

Tot Nicolae Manolescu afirmă că romanul românesc s-a format prin două serii stilistice diferite, și anume: „autohtonizarea romaunului francezi” și „o serie care continuă în linii mari proză pașoptistăi, astfel vorbim de o formulă hibridă la noi în literatură”.

Prin romanul lui N. Filimon, Ciocoii vechi și noi, dar și prin cele două romane ale lui Bolintineanu, Manoil și Elena, proza româneacă se va reface încetul cu încetul.

Ciocoii vechi și noi, roman care apare în 1863 ,,manifestând un amestec post-balzacian de senzaționalism și realism social, foarte îndepărtat de intensitatea romatică a romantismului esențial”.

Însă, criticul literar G. Călinescu consideră că ,,prin temă Ciocoii vechi și noi e un mic roman stendhalian ( fără filiație directă și fără luciditate analititcă), iar Dinu Păturică este un Julien Sorel valah. […] Filimon se complace în modul stendhalian să urmărească nerăbdările, bucuriile secrete și exploziile ambiției. Oricât de enormă ar fi comparația, Păturică nu e un simplu și vulgar vânător de avere, ci un însetat de toate senzațiile vieții. […] Esențialul este că toată energia lui Păturică rămâne intactă, aspirația lui la înâlțare neavând nici o oprire. Dinu Păturică e frumos, e în stare să capteze repede simpatiile, ipocrit cu precocitate și onctuos. E inteligent și iubitor de a se instrui. […] Și intelectualitatea la el nu e o simplă poză ”.

Dar tot G. Călinescu afirmă că ,,nu este în literatura noastră, pe măsura deplasării orizontului, un erou cu acte mai solide de stare civilă decât Dinu Păturică”, întrucât personajul lui Filimon devine unul de referință în literatura noastră.

Ciocoii vechi și noi este considerat a fi un roman tipologic, avându-l în prim plan pe Dinu Păturică, tipul ciocoiului, al arivistului. Nicolae Filimon conturează tipul ciocoiului într-o manieră artistică și proprie o categorie socială, specifică acestei perioade din secolul XIX. Însuși autorul dă o definiție a ciocoiului în Dedicație și Prolog, părți ale romanului său, dar realizează portretul ciocoiului din faza incipientă ,,al timpilor fanariotice”.

Pănă la această definiție, autorul s-a spetit mult în a căuta această categorie socială ,,de la boieri am alergat la negustori”.

În prologul romanului, autorul trasează câteva trăsături de ordin moral și social al acestui tip: ,,Ciocoiul este totdeauna și in orice țară un om venal, ipocrit, laș, orgolios, lacom, brutal până la barbarie și dotat cu o ambițiune nemărginită”.

Obsevăm că avem parte din nou de maniera fiziologistă, pe care o întâlnim la Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu și Heliade Rădulescu.

Încă din Dedicatie se prefigureză conflictul romanului:,,Voua dar, straluciti luceferi ai vicielor, care ati mancat starea stapanilor vostri si v-ati ridicat pe verinele acestora ce nu v-au lasat sa muriti in mizerie”. Dinu Păturică va intra în conflict cu Andronache Tuzluc, un ciocoi vechi. Relația dintre cei doi va fi afectată de parvenirea lui Dinu, acesta în final își ruinează propriul stăpân. Personajul lui Filimon reprezintă tipul parvenitului, al arivistului, capabil să-ți îndeplinească scopul prin orice fel de acțiuni, indiferent că aceastea sunt bune sau rele.

Se pune mare accent pe fișa fiziologică, aceasta conturându-se pe parcursul narațiunii. Această fișă este realizată în manieră balzaciană.

Capitolul I al romanului este dedicat lui Dinu Păturică. În aceast capitol reușim să-l cunoaștem pe Dinu Păturică în toate ipostazele sale, prin toate mijloacele esențiale care ajută la conturarea unui caracterizări bine realizate și stabilite.

