Dileme Si Actualitate în Lumea Lui Caragiale

Dileme și actualitate în lumea lui Caragiale

Capitolul 1

Introducere în lumea caragialiană

1.1. Scurtă biografie

Născut în data de 30 ianuarie 1852, satul Haimanale (azi I. L. Caragiale), județul Dâmbovița – decedat 22 iunie 1912, Berlin (Germania); reînhumat în cimitirul Bellu din București.

Ion Luca Caragiale este cel mai mare dramaturg român al tuturor timpurilor. El este unul din marii clasici ai literaturii noastre, dar și un realist ce surprinde secvențe din viața oamenilor obisnuiți, cu defecte, calități si slăbiciuni, pe care le satirizează, le critică într-un mod comic.
Geniul comic al acestui dramaturg român este profund original și rezultatele lui țin de o combinare inimitabilă a tuturor mijloacelor.

G. Călinescu situează problema în sfera indemonstrabilului: „Umorul lui Caragiale e inefabil, ca și lirismul eminescian”, constând în „caragialism”, adică într-o manieră proprie de a vorbi.

Urmează clasele primare și Școala Domnească la Ploiești și următoarele patru clase în particular și la Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel" din același oraș.

Între 1868 și 1870 frecventează cursurile Conservatorului din București, clasa de declamație și mimica, avându-1 ca prof. pe unchiul său, dramaturgul Costache Caragiali.

În 1870 renunță la postul de copist pe care îl ocupa la Tribunalul Prahova și se angajează ca al doilea sufletist și copist la Teatrul Național din București.

În această perioadă, începe să publice în gazetele politice și umoristice de orientare liberală Ghimpele, Telegraful, Asmodeu, și este girant responsabil la Alegatorul liber (1875-1876) sau corector la Unirea democratica (1876-1877). între 1877 și 1881, colaborează cu reportaje, note sau traducător la ziarul politic al junimiștilor.

Timpul, și tot acum frecventează ședințele Junimii, în revista căreia își va publica, alături de Mihai Eminescu și Ion Creangă, principalele piese de teatru (O noapte furtunoasă, 1879; Conu Leonida față cu Reacțiunea, 1880; O scrisoare pierdută, 1885; D-ale carnavalului, 1885; Năpasta, 1890).

În 1879 face prima călătorie în străinătate, la Viena, ca invitat al lui Titu Maiorescu. În 1881 este revizor școlar în districtele Suceava și Neamț, de unde se mută, la cerere, în 1882, în circumscripția Argeș-Vâlcea. 

Ca funcționar la Regia Monopolurilor, în 1884, o cunoaște pe Maria Constanti-născu.

Din această legătura se va naște Mateiu I. Cara-jale.

În stagiunea 1888/1889, Caragiale este director general al teatrelor, calitate în care se ilustrează, în ciuda șicanelor sistematice, ca un foarte exigent regizor și organizator.

În anul 1889 se căsătorește cu fiica arhitectului Gaetano Burelly, Alexandrina. 

Tot în cursul anului 1889, apare la Editura Soce primul voi. al lui C, Teatru, prefață de Titu Maiorescu, prin studiul său din 1885, Comediile d-lui I. L. Caragiale.

Urmează mai multe voi., broșuri și pliante, care, împreună cu Calendarul Claponului (1878), Calendarul Moftului român (1902) și cu principalele gazete editate de Caragiale, singur sau în colaborare {Claponul, 1877; Națiunea română, 1877; Bobamacul, 1878-1879; Moftul român, 1893; 1901-1902; Vatra, 1884-1903), alcătuiesc cea mai complexă ofertă făcută de un scriitor clasic român circuitelor de difuzare literară și publicului.

În ciuda acestei activități prodigioase, care ar fi trebuit să-1 consacre încă din timpul vieții, lui Caragiale i s-a refuzat sistematic acreditarea socială sau culturală, așa încât, după un șir de decepții care culminează cu scandalosul proces al plagiatului (1901-1902), inventat de obscurul scriitor Cain.

Pentru foarte mulți critici și istorici literari, primele texte ale lui Caragiale reprezintă rădăcina minoră și chiar trivială a întregii sale opere, un moment peste care ar trebui să trecem cu îngâduința, pentru ca scriitorul a început prin a face „umplutură" sau „bucătăria" unor gazete, la rubrica de „curiozitatea", de „știri din afară" sau de „felurimi".

În realitate, în ciuda prestanței lor estetice reduse.

Prima observație generală care se poate face este ca mulțimea anecdotelor, a foiletoanelor și a versurilor umoristice sau elegiace, a sonetelor, scitelor fiziologice și a „zig-zagurilor" din Ghimpele, Telegraful, Asmodeu, Alegătorul liber, Unirea democratică, Claponul, Națiunea română, Timpul sau Bobamacul se organizează în jurul a două sisteme de norme și de cultură ierarhic opuse, sistemul normelor culte, specifice literaturii clasice, academice sau consacrate, și sistemul normelor populare, caracteristice literaturii triviale, de la periferia unei culturi.

Pe scurt, între 1873 și 1879, Caragiale publică o întreagă literatură „de bas-etaje", alanii de versurile serioase din Revista contimporană (1874) sau de traducerea tragediei în versuri Roma învinsă de Al. Paradi, oscilând între anonimat, pseudonime și asumarea propriului nume, între proză și versuri, între speciile clasice.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, acest principiu va fi exprimat de scriitor într-un număr de articole programatice (Câteva păreri, 1896; Ceva despre teatru, 1896; Literatura și politica, 1897), care pledează, în esență, pentru ideea egalității formelor și a genurilor literare.

1.2.Despre operele sale

Ceea ce da o neobișnuită vigoare creațiilor sale dramatice este în primul rând conținutul lor deosebit de valoros, prin ascuțita lui actualitate în vremea autorului.

            Dar fără îndoială ca genul dramatic al lui Caragiale și-a găsit expresia desăvârșită în O scrisoare pierdută.

Ceea ce face ca aceasta piesa să treacă înaintea tuturor celorlalte este, înainte de orice, conținutul de undei.

Reprezentarea piesei  O scrisoare pierdută pe marile scene ale lumii (Morcove, Berlin, Vârșovia, Paris, Buenos Aires) atesta, indiscutabil, universalitatea ei.

            De o factură cu totul deosebită este Năpasta.

 De data aceasta râsul este convertit în compasiune, satira în meditație și profunzime psihologică.

            După 1890 repertoriul lui Caragiale se îmbogățește cu proza de analiză și cu povestiri care ilustrează și de astă dată, bogatele resurse ale marelui scriitor.

            Apar : nuvele :O făclie de Paști, Păcat și În vreme de război.

                     Povestiri : KIR Unulea, La hanul lui Mânjoala, Calul dracului, Abu Hassan.

                     Scite : d-l Goe, Triumful talentului, Vizita, Lanțul slăbiciunilor, s.a.

Personajele caragialiene au fost adesea analizate sub aspectul tipurilor și al caracterelor pe care ele le conturează.

Protagoniștii din comedii, prezintă o serie de asemănări frapante, care permit gruparea lor în mai multe categorii.

Aceasta este o latură remarcabilă a personalității lui Caragiale, considerat ca fiind unul dintre cei mai mari creatori de tipuri și de scene de viață. 
Tot controversată este și încadrarea estetică a operei sale.

Caragiale a fost perceput ca un scriitor realist, accentul căzând pe forța lui de a crea impresia de viață autentică, pe orientarea spre critica socială și pe conturarea personajelor sub forma unor tipuri reprezentative.

