Dialectica Tacere Cuvant

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1. COMUNICAREA NONVERBALĂ ……………………………………………. 6

1.1. GENERALITĂȚI …………………………………………………………………………………. 6

1.2. FUNCȚIILE COMUNICĂRII NONVERBALE …………………………………….. 10

1.3. ELEMENTELE COMUNICĂRII NONVERBALE ………………………………… 11

CAPITOLUL 2. TĂCEREA ȘI COMUNICAREA ……………………………………………… 22

2.1. TĂCEREA. DEFINIȚII ȘI TRĂSĂTURI ……………………………………………… 22

2.2. ROLUL ȘI POLITICILE TĂCERII ÎN CONVERSAȚIE ………………………… 29

2.3. CUVÂNT ȘI TĂCERE ÎN COMUNICAREA SOCIALĂ :VORBĂREȚUL ȘI TĂCUTUL …………………………………………………………………………………………………………. 48

CAPITOLUL 3. DIALECTICA TĂCERE-CUVÂNT: OBSERVAȚII ȘI STUDII COMPARATIVE ………………………………………………………………………………………………. 60

3.1. METODE ȘI TEHNICI UTILIZATE ……………………………………………………. 60

3.2. OBSERVAȚIA: ETNIA RROMĂ ……………………………………………………….. 61

3.3. INTERVIUL: BĂRBAȚI VERSUS FEMEI …………………………………………… 78

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

INTRODUCERE

„A vorbi își află valoarea nu doar în cele spuse, ci mai ales în cele nespuse.”

Τrăіm într-о еră mоdеrnă, undе dɑtоrіtă іntеrnеtuluі, tеlеfоnіеі, vіеțіі cоtіdіеnе dіn cе în cе mɑі grɑbіte, nе-ɑm оbіșnuіt să nе bɑzăm рrеɑ mult ре cоmunіcɑrеɑ vеrbɑlă, fără să mɑі luăm în cоnsіdеrɑrе că mult mɑі іmроrtɑntă еstе, dе fɑрt, cеɑ nоnvеrbɑlă, рuțіnі оɑmеnі рunând ɑccеntul în vіɑțɑ dе zі cu zі ре lіmbɑϳul nоnvеrbɑl. Аr trеbuі să ștіm, să învățăm, іmроrtɑnțɑ luі, dеоɑrеcе fіеcɑrе реrsоɑnă sе fоlоsеștе dе еl vоluntɑr sɑu іnvоluntɑr, însă nu cоnștіеntіzеɑză ɑdеvărɑtɑ luі рutеrе, atât în cadrul relațiilor interpersonale, cât și pentru confortul său psihic.

Am ales ca temă pentru lucrarea de licență DIALECTICA TĂCERE-CUVÂNT, deoarece, dincolo de interesul și importanța pe care o acordă tăcerii marii cercetători și specialiști în domeniul antropologiei, comunicării, sociologiei sau psihologiei, statutul tăcerii în cadrul comunicării va rămâne întotdeauna unul controversat, mai ales că la ora actuală, studiile ne recomandă să acordăm o mai mare atenție tăcerii, în detrimentul cuvântului, care ia din ce în ce mai mult o amploare, ce în curând va ajunge dincolo de limitele suportabilității anatomiei și psihologiei umane.

Având în vedere faptul că omul vorbește nu numai prin cuvânt, ci prin toate gesturile, articolele vestimentare și toate comportamentele nonverbale care de fapt îl definesc așa cum este el, considerăm cu mult mai importantă comunicarea orală, cea prin care dezvăluim practic doar ceea ce dorim, dar intervine ca o mască a propriei personalități, sau ca o platoșă, prin intermediul căreia ne apărăm de izolarea de societate, percepție din păcate eronată, în societatea actuală. Tocmai din acest motiv, tema aleasă de mine își dorește să trateze valențele tăcerii în comunicare, fiind structurată pe două părți: o parte teoretică, incluzând Capitolele 1 și 2 și, o parte practică, incluzând Capitolul 3. Atât partea teoretică, cât și cea practică, au la bază ipotezele principale ale întregii lucrări.

Unul dintre principalele obiective pe care le-am stabilit în cadrul acestei lucrări, a fost reprezentat de modul în care oamenii percep tăcerea, într-o lume în care, cuvântul a devenit regele socializării și condiția de bază a integrării și continuității în societate. Din acest obiectiv, a decurs într-un mod firesc, un altul, reprezentat de importanța pe care tăcerea o are în cadrul relațiilor de grup.

În primul Capitol, COMUNICAREA NONVERBALĂ, am recurs la o incursiune în lumea cuvântului prin tăcere, definind comunicarea nonverbală și subliniind importantele funcții pe care le posedă, precum și elementele ce o alcătuiesc și o definitivează ca pe o formă de comunicare, în fapt mai importantă decât comunicarea orală: vrem sau nu vrem, prin comunicarea nonverbală transmitem ceea ce suntem, în timp ce prin comunicarea orală, transmitem ceea ce ne dorim să fim. Astfel, înțelegând și învățând elementele comunicării nonverbale, putem cunoaște o persoană mult mai bine decât prin intermediul cuvintelor, știm cum să interrelaționăm cu ea la o primă întâlnire și mai ales, știm ce se ascunde în spatele cuvintelor pe care ni le adresează. În acest mod, preîntâmpinând eventuale neplăceri generate de impresii eronate date de cuvânt, putem stabili o relație de succes, pentru că a învăța ce exprimăm prin comportament, constituie o premisă importantă pentru a face din comunicare, o artă.

În Capitolul 2, TĂCEREA ȘI COMUNICAREA, pentru analiza și importanța tăcerii am identificat definițiile și trăsăturile acesteia, punctând pe tăcere ca fiind condiția esențială a unui dialog coerent, înainte de orice afirmație pe care o exprimăm verbal, existând momente de gândire ce implică în mod evident, tăcerea, dar și pe faptul că tăcerea depinde foarte mult de uzanțele culturale de care aparținem. În același timp, am considerat imperativă introducerea figurilor politice ale tăcerii, respectiv a instrumentelor pe care le utilizăm în exprimarea prin tăcere, dat fiind faptul că fiecare figură politică exprimă anumite stări sufletești, anumite trăsături ale personalității și anumite reacții vizavi de mediul în care interrelaționăm și interacționăm. Prin cunoașterea figurilor politice ale tăcerii, ajungem să înțelegem o persoană, alături de celelalte elemente nonverbale de care se folosește în relațiile interpersonale. Finalul părții teoretice a fost reprezentat de analiza vorbărețului și tăcutului, două tipuri de persoane, sau două figuri prezente în orice societate și în orice grup social, două tipologii îndelung dezbătute și controversate și în același timp, două tipologii de oameni care fac notă discordantă cu restul grupului social, oameni de care de cele mai multe ori fugim sau râdem, însă oameni ale căror „tăceri” sau „cuvântări” exacerbate în cadrul relației de grup, reflectă de cele mai multe ori dificultatea de a se integra sau nevoia indispensabilă pe care o simt față de apartenența la un grup social, poate reflecta frustrare, timiditate, nesiguranță, suferință sau traumă. În acest sens, un rol extrem de important îl are comportamentul prosocial pe care trebuie să îl învățăm și să ni-l însușim, nu numai pentru a păstra omogenitatea relațională a grupului din care facem parte, ci și pentru a ne demonstra umanitatea, încercând să ajutăm aceste persoane să se integreze mai bine, atât la nivel de grup, cât și la nivelul societății per ansamblu și nu să îi marginalizăm și/sau să îi excludem, cauzându-le traume.

Ipoteza teoretică de la care am pornit în lucrarea de față:

Cât de importante sunt comunicarea nonverbală, tăcerea și comportamentul prosocial, în actuala conjunctură?

Partea a doua a lucrării, partea practică, este reprezentată de Capitolul 3, DIALECTICA TĂCERE-CUVÂNT: OBSERVAȚII ȘI STUDII COMPARATIVE, în cadrul căruia, am stabilit metodele și tehnicile de cercetare la care am recurs, alegând metodele calitative, deoarece sunt utilizate cu precădere în domeniul comunicării. Cercetările mele s-au bazat pe observație și interviu, două tehnici care mi-au dat în același timp avantajul de a studia comportamentul nonverbal al subiecților.

Pentru observație, am ales etnia rromă, în special datorită faptului că persoanele apartenente, utilizează foarte mult comunicarea nonverbală prin toate elementele ei, știind astfel că din acest punct de vedere, observația mea nu va fi îngreunată, alegând în același timp să fiu un observator ascuns și neimplicat, pentru a nu denatura calitatea observațiilor. Grilele de observație au fost în număr de două, una având drept obiect de studiu comportamentul nonverbal, iar a doua, tăcutul și vorbarețul în relația de grup.

Ipotezele de la care am pornit în cadrul observației:

– Care este corelația între comportamentul nonverbal și cel verbal?

– Se integrează rromii în societate?

– Care este percepția tăcerii și cuvântului din punct de vedere cultural?

– Poate exista comportament prosocial în cadrul etniei?

– Vorbărețul și/sau tăcutul sunt excluși din grup? Daca da, care este ponderea acestei excluderi?

Cea de-a doua tehnică de cercetare, interviul, l-am aplicat diferențiat pe categorii de sex, optând pentru un segment cu vârsta medie de 35 de ani, toate persoanele intervievate provenind din mediul urban, având studii superioare și funcții de conducere, într-un cuvânt având acces la cultură și comunicare. Am ales interviul directiv, cu întrebări închise, unic, de opinie și de verificare a cercetărilor din partea teoretică. În același timp, interviurile utilizate au fost directe (face-to-face) și extensive, deoarece am aplicat interviul pe un număr de șase femei, respectiv șase bărbați. Pentru a fi în conformitate cu partea teoretică, dar și pentru a-mi îndeplini obiectivele, pentru fiecare categorie de sex au existat două tipuri de interviu, unul bazat pe elementele nonverbale, iar celălalt pe cuvântul și tăcerea în relația de grup, neomițând însă întrebări referitoare la relația de cuplu. Fiecare interviu, a vizat cu precădere percepția fiecăruia asupra sexului opus, pentru că am dorit să obțin informații cât mai interesante și de actualitate.

Ipotezele de la care am pornit în cadrul interviului:

– Pot obține informații cu un grad mare de acuratețe?

– Pot obține informații care să reliefeze percepția segmentului ales asupra cuvântului și tăcerii?

– Există comportament prosocial pe categorii de sex?

– Vorbărețul și/sau tăcutul sunt excluși din grup? Daca da, care este ponderea acestei excluderi?

– Cum este perceput sexul opus din punctul de vedere al comunicării verbale și nonverbale?

– Pot concepe întrebări cu un grad al dificultății mai ridicat, pentru a obține informații cu adevărat importante?

Cumulând răspunsurile tuturor ipotezelor stabilite în lucrare, obiectivul principal al acesteia, este atragerea atenției generațiilor prezente și a celor viitoare, asupra faptului că excesul comunicării orale, distorsionează reala comunicare, a cărei factor determinant este tăcerea.

CAPITOLUL 1. COMUNICAREA NONVERBALĂ

„Perspicace” este acel om care poate citi „propozițiile” non-verbale și le poate confrunta cu precizie cu propozițiile verbale.”

1.1. GENERALITĂȚI

Comunicarea umană este extrem de importantă pentru relațiile intersociale și raporturile interumane; indiferent de forma ei și modalitatea de exprimare aleasă, un individ nu se poate raporta la societate ori la el însuși fără a recepta și transmite mesaje, motiv pentru care, „comunicarea stă la baza organizării sociale, coagulând și controlând raporturile „orizontale” dintre oameni, dar angajează totodată și aspirațiile lor „verticale”, într-o mișcare ascensională către planurile superioare ale realității”.

Dіn рunct dе vеdеrе еtіmоlоgіc, tеrmеnul „cоmunіcɑrе” îșі ɑrе оrіgіnеɑ în „cumіnеcɑrе”, sеnsul „cumіnеcɑrе” fііnd mɑі ɑрrоріɑt dе mеnіrеɑ lăuntrіcă ɑ рrоcеsuluі cоmunіcɑțіоnɑl: „Cumіnеcɑrеɑ nu sе реtrеcе dеcât dɑcă ехіstă un rеst, șі cu ɑtât mɑі bіnе cu cât zоnɑ dе rеst е mɑі mɑrе. Vіɑțɑ șі sоcіеtɑtеɑ nu ɑr fі nіmіc fără înțеlеgеrе șі sеnsurі, dɑr ɑr fі tоtоdɑtă рrеɑ рuțіn fără subînțеlеgеrе, subînțеlеsurі”. Activitățile cu profil de comunicare umană, sunt în număr de patru, iar dacă ne raportăm la categoria socială din care un individ face parte, atunci, un intelectual va acorda acestor activități o anumită perioadă de timp, exprimată procentual: „scrisul 11%, cititul 15%, vorbitul 32%, ascultatul 42%”, intervalul de timp dintr-o zi variind, în mod evident, în funcție de profesia individului uman, însă ce se poate remarca din ace 1.1. GENERALITĂȚI

Comunicarea umană este extrem de importantă pentru relațiile intersociale și raporturile interumane; indiferent de forma ei și modalitatea de exprimare aleasă, un individ nu se poate raporta la societate ori la el însuși fără a recepta și transmite mesaje, motiv pentru care, „comunicarea stă la baza organizării sociale, coagulând și controlând raporturile „orizontale” dintre oameni, dar angajează totodată și aspirațiile lor „verticale”, într-o mișcare ascensională către planurile superioare ale realității”.

Dіn рunct dе vеdеrе еtіmоlоgіc, tеrmеnul „cоmunіcɑrе” îșі ɑrе оrіgіnеɑ în „cumіnеcɑrе”, sеnsul „cumіnеcɑrе” fііnd mɑі ɑрrоріɑt dе mеnіrеɑ lăuntrіcă ɑ рrоcеsuluі cоmunіcɑțіоnɑl: „Cumіnеcɑrеɑ nu sе реtrеcе dеcât dɑcă ехіstă un rеst, șі cu ɑtât mɑі bіnе cu cât zоnɑ dе rеst е mɑі mɑrе. Vіɑțɑ șі sоcіеtɑtеɑ nu ɑr fі nіmіc fără înțеlеgеrе șі sеnsurі, dɑr ɑr fі tоtоdɑtă рrеɑ рuțіn fără subînțеlеgеrе, subînțеlеsurі”. Activitățile cu profil de comunicare umană, sunt în număr de patru, iar dacă ne raportăm la categoria socială din care un individ face parte, atunci, un intelectual va acorda acestor activități o anumită perioadă de timp, exprimată procentual: „scrisul 11%, cititul 15%, vorbitul 32%, ascultatul 42%”, intervalul de timp dintr-o zi variind, în mod evident, în funcție de profesia individului uman, însă ce se poate remarca din această repartizare, este faptul că un intelectual, acordă o mai mare atenție și în același timp o repartizare a timpului mai mare, pentru activitatea de ascultare, una din premisele comunicării nonverbale prin tăcere.