În primul rând, Filimon realizază o descriere amânunțită a trasăturilor fizice ce implică pe cele morale: ,,scurt la statura, cu fața oacheșă, ochi negri plini de viclenie, cu nas drept și cu vârful cam ridicat în sus, ce indica ambițiunea și mândria grosolană”(p.15). Este descrierea prin care autorul reușește să scoată în evidență trăsăturile sale morale, cele care definesc eroul.

Un alt aspect important este vestimenția: ,,Îmbrăcat cu un anteriu de șamalagea rupt în spate, … cu picioarele goale băgate în niște inimi de saftian, care fusesera odată roșii, dar își pierduseră culoarea din cauza vechimei”(p.15). Această descriere ne ajută pe noi cititorii, și nu numai, să ne formăm o imagine clară asupra aspectului său fizic, dar și să observăm că, îmbrăcămintea lui Dinu Păturică ne arate condiția sa umilă. Am făcut această precizare pentru a înțelege mai bine de unde (poate) această dorință de a personajului de avuțire, de aș îndeplini scopul prin orice mijloace. Sub acest aspect deprorabil, urât, se găsește un om cu mari aspirații, cu o forță mare, ambiție și dorintă de a clasă într-o scară mai înaltă a sociatății.

Trebuie menționat că, Filimon ca un bun moralizator, încearcă să prevină cititorul asupra intenției personajul: ,,trăsăturile feței sale lăsau să se vază până la evidenșă că gândirea ce-l preocupa nu era decât planuri ambitioase”(p.17).

Și tot Filimon, prin descrierea vestimentației în manieră realistă, reușește să fixeze epoca, dar și statutul personajului său.

Pe lângă descrierea fizică și a vestimentației, portretul său moral se va îmbogății pe parcursul romanului cu alte trăsături pe măsură ce ersonajul va urca în drumul său de ascensiune și bineînțeles un drum al decăderii. Astfel că, pe lângă cele trei trăsături precizate în începutul romanului, mândria, ambiția și viclenia, vor apărea multe alte caracteristci de ordin moral.

Pentru ilustrarea unei fișe fiziologice reușite, personajul este urmărit în de aproape. Astfel îi este prezentat statul său de la bun început, în debutul romanului statutul său era de ciubucciu. El era cel care îl ajuta pe stăpânul său: îl îmbrăca, îi servea cafea, dulceață. Toate acestea arată lingușeala lui, chiar ,,se silea să ii intreacă pe toti in zel si activitate”(p. 18). Deci putem observa că Păturică mai adaugă o trăsătură în lista celor acumulate, trăsături care îi definesc caracterul infect. Ascensiuna este evidentă prin faptul că, acesta reusește șă avenseze de la acest mic statut, astfel trece de la ciubucciu la logofăt, sluger, pitar, iar punctul culminant fiind statutul de sfetnic al ciocoiului.

Însă până să ajungă la acest statut, el se va folosi de orice mijloace. Ipocrizia și intriga vor fi două arme pe care le va utiliza cu măiestrie. Este conștient de faptul că pentru a putea aspira la mai mult, trebuie să cunoască foarte bine demersul lucrurilor, astfel se apucă de studiat. Deci este conștient că doar prin cultură se va putea ridica în statut, astfel el va citi din operele lui Machiavelli.

Desimularea sa reiese și din modul cum abordează relația cu celelalte slugi ,,iubit și adorat de toate slugile”. Observăm că arte prefecătoriei își face loc contabilizarea trasăturilor sale.

Tot disimularea sa reiese și din modul său de a se comporta cu stăpânul său, Andronache Tuzluc: ,, Dinu păturică îi săruta mâna, ―cu cea mai mare umilință și facu să cază din ochii săi de șarpe două lacrime din acelea ce in aparentaă arăta o inima plină de recunoșiință, dar în realitate nu sunt decât plânsul crocodilului prin care amăgește victima sa”(p. 43).

