Dinamica Sensurilor

CUPRINS

INTRODUCERE

CALCUL LINGVISTIC ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Considerații generale………………………………………………………………..

Calcul lingvistic: tipologie……………………………………………………..

DINAMICA SENSURILOR……………………………………………………….

2.1 Calcul semantic sau copierea de sens…………………………………………..

2.2 Calcuri nerecomandate în limba română actuală…………………………..

CONCLUZII…………………………………………………………………………………

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………

ANEXE……………………………………………………………………………………….

INTRODUCERE

Fiind cel mai important mijloc de comunicare, limba este totodată un sistem de semne și un fenomen social în continuă dezvoltare. Evoluția necontenită a realității obiective, apariția unor realii și dispariția altora – toate acestea fac ca limba „să-și revizuiască” permanent organizarea structural și, mai ales, mijloacele de exprimare.

Reflectând schimbările din realitate, limba a devenit în mod obiectiv cel mai bogat depozit de informații despre istoria, gândirea și cultura poporului ce o vorbește. Cuvintele sînt componente ale acestui depozit. Ele apar, de regulă, pentru a desemna noțiuni noi, iar „noțiunea, în concepția marxistă, este o totalizare, un rezultat al generalizării fenomenelor, a însușirilor și a semnelor acestor fenomene, a raporturilor obiective”. Are perfectă dreptate B. Ardentov, cînd afirmă că „prin conținutul său cuvîntul este un fel de acumulator al cunoașterii-realității de către noi. În el se cristalizează și se fixează rezultatul acestei cunoașteri” [1, p. 3].

Așadar, schimbările în limbă și, în general, evoluția limbii – toate sînt determinate de evoluția realității obiective, adică de factorii extralingvistici. Problema schimbărilor în limbă este foarte controversată. De exemplu, E. Coșeriu crede că schimbările în limbă constituie un rezultat exclusiv al evoluției interioare. După părerea lui, limba se schimbă „de aceea, că ea există numai ca tehnică și ca totalitate de legități ale vorbirii”, și fiecare schimbare în limbă se reduce la inovații și acceptări. „Tot ce în enunțul unui vorbitor constituie o abatere de la modelele limbii în care se vorbește poate fi numit inovație. Admiterea inovației de către ascultător în calitate de model pentru enunțurile următoare poate fi numită acceptare” [2].

Fiecare limbă evoluează într-un fel unic, anume în așa fel, ca să poată satisface necesitățile de exprimare, căt mai adecvat, a purtătorilor ei, pentru a reflecta realitatea. De astfel esența evoluției limbii în general nu înseamnă altceva decât crearea și perfecționarea permanentă a mijloacelor de exprimare. Și întrucât evoluția limbii înseamnă mișcarea internă a sistemului, această modalitate de creare a mijloacelor de exprimare se va numi cale internă [1, pp. 4-5].

Mijloacele de exprimare se creează nu numai în urma evoluției interne a limbii. Deseori aceste mijloace sînt împrumutate din alte limbi, adică din surse externe. Îmbogățirea mijloacelor de exprimare pe contul împrumuturilor din alte limbi se numește cale externă [Idem, p. 5]. Acest fapt se datorează folosirii cuvintelor din alte limbi, fie limba cunoscută, fie cuvinte doar auzite.

Alteori însă pentru a crea noi mijloace de exprimare, limba imită modele ale altor limbi, folosind ca „material de construcție” resursele proprii. Această soluție este de fapt o cale mixtă [Ibidem], rezultată din combinarea primelor căi: externă și internă.

Așadar, limba își renovează permanent arsenalul mijloacelor de exprimare pe trei căi – internă, externă, și mixtă.

Ultima cale, numită calchiere, constituie obiectul de cercetare al prezentei lucrări.

Calchierea este un fenomen complex, ce se manifestă în lexic, gramatică și semantică, generând în felul acesta probleme noi compartimentele respective ale lingvisticii. Anume de aceea unii cercetători consideră, pe bună dreptate, că „prezentînd un interes excepțional pentru lingvistică , calchierea merită o cercetare specială, dar nu ocazională” [1, p. 9].

Actualitatea temei respective este determinată de caracterul dinamic al societății și tendinței de comunicare. Oamenii au nevoie în permanență de comunicare, iar faptul modernizării societății duce la apariția noilor cuvinte pe una dintre căile sus menționate.

Problema abordată în studiul respectiv constă în calchierea între corect și incorect, utilizarea acesteia ca mijloc de îmbogățire a vocabularului, dar nu ca o modalitate de distrugere a ei. Actualitatea acestei probleme a fost și este abordată de mulți lingviști, dar totodată propusă și studiată în învățămînt, deoarece adesea calchierea este și o cale de inducere în eroare.

Scopul și obiectivele vizate

Tendința în lucrarea actuală este: cercetarea și prezentarea modalităților de formare a propriei noastre comunicări. Ne-am propus acest scop în urma observării comunicărilor noastre de zi cu zi. Lumea trăiește într-un ritm mai alert în care multe se schimbă odată cu trecerea timpului, de aceea calchierea, dar în general și îmbogățiera vocabularului ar trebui să constituie un așa procedeu numit „educație permanentă”, în cadrul căreia să fie incluși în primul rînd persoanele interesate de acest studiu/ aspect al limbii.

Obiectul de studiu este utilizarea calcului lingvistic în limba română. În atingerea scopului dat am preconizat următoarele obiective:

de a cerceta termenul de calc în limba română.

de a explica esența calchierii ca aspect al interferenței limbilor.

de a prezenta tipologia calcului lingvistic.

de a diferenția calculul lingvistic de alte mijloace de îmbogățire a vocabularului.

de a demonstra pe bază de exemple concrete că fenomenul calchierii este o cale de îmbogățire a limbii, dar și un pericol de alterare a ei.

de a prezenta diferite modele de calc nerecomandabil în limba română actuală.

Suportul cercetării

În procesul lucrării au fost aplicate metode generale științifice: abordarea dialectică, principiul logicii și analizei sistemice și de sinteză, metode de analiză comparată, observare etc. În cadrul studiului problemelor menționate în lucrare am explorat și examinat critic diferite lucrări a unor lingviști, gramaticieni și mulți alți cercetători ai limbii române și a gramaticii. În acest context, vreau să menționez lucrările de bază analizate în cadrul studiului: Alexei Palii, „Calchierea ca aspect al interferenței limbilor”, Adina Dragomirescu, Alexandru Nicolae, „101 greșeli de lexic și de semantică”, Svetlana Guțu, „Să scriem și să vorbim corect” etc.

Structura lucrării

Lucrarea este constituită din cuprins, introducere, două capitole, concluzia, pagina cu surse bibliografice, lista de abrevieri și anexe. Primul capitol întitulat: „Calculul lingvistic în limba română ”, cuprinde partea teoretică a lucrării si are în componența sa 2 subcapitole: 1.1. „Considerații generale”, 1.2. „Calcul lingvistic: tipologia”. În capitolul respectiv am redat mai multe aspecte precum: definiția de calc lingvistic, tipologia calculului ( calchiere lexicală, morfologică , semantică etc.), fiecare tip în parte exemplificînd etc. Tocmai aceste aspecte justifică importanța și valoarea teoretică a lucrării.

Cel de-al doilea capitol constituie partea practică, întitulat „Dinamica sensurilor”, cuprinde două subcapitole: 2.1. „Calcul semantic sau copierea de sens”, 2.2. Calcuri nerecomandate în limba română actuală”, în care sunt prezentate exemple din comunicările zilnice(a bugeta, adresat problemelor, aplicat în etc) , dar și calcurile nerecomandate din limba română apărute sub influența limbei ruse. Astfel importanța acestui capitol constă în posibilitatea înlăturării calcurilor incorecte.

Calculul lingvistic este un procedeu important al limbii, care permite dezvoltarea în permanență a acesteia. De aceea studierea acestui aspect ar trebui să fie obligatorie.

Capitolul I. CALCUL LINGVISTIC ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Considerații generale

Calcul lingvistic, fiind situat la granița dintre împrumut și creație internă este un fenomen pe cât de complex pe atât de interesant, la care limba (prin vorbitorii săi) recurge deseori pentru a crea noi termeni sau pentru a îmbogăți semantic cuvintele deja existente. Orice tip de calc(termen care provine din sfera artelor plastice, unde denumește operația de copiere a unei schițe sau desen cu ajutorul unei hârtii speciale, numite de altfel și hârtie de calc), existent într-o limbă, are la bază un model străin (cuvânt, îmbinare de cuvinte etc.), a cărui structură (formală sau semantică) este reprodusă cu ajutorul materialului lingvistic autohton. De aceea, calcul a mai fost definit și ca un împrumut indirect sau mascat. Există o deosebire fundamentală între calc și împrumut, fie și numai dacă ne gândim că un cuvânt împrumutat este preluat ca atare (eventual adaptat fonetic și morfologic) din limba sursă, în vreme ce calcul reprezintă, într-un fel, un tip de traducere a structurii termenului străin, care, ca orice traducere, înseamnă redarea, transpunerea unui cuvânt străin dintr-o limbă într-alta. Pentru a vedea pute înțelege acest fenomen, să se compare, de exemplu, verbul a colabora, împrumutat din franceză (fr. collaborer) cu verbul sinonim a conlucra, rezultat al calchierii (traducerii) structurii verbului francez, după cum urmează: particula co- a fost redată prin prefixul românesc con-, iar lexemul laborer a fost tradus prin (a) lucra [3]. O observație se impune însă și în ceea ce privește raportul dintre calc și traducere, căci dacă orice calc reprezintă, până la un punct, o traducere, nu orice traducere reprezintă un calc. Delimitarea noțiunilor de calc și traducere propriu-zisă este o problemă destul de grea. Deși în unele lucrări se face o astfel de delimitare, nu se observă întotdeauna criteriul care stă la baza unei astfel de împărțiri. Astfel academicianul Iorgu Iordan consideră că: „cuvintele pionier, popularizare, cadre ar fi calcuri, în timp ce: cincinal, a prelucra, ar fi traduceri propriu-zise [4, p. 43]. Acest lucru poate fi demonstrat recurgând tot la verbul francez collaborer, care ar putea fi tradus și prin sintagma a lucra împreună. Ceea ce deosebește însă pe a conlucra de a lucra împreună este similaritatea structurii celui dintâi în raport cu originalul francez, în sensul că, la fel cu termenul străin, calcul românesc păstrează structura binară de tip afix + radical, ori tocmai în această fidelitate față de model rezidă esența fenomenului numit calc lingvistic. Aceasta înseamnă că dacă modelul e un derivat (în fr. souslieutenant), atunci și calcul trebuie să fie tot un derivat (în rom. sublocotenent); dacă modelul e un compus (în fr. rectangle), copierea sa trebuie să aibă ca rezultat de asemenea un compus (în rom. dreptunghi); dacă modelul e o unitate frazeologică (în fr. point de vue), rezultatul românesc nu va putea fi decât tot o expresie sau locuțiune (în rom. punct de vedere) etc.

Calchierea nu este doar o simplă copiere a structurii unui cuvânt sau a unei expresii străine, ci, nu de puține ori, ceea ce se copiază este conținutul semantic al unui cuvânt, respectiv unul dintre sensurile sale, care vine să îmbogățească structura semantică a unui cuvânt românesc, în condițiile în care între cele două cuvinte există și un element semantic (un sens) comun. De pildă, cuvântul românesc stea s-a îmbogățit recent cu sensul de „vedetă” (în contexte cum ar fi: X este o stea a muzicii românești), sub influența francezului étoile și a englezului star, cu care cuvântul românesc are în comun sensul fundamental de „astru” [3].

Astfel, limba își formează proprii termini, pentru ai utiliza în contexte adecvate.

În Dicționarul de științe ale limbii calculul lingvistic este definit astfel: „Într-o accepție largă, prin calc se denumește procedeul de transpunere literară, exactă, a unui cuvînt semantic analizabil, a unei constucții sau numai a unui sens, dintr-o limbă A într-o limbă B, cu materialul limbii B” [5, p. 90].

1.2. Calcul lingvistic: tipologie

Pentru a putea vorbi despre cuvintele și unitățile frazeologice a căror structură este imitată după alte limbi, este necesar să introducem noțiunea de calc lingvistic, despre care au vorbit Al. Graur [6, pp. 137-138], Liviu Groza [7, pp. 119-122] și alții. Cele mai importante contribuții la studierea acestui procedeu i le datorăm lui Theodor Hristea, care consideră calcul un procedeu sui-generis de îmbogățire a vocabularului (lexic și frazeologie), foarte frecvent mai ales în aspectul modern al limbii. Termenul calc a fost preluat din domeniul artelor grafice, unde se întrebuințează cu sensul „reproducere a unei schițe sau a unui desen”, și, folosit în alte domenii, a ajuns să însemne „copie, imitație, reproducere”. În domeniul lingvistic, Th. Hristea [8, pp. 100-102] identifică mai multe tipuri de calc:

Calcul frazeologic copiază expresii și locuțiuni străine: a lua cuvântul imită fr. prendre la parole.

Calcurile morfologice și sintactice, mai puțin frecvente, imită un procedeu sau o construcție gramaticală străină: verbul românesc a locui, care este intranzitiv (nu acceptă prezența complementului direct, deci se poate spune numai a locui într-o casa), apare uneori, ca urmare a influenței verbului franțuzesc habiter (une maison), cu un complement direct: a locui o casă, un palat.

Calcul lexical imită structura sau modul de organizare internă a unui cuvânt străin, de obicei derivat sau compus, pe care o reproduce folosind material românesc: a întrevedea și a întrezări sunt rezultatul calchierii fr. entrevoir.

Calcul lexico-frazeologic reprezintă copierea, prin traducere literală, atât a structurii unei unități frazeologice străine, cât și a unuia dintre elementele sale componente, care poate fi un cuvânt derivat sau compus: a face anticameră este calc frazeologic după fr. faire antichambre, iar, în paralel, anticameră este un calc lexical ce reproduce structura fr. Antichambre.

Calcul gramatical și lexico-gramatical constă în schimbarea clasei lexico-gramaticale a unui cuvânt căruia i se atribuie și un nou înțeles: folosirea numeralului unsprezece articulat, deci transformat în substantiv, unsprezecele, cu sensul „echipă de fotbal", imită folosirea lui le onze din franceză.