Pe de altă parte este adusă în discuție latura clasicizantă a scrierilor lui Caragiale fiind remarcată supunerea acestuia unor norme de artă clasică precum: corectitudine gramaticală, compunere de o transparență extremă, cu expuneri, cu culminații, și încheieri accentuate aproape didactic, etc. 

Opera lui Ion Luca Caragiale cuprinde teatru (opt comedii și o dramă), nuvele și povestiri, momente șischițe, publicistică, parodii, poezii.

Caragiale nu este numai întemeietorul teatrului comic din România, ci și unul dintre principalii fondatori ai teatrului național.

Operele sale, în special comediile sunt exemple excelente ale realismului critic românesc.

Modul în care tânărul Caragiale evaluează starea actuală a teatrului românesc-în ianuarie 1878 când scriitorul împlinea 26 de ani- rămâne după un secol elocvent: Cercetare critică asupra teatrului românesc atesta deplină conștiință artistică a unui artist, profesionist veritabil, edificat prin experiența și inteligența asupra problemelor profesiunii sale.

Situarea teatrului în societate e tratată în termeni specifici: misiunea scriitorului fiind aceea de a impune și a apaăra demnitatea artei sale.

Ca întotdeauna mai târziu, purcede pe “calea constatării faptelor simple”. 

Deci “ cum se face critica teatrală la noi”, în al optulea deceniu al secolului trecut? Iată în stilul inimitabilului caragialean, esopic și sofistic “faptele simple”:

          “Orice gazetar, de obicei se bucură vecinic de o intrare liberă și mai totdeauna de un scaun gratis în teatru, ba pe la soroace-după cum și gazeta respectiva este mai mult ori mai puțin însemnată prin popularitatea ei- se bucură și de o loje, tot fără bani.

Tânărul Caragiale își afirmă puternic originalitatea în negație (“Afară de Răzvan- nimic”) ca și în cronicele literale și sociale din Ghimpele , scriitorul manifestă o veritabilă fascinație pentru ipostază negativă a unui model ideal.

 Monstuozitatile spiritului îi provoacă o amărăciune neafirmată explicit, ci sugerată printr-un fel de ricoseu ironic provocator, al gândirii și sensibilității. 

Argumentarea pune în lumina voluptatea de a rezuma caricatural, rapid, subliniind, îngroșând dimensiunile aberante, ostile spiritului creator, artei, prin concentrarea la care le supune, fomele fastuoase ale falsului devin tot mai elocvente decât sunt în realitate.

Neavând alternativa sancțiunii morale, lumea comediilor nu cunoaște durerea; în schimb, eroii Năpastei (1890) le cunosc pe amândouă. 

Drama e, în sfera operelor, o compensație a universului comic, ipostază care prelungește în tragic teme experimentate în comic. 

De pildă, tema pasiunii. poiectată în timp, pasiunea politică a conului Leonida rămâne tot o ficțiune, nealterând destinul  personajului.

Pasiunea Ancăi, însă proiectată în timp devine fatalitate, stare organică. Legea morală are aici putere de destin.

1.3. Simbolistica caragialiană

În plan european, sfârșitul secolului al XIX-lea este marcat de mișcarea simbolistă, care inovează limbajul poetic și tematica poeziei, reprezentând despărțirea de o poetică tradițională, fie ea clasică sau romantică, și deschiderea către poezia modernă.

Termenii folosiți pentru a defini acest fenomen în plan european au fost „renaștere” sau „resurecție umanistă”, fapt determinat de excesul de pozitivism din poeticile contemporane, mai exact de prezența parnasianismului și a naturalismului.

Obiectul artei îl reprezintă pentru simboliști nu ceea ce se vede, ci ceea ce se află dincolo de identitatea materială a lucrurilor.

De aceea poezia simbolistă este o poezie de cunoaștere, și nu este un paradox faptul că în acest context se vorbește despre poezie pură.

Poezia simbolistă tinde să fie o poezie de cunoaștere nu prin prezența ideilor sau prin folosirea conceptualizărilor, ci prin convingerea că poezia se juxtapune în mod intim pe identitatea cosmosului, că între poezie și cosmos există corespondențe care fac din poezie chiar semnul cosmicului.

Toți simboliștii tind să exploreze spațiul ascuns dincolo de fenomenal, planul de adîncime a realului, dar pornind de la fenomenal și real.

Toate aceste opinii sunt susținute la nivelul limbajului poetic.

Simboliștii creează un nou raport între semnificant și semnificat, între conținut și expresie.

Acest lucru reiese și din faptul că poezia simbolistă, care apelează la elemente de decor, refuză reprezentarea în favoarea viziunilor interioare, pentru care decorurile sunt semne.

O lectură simbolică a operei lui Caragiale, așa cum propune Ștefan Gencărău, urmărește să arate "modul în care se realizează în opera dramaturgului, a creatorului schițelor și a nuvelistului deopotrivă o lume a reprezentărilor indirecte, o logică cu totul diferită de logica reprezentărilor comune".

Dacă lumea caragialiană are ea însăși o structură ambivalentă, numărul poate da indicii cu privire la pivire la partea nevăzută, mai mult, este considerat "cel mai important semn pentru constituirea acestui univers simbolic cu atribute ale umanului", având" capacitatea de a instituționaliza practica prin care se produc eterogenități ale conținuturilor conștiinței".

Numărul caragialian devine obiect de studiu nu datorită recurenței, nici pentru că ar constitui un fapt de stil sau un reflex al oralității, ci pentru că este "simbolul ființei și lumii caragialiene, o rațiune de a fi a acesteia, un auxiliar al ironiei, un instrument de calcul, dar și un martor al maladiilor intelectuale și, mai ales al stărilor de patologie lingvistică ale vorbitorilor din lumea caragialiană".

Este un tip de abordare care își are adepții și contestatarii ei și care conține o cantitate de ezoterism ce amintește de studiile lui Vasile Lovinescu.

Cert este că Ștefan Gencărău pune în mișcare pentru justificarea demersului său un întreg sistem de referințe dintre cele mai onorabile, numele cel mai des invocat fiind Ernst Cassirer.

Secțiunea care se ocupă propriu-zis de "numere caragialiene", mult lăudată de către referenți pentru ineditul ei, se constituie în "medalioane micromonografice dedicate numerelor"; toate numerele de la "unu" la "treisprezece" sunt inserate într-o schemă identică, de-a lungul a aproape o sută de pagini: o poveste despre accepțiunile numărului în lexicul simbolic și o trecere în revistă a ocurențelor numărului respectiv în opera lui Caragiale.

De exemplu, numărul "patru" apare ca "număr totalizator, reprezentând universul în plenitudinea sa", dar se asociază cu principiul negativ, constituie o primă limitare a absolutului, semnifică neființa și ideea de lume creată deja, este arhetipul, psihicului uman etc.

În vreme de război, al patrulea e anul rebel în Păcat, patru ceasuri ține rătăcirea în La hanul Mînjoală, a patra e clasa în care se poticnește Cănuță și personajul din Lanțul slăbiciunilor, după patru săptămîni și nu după șase se botează același Cănuță, dar mai ales, "patru kilograme de crap și o nevastă care crapă, sau mai bine zis leapădă , se prăpădește…" Într-adevăr, mult mai bine zis!

Concluzia stabilește de obicei o relație cauzală, categorică între niște ocurențe despre care un cititor mai sceptic continuă să creadă că sunt absolut întâmplătoare și simbolismul unui număr, simbolism care și el, la rândul lui, s-a demonstrat că poate fi contradictoriu: "patrul sub zodia căruia viețuiește Cănuță confirmă imposibilitatea de a converti o energie valoric superioară și de a o subordona unei lumi care se situează la polul valoric opus."