Un alt aspect important ce ține de latura balzaciană, este descrierea camerei sale. Noi știm că Balzac este un model pentru scriitorii români. El este cel care aduce ideea descrierii detaliate. Și aici putem avea numeroase exmple, cel mai bun fiin descrierea mediului unde stă și locuește personajul avut în atenție. Un mediu care spune multe lucruri despre el, un mediu care ne oferă prilejul de a ne apropia mai bine de personaj și de al cunoaște.

Astfel, Nicolae Filimon preia o parte in acest șablon al lui Balzac, și-l transpune în opera sa.

Pentru a vedea mai bine umilirea de la care pleacă Dinu Păturică, trebuie să revenim la începutul romanului unde este descrisă camera sa, pe care o primește la sosirea sa și sub egida meseriei de ciubucciu.

Prin această descriere a camerei putem observa tendința scriitorului de a o prezenta în manieră realistă, utilizând tehnica detaliului semnificativ: ,,se aflau un ibric colosal, o multime de ciubuce, feligene pentru cafea, chisele de dulceata; un lighean de argint, un mizerabil pat de scanduri”(18). Foarte interesant de urmărit este atitudinea ciocoiului la privirea camerei. Acesta aruncă o privire rece, pătrunzătoare disprețuitpare și nu este deloc afectat de sărăcia camerei, dimpotrivă parcă aceasta îi oferă și mai adânci și puternice perspective de viitor.

Obserăm că acest personaj parcurge în mod gradual diferite poziții ale statutlui său. Astfel, pornind de la cea mai mică și umilă meserie de ciubucciu ajunge la cea de vătaf de curte, dar nu se oprește aici, încercând o asuprire a postelnicului în final.

sfetnic

postelnic

sluger pitar

ciubucciu logofăt (a) Ascensiunea piramidala alui Dinu Păturică

Pentru atingerea acestor scopuri, Dinu se folosește de orice mijloce. Un aspect important de precizat este relația sa cu alte personaje, cum este acesta, cum se comportă, ce tip de apropieri realizează.

Un personaj marcant care are o mare importantă în parcursul lui Păturică, este Chera Duduca, țiitoare lui Andronache Tuzluc. O femeie care este ineresată de martea materială și care nutrește un plan cu amantul său, de al falimenta pe Andronache.

Un alt aliat este Costea Chiorul, de meserie cămătar, și cu un suflet la fel de putred ca a lui Păturica, pentru el: ,,a trămite la ocnă un nevinovat sau a fura… era totuna”.

Pentru ruinarea postelnicului se folosește de orice mijloace, pe lângă relația pe care o are cu cele două personaje, acesta se folosește de orice mijloace pentru a se îmbogății prin ruinarea postelnicului: vinde postul de ispravnic pentru județul Teleorman, scoate funcțiile de meyat, iar odată ajuns vătaf, acetă dă un mare ospăț. De aici putem conclude o altă trăsătură morală care arată caracterul bolnav, infect: fățărnicia.

O perspectivă amplă asura camerei de ciubucciu ne-a oferit imaginea clară a statului de la înceupt al personajul, acum, ajuns vătaf, avem o cu totul altă imagine. Descrisă tot în manieră balzacian realistă , aceasta denotă un aer boieresc, unde luxul abundă: ,,două paturi turcești peste care puse saltele de lână acoperite cu chilimuri vărgate de Idirne, pe perete atârnă un covor de Brussa, are și el o bibliotecă, iar felurile de mâncare sînt cele mai scumpe din ―delicatețile gastronomice ale Orientului”.