Care este relația acestor tipuri de calc, care creează noi cuvinte și unități frazeologice, cu greșelile de limbă? Unii lingviști au condamnat calcurile de orice fel. Alexandru Graur [4, pp. 137-138] era de părere că limba română nu utilizează decât în mică măsură procedeul calcului, care ar avea numeroase defecte: cuvintele copiate sunt adesea prea lungi și greoaie, evită numai aparent pătrunderea neologismelor, duce la diferențierea limbilor. Astăzi, când calcurile au devenit foarte obișnuite în limbă, problema se pune altfel. Fiind un împrumut „mascat”, calcul e mai greu de sesizat de către vorbitori și devine sursă de potențiale greșeli [9, p. 88]. În lista de greșeli, vom vorbi despre două calcuri frazeologice cu model englezesc, a face diferența și a suna înapoi (la care se pot adăuga și altele: nu vrei să știi, care-i problema?, să aveți o zi bună!), foarte frecvente în limba actuală, și despre câteva calcuri morfosintactice, care sunt „mai grave”, pentru că preluarea unor procedee gramaticale dintr-o limbă străină generează în limba receptoare structuri nespecifice [Idem, p.85]: tranzitivi-zarea (a abuza, a concluziona, a oferta, a panica), intranzitivi-zarea (a escalada – discutat în secțiunea despre „calofilia semidoctă”, ca urmare a extinderii sale semantice), pierderea mărcii reflexive se (a socializa) ori schimbarea construcției sintactice a unor verbe (iubesc să…)

Calchierea constituind o parte importantă a limbii are nevoie de o cercetare specială, dar totodată o înțelegere aparte. Manifestîndu-se în mai multe ramuri ale lingvisticii calchierea are o tipologie mai amplă. Care este prezentată în continuare:

Calchierea lexicală

La fel cum am menționat și în „Introducere”, limba reflectă schimbările din realitate, „revizuindu-și” permanent organizarea structurală și, în primul rînd, mijloacele de exprimare. Iar mijloacele de exprimare, în marea lor majoritate, sînt cuvinte și expresii, adică inventarul lexical. Anume inventarul lexical este cel mai receptiv la schimbările din realitate și la influențele altor limbi. Ca rezultat, în acest compartiment al limbii calchierea de asemenea este mai activă și chiar mai evidentă. Și, întrucît fenomenul are loc în limitele lexicului, îl numim calchiere lexicală. Pe parcursul lucrării ne vom convinge că chiar numai în domeniul lexicului acest fenomen este multiaspectual, de aceea vom identifica și vom delimita mai multe subtipuri și varietăți de calchiere lexicală.

Mulți se întreabă ce este calchierea lexicală? Pentru a ne convinge de veridicitatea definiției calchierii, și anume că este o modalitate de influență a unei limbi asupra alteia, să ne imaginăm că avem de tradus un text dintr-o limbă în alta. La prima vedere s-ar putea crede că traducerea este un fapt divers, particular, care nu trebuie generalizat la nivel de limbă. Înșă când ăncepem să analizăm traducerea devine un fenomen general (poate chiar social), întîlnit la fiecare pas. Ea este de fapt o manifestare a contactului dintre limbi.

În procesul traducerii cuvintele unei limbi se înlocuiesc în mod consecutiv cu unitățile lexicale respective ale altei limbi. De exemplu, dacă traducerea se realizează din limba rusă în română, cuvîntul тетрадь se înlocuiește prin cuvîntul caiet, cuvîntul дедушка — prin cuvîntul bunel, cuvîntul высокий — prin cuvîntul înalt ș. a. m. d. După cum vedem, în cazul traducerii unităților lexicale nu putem vorbi despre o influență a unei limbi asupra alteia, deoarece cuvîntul străin este reprodus de cuvîntul limbii în care se realizează traducerea [1, p. 11].

Însă se poate întâmpla că limba în care se realizează traducerea nu are un cuvânt adecvat pentru conținutul ce se cere translat. În asemenea cazuri actul traducerii pune problema creării unui atare cuvînt. De obicei, această problemă se rezolvă pe două căi. Prima cale este împrumutul, adică cuvântul care trebuie tradus și care constituie prin formă și conținut o unitate indestructibilă se împrumută din limba din care se realizează traducerea. De exemplu cuvintele rusești большевик, комсомол, колхоз, перестройка și altele, care au intrat și în limba română, demonstrează elocvent această cale de soluționare a problemei [Idem, p. 12]. Așadar, împrumutul lexical, spre deosebire de traducere, constiuie o modalitate de influență a unei limbi asupra alteia.

A doua cale de creare a mijloacelor de exprimare, care de asemenea este o modalitate de influență a unei limbi asupra alteia, este calchierea lexicală.

Calcul lexical este cel mai important dintre toate tipurile de calc, deoarece este un mijloc de îmbogățire a vocabularului atât cu noi unități lexicale, cât și cu noi sensuri, care se adaugă la cele deja existente la un anumit cuvânt. De altfel, „acest tip de calc deține și ponderea cea mai însemnată, prin frecvența cu care se întâlnește în limbă” [4, p. 6]. În funcție de ceea ce se „copiază” la un cuvânt străin, și de elementele care ajung să îmbogățească vocabularul limbii influențate, calcul lexical cunoaște două mari subtipuri:

Calc lexical de structură morfematică

Calc lexical de structură semantică (sau, pe scurt, calc semantic)

[10, pp. 507-527].

Aceste subtipuri ale calcului lexical au loc în compartimentul lexicului și în ambele cazuri unitățile lexicale străine se iau ca model pentru a crea mijloace noi de exprimare în limba traducerii. În acest sens introducem termenul model (respectiv, limbă – model ) [1, p. 11].

Calcul lexical de structură morfematică

Acest tip de calc constă, în esență, în copierea structurii morfematice a unui cuvânt străin, respectiv a modului de organizare a complexului său sonor, și redarea lui prin elemente specifice limbii receptoare, în cazul nostru limba română. Interesant la acest tip de calc este că modelele străine după care se creează echivalente românești sunt, de cele mai multe ori, cuvinte derivate și compuse, deci semne lingvistice cu motivație internă, cu structură ușor de analizat și, în consecință, ușor de imitat [11, pp 337-338]. Datorită acestui fapt, calcul prezintă un avantaj important în raport cu împrumutul lexical propriu-zis, care ridică în primul rând problema adaptării lui la sistemul limbii care împrumută.

În majoritatea cazurilor lexicale de structură morfematică cuvintele străine care folosesc ca model, după cum am afirmat mai sus, sunt derivate sau compuse. Ținând cont de acest fapt, putem menționa următoarele clase ca varietăți ale acestui subtip de calc lexical:

calcuri după cuvinte derivate;

calcuri după cuvinte compuse [10, pp. 510-516].

Derivarea este un procedeu de formare a cuvintelor cu ajutorul unor afixe care se asociază cuvintelor-bază sau care sunt suprimate de la acestea. Derivarea este numita proprie sau regresivă în cazul în care are loc adăugarea cel puțin a unui afix, și improprie sau regresivă atunci cînd are loc suprimarea unui afix. Respectiv putem determina următoarele clase de calcuri după cuvinte derivate:

calcuri după derivate cu prefixe (în procesul formării unui cuvânt are loc adăugarea unui prefix);

calcuri după derivate cu sufixe ( adăugarea unui sufix);

calcuri derivate parasintetice (formarea cuvintelor atât cu un sufix cât și cu un prefix);

Astfel, dacă de la un cuvânt străin, derivat sau compus, sunt copiate și redate în material românesc fiecare dintre părțile componente din structura cuvântului respectiv (fiecare lexem, radical, afix etc.), avem a face cu un calc total sau integral. Dacă, dimpotrivă, se copiază, „se traduce” numai o parte din cuvântul respectiv, restul fiind preluat ca atare sub formă de împrumut, avem a face cu un calc parțial sau semicalc [Idem, p. 517]. De exemplu, cuvântul francez surveiller a fost calchiat integral în limba română în forma supraveghea, respectând întocmai structura cuvântului străin, și anume prefixul supra- (din fr. sur-) și radicalul veghea (din fr. veiller). La fel, cuvântul german jahreszeit, cuvânt compus, a fost redat prin calchiere în limba română sub forma anotimp, de asemenea un compus, în care recunoaștem traducerea celor două părți ale cuvântului german: an (din germ. jahre) și timp (din germ. zeit). Nu la fel stau lucrurile, de pildă, cu verbul a menține, care copiază parțial, fiind deci un semicalc, cuvântul francez maintenir. Din acest cuvânt, prima parte a fost împrumutată și păstrată ca atare (men-, în rostire românească), în vreme ce partea a doua, verbul tenir, a fost tradusă prin verbul românesc a ține [1, p. 17].

Ca o observație de ordin general, cele mai multe calcuri lexicale s-au realizat după modele franțuzești.

Calcuri după cuvinte derivate:

Calcuri după derivate cu prefixe:

calcuri totale: sublocotenent (din fr. souslieutenant), subînchiria (din fr. sous-louer), dezbate (din fr. débattre), întretăia(din fr. entrecouper), supraveghea (din fr. surveiller), subdezvoltat (din fr. sous-développé sau din engl. underdeveloped), întreține (din fr. entretenir), întretăia (din fr. entrecouper), întrevedea (din fr. entrevoir) etc.

calcuri parțiale (în acestip de calc, fie prefixul este împrumutat, iar tema calchiată, fie tema este împrumutată, iar prefixul calchiat): concetățean (din fr. con-citoyen), subîmpărți (din fr. subdiviser), asigura (din fr. assurer), demers (din fr. démarche), prejudecată (din fr. préjugé), premergător (din fr. précurseur), prevedea (din fr. prévoir), preșcolar (din fr. préscolaire), delăsa (din fr. délaisser), subestima (din fr. sous-estimer), consfinți (din fr. consacrer), anticameră (din fr. antichambre) etc.

Calcuri după derivate cu sufixe

calcuri totale: întâietate (din fr. primauté), simțământ (din fr. sentiment, it. sentimento), ședință (din fr. séance), stingător (din fr. extincteur), numeros (din fr. nombreux) etc.

calcuri parțiale: periaj (din fr. brossage), ușier (din it. usciere, din fr. huissier) etc.

Calcuri după derivate parasintetice:

calcuri totale: deznodământ (din fr. dénouement), încrengătură (din fr. embranchement), înlănțui (din fr. enchaîner), întrerupător (din fr. interrupteur), etc.

calcuri parțiale: consimțământ (din fr. consentement), încăpățânat (din fr. entêté), înlocui (din fr. remplacer) etc.

Calcuri după cuvinte compuse

O mulțime de compuse românești au pătruns în limbă fie pe calea împrumutului, fie prin calchierea unor modele străine. Ca și în cazul calcurilor după cuvinte derivate, și la calcurile după compuse putem vorbi despre calcuri totale și calcuri parțiale. Astfel, dacă se traduc toate elementele componente ale unui model străin avem a face cu un calc total, iar dacă numai o parte a compusului este calchiată iar cealaltă împrumutată, avem a face cu un calc parțial. În plus, la calcurile totale se pune și problema respectării topicii elementelor compusului. Dacă ordinea termenilor este aceeași, atunci calcul total este unul perfect, dacă topica nu se respectă, avem un calc total imperfect.

calcuri totale perfecte: câine-lup (după fr. chien-loup), hârtie-monedă (după fr. papier-monnaie), locțiitor (după fr. lieutenant), nou-născut (după fr. nouveau-né), liber-schimb (după fr. libre-échange; și engl. free trade), anotimp (după germ. jahreszeit), autoservire (după engl. self-service), cal-putere (după engl. horse-power) etc.

calcuri totale imperfecte: nu-mă-uita (după germ. vergișmeinnicht), război-fulger (după germ. blitzkrieg), vinars (după germ. branntwein) etc.

calcuri parțiale: triunghi (după fr. triangle), patruped (după fr. quadrupède), menține (după fr. maintenir), semifinală (după fr. demi-finale), maltrata (după fr. maltraiter) etc.

Tot în categoria calcurilor compuse intră și cuvintele formate prin abreviere la inițiale sau la fragmente de cuvinte. O parte dintre ele pot fi discutate în cadrul calcului lexical de structură, întrucât la baza formării lor au funcționat modele străine:O.Z.N. „obiecte zburătoare neidentificate” (după engl. U.F.O. „Unidentified Flying Objects”), T.F.F. „telegrafie fără fir” (după fr. T.S.F. „télégraphie sans fil”), OMS „Organizația Mondială a Sănătății” (după engl.WHO „World Health Organization”), ONG (după engl. NGO) „organizație non-guvernamentală” etc.

Calcul semantic

Este un împrumut de sens, care nu trebuie confundat cu împrumutul lexical propriu-zis. Spre deosebire de împrumutul lexical (ce constă în preluarea dintr-o limbă străină a unei expresii asociate unui conținut semantic; de ex. cremă < fr. crème „preparat culinar de consistența unei paste…”), calcul semantic atribuie un sens nou unui cuvânt vechi deja existent într-o limbă. Aceasta înseamnă că termenul influențat și cel după care se calchiază trebuie să aibă măcar un sens comun.

Ca și în cazul calcului lexical de structură morfematică, cele mai multe calcuri semantice au caracter neologic, însă pot fi date exemple și de calcuri semantice a căror vechime este de câteva secole. Este adevărat că unele dintre ele nu mai sunt în uz, dobândind un caracter arhaic. Intră în această categorie următoarele situații: rom. limbă (< lat. lingua) are în textele vechi două sensuri distincte: cel de „organ musculos mobil care se află în gură…” (cu care a fost moștenit) și cel de „popor”, explicat prin influența .sl. jezyk, care cunoștea ambele sensuri; la fel se întâmplă cu rom. lume (< lat. lumen), care în limba veche are atât sensul de „lumină”, moștenit din latină, cât și pe cel de „lume, univers, cosmos”, explicat prin sl. světŭ, sau cu rom. lege (< lat. legem), având atât sensul de „normă, regulă”, cât și pe acela de „religie, credință”, cel din urmă explicat prin analogie cu sl. zakon [12, p. 173].

Mult mai numeroase sunt însă calcurile semantice din limba română contemporană, după cuvinte franțuzești, englezești, germane sau rusești. Iată câteva exemple:

rădăcină – cu sensul pe care îl are în matematică și lingvistică (rădăcină pătrată, rădăcină a unui cuvânt etc.), după francezul racine (racine carrée, racine d’un mot);

cerc – a mai primit înțelesul de „grup de persoane legate între ele prin idei, convingeri, preocupări sau interese comune” (cerc de matematică, cercuri politice, cercuri de influență, cerc de prieteni etc.), după modelul fr. cercle sau germ. Zirkel;

mișcare – a ajuns să însemne și „acțiune sau curent care grupează un mare număr de oameni în jurul unei acțiuni de interes general, al unei idei sau concepții”, dar și „acțiune / organizație de masă care tinde să realizeze un scop social politic”, prin analogie cu fr. mouvement;

nebun – a fost preluat cu sensul de „piesă la jocul de șah” (prefixul ne + bun), copiat după fr. fou;

cârtiță – preluat cu sensul de „spion/ agent ”, după fr. taupe;

determinat – cu sensul de „stabilit/ hotărât”, după fr. déterminé;

stea – cu sensul de „vedetă”, după engl. star;

a apela – cu sensul de „a da un telefon, a forma un număr de telefon”, după fr. appeler;

a opera – cu sensul de „înterprinde o acțiune; a realiza ceva”, după fr. opérer, lat. și it. operare;

pirat – cu sensul de „clandestin”, „neautorizat” după engl. pirate ;

oportunitate – cu sensul de „ocazie fericită, prilej favorabil”, după engl. opportunity, fr. opportunité.