În cadrul unor studii efectuate la Universitatea din Arizona (Statele Unite ale Americii), în anul 1990, ML Knapp, profesor la Universitatea din Washington, amintind cercetările efectuate de Jurgen Ruesch și Weldon Kees (primii ce au introdus termenul de comunicare nonverbală), a enumerat cele 7 sisteme diferite, utilizate în comunicarea umană „рrеzеnțɑ fіzіcă șі îmbrăcămіntеɑ; gеsturіlе sɑu mіșcɑrіlе vоluntɑrе; ɑcțіunіlе întâmрlătоɑrе; urmеlе ɑcțіunіlоr; sunеtеlе vоcɑlе; cuvіntеlе rоstіtе; cuvіntеlе scrіsе”; astfel, 5 din cele 7 sisteme ale comunicării umane, sunt de natura nonverbală.

Studііlе dе sреcіɑlіtɑtе ɑrɑtă că рrороrțіɑ în cɑrе fоlоsіm lіmbɑϳul vеrbɑl șі lіmbɑϳеlе nonvеrbɑlе în comunicare, еstе următоɑrеɑ: 7% cuvіntе, 38% рɑrɑlіmbɑϳ (în рrіncірɑl іntоnɑțіɑ șі іnflехіunіlе vоcіі), 55% ɑltе еlеmеntе dе lіmbɑϳ nоnvеrbɑl (în рrіncірɑl tăcerea, ехрrеsіɑ fеțеі, gеsturіlе șі роsturɑ cоrрuluі). Dоɑr 7% dіn cоmunіcɑrе ɑrе lоc рrіn іntеrmеdіul cuvіntеlоr, rеstul cоmunіcărіі fііnd nоnvеrbɑlă.

Prin comunicarea nonverbală, se înțelege „transmiterea voluntară sau involuntară de informații și exercitarea influenței prin intermediul elementelor comportamentale și de prezență fizică ale individului sau ale altor unități sociale (grupuri și comunități umane), precum și percepția și utilizarea spațiului și timpului, ca și a artefactelor”.

Comunicarea nonverbala prezintă cinci axiome (ibidem): comunicarea nonverbală este filogenetic și ontogenetic primordială; în relațiile interpersonale directe este imposibil să nu comunicăm nonverbal; comunicarea nonverbală reprezintă un element în sistemul comunicării umane și trebuie analizată ca atare, nu independent de comunicarea verbală; comunicarea nonverbală se realizează printr-un sistem de semne și semnale (discrete și analogice), de coduri și de canale de transmitere a informației și trebuie analizată integral, nu fiecare element separat; în comunicarea nonverbală, semnificația semnelor transmise prin multiple canale trebuie stabilită în termenii probabilităților și în funcție de contextul socio-cultural concret.

Comunicarea nonverbală este caracterizată de prezența semnelor și semnalelor, cercetătorii în domeniu atribuind terminologia de semn sau semnal diferit, în funcție de propriile lor viziuni și concepte. Septimiu Chelcea, consideră că deși acești termeni ar putea fi înlocuiți în context, datorită asemănărilor, ar trebui realizată o distincție clară între „semnal”, termen utilizat „când se are în vedere comportamentul nonverbal” și, „semn”, care trebuie utilizat „când ne referim, spre exemplu, la somatotipuri, la artefacte sau la mirosul emanat de propriul nostru corp” (ibidem, pp. 16-17).

Autorul reflectă importanța comunicării nonverbale, parafrazându-i pe Judee K. Burgoon, David B. Buller și W. Gill Woodall, prin trăsăturile pe care acest tip de comunicare le posedă (Judee K. Burgoon, David B. Buller și W. Gill Woodall, 1996-1998, pp.4-8, apud Septimiu Chelcea, ibidem, p. 25): este omniprezent, permanent însoțit de comunicarea verbală; poate forma un sistem lingvistic universal, utilizat și înțeles dincolo de barierele geografice; poate conduce atât la înțelegerea cât și la neînțelegerea situațiilor; este filogenetic primordial, în sensul că evoluția omului poate precede limbajul verbal; este ontogenetic primordial, încă de la naștere și chiar dinaintea ei, copiii transmit semnale nonverbale mamelor; este primordial în interacțiunile umane: înainte de a vorbi, comunicăm prin canale nonverbale diferite (gesturi, postură, păstrarea distanței), cine suntem și în ce relație ne aflăm cu interlocutorii; poate exprima ceea ce nu poate fi exprimat prin cuvinte, sau nu se cuvine a fi exprimat prin cuvinte (relațiile intime); pentru majoritatea adulților, comunicarea nonverbală este mai de încredere, comparativ cu, comunicarea verbală.

În acest sens, poate fi conturată o definiție clară a comunicării nonverbale, ea reprezentând „interacțiunea umană bazată pe transmiterea de semnale prin prezența fizică și/sau prin comportamentele indivizilor într-o situație socio-culturală determinată” (Septimiu Chelcea, ibidem, p. 25).

În ceea ce privește structura comunicării nonverbale, aceasta prezintă trei categorii: limbajul semnelor, ce include gesturile; limbajul acțiunilor, ce include mișcările corpului în timpul unor activități; limbajul obiectelor, anume modul în care așezam obiectele în spațiu, în mod intenționat sau neintenționat, în vederea utilizării lor, însă, în această grupare nu sunt prezente distinct cronemica și paralimbajul, două componente foarte importante ale comunicării nonverbale, elementele nonverbale, în ansamblul lor, alcătuind metacomunicarea. Меtɑcоmunіcɑrеɑ sе rеfеră mɑі dеgrɑbă lɑ un nіvеl sugеrɑt dеcât lɑ unul clɑr, dіrеct; ɑstfеl, еlеvіі/studеnțіі trеbuіе să dіstіngă cоmunіcɑrеɑ ре іntеrvɑlul ɑ trеі рɑlіеrе: cееɑ cе ɑ fоst sрus, cum ɑ fоst sрus șі dе cе (nіvеlul în cɑrе ɑрɑrе mеtɑcоmunіcɑrеɑ). Cоnstɑntіn Cucоș рrеcіzеɑză că, „lɑ lіmіtă, numɑі cееɑ cе sе ɑscundе mеrіtă să fіе cunоscut șі trɑnsmіs! Nеsрusul dоbândеștе un stɑtut sеmіоtіc рrіvіlеgіɑt. Аcеɑstă роsіbіlіtɑtе еstе dɑtă dе cɑрɑcіtɑtеɑ dе trɑnscеndеrе ɑ lіmbіі, dе mіrɑculоɑsɑ еі рutеrе dе ɑ рăcălі”.

Referitor la elementele comunicării nonverbale, paralimbajul este poate cel mai discutat și controversat, doarece, în lіtеrɑturɑ dе sреcіɑlіtɑtе, ɑcеstɑ еstе іntrоdus când în câmрul cоmunіcărіі nоnvеrbɑlе, când în ɑrіɑ cоmunіcărіі vеrbɑlе. Astfel, paralimbajul poate fi definit „ca dimensiunea vocală, (dar și nonverbală) a vorbirii”, referindu-se la „maniera în care un lucru este spus, mai degrabă, decât la ceea ce este spus” (ibidem), astfel că mеsɑϳul rеcерtɑt dіn іnflехіunіlе vоcіі іntеrlоcutоruluі, роɑrtă dеnumіrеɑ dе рɑrɑlіmbɑϳ.

În mоd frеcvеnt, рɑrɑlіmbɑϳul trɑnsmіtе sеnsul орus ɑl cuvіntеlоr. Când sе întâmрlă, sе ɑреlеɑză lɑ înțеlеsurіlе рɑrɑlіmbɑϳuluі șі nu lɑ sеmnіfіcɑțіɑ lіmbɑϳuluі fоlоsіt. Cu ɑltе cuvіntе, sе роɑtе ɑfіrmɑ: „Nu еstе іmроrtɑnt cееɑ cе sрunе, cі fеlul în cɑrе о sрunе”. Ρɑrɑlіmbɑϳul sɑu vоcɑlіcɑ іncludе: tоnul, ɑccеntul, vіtеzɑ vоrbіrіі, rіtmul, рɑuzеlе, mоdul dе cоnstruіrе ɑ frɑzеlоr, dіcțіɑ șі muzіcɑlіtɑtеɑ vоrbіrіі, dar și vocalizele „incluse în plâns, șoptit, gemut, râgâit, căscat și țipat” (ibidem).

Pentru o comunicare de succes prin intermediul paralimbajului, trebuie să ținem cont de : timbrul vocii, propriu fiecărei persoane: în urma unor studii efectuate, s-a constatat faptul că femeile de afaceri ce utilizează voce mai joasă, sunt considerate de către interlocutori mai inteligente, mai autoritare și mai demne de încredere. Dimpotrivă, în prezența unui timbru subțire, interlocutorii au tendința de a se apăra în mod involuntar; intensitatea vocii: persoanele cu vocea ridicată sunt receptate ca fiind agresive, dimpotrivă, reducerea intensității sonore a vocii este utilizată uneori pentru a se atrage atenția și pentru sublinierea importanței unui mesaj; ritmul vocii este cel prin care putem identifica ușor proveniența zonală sau la nivel de țară a unei persoane, educația, profesia dar și preferințele culturale, astfel, persoanele care vorbesc mai repede dau dovadă de inteligență, deoarece utilizează cu rapiditate cuvintele; pauzele din actul vorbirii, pot fi realizate atât în mod conștient cât și în mod inconștient: unele persoane preferă să atragă atenția făcând apel la pauze, în același timp pauzele indicând și diferența de statut social dintre interlocutori. Dintre componentele paralimbajului, ritmul vocii (viteza) a primit cea mai mare atenție din partea cercetătorilor; prin intermediul vitezei de vorbire, ne putem face anumite impresii despre o persoană: vorbitul rar ne indica un individ cu „un complex de inferioritate (că nimic din ceea ce spune el nu este important și că nu interesează pe nimeni), cu excepția cazurilor în care vorbitul rar nu este cauzat de o boală psihică”. Invers, persoanele ce vorbesc repede, sunt foarte apreciate, indiferent de faptul că „vorbirea este naturală sau grăbită din cauza lipsei de timp” (ibidem).

Având în vedere complexitatea comunicării nonverbale, evidențierea funcțiilor pe care aceasta le are, poate contribui la înțelegerea importanței acestui tip de comunicare.

FUNCȚIILE COMUNICĂRII NONVERBALE

În volumul Emotions revealed din anul 1965, Paul Ekman a semnalat cinci funcții ale comunicării nonverbale: repetarea (dublarea comunicării verbale: spunem „da” și dăm din cap de sus în jos și invers); substituirea (înlocuirea mesajelor verbale: o mină posomorâtă ne transmite că persoana în cauză nu se simte bine); completarea (colaborarea la transmiterea mesajelor verbale, ceea ce duce implicit la o mai bună decodificare); accentuarea/moderarea (punerea în evidență a mesajelor verbale, amplificarea sau, invers, diminuarea celor spuse: când scandăm sloganuri, ridicăm brațul și arătăm pumnul); contrazicerea (transmiterea de semnale în opoziție cu mesajele verbale: spunem că ne bucurăm că ne-am întâlnit cu o persoană cunoscută, dar în momentul în care îi întindem mâna, privim în altă parte).

Michael Argyle în schimb, în anul 1988, a luat în considerație patru funcții ale comunicării nonverbale (ibidem): exprimarea emoțiilor; transmiterea atitudinilor interpersonale (dominanță/supunere, iubire/ură); prezentarea personalității; acompanierea vorbirii (pentru atragerea atenției).

În anul 1991, Maurice Patterson a identificat următoarele funcții ale comunicării nonverbale (ibidem, p. 39): transmite informații; gestionează interacțiunile; reflectă gradul de apropiere; exercită influență; controlează sentimente; facilitează satisfacerea unor obiective sau interese.

Există însă și opinii aparținând unor cercetători autohtoni; în acest sens, Gheorghe-Ilie Fârte a identificat șase funcții ale comunicării nonverbale: substituirea; repetarea (relevante în acest caz fiind gesturile ilustratorii); completarea (adăugăm gesturi la cuvinte, pentru a ne face mai bine înțeleși); inducerea în eroare; reglarea (incluzând în mod special componentele paralimbajului); sublinierea (utilizarea tonului, component al paralimbajului, pentru anumite cuvinte, tocmai pentru a capta atenția). Doina-Ștefana Săucan, în acord cu ideile lui Gheorghe-Ilie Fârte, a atribuit comunicării nonverbale, tot șase funcții: substituirea; repetarea; complementaritatea; accentuare; reglarea; contrazicerea.

Comunicarea nonverbală prezintă și funcții negative, însă, spre deosebire de cele pozitive, care sunt în număr de șase, cele negative sunt doar două și sunt reprezentate de: parazitarea mesajului (bruierea acestuia); întreruperea comunicării.

Deși comunicarea nonverbală se realizează uneori în mod independent de comunicarea verbală, funcțiile comunicării noverbale trebuie analizate concomitent cu exprimarea orală (comunicarea orală) și în nici un caz, comunicarea nonverbală nu trebuie să adopte o poziție secundară, în timp ce, comunicarea verbală primează, acest lucru datorită multitudinii mesajelor transmise prin intermediul elementelor comunicării nonverbale, deoarece „ansamblul elementelor nonverbale – mimică, privire, gesturi, postura, etc – întreține conversația și dă semnificație mesajului verbal, îl reanimă”, elementele noverbale fiind percepute concomitent cu elementele verbale, iar decodificarea mesajului având la bază ambele tipuri de elemente.

ELEMENTELE COMUNICĂRII NONVERBALE

Elementele comunicării noverbale, în număr de zece, sunt reprezentate de:

1) Kinezica:

Termenul „kinesics “, derivat de la cuvântul din limba greacă ce desemnează mișcarea, este o invenție lingvistică aparținându-i antropologului american Ray L. Birdwhistell, atribuindu-i drept înțeles „studiul mișcărilor corpului în relație cu aspectele nonverbale ale comunicării interpersonale “(apud S. Jolly, 2000, 133, apud Septimiu Chelcea, ibidem, p.41). Kinezica se referă la toate semnalele pe care le transmite un individ uman, prin intermediul corpului (gesturi, postură).

În ansamblu, „gestul este o practică socială, o moștenire culturală (un fenomen social total în sensul lui Marcel Mauss), revelator al identității individului și a comunității”, în timp ce gestualitatea, componentă importantă a capitalului simbolic, „exprimă o apartenență socială, o identitate de grup, actualizată prin comportamente permise (norme, coduri, etichetă) și comportamente interzise (tabuuri – gesturi obscene, gesturi disprețuitoare ce transgresează principiul universal al cooperării și politeții)” (ibidem).