Caragiale nu teoretizează foarte mult pe marginea a scrisului său și a literaturii, în

general.

Nu face lucrul acesta nu din neputință, ci, cum mărturisea de multe ori cu ironie,

din convingerea că teoretizările trebuie lăsate în seama filozofilor, a profesorilor, pentru

sine el rezervându-și locul de creator.

Pentru Ibrăileanu, trecând peste „plăcerea estetică”, opera lui Caragiale face din autor „un istoric complect, care arată, care critică și care explică”.

Autorul ar releva ridicolul care rezultă din „neasimilarea civilizației, din spoiala civilizației”, din contrastul dintre pretenție și realitate, din „amestecul dintre civilizație și barbarie manifestat în simțiri și limbaj”.

Lovinescu considera încă din 1908 că opera acestui scriitor este perisabilă, întrucât este prea legată, prin conținut, de un anumit moment politic din societatea românească.

Caragiale n-ar face altceva decât să smulgă de pe „obrazul burgheziei biruitoare masca apuseană pentru a-i arăta sufletul oriental”.

Eroarea unei astfel de opinii legate de perisabilitatea operei constă în faptul că valoarea unei opere, mai ales una de tipul celei a lui Caragiale, nu stă în materia (re)prezentată, ci în tratare.

Pe aceeași poziție se situează în zilele noastre o interpretare de tipul celei pe care o face Șt. Cazimir, care identifică în opera 16 lui Caragiale elemente ale spațiului concret din Bucureștii sfârșitului de secol XIX, sau din alte locuri, refăcând traseele personajelor și toposul concret al unei întregi umanități.

În cazul acesta nu avem de-a face cu un detractor, dar, deși o astfel de lectură este posibilă, ea este structural neproductivă și superficială, nespunând prea multe despre specificul operei lui Caragiale.

Privindu-l pe Caragiale din perspectiva realismului critic, evident că el se situează în descendența lui Alecsandri, putându-se identifica între cei doi autori o serie de asemănări. Amândoi, de exemplu, vizează în opera lor criza morală provenită din asimilarea culturii apusene și moravurile politice ale vremii.

Capitolul 2

2. Dilema veche

2.1. Dilema veche și Caragiale

Dilema veche (numele vechi – ,,Dilema") este o revistă săptămânală de tranziție sub aspect de ziar, înființată de scriitorul Andrei Pleșu (director fondator), Tita Chiper, Zigu Ornea, Mircea Vasilescu (actualul redactor-șef) și Radu Cosașu în ianuarie `93.

În fiecare ediție se discută o temă de interes general. Este unica revistă postcomunistă cu format original care pune accentul pe dezbatere, eseu și publicistică literară.

La capitolul calitate, este probabil singura revistă de acest gen care se poate asemui cu ușurință unei publicații franceze de anvergură națională. ,,Dilema” deținea un supliment literar și anume revista ,,Vineri”, care actualmente apare sub numele de „Dilemateca”

Revista a fost editată de Fundația Culturală Română până la1 ianuarie 2004 sub numele „Dilema”, iar pe 16 ianuarie 2004 a apărut primul număr sub denumirea nouă de „Dilema veche”, cu aceeași echipă de redacție și editată în regim privat, după o demisie generală datorată presiunilor politice pe care le făcea conducerea Institutului Cultural Român.

Acum, revista face parte din trustul ,,Adevărul”, al lui Dinu Patriciu. ,,Dilema Veche” apare în fiecare joi și se distribuie în toată țara.

,,Dilemateca” este o revistă culturală specializată în recenzii de carte, interviuri, un dosar tematic și multă lectură.

Apare la fiecare sfârșit de lună, fiind lansată la 25 mai 2006 la Colegiul „Noua Europa”. Autorii acesteia fac parte din corpul redacțional al ,,Dilemei vechi”.

Costul acesteia este de 7 lei, adică cât două reviste săptămânale. Un alt supliment gratuit de data aceasta care merită menționat este ,,Dilematix”, destinat vârstelor fragede, scrisă tot pe o temă anume, de copii pentru copii.

Sunt prezente, la fel, o serie de rubrici interesante, adunate de prin școli ș licee.

Lunar mai apare un supliment de 16 pagini care tratează amplu subiecte precum jurnalismul, facultatea, masteratul, doctoratul ș alte dileme ale românilor de pretutindeni.

,,Dilema” ne sfătuiește să nu ne lăsăm prinși în valul factorului socio-emoțional, să cerem surse, argumente, să ne păstrăm empatia și să acționăm în spiritul comunității din care facem parte.(fie că suntem jurnaliști, oameni simpli sau jurnaliști în devenire chiar).

Autorii ne deschid ochii și atenționează asupra faptului destul de cert că statul te vrea prost și încearcă să ne deschidă ochii cu știri vitale, fără caracter perisabil, cu un impact pe termen lung care ne dă de gândit, însă nu vrea nicidecum să sperie prin senzațional.

Consider revista una elaborată, scrisă temeinic, ajunsă la o deplină maturitate, ai cărei cititori sunt acei oameni-cetate modești ce se separă de masa ușor dusă de nas, limitată și redusă…la tăcere.

Sunt discuții care țin de fotografie, recenzii de carte și film, cronici muzicale, sunt prezente o serie de motto-uri (,,Sînt vechi, domnule !” – I.L. Caragiale) și proverbe, maxime (scrise în stil italic), și mereu se pun în discuție formele fără fond, penibilul și diversele aspecte supărătoare cu care ne confruntăm la tot pasul. Sunt prezente și o serie de interviuri interesante, povești și istorioare care intrigă și te prind imediat.

Temele diferă și înglobează chestiuni literare, culturale, sociale, politice, religioase, umoristice, economice, mai exact tot ceea ce ține prin excelență de natura umană, de greșelile și valorile ei.

"Curat murdar"!

"Politicienii, în general, sînt purtătorii unui mesaj tragic. …Dacă nu poți rîde de ei, mai bine stai în afara politicii!"… Mesajul e tragic, intr-adevar, dar numai pentru "bobor", daca politicienii insisi realizeaza ca sunt ridicoli si intra in politica pentru divertisment. Ce poate fi mai placut decat sa fii platit ca sa te distrezi?!

Poate cinismul de a-și recunoaste asta în scris, și eventual de a fi plătit și pentru asta!… Caragiale – ar fi trebuit să scrieți "Nea Iancu", în virtutea familiarității dv cu greii culturii universale! – își putea permite să fie oricum, pentru ca mesajul lui politic era însăși dramaturgia lui!

Din critica lui ne mai hrănim și astăzi, în vreme ce intelectualii de azi nu mai prididesc să apere și să laude "binefecerile unui sistem curat constituțional".

răspunde

Curat Caragiale

Ar trebui să evitați subiectul Caragiale. Cele 170 de voturi numărate în parlament vă plasează alături de personajele marelui dramaturg. Felicitări! Succesul dvs și al Zoiciții cu acel prilej va rămâne de neuitat. Istoric, aș putea spune.

Imediatul e ajustat ziaristic de confrații gazetari, iar ziaristica e aranjată estetic de Caragiale… Lumea din vremea lui Caragiale este, așadar, dublu prelucrată: o primă «mistificare» o fac ziariștii epocii, pe-a doua o face autorul, cu har și haz.