Calcul frazeologic

Calcul frazeologic constă în traducerea integrală sau parțială a unor unități frazeologice din alte limbi. Unitățile frazeologice sunt definite, de regulă, ca îmbinări de cuvinte cu caracter mai mult sau mai puțin stabil, echivalente (reale sau potențiale) semantic și gramatical cu un singur cuvânt. Din categoria unităților frazeologice fac parte (în principal): expresiile și locuțiunile, îmbinările uzuale, precum și formulele și clișeele internaționale.

Prin calc frazeologic se traduc de cele mai multe ori așa-numitele îmbinări uzuale, sintagme stabile de tipul determinat + determinant, cel mai adesea termeni științifici, tehnici sau din limbajele de specialitate ale unor domenii cum ar fi medicina, dreptul, politica, economia etc. [10, p. 20]. Și la acest capitol, cele mai multe exemple vin din limba franceză, iar în ultimul timp și din limba engleză: țesut osos (fr. tissu osseux); câmp magnetic (fr. champ magnétique); carte poștală (fr. carte postale); alcool etilic (fr. alcool éthylique); punct de vedere (fr. point de vue); șef de stat (fr. chef d’état); câine de pază (engl. house dog); fratele cel mare (engl. big brother); gulere albe (engl. white collars); lider de opinie (engl. opinion leader); primă doamnă (engl. first lady), principiul dominoului (engl. domino effect); unchiul Sam (engl. uncle Sam); spălarea banilor (money-laundering), corectitudine politică (engl. political corectness); masă rotundă (fr. table ronde sau engl. round table); mijloace de comunicare în masă (engl. mass-media of communication) etc. [Idem, pp. 23-24].

Asemenea combinații lexicale se află, de fapt, la granița dintre unități frazeologice și îmbinări lexicale libere, de aceea unii autori le mai numesc și semifrazeologisme.

La fel de numeroase și de interesante sunt și calcurile după locuțiuni și expresii cu valoare verbală: a face escală (fr. faire escale); a face plinul (fr. faire le plein); a da satisfacție (fr. donner satisfaction); a face față (fr. faire face); a-și da aere (fr. se donner des airs); a pune la punct (fr. mettre au point); a trece în revistă (fr. passer en revue); a cădea de acord (fr. tomber d’accord); a cădea ca muștele (fr. tomber comme les mouches); a-și face sânge rău (fr. se faire du mauvais sang); a rămâne în pană (fr. rester en panne); a fi în elementul său (fr. être dans son element), a salva aparențele (fr. sauver les apparances), a sfârși în coadă de pește (fr. finir en queue de poisson); a pune punctul pe i (fr. mettre le point sur les i); a ține cont (fr. tenire compte); a induce în eroare (fr. induire en erreur); a reveni la oile noastre (fr. revenir à nos moutons) etc.

Calcul lexico-frazeologic

Este un subtip rezultat din combinarea calcului frazeologic cu cel lexical propriu-zis, ceea ce înseamnă că, pe de o parte, este copiată, prin traducere literală, o întreagă expresie străină, iar pe de altă parte se copiază și structura unuia dintre elementele (lexicale) constitutive ale unității frazeologice respective. Un exemplu în acest sens este expresia a face anticameră, care reproduce structura expresiei fr. faire antichambre, dar și forma internă a cuvântului antichambre. La fel stau lucrurile și cu câteva îmbinări frazeologice care conțin cuvântul învățământ, clachiat după fr. enseignement: învățământ primar (fr. enseignement primaire); învățământ secundar (fr. enseignement secondaire); învățământ superior (fr. enseignement supérieur); învățământ public (fr. enseignement public) etc. [10, p. 23].

Calcul gramatical

Se întâlnește mult mai rar decât calcul lexical sau decât cel frazeologic, lucru explicabil dacă ne gândim că structura gramaticală a unei limbi este mult mai stabilă și mai rezistentă la influențele străine decât vocabularul.

Calchierea gramaticală constă în initarea unui model gramatical străin nou, precum și în apariția unui fapt gramatical străin nou, generat de existența unui fapt analog într-o altă limbă [1, p. 39].

Calcuri morfologice

Calchierea morfologică se manifestă încă din cele mai vechi perioade a limbii române. Multe din calcurile morfologice apărute în limba română sunt de proveniență slavă, se creează în română forme reflexive ale unor verbe atestate în latină numai ca active: a se ruga (lat. rogare) este creat după modelul sl. moliti sę; a se teme (lat. clasică timere, lat. pop. temĕre) este creat după modelul sl. bojati sę; a se naște (lat. nascere), după v. sl. roditi sę etc.

Folosirea reflexivă a verbului a vrea (lat. pop. volēre), după fr. se vouloir, ca în exemple de tipul: În această acțiune se vrea un răspuns la solicitările cetățenilor.

Calcuri sintactice

Cazurile de calchiere sintactică se întâlnesc mult mai des decât cele de calchiere morfologică, deoarece: „sintaxa este, după lexic, cea mai penetrabilă parte a limbii, cea mai receptivă la influențe externe”[13, p. 606].

Întrebuințarea verbului a locui cu un complement direct (ex. a locui o casă) se pare că ar imita un model francez (habiter une maison). De asemenea, și faptul de a construi astăzi verbele a preceda și a sluji în regim cu dativ în loc de acuzativ (a-i preceda cuiva, a-i sluji cuiva) ar putea fi urmarea influenței unor modele străine, și în primul rând a echivalentelor rusești.

Mai multe exemple ale calchierii sintactice sunt prezentate în capitolul doi, care are rol de înlăturare a acestor calcuri.

Calcul lexico-gramatical

Calchierea lexico-gramaticală constă în copierea structurii unui cuvânt străin și, în același timp, a comportamentului său gramatical. Un caz interesant îl reprezintă gerunziile cu valoare adjectivală (sau chiar substantivală), de tipul: inimă bătândă, femeie suferindă etc. Acest procedeu, frecvent în sec. al XIX-lea, dar aflat în regres astăzi, este de certă influență franceză (participiul prezent fr. souffrant – souffrante, battant – battante etc., tradus prin gerunziu adjectival în limba română). Tot aici poate fi amintită substantivizarea numeralului unsprezece, cu sensul de „echipă de fotbal” (Unsprezecele României s-a comportat exemplar), probabil după fr. le onze.

De asemenea în expresia a face anticameră (fr. faire antichambre) unde este calchiat cuvântul anticameră (fr. antichambre (calc lexical)) și întreaga expresie (calc frazeologic).

CALCUL FRAZEOLOGICO-GRAMATICAL

În acest caz, rezultatul în limba română este, pe de o parte, o unitate frazeologică necunoscută anterior, iar pe de altă parte, un cuvânt românesc capătă noi particularități gramaticale. De exemplu, substantivele sare și apă, ca nume de materie, sunt defective de plural în limba română. Faptul că acestea apar la plural, în sintagme precum: săruri minerale, ape minerale, reprezintă calcuri după modele franțuzești (sels mineraux, eaux mineraux) [10, p. 526].

CAPITOLUL II. DINAMICA SENSURILOR

2.1. Calcul semantic sau copierea de sens

Am menționat supra că prin calcul lexical (de structură) apar noi cuvinte și expresii, care copiază structura unor modele străine. Există însă și calcul semantic, adică împrumutul de sens, prin copierea unui model străin. Procedeul e descris de Theodor Hristea [1; pp. 111-112] în felul următor: „calcul semantic constă în faptul că se atribuie unui cuvânt existent într-o limbă un înțeles nou, după modelul corespondentului său străin.” Condițiile apariției calcului semantic sunt următoarele: vorbitorul care produce calcul să fie bilingv, termenul străin calchiat să aibă cel puțin două semnificații, cele două cuvinte din limbi diferite să aibă măcar un sens comun. De exemplu, rădăcină cu denotațiile pe care le are în lingvistică și în matematică (rădăcină a unui cuvânt, rădăcină pătrată, rădăcină a unei ecuații) este un calc semantic după fr. racine d'un mot, racine carre, racine d'une ecuațion [14, p. 36].

Folosirea calcului semantic presupune anumite riscuri: este mai greu de recunoscut de vorbitorii nefamiliarizați cu limba-sursă și poate genera greșeli de exprimare, de tipul „falșilor prieteni”/ „rudelor înșelătoare” [15, p. 349-350], care se mai numesc și „cuvinte altoite” [16, p. 15]. Vom discuta în detaliu mai multe exemple, precum: a adresa, a aplica, confortabil, dedicat, expertiză, locație, provocare, punctual, suspicios, versatil etc. în sens restrâns, „fals prieten” ar trebui să însemne un cuvânt dintr-o limbă străină ce pare cunoscut vorbitorilor, prin asocierea cu un cuvânt din limba proprie, deși nu are niciun înțeles comun cu acesta. În această accepție, din lista discutată numai locație ar fi avut drept „fals prieten” engl. location, de care nu era legat, inițial, prin niciun sens comun. Majoritatea exemplelor considerate „falși prieteni” în bibliografie sunt, de fapt, calcuri semantice (copieri de sens) încă neacceptate de normă și respectă criteriile de producere a calcului semantic, enunțate mai sus. Din punctul de vedere al cultivării limbii, problema se pune în termeni cantitativi: prea multe unități lexicale, consacrate în codul nostru lingvistic cu un anumit înțeles, sunt folosite cu un sens nou, imitat după un model străin [Ibidem; p15]. Care sunt cuvintele care-și adaugă înțelesuri și cine e răspunzător de asta? Așa cum se vede din lista de cuvinte discutate (care poate fi substanțial îmbogățită cu termeni ca: (a acomoda, agrement, audiență, informai, a observa, oportunitate, promoție etc.), majoritatea cuvintelor care au căpătat sensuri noi, copiate, sunt neologisme și, în multe cazuri, este vorba despre termeni (relativ) specializați, care, prin intermediul presei, pătrund în alte terminologii decât cea de origine, și apoi în limba comună [17, p. 55]. Așa cum vom vedea, în multe cazuri sunt afectate de calcul semantic cuvinte de origine franceză, fixate în limbă cu anumite semnificații, care au copiat recent înțelesuri ale corespondentelor englezești.

Unele dintre aceste îmbogățiri semantice vor fi, cu siguranță, acceptate de limbă, însă altele sunt efemere. Pentru a evita greșelile de acest tip este necesar să folosim, de fiecare dată, cuvintele limbii române, să spunem, de exemplu, a se concentra în loc de a sefocusa, acord va, în loc de agrement (care are sensul de „plăcere, distracție”) ș.a.m.d.

(Persoană) abuzată sexual

Verbul a abuza, împrumutat din franceză (abuser), este în plină expansiune (semantică și de frecvență) în limba actuală. Dicționarele țin greu pasul cu noile accepții și structuri. DEX 2009, dicționarul explicativ academic, definește verbul a abuza prin „a uza de ceva în mod exagerat; a face abuz”; „a comite ilegalități, nedreptăți, profitând de o situație, de un titlu sau de putere” [18]. NDU înregistrează și alte înțelesuri: „a întrebuința în mod exagerat, a folosi peste măsură (și într-o manieră defectuoasă)”; „a înșela încrederea cuiva, a amăgi”; „a profita de o situație, de o funcție” (de exemplu: mă învinovățește precum că am abuzat-o…), alături de adjectivul de origine participială abuzat „care a fost victima unui abuz” („persoană abuzată”)[19]. DEXI adaugă și sensul „a viola” [20], când complementul verbului a abuza se referă la minori sau la femei, în același spirit, adjectivul participial abuzat, privitor la femei și la minori, înseamnă „care a fost violat”. Accepțiile noi, „a viola, a maltrata”, există și în franceză („il abusait de sa belle-fill”), și în engleză („a girl… was being sexually abused by her father”).

Povestea verbului latinesc abuzare (neatestat), ajuns în diverse limbi, este complicată, și foarte interesantă. În franceză, e întâlnit încă de la începutul secolului al XlV-lea, cu sensurile „a nu se folosi bine de un lucru, a-l utiliza în exces”. Engleza 1-a împrumutat din franceză în secolul al XV-lea și, foarte repede, pe la 1550, l-a specializat pentru înțelesul „a agresa, a viola” [14, p. 38]. Româna ar fi putut prelua semantismul „a agresa, a viola” după oricare dintre aceste două limbi.

Verbul a abuza este, la origine, verb intranzitiv, care nu acceptă nu complement direct (a abuza de ceva). Sub influența limbii engleze, în care to abuse este și tranzitiv, s-a produs un calc sintactic, adică verbul românesc a devenit și el apt de a se construi cu un complement direct (a abuza pe cineva). Odată cu „tranziti-vizarea” verbului, a apărut și posibilitatea de a forma un participiu pasiv adjectivat: abuzat. Spre exemplu: a abuzat o femeie devine, la diateza pasivă, un copil a fost abuzat și, de aici, un copil abuzat. Un proces asemănător a avut loc și în franceză: verbul abuser, la origine intranzitiv, e atestat în secolele al XVIII-lea – al XIX-lea cu utilizări tranzitive, probabil sub influența verbului englezesc to abuse: pentru „a seduce pe cineva” (nu încă „a agresa” ori „a viola”) [21, p. 85], se putea spune abuser d'une/ un…, dar și abuser une/un… Astăzi, ambele construcții sunt posibile în franceză, dar cu înțelesul „a agresa, a viola”.

Construcțiile actuale în care apare verbul tranzitiv a abuza sunt foarte numeroase, pentru că a abuza are o deschidere semantică foarte mare (acoperă realități destul de diferite) și are două roluri distincte, e folosit fie ca eufemism pentru „a viola”, fie ca termen agravant pentru „a exploata, a umili”, fiind deci diferit semantic și de a agresa, și de a viola. Dacă pentru extinderea semantică se pot găsi justificări, copierea structurii sintactice e totuși supărătoare.

Spre exemplu:

„a acționat din răzbunare, pentru că victima l-ar fi abuzat sexual în repetate rânduri” (Antena 1, 30.01.2015);

„Mama băiatului vrea să depună plîngere și că l-ar fi abuzat sexual și pe cel mic” (ProTv Chișinău, 14.02.2015).

Adresat problemelor

Dicționarele limbii române înregistrează verbul a adresa numai cu înțelesurile „a (se) îndrepta (cu) vorba către cineva”; „a (se) îndrepta către o persoană, o instituție etc. (cu) o invitație, o cerere” etc.; „a face apel la”; „a scrie adresa pe o scrisoare, pe un pachet”. Prin urmare, e corect să spunem: „mesajul adresat familiei”, „avertisment adresat omenirii”, „îndemnul adresat medicilor” etc.