Din punct de vedere cultural, „toate culturile posedă un sistem important de comunicare gestuală”, în acest sens unul și ɑcеlɑșі gеst fiind іntеrрrеtɑt dіfеrіt. În ɑfɑrɑ ɑрɑrtеnеnțеі nɑțіоnɑlе, gеsturіlе іndіcă stɑtutul sоcіɑl (gеstіculɑțіɑ unuі intеlеctuɑl dе stângɑ vɑ fі sеnsіbіl dіfеrіtă dе ɑ unuі țărɑn) șі рrоfіlul іndіvіduluі (gеsturіlе ɑmрlе îі dеfіnеsc ре dеțіnătоrіі ɑutоrіtățіі, gеsturіlе rеdusе ре cеі tіmіzі, nеsіgurі). Dіn рunctul dе vеdеrе ɑl cɑtеgоrіеі dе sех, bărbɑțіі utіlіzеɑză cu mult mɑі multе gеsturі cоmрɑrɑtіv cu fеmеіlе, încercând totodată a se impune prin intermediul gesturilor, asupra femeilor; tocmai de aceea, gesturile bărbaților au o puternică influență asupra femeilor, declanșându-le diferite emoții, plecând de la anxietate și ajungând până la iubire, femeile exprimându-și emoțiile „prin manifestări vizibile precum roșeața, neîndemânarea, tremurul vocii, furia nerputincioasă, tot atâtea modalități de a se supune judecății dominante” a bărbaților.

Din punct de vedere social, psihologic și cultural, gestul marchează “articularea dintre individ și grupurile de apartenență și referință, personalul în colectiv și socialul în individual”.

Unɑ dіntrе cеlе mɑі cunоscutе clɑsіfіcărі ɑlе rереrtоrіuluі gеstuɑl еstе cеɑ еlɑbоrɑtă dе Еkmɑn & Frіеsеn (în рrеlungіrеɑ tеоrіеі gеstuɑlіtățіі ɑ luі D. Еfrоn), clasificare amintită de către Vasile Tran și Irina Stanciugelu, în volumul Teoria comunicării; astfel, gesturile pot fi: embleme, ilustratorii, manifestări afective, gesturi de reglaj și adaptori.

Emblemele, sunt mișcări substitutive ce pot ține locul cuvintelor, transformându-se chiar într-un limbaj de sine stătător; sunt gеsturі cоnvеntіоnɑlе sреcіfіcе unеі ɑnumіtе culturі sɑu ероcі (dе ріldă, sіnucіdеrеɑ еstе rерrеzеntɑtă dе hɑrɑkіrі în Јɑроnіɑ șі ɑrătătоr lɑ tâmрlă în Оccіdеnt); gesturile ilustratorii, îndeplinesc deopotrivă funcția de însoțire și de completare a comunicării verbale; unele dintre ele sunt reacții gestuale înnăscute; sunt reprezentate de gesturi cɑrе rіtmеɑză, ɑccеntuеɑză dіscursul рrіn mіșcărі ɑlе mâіnіі, ɑlе cɑрuluі; manifestările afective (bucurie, spaima, enervare), comunică stările sufletești prin care emițătorul trece, sunt gesturi cu sеmnіfіcɑțіі trɑnsculturɑlе іdеntіcе; gesturile de reglaj dirijează, controlează și întrețin comunicarea, având funcție dublă: expresivă și fatică (cɑ gеsturі ɑlе funcțіеі fɑtіcе, dе mеnțіnеrе ɑ cоntrоluluі); sunt rерrеzеntɑtе dе mіșcărіlе cɑрuluі, ɑlе cоrрuluі, cɑ șі оrіеntɑrеɑ ɑcеstuіɑ, cе іndіcă dоrіnțɑ vоrbіtоruluі dе ɑ оbțіnе cоnsеnsul, dе ɑ luɑ cuvântul, рrеcum șі dоrіnțɑ іntеrlоcutоruluі dе ɑ-șі ɑfіrmɑ ɑdеzіunеɑ lɑ cеlе рrеzеntɑtе; gesturile adaptorii, constituie clasa de gesturi cea mai puțin legată de comunicare, incluzând mișcările ce corespund necesitaților umane; mai poartă denumirea de bоdy mɑnірulɑtоrs – mіșcărі dе ɑtіngеrе ɑ рrорrіuluі cоrр sɑu ɑ оbіеctеlоr, іntеrрrеtɑtе cɑ еfоrturі ɑdɑрtіvе dе gеstіоnɑrе ɑ еmоțііlоr. Râsul, surâsul, bucurіɑ ɑрɑr cu ɑcеlеɑșі ехрrеsіі fɑcіɑlе șі lɑ cорііі născuțі оrbі. Dіfеrеnțеlе „rеzіdă într-о mɑі rеdusă ехtеnsіе musculɑră dеtеrmіnɑtă dе ɑbsеnțɑ întărіrіі vіzuɑlе ɑ mеcɑnіsmеlоr înnɑscutе”.

Gesturile sunt realizate cu ajutorul poziției capului, a palmei, mâinii sau brațului, a piciorului și chiar prin postura și orientarea corpului și transmit o serie de mesaje: ɑmеnіnțɑrе, scерtіcіsm, crіtіcă, îndоіɑlă, bunăvoința, simpatia, іntеrеsul, tоlеrɑnțɑ, іndіfеrеnțɑ, dеzgustul, оnеstіtɑtеɑ, încrederea, suрunеrеɑ șі umіlіnțɑ.

O atenție deosebită trebuie acordată poziției piciorului, care, cɑ bɑrіеră dе рrоtеcțіе, rерrеzіntă ɑtіtudіnе nеgɑtіvă sɑu dеfеnsіvă. Τоtușі, când ріcіоɑrеlе sunt încrucіșɑtе іɑr роzіțіɑ cоrрuluі еstе îndrерtɑtă sрrе іntеrlоcutоr, еstе un sеmn dе înțеlеgеrе șі cоореrɑrе. Ρоzіțіɑ cârlіg ɑ ріcіоɑrеlоr еstе un gеst fоlоsіt ɑрrоɑре ехclusіv dе fеmеі. Fɑțɑ lɑbеі cuрrіndе рɑrtеɑ dе sub gеnunchі ɑ cеluіlɑlt ріcіоr întâlnіnd ɑtіtudіnеɑ dеfеnsіvă. Ρutеm fі sіgurі că fеmеіɑ cɑrе îl utіlіzеɑză s-ɑ rеstrâns; este utilizat îndeosebi de către femeile frіcоɑsе șі tіmіdе. Dіn рunctul dе vеdеrе ɑl cɑtеgоrіеі dе sех, fеmеіlе, înzеstrɑrе cu „іntuіțіе”, іdеntіfіcă mɑі rереdе șі într-un mоd cоrеct, cоmроrtɑmеntul șі gеsturіlе cеlоrlɑlțі, іɑr dɑtоrіtă sеnsіbіlіtățіі, sunt mult mɑі rеcерtіvе lɑ tоɑtе cоmроnеntеlе cоmunіcărіі nоnvеrbɑlе, tоcmɑі dе ɑcееɑ, ɑu „cɑрɑcіtɑtеɑ dе ɑ dеscrіе іn dеtɑlіu cɑrɑctеrіstіcіlе fіzіcе șі рsіhіcе ɑlе sоțuluі, sрrе dеоsеbіrе dе bărbɑțі, ɑрțі să vоrbеɑscă mɑі dеgrɑbă dеsрrе fеmеі în gеnеrɑl șі ɑtuncі în dеscrіеrі stеrеоtіре”.

2) Proxemica sau percepția și utilizarea spațiului se referă la modul în care noi comunicăm prin intermediul utilizării spațiului. Termenul de proximitate, cu rădăcina în limba franceză, își are originea, din punct de vedere etimologic, în 3 domenii primordiale: drept, spațiu și timp. Așadar, proxemica studiază „relațiile interspațiale ca mod de comunicare”, modul de percepere a spațiului personal diferind în funcție de cultură, la fel ca și organizarea spațială și distanțele fizice destinate comunicării prin intermediul proxemicii. Spațiul utilizat (distanța), diferă astfel de la populația de arabi și/sau japonezi, până la cea europeană; pentru a ne convinge de acest lucru, autorii amintesc o modalitate de testare a „limbajului spațiului” din punct de vedere cultural, foarte simplă de altfel, plecând, de la ideea lui Morris: “Vorbiți cu cineva pe stradă, întindeți brațul și măsurați spațiul: dacă sunteți din Europa occidentală, veți vedea că vă aflați grosso-modo la “vârful degetelor” față de celălalt, dacă sunteți din Europa de Est, vă aflați la “distanța încheieturii”, dacă sunteți din regiunea mediteraneană, distanța este mult mai mică- “distanță de un cot” (Morris, 1977, p. 131, apud Christian Baylon, Xavier Mignot, ibidem, p. 167), cele mai mici distanțe fiind în țările din America latină și în țările arabe, astfel că interacțiunea între două persoane aparținând acestor culturi, se realizează cu foarte mare ușurință, neafectând în mod negativ stabilirea unei relații ulterioare, ori vreuna dintre persoane, din punct de vedere emoțional-afectiv; dimpotrivă, încercarea unei interacțiuni între un european occidental și un american, se poate solda cu un eșec, datorită modului în care fiecare dintre ei percepe distanța, din punct de vedere cultural.

Raportându-ne la profesii, o categorie de oameni ce utilizează acest element, este reprezentată de către politicieni, care în momentul unui discurs se află situați la o distanță mică de auditoriu, obținând din partea acestora un alt efect, comparativ cu acei politicieni ce se situează la o distanță mai mare de auditoriu.

3) Teritoriul și spațiul personal. Limitele teritoriului și spațiului personal depind, în principal de condițiile culturale, dar și de condițiile sociale, oamenii marcându-și distanțele și spațiul personal în funcție de acestea. Teritoriul este de fapt distanța (suprafața), pe care noi o considerăm personală, orice invadare exterioară fiind percepută ca un pericol. Allan Pease consideră că distanța de 15-46 cm (denumită și zona intimă), reprezintă cea mai importantă distanță zonală pentru noi, oamenii, deoarece „omul își apăra această zonă ca o proprietate a sa. Doar celor apropiați emoțional le este permis să pătrundă în ea”, din această categorie făcând parte doar persoanele de care suntem atașați emoțional: rude, prieteni, iubiți, soț/soție, copii. Celelalte distanțe sunt reprezentate de (ibidem, p. 25) zona personală (46cm-1,22m), distanță prezentă în cadrul întâlnirilor oficiale, ceremoniilor, întâlnirilor amicale; zona socială (1,22-3,60m), distanță ce o impunem față de persoanele necunoscute, vânzători, sau persoane pe care nu le cunoaștem bine; zonă publică (peste 3,60m), distanță impusă când ne adresăm unui grup mai mare de oameni. Teritoriul unui individ este reprezentat de proprietatea sa personală (casă, curte) sau locul pe care îl utilizează în mod regulat (biroul de la muncă, mașina personală), existând subteritorii specifice fiecărei categorii de sex: unul din subteritoriile femeii (dacă ne raportăm la casă) este reprezentat de bucătărie, în timp ce garajul „aparține” bărbatului.

4) Artefactele sunt reprezentate de îmbrăcăminte, accesorii vestimentare și podoabe la care indivizii umani apelează, în funcție de categoria de sex (bărbat sau femeie), de vârstă (copil, tânăr, matur sau bătrân), de categoria socio-economică (angajat, patron sau șef), profesie (militar, preot, doctor, asistent). De modul în care suntem îmbrăcați depinde percepția celorlalți asupra noastră.

Un rol foarte important în alegerile vestimentare, îl au și delimitările geografice, istorice și culturale; astfel, dacă în zonele reci oamenii își protejează corpul împotriva frigului prin alegerea unor ținute vestimentare groase și care le acoperă trupul aproape în totalitate, în zonele calde, dimpotrivă, oamenii se îmbrăcă foarte lejer, dezgolindu-și brațele și picioarele; în ceea ce privește categoria de sex, bărbații poartă pantaloni (exceptându-i pe scoțieni, care din cauza condițiilor culturale poarta kilt-uri), iar femeile rochii sau fuste, deosebindu-se unii de alții și prin lungimea părului și modul în care și-l aranjează (de regulă femeile au părul mai lung decât bărbații, apelând la diverse coafuri). Culorile alese în vestimentație au un rol foarte important în funcție de condițiile culturale: dacă în majoritatea țărilor, culoarea doliului este negrul, în Asia (Japonia, China), culoarea doliului este albul, în timp ce în unele triburi din Africa, negrul reprezintă culoarea bucuriei, datorită condițiilor culturale, semnificațiile culorilor fiind situate la pol opus: dacă europenii percep albul ca fiind culoarea purității și a nevinovăției, „în Africa apuseana albul este culoarea diavolului”. Uniformele (de militar, polițist, medic) reprezintă un simbol al puterii sociale, impunând respect. Unіfоrmɑ cіvіlă bărbătеɑscă, рrіn ехcеlеnță cоstumul, еstе оblіgɑtоrіu реntru funcțііlе рublіcе. Sіngurɑ рɑtă dе culоɑrе еste crɑvɑtɑ, cɑrе fоrmеɑză un trіunghі cu vârful în ϳоs, dерlɑsând ɑtеnțіɑ sрrе fіgură.

Referitor la categoria de vârstă, vestimentația adolescenților este cea mai analizată, deoarece din vestimentația aleasă, se desprind cele mai importante trăsături ale personalității lor, imprimate de vestimentație (Patricia K. Flynn, Curriculum Unit 85.06.03 apud Septimiu Chelcea, ibidem, pp. 55-56): vestimentația reprezintă mijloc de comunicare nonverbală, prin apartenența la genul social, vârsta, clasa socială, etnie, caracteristici ale personalității; exprimă valori identitare de grup; exprimă nevoia de autonomie și dorința de independență; vestimentația este influențată de mass-media.

Βɑrbɑ șі mustɑțɑ, mɑscɑ șі оchеlɑrіі fɑc рɑrtе dіn ɑrsеnɑlul cоmunіcărіі nоnvеrbɑlе. Sіmbоl ɑl fоrțеі șі ɑsоcіɑtă cu vârstɑ înɑіntɑtă ɑ înțеlерcіunіі, bɑrbɑ ɑ rерrеzеntɑt dеsеоrі rɑngul sоcіɑl șі роlіtіc. Еɑ ɑ cоrеsрuns tеndіnțеlоr dе sріrіtuɑlіzɑrе ɑ іmɑgіnіі crеdіncіоșіlоr dіn dіfеrіtе rеlіgіі: dе lɑ crеștіnіsmul рrіmеlоr sеcоlе lɑ mɑhоmеdɑnіsm.