Îndărătul fiecărei întîmplări și al fiecărui personaj caragialesc stă un gazetar care pîndește și ia notițe, iar îndărătul fiecărui gazetar stă scriitorul Caragiale.“

2.2. Comediile lui Caragiale

Lucrarea d-lui Caragiale este originală; comediile sale pun pe scenă câteva tipuri din viața noastră socială de astăzi și le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfățișării lor în situațiile anume alese de autor.

Stratul social pe care îl înfățișează mai cu deosebire aceste comedii este luat de jos și ne arată aspectul unor simțiminte omenești, de altminteri aceleași la toată lumea, manifestate însă aici cu o notă specifică, adecă sub formele unei spoieli de civilizație occidentală, strecurată în mod precipitat până în acel strat și transformată aici într-o adevărată caricatură a culturei moderne.

Conul Leonida citește jurnale, explică nevestei sale esența republicei cum o pricepe el, valoarea lui "Galibardi" și teoria halucinațiilor. Jupân Dumitrache, cherestegiul, caută să înțeleagă în convorbiri cu ipistatul Nae Ipingescu ce este "sufragiul universal", este pătruns de demnitatea gardei civice și primește de la Rică Venturiano deslușiri asupra suveranității poporului; iar cocoana Veta își cântă amorul "într-un moment de fericire și printr-o perlă de iubire".

Candidatul de la percepție vrea să scape de dureri după sistemul lui Mattei; Mița Baston jură pe statua libertății din Ploiești și ipistatul Carnavalului pune un "potrabac" cu muzică la "lotărie".

Ziaristul Nae Cațavencu și advocatul Farfuridi fac discursuri electorale asupra progresului economic și revizuirii constituționale; Dandanache își susține dreptul la deputăție prin tradiția de la "patruzșopt", iar polițaiul Ghiță este un element principal pentru alegerea "curat constituțională".

Adevăratul om onest este simplul "Cetățean" alegător, care este totdeauna "turmentat".

Printre aceste figuri, cu straniul lor vestmânt de aparența unei culturi superioare, se agită pornirile și pasiunile omenești, deșertăciunea, iubirea, goana după câștig și mai ales exploatarea celor mărginiți, cu ajutorul frazelor declamatorii neînțelese – unul din semnele caracteristice ale epocei noastre.

"Ce lume, ce lume!" zice prefectul Tipătescu, și așa zicem și noi când prindem de veste că este înadevăr o parte a lumii reale ce ni se desfășură astfel înaintea ochilor.

În acest caleidoscop de figuri, înlănțuite în vorbele și faptele lor spre efecte de scenă cu multă cunoștință a artei dramatice, d. Caragiale ne arată realitatea din partea ei comică. Dar ușor se poate întrevedea prin această realitate elementul mai adânc și serios, care este nedezlipit de viața omenească în toată înfățișarea ei, precum în genere îndărătul oricărei comedii se ascunde o tragedie.

Lăsând acum la o parte, în această privire mai generală asupra lucrărilor d-lui Caragiale, întrebările de o ordine secundară, dacă de exemplu unele situații și expresii nu sunt exagerate din punct de vedere al chiar realității ce vor să reproducă, dacă în diferitele piese nu este un fel de monotonie a figurilor înfățișate sau cel puțin a modului înfățișării lor, o lipsă, aproape desăvârșită, a părților mai bune ale naturei omenești ș.c.l., și mărginindu-ne la relevarea meritului necontestabil al comediilor autorului nostru, putem constata și recunoaște acest merit în scoaterea și înfățișarea plină de spirit a tipurilor și situațiilor din chiar miezul unei părți a vieții noastre sociale, fără imitare sau împrumutare din literaturi străine.

„Comediile d-lui I.L. Caragiale” este al doilea studiu în care sunt prezentate ideiile estetice ale lui Titu Maiorescu, după „O cercetare critică asupra poeziei românești de la 1867”.

Acum criticul își propune să explice din punct de vedere estetic raportul dintre artă și realitatea socială, răspunzând,în același timp, la întrebarea dacă arta are sau nu o misiune moralizatoare.

În privința primei probleme, cea a raportului dintre artă și realitate, criticul remarcă: „Lucrarea d-lui Caragiale este originală; comediile sale pun pe scenă câteva tipuri din viața noastră socială de astăzi și le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfățișării lor în situații anume alese de autor”.

Maiorescu observă că meritul lui Caragiale este acela de „a arăta realitatea din partea ei comică”, prin „scoaterea și înfățișarea plină de spirit a tipurilor și situațiilor din chiar miezul uneri părți avieței noastre sociale, fără imitare sau împrumutare din literaturi străine”.

În continuare, criticul seoprește asupra unuia dintre reproșurile care se aduc comediilor lui Caragiale, și anume că ar urmăriscopuri politice.

În acest sens, criticul susține că „o comedie nu are nimic a face cu politica de partid; autorul își ia personajele sale din societatea contimporană cum este, pune în evidență parteacomică așa cum ă găsește și același Caragiale, care astăzi își bate joc de fraza demagogică.

2.3. Receptarea artei lui Caragiale

De la receptarea negativă a lui Caragiale în epocă (al cărei scurt istoric autoarea îl realizează, accentuînd pe afirmațiile lui Lovinescu) la modul cum este autorul Momentelor perceput astăzi, Ioana Pârvulescu își conduce cititorul prin lumea veacului al XIX-lea, așa cum se naște aceasta la intersecția dintre două imagini ale sale: una provenind din scrisori și jurnale intime („o lume deloc lipsită de greutăți și defecte, dar în curs de așezare și orientată, ca întreg secolul, spre progres, spre armonie“), alta din schițele și piesele lui Caragiale (care „ne arată o societate sucită și total ridicolă, plină numai de semidocți, de corupți, de proști“).

Care din aceste două oglinzi reflectă realitatea și ce înseamnă de fapt sintagma „lumea lui Caragiale“, creatoare de confuzii, căci vizează cînd opera acestuia, când lumea contemporană lui – sunt întrebări cărora autoarea le va răspunde sondînd lumea presei din secolul al XIX-lea și extrăgînd exemple ce îi vor ilustra ipoteza, cum că opera lui Caragiale se află într-o relație de interdependență cu presa vremii, cu beneficii pentru ambele părți: pe de o parte, autorul preia în schițele și piesele sale (pe care, uneori, le publică… în ziar) subiecte și teme de ziar, pe de alta, presa scapă de anonimatul inevitabil al speciilor efemere: „Fără gazetele epocii, cel la care ne gîndim cînd spunem Caragiale, adică autorul comic, n-ar fi existat.

ar fără Caragiale, presa de sfîrșit de secol 19 și început de secol 20 ar fi doar document istoric“.

Capitolul „Ocolul lumii cu viteza gazetei“ conține un excurs în presa vremii menit să arate dinamica acesteia, rolul pe care-l deține în epocă (rol ce-i revine astăzi Internetului și mijloacelor sale de comunicare rapidă), de a-l conecta pe individ la ceea se petrece în întreaga lume (începînd cu dramele ce se petrec într-o mahala bucureșteană oarecare și încheind cu edictul împăratului Chinei privind reforma examenelor sau evenimentele politice din Afganistan), dar și activitatea de gazetar a lui Caragiale (de reținut de aici metoda originală prin care acesta, alături de Frédéric Damé – „suspectat“ de autoare a fi constituit unul dintre modelele lui Rică Venturiano –, creează un ziar de front, în timpul Războiului de Independență…).

Dar adevăratele surprize ale volumului se regăsesc în următoarele două capitole, „În umbra gazetei, Caragiale“ și „În umbra lui Caragiale, gazeta“.