În limba actuală, mai ales în domeniul administrației, al finanțelor, al afacerilor, verbul a adresa și participiul adresat și-au lărgit, după model englezesc, atât posibilitățile de construcție, cât și sensul. Prima extindere privește tipul de obiect care poate fi „adresat”: nu mai e vorba doar de un mesaj, o scrisoare, un discurs, un avertisment, un îndemn, ci și de un produs sau de un serviciu:

„o dietă adresată preponderent femeilor" ;

„spălătorie de rufe adresată studenților” [22, p. 15].

„spălătorie de rufe adresată studenților” [Ibidem].

Construcția cu participiul adresat (ca și cea cu dedicat) este, deși frecventă, foarte ușor de evitat, prin folosirea termenului destinat:

„ghid adresat părinților”

„magazin online adresat femeilor”.

Denotația din engleză care a stat la baza acestei extinderi este „a ghida, a direcționa, a ținti” pentru verbul to adress, respectiv „direcționat, trimis” pentru participiul adressed.

( a ) aplica pentru, aplicație

„cum aplicăm pentru un job în Canada”?;

„am aplicat pentru un credit asigurat la banca dumneavoastră”;

„cel mai tânăr aplicant în serviciu”.

Aceste exemple, dar și multe altele ilustrează utilizări actuale foarte frecvente ale cuvintelor a aplica, aplicație și aplicant, preferate de foarte mulți vorbitori în locul „banalelor”: a candida, a cere, candidatură, cerere, candidat. Limba română avea verbul a aplica, de origine romanică. Acest verb a copiat, recent, conținuturile semantice și construcția verbului englezesc to apply (verb polisematic, având sensuri comune cu cele mai vechi ale limbii române a aplica), care înseamnă și „a face și a depune o cerere formală”. Noul înțeles a pătruns în stilul administrativ și, de aici, în limbajul presei și în limba comună [21, p. 79].

Dicționarele românești au o atitudine diferită față de a aplica și familia sa. DEX 2009 nu înregistrează sensul calchiat recent după engleză nici pentru verbul a aplica, nici pentru substantivul aplicație. Însă în DEXI substantivul aplicație înseamnă și „ cerere (de finanțare a unui proiect, de acordare a unei burse etc.), redactată pe un formular-tip, emis de instituția care urmează să o evalueze” (exemplu „aplicațiile se pot depune până la sfârșitul anului”). De această dată, NDU se dovedește cel mai ospitalier, înregistrând, între semnificațiile verbului a aplica, și pe cel de „a cere, a solicita, a dori”, considerat drept anglicism, din engl. to apply. Tot în NDU, aplicația este și „cerere, solicitare (de înscriere)”, înțelesul acesta provenind de la englezul application, iar aplicantul (marcat ca „rar”), din engl. applicant, este „solicitant, petiționar” (exemplu „aplicanții trebuie să fie tineri”) [18; 19].

Un alt înțeles al substantivului aplicație – pătruns în domeniul informaticii și al telefoniei mobile, apoi al publicității și, inevitabil, în limba comună – e „ sarcină specifică realizată de un sistem de operare, comandată de utilizator, diferită de sarcina comandată de sistemul de operare însuși; prin extindere, orice program software care performează o asemenea sarcină”, calchiat după unul dintre sensurile englezești application [17, p. 108]. Noua accepție, care nu poate fi redată printr-un alt cuvânt din română, este deja foarte frecventă și are toate șansele să se impună, exemple:

„O nouă aplicație pentru iPhone care îți spune dacă ești sau nu frumoasă”;

„Lansează Facebook o nouă aplicație pentru muzică”;

„Veste bună pentru proaspetele mămici! O nouă aplicație poate identifica în numai zece secunde de ce plânge un bebeluș” (www.realitatea.net).

( a ) bugeta, bugetat

În ultimii ani, verbul a bugeta și participiul bugetat – neînregistrate în dicționarele explicative românești – sunt folosite cu mare frecvență în domeniul economiei și al învățământului, de unde au pătruns rapid în presă și în exprimarea de zi cu zi. Verbul românesc a fost, foarte probabil, împrumutat din engleză, unde în domeniul economic, financiar, verbul to budget, avea sensul de „a intra sau a fi prevăzut în buget”, „a face un buget”. Și în franceză există două verbe care înseamnă „a întocmi, a discuta, a vota bugetul; a prevedea o cheltuială în buget”, atestate la sfârșitul secolului al XIX-lea, o dată cu cel englezesc, budgéter și budgétiser [23, p. 6]. După cum se vede, un verb corespunzător nu putea întârzia prea mult să-și facă prezența și în limba română. Verbul respectiv a fost criticat, dar până la urmă s-a dovedit util pentru a evita expresii mai greoaie, de tipul „prevăzut în buget”, „finanțat din buget”. Accepția „a întocmi, a realiza, a vota bugetul”, existentă și în engleză, și în franceză, nu a este folosită la noi în limbajul cotidian.

La originea extinderii verbului a bugeta și a participiului bugetat este, probabil, discuția despre locurile finanțate de la bugetul de stat sau locurile cu taxă din universități, care nu e circumscrisă unui anumit domeniu, ci interesează pe toată lumea. Acest sens este foarte rezistent, întîlnit în limbajul atât popular cât și literar:

„Universitatea noastră dispune de multe locuri bugetate”;

Există însă și alte utilizări ale acestui verb, care poate să însemne fie „a finanța”, ca în exemplele de mai sus și ca în:

„Oare cine va bugeta spitalele”;

„Partidul liberal va bugeta noua grădiniță”;

fie „a prevedea în buget, a investi”:

„Voi bugeta în aceste clădiri”.

Din ambiguitatea semantică astfel apărută rezultă inconvenientul utilizării acestui verb: un spital bugetat înseamnă „care a fost finanțat, care a primit finanțare dintr-un buget” (nu neapărat din bugetul de stat, așa cum se întâmplă cu locurile bugetate din universități, despre care înțelegem obligatoriu că sunt finanțate de stat), dar o sumă bugetată înseamnă „care a fost prevăzută în buget”.

Pentru evitarea unor astfel de ambiguități și pentru a nu fi acuzați de anglicizare excesivă, cel mai simplu este să evităm cu totul verbul a bugeta și să folosim perifrazele „finanțat din buget” sau „prevăzut în buget” [Ibidem].

(capabil)itate

Cuvântul dat, este un substantiv obținut de la adjectivul capabil + sufixul -itate. Cel mai probabil însă, el este un calc după engleză, în care există capability „capacitatea, abilitatea unei persoane de a face ceva”. Dar ținând cont de faptul că în limba română deja capacitate, cu același sens, ceea ce ne permite să spunem că substantivul capabilitate face parte dintre derivatele inutile, care dublează sinonimic cuvinte deja existente. Frecvența lui capabilitate este foarte mare, pentru că nu aduce vreo informație în plus față de capacitate:

„Acest elev are o capabilitate destul de mare”;

„Presa a exagerat capabilitățile noastre” (TVR 2, 15.04.2015).

Sufixul -itate se bucură de mare succes atât printre vorbitorii, care creează noi și noi derivate cu acesta, cât și printre lingviștii, care-l studiază. Răspândirea acestui sufix a fost observată de mult, încă din anii '40, de Iorgu Iordan, care a pus fenomenul pe seama tendinței de abstractizare a limbii culte, manifestată în domeniul formării cuvintelor prin folosirea sufixelor abstracte (-at, -ism, -itate, -iune). Iorgu Iordan consideră că modelul pentru derivatele în -itate ar fi italiana, care prezintă o bogăție neobișnuită de cuvinte în -itâ, și exemplifică fenomenul cu numeroase substantive extrase din Istoria literaturii a lui G. Călinescu, care se știe că folosea un stil voit italienizant: absoluitate, ange-litate, arhaitate, autohtonitate, civilitate, corporalitate, coste-livitate, diafanitate, directivitate, discutabilitate, elementaritate, fenomenalitate, impenetrabilitate, impresionabilitate, inaccesi-bilitate, incomensurabîlitate, inefabilitate, inofensivitate, instruc-tivitate, inteligibilitate, macabritate, malignitate, musculozitate, nobilitate, ocazionalitate, organicitate, pasionalitate, patriarhalitate, perfectibilitate, rotunditate, rudimentaritate, similitate, sinistritate, sublimitate, supranaturalitate, teatralitate, tenuitate, tipicitate, teribilitate, transcendentalitate, uberitate, umilitate, verbalitate [24, p. 182].

dedicat problemelor

Verbul a dedica și participiul adjectival dedicat ilustrează situația în care un cuvânt din limba română împrumutat din franceză cu un anumit sens copiază, succesiv, înțelesuri și construcții sintactice specifice corespondentului englezesc. Așadar, verbul a dedica a fost împrumutat din franceză dédier cu sensul „a închina (cuiva) o operă proprie, în semn de omagiu sau de afecțiune” și cu posibilitatea de construcție cu dativul („a dedica ceva cuiva” – „dedier quelque chose à quelqu 'un”). Sensul „a (se) consacra unei idei, unei activități sau unei îndeletniciri” există și în franceză, și în engleză (se dédier à quelque chose, dedicate himselfto something), construcția sintactică din cele două limbi fiind similară celei cu dativul din română (a se dedica unei activități).

Cuvîntul în limba română dedicat și cuvîntul în limba engleză dedicated au sensuri de bază similare. Adjectivul are în engleză utilizări curente fără complement exprimat, atât cu sensul apreciativ „devotat unui ideal, pasionat” („a dedicated musician”), cât și cu cel neutru „specializat pentru o anume destinație” („a dedicated transmission line”). Limba română a preluat folosirea apreciativă a lui dedicat, sinonim cu devotat, fără complement:

„cei mai dedicați și talentați dansatori”;

De multă vreme, tot prin copierea modelului englezesc (din contexte precum: „a meeting dedicated to”, „a chapter dedicated to”), destinat și rezervat sunt înlocuite prin dedicat, în contexte dintre cele mai variate, unele chiar involuntar amuzante:

„un capitol dedicat astrologiei”;

Astfel utilizăm verbul a dedica fără al include în comunicarea adecvată.

(a se) focusa pe

A (se) focusa, neînregistrat în dicționarele românești, a pătruns abuziv, chiar și într-un domeniu specializat cum este cel al fizicii, unde exista deja verbul a focaliza, împrumut nu foarte vechi din frranceză focaliser. În engleză, există atât to focalize, cât și to focus, cu sensuri apropiate, tehnice și nontehnice.

Francezul focaliser și corespondentele sale englezești, to focalize și to focus, au aceeași sursă îndepărtată: substantivul latinesc focus, cu sensul „cămin, vatră, rug, cuptor”, din care limba română a moștenit încă din latină, cuvântul foc. Verbele a focusa și a focaliza înseamnă, tehnic, „a face să treacă, să se unească într-un punct toate razele unui fascicul [25, p. 17]:

„Razele solare se focusează în apa oceanului”;

A (se) focaliza este folosit și cu sensuri nontehnice, neînregistrate de dicționarele românești, cu excepția NDU, sensuri pe care le au și corespondentele din franceză și din engleză: „a se centra”, „a (se) concentra”, „a viza cu precădere”:

„pe ce anume se focalizează viața ta în momentul de față" ?

Traducerea verbului englezesc to focus cu sensurile nontehnice pe care le-am pomenit se face fie prin echivalarea cu verbul a (se) focaliza, fie, ca un automatism, prin a (se) focusa, care preia verbul englezesc și-i adaugă numai sufixul verbal românesc. Prin urmare, a (se) focaliza și a (se) focusa apar exact în aceleași contexte, folosirea unuia sau a altuia depinzând de grija traducătorului, care caută echivalentul românesc (a (se) focaliza) sau transpune mecanic textul, adăugând doar terminații românești (a (se) focusa) [ Ibidem ]. Această modă, deja instaurată prin traduceri grăbite, acaparează exprimarea în română, indiferent de domeniu:

„imposibil să mă focusez pe ceva azi”;

„tot timpul trebuie să te focusezi pe client”

„eu aleg cum să îmi focusez gândurile”!

Cea mai bună soluție de evitare a calcului supărător a focusa este folosirea unor cuvinte și expresii precum: a se concentra asupra, a viza, a se centra pe, a acorda atenție. Dacă vorbitorul preferă totuși un neologism mai pretențios, poate să apeleze la a (se) focaliza, care, chiar dacă e tot un calc semantic (după franceză și engleză), este deja acceptat de limba română.

(a)iubi să

Verbul a iubi, deși este sinonimul parțial al lui a plăcea și antonimul lui a urî, se deosebește de acestea prin regimul sintactic: se poate spune corect (nu) îmi place să sau, mai nou, urăsc să, dar nu iubesc să. În utilizările actuale, verbul a iubi apare urmat de o propoziție subordonată introdusă prin să, după model englezesc sau franțuzesc. Urmărind definiția din dicționare, este mai greu de menționat tipul de complement. Primul sens, „a fi îndrăgostit, a simți o mare afecțiune pentru o persoană”, conține și tipul de complement (uman), iar din alt sens, „a ține extrem de mult la cineva sau la ceva”, înțelegem că a iubi poate avea complement nonuman. Ceea ce nu rezultă din definiție este că acest complement poate fi numai din seria substantivelor abstracte (stări, procese, acțiuni): iubește viața, adevărul, cititul, mersul pe jos, chiar și iubește marea etc.

Situația corespondentelor din franceză (aimer) și din engleză (Iove) este diferită. Acestea se pot construi atât cu complemente nonumane („j`aime la pizza”, „I Iove pizza”), cât și cu complemente exprimate prin verb la infinitiv („,j'aime aller au cinema”, „I Iove to go to the movies”). Deși pentru aceste situații aveam verbul a plăcea, a iubi a calchiat structura sintactică a corespondentelor sale din franceză și din engleză. Pe de o parte, a iubi a ajuns să accepte un complement nonuman:

„iubesc cozonacul”;

„iubesc sarmalele”;

„iubesc să citesc”.

La extinderea construcției a iubi + să a putut contribui și analogia cu a urî, care, în urma unei evoluții asemănătoare, a ajuns să accepte un astfel de complement: „urăsc să mă trezesc devreme” (alături de nu-mi place, detest). Deși apariția structurilor iubesc cozonacul și iubesc să citesc are explicații solide, e mult mai simplu să folosim verbul a plăcea în aceste construcții și să-1 păstrăm pe a iubi pentru complementele umane.