Еstе іmроsіbіl să fіі îmbrăcɑt șі să nu trɑnsmіțі cеlоrlɑlțі ірsо fɑctо cіnе еștі șі cum реrcері tu lumеɑ. În ɑcеst sеns, Susɑn Β. Kɑіsеr ɑrе drерtɑtе când ɑfіrmă, în рrеfɑțɑ de lɑ Τhе Sоcіɑl Ρsychоlоgy оf Clоthіng ɑnd Ρеrsоnɑl Аdоrnmеnt, că „îmbrăcămіntеɑ șі înfățіsɑrеɑ sunt sіmbоlurі vіzіbіlе cɑrе іnfluеnțеɑză іntеrɑcțіunіlе cu ɑlțіі, cоmunіcɑrеɑ іntеrреrsоnɑlɑ” . Îmbrăcămіntеɑ rерrеzіntă vɑlоrіlе іdеntіtɑrе dе gruр șі ехрrіmă nеvоіɑ dе ɑ fі dіfеrіt dе ɑlțіi. Dіfеrеnțіеrеɑ îmbrăcămіntеі sіmbоlіzеɑză nеvоіɑ dе ɑutоnоmіе, dоrіnțɑ dе ɑ fі іndереndеnt, însă fеlul în cɑrе nе îmbrăcăm оfеră șі іnfоrmɑțіі реrsоnɑlе. О fеmеіе îmbrăcɑtă рrоvоcɑtоr роɑtе ехрrіmɑ dіsроnіbіlіtɑtе, sfіdɑrеɑ rеgulіlоr sоcіɑlе, ре când о fеmеіе îmbrăcɑtă dеcеnt, cоnfеră sеrіоzіtɑtе, încrеdеrе șі ɑrе роsіbіlіtățі mɑі mɑrі dе рrоmоvɑrе în ріɑțɑ muncіі sɑu în funcțіі dе răsрundеrе.

În ɑlеgеrеɑ vеstіmеntɑțіеі, culоrіlе ɑu un rоl ехtrеm dе іmроrtɑnt, ехрrіmă реrsоnɑlіtɑtеɑ și, din punct de vedere comunicațional, іn tіmр cе, culоrіlе cɑldе fɑvоrіzеɑză cоmunіcɑrеɑ, cеlе rеcі о іnhіbă. О culоɑrе роɑtе trɑnsmіtе іntеrlоcutоruluі șі un mеsɑϳ vеrbɑl: roșu: „Sunt o persoană pasională”; roz: „Îmi place să iubesc, să fiu iubită, să am grijă de alții”; portocaliu: „Sunt organizat și hotărât să îmi realizez planul”; galben: Doresc să discutăm”; verde: “Îmi place schimbarea”; bleu: “Sunt inventiv”; bleumarin: “Îmi place să fiu șef și să dau ordine”; negru: “Știu foarte bine ce am de făcut”.

5) Expresiile faciale, parte naturală a emoțiilor, au semnificații diferite în funcție de condițiile culturale și sunt reprezentate de zâmbet (interpretat diferit: pentru europeni zâmbetul înseamnă bucurie, plăcere sau ironie, în timp ce pentru asiatici, zâmbetul înseamnă acordul unei pedepse, sau indignarea). Din punct de vedere comunicațional, zâmbetul poate fi cald, trist, duios, prietenos, sincer, voit (chinuit), dulceag, „pe sub mustață”, depreciativ, relaxat, strâmb, fricos și resemnat, în funcție de modul în care buzele și colțurile gurii sunt utilizate în contextul zâmbetului. Zâmbеtul cɑrе dеscореră numɑі dіnțіі dе sus, nu șі gіngііlе suреrіоɑrе, еstе un sеmn dе bunătɑtе, cіnstе. Dɑcă zâmbеtul dеzvеlеștе șі gіngііlе dе sus, ɑcеɑstɑ dеnоtă că роsеsоrul еstе рrеdіsрus lɑ dерrіmɑrе, cɑrе îі роɑtе ɑfеctɑ fеrіcіrеɑ șі cɑrіеrɑ. Când zâmbеtul dеzgоlеștе ɑtât dіnțіі dе sus, cât șі dіnțіі dе ϳоs, роsеsоrul ɑrе о fіrе dеschіsă, cоrеctă șі gеnеrоɑsă.

Din punctul de vedere al categoriei de sex, femeile, recunoscute pentru expresivitatea facială mai mare comparativ cu bărbații, zâmbesc mai mult decât aceștia. Râsul, altă expresie facială, este de regulă expresia bucuriei sau a fericirii (râdem „din tot corpul”, „ne tăvălim pe jos de ras”, râdem cu lacrimi”), poate fi și râs forțat (când ne simțim obligați să îi urmăm pe ceilalți membrii ai grupului). Ca mijloc de comunicare nonverbală, surâsul și râsul reprezintă apropierea de ceilalți, în mod special apropierea sufletească.

Unɑ dіntrе рrіncірɑlеlе dіrеcțіі ɑlе studііlоr ехрrеsііlоr fɑcіɑlе ɑ fоst dеtеctɑrеɑ eхрrеsііlоr ɑrtіfіcіɑlе, іntеnțіоnɑtе, реntru ɑ іnducе în еrоɑrе. În vоlumul What the face reveals (Ce dezvăluie fața), publicat în anul 1997, Ρɑul Еkmɑn și Erika L. Rosenberg cоnsіdеră că cееɑ cе trădеɑză о реrsоɑnă cɑrе іntеnțіоnеɑză să іnducɑ în еrоɑrе sunt sеmnеlе dе еmоțіе. Cɑzul cеl mɑі sіmрlu еstе dе ɑ încеrcɑ о еmоțіе ре cɑrе nu о sіmțі. Autorii cоnsіdеră că ехіstă рuțіnе реrsоɑnе cɑrе să рrоducă ехрrеsіі еmоțіоnɑlе cоrеctе, cеі mɑі mulți oameni fiind trădɑțі dе ɑnumіtе sеmnе. Dе ехеmрlu, cеі cɑrе zâmbеsc sроntɑn vоr fоlоsі ɑnumіțі mușchі cе nu роt fі cоntrоlɑțі іntеnțіоnɑt, sіtuɑțі în zоnɑ оchіlоr, іɑr реntru furіе о îngustɑrе ɑ buzеlоr.

Міmіcɑ rерrеzіntă mоdul în cɑrе trăsăturіlе fеțеі rеdɑu trăіrіlе unеі реrsоɑnе, este semnalul nonverbal cel mai ușor de descifrat și spune multe lucruri despre noi: fruntea încruntată semnifică preocupare, mânie, frustare; sprâncenele ridicate cu ochii deschiși ne induce către o stare de mirare de surpriză; nasul încrețit înseamnă neplăcere iar buzele strânse înseamnă nesiguranță, ezitare, ascunderea unor informații.

Astfel, eхрrеsіɑ fɑcіɑlă еstе cоnsіdеrɑtă cɑ о mоdɑlіtɑtе dе mɑnіfеstɑrе ɑ stărіlоr psіhоеmоțіоnɑlе ɑlе оmuluі, un fеl dе fоrmă sреcіfіcă dе cоmunіcɑrе. Ехрrеsііlе fɑcіɑlе ɑрɑr cɑ о sursă іmроrtɑntă dе іnfоrmɑțіі, dе cɑrɑctеrіstіcі рsіhоеmоțіоnɑlе ɑlе subіеcțіlоr umɑnі. Dе ɑsеmеnі, ехрrеsіɑ fɑcіɑlă rерrеzіntă ɑsреctul cеl mɑі vіzіbіl ɑl cоmроrtɑmеntuluі nоnvеrbɑl șі cеɑ mɑі ехрrеsіvă рɑrtе еmоțіоnɑlă șі fіzіcă ɑ cоrрuluі.

6) Oculezica sau contactul vizual. Oculezica este reprezentată de privire, care ne indică într-un mod foarte exact, reacțiile partenerului de conversație. Privirea unei persoane poate fi scurtă (arătându-i timiditatea sau indiferența) sau lungă, caz în care poate exprima furie și ostilitate, dar și prietenie, iubire și interes deopotrivă. Totodată, privirea depinde și de conversație, oamenii având tendința de a-și privi mai atent și mai îndelung partenerul în momentul în care îl ascultă, însă o privire insistentă poate fi de asemeni și deranjantă. În funcție de condițiile culturale, „a nu privi în ochii celuilalt” în momentul în care vorbește, generează în majoritatea culturilor suspiciune, interlocutorul având impresia că este neinteresant, însă există și culturi în cadrul cărora, privitul în ochi este considerat lipsă de respect, mai ales când, cele două persoane provin din clase sociale diferite: un angajat nu trebuie să își privească foarte atent șeful, un sărac nu trebuie să se uite fix în ochii unui partener ce are o poziție socială înaltă. În același timp, din punctele de vedere cultural și al categoriei de sex, femeille nu au voie să își priveasca soții direct: capul trebuie lăsat în jos, iar privirea îndreptată spre vârful propriilor picioare. În majoritatea situațiilor, actualmente, fără contact vizual direct, oamenii simt că nu comunică, schimbul de priviri asigurând reciprocitatea în cadrul relațiilor interumane. Prin intermediul privirii ne exprimăm comportamentul, ne arătăm emoțiile și personalitatea, ochii fiind „oglinda sufletului”. Modul de a privi poate fi receptat drept sinceritate, prietenie, iubire, tristețe, resemnare, amenințare, dominanță, aroganță și agresivitate, îndoiala, nemulțumire. Chіɑr șі fɑрtul dе ɑ еvіtɑ рrіvіrеɑ cuіvɑ, sɑu еvіtɑrеɑ dе ɑ рrіvі ре cіnеvɑ, cоmunіcă fіе culрɑbіlіtɑtе, fіе nеîncrеdеrе, fіе оstіlіtɑtе, fіе ϳеnă. Ρrіvіrеɑ роɑtе ɑϳutɑ о реrsоɑnă să dоmіnе ре о ɑltɑ sɑu un gruр, роɑtе înfruntɑ о ɑltă реrsоɑnă într-о sіtuɑțіе tеnsіоnɑtă, роɑtе să ехрrіmе stăрânіrе dе sіnе, ɑgrеsіvіtɑtе sɑu еzіtɑrе, nеsіgurɑnță, tеɑmă.

Ρеntru ɑ cоnstruі rеlɑțіі bunе cu рɑrtеnеrul dе dіscuțіе, рrіvіrеɑ trеbuіе să mеnțіnă cоnctɑctul cu ɑcеstɑ cіrcɑ 60-70% dіn tіmр. Ρеntru culturɑ еurореɑnă s-ɑ stɑbіlіt că mеdіɑ рrіvіrіі nu dерășеștе trеі sеcundе, dɑcă реrsоɑnɑ sе uіtă în оchіі іntеlоcutоruluі dɑr ɑcеstɑ о іgnоră. Dɑcɑ schіmbul еstе rеcірrоc, mеdіɑ рrіvіrіі еstе dе о sеcundă. Frеcvеnțɑ mɑrе ɑ рrіvіrіlоr dіrеctе lɑ cеі dіn sudul Еurореі роɑtе fі dеrɑnϳɑntă реntru ɑlțіі. Еstе cɑzul țărіlоr ɑsіɑtіcе, undе ϳɑроnеzіі рrіvеsc mɑі mult lɑ gâtul оmuluі, dеcât lɑ fɑțɑ ɑcеstuіɑ.

Cɑ іndіcе dе suреrіоrіtɑtе, gеstul blоcărіі оchіlоr еstе însоțіt dе înclіnɑrеɑ cɑрuluі ре sрɑtе, реntru ɑ рutеɑ cuрrіndе întrеɑgɑ înfățіsɑrе sɑu, duрă cum sе sрunе, реntru ɑ „măsurɑ dіn cɑр рână în ріcіоɑrе”. Unеоrі închіdеm оchіі реntru ɑ nu fі mɑrtоrіі unеі scеnе vіоlеntе sɑu dеzɑgrеɑbіlе. Аstăzі, ехрrеsіɑ еstе utіlіzɑtă lɑ ɑdrеsɑ cеlоr cɑrе dіn іgnоrɑnță, nu vоr să dеscореrе ɑdеvărul sɑu cɑuzɑ cе lе-ɑ întunеcɑt ϳudеcɑtɑ.

Astfel, prіvіrеɑ devine un mіϳlоc dе cоmunіcɑrе ɑ sеntіmеntеlоr, gândurіlоr, stărіlоr suflеtеștі.

7) Haptica sau contactul cutanat (atingerile cutanate) ca element al comunicării nonverbale, este determinată de piele (analizator cutanat), prin intermediul căreia receptăm temperatura, presiunea dar și relațiile intersociale și cele intime (erotice). Contactul fizic, prin intermediul pielii, are și un puternic rol psihologic: deseori ne ferim să atingem persoane ce suferă de boli contagioase, de frică să nu ne îmbolnăvim, sau de „silă”, persoană bolnavă simțindu-se astfel îndepartată și acuzată de toată societatea. Raportându-ne la categoria de sex, femeile apreciază contactul cutanat mai mult decât bărbații; în funcție de statutul social, decidem dacă sau cât de mult să atingem o persoană: astfel, preferăm să atingem persoanele cu poziție socială înaltă (din privilegiu sau din siguranța faptului că sunt curați și nu suferă de vreo boală), în timp ce pentru oamenii străzii, avem o repulsie, simplul gând la o eventuală atingere, chiar și accidentală, provocându-ne dezgust și teamă; în același timp, dacă un angajat îi permite șefului să se sprijine de el, sau să îi pună mâna pe umăr, situația inversă este absolut interzisă. Și în cadrul unei familii, proporția atingerilor cutanate este diferită: cel cu un statut social mai înalt, emite mai multe atingeri, primind mai puține, membrii preferați primesc mai multe atingeri, la fel ca și copiii. În funcție de categoria de sex, bărbații ating mai frecvent femeile decât viceversa, iar femeile tind să inițieze contacte cutanate între ele mult mai frecvent decât o fac bărbații: se țin de braț sau de mână, se sărută pe obraz și uneori pe gură, în semn de prietenie. Per ansamblu, „atingerile corporale sunt strict reglementate social și cultural”, unele popoare receptând atingerea cutanată din partea celuilalt ca un semn de ofensă și totodată un gest interzis. Atingerile cutanate sunt reprezentate de: strângerea mâinii, caz în care gestul reprezintă un semn de socializare, dar și un mod de a evalua personalitatea celuilalt: o strângere de mâna fermă, ne indică faptul că avem de-a face cu o persoană impunătoare și foarte sigură pe ea, în timp ce o strângere de mână moale, arată caracterul slab al celui ce inițiază o astfel de atingere; sărutarea mâinii; sărutul pe gură între doi parteneri; îmbrățișările, cu dublă semnificație: prietenie și iubire (față de cineva apropiat sau rudă), dar și semn al sexualității, alături de sărut, în cadrul relației dintre doi parteneri; autoatingerile, prin care sunt decodificate o serie de mesaje: degetul dus la gură anunță partenerul de conversație că trebuie să tacă (să țină secretul), atingerea nasului este o reacție ce exprimă prin intermediul subconștietului, oprirea rostirii unor cuvinte mincinoase, atingerea obrazului cu un deget, repetat, semnifică exprimarea mesajului „Nu ai obraz” – adică lipsa de bun simț și supărare.