Procesele, carnavalul, discursurile politice, evenimentele naționale – toate se regăsesc consemnate la gazetă, așa încît nici nu mai e nevoie de participare directă sau de informare la fața locului, iar deformării aplicate inițial de presă Caragiale îi aplică, încă o dată, o alta, care ține însă de procesul estetic.

Vorbind despre curajul și originalitatea lui Caragiale, autoarea amintește că, spre deosebire de alți confrați ai săi, acesta preferă formulele uzate, limbajul cotidian, tocit, banal, îmbrățișînd „greșeala în toate formele ei […], clișeul, reclama, limbajul administrativ (cererea, procesul-verbal), limbajul telegrafic, anecdota sau gluma“.

Dar Caragiale nu este singurul autor al epocii care își descoperă materialul, „ideea“ în presa vremii, necăutînd inspirația la kilometri distanță, ci în imediata apropiere, cum singur o afirmă, sînt și alții care o fac, fără să reușească să transforme însă în literatură de calitate dramoletele preluate din rubricile de ziar – autoarea exemplifică cu o piesă a lui George Ranetti, Romeo și Julieta la Mizil.

Ce anume face diferența între cei doi, conchide autoarea, e greu de precizat, nefiind vorba de talent (pe care, de altfel, Ranetti îl are), nici de virtuozitate, ci de „suflul vital“, de capacitatea de a crea personaje autentice, credibile, îndărătul cărora se ghicesc oamenii vii, la fel cum tot oameni vii se ghicesc și îndărătul poveștilor din gazete: „Formula lui Caragiale, arta lui poetică este ziarul.

Opera sa comică este scrisă pe hîrtie de ziar, alcătuiește o mare gazetă cu toate defectele presei vremii, adunate laolaltă.

Așadar: exista o realitate care era deformată în bună măsură de gazetele epocii. Aceste gazete sînt deformate încă o dată, artistic, de Caragiale. […]

Lumea lui Caragiale este așadar dublu prelucrată: o primă mistificare o fac ziariștii epocii, pe-a doua o face autorul, cu har și haz. Îndărătul fiecărui personaj caragialesc stă un gazetar care pîndește și ia notițe, iar îndărătul fiecărui gazetar stă scriitorul Caragiale“.

Capitolul 3

3. Actualitatea lui Caragiale

3.1. Actualitate în lumea lui Caragiale

Lumea lui Caragiale surprinde chiar de la început prin ceea ce am numi puterea presei. E vorba, mai întîi, de puterea exercitată asupra lumii politice. În O scrisoare pierdută, de exemplu, prefectul și partidul de guvernamînt se dau de ceasul morții ca să impiedice publicarea scrisorii compromițătoare.

La rându-i, Zoe e în stare de orice pentru ca documentul să nu apară în presă. Îl cheamă pe Cațavencu, îl roagă, îi promite că-i va sprijini candidatura. În ciuda bunei păreri pe care o au jurnalistii nostri despre ei înșiși, presa de azi nu are puterea presei din lumea lui Caragiale. Deși mijloacele sînt aceleași: publicarea dosarului pentru a te scoate din jocul politic.

Apelând la opera lui Caragiale ca instrument de înțelegere a prezentului, aș vrea sa mă opresc, fie și pentru a exemplifica, asupra unei realități a momentului actual: relația presă-politică. Urmărindu-l pe nașul lui Rica Venturiano, vom descoperi cîteva trăsături de esență ale acestei relații de o deosebită importanță pentru democrația de azi.

Ar trebui adăugat că actualitatea temelor, preocupărilor, limbajului etc. din opera lui Caragiale a fost dublată, în deceniile din urmă, de numeroase tentative de actualizare a scriitorului.

Actualizarea nu constă în încercarea de a-l păstra în actualitate. Ea, de altfel, nu privește sentimentul comun al românilor că satira caragialiană continuă a avea obiect, în pofida enormelor schimbări din societate.

Actualizarea este, aș zice, omagiul pe care breasla literară și actoricească l-a adus lui Caragiale, voind a vedea în el un “contemporan al nostru”, nu doar ca observator social și moral, dar și ca modalitate artistică de a trece în literatură observațiile.

Un studiu al lui Al. Călinescu de acum cîteva decenii demonstra cum pot fi citite schițele lui Caragiale în cheie modernă. Altul, al lui M. Iorgulescu, identifica marea trăncăneală din Caragiale cu zgomotul ideologiei și retoricii comuniste. E. Ionescu a profitat din plin de teatrul înaintașului său spre a crea o formulă dramatică revoluționară, dar în care spiritul caragialian se păstra destul de bine. Regizorii au pus în scenă piesele (Noaptea, Scrisoarea, Conu’ Leonida) ca și cum ele ar fi fost concepute astăzi.

Adevărata actualitate a lui Caragiale, ca a oricărui mare scriitor, e cea de natură estetică, girată de subtilitatea prin care dramaturgul sau prozatorul transfigurează realitatea imediată a epocii sale și reușește să creeze tipologii de personaje reductibile la monadele originare ale condiției umane.

E o actualitate profundă, statornică și mereu reactivată în codurile de lectură ale diferitelor epoci, opera nefiind deci închisă într-un semnificat unic, contextual, într-o actualitate literală, ci deschisă spre o pluralitate de actualizări posibile.

Marea problemă a receptării lui Caragiale provine tocmai dintr-o serie de automatisme ale „mentalului colectiv de azi”, cum îl numim, obișnuit să efectueze un set limitat de operații de asociere prin care orizontul semantic al operei acestuia e sistematic închis în câteva formule previzibile.

Rezultă astfel o interpretare monotonă și sterilă a universului literar caragialian, mereu raportat la analogiile oferite de lumea de azi: administrația de azi (ca și cea din vremea scriitorului) e coruptă și politizată, politica e joc meschin de interese, lumea mondenă e populată de parveniți cu identități contrafăcute, spoită cu snobism afectat și avidă de kitsch și, în general, societatea e coruptă la toate nivelele ei (de la cel mai umil funcționar la ministru și de la frizer la profesor).

Firește că revelarea unor asemenea analogiilor servea, în vremea comunismului, și unei agende subversive, în măsura în care analiza camufla, de fapt, în lectura operei, o lectură critică a prezentului totalitar, a discursului public al dictaturii comuniste ș.a. (v. eseul lui Mircea Iorgulescu din 1988). Și în acest caz însă evaluarea critică făcea de fapt abstracție de esteticul operei, rămânând în zona virtuozității asociative dar spunând de fapt foarte puțin despre scriitor, despre lumea și opera sa.

3.2. Caragiale între actualitate și actualizare

Atunci când se ia în serios, citându-se pe sine însusi Nicolae Manolescu ni-l amintește pe critical strălucit, comentatorul subtil și temeinic al literaturii române pe care, după model călinescian, o urmărește de la origini și până în prezent. Îndelung gândită, fraza critică din marile lui contribuții taie nodurile și preparativele la vedere pătrunzând deodată cu lamă în esența chestiunii ce urmează apoi a fi întoarsă pe toate fețele.

Ca un laser, ochiul criticului pătrunde rapid în miezul lucrurilor cu o naturalețe ușor dezabuzată și din care mirarea a dispărut. Ce ne împiedica să-l înțelegem pe Caragiale, spune criticul, este chiar registrul comic în care-și pune eroii să ne comunice mesajul și firea lor adevărată.

Cititorul „prea inteligent“, mai lașă el să se înâeleagă, e victima propriei inteligențe suspicioase: furat de expresivitatea și comicul limbajului, lectura lui face o „traducere“ parodică a textului, deformându-l până la nerecunoaștere.