(a se) întâmpla

Ca și a iubi, a se întâmpla a ajuns să se folosească în româna actuală în contexte din ce în ce mai variate, cu sensul a avea loc. Definiția de dicționar nu ne ajută foarte mult în delimitarea exactă a contextelor în care poate apărea a se întâmpla „(despre fapte, evenimente) a se petrece, a se produce, a avea loc”, urmat de determinări introduse prin prepoziția cu sau determinat prin substantiv ori pronume în dativ, indicând persoana sau obiectul la care se referă acțiunea exprimată de verb („ce i s-a întâmplat”?; „ce se întâmplă cu cartea promisă”?), „a (i) se ivi (cuiva) prilejul; a se nimeri să fie într-un anumit loc (incidental)” („(mi) s-a întâmplat să fiu de față”). Ceea ce nu se spune explicit în definiție, dar putem înțelege din exemple este că a se întâmpla se referă la fapte, evenimente spontane, nonvolitive, necontrolabile, neorganizate de cineva. Exemple:

„mi s-a întâmplat tocmai ceea ce nu așteptam”;

”mergând pe drum s-a întâmplat să mă întâlnesc cu mama”.

Tocmai această restricție semantică asupra subiectului este încălcată în contexte de tipul:

„se-ntâmplă mâine o sumedenie de lansări aici, la Humanitas” (TVR 1, 11.04.2015);

„când se va întâmpla lansarea cărții?” (Radio Noroc, 29.04.2015);

E clar că lansările, nu sunt evenimente spontane, nonvolitive, ci organizate, pregătite de cineva, deci nu au cum să se petreacă pur și simplu, ci trebuie să fie rânduite, ca să aibă loc.

locație de pescuit

Lupta împotriva înlocuirii substantivului loc prin locație pare a fi o cauză pierdută. Chiar și DEX, care este un dicționar mai conservator, a înregistrat, în ediția din 2009, sensul „un loc anume, precis determinat”, inexistent în edițiile anterioare. Un dicționar mai neconformist, online, 123urban.ro, nu atestă noile sensuri ale lui locație, pe care-1 definește drept „termen folosit de către snobi cu sensul greșit de loc” (exemplu: Cum v-a venit ideea să deschideți un club în această locației).

Locație a fost preluat din limba franceză location și din latină locatio, -onis cu sensurile „tehnice”: „închiriere; chirie plătită pentru anumite lucruri luate în folosință temporară”. Din engleză location, derivat de la to locate, cu sursa latină comună cu termenul în română loc, are sensuri mult mai largi: „acțiunea sau procesul de a așeza, a poziționa ceva”, „ocupare a unui anumit loc, situare, poziție”, „loc”, „amplasare, domiciliu, reședință”. E clar că, pe baza asemănării formale, în română locație, a copiat o mare parte a sensurilor cuvântului englezesc. Spre deosebire de alte exemple discutate, în limba română locație (împrumutat din franceză) și în engleză location nu aveau niciun sens comun: copierea sensurilor cuvântului englezesc se bazează pe simpla asemănare formală.

Numeroși lingviști au comentat lărgirea semantică, sub influența modelului englezesc a substantivului locație. Faptul că Mioara Avram [26, p. 130], în Cuvintele limbii române între corect și incorect, din 2001, nu comentează, sub locație, decât că are o variantă învechită ne permite să „datăm” împrumutul de sens după 2001, dar înainte de 2003, când a scris despre locație Rodica Zafiu [27, p. 14].

Este foarte ușor de observat că, în limba actuală, locație acoperă foarte multe sensuri (poziția spațială, în sensul cel mai general: zonă, sector, punct local; amplasamentul unei construcții, al unui dispozitiv; o clădire sau un grup de clădiri cu destinație publică; domiciliul, sediul; localitatea, destinația etc, în multe contexte nepotrivirea stilistică având efecte comice):

„sunt profund impresionată de Sighișoara și vreau să îi mulțumesc lui Cătălin că a ales această locație” (Antena 1, 15.03.2015);

„locații de pescuit la știucâ în Deltă”;

„locații de pescuit în jurul Craiovei”;

„va transforma Lacul Morii într-o locație de agrement” (Prim TV 03.04.2015).

ofertat

Verbul intranzitiv a oferta este înregistrat în dicționare cu sensul „a face o ofertă” („trebuie neapărat să ofertezi la licitație”). Lingviștii au atras atenția asupra răspândirii excesive în limba actuală a participiului adjectival ofertat, cu sensul „căruia i s-a făcut o ofertă, care a fost invitat”. Construcția are frecvență mare în limbajul sportiv, mai ales al fotbalului și al afacerilor din fotbal:

„B. S., ofertat de o echipă anonimă”;

„Ronaldo a ofertat cu postul de selecționer al Ligii Campionilor”;

dar apare și în alte contexte:

„Directorul liceului, ofertat să candideze la președinție”.

Diferența semantică în raport cu verbul a oferta nu este mare. Problema pe care o pune acest participiu adjectival este de natură sintactică: un participiu pasiv – cum este ofertat (de cineva) – nu poate veni de la un verb intranzitiv, ci numai de la o structură tranzitivă pasivă, de tipul X este ofertat de (către) Y.

Verbul tranzitiv a oferta nu numai că există, dar are posibilități de construcție diverse, fie cu un complement direct uman:

„Barcelona l-a ofertat pe A. S.” ( Antena 1, 03.04. 2015);

Așadar, mergând pe firul istoriei sintactice, am ajuns la concluzia că participiul pasiv adjectival ofertat este corect format din punct de vedere sintactic, de la un verb tranzitiv: a oferta pe cineva.

Cum s-a ajuns însă de la a oferta intranzitiv la a oferta pe cineva? A oferta se înscrie în seria verbelor mai noi, formate de la locuțini sau expresii mai vechi: a atenționa < a atrage atenția; a concluziona < a trage o concluzie; a gestiona < a avea în gestiune etc. Toate aceste verbe au fost de la început sau au devenit tranzitive: a atenționa pe cineva, a concluziona o discuție, a gestiona o afacere, o situație. A oferta apare, la început, ca verb intranzitiv, în contextul a oferta la o licitație, care se pare că a stat la baza structurilor despre care discutăm -, pentru că în acest context nu era nevoie de exprimarea complementului direct (la o licitație, se pot oferta numai bani pentru obiectul licitat). Se poate spune că diversificarea contextelor verbului a oferta a putut fi determinată și de influența unuia dintre sensurile verbului englezesc to offer „a face o ofertă sau o propunere”, sens pe care a oferi nu era capabil să-1 exprime [23, pp. 3-5].

Acceptarea verbului tranzitiv a oferta și a participiului ofertat este, ca și în cazul verbelor a atenționa, a concluziona. Important este ca, până la acceptarea în limbă, să nu fie atât de des folosit, încât să intre direct în categoria clișeelor (sportive).

(a) panica

A panica este un împrumut din franceză (paniquer), prezent în toate dicționarele românești curente. Are sensul „a înnebuni, a îngrozi, a scoate din minți pe cineva” [18] și cunoaște folosiri tranzitive („copilul care a panicat SUA a stat ascuns în garaj”) sau reflexive („hoțul s-a panicat în timpul jafului”). Poate avea subiect nonanimat / nonpersoană: „penalty-ul ne-a panicat, ne-a fost frică să nu pierdem”, „incendiul de la a panicat întreg cartierul”.

Pe lângă tendința de clișeizare, cauzată de utilizarea frecventă și stereotipă, a panica este folosit greșit în structuri intranzitive precum:

„dacă el panichează, asta mă termină și mă agită și pe mine în plus” ;

„el a luat-o pe ea cu mașina crezând că va panica”.

Cel mai probabil, această greșeală reprezintă copierea unei structuri din engleză, unde unele verbe psihologice au citiri reflexive fără a fi însoțite de o marcă gramaticală reflexivă.

profi

În limba actuală, cuvântul profesionist a devenit un „cuvânt de laudă”: sensul de bază, „(persoană) care lucrează într-un anumit domeniu de activitate pe baza unei pregătiri corespunzătoare”, a fost înnobilat, iar profesionist a ajuns să însemne „persoană extrem de competentă într-un domeniu":

„dovedește-ne acum că ești profesionist și mergi cu motorul tău pe roata din față cât mai mult”;

„mama ta, care este profesionistă, lucrează frumos și îngrijit”.

O înnobilare semantică de același tip a cunoscut, în limbajul familiar-argotic, și cuvântul meseriaș, definit în DEX 2009 ca „persoană care are (și practică) o meserie” [18], dar folosit acum ca adjectiv apreciativ, în contexte ca:

„cel mai meseriaș moto-ciclist”;

„ambalaj meseriaș de ciocolată" ;

Profi este o abreviere ușor ironică, foarte răspândită, rezultat al trunchierii cuvântului profesionist și al adăugării vocalei finale i, tipice hipocoristicelor (nume proprii trunchiate, de tipul Adi, Gabi, Gigi) sau termenilor de adresare afectuoasă (iubi, scumpi). Existența aceleiași trunchieri și în engleză nu poate fi trecută cu vederea în explicarea succesului de care se bucură profi. Termenul colocvial trunchiat evită seriozitatea inerentă a unui profesionist, adăugându-i o notă ludică, uneori ironică, prin care nu se intenționează totuși devalorizarea conceptului:

„aștept un sfat de la tine pentru că tu ești profi în domeniul beauty”;

„pisicuțo, ne-ai convins: ești profi și te pozezi oriunde mergi”.

Există și situații în care profi este folosit cu toată seriozitatea, în opoziție cu amator, în contexte tehnice și în domeniul modei, în care apare și forma englezească negativă unprofi, corespunzătoare adjectivului neprofesionist(ă):

„o nuanță în cazul Laurei: ea crede că ești profi dacă iei bani pe o treabă bine făcută într-un timp redus la jumătate față de atunci când erai amator”,

„este foarte mofturoasă, este foarte unprofi” (Antena 1, 31.03.2015).

Ca și alte cuvinte obținute prin acest procedeu, profi este o trunchiere agreabilă când e folosită glumeț, în exprimarea coloc-vială, dar nepotrivită în contexte serioase.

Provocare

Substantivul provocare, așa cum este folosit în limba română de azi, a suferit o schimbare semantică semnificativă (o „înnobilare”), trecând de la semnificația predominant negativă la cea pozitivă, sensul nou, calchiat după engleză, fiind folosit excesiv, deci clișeizat.

Provocare și-a schimbat profund sensul și mai ales cono-tațiile (sensurile figurate), componenta evaluativă și, implicit, poziția în interiorul familiei lexicale. Într-adevăr, în dicționare, primele sensuri ale verbului a provoca, din care provine substantivul provocare, sunt negative: „a ațâța, a întărâta, a incita pe cineva (sfidându-1)”[18], (exemplu: „în urma unor asemenea provocări, invazia păgânului se va săvârși negreșit”). În domeniul juridic, înseamnă „a aduce pe cineva (prin acte de violență, lezarea demnității sau alte fapte ilicite) într-o stare de surescitare favorabilă comiterii unei infracțiuni”. Sensul care face legătura dintre semnificația negativă și cea pozitivă este „a chema, a invita pe cineva să participe la o competiție, la o întrecere”. Sensul actual al substantivului provocare este „o dificultate dorită, care constituie un test pentru abilitățile sau caracterul cuiva sau un stimul pentru o dezvoltare favorabilă”.

Această utilizare se pare că a apărut mai ales în limbajul sportiv și în cel artistic, de unde s-a extins în toate domeniile, în special în descrierea tehnicilor de angajare:

„fiecare ședință foto este o provocare pentru părul meu” (reclamă la șampon);

„e o provocare pentru mine să cânt manele, pentru că e foarte greu” (Delia, www.cancan.ro);

„provocarea unui machiaj este să evidențiezi frumusețea acolo unde puțini se așteaptă să existe” (www.eva.ro).

Noul sens al substantivului provocare este copiat după englezul chalîenge, care a fost transpus în limba română și prin sfidare, care nu a fost adoptat pentru traducerea termenului englezesc, probabil din cauza conotațiilor negative mai puternice. E interesant că în limba engleză chalîenge a avut ca și limba română provocare și în limba franceză provocation, un sens negativ, „acuzare, reproș, obiecție”, iar, ulterior, un sens neutru, „invitație de a lua parte la un proces sau la un concurs, duel, competiție sportivă, testare a abilităților cuiva, misiune dificilă”.

(a se) relaționa

A relaționa se înscrie în seria verbelor care au ca sinonime anumite expresii de data aceasta, a pune în relație. Exemplul discutat face parte din seria a atenționa < a atrage atenția, a concluziona < a trage o concluzie, a confuziona < a face confuzie etc. Această serie este bine-cunoscută, așa cum am văzut, și pentru schimbările de regim sintactic (tranzitiv sau intranzitiv) în care este implicată. A relaționa nu face excepție de la această regulă: dicționarele îl înregistrează drept tranzitiv (marcat ca „rar" în DEX 2009), cu sensul „a pune în relație două sau mai multe fenomene, evenimente” [18], iar DEXI adaugă precizarea „complementul indică evenimente, fenomene etc.” [20]. Pentru sensuri similare, franceza folosește gruparea mettre en relation, iar engleza verbul to reiate, care are mai multe accepții.

În ultima vreme, verbul a relaționa se folosește frecvent intranzitiv, cu sensul „a intra în relație cu, a interacționa cu”. Știm deja unde să căutăm cauza: în engleză reiate, cu care a relaționa are în comun și folosirea tranzitivă de care am vorbit, se folosește și intranzitiv, cu sensul „a avea sau a stabili o relație reciprocă, a interacționa”: calchiindu-se structura sintactică și sensul verbului reiate din contexte ca „She doesn't reiate well to her peers”, s-a putut ajunge și în română la: „nu relaționează bine cu persoanele de vârsta ei”.

De altfel, aceste utilizări sunt destul de frecvente:

„cum să relaționăm cu personalizățile dificile”;

„să vedeți cum relaționez cu portarul, cu femeia de serviciu”.

Preferința limbii române (actuale) pentru reflexiv și sensul reciproc pe care-1 are verbul intranzitiv a relaționa (cu cineva) au dus la o altă inovație: folosirea reflexivă a verbului (după modelul majorității verbelor reciproce, care sunt reflexive: a se certa, a se împăca, a se saluta, a se săruta etc). Ca și în cazul altor verbe care au primit recent marca reflexivă (a se conversa, a se divorța), norma nu acceptă (încă) forma a se relaționa:

„cum ne relaționăm și acționăm împreună, pentru a manifesta bucuria și bunăstarea comună”;

„gândiți-vă doar ce ar însemna pentru dumneavoastră și pentru cei cu care vă relaționați dacă v-ați cunoaște pe dumneavoastră înșivă”;

„am înțeles că felul în care mă relaționez cu tine reflectă felul în care mă iubesc pe mine”.

relocarea mobilei

Verbul a reloca este calchiat din limba engleză to relocate, nu singur, ci cu derivatul relocare, neînregistrate încă de dicționarele românești. Numai relocațiune, înrudit cu vechiul locație cu sensul „închiriere, chirie”, un termen juridic învechit, care înseamnă „(act de) reînchiriere”, împrumutat din fr. relocation, este menționat în DLR [28].