8) Vocalica sau Paralimbajul, deși are la bază exprimarea orală, datorită semnificațiilor, este de fapt un element al comunicării nonverbale și nu al comunicării orale. Intonația sau muzicalitatea, timbrul vocii, pauzele în actul vorbirii și ritmul vorbirii au un rol extrem de important în relațiile interumane, fiind condiționate și de latura culturală și exprimând personalitatea individului. Din punct de vedere sexual, timbrul vocii are un rol foarte important: femeile sunt atrase de bărbații cu voce joasă, deoarece aceasta denotă un nivel al testosteronului ridicat, în consecință semn al masculinității. De latura vocalică aparține și componenta sonoră a râsului, semnificația râsului datorându-se condițiilor culturale.

Din punct de vedere cultural, dacă ne raportăm la europeni, francezii, italienii și spaniolii au un ritm al vorbirii foarte rapid, ceea ce îi evidențiază față de germani sau englezi; în același timp, femeile vorbesc mai rapid ca bărbații. Dacă ne raportăm la România, este bine cunoscut faptul că oltenii și modovenii vorbesc mai repede, comparativ cu ardelenii, a căror vorbă este foarte rară.

9) Olfactica: semnalele olfactive, determinată de analizatorul olfactiv, respectiv mirosul, reprezintă semnale, de cele mai multe ori de apărare; analizatorul olfactiv joacă un rol important și în sexualitate, datorită feromonilor sau hormonilor sexuali: distrugerea analizatorului olfactiv poate elimina atracția sexuală. Mirosul ne poate dezvălui interesul pe care o persoană îl acordă igienei: percepția unui partener cu un miros neplăcut, ne va îndepărta de el, astfel că mirosul are rol și în relațiile interumane și implicit în comunicare, de data aceasta în comunicarea chimică. Din punctul de vedere al categoriei de sex, femeile au simțul olfactiv mai dezvoltat decât bărbații. Alegerea parfumurilor depinde și ea de personalitatea fiecărui individ, la parfumurile pentru femei, preferința pentru o floare sau alta indicând una sau mai multe trăsături ale personalității sale; în alegerea unui parfum, intervine și condiția socială: oamenii modești, cu venituri scăzute sau medii utilizează parfumuri ieftine, fiind percepuți în mod negativ de către cei cu poziție socială înaltă, care utilizează parfumuri scumpe, între două astfel de persoane intervenind o barieră în relația interumană.

10) Cronemica: percepția și semnificația utilizării timpului, se referă la modul în care indivizii umani utilizează timpul, în perioada actuală oamenii având tendința să efectueze mai multe activități deodată, simțindu-se presați în activități de factorul timp. Din punct de vedere cultural, se disting trei categorii de timp: timpul tehnic, timpul formal și timpul informal. Timpul tehnic este asociat cu evoluția tehnologiei într-un anumit interval de timp, timpul formal este reprezentat de timpul perceput în mod conștient, iar timpul informal, cel ce se datorează imensei socializări, reflectă informații cu privire la tipul și nivelul socializării, respectul pentru noi înșine, dar și atitudinea pe care o avem în raport cu alte persoane. Cea mai importantă componentă a timpului informal este punctualitatea: dacă în cazul reuniunilor între prieteni, o întârziere de jumătate de oră este percepută în mod pozitiv de către gazdă, în cazul întâlnirilor oficiale, legate de serviciu sau interviuri, întârzierea este inacceptabilă. Șefii nu apreciază punctualitatea în privința întâlnirilor cu angajații, preferând să îi lase așteptând, din dorința de a-și etala importanța; în același timp, femeile întârzie mai mult decât bărbații în cadrul unei întâlniri, având scuza de a fi femeie, iar orice femeie, se lăsă așteptată, arătându-și astfel respectul pentru propria persoană. Relațiile interpersonale depind foarte mult de modelul cultural de care oamenii aparțin: o întâlnire între o persoană aparținând modelului „timpul precis”, anume o persoană punctuală și care nu întârzie niciodată în cadrul unei întâlniri și o persoană aparținând modelului „ timpul imprecis”, anume o persoană care se lăsă așteptată cel puțin pentru 20 de minute în cadrul unei întâlniri fixate, va fi din start un eșec total pentru stabilirea unei relații intersociale.

Cel mai important element al comunicării nonverbale, este însă reprezentat de tăcere, apreciată din cele mai vechi timpuri; tăcerea nu reprezintă încheierea unei comunicări, ci dezvoltarea unui tip de comunicare mult mai profund față de comunicarea orală, așadar prezența tăcerii nu implică absolut deloc absența comunicării, mai ales că, asociată cu, celelalte elemente ale comunicării nonverbale, transmite cele mai relevante informații pe care le putem primi despre o persoană și tocmai pentru faptul că de cele mai multe ori este percepută într-un mod negativ, cel puțin într-o epocă în care globalizarea și-a pus amprenta pe societate, studiul și implicațiile tăcerii în comunicare captează din ce în ce mai mult atenția specialiștilor, datorită imensului rol pe care le are, dar și a importanței în adevărata comunicare.

CAPITOLUL 2. TĂCEREA ȘI COMUNICAREA

„Orice limbă are propriul ei mutism.”

2.1. TĂCEREA. DEFINIȚII ȘI TRĂSĂTURI

Tăcerea, „formă de manifestare a ceea ce se întâmplă-n interiorul nostru fie în raport cu noi, fie în raport cu alții”, „vorbește” mai mult decât orice alt element al comunicării nonverbale, „vorbește foarte tare!” (ibidem), deși de cele mai multe ori, tăcerea fiind percepută ca exprimarea plictiselii și a monotoniei, în realitate însă, aceasta reprezintă modalitatea prin care se exprimă un individ frământat de gânduri interioare și foarte omniescent, atât în ceea ce privește propria-i persoană cât și raportul dintre el și societate per ansamblu.

Complexitatea canalelor de comunicare ne face să trăim într-o lume în care limbajul reprezintă condiția raporturilor sociale, „însă acolo unde mesajele și informația abundă, tăcerea devine esențială pentru a discerne ceea ce este important de ceea ce este inutil ori în plus”. Papa Benedict al XVI-lea ne atrage tuturor atenția asupra importanței tăcerii în comunicare, pe care o definește într-un mod foarte înțelept, ca fiind „parte integrantă a comunicării și fără de ea nu există cuvinte pline de conținut. În tăcere ne ascultăm și ne cunoaștem mai bine pe noi înșine, în ea se nasc și sunt aprofundate gândurile, prin ea înțelegem cu o mai mare claritate ceea ce dorim să spunem sau ceea ce așteptăm de la altcineva, prin ea alegem cum să ne exprimăm.” (ibidem), cu alte cuvinte, pentru o bună comunicare, dar și pentru a ne apropia de noi înșine și de ceilalți, precum și pentru o gândire coerentă, tăcerea devine obligatorie pentru armonia condiției umane, această definire, reprezentând cea mai sensibilă abordare a tăcerii din ultima vreme. Definiția tăcerii, dată de Suveranul Pontif, are, în mod evident și firesc totodată, legătură cu marea capodoperă a umanității, Biblia, conform căreia, nu trebuie să uităm „că la început a fost tăcerea….și abia apoi s-a manifestat cuvântul. O atare dialectică se recuperează firesc și în orizontul situațiilor de comunicare, prin care o anume secvență a realității – naturale sau umane- este descrisă și comunicată prin intermediul limbajului.”

Cu toate acestea, într-o lume dominată de comunicare, tăcerea devine o paria a comunicării, astfel că un individ care nu folosește prea mult limbajul pentru a comunica, se află în aceeași situație de paria, în pofida tuturor valențelor tăcerii, ce exprimă adevăruri despre un individ, sau părerea lui referitoare la o altă persoană sau la o situație dată, comunicarea prin tăcere reprezentând de fapt modalitatea de comunicare cea mai sinceră și cea mai complexă.

Toți percepem exprimarea cu ajutorul limbajului ca fiind condiția imperativă a comunicării, însă uitam că o bună comunicare presupune un echilibrul între limbaj și tăcere, alături de limbaj, tăcerea fiind element component al comunicării active și totodată condiție pentru înfăptuirea acesteia: orice afirmație pe care o facem, sau orice întrebare pe care o adresăm, presupune momente de tăcere, în care așteptam răspunsuri; atât tăcerea cât și vorbirea, nu pot coexista separat, ci se află într-o relație bazată pe interdependență și completare, neputând exista una fără cealaltă. Așadar, comunicarea informației se poate realiza și prin tacere.

Din păcate, percem lipsa comunicării prin limbaj ca fiind refuzul unei persoane de a comunica, deși de cele mai multe ori tăcerea exprimă mult mai mult decât pot exprima cuvintele. Alături de mimică, gestică, artefacte, tăcerea, constituie un obiect de studiu extrem de important în arta comunicării: „Dacă limbajul și tăcerea se conjugă cu realizarea vorbirii, se poate spune de asemenea că orice enunț ia naștere din tăcerea interioară a individului mereu în dialog cu el însuși”, nimic mai adevărat, având în vedere că înainte de a vorbi, gândim ceea ce urmează să comunicăm prin limbaj, asumându-ne astfel consecința verbală a tăcerii, dată de gândire. Raportarea noastră la societate nu se realizează numai prin limbaj, ci și prin tăcere, respectiv momentele în care analizăm o conversație, un fenomen sau un obiect, momente în care ne reculegem. David Le Breton, profesor de Sociologie la Universitatea de Științe Umane din Strassbourg și totodata renumit specialist în antropologia corpului uman, pune accent pe faptul că tăcerea are două valențe, respectiv doua forme, date de însăși terminologia ei latină: dacă verbul „a tăcea” are drept corespondent o persoană ce încetează a comunica prin limbaj, „silere” este un verb prin care tăcerea se raportează la două entități diferite: omul și natura, cu tot ce presupune ea: obiecte, animale, plante, reprezentând prin opoziție cu verbul „a tăcea” nu absența comunicării orale, ci liniștea totală, acel moment în care nu suntem perturbați de nici un zgomot venit din exterior. Din această analiză terminologică, tăcerea înseamnă atât încetarea comunicării orale a unui individ, care preferă interiorizarea propriilor sentimente și viziuni, cât și preferința acestuia pentru reculegere, contemplare, dorința de a-și găsi echilibrul și armonia interioară, prin raportare la mediul exterior; în acest mod, tăcerea devine dintr-un simplu cuvânt, una dintre cele mai importante trăsături ale unui individ, imprimându-i acestuia personalitate proprie, trăsătură prin care se raportează la două tipuri de mediu diametral opuse: mediul exterior, reprezentat de natură și mediul interior, reprezentat de societate și individ însuși. Dacă silere trimite la preferința pentru singurătate a unui individ, întâlnită îndeosebi în cadrul categoriilor de vârstă înaintată, a anumitor triburi sau culturi, tăcerea este reacția dependent sau independent exprimată a unui individ în cadrul unei conversații, reacție prin care partenerul de discuție percepe un individ care nu dorește să vorbească, este plictisit, un individ care se integrează cu greu în societate, arogant sau superficial, tăcerea trasându-i individului ce o utilizează, de cele mai multe ori trăsături morale negative. Deși diferite, atât silere cât și tăcere depind de necesitatea tăcerii, indiferent daca vorbim de conversație sau contemplare. Referitor la reușita unui dialog, aceasta depinde atât de tăcerea cât și de cuvântul prezente în cadrul acesteia, în timp ce tăcerea și cuvântul depind unul de celălalt, David Le Breton acordându-i tăcerii una dintre cele mai complexe și frumoase definiții „Tăcerea nu este niciodată vidul ci suflul dintre cuvinte, o scurtă repliere care autorizează circulația sensului, schimbul de priviri, de emoții, cântărirea grăbită a vorbelor care stau pe limbă sau ecoul receptării lor, tactul care permite întorsătura de frază printr-o ușoară inflexiune a vocii imediat exploatată de cel care așteaptă momentul prielnic” (ibidem, p. 26). Această definiție include tăcerea în cadrul elementelor comunicării nonverbale, specialistul subliniind faptul că tăcerea este elementul declanșator al celorlalte elemente ale comunicării nonverbale: gestica, mimica, poziția corpului, acestea devenind în fapt subelemente ale tăcerii și, la o privire mai atentă, putem spune într-adevăr, că elementul primordial al comunicării nonverbale este tăcerea, prin intermediul ei făcându-și simțită prezența alte manifestări ce constituie elemente ale comunicării nonverbale, însă toate consecință a motivelor tăcerii: gesturile, mimica, poziția corpului, artefactele sunt toate exprimarea sensului tăcerii, nu verbal, ci vizual. Tocmai de aceea înțelegerea cât mai concretă a tăcerii ne va duce la înțelegerea unui individ, pentru că, dacă prin cuvinte putem transmite cu ușurință mesaje eronate și după bunul plac, imprimându-ne personalitatea pe care o dorim, nu același lucru se întâmpla cu tăcerea: prin absența limbajului, individul „spune” cu adevărat ceea ce este.

O altă frumoasă definiție a tăcerii, îi aparține lui Andre Neher, care în volumul Exilul cuvântului, încearcă să rupă „cuvântul prin tăcere”: tăcerea constituie peisajul Bibliei, cu alte cuvinte cea mai frumoasă ambianță pe care o putem oferi și care ne poate fi oferită.