O lectură parodică și trătătoare ce-i retrage lui Caragiale paternitatea asupra propriei opere: nenea Iancu ar zâmbi văzând cum s-au luptat piesele lui, mai ales spre a doua jumătate a secolului XX, cu stafia comunismului! Gradul maxim de „traducție“ parodică l-a atins lectura pieselor lui Caragiale din pamfletul „Marea trăncăneala“ al regretatului Mircea Iorgulescu. Opera singulară în critica românească, fără a se pretinde o exegeză a lui Caragiale, „Marea trăncăneală“ e o capodopera a scrisului pe dedesubt, utilizând „materia prima“ a unui scriitor genial. Ce se pierde și ce se câștigă prin această lectură oarecum „virusată“ rămâne pe seama cititorilor și a… viitorului. Absent din această capodoperă critica și pamfletara, Caragiale e prezent în altă parte. În „partea“ adusă în discuție de Nicolae Manolescu, un critic care, și el adesea în răspăr cu ceilalți comentatori ai epocii lui, revine spectaculos asupra unei lecturi „textuale“ a lui I. L. Caragiale, nu fără a avea în această privință predecesori iluștri (Șerban Cioculescu, Mihai Ralea, Alexandru Dragomir, Gelu Negrea s.a.).

El ia în serios vorbele memorabile ale eroilor comici ai lui Caragiale. Ia aceste vorbe sleite de sens de pe buzele cititorilor și le întoarce proprietarilor de drept: eroilor din comediile lui Caragiale. Și ce (re)descoperă? În cel mai simplu fel de a spune, el descoperă în echivocul formulelor comice ale mesajului adevărul și adevărata natură a personajelor din comediile domnului Caragiale. Comedii în care „O prejudecata clasicistă – spune criticul – ne împiedică să luăm în serios conținutul replicilor, tot așa cum ne împiedică să luăm în derâdere tiradele din tragedii. G. Călinescu îl considera pe Ipingescu «redus la minte» fiindcă repeta papagalicește vorba «rezon» ori de câte ori jupân Dumitrache îi servește câte o opinie“.

Însa nici Ipingescu, nici jupân Dumitrache ori, mai încolo, Cațavencu nu sunt idioți și nu sunt luați în râs de Caragiale. Observațiile din replicile lor au credit și sunt pline de bun-simț. Așa, bunăoară, furios ca Rica o urmărește pe Veța de la Union pana acasă, familistul jupân Dumitrache se lansează într-o filipică la adresa „prăpăditului de amploaiat“.

Ipingescu, idiotul ce repeta într-una rezon și redusul la minte (cf. G. Călinescu) i-o întoarce jupânului cu o întrebare care, oricât (ne)cam râde, e plină de bun-simț: „Apoi, dacă nu-l cunoști de unde știi că-i bagabont?“ Personajele lui Caragiale, conchide Nicolae Manolescu reamintind un bun câștigat și pierdut, „sunt inculte, dar nu lipsite de rezon (…) Efimita a fost tratată ca Ipingescu: simplu ecou al bărbatului ei.

Dar Efimita e mai inteligentă decât Leonida“. Pe urmele lui Alexandru Dragomir, criticul vine cu argumente irefutabile privind seriozitatea, bunul simț, „rezonul“ eroilor, „noblețea sufletească a lui Trahanache, „drama autentică“ a Zoii, corectitudinea ideologică a discursului „demagogic“ al lui Cațavencu și altele asemenea deformate printr-o lectură rea și care le-a făcut să pară „imbecile“.

Referindu-se la „Scrisoarea pierdută“, criticul reamintește oportun și contribuția unor nume ilustre la procesul degradării și decăderii din condiția umană a personajelor din comediile lui Caragiale: „Actele trei și patru din «Scrisoarea pierdută», pe de-a-ntregul politice, au dezlegat cel mai adesea limba detractorilor lui Caragiale. Personajele lui ar suferi de «imoralitate căptușită cu prostie», scrie nimeni altul decât G. Ibrăileanu.

Lipsite de universalitate, comediile «s-au învechit grozav», scrie nimeni altul decât Paul Zarifopol. Abia după multe decenii, Alexandru Paleologu a remarcat cât se poate de just ca tema adevărata a «Scrisorii pierdute» nu e un moment oarecare din istoria noastră politica (revizuirea din 1883 a Constituției), ci parlamentarismul dintotdeauna și de pretutindeni.

Un discurs precum acela al lui Cațavencu e plin de idei corecte și actuale, tot așa cum atâtea replici ne vin pe limba tocmai pentru miezul și actualitatea lor. Aceasta și este adevărata actualitate a comediilor domnului Caragiale. «Actualizarea» forțată din comentariile ultimelor decenii (B. Elvin îl scoate pe dramaturg din seria Scribe-Labiche și îl include în aceea Dürrenmatt-Ionesco) sau din punerile în scena (Alexa Visarion îl dotează pe Spiridon cu talente de securist) nu îl apropie pe Caragiale de noi, ci îl îndepărtează de el însuși“.

În buna măsura, „imbecilizarea“ personajelor din comedii e datorata si contribuției unor mari actori, precum și viziunii regizorale excesive, în serviciul „actualizării“ forțate a pieselor marelui dramaturg. Celor citate de N. Manolescu spre a ilustra formele și aspectele actualizării forțate din ultima vreme li se poate adăuga și viziunea dintr-un recent spectacol al teatrului craiovean cu „Noaptea furtunoasa“ unde, de atâta amor nebun, Chiriac da buzna cu motocicleta în patul Vetei. MA tem doar ca fata cu respingerea acestor viziuni „actualizante“ și „modernizate“ și după îndemnul lui Nicolae Manolescu de a ni-l apropia altfel pe Caragiale renunțând la actualizările ce-l îndepărtează pe dramaturg de el însuși, criticul va fi privit de „iubitorii“ lui Caragiale din Pipera și din fosta Securitate drept un conservator, de nu și mai Rău, un „retrograd“…
Un eseu minunat semnează la rubrica „Actualitatea“ a „României literare“, Vasile Lungu: „Caragiale între Thalia si Euterpe“. Un eseu „tezist“, dar ce teza! În centrul discuției se află motivele exilului berlinez al marelui dramaturg.

Caragiale nu a lăsat marturii lămuritoare, făra dubii, asupra acestei hotărâri. Exegeții au făcut ipoteze pornind de la așa-numitele măsuri represive, cum ar fi îndepărtarea din slujba de la Regie, procesul Cain, neacordarea Premiului Academiei, comandate, în speța, de satirizatul lider liberal Dimitrie Sturdza. Doar Șerban Cioculescu, mai realist, explică alegerea domiciliului berlinez prin aplecarea dramaturgului spre confort și clima temperata convenabilă a sănătății.

Întâmplarea cu „moștenirea Momuloaiei“ i-a înlesnit alegerea și punerea ei în practică. Istoricii dogmatici, scrie autorul, s-au limitat să găsească singura cauză în persecuțiile la care Caragiale ar fi fost supus de „oficialitatea culturala burghezo-moșierească“.

Însa, prin firea și inclinațiile lui profunde, Caragiale făcea parte ca mulți alții dintre „exilații interni“, care se exilau în biblioteci, în muzee, în păduri, parcuri sau în… cârciumi. Vasile Lungu avansează ipoteza, care plutește în aerul din jurul lui Caragiale, asupra adevăratului motiv al autoexilării: „Toți pierd din vedere motivul, poate cel mai important, dacă nu al paradirii țării, sigur al opțiunii pentru Berlin: pasiunea de meloman a scriitorului.