Putem observă că, Filmon este adeptul lucrurilor graduale care tind spre o ascensiune, de la mic, umil, sărac spre mare, faimos, bogat. În cazul de fată, se observă o înaintare spre treapta parvenirii sociale și politice. Dinu Păturică nu se oprește aici, este un maiestru în arte disimulării și al parvenirii. Faptele sale însumează caracterul nefast al acestui personaj. Acesta îl ruinează și distruge pe Andronache Tuzluc într-un mod sistematic. Mai întâi viile din Calea Călugărească, moșia Răsucită, moșiile Plânsurilor și Chinuielile din Sud de Buzău, sunt toate luate și înghițite. Lucrurile nu se opresc aici, el este capabil să-și trădeze propria țară și neamul: aceste l-a trădat pe Tudor în schimbul isprăvniciei a celor două județe (Secuieni și Prahova) din timpul revoluției lui Tudor Vladimirescu. Trădarea merge mai departe, pănă la figura parentală: ,,Dați-l afară pe brânci… eu nu am tată”.

Răutatea, viclenia, nesimțirea reies și dim modul de abordare și relatția pe care o are cu țăranii. Astfel, încearcă a scoate cât mai mult profit de la ei (tutunărit, oierit, ierbărit, vânătorit), folosește cele mai dure metode, iar cînd numai aveau cum să plătească, acesta recurge la anumite medode: ,,îi ungea cu păcură și îi lega de copaci, ca să-I înțepe viespele și țânțarii,… după ce-i sărăcea cu desăvârșire, îi închidea în coșare, ca să nu poată reclama la stăpânire”

Piramida creată mai sus, acum ar trebui completă din nou, pentru că aspirațiile sale merg și mai departe. După ce ajunge în functia de stolnic și ,,funcțiunea isprăvniciei de străini” dorește a ajunge în vîrful piramidei sociale, și aici amintim funcția de caimacan al Craiovei și chiar să fie domn.

domn

sfetnic

postelnic

sluger pitar

ciubucciu logofăt (b) Ascensiunea piramidală a lui Dinu Păturică

Vanitatea și orgoliul nemăsurată îl fac să spere la aceste înalte funcții.

Observă că Filimon se concentreză pe caracterul personajului principal și pe celălalt grup de personaje.

Un punct esențial care trebuie menționat este modaliatatea în care autorul își crează personajele sale. Acestea se află în antiteză. Pe de o parte avem personaje negative: Chera Costea, Chera Duduca, Dinu Păturică, iar pe de altă parte personaje pozitive: Banul C, Maria.

Specific domeniului realist este și finalul romanului, un final unde scriitorul sub aspectul moralizator își pedepsește personajele care merită. Și totuși, putem spune că Filimon merge pe ideea primării binelui în defavoare răului.

Apariția acestui roman reprezintă un eveniment important în evoluția prozei realiste românești, lucru care reiese din aspectele prezentate mai sus și pe care le sintetizăm acum: arta balzaciană este prezentă prin cele categoriile sociale care se află în opoziție, tipuri de caracter care redau anumite trăsături de caracter și mentalități specifice, actele sale.

Tot aici trebuie să precizăm că tot în acest roman este realizat într-o manieră unică culoarea locală, reconstituirea epocii prin limbaj, unde observăm straturile lexicale neogrecești și grecești.

4.3 Barbu Ștefănescu Delavrancea Hagi Tudose

Barbu Ștefănescu Delavancea are un rol definitotiu în literatura română, multe dintre operele sale sunt definitorii în evoluțiile speciilor literare. Scriitor, de preferință al textelor în proză, întreaga sa operă se află la interferența a două mari curente literare, și anume realismul și naturalismul, și nu numai. Cu toții știm că naturalismul reprezintă o mișcare literară care se manifestă la sfârșitul secolului al XIX-lea în Franța și mai târziu în Europa. Se știe și că naturalismul este o mică ramură a realismului, însă spre deosebire de acesta care urmărește să creeze imaginea unui anumit caracter așa cum este el în realitate, naturalismul se concentrează pe aspectele dure, dureroase ale realității.