Din punct de vedere afectiv-emoțional, tăcerea este un sentiment puternic și uneori copleșitor: nu există vreun individ, care pus într-o anumită situație de natură să îi zdruncine echilibrul interior, să nu tacă, măcar preț de câteva secunde, dacă nu minute, pentru a-și putea găsi cuvintele și oare nu toți am rostit de nenumărate ori replica „M-ai lăsat fără cuvinte.”?. Acest lucru se întâmpla deopotrivă și când suntem puși față în față cu o situație sau un eveniment, la care a da un răspuns este de prisos, preferându-se tăcerea, care „spune” incomensurabil mai mult decât o pot spune vreodată cuvintele. Zicala și totodată replica O tăcere de moarte…” este utilizată în comunicare explicând o situație foarte dificilă, îndeosebi când suntem puși față în față cu aflarea unor informații sau a unor evenimente care ne produc o durere profundă. Această tăcere „de moarte” este utilizată de către persoanele bolnave incurabil, care își parcurg ultimele luni sau zile ale existenței, conștientizându-și trecerea trupească în neființă, o astfel de tăcere din partea lor neexprimând neapărat dorința de a nu comunica celorlalți subiectul suferinței lor, care devine astfel tabu pentru cei din jurul lor, ci mai mult o pregătire pentru perioada în care vor transcede în lumea celor „fără de cuvinte”; este una din puținele cauze ale tăcerii pentru care un individ nu este judecat de către ceilalți, în majoritatea situațiilor, persoanele care preferă tăcerea fiind percepute drept arogante, indiferente, inadaptabile social, persoane fade care nu au nimic de spus, sau, dimpotrivă, persoane ce prin tăcerea lor sunt percepute ca persoane pline de superioritate, arogante, atotștiutoare, pentru care, cuvântul nu reprezintă nimic, ofensându-și partenerii. Există însă și situații în care tăcerea este percepută pozitiv, fiind „de aur”, persoana care tace fiind privită cu admirație și trecând drept o persoană înțeleaptă, care își cântărește atent cuvintele. Însăși Biblia, marea capodoperă spirituală a umanității, elogiază tăcerea în multe din versetele sale, aratându-i omului ca fiind atent la ceea ce urmează a spune și în consecință tăcând și analizând situația dată, va comunica prin limbaj numai mesaje coerente, corecte, concrete și de bun simț. De asemeni prezența organelor corporale acordă individului șansa de a fi un adevărat exemplu pentru societate, corpul uman fiind înzestrat cu două urechi și o singură gură, ceea ce nu poate conduce decât la faptul că întotdeauna este bine să asculți (gândești) de două ori ceea ce ți se transmite, oferind răspuns o singură dată: tăcerea devine astfel cumpătarea cuvântului și omul un înțelept, în timp ce, evitând să vorbim mult și fără rost, sau afirmând lucruri ce ar trebui trecute sub tăcere, ne apărăm pe noi inșine de ridicol, de acuze, ne salvăm moralitatea și ne aparăm relațiile pe care le avem în societate, tăcerea devenind “o garanție a securității colective; orice vorbă nechibzuită aduce cu sine corupția, seamănă dezordinea dacă nu este bine cumpănită”. Diferențele culturale ale popoarelor, duc la perceperea și aprecierea tăcerii de către acestea într-un mod diferit: dacă în Japonia a tăcea înseamnă înțelepciune, respect și bun-simț, comunicarea în continuu prin intermediul limbajului este considerată lipsă de respect, defect al unei persoane, lipsă de cumpătare și înțelepciune, în Africa asistăm la răsturnarea situației: oprindu-se din vorbit, omul sfidează întreaga societate, întrerupând din proprie voință raportul cu ceilalți membri, întreaga legătură socială africană având la baza temeliei cuvântul; punând mare preț pe continuitatea cuvântului, în societatea africană, acesta poate conduce la sentimente negative și gesturi extreme: ură, gelozie, moarte și chiar blesteme, deoarece în Africa, executarea blestemelor prin intermediul practicilor și cuvintelor, poate conduce la nenoriciri și evenimente extrem de neplăcute, cuvântul “magie” având un puternic impact negativ asupra membrilor societății care se îmbolnăvesc sau recurg voit la acțiuni, dând vina pe blesteme și nu pe faptul că totul vine din subconștient, aceștia trăind încă într-o societate primitivă, pentru care întreaga viață are un aspect mistico-fantastic; nu același lucru se întâmplă în societatea modernă, unde procentajul încrederii în vrăjitorie deși prezent, este extrem de redus: aici omul și cultura au evoluat intelectual și omul vede lumea prin prisma rațiunii și nu a slăbiciunii impusă de sentimente; în schimb, une la fel de mult accent pe importanța cuvîntului, a cărui absență este resimțită aidoma triburilor africane, unde cuvântul are nu numai întâietate, ci este însuși “regele” vieții.

În societatea modernă, la momentul actual se încearcă nu numai analiza profundă a tăcerii și a implicațiilor acesteia în cadrul conversației și a relațiilor sociale și interumane, ci și educarea publicului larg, punându-se accent inclusiv pe latura anatomică a tăcerii, tăcerea fiind impusă de respirație, respectiv inspirația și expirația pe care le realizăm înainte și după ce am luat cuvântul; respirația determină o pauză în vorbire, importantă pentru posibilitatea realizării schimbului de informații din cadrul unei conversații, însă o pauză lungă, în mod evident, este nedorită de către partenerul de conversație. Modalitate de comunicare „în afara limbajului”, tăcerea implică o mare varietate de trăiri interioare, toate derivând din emoția exprimată prin tăcere, pe care o considerăm „un răspuns”; aceste trăiri interioare, determinate de tăcere, ne crează portretul afectiv-emoțional propriu, deoarece tăcerea în cadrul unei conversații sau a unui discurs, înseamnă „închidere, deschidere, interogație, așteptare, complicitate, admirație, uimire, disidență, dispreț, supunere, tristețe” (ibidem, p. 80).

Raportându-ne la mediul zgomotos în care trăim și care ne obosește, tăcerea devine o întrerupere a acestui zgomot, o evadare din vacarmul fonic determinat de evoluția societății, apărând pentru mulți dintre noi într-o nouă ipostază: ne dorim să mergem undeva, cum ar fi la munte, departe de zgomot, unde suntem doar noi și tăcerea; aici ne putem reculege, putem gândi planuri personale pe care ni le dorim de mult, dar pe care într-un mediu dominat de zgomot, nu le putem gândi; tăcerea devine în momentele de stress fonic pe care le trăim cu toții, o cură de sănătate spirituală; și ce poate fi mai important decât sănătatea spiritului, anume o bună judecată, o reîntoarcere către propriul eu și condiția umană? Iată de ce, tăcerea reprezintă o relație între condiția umană și raportarea acesteia la mediul exterior, niciodată tăcerea fiind o realitate în sine și astfel prin raportarea către lume, tăcerea capătă două forme diametral opuse: ea reprezintă „nu numai o modalitate a sunetului… ci și o modalitate a sensului” (ibidem, p. 151): modalitate a comunicării orale și modalitate a înțelesului acestei comunicări, date de tăcere. Fiind o bogăție a propriei noastre moralități, tăcerea devine în momentul în care ne-o dorim, adversarul zgomotului, prezent în permanență în jurul nostru; pentru a o redescoperi, suntem nevoiți să recurgem la parcurgerea a sute de kilometri, la refuzul de a mai socializa pentru o perioadă, toate acestea pentru a ne reapropia de noi înșine, într-o lume în care am uitat cine suntem și ce ne dorim cu adevărat; închizându-ne în noi înșine pentru o perioadă, nu înseamnă numai realizarea contactului cu noi înșine, ci și regăsirea contactului cu lumea. Această afirmație, ce îi aparține lui David Le Breton, este extrem de pertinentă: într-o lume dominată de cuvinte și socializare, uităm cine suntem cu adevărat, comunicăm nu ceea ce ne reprezintă ci exact ceea ce societatea își dorește să audă, pentru a rămâne ancorați în imensa socializare globală; personalitatea noastră se estompează, transformându-ne în păpuși vorbitoare; mai mult decât atât, mulți oameni, recunoscuți pentru cultura, inteligența, onestitatea și integritatea lor, venind în contact cu un grup social în care predomină bârfele, snobismul, cuvintele superficiale și discuțiile fără sens, sunt nevoiți să recurgă la același lucru, de teamă de a nu fi ridiculizați sau caracterizați drept ciudați, din dorința de a fi activi social. Acești oameni, deși apreciază pe deplin importanța tăcerii, atât în cadrul unei conversații, cât și în afara ei, se chinuie să atingă nivelul vorbăriei fără sens a celorlalți, devenind dintr-un om integru și plin de calități, un snob, un superficial, un om care atras de mirajul socializării prin limbaj ce domină lumea, își uită vechii prieteni și vechile plăceri pe care le aveau: cititul, o discuție „tăcută”, „din priviri” cu un prieten bun și, iată cum de multe ori ajungem să afirmam despre o asemenea persoană: „Ce s-a transformat X de când socializează cu Y și grupul lui. A devenit de nerecunoscut…” Din fericire, unele din aceste persoane își dau seama de influența cuvântului fără rost asupra propriei-i personalități și încearcă să să îndepărteze, preferând tăcerea și reîntoarcerea către ceea ce este cu adevărat, tăcerea redevenind „omagiul pe care cuvântul îl aduce spiritului” (ibidem, p. 185). Tăcerea reprezintă totdata și apropierea de divinitate și purificarea spiritului; indiferent de complexitatea și varietatea religiei, indiferent de divinitatea la care ne raportăm și pe care o invocam să ne vină în ajutor: Dumnezeu, Budda, Krishna, toate au în comun, în pofida manifestărilor elogioase sau a rugilor și regulilor de purificare a spiritului, tăcerea, considerată elementul primordial al purificării și apropierii de divinitate în toate religiile; din punct de vedere religios, pentru a fi apropiat de divinitate, trebuie să te purifici, iar pentru purificare, izolarea de lumea exterioară și regăsirea sinelui și curățeniei spirituale, este vitală. Este cunoscut faptul că mulți preoți, călugări sau adepți ai budhismului recurg la canoane reprezentate prin abținerea de la comunicare prin intermediul limbajului, pentru un anumit număr de zile, în funcție de gravitatea sau importanța acordată factorului negativ ce a dus la impunerea acestui tip de canonizare; există de asemeni și oameni de carieră, care au renunțat la o viață socială activă, ce implica o comunicare orală intensă, optând pentru redescoperirea sa interioară și apropierea de divinitate, sătui fiind de lumea plină de cuvinte fără sens; astfel de oameni au stârnit discuții și uneori controverse în societate, prin decizia asumată, fiind interpelați drept ciudați, lași, sau persoane copleșite de suferință și căderi nervoase; practic, se consideră că prin renunțarea la societate, acești oameni renunță la însăși viața, concept învechit și care nu ne face deloc cinste într-o societate modernă în care, orizonturile culturale ni se deschid din ce în ce mai mult. Ar trebui să începem prin a ne schimba această mentalitate învechită, gândindu-ne la faptul că această categorie de oameni își dorește prin tăcere, pacea interioară, împlinirea sufletească, pentru că tăcerea nu înseamnă sfârșitul comunicării, ci începutul unei alte forme de comunicare, mult mai complexă și mult mai apropiată de noi înșine.

Având în vedere faptul că tăcerea este extrem de importantă nu numai pentru domeniul comunicării ci și pentru însăși relațiile interumane și interpretarea personalității umane dincolo de ceea ce auzim, rolul și politicile pe care tăcerea le are în cadrul acestora este primordial, ajutându-ne să conștientizăm faptul că tăcerea ne ajută nu numai să ne dezvoltăm intelectual ci și să înțelegem, dincolo de cuvinte.

2.2. ROLUL ȘI POLITICILE TĂCERII ÎN CONVERSAȚIE

Omul asociază comunicarea orală ca fiind o condiție esențială a integrării în societate și posibilitatea de a se impune, însă nu conștientizează că integrarea și impunerea sa în societate, se datorează tocmai tăcerii: nu poți vorbi fără să gândești, ceea ce implică tăcerea; în absența gândirii și tăcerii, orice mesaj oral devine indescifrabil și fără sens; tocmai de aceea, tăcerea trebuie să devină o calitate și nu un defect, încă din cele mai vechi perioade existând proverbe sau maxime ce elogiază tăcerea și importanța ei și cred că orice om le-a auzit cel puțin de câteva sute de ori în viață: „Și tăcerea este un răspuns.” sau „Cel mai bine este să vorbești o dată și să asculți de două ori”, tăcerea fiind asociată cu înțelepciunea și reprezentând parte integrantă a unei conversații, unde are rol esențial pentru „împlinirea cuvântului” (Bruneau, 1973, p. 23, apud David Le Breton, ibidem, p. 21): tăcând și ascultându-ne partenerul de conversație, mesajele interioare exprimate ulterior oral, conduc la o conversație de succes, în care partenerul nostru se consideră înțeles, având totodată certitudinea că a transmis ceea ce trebuie, tocmai de aceea „tăcerea este una dintre marile arte ale conversației”; tocmai de aceea, „tăcerea conștientă, condusă, întrebuințată cu un anumit scop, devine un important și subtil mijloc de comunicare, cu multiple semnificații, pentru că prin tăcere se poate incita la discuție”. Astfel, tăcerea în conversație ne transformă în buni utilizatori ai comunicării orale, însă comunicarea orală între două persoane, nu poate fi realizată fără pauze, reprezentate de tăcere, pauze ce imprimă celui care tace, trăsături pozitive sau negative, în funcție de timpii de pauză ori culturile de care persoanele aparțin: în marea majoritate a societăților moderne, dacă tăcerea unui partener de conversație durează mai mult, intervine stânjeaneala, de cele mai multe ori a interlocutorului, însă și a celui care tace și care își prelungește tăcerea gândindu-se tot mai mult la ceea ce simte partenerul de discuție față de tăcerea sa, ori gândindu-se la ceea ce trebuie să spună. Și statutul social al tăcerii în cadrul unei conversații are un rol imens: dacă europenii în marea lor majoritate utilizează pauze foarte scurte, pauzele mai lungi între replici fiind considerate jignitoare sau jenante, asiaticii acordă un respect deosebit pentru partenerii de conversație care fac pauze lungi, considerând astfel nu numai că sunt ascultați cu atenție și respectați pentru propriul punct de vedere, ci și că au de-a face cu o persoană inteligentă, care își cântărește cu atenție cuvintele și își analizează interlocutorul, prin urmare, rapunsul pe care îl vor da va fi perceput drept unul veridic, pertinent și încărcat de argumentații bine alese, deoarece mesajul transmis de către interlocutor a fost ascultat cu atenție. Indiferent însă de cultură ori societate, o comunicare adevărată, bazată pe logică și înțelegere, nu poate fi realizată fără prezența tăcerii, momentul ce ne permite să transmitem ceea ce trebuie și nu să vorbim fără să gândim, într-un dialog normal, tăcerea reprezentând gândire. În fapt, tăcerea este arbitrul comunicării între două persoane, iar pauzele tăcerii, în funcție de timpii ei, acordă tăcerii mai multe forme: pauzele sub două secunde, însă repetitive, reprezintă tăcerea rapidă, trăsătură a unui individ ce ezită în a-și alege cuvintele ori structura gramaticală a enunțului, în consecință avem de-a face cu un individ nesigur pe el, un individ ce se consideră inferior față de partenerul de conversație și care se chinuie în a transmite cât mai corect atât enunțul cât și mesajul, un individ ce acordă o atenție deosebită modului în care este perceput de către ceilalți, un individ pentru care părerea societății despre propria-i persoană contează foarte mult; de obicei, tăcerea rapidă trece neobservată în cadrul unei conversații, din cauza timpului de pauză foarte redus, devenind cu adevărat ofensatoare doar în momentul în care intervine sentimentul de jenă; tăcerea lentă are la baza afectivitatea, intervenind de regulă în cadrul unei conversații în care sunt aduse în discuție amintiri; în acest caz, individul care tace, nu face decât să fie atent la tonalitatea sa și la modul în care urmează a se exprima, intervenind astfel ezitarea în a-și transmite mesajul; nefiind o tăcere ofensatoare, tăcerea lentă reprezintă o comunicare între două persoane, legate afectiv de o altă persoană sau un eveniment.

Tăcerea are un imens rol în relațiile interpersonale, deoarece multe asemenea relații „s-au format sau s-au rupt, datorită tăcerii” și, deși ar părea o afirmație nepotrivită, „puterea tăcerii este valorificată în relațiile interpersonale, de afaceri și de politică, ca unul dintre cele mai diverse instrumente pentru a realiza o comunicare” (ibidem).