Mai Puțin din Italia, și aproape deloc din Franța simbolismului și impresionismului, proveneau idolii muzicali; aceștia aparțineau spațiului cultural germanic și se numeau Johann Sebastian Bach, Wolfgang Amadeus Mozart și Ludwig van Beethoven“. 

Îl încânta perspectiva înființării Operei naționale, urmărește primele concerte de la Ateneul Român. Sociabilității de bodega și restaurant, chefului de vorba și dialog cu Lache, Mache și Mitica în berării unde se discută „politica cetății“, li se adăuga, într-un portret interior complex, pasiunile orientate spiritual ale melomanului ce-și căuta și găsește patria sufletească și muzicală în Germania: Simfonia a XIX-a de Beethoven, audiată la Gewandhaus îi smulge mărturisirea ca „nu poți să faci alta decât să te închini auzind-o“.

Spiritul nutrit de asemenea pasiuni muzicale te poate ajuta să înțelegi mai bine, mai nuanțat și exclamația ambiguă, dar nelipsită de o anume căldură, a creatorului cu privire la creaturile lui: „îi iubesc, MA!“.

Și de aceea e de crezut N. Manolescu spunând ca o „actualizare forțată nu îl apropie pe Caragiale de noi, ci îl îndepărtează de el însuși“. Și de actualitatea lui etern.

3.3. Actualitatea operei lui Caragiale

Prin unele note, lumea lui Caragiale se apropie de lumea noastră de azi. Ce face Trahanache pentru a contracara publicarea documentului compromițător despre Zoe? Anunță că, la rându-i, a descoperit un document compromițător despre Cațavencu.

Deși, Caragiale nu ne-o spune, noi știm însă, că documentul urma să fie reprodus în presa pro-putere. Căutând o paralelă între trecut și prezent, vom regăsi gestul lui Trahanache în întreaga presă de azi. Pentru scoaterea din joc a unui adversar, se apelează la publicarea unui document compromițător.

Nu numai politicieni precum Cațavencu, dar și oamenii simpli cred în eficiența scandalului din presa. Putem raporta la situația noastră politică.

De mai bine de 4 ani „cetățeanul turmentat ” din RM te întreabă cu cine votezi sau pe cine să voteze, nu se  poate alege președintele țării, iar în presă găsim tot felul de aberații privind imaginea candidaților și a fracțiunii democratice.

Opera caragialiană este și are sa rămână actuală nu doar prin funcția referențiale directă, prin virtutea de a semnala fascinant defecte inerente eternului omenesc, ci și prin ceea ce relevă inaparent, chiar involuntar, poate.

Sintetizând cele afirmate, nu pot decât să reiterez că, esențialmente, creația lui Caragiale sânt și rămân actuale prin eternul uman inclus în figurile, decorurile și limbajul de epoca. Expresii ale climatului moral „balcanic”, personajele  încarnează trăsături ale sufletului omenesc veșnic. Nu numai trăsături înjositoare.

Versatilitatea, superficialitatea, frivolitatea, laudarosenia, înclinația spre parazitism le fac detestabile, însă tot atât de caracteristice naturii lor sânt însușiri ca vioiciunea, suplețea, agerimea mintală, și altele, de același gen, care le conferă un incontestabil farmec.

O operă este, aparent, actuală în cel puțin dublu sens. Există, în primul rând, o actualitate a „spunerii”(înțelegând prin aceasta o coincidență circumstanțială a semnificațiilor textuale cu faptele cultural istorice, în momentul producției). Este vorba de o actualitate a sintezei anteriorității culturale și generarea unui spațiu de joc al semnificațiilor curente. În acest caz putem vorbi, oarecum paradoxal, de o actualitate literal – istorică.

Caragiale n-a fost „actual” încă de la început. Dorind să-I apere opera de acuza de imoralitate, Titu Maiorescu, primul exeget al lui Caragiale, va porni de la o incursiune în spațiul verosimil (și, astfel, vag actual) al comediilor, observând cum autorul preia din viața de toate zilele tipuri semnificative cu determinările lor morale spre a le introduce în ficțiunea ideală cu ajutorul unui bun meșteșug dramatic.

Capitolul 4

4. Comentarii despre operele sale

4.1.Creația lui Caragiale

Creația lui Caragiale este complexă, dezvoltându-se în direcții variate (comedie, dramă, nuvele tragice, psihologice, povestiri fantastice, momente și schițe), inovatoare (prin atenția acordată geniului minor al literaturii, anecdotei, calamburului, parodiei și prin modernizarea convențiilor teatrale clasice: încurcătura, echivocul și coincidența – toate îngropate și folosite demonstrativ) și memorabila (prin popularitatea de care se bucură personajele lui și prin circulația unor formale aproape folclorizare).

Scriind articole de ziar (1873-1877), Caragiale își îmbogățește experiența de viață, și exersează spiritul de observație și devine interesat de anumite teme care vor alcătui ulterior materia ciclului de „Momente și schițe”.

În 1878 traduce o tragedie în versuri de Al Paradi (Roma învinsă), obține aprecieri favorabile și își pregătește în acest fel terenul pentru propria-i opera dramatică pe care o va dezvolta după o formulă teatrală fundamentală diferită.

La 18 ianuarie 1879 are loc prima reprezentație a „Nopții furtunoase”, retrasă după premiera de autorul indignat de intervenția directorului Teatrului Național, Ion Ghică, în textul său.

În același an, în casa lui Titu Maiorescu este citită și farsa „Conu Leonida față cu reacțiunea”.

La 13 noiembrie 1884, Caragiale înregistrează un triumf cu peisaj „O scrisoare pierdută”, pusă în scena de C. Nottara și având o distribuție remarcabilă.

Urmează în 1885 „D-ale carnavalului” și în 1890 drama „Năpasta” care marchează alături de nuvelele psihologice („Păcat”, „În vreme de război”, „O făclie de paște”) o metamorfoză radicală de viziune. „Momentele și schițele”(1899-1901) exprimă o nouă cotitură, dar și regăsirea tonului satiric.

În povestirile fantastice de inspirație folclorică din perioada 1899-1901 („KIR Ianulea”, „Hanul lui Mânjoala”, „Calul dracului”) registrul va fi iarăși modificat, mijlocul de expresie favorit fiind de data aceasta pitorescul fabulos.

Ajuns în străinătate, Caragiale schițează piesa „Titirita”, „Sotirescu 8 Co” și planifică să reia personajele din „O noapte furtunoasă” și „O scrisoare pierdută”, dar proiectul nu se realizează. Autorul nu se bucură în timpul vieții de confortul unui succes deplin.

Activitatea sa literara e biruită de zgomotul învinuirilor de imoralitate, de cauzele de antinaționalism și de plagiat. Nici mai târziu, deși valoarea operei e unanim recunoscută, comentariile criticilor nu vor coexista armonios, efervescența și diversitatea interpretărilor demonstrând, până la urma tocmai prospețimea și vitalitatea creației.

Cea mai reprezentativă operă din întreaga creație a lui Caragiale este comedia „O scrisoare pierdută”. Comedia este o specie a genului dramatic, în proza sau în versuri cu un subiect și un conflict care satirizează realitățile sociale, tipuri umane sau care prezintă situații amuzante, având un deznodământ fericit, un sens moralizator și stârnind râsul.