A reloca și relocare ar fi fost privite o vreme cu prudență, după care ar fi fost acceptate. Au căzut însă în dizgrație pentru că, în loc să se limiteze la sensurile tehnice de care era nevoie în limba română, au ajuns să substituie verbul a (se) muta și substantivul mutare, prin copierea sensului lărgit din engleză („a se muta într-un alt loc, a se localiza sau a fi localizat într-un anumit loc”). Este deci inutil, prețios să folosim a reloca și relocare, în loc de a muta și mutare:

„oferim servicii de relocare mobilă, transport și mutare mobilier în Chișinău”;

„vă oferă servicii complete pentru relocarea mobilei, bagajelor și electrocasnicelor din vechea locuință în cea nouă” (www.transport-mobila.biz);

„de vrio trei zile ne-am relocat la noi acasă”.

Ar trebui să ne limităm la relocarea firmelor și a angajaților și să continuăm să ne mutăm dintr-un loc în altul, într-o casă sau într-un oraș nou ori să mutăm mobila. Exemple:

„m-am mutat într-un alt oraș”;

„astăzi mi-am mutat mobila în casa cea nouă”.

setat la cap

Verbul a seta, împrumutat din engleză to set, este înregistrat în dicționare ca aparținând domeniului tehnicii și al informaticii, cu sensul „a stabili, a selecta sau a configura parametrii de funcționare ai unui sistem tehnic computerizat, conform unei metodologii specifice și în acord cu o anumită opțiune de operare”[18], „a instala unul sau mai multe programe într-un calculator” [19] . DEXI înregistrează sensul tehnic, referitor la reglarea telefoanelor mobile, a calculatoarelor etc. [20].

Verbul a seta a pătruns în limbajul familiar prin intermediul utilizatorilor de calculatoare și de internet, având ca sursă contextele în care se referă la prelucrarea imaginilor și mai ales la jocurile pe computer (în care, observă cu umor Rodica Zafiu, se setează puterea loviturii, densitatea fulgilor de zăpadă, viteza găinilor) [29, p. 15]. De aici, prin reducerea comportamentului uman la o operație tehnică, a seta a trecut ușor la sensul „a se fixa, a se regla, a adopta o anumită idee, un anumit program sau comportament”. Se poate ca unele dintre numeroasele sensuri ale verbului to set din engleză – „a prescrie, a stabili”, „a stabili ca model”, „a deveni fix” etc. – să fi contribuit la această extindere semantică. Specifică uzului familiar este folosirea reflexivă a verbului, în construcție cu mai multe prepoziții, preferată fiind pe: a se seta pe (și participiul adjectival setat pe), care concurează construcția a se focusa pe, discutată mai sus. Restricțiile semantice specifice utilizării tehnice a verbului au dispărut complet:

„am vrut să slăbesc și m-am setat pe ideea asta” (Pro Tv, Ce se întîmplă doctore?);

„mă setez pe câte un obiect vestimentar și îmi cumpăr cu nemiluita”;

„îți recomand să te setezi întâi la cap cam câte kilograme vrei să dai jos” (sfaturi.eva.ro).

Și verbul a reseta, concurat de expresia a ad reset, care are sensul tehnic „a reporni calculatorul fără a opri alimenntarea cu energie”, a trecut în limbajul familiar printr-um mecanism metaforic, repornirea calculatorului ca nou început existențial:

„gata, m-am resetat și nu mă mai gândesc la el”.

(a se) socializa

După cum am observat cuvintele limbii române copiază destul de frecvent forma și sensurile cuvintelor din alte limbi și, mult mai rar, construcția lor gramaticală. A socializa ilustrează însă ambele tipuri de copiere.

A socializa a fost împrumutat din franceză (socialiser), cu două sensuri diferite: sensul sociologic „a dobândi caracter social, a se integra într-un grup social, a se pune la dispoziția societății, a încuraja raporturile sociale dintre membrii unui grup” (exemple: „prin procesul de învățare a limbajului, părinții își socializează copiii”, „copiii se socializează oricum lă grădinițe/ școli”), și sensul sociopolitic „a trece din proprietatea privată în proprietatea statului” („în satul Nimoreni sunt socializate numai pământurile). La aceste sensuri, s-a adăugat unul nou, copiat după engl. to socialize/ socialise, înregistrat numai în DEXI, unde este marcat ca familiar „a stabili și a întreține relații amabile cu alte persoane” [20] („cum socializăm cu colegii”?) .

Așa cum se vede din exemplele de mai sus, sensurile mai vechi, preluate din franceză, corespund construcției tranzitive, cu un complement direct („părinții își socializează copiii”, „satul Nimoreni socializează pământurile”), sau construcției reflexive, numai cu subiect („copiii se socializează”). Odată cu preluarea noului sens, s-a copiat și structura sintactică a verbului intranzitiv englezesc, care nu are mărci reflexive („socializăm cu colegii”).

Construcția tranzitivă, existentă și în limba engleză, și în limba română (pentru vechiul sens), s-a adaptat rapid și pentru a exprima noua valoare semantică:

„este important să vă socializați animalul mai mult în această perioadă”.

A socializa este un cuvânt emblematic după 1989, iar sensurile și utilizările sale curente contrastează puternic cu cele pe care le avea în perioada comunistă. A socializa și socializare, la origine termeni de specialitate, din limbajul sociologiei și al psihologiei, au pătruns masiv în jargonul vieții mondene. A socializa cu noul sens își justifică existența din punct de vedere semantic: nu exista un singur cuvânt care să acopere ideea de „a fi împreună cu alții”, în opoziție cu „a fi singur” [30, p. 14].

După cum am văzut, noul sens al verbului a fost asociat și cu construcția sintactică din engleză (intranzitivă nereflexivă):

„mai bine să socializăm în mediul virtual” (Moldova 1, Bună dimineața);

„vino să socializăm în stil business”.

Urmând tendința limbajului familiar de a folosi reflexiv verbele intranzitive (a conversa > a se conversa, a divorța > a se divorța, a relaționa > a se relaționa etc), verbul a socializa cu noul sens se utilizează și reflexiv:

„Știm să ne socializăm pe net”

„dacă vreți să vă socializați cu alți români ar fi bine să fiți mai indulgenți”

Succesul pe care-1 au nu numai în limba română, ci și în alte limbi verbul a socializa și cuvintele din familia sa lexicală se explică prin faptul că exprimă „înnobilarea” unor realități banale, care par a fi tratate științific: a socializa devine un termen mai prețios, eufemistic, pentru acțiuni cotidiene ca „a sta de vorbă”,

„a bârfi”, „a merge la plimbări”, „a bea cu colegii”, „a stabili relații de prietenie” etc. [Ibidem].

Pentru a se impune în limbă, a socializa folosește mecanisme inteligente. Copierea sensului pe care-1 are corespondentul englezesc poate trece neobservată, verbul lărgindu-și imediat sensul, pentru a putea umple un gol (sensul „a fi împreună”); preluarea structurii sintactice, un proces mai greu de acceptat, e mascată de forma reflexivă a verbului, care, fiind o tendință generală a limbajului familiar, îi creează un aer mai firesc în limba română.

a suna înapoi

Sub influența limbii engleze, verbul din limba română a suna intră în construcții noi. Formulările mai vechi „a suna mai târziu” și „a suna din nou” sunt înlocuite în limba de azi prin a resuna și a suna înapoi:

„dacă am zis că te resun, așa fac”;

„o să-1 întreb pe cel de la care l-am primit eu și te sun înapoi”;

„o să te sun înapoi când termin cursul”;

Este clar că formularea a suna înapoi este calchiată după englezescul to call back. Același lucru se poate spune și despre verbul a resuna, care copiază structura verbului englezesc to recall. Avem a face în cazul lui a resuna tot cu o influență englezească, care ține, mai degrabă, de formarea cuvintelor decât de împrumutarea ca atare a unui element lexical: prefixul re- cu valoare iterativă este extrem de frecvent, putându-se atașa, virtual, la orice bază verbală, pentru a crea derivate noi. Iorgu Iordan remarca încă din perioada interbelică puterea derivativă a prefixului re-. Se poate spune deci că un proces existent în română (prefixarea cu re-) este întărit prin contactul cu engleza [24, p. 206].

Cele două inovații, a resuna și a suna înapoi, prezintă ușoare diferențe semantice, care le permit conviețuirea în limbă: la fel ca a suna mai târziu, a resuna are presupoziția semantică „nu contează cine a sunat primul, sun eu mai târziu”, pe când a suna înapoi poartă în sine ideea „tu m-ai sunat înainte”.

suspicios de îmbolnăvire

În vocabularul cotidian, diferența dintre suspect (< fr. suspect) „care este bănuit sau dă de bănuit, care inspiră neîncredere, de care trebuie să te ferești, dubios, îndoielnic, suspectat” și suspicios (< fr. suspicieux) „bănuitor, neîncrezător” pare să se anuleze, suspicios înlocuindu-1, în multe contexte, pe suspect. Anularea diferenței semantice dintre cele două cuvinte este destul de curioasă, pentru că cele două adjective exprimă lucruri distincte: suspect se referă la o persoană sau la un lucru care e ținta suspiciunii, a bănuielii, care e suspectat(ă) de altcineva, pe când suspicios se referă la persoana care e sursa suspiciunii, a bănuielii, care suspectează pe altcineva sau altceva.

O cauză importantă a acestei confuzii este traducerea neatentă, grăbită, mimetică a adjectivului englez suspicious, care are atât sensurile limbii române suspect („care trezește suspiciunea”, „care are un caracter îndoielnic, o condiție îndoielnică”), cât și suspicios („care simte suspiciune, dispus să suspecteze, neîncrezător”). La suprapunerea celor două adjective a contribuit, probabil, și sinonimia verbelor a suspecta (împrumutat din franceză) și a suspiciona (format în limba română, de la suspiciune). În limba actuală aceste două verbe se diferențiază stilistic, a suspecta fiind specializat pentru limbajul polițiștilor:

„poliția suspectează o persoană din anturajul soților Garoafă”

„poliția suspectează o sinucidere" (observator.al.ro),

iar a suspiciona, pentru cel medical:

„suspicionăm o intoxicație cu monoxid de carbon" (Pro TV, 06.03.2015);

„suspicionăm o fractură de coastă” (Antena 1, 29.04.2015).

Înlocuirea mecanică și cu totul nerecomandabilă a lui suspect prin suspicios este vizbilă în contexte precum:

„nu taie cotele evenimentelor care devin suspicioase pe parcurs datorită unor zvonuri” (Kanal D, Paparazi);

„Direcția Agricolă, verificată pentru afaceri suspicioase” (Pro Tv, Știri),

în care nu se mai ține seamă nici de sens, nici de restricția de combinare a lui suspicios cu nume de persoane.

Există și consecințe sintactice, adjectivul (și adverbul) suspicios modificându-și regimul după modelul lui suspect:

„suspicios de îmbolnăvire” (www.sfatulmedicului.ro);

”note suspicios de mari la istorie și geografie” (www.roportal.ro).

versatilitatea butonilor

Ca și provocare, versatil și versatilitate fac parte din seria cuvintelor care au suferit, sub influența englezei, o „înnobilare” semantică. Deși sensul tradițional al celor două cuvinte este predominant negativ, acum ele apar, mai ales în limbajul publicitar, în contexte pozitive:

„Toyota Verso – versatilitate fără compromisuri” (www.auto-bild.ro);

„o gamă de excavatoare multifuncționale, cele mai versatile mașini pentru lucrul în oraș” (www.memimpex.ro);

„mazărea este unul dintre alimentele cu cea mai mare versatilitate” (Pro Tv, Ce se întîmplă doctore);

Sensurile „pozitive" din aceste exemple nu se regăsesc în dicționarele explicative românești, în care versatil, împrumutat din franceză (versatile), are sensurile: „care își schimbă cu ușurință părerile; nehotărât, nestatornic, schimbător, instabil”, cu privire la oameni, și „care este specific unei persoane inconsecvente, nehotărâte; oscilant, inconstant, instabil”, prin extindere, despre însușiri, manifestări etc. ale oamenilor (exemplu: „prea capricios și versatil, din această cauză nu o să reușească”).

Sensuri „negative" corespund etimonului francez, atestat încă din 1588 cu sensul „care își schimbă ușor părerile, schimbător, inconstant”. Francezul versatile a fost împrumutat din latină versatilis (sursă și pentru engleză versatile), care era „neutru” semantic, însemnând „mobil, rotitor, care se întoarce ușor, adaptabil”. Acest sens „neutru” a fost preluat inițial și de franceză („epee versatile”), care a dezvoltat apoi și sensul „negativ” preluat de limba română. În schimb, engleza a păstrat și sensul etimologic „neutru”, și chiar i-a adăugat conotații pozitive: referitor la o persoană sau la mintea unei persoane, versatile înseamnă „care trece ușor și rapid de la un subiect la altul, de la o sarcină la alta”, „care are aptitudini în diverse domenii”, iar referitor la un obiect vestimentar, la un produs, la un dispozitiv, „care are multe utilizări, multe aplicații” [14, pp. 77-78]. Este deci evident că sensurile „pozitive” din limba actuală, opuse acelora mai vechi, sunt copiate după engleză.

Calculul lingvistic este un procedeu important, iar studierea acestuia ajută atît la îmbogățirea limbii, cît și la îmbogățirea vocabularului oricărui vorbitor. Vorbitorii în permanență utilizează cuvintele noi apărute în limbă, dar uneori folosirea noilor cuvinte, expresii duce la „stâlcirea” limbii literare. De aceea pentru a vorbi o limbă română literară și corectă trebuie să ne aflăm în permanență în procesul învățării.

2.2. Calcuri nerecomandate în limba română actuală

Contactul permanent și intens dintre limba română și limba rusă, a lăsat amprente considerabile în structura limbii române. Cel mai afectat de fenomenul bilingvismului din acest areal socio-lingvistic este lexicul, urmat de sintaxă și de frazeologie. Și în acest caz, morfologia, s-a dovedit a fi domeniul cel mai rezistent la influențele străine. Printre cele mai frecvente și mai grave abateri de la limba literară, se află calcurile nerecomandate (de natură semantică, morfematică, morfologică, sintactică și frazeologică).

Calcuri nerecomandate

În general, după cum am menționat și în Introducere, calcul lingvistic reprezintă un mijloc de îmbogățire a unei limbi. Însă când imitarea unui model străin duce la denaturarea sistemului limbii, prin atribuirea de sensuri redundante unor cuvinte existente în limbă, prin crearea de lexeme inutile, prin stabilirea unor raporturi gramaticale nefirești limbii literare, atunci deja avem de-a face cu calcuri nerecomandate. În asemenea situații, nu mai este vorba de un procedeu productiv, ci de unul regresiv, degradant, destructiv. Sunt întîlnite diferite tipuri de calcul nerecomandat în limba română. Cîteva din ele sunt exemplificate în cele ce urmează, bazate pe influența limbei ruse asupra limbei române.