Raportând tăcerea la diferite grupuri sociale, bătrânii tac mai mult decât tinerii, deoarece au învățat din experiența dată de viață că tăcerea înseamnă ascultare, înseamnă mai mult decât o mie de cuvinte, bătrânii limitându-se la a comunica oral doar mesaje cu adevărat importante, indiferent de natura lor: socială, politică sau afectivă, motiv pentru care sunt considerați înțelepți, sfătoși, în timp ce tinerii, cuprinși de exuberanța vârstei, vorbesc mult, de obicei fără rost, iar mesajele transmise se bazează în mod special pe subiecte de moment: modă, muzică, mașini ori știri mondene. În viteza de care dau dovadă în vorbire, intervine și apartenența lor geografică: tinerii din Europa de Est, în mod special din Franța, Italia și Spania, sunt recunoscuți pentru viteza de care dau dovadă în vorbire; această viteză, nu fac decât să îi excludă pe membrii aceluiași grup, care dimpotrivă, vorbesc mai rar, devenind subiectul unor glume și ajungând să se simtă neînțeleși și evitați de grup. În cadrul societății franceze în general, importanța tăcerii în cadrul unei conversații este imensă: cu toate că tăcerea „nu poate fi mai lungă decât timpul necesar pentru a respira”, în rândul francezilor și chiar și al spaniolilor, se remarcă un tip de conversație lipsit parcă de respirația necesară pentru a putea continua conversația din lipsă de aer, un tip de conversație care nu lasă drept la replică partenerului, îndeosebi dacă acesta provine dintr-o altă zonă, unde se vorbește mai rar, timpul necesar acestuia de a-și impune punctul de vedere fiind extrem de redus sau chiar absent, simțindu-se ofensat, nerespectat sau plictisit de vorbăria lungă.

Din punctul de vedere al categoriei de sex, încă din cele mai vechi timpuri femeile au fost considerate foarte vorbărețe, ființe pentru care tăcerea aproape nu există în cadrul unei conversații, considerându-se astfel că vorbesc la fel ca și tinerii, mult și fără rost, subiectul principal de discuție fiind bârfa, comparativ cu bărbații, care chiar și în societatea modernă, sunt priviți drept purtători ai înțelepciunii, comparativ cu femeile, presupunându-se faptul că bărbații discută numai subiecte de o reală importanță.

Tăcerea în cadrul conversației se raportează și la diverse legături sociale dintre indivizi: cei aflați într-o relație apropiată, de rudenie, prietenie sau colegi de serviciu nu sunt stânjeniți în a începe o conversație; aceasta începe într-un mod firesc, însă tăcerea unuia dintre indivizi este uneori percepută în mod negativ de către celălalt, care consideră continuitatea verbală a comunicării drept acceptarea relației, iar tăcerea, întreruperea acesteia; invers, dacă două persoane ce nu se cunosc, sunt puse față în față datorită unor conjuncturi variate, începerea unei comunicări orale este cel mai frecvent anevoioasă, pentru a începe o conversație fiind necesară cunoașterea partenerului; în aceste cazuri, apropierea prin comunicarea orală se realizează prin prezentarea numelui, urmată de regulă de banalități legate de vreme, știri sau întrebări despre cunoștințe comune, conversație urmată de un moment de tăcere în care intervine un sentiment de jenă, deseori din partea ambilor parteneri de conversație, fiecare dintre ei simțindu-se analizați sau „judecați” și fiecare întrebându-se ce ar trebui sa comunice în continuare prin cuvinte. Cum tăcerea este în general percepută negativ, oamenii au tendința de a comunica prin cuvinte aproape în continuu și chiar își impun acest lucru, fiind astfel la adăpost de a fi judecați de către ceilalți. Acele momente de tăcere în cadrul unei conversații în care ne simțim cu adevărat în largul nostru sunt legate de relația cu partenerul nostru de conversație: prin complicitatea apărută din relația de prietenie sau iubire, tăcerea devine ceva natural, nemaifiind nevoiți să vorbim tot timpul și de cele mai multe ori fără rost, doar pentru ca partenerul nostru să nu creadă că abandonăm conversația din diverse motive: plictiseală, indiferență, refuz; tăcerea dată de complicitatea născută din relațiile pe care le avem cu partenerul nostru, se transformă într-un moment pozitiv, în care tăcerea unui individ sau chiar a amandorura, capăta noi valențe: respect, înțelegere reciprocă, confort, continuitatea unei discuții bazată pe subiecte de real interes pentru ambii parteneri. Acesta este un tip de tăcere liniștită (ibidem, p. 70), celălalt tip de tăcere fiind reprezentat de sentimentul de indiferență al celui care tace și nu de complicitate, însă în cadrul unei conversații cu protagoniști indivizi ce au o relație prestabilită și bine închegată, tăcerea nu este percepută de regulă ca rezultat negativ, al indiferenței celuilalt, ci rezultat pozitiv, al complicității. Într-o societate în care, comunicarea își pune tot mai mult amprenta pe relațiile interumane, tăcerea este văzută ca un adversar al acesteia și implicit al socializării, motiv pentru care, aflați în cadrul unui grup, ne vedem nevoiți să vorbim tot timpul, pentru a nu pierde contactul cu societatea. Alături de tăcerea data de complicitate și comoditatea dată de tăcere este percepută într-un mod pozitiv, deoarece, la fel ca și complicitatea, comoditatea decurge dintr-o relație socială prestabilită între partenerii de conversație. Comoditatea poate duce la întreruperea unei conversații din partea unuia dintre parteneri, soldată cu răspunsul dat unei întrebări, răspuns ce poate continua conversația sau dimpotrivă, de a o încheia, fără ca acest lucru să afecteze condiția socială sau afectivă a celui ce a răspuns; de regulă, astfel de răspunsuri sunt răspunsuri afirmative date interlocutorului, care astfel devine cel care va decide continuitatea discuției și consider că oamenii care sunt aflați în situația de a stabili relații într-un grup social prin intermediul conversației, ar trebui să aplice această strategie, în situația în care doresc a se sustrage de la continuarea unei conversații, în acest mod, cu siguranță nu vor da o impresie negativă membrilor grupului respectiv. O situație în care oamenii recurg la tăcerea liniștită fără a fi acuzați, ci dimpotrivă, o asfel de tăcere este impusă de însăși situația dată, este reprezentată de momentele în care oamenii recurg la diverse călătorii: cu autobuzul, trenul, metroul, avionul. Fiind străini, oamenii pot savura tăcerea pe deplin, nemaifiind obligați în a stabili o relație socială prin intermediul conversației, decât dacă își doresc acest lucru. În astfel de situații, oamenii se simt în largul lor, ideea chinuitoare de a face conversație pentru a exista dispare, iar dacă stabilirea unei relații sociale prin intermediul conversației are loc, conversația devine utilă, interesantă, captivantă, unii din oamenii care stabilesc relații în astfel de momente, sfârșind prin a deveni prieteni sau iubiți; acest lucru se întâmplă din două motive: într-o relație născută într-o astfel de conjunctură, conversația este sinceră încă din stadiul incipient și cel mai important, oamenii și-o doresc; nemaifiind constrânși de a întreține o conversație prin subiecte banale, reușesc să afle lucruri intime unul despre celălalt, opinii ce îi pot apropia; în al doilea rând, nu societatea sau uzanțele culturale impun conversația, ci individul este acela care o decide; fiind astfel autorul moral și fizic al stabilirii unei relații prin intermediul conversației și simțindu-se în largul său, se dezvăluie pe sine însuși așa cum este, ba mai mult decât atât, mulți dintre oamenii ce încep conversații în astfel de conjuncturi, ajung să dezvăluie lucruri pe care nu le-au dezvăluit nici propriei familii sau prietenilor din copilărie, simțindu-se feriți de judecată sau reproșuri și comportându-se în cel mai natural mod, fiind ei înșiși; consider că toți trecem la un moment dat în viață, prin astfel de momente, în care, stabilind o astfel de relație, ajungem să afirmăm sincer: „Nu știu de ce spun aceste lucruri unui străin” sau „Parcă te cunosc de o viață”.

Din punct de vedere socio-cultural, există societăți, în cadrul cărora, tăcerea devine imperativă într-o conversație, fiind considerată un rezultat al bunului-simț de care oamenii trebuie să dea dovadă, un moment în care, daca are loc mai ales în cadrul stabilirii unui nou contact, este percepută de către ceilalți ca o trăsătură morala pozitivă a celui care tace și care trebuie, înainte de a începe conversația propriu-zisă, să își evalueze în tăcere partenerul de conversație; tăcerea devine astfel nu numai un rezultat pozitiv al comunicării, ci momentul în care, ne apropiem cu adevărat de cealaltă persoană, în momentul începerii unei conversații nemaifiind spuse banalități, de vreme ce terenul a fost tatonat; această tăcere, denumita tăcere prealabilă (ibidem, p. 37), prin care se încearcă cunoașterea partenerului și tatonarea terenului discuției, se manifestă gestual, prin întâlnirea privirilor celor doi parteneri, prin strângeri de mâna prealabile, David Le Breton specificând faptul că tăcerea prealabilă este o caracteristică a membrilor comunităților apașe din zona central-estică a Arizonei, care, la o primă întâlnire cu o altă persoană, indiferent de apartenența socială a acesteia, exprimă această tăcere, formă de ritualizare a mirării (ibidem, pp. 37-38). Dacă partenerul de conversație începe dialogul imediat, este suspectat de intenții negative, având parte de refuzul complet al conversației din partea apașilor, pentru care, pentru a stabili o conversație, este necesară mai întâi stabilirea unei legături, în consecință cunoașterea reciprocă.

Tăcerea devine însă deranjantă și în funcție de grup social, chiar dacă se discută de aceiași apartenență culturală, nu numai datorită necesității de a face conversație, ci pentru faptul că unul din parteneri suferă de o anumită afecțiune sau un handicap, care pentru ceilalți membri ai grupului social de care aparține, nu reprezintă ceva neobișnuit; nu același lucru se întâmplă în situația în care, o asfel de persoană, trebuie să vină în contact cu o altă persoană, considerată a fi „normală”; plecând din propriul grup, unde el însuși era considerat normal în pofida handicapului, este nevoit a stabili o relație cu un individ diferit de el; în această situație intervine un moment scurt de confuzie din partea individului „normal”, în timp ce partenerul său, înainte de a începe conversația propriu-zisă își rezervă câteva momente în care celălalt să se acomodeze cu propria-i persoană; momentele sunt însoțite de gesturi diverse, cum ar fi consultarea ceasului, contemplarea peisajului sau mersul lent înspre partener, dându-i astfel posibilitatea de a se obișnui cu ceea ce vede, pentru ca ulterioara conversație să înceapă într-un mod firesc. Astfel de oameni se simt stânjeniți în relațiile cu persoanele diferite lor, nu vor să deranjeze, sunt ezitanți și se consideră inferiori; important pentru noi, este să înțelegem faptul că tăcerea și gesturile exprimate de către aceste persoane înainte de a veni în contact cu noi, exprimă tocmai jena lor și trebuie să îi ajutăm pe cât posibil să înțeleagă faptul că sunt oameni normali, ce se pot integra în orice grup social doresc.

Indiferent de categoria legată de sex, vârstă, culoare sau cultură, tăcerea are semnificații diverse în raporturile pe care le stabilim cu alte persoane, iar aceste semnificații ale tăcerii mai poartă denumirea de figuri politice ale tăcerii (ibidem, p. 22), extrem de importante, atât pentru înțelegerea a ceea ce „ne spune” partenerul de conversație prin tăcere, cât și pentru înțelegerea partenerului însuși. Ajungând să înțelegem aceste semnale, facem un uriaș pas înainte în perfectionarea relațiilor interumane, a înțelegerii adevăratului sens al socializării și mai ales în descoperirea veridicității mesajului transmis prin tăcere, deoarece, dacă prin cuvânt, un mesaj poate fi deformat după bunul plac, nu același lucru se întâmpla prin tăcere, ce reprezintă mesajul adevărat al unei comunicări, alături de celelalte elemente ale comunicării nonverbale.

Figurile politice ale tăcerii, respectiv instrumentele de care ne folosim pentru a exprima, sunt reprezentate de (ibidem, pp. 83-113):

Controlul interacțiunii (instrument redutabil al puterii);

Controlul de sine;

Opunerea (împotrivirea);

Consimțământul;

Indiferenta;

Mutismul.

Controlul interacțiunii (instrument redutabil al puterii). Tăcerea ce imprimă unui individ această trăsătură este dată de intenția acestuia de a menține controlul în cadrul conversației. Însă o astfel de persoană, exprimă prin tăcere și o modalitate de apărare, un remarcabil control de sine, fiind o persoană prudentă, care își analizează puterea de decizie, apreciind în egală măsură argumentele celuilalt; este o tăcere foarte bine gândită, care îl aduce în posibilitatea de a avea control asupra situației date. În această categorie intră moderatorii de emisiuni de radio sau televizate, personalități politice sau culturale, în general oameni cu o educație culturală ridicată și care în profesia lor trebuie sa dea dovadă de tact, fiind deopotrivă foarte buni ascultători. La polul opus, există persoane, care prin tăcere în cadrul unei conversații, doresc să aibă controlul nu asupra situației, ci asupra conversației, dorind să aiba și monopol asupra partenerului și limitându-se pentru a-și atinge scopurile, la observarea, ascultarea și analizarea partenerului. Un astfel de individ este dominat de ideea de a nu-și manifesta slăbiciunile și eventualele îndoieli; pentru el, propriile-i cuvinte sunt importante pentru propria-i imagine: își dorește să fie perceput ca un om calculat, puternic, întotdeauna învingător, un om care reușește întotdeauna să se impună prin argumente verbale coerente și logice. Partenerul de conversație se simte astfel inferior, revenindu-i imensa responsabilitate de a continua o conversație pe care probabil nici nu și-o dorește, chinuindu-se în alegerea exactă a cuvintelor pe care celălalt dorește să le audă. Dacă primul este văzut ca un prădător, cel de-al doilea ajunge să îi fie o victimă, care, indiferent de calitățile intelectuale pe care le posedă, începe să aibă dubii în privința logicii și coerenței cuvintelor alese, a mesajului transmis, precum și în privința gesturilor pe care e bine sau nu, să le facă; practic, se simte atât de analizat, încât pentru el, conversația devine chinuitoare. În acest mod, tăcerea imprimată de primul, devine un instrument prin care își exprimă puterea asupra celui de-al doilea. Tăcerea poate pune monopol asupra unei conversații și asupra persoanei vizate, cu mult mai mult decât o poate face limbajul, prin tăcerea unui partener de conversație impusă de control, celalat simțindu-se mereu într-o poziție extrem de defensivă, extrem de confuz și cu o stăpânire de sine din ce în ce mai puțin controlată. Acest tip de figură politică a tăcerii aparține de regulă persoanelor ce activează în cadrul marilor instituții naționale, în care organele de conducere beneficiază atât de utilizarea cuvântului cât și a tăcerii, pentru a se impune, oameni ce constituie emblema și imaginea instituției pe care o reprezintă, motiv pentru care, se simt superiori față de cei situați pe trepte sociale mai joase. Angajații acestora sunt nevoiți să tacă în momentul în care șeful vorbește, schimbul de replici nefiindu-le permis decât în momentul în care șeful îl aprobă. Tăcând, aceștia se simt frustrați și de cele mai multe ori, randamentul lor în activitatea prestată scade, odata cu moralul. Tăcerea șefilor are legătură cu uzanțele culturale și societatea de care aparțin: sunt șefi pentru care tăcerea în raport cu angajații este primordială, considerând că prin tăcere, au o dominație absolută asupra acestora, impunându-le respect și totodată trasând o linie intre diferența ierarhică dată de instituție, se consideră creatori de putere, dând dovadă de un pur control al întregii instituții și reprezentând în fața celorlati, autoritatea supremă a instituției; în alte societăți însă, șefii trebuie neapărat să vorbească, nemaireprezentand autoritatea supremă ci mediatorul; acest lucru se întâmplă în cadrul companiilor ce nu aparțin de stat și în care, „cuvântul este o îndatorire a puterii… și nu un drept al puterii” (Clastres, 1974, p. 134, apud David Le Breton, ibidem, p. 84), după cum se întâmplă în instituțiile statale. Astfel, șefii din cadrul companiilor private, au control exclusiv asupra cuvântului, care devine o necesitate pentru a se impune ca șefi, trebuind să aibă control asupra cuvintelor; controlul asupra cuvântului dar și al tăcerii, aparține autorităților de stat, care își rezervă dreptul de a stabili momentele în care trebuie să vorbească, precum și pe cele în care trebuie să tacă, fără a se teme că sunt judecați, de vreme ce nu le pasă.