Trebuie să specificăm că prin temperamentul său, Barbu Stefănescu Delavrancea avea afinități cu proza romantică emișciană, pe care o și cultivă de altminteri, parțial, în Trubadurul și liniște, dar datorită momentului istoric, care la acea dată se referea la acea socetate burghezo-moșierească care își dezvălui din plin caracterul tiranic și parazitar, scriitorul simțea ineficința critică a romantismului. El caută ao altă metodă, care să-i pună la îndemână mijloacele de observație și investigare a vieții sociale. Și pe acestea nu le descoperă în tradiția romantică a prozei lui Alecsandri, Bolintineanu, ci în așa numita literatură shakespeareiană, adică în operele marilorscriitori francezi, Balzac, Flaubert și mai cu seamă Emile Zola.

Se observă clar lui Delavrancea pentru mai multe curente literare și metode literare. Însă, daca se realizează o analiză asupra operei sale se observă clar că: ,,scriitorul va reuși în genere, să împingă în planul al doilea influențele naturaliste și romantic pesimiste, imprimând celor mai impresionante nuvele și povestiri linia dominantă a realismului critic”.

Ne vom concentra atenția asupra nuvelei Hagi-Tudose, unde de asemenea se observă interferența curentelor literare, însă discuția nostră se va concentra asupra realismului, maniera în care acesta și-a pus amprenta. Înainte de a dezbate problema trebuie spus că autorul a avut o stimă imensă pentru Flaubert, Zola și bineînțeles pentru Balzac.

Ca pictor de imagini și moravur sociale specifice perioadei respectivei, Delavrancea se înclină spre tipul parvenitului social, al micului burghez care caută să se realizeze, să își creeze situația în special materială de care este strâns legat. Nuvela Hagi Tudose se înscrie de asemenea în galeria parazițiilor pe care autorul îi crează.

Personajul principal care dă și numele operei, Hagii Tudose ,,trebuie să se sacrifice, să renunțe la orice legătură cu obiectele necesitățiilor speciale, pentru a satisface necesitatea setei de bani ca atare”

Deci, putem spune că Hagi Tudose se încadrează în categoria tipurilor care reflectă patima lui pentru bani și în loc să cheltuiescă pe nemăsurate, este capabil să facă orice pentru ai câștiga, acesta agonisește banii și nu dorește ai cheltui, chiar cu prețul vieți, chiar dacă el însuți va avea de suferit.

Prin această trăsătură dominantă, îl putem aduce pe Hagi Tudose pe aceeași linie cu celebrii avari ai literaturii universale. Aici îi putem aminti pe Sylock al lui Shakespeare, Harpagon al lui Molière și Gobseck al lui Balzac, dar spre deosebire de acești care se îmbogățesc din cămătărie sau sunt moșieri, Hagi Tudose la început este un simplu negustor de găitanuri, care aduna banii din orice, și nu cheltuia pe nimic. Este prototipul avarului emlematic, el nu a știut decât ,,să puie deoparte” să adune ban cu ban cu riscul de a se sacrifica pe sine însuși, de a se privatiza de la micile plăceri: ,,nu bea, mînca pâine cu bragă”.

În ceea ce privește ideea de a avea o familie, acesta nici vrea să audă, căci: ,,femeia, copiii cer de mâncere, veșminte, învățătură”, iar în cee a ce privește mediul său unde trăiește, acesta lasă de dorit. Este o odaie retrasă, întunecoasă: ,,fără foc”. Avariția și-a pus amprenta și asupra vestimentației lui, deoarece își cârpește singur cizmele și taie poalele scurteicii ca să peticescă la mâneci.

Ipocrizia, viclenia, falsitatea prind contur prin faptele sale, ca de exemplu momentul în care merge să deguste marfa negustorilor cu pretextul că va cumpăra: ,,[…] ia binișor o măslină, o aduce la gură, ș-o strecoară printre gingii […] E, cum dai măslinele, dragă cutare? …- Atît-… Scump, scump de tot la așa vremuri […] și pleacă […]”.

Hagi Tudose își crează propriul univers, banul constitue centrul, punctul nucleului, de la se pornește întregul univers. Astfel, fascinația lui cea mai mare este de a aduna aur, monedele în aur reprezintă fericirea și împlinirea lui. El are această fașcinație a aurului de a-l aduna în pofida greutăților la care este supus. Am putea afirma că sentimentele lui își au echivalanța în aur.

De remarcat este și mediul său unde locuiește, camera este una sărăcăcioasă, plănă de igrasii și mucigai, dar mediul său ne spune multe, și anume că Hagi Tudose este prototipul zgârcitului: ,,pereții sunt corojiși și galbeni: grinzile tavanului negre și prăfuite, icoanele, cu sfinți ștersi, patul de scânduri, acoperit cu o pătură lățoasă, vărgată cu alb și vișiniu. Două petne de paie la perete și una de lână îmbrăcată într-o față soioasă. Pe jos pardoseala de cărămizi reci. Odaie tristă, întunecoasă, un mormînt pe ai cărui ochi de geam, ca un sfert de hîrtie, ț-ar fi frică să privești, de frică să nu vezi morții odihnindu-se cu fața în sus”.

Toată acestă descriere pe care o oferă Delavrencea ne face să observăm singurătatea la care se supune însuși personajul nostru, la impresia unui cavou în care zgârcitul își numară banii adunați.

Un alt aspect important ce trebuie avut în vedere este faptul că acest personaj este urmărit de teama de a nu i se fura banii. În fiecare seară își numără bani: ,,o bășică cu zece mii galbeni îngropați sub cărămizilede sub pat” și de multe ori în timpul zilei uită suma acumulată: ,,- Ba sunt opt mii… – Ba sunt zece! – Ce fel de zece? – Atunci, dincolo, sunt opt! – Aș, nu se poate, aseară i-am numărat”.

Hagi Tudose este cel care pune întrebările și tot el dă răspunsul în momentul când își numără comorile și când și le încurcă. Avaritatea personajului, dar și senilitatea se închegă în momentul îl cuprinde spaima de a nu fi auzit când își numără bănuții, dar și atunci când simte acea plăcere în sine de a avea banii: ,,- Na, hagiule, cap sec, strigi cît te ia gura, parcă cine știe ce ai fi avînd! Iaca n-ai, n-ai, ești sărac lipit! […] Am, am ceva, dar e mai bină să zic că nu am chioară para.”

Această avere a adunat-o prin diferite mijloace. Inițial a avut o prăvălie de găitanuri, însă își dorea mai mult, astfel, cupretextul ca va aduce lemn sfânt, acesta plecă la Ierusalim. Dar negoțul cu așchiile făcătoare de minuni aduce un bun profit, chiar dubleză câștigurile avarului: ,, – Ce negoț, ce daraveri, ce bănet s-ar face! Lemnul sfânt merge găitan! Acum patruzeci de ani o prăvălie cu lemn sfînt ar fi fost un potop de aur!”

Paranoia, dar și influența pe care banul și-a pus-o asupra vieții lui Hagi Tudose se resimte și în final. Are un moment de scăpare și o roagă pe nepoate lui Leana să aducă niște lemne pentru a face focul în sobă, chiar dacă erau scumpe, să cumpere un pui pentru a face o ciorbiță caldă, însă revenindu-și din această stare care pentru noi este una normală, acesta cade în mintea copiilor și cere niște lucruri absurde: să restitue negustorului cărbunii, bucățelele găinii spre a recumpera măcar jumatate din ceea ce a pierdut.

Prin toate cele menționate mai sus, putem observa amprenta pe care Balzac și implcit realismul european, și-a pus-o asupra operei autorului. Setea de înavuție, lăcomia după aur, setea câștigului cu orice preț sunt doar câteva ditre trăsăturile pe care personajul lui Delevrancea și le-a însumat, astfel îl putem clasa în categoria realismul balzacian. Ne este clară încă o dată imaginea lumii burgheze, mai cu seamă sub aspectul moral.

Ioan Slavici –