Calcuri semantice nerecomandate

Calcul semantic face parte din categoria calcurilor lexicale, ca urmare a influenței acestui fenomen lingvistic asupra vocabularului unei limbi. Astfel, prin adăugarea unui sau a mai multor sensuri la cele preexistente, după un model străin, are loc extinderea structurii semantice a unui cuvânt indigen, respectiv, sporirea lexicului din limba receptoare cu noi sensuri.

Calcurile semantice nerecomandate din limba română constau în atribuirea de sensuri noi a unui cuvânt existent în limba româna literară, sub influența sensurilor corespondentului său din limba rusă. Realizarea acestui fenomen este posibilă când modelul străin este cel puțin bisemantic, iar cuvântul care imită și cel după care se calchiază au cel puțin un sens comun. Ca rezultat al calchierii semantice nerecomandate, lexemul influențat din limba română își lărgește nejustificat numărul de sensuri.

Spre exemplu:

a se aranja la muncă pentru a se angaja la muncă (din limba rusă устраиваться на работу, unde verbul rusesc устраиваться are atât sensul „a se angaja”, cât și „a se aranja”); a petrece o ședință pentru a organiza o ședință (din limba rusă провести заседание, unde verbul rusesc провести are atât sensul „a organiza”, cât și „a petrece”);

a se ocupa la pian pentru a studia la pian (din limba rusă заниматься на пианино, unde vb. rus. заниматься are atât sensul „a studia”, cât și „a se ocupa”); a apăra o teză pentru a susține o teză, (din limba rusă защищать тезис, unde verbul rusesc защищать are atât sensul „a susține”, cât și „a apăra”) ș.a.

Calcurile de acest tip vizează, cu precădere, semantica verbului. Acest fenomen se întâlnește, în special, la verbele care în limba rusă cunosc un polisemantism mult mai dezvoltat față de același verb din limba română. Vorbitorii, fiind puternic influențați de tiparele semantice rusești, preiau automat corespondentul românesc al lexemului din rusă, fără să realizeze că firea limbii române impune folosirea unui alt verb pentru redarea sensului în cauză. Unul dintre lexemele polisemantice din limba rusă este și verbul принимать care are, printre altele, și sensul „a primi”. De exemplu: sintagma în limba rusă принимать гостеи, unde verbul din limba rusă принимать coincide semantic cu verbul din limba română a primi, (a primi oaspeți). De cele mai multe ori însă, verbul rusesc în discuție este folosit impropriu de către vorbitorii de limbă română, care îi atribuie sensurile din rusă [31, pp. 238-239].

Spre exemplu:

a primi un examen pentru a examina, (din limba rusă принимать эгзамен);

a primi critică pentru a accepta observațiile critice, (din limba rusă принимать критику);

a primi o lege pentru a adopta o lege, (din limba rusă принимать закон).

Prin urmare, calchierea semantică nerecomandată reprezintă un fenomen nociv, care duce la „parazitarea” (după un model strain) a unor cuvinte fără cu sensuri inutile, pentru exprimarea cărora limba română literară dispune de alte lexeme.

Calcuri de structură morfematică nerecomandate

Calcul de structură morfematică face parte din categoria calcurilor lexicale, afectând vocabularul unei limbi prin crearea de noi unități lexicale. Acest tip de calc constă în imitarea structurii unor lexeme străine și în formarea cuvintelor noi din material autohton.

Fenomenul bilingvismului din vocabularul limbii române a marcat negativ modul de organizare internă a elementelor lexicale, ducând la apariția calcurilor nerecomandate de structură morfematică, după limba rasă. Prin calcurile lexicale de structură morfematică nu doar se imită forma internă a unui cuvânt străin (de regulă, derivat sau compus), ci și se traduc (total sau parțial) elementele modelului copiat. Numărul calcurilor de structură morfematică nerecomandate este mai mic, în comparație cu calcurile semantice condamnabile. Iată câteva dintre calcurile de structură morfematică cu o circulație mare în limba română:

rutieră pentru microbuz (cf. substantivul rusesc маршрутка = cu substantivul маршрут „rută” + sufixul -ka);

adăugător pentru suplimantar (cf. adjectivul rusesc дополнительный = cu verbul дополнить „a adăuga” + sufixul -ельный);

Din dorința de a evita lexemele rusești, vorbitorii de limbă română traduc literal cuvintele (sau elementele lor componente) din limba rusă, fără să realizeze consecințele calchierii. Acest aspect duce:

fie la crearea unor lexeme inexistente în limba română literară;

fie la obținerea unor forme care, în limba română literară au altă categorie gramaticală și alt sens.

Calcul de structură morfematică nerecomandat dublează inutil cuvintele din limba română literară. Adesea, calcurile lexicale de structură morfematică nerecomandate contravin normelor de formare a cuvintelor [1; p. 102].

Calcuri morfologice nerecomandate

Calcul morfologic face parte din categoria calcurilor gramaticale, caracterizându-se prin imiterea unui procedeu morfologic după o limbă străină. Calcurile morfologice nerecomandate din limba română constau în preluarea din limba rusă a unei categorii morfologie. Cel mai întîlnit tip de calc morfologic nerecomandat din acest spațiu lingvistic ține de paradigma diatezei.

Caclcuri de diateză nerecomandate

Calcurile de diateză nerecomandate din limba română se manifestă, în special, prin preluarea diatezei reflexive din limba rusă, fără a ține seama că, în româna literară, nu orice verb sau nu orice sens al verbului este compatibil cu categoria reflexivității.

Spre exemplu:

a se încânta pentru a fi încântat, (cf. rusescul восхищаться);

a se greși pentru a greși, (cf. rusescul ошибатся);

scuzați, m-am greșit pentru Scuzați, am greșit.

Alte exemple cu diateza modificată după tiparul reflexiv al limbii ruse:

spectacolul se începe pentru spectcolul începe, (din rusă cпектакль начинается);

el se învață la facultate pentru el învață la facultate, (din rusă он учится на факультете);

Calchiind diateza din limba rusă, vorbitorii au format forme verbale inexistente în limba română literară.

Ca

Calcul sintactic se încadrează în clasa calcurilor gramaticale, definindu-se prin îmrpumutarea unui procedeu sintactic dintr-o limbă străină. Această categorie de calcuri se referă la regimul verbal prepozițional, la regimul nominal și la organizarea internă a enunțului.

Calcuri nerecomandate de regim verbal prepozițional

Calcurile nerecomandate de regim verbal prepozițional, constau în imitarea organizării sintactice a grupului verbal prepozițional, din limba rusă.

Această categorie de calcuri se caracterizează prin preluarea din limba rusă a modelului de regim verbal prepozițional. În astfel de construcții, prepoziția din grupul verbal din limba română este redată fidel prin echivalentul său din limba rusă, și nu în conformitate cu regimul verbal prepozițional din limba română literară. Iată cîteva exemple de calcuri nerecomandate:

Prepoziția din limba rusă в în limba română în:

a se îndrăgosti în cineva pentru a se îndrăgosti de cineva, (din limba rusă влюбится в кого-то);

a fi în modă pentru a fi la modă, (din limba rusă быти в моде).

Adesea noi spunem: „Trebuie să fiu în pas cu moda” pentru „Trebuie să fiu la modă.

Prepoziția din limba rusă на în limba română la:

a sta la strajă pentru a sta de strajă, (din limba rusă стоять на страже);

sună la clasă pentru sună de intrare în clasă/ sună pentru începutul lecției, (din limba rusă звонит на урок).

Prepoziția din limba rusă по în limba română pe:

a spune pe radio pentru a spune la radio, (din limba rusă сказать по радио);

a vorbi pe telefon pentru a vorbi la telefon, (din limba rusă говорить по телефону).

Prepoziția din limba rusă за în limba română după

a pleca după graniță pentru a pleca peste graniță, (din limba rusă уехать за границу);

a plîns după culise pentru a plîns în culise, (din limba rusă заплакал(а) за кулисами);

a se așeza după volan pentru a se așeza la volan, (din limba rusă сесть за рулем) [32].

Multitudinea tiparelor de calcuri de regim verbal prepozițional nerecomandate dovedește că acest fenomen este foarte frecvent în limba română actuală. Selectarea în procesul vorbirii a unei prepoziții traduse ad litteram din limba rusă are loc din cauză că marea majoritate a vorbitorilor de limbă română au în minte modelul sintactic prepozițional rusesc.

Calcuri nerecomandate de regim nominal prepozițional

Calcurile nerecomandate de regim nominal prepozițional din limba română constau în imitarea organizării interne a grupului nominal după limba rusă.

Această categorie de calcuri se caracterizează prin preluarea din limba rusă a modelului de regim nominal prepozițional. În asemenea structuri, prepozitia din grupul nominal din limba română este redată fidel prin echivalentul său din limba rusă, și nu în conformitate cu regimul nominal prepozițional din limba română literară. Precum următoarele structuri nominale prepoziționale calchiate din limba rusă;

Prepoziția din limba rusă по în limba română pe:

specialist pe botanică pentru specialist în botanică, (din limba rusă специлист по ботанике);

test pe geografie pentru test la geografie, (din limba rusă тест по географии).

Calcuri nerecomandate de organizare internă a enunțului

Calcurile din această categorie constau în imitarea după limba rusă a modului de structurare a enunțului. Printre cele mai întîlnite calcuri de organizare internă, întîlnim:

Calchierea structurii genitivale

Construcția genitivală rusească, calchiată de vorbitorii de limbă română, se identifică cu ajutorul întrebării din limba rusă у кого? (în limba română la cine?) și are în calitate de element genitival un pronume personal, mai rar, un nume propriu [33, p. 179]. Calchierea acestui tipar sintactic este destul de răspîndită în limba română.

Spre exemplu:

La mine mama este acasă. pentru Mama mea este acasă./ Mama îmi este acasă. (din limba rusă У меня мать дома.);

La mine rochia e nouă. pentru Rochia mea este nouă./ Eu am o rochie nouă./ Rochia îmi este nouă. (din limba rusă У меня новое платье.).

În aceste construcții calchiate, avem a face cu un „fals locativ” (la mine), care, în limba română literară, este redat printr-o „construcție posesivă”, materializată fie prin verbul a avea (Eu am o rochie nouă.), fie printr-o determinare atributivă, exprimată atât printr-un pronume posesiv în cazul Genitiv (mama mea; rochia mea), cât și printr-un pronume personal în cazul Dativ (mama îmi este…; rochia îmi este).

Calchierea topicii

Topica limbii ruse se deosebește de cea a limbii române, în special, în ceea ce privește poziționarea în enunț a adverbului, a pronumelui și a adjectivului. De exemplu:

noi bine știm pentru (noi) știm bine, (din limba rusă мы хорошо знаем);

instituție superioară de învățământ pentru instituție de învățământ superior, (din limba rusă высшее учебное заведение).

Calchierea unor structuri incidente

Construcțiile incidente sunt acele structuri care aduc o informație suplimentară o precizare a ceea ce s-a exprimat, neavând însă o valoare semnificativă în sine. În limba română, adesea, se întîlnesc situații când asemenea structuri sunt calchiate după limba rusă:

cum vedem pentru după cum vedem, (din limba rusă как мы видем);

cum știm pentru după cum știm, (din limba rusă как мы знаем).

Din cele prezentate, se observă că, în limba rusă, construcțiile în discuție se organizează neprepozițional, pe când, în limba română literară, aceastea se construiesc obligatoriu cu prepoziția după.

Calcuri frazeologice nerecomandate

Calcurile frazeologice nerecomandate din limba română constau în traducerea ad litteram a elementelor lexicale din îmbinările perifrastice rusești.

Spre exemplu:

de toată mîna pentru meșter la toate, (din limba rusă мастер на все руки);

totul e pe vechi pentru totul e așa cum a fost/ totul e neschimbat, (din limba rusă все по старому);

*a dispărea fără de veste pentru a dispărea fără urmă, (din limba rusă пропасть без вести).

Pentru ca astfel de erori să fie înlăturate, ar trebuie ca, în procesul de traducere, asemenea tipare fixe să fie adaptate în limba în care se face traducerea. Prin urmare, când nu se poate găsi un echivalent din categoria frazeologismelor, se preferă o traducere liberă în locul uneia textuale. În anexe am încercat să formulăm câteva însărcinări care ne-ar ajuta să înlocuim mai ușor calchierile nerecomandate.

Fenomenul calchierii reprezintă o consecință a interacțiunii dintre două limbi, în cazul de față limba română și limba rusă. Spre deosebire de calcurile productive (care îmbogățesc o limbă cu noi cuvinte și cu noi sensuri, după modelul altei limbi), calcurile nerecomandate alterează sistemul unei limbi, reprezentând un real pericol pentru integritatea ei. Acest aspect este caracteristic și pentru limba română. Contactul îndelungat dintre limba română și limba rusă, care are o circulație foarte pare în spațiul lingvistic, a dus la modificarea structurii limbii române, conturându-i trăsături distincte față de limba română literară.

CONCLUZII

Limba este în permanetă schimbare și dezvoltare. De aceea sursele ei de îmbogățire reprezintă un pilon important. În prezent principalul mijloc de îmbogățire îl constituie influența altei limbi, fie cu caracter productiv, fie distructiv. De la început am observat că limba își renovează arsenalul mijloacelor de exprimare pe trei căi: internă, externă și mixtă. Spre deosebire de calea internă, care constă în folosirea potențialului propriu, calea externă și cea mixtă sunt de neconceput fără contactul cu alte limbi. Anume de aceea bilingvismul constituie un teren favorabil pentru aceste căi.

Ultima cale de îmbogățire a vocabularului unei limbi este calchierea. Calchierea este un aspect al interferenței limbilor mai răspândit și mai profund decât împrumutul. Ea este o cale de creare a mijloacelor de exprimare și doar acest fapt este suficient de a o cerceta.

Calchierea în limba română este de mai multe tipuri: lexicală, frazeologică, morfologică și sintactică, lexico-frazeologică, gramaticală și lexico-gramaticală. Fiecare tip are modul propriu de formare, dar toate apar pe baza unor modele specifice lor din alte limbi. Aceste tipuri de calchieri fiind trecute prin triada sistem-uz-normă, se împart în două clase: 1) calcuri acceptabile sau productive, 2) calcuri condamnabile sau distructive.

Calchierea lexicală se împarte în două subtipuri: calchiere morfematică si calchiere semantică.