4.2.Modernitatea clasicului lui Caragiale

În lucrarea sa despre Modernitatea clasicului I.L.Caragiale autorul opinând că opera lui Caragiale ni se dezvăluie ca “un sistem complex de intenții care conviețuiesc într-o ambiguitate artistică, în literatura sa înfruntându-se două tendințe într-un dialog fecund: realismul și clasicismul”.

Personalitatea artistică a lui Caragiale a fost modelată de o cultură și de o serie de norme estetice clasice, care și-au pus amprenta și asupra creației sale, configurând-o în conformitate cu o anume tradiție literară/teatrală, astfel încât reputația lui Caragiale, aceea de autor al unor piese de teatru tradiționale pare îndreptățită, cel puțin la un prim stadiu al receptării, la un nivel aparent superficial.

Piesele lui Caragiale nu surprind și nu au surprins, la vremea lor, “orizontul de așteptare” al publicului contemporan, decât cel mult prin veracitatea moravurilor și mediilor reprezentate. Spectatorii epocii lui Caragiale și unii exegeți de mai târziu au receptat creația sa în ceea ce conține ea tradițional, ca produs și emblemă a unei tradiții teatrale, tocmai pentru că această operă nu fapează gustul publicului prin modul în care își expune materialul dramatic (deci prin convențiile dramatice), cât prin elementele ce țin de viziunea realistă încorporată.

Mutația “orizontului de așteptare”, această “schimbare de orizont” pe care a declanșat-o creația caragialiană se datorează mai curând sensurilor profunde implicate în operă decât procedeelor și tehnicilor puse în joc de dramaturg, deși elementele de noutate nu lipsesc nici aici.

Dacă despre comediile lui Caragiale s-a putut spune că “ele nu includ, nici în atmosferă, nici în tonul lor, în mod direct, sugestia tragicului, fiindcă întâmplările nu au un caracter violent și nu unesc într-un amestec incert, derutant, sumbrul și hazliul, nu consacră ruptura omului de real” (B. Elvin) totuși, insinuarea neliniștii se produce tocmai din această succesiune de conflicte minore, din această atmosferă iresponsabilă de carnaval care înconjoară permanent personajele. Tragicul e atins tocmai prin această derulare absurdă de momente comice, prin această “comedie fără de sfârșit care se repetă, acoperind monoton întreg câmpul vieții și nelăsând loc pentru tot ce nu-i asemenea cu ea” (B. Elvin).

“Comedia fără de sfârșit” și fără finalitate, în care ridicolul e atotputernic iar caruselul viciilor se învârte fără oprire – constituie sursa acestei neliniști subtextuale ce se insinuează îndărătul râsului echivoc al comediilor, dedesubtul acestui “comic absolut”.

O astfel de lume, neomogenă și instabilă, în continuă prefacere și în deplină ignoranță a principiilor morale, “imatură și pretențioasă, « vultoare vecinic mișcătoare » (alt echivalent al sintagmei « lume-lume ») sacrifică idealul stabilității creatoare prin exacerbări voluntariste, de comică « alergătură » în căutarea unei șanse.”

Foarte revelator în acest sens, în privința lipsei de finalitate morală expresă a comediilor (căci există, e aproape inutil s-o mai spunem, o moralitate subiacentă, ce transpare oarecum în răspărul a ceea ce se întâmplă pe scenă, o moralitate a contrasensului) este finalul comediei O scrisoare pierdută.

Conflictul comediei opune câteva exemplare umane de o rară abjecție, din rândul cărora se detașează Farfuridi, Cațavencu și Dandanache.

Dacă Farfuridi, cu tot conformismul lui limitat, absolutist, cu toată prostia sa patentă și Cațavencu, cu toată impostura și demagogia sa sunt exemplare umane, ce mai păstrează încă trăsături ale umanității, personajul destinat a triumfa, Dandanache e, de fapt, o marionetă, în structura căreia se armonizează prostia lui Farfuridi și lipsa de onestitate a lui Cațavencu, un personaj mecanic, ce trăiește, vorbește și gesticulează în virtutea unei inerții absurde, fapt subliniat și de B.Elvin în studiul său, autorul conchizând că “în finalul piesei, elementul rațional se află în descreștere, i-a luat locul un principiu mecanic, inert”.

Concluzie

Analiza unui Caragiale clasic, începută pornind de la analiza teatrului său, se va repercuta mai apoi asupra întregii opere, punctul de legătură cel mai la îndemână fiind realismul critic, configurat hermeneutic în termenii ironiei satirice clasice.

De la „ficțiunea ideală” a lui Maiorescu la „comedia de moravuri” a lui Lovinescu n-a fost decât un pas.

Lectura realist tematică devine noul orizont de așteptare pentru exegeza caragialiană. Această lectură istoricizează opera reducând-o la un fel de realism critic al societății românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XXlea, realism critic atât de apropiat de analiza (de teorie a culturii) a criticii maioresciene a „formelor fără fond” sau de virulența satirei eminesciene.

Întâlnind un adevărat fanatism al modernizării, citibil în profețiile lovinesciene, Caragiale devine nu inactual și perimabil pe zi ce trece, cum spune Lovinescu, ci de o actualitate supărătoare care se dorește a fi evitată, cum precizează Zarifopol. Caragiale e invocat și folosit atunci când e nevoie de o caracterizare negativ critică a realității prezente românești.

Astfel, actualitatea operei lui Caragiale în cultura română are mai degrabă o dimensiune precisă, valorizată însă pe o dublă și paradoxală dimensiune: aceea a unei actualități literal istorice raportată continuu și negativ la o in-actualitate a socialului românesc.

Bibliografie

1.Papadima, Liviu, Caragiale, firește. București, Editura Fundației Culturale Române, 1999

2.Maiorescu, Titu, Comediile domnului Caragiale, 1885

3.Cioculescu, Șerban, Corespondența dintre I. L. Caragiale și Paul Zarifopol, 1935

4.Cioculescu, Șerban, Viața lui Ion Luca Caragiale, 1940

5.Cioculescu, Șerban , Ion Luca Caragiale, 1967

6.Cioculescu, Șerban ,Caragialiană. București, Editura Albatros, 2003 

7.Călinescu, Alexandru , Caragiale sau vârsta modernă a literaturii, Editura Albatros,1976

8.Manolescu, Florin,  Caragiale și Caragiale, Jocuri cu mai multe strategii. București, Editura Humanitas, 2000

9.Tappe, Eric D. , Ion Luca Caragiale. New York: Twayne Publishers Inc.. , 1974

10.Genoiu, George & Cezar Alexandru Genoiu ,I. L. Caragiale, față cu reacțiunea criticii: teorie și document. București, Editura Rampa și Ecranul, 2001

11.Fanache, Vasile, Caragiale. Cluj, Editura Dacia, 1997

12.Iorgulescu, Mircea, Marea trăncăneală: Eseu despre lumea lui Caragiale. București, Editura Compania, 2002

13.„Lumea ca ziar. A patra putere: CARAGIALE”, Ioana Pârvulescu, 2011

14.Articole despre Caragiale, la Jurnalul Național

15.Biografia lui Caragiale, Institutul de Memorie Culturală (CIMEC)

16.Momente și schițe, antologie de L. Călin, pref. de Cornelia Ștefănescu, București, 1986

17. La Hanul lui Mânjoala, pref. de G. Dimisianu, București, 1987

18. Liviu Papadima, Comediile lui Caragiale, Humanitas, 1996

19. Rodica Zafiu, Poezia simbolistă românească, Humanitas, 1996

20. Ioan Constantinescu, Caragiale și începuturile teatrului european modern, Minerva, 1974