O formă politică de exprimare a puterii, este dată de secret, care prin definiție reprezintă o informație ce nu trebuie spusă, iar pentru societate reprezintă o artă dar și o armă. Indiferent de context, adversarul secretului este întotdeauna cuvântul, de-a lungul timpului, apărând multe expresii asociate secretului: „A nu deschide gura sau a avea buzele cusute, a tăcea chitic, a nu sufla un cuvânt, a nu descleșta dinții, a tăcea mâlc, a-și ține fleanca, a-și înghite limba, a nu vorbi, a nu spune nimic, a rămâne mult, a se închide în muțenie, a păstra tăcerea, sunt expresii adesea atașate unei situații problematice, de suspiciune declarată, în care o persoană refuză să marturisească lucruri pe care ne considerăm îndreptățiți să le cunoaștem.”

Cel ce se află în posesia unui secret de natură să provoace reale răsturnări de situații, îl poate folosi pentru a-și atinge scopul: marii corporatiști și politicienii reprezintă doar două categorii de persoane, care prin amenințarea cu divulgarea unui secret ce pentru adversar reprezintă căderea, pot ajunge exact acolo unde și-au propus; secretul poate fi un element pozitiv sau negativ al tăcerii, în funcție de persoană ce se află în posesia lui și în funcție de scopurile acesteia. Pentru a nu fi ținta adversarilor, politicienii trebuie să dea dovadă în profesia lor și de o mare prudență, atât în privința exprimării anumitor opinii cât și asupra divulgării unor informații referitoare la viața intimă, prudență exprimată tot prin tăcere, care de această dată capătă o nouă valență: tăcerea politică, ce denotă „tăcerea unui om prudent, care se menajează, care se comportă cu circumspecție, care nu este întotdeauna deschis, care nu spune tot ce gândește, care nu-și explică întotdeauna conduita și intențiile; care, fără a trăda drepturile adevărului, nu răspunde întotdeauna în mod clar, pentru a nu se descoperi”, afirmație din care se desprinde într-un mod foarte clar ideea că descoperirea unor informații legate de aspectele vieții intime sau exprimarea unor opinii menite să le deformeze imaginea, devin unelte de care se pot folosi adversarii politici și nu numai; această formă de prudență este indubitabil legată de secret. Totodată, putem remarca refuzul prin tăcere asupra oferirii unor informații personale, amintiri a căror evocare nu ne fac deloc plăcere, informații referitoare la viața intimă, prin prisma vizualizării unor interviuri ce au subiecți personalități din diverse sfere: politică, muzicală, culturală: refuzul de a divulga aceste tipuri de informații, se exprimă într-adevăr prin tăcere, dar această tăcere este însoțită de elemente variate: mutismul, exprimat printr-un surâs aruncat drept răspuns unui ziarist ce a adresat o întrebare, la care nu doresc să răspundă, refuzul verbal categoric de a răspunde: „Nu comentez!”, schimbarea subiectului, ridicarea din umeri concomitent cu schimbarea mimicii (pentru a-și manifesta neputința sau necunoașterea informațiilor legate de subiectul respectiv). Toate acestea se întâmplă în rândul tuturor oamenilor, indiferent de statutul social. Tăcând, interpretarea răspunsului prin tăcere este mult mai complex și controversat, comparativ cu exprimarea prin cuvânt, însă nu este ceva paradoxal ci dimpotrivă, deoarece prin tăcere putem oferi mai multe răspunsuri pentru aceeași întrebare, lăsând mereu loc de interpretare; paradoxală este situația inversă: putem oferi un răspuns fals, pentru a „scăpa”, iar apoi putem fi liniștiți: nimeni nu va mai face lungi dezbateri pe tema răspunsului nostru, acesta fiind luat ca atare.

Autocontrolul este o altă trăsătură a controlului interacțiunii și al instrumentului puterii prin tăcere, prin autocontrol, cel ce dorește să stăpânească o conversație sau o situație dată și deopotrivă să se impună în fața celorlalți, apărând ca un om calculat, reușind a nu-și trăda intențiile prin cuvânt, reprimându-și emoția și acordându-și totodată timp de gândire; se aseamănă foarte mult cu prudența, numai ca în cazul autocontrolului se pune accent mai mult pe latura afectiv-emoțională și pe tăcerea prin comunicarea nonverbala a individului uman, comparativ cu prudența, unde se pune accent mai mult pe tăcerea prin comunicarea verbală.

2) Controlul de sine prin tăcere este extrem de important pentru reducerea tensiunilor ce pot apărea în cadrul unei conversații, tăcerea prevenind una din trăsăturile cuvântului și anume violența. Având legătura profundă cu afectivitatea, controlul de sine prin tăcere, ne dezvăluie o persoană ce încearcă să rămână calmă, să-și tempereze ulterioarele replici, să gândească „la rece”, pentru a evita sau aplana un conflict, ori pentru a-și stăpâni furia, care exprimată prin cuvinte, nu face decât să întărească un conflict, de multe ori „la nervi” oamenii având tendința să-și exacerbeze propriile trăiri, pe care le arată prin cuvinte grele. Individul ce utilizează controlul de sine în situații tensionate, duce o puternică luptă interioară, în special emoțională, iar refuzul său de a răspunde cu replici tăioase similare partenerului, sunt privite uneori de către ceilalți ca un refuz de a vorbi, sau ca o acuză adusă celui ce inițiază verbal conflictul. Cu toate acestea, indivizii ce demonstrează un bun control de sine sunt foarte apreciați de societate, ba chiar această trăsătură este o condiție cerută și de către companii angajaților, mai ales în cadrul acelor companii ce prin obiectul de activitate recurg la contactul zilnic și direct cu oamenii, care este obligatoriu, astfel că aplanarea unui conflict intervine zilnic. În acest sens, angajatorii își doresc oameni cu un bun control de sine, deoarece aceștia sunt calculați, echilibrați din punct de vedere afectiv-emotional și buni aplanatori de conflicte, controlul de sine prin tăcere reprezentând o calitate rară, lăsându-i celui ce a inițiat verbal conflictul doar două posibilități, ambele cu o rezolvare pozitivă a conflictului: replicile tăioase sunt din ce în ce mai rare, de vreme ce nu are de ce se agăța pentru a fi în continuare arțăgos, iar cea de-a doua posibilitate este dată de încheierea conflictului, deoarece partenerul ce utilizează controlul de sine, nerăspunzând și neascultand, îl pune pe certăreț în situația de a renunța de bună voie la această luptă verbală. Oamenii ce demonstrează control de sine sunt deopotrivă și inteligenți, nedorind a lua parte la o discuție în urma căreia, partenerul ce a inițiat conflictul verbal, să aibă schimbări negative de atitudine și comportament. O extremă a controlului de sine, dată de refuzul de a vorbi este mutismul (refuzul categoric de a vorbi), la care atunci când se renunță, are loc o abundență de cuvinte tăioase din partea celui ce până în acel moment a tăcut, individul pierzându-și in astfel de momente autocontrolul, dintr-un om calm transformându-se într-unul violent și ajungând în cele din urmă să piardă aprecierea celorlalți. Să nu uităm că o persoană care utilizează prea controlul de sine, aflându-se în situații tensionate în majoritatea timpului, poate sucomba: dintr-o persoană perfect echilibrată din punct de vedere afectiv-emoțional, poate ajunge o persoană frustrată, o persoană cu simptome psiho-somatice, ori pot cădea pradă unor depresii profunde, în consecință se îmbolnăvește din cauza neexprimarii verbale și neluării de atitudine în cazul acestor situații: este cazul femeilor, care trebuie să dea dovadă de un puternic control de sine în fața soților violenți, ori care au probleme cu alcoolul, nevoite să tacă și să accepte jignirile și violența pentru aplanarea conflictului, sau al copiilor nevoiți să tacă în fața violenței verbale exprimate de către părinți; aceștia devin adolescenți-problemă, frustrați, ce se integrează cu greu în societate, pentru ca mai târziu, viitorul lor profesional precum și stabilirea unor relații sănătoase cu persoane de sex opus să fie distruse, datorită neîncrederii, poziției ofensive și predilecției către violența verbală, specifică mediului familial din care au provenit. De asemeni, controlul de sine nu trebuie asociat doar cu tăcerea, ci și cu gesturile: a tăcea, dar a da un pumn în perete sau a tăcea dar ieșind cu bagajul pe ușă, marchează partenerul mai mult decât ar fi marcat prin cuvinte :dreptul la replică îi este interzis, iar gesturile efectuate de către cel care tace pot reprezenta încheierea definitivă a unei relații, fără „dreptul la apel” al cuvântului din partea celuilalt. Astfel de gesturi trebuie pe cât posibil evitate, persoana ce utilizează controlul de sine prin tăcere trebuind sa utilizeze în egală măsură controlul gesturilor; numai în acest mod poate da dovadă cu adevărat de un bun control de sine, care nu depinde numai de tăcere ci și de gesturi și dacă pentru pleiada tăioasă putem fi iertați („la nervi” omul spunând multe), pentru gesturile făcute nu prea există scuze, gesturile violente avînd o încărcătură emoțională foarte mare pentru cel căruia îi sunt adresate.

3) Opunerea (împotrivirea) deși din punct de vedere semantic reprezintă o trăsătură negativă, din punctul de vedere al relațiilor și mai ales al convențiilor sociale, poate reprezenta și un instrument de tăcere pozitiv, o dezaprobare prin intermediul căreia un conflict poate fi încheiat, dacă cel ce se folosește de opunere prin tăcere este diplomat; într-o astfel de situație, opunerea nu lasă posibilitatea a două sensuri sau două înțelesuri, ci doar unul singur, având în consecință o traiectorie liniară. Tăcerea prin opunere reprezintă și modalitatea prin care, cel ce o folosește, îi refuză partenerului de conversație dreptul la cuvânt; în acest sens, citându-l pe Van Den Huevel, tăcerea prin opunere reprezintă „un act de nevorbire sau de necuvântare care produce o absență în enunț… împotriva discursului social căruia subiectul îi recuză dimensiunea stereotipică, ori împotriva interlocutorului căruia îi refuză oferta de comunicare.” (Van Den Huevel, 1985, p. 67 apud David Le Breton, ibidem, p. 89). Act pozitiv, dar mai ales negativ în arta tăcerii, atitudinea tăcută a unui individ prin opunere, poate avea consecințe sociale incomensurabile. Foarte apropiată de mutism, opunerea este o formă de apărare prin tăcere dusă aproape de extrem, cel care își însușește acest instrument fiind perceput drept o persoană foarte periculoasă, în realitate putând fi un om timid, care prin tăcere consideră că se apără pe sine. Opunerea apare nu numai ca formă de apărare ci și ca formă organizată de rezistență (David Le Breton, ibidem, p. 90), dându-i partenerului imposibilitatea de a participa în continuare la conversație; totodată este și o formă de protest, care alături de mutism, închide conversația încă din momentul începerii ei. În cadrul grupurilor sociale, indivizii ce recurg la opunere sunt reprezentați de: oameni săraci, care nu se pot apăra și nu își pot exprima dorința pentru intrarea în posesie a drepturilor ce li se cuvin indiferent de natura lor (materială, socială sau morală); acești oameni, priviți cu indiferență de societate și de regulă din clasele de jos ale acesteia, se închid în ei și simțindu-se răniți în propriul orgoliu, apelează la opunere prin tăcere. O altă categorie ce utilizează opunerea, este reprezentată de copii, care, pedepsiți de părinți sau privați de anumite plăceri ale copilăriei, refuză din start dialogul cu părinții, motivând cu expresia „Nu vorbesc cu tine!”, completată cu un gest de strângere a buzelor, a negării vehemente prin semne ale capului dintr-o parte în alta, sau cu bătutul din picioare, în semn de protest. În urma remarcilor verbale de negare a dialogului, există o oarecare satisfacție a celui ce o folosește, considerând că el a fost cel care a încheiat comunicarea, având astfel satisfacția ultimului cuvânt. Atât în cazul copiilor cât și în cazul oamenilor excluși din grupul de prieteni pentru anumite fapte sau afirmații, tăcerea prin opunere este sentimentul de ostilitate resimțit de către aceștia, dar și atitudinea pe care o iau în raporturile cu ceilalți.

Opunerea prin tăcere nu înseamnă numai apărare, rezistență, orgoliu rănit și ostilitate din partea celor ce o utilizează; ea mai înseamnă deopotrivă și resentiment, născut din tristețea retrăirii prin amintire, a unor momente la care au fost supuși de către partenerii lor: momente în care au simțit tristețea sau umilința. În acest caz, resentimentul, cunoscut popular și prin zicala „a purta pică”, îl determină pe individul ce suferă, să se închidă, să dea înapoi și să fie acuzator cu cei ce i-au provocat durerea. Opunerea provine și din sentimentul de dispreț, care alături de anumite gesturi: privire „de sus” sau o poziție a corpului trufașă, exprimă opunere definitivă. Opunerea disprețuitoare este utilizată cu scopul de a jigni, a răni și a umili un partener de conversație, care vede în atitudinea celui ce se folosește de acest tip de tăcere, atât stavila pusă în fața ulterioarelor sale remarci, cât și neimportanța vorbelor sale. Dusă la extrem, tăcerea prin opunere disprețuitoare îl aduce pe cel ce se folosește de ea, în postura de a fi îndepărtat de societate, datorită nerespectării existenței celor din jurul său.

Dacă tăcerea reprezintă instrument de rezistență, de apărare, de control de sine, tăcerea reprezintă și un instrument prin care se amplifică puterea sau teroarea, intervenind în mod dramatic cenzura