Calchierea morfematică cuprinde mai multe operații, care se presupun reciproc și formează un tot unitar. Prin aceste operații se enumeră: imitarea formei a modelului; traducerea părților componente ale modelului; formarea complexului sonor al calcului din materialul folosit pentru traducere etc. Calcurile morfematice se împart în calcuri formate prin derivare și compunere, care acestea la rîndul lor mai cuprind: calcuri totale, parțiale etc. Calchierea morfematică contribuie la crearea mijloacelor de exprimare în limba română, la înmulțirea și activizarea tiparelor de formare a cuvintelor și la apropierea structurilor morfologice ale limbii române și limba model.

Calchierea semantică constă din imitarea formei interne a modelului. În urma calchierii semantice apar noi sinonime și omonime, care intră în relații de sens cu alte unități lexicale.

Calchierile gramaticale, morfologice și sintactice constau în imitarea modelelor strine de structură gramaticală, morfologică și sintactică.

Calchierea frazeologică constă în traducerea părților componente ale modelului, formarea complexului sonor al calcului și imitarea raportului semnificant: semnificat al modelului.

Scopul propus în studiul respectiv a fost realizat prin intermediul obiectivelor. Fiecare obiectiv în parte a fost pus în aplicare atât pe bază teoretică, cât și practică. Am exemplificat de-a lungul lucrării numeroase exemple.

În procesul cercetării am constatat că calchierea ar trebui să constituie un procedeu de îmbogățire a vocabularului, dar nu de deteriorare a acestuia. De aceea în partea practică a prezentei lucrări am concentrat atenția asupra calchierilor nerecomandate, chiar și a celor provenite din limba rusă. Pentru ca să fie înlăturată latura negativă a calchierii ar trebui să ne concentrăm atenția asupra limbii române literare. Ca sugestie de îmbunătățire a propriei noastre educații asupra calcului lingvistic am analizat un șir de sarcini, pe care li-am selectat și introdus în prezenta lucrare (anexe).

Limba fiind cel mai important mijloc de comunicare a fost, este și va rămâne simbolul unei țări.

BIBLIOGRAFIE ȘI SIGLE

Alexei Palii, Calchierea ca aspect al interferenței limbilor, Chișinău „Știința“, 1991.

Matieț Violeta, Suport de curs „ Lingvistica generală, despre Eugen Coșeriu”.

Curs Calcul Lingvistic< Filologie/ RegieLive [online]. Profesor: Ionel Apostolatu, [accesat 12 decembrie 2014]; Available from: URL: http://biblioteca.regielive.ro/cursuri/filologie/calcul-lingvistic-67546.html

I.Rizescu, Contribuții la studiul calcului lingvistic, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1958.

Angela Bidu-Vrînceanu, Cristina Călărașu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu și alții, Dicționar de științe ale limbii, Nemira, București, 2005.

Al. Graur, Scrieri de ieri și de azi, Editura Științifică, București, 1970.

Liviu Groza, Elemente de lexicologie, Humanitas, București, 2004.

Theodor Hristea, 1984, Sinteze de limbă română, Editura Albatros, București.

Stoichițoiu Ichim, Adriana, 2006, Aspecte ale influenței engleze în româna actuală, Editura Universității din București, București.

Theodor Hristea, Tipuri de calc lingvistic. Studii și cercetări lingvistice. Nr.5, București, 1967

Al. Graur, Studii de lingvistică generală, București, 1960.

E. Seidel, Elemente sintactice slave în limba română., București, 1958.

Iordan Iorgu, Tendințe sintactice în limba română actuală.// Studii și cercetări lingvistice. Nr. 6, 1966.

Adina Dragomirescu, Alexandru Nicolae, 101 greșeli de lexic și de semantică. Editura Humanitas, București, 2011.

Al. Graur, „Rolul dicționarelor”, Limba română, 4.

G. Gruiță, Moda lingvistică 2007. Norma, uzul și abuzul, Paralela 45, Pitești, 2006.

Stoichițoiu Ichim, Adriana, Vocabularul limbii române actuale. Dinamica, influențe, reativitate, All, București, 2005.

DEX 2009 – Academia Română, Institutul de lingvistică, „ Iorgu Iordan – Al. Rosseti”, Dicționarul explicativ al limbii române, ediție revăzută și adăugită, Univers Enciclopedic, gold, București.

NDU – Ioan Oprea, Carmen Gabriela Pamfil, Rodica Radu, Victoria Zăstroiu, Noul dicționar universal al limbii române, ediția a III-a, Litera Internațional, București – Chișinău, 2009.

DEXI – Eugenia Dima ( coordonator ), Dicționarul explicativ ilustrat al limbii române, Arc, Gunivas, Chișinău, 2007.

Stoichițoiu Ichim, Adriana, Aspecte ale influenței engleze în româna actuală, Editura Universității din București, București, 2006.

Zafiu, Rodica, „Probleme adresate”, România literară, 36.

Forăscu, Narcisa, „ Greșeli în lexicul actual”, Limba și literatura română, 2, 1999.

Iordan, Iorgu, Limba română actuală. O gramatică a „greșelilor”, Institutul de Arte Grafice, „Alexandru A. Țerek”, Iași, 1943.

Rodica Zafiu, 2007, „A se focusa”, România literară, 7, 2007.

Mioara, Avram, Cuvintele limbii române între corect și incorect, editura Cartier, Chișinău 2001.

Rodica, Zafiu, „Locație, România literară, 28.

DLR – Dicționarul limbii române, serie nouă, Editura Academiei Române, București, 1965-2010.

Rodica, Zafiu, „Setare”, România literară, 37.

Rodica, Zafiu, „Socilaizare”, România literară, 35.

V. Mândâcanu, Cuvântul potrivit la locul potrivit, Ediția a II-a, Editura Cartea Moldovenească, Chiținău, 1987.

A. Crijanovschi, dicționar de dificultăți ale limbii, Editura Arc & Museum, Chișinău, 2000.

33. A. Ciobanu, Limba maternă și cultivarea ei, Editura Lumina, Chișinău, 1998.

ANEXE

Cuvînt înainte

Non sholae, sed vitae discimus.

Nu pentru școală, ci pentru viață învățăm.

( Seneca )

În prezent se produce o transformare intensă a învățămîntului clasic, rigid, bazat pe învățarea mecanică, pasivă și rudimentară, într-un învățămînt modern, creativ și inteligent bazat pe participare și colaborare.

Corect, simplu și frumos poate să-și exprime gîndurile numai acela care stăpînește limba sub toate aspectele ei, consemnează profesorul universitar , doctor habilitar în filologie V. Marin. Pornind de la realitatea exprimării noastre de astăzi, această lucrare constituie învățarea calchierii din exprimarea noastră orală și scrisă prin exerciții.

Obiectivul general al lucrării respective este utilizarea corectă a cuvintelor calchiate și folosite greșit.

Calchierea/calcul

N.B.! Principala sursă a calchierii în limba română este gândirea în limba rusă, rod al „bilingvismului armonios” de odinioară și redarea, traducerea nereușită ad-hoc a expresiei, formulate pe bază de material rusesc, în românește.

Se pare că, printre alte greșeli de exprimare, calcurile din limba rusă dețin întâietatea, căci sunt comise atât de alolingvi, cât și de o categorie de băștinași, care ignoră normele de exprimare corectă.

Așadar, calculul este un fenomen lingvistic care constă în atribuirea de sensuri noi, după model străin, cuvintelor existente în limbă ori în formarea unor cuvinte sau expresii noi prin traducerea elementelor componente ale unor cuvinte străine.

Însărcinări

1. Alegeți din șirul cu forme recomandabile cîte 4-5 exemple și alcătuiți respectiv atîtea propoziții.

2. Indicați forma corectă a următoarelor calchieri:

Magazin de haine gata

Magazin de băcălie

Magazin de cărți

Magazin cu autodeservire

Magazin de producte

A se ocupa cu sportul/cu gimnastica

Ospătărie studențească

A lucra pe specialitate

Rachetă de tenis de masă/de ping-pong

A retrăi la examenele de vară

Sală festivă/sportivă/de citire

A sta în rând

A nimeri sub ploaie

Eu trăiesc pe strada M. Eminescu.

Vin de marcă

Cum viața?

Joi avem volantă la ora trei.

Costum măsura cincizeci, rostul trei.

3. Prezentați 10 exemple de calcuri. Indicați forma lor recomandabilă.

4. Alegeți formula corectă. Motivați-vă opțiunea.

a-i citi sau a-i face morală cuiva

a culege sau a forma un număr de telefon

a da sau a pune o întrebare

a avea talon sau bon de ordine la medic

order sau ordin de repartiție (repartizare a unei locuințe)

circulator sau abonament

a primi sau a adopta/a lua o hotărâre

a precauta sau a examina o chestiune

a pune la discuție sau a supune deliberării / dezbaterii /discuțiilor

medicul m-a consultat sau m-a examinat atent

a transmite sau a da complimente cuiva

a face sau a da o propunere

a citi sau a preda o lecție

a-și aduce contribuția sau a-și da contribuția

dicționar destinat sau predestinat elevilor

orele unu sau ora unu

orele doua sau ora două

începutul la șapte sau șase și ceva

patru și jumătate sau jumătate la cinci

la fără opt minute zece sau la zece fără opt minute

cincisprezece minute la unsprezece sau zece și un sfert

sunt precis că știe sau sunt sigur că știe

retrăiește grozav sau suferă grozav

sectorul Botanica sau raionul Botanica

a da un telefon sau a face un telefon

a-și apăra sau a-și susține teza de licență

a face cadou (a dărui, a dona) sau a cadona

la noi e primit sau la noi se obișnuiește

a primi sau a depune jurământul

a lua sau a primi un medicament

a primi sau a lua în serios

a primi sau a face un duș

a induce sau a duce în eroare pe cineva

aceasta atârnă sau depinde de tine

a brona sau a reține/a rezerva o cameră

mărfuri sportive sau articole de sport

mărfuri de cancelarie sau papetărie/rechizite de birou

carnet de muncă sau cărticică de muncă

carnet de cecuri sau cărticică de cecuri

5. În fragmentele de mai jos, extrageți cuvintele împrumutate din limba rusă, înlocuindu-le cu formele corecte ale limii române.

1. Chestiunea de aici e mai vajnică! – a spus Anghel.

(V. Vasilache)

2. Și câinele… înțelegător, mai dădea câte o raită de înconjura grădina, și iar venea să se așeze în labe, privind ba cu un ochi, ba cu altul, cum robotește unchiașul.

(I. C. Ciobanu)

3. Alături de moartea semenilor tăi zace moartea ta proprie, și numai o întâmplare stupidă ce nu-și are pravilă a hotărât care să tot zacă la pământ, cine să mai calce iarbă verde. ( I. Druța)

N.B.! Sub influența modelelor rusești se observă substituirea greșită a unor prepoziții cu altele. Fenomenul se atestă și la multe verbe, dintre care menționăm:

A se îndrăgosti/ Este îndrăgostit în istorie/în Măria.

A se îndoi/Mama s-a îndoit în meritele lui.

A se inspira/Poetul începător s-a inspirat după „Luceafărul", de M. Eminescu.

A locui/Prietenul meu locuiește sub Bălți.

A privi/Ionel a privit pe televizor un spectacol.

A vorbi/Am vorbit cu mămica pe telefon.

A se hotărî/S-a hotărât de a reconstrui școala.

E necesar/Este necesar de a studia limba română.

6. Efectuați rectificările corespunzătoare, pentru a evita calchierile din exemplele de mai sus.

7. Timp de 4-5 minunte alcătuiți cîteva exemple cu alte prepoziții folosite incorect arătînd forma corectă a acestora.

8. N.B.! Rețineți formele corecte ale unor calcuri utilizate mai des. Constuiți un dialog cu colegul de bancă utilizând exemplele de mai jos.

9. Alegeți opțiunea corectă. Motivați.

A demisionat la cerere sau s-a concediat din proprie dorință.

Calculator/computer sau computator.

A citi o lecție sau a ține o prelegere.

Să atragem sau să acordam atenție acestui factor.

Doctor în științe economice sau doctor în economie.

Nici într-un caz sau în nici un caz.

în numele sau din numele (de la) numele.

A pleca în Bulgaria sau la Bulgaria

A pleca la Bălți sau în Bălți.

A sta la rând (la coadă, a face coadă) sau a sta în rând, în coadă.

Abiturient sau candidat la admitere.

înverzirea orașelor sau crearea de spații verzi în orașe.

A întinde guma sau a trage de timp.

Onorată asistență/onorat public, auditoriu sau stimată audiență.

Ele pe buletin sau în concediu de boală.

Concediale sau indemnizații de concediu.

Am luat cunoștință cu proiectul hotărârii sau de proiectul hotărârii.

M-am greșit sau am greșit.

De ce te râzi sau de ce râzi.

Ea se simte nu bine sau ea nu se simte bine.

Cum viața sau cum o mai duci cu viața, cu traiul.

Pe fonul celor spuse de dumnealui sau pe fundalul/fondul celor spuse de dumnealui.

A da cuvântul sau a prezenta cuvânt.

Absolv sau absolvesc școala.

Limbă natală sau limbă maternă.

Paletă de tenis sau rachetă de tenis/de ping-pong.

S-a născut în zodia cancerului sau sub zodia racului.

Stația terminus sau ultima oprire.

Am petrecut o măsură culturală sau am organizat/am desfășurat/o manifestare/o acțiune culturală.

Bac de benzină sau rezervor de benzină.

A da/a scrie o cerere sau depune/a prezenta/a face o cerere.

N.B.! Calcul mai este și un procedeu specific de îmbogățire a vocabularului, aflat la interferența împrumutului cu creația internă. Cu ajutorul Iui se formează cuvinte noi din materialul limbii române (rădăcini, afixe), dar după modele de structură lexicală străine. Exemple: (a) întrevedea (format din între- și vedea, după modelul fr. entrevoir), masă rotundă (expresie calchiată din fr. table ronde).

Există, de asemenea, calcuri lexico-frazeologice (a face anti-cameră-reproduce structura expresiei faire antichambre, dar și forma internă a cuvântului antichambre) și calcuri lexico-grama-ticale (gerunziile cu valoare adjectivală sau chiar substantivală, de ex., suferind-suferindă, după francezul souffrant-souffrante). Calcurile cuvintelor simple sunt calcuri semantice, adică imită complexul semantic al modelului străin, de exemplu, româna – lume, care avea în latină numai sensul ,lumină" (pe care, de altfel, 1-a și pierdut) a dobândit sensul de „univers" sub influența slavă sveat (care înseamnă atât „lumină'', cât și „univers").

Aceste calchieri nu sunt considerate greșeli de exprimare.

Bibliografie

Avram M. Cuvintele limbii române între corect și incorect. București. Editura Cartier, 2001.

Guțu V. Dicționar al greșelilor de limbă. Chișinâu: Editura ARC, 1998.

Rusnac G. Limba română corectă. Chișinău : Editura ARC, 1996.

Svetlana Guțu, Să scriem și să vorbim corect, Chișinău , CEP USM, 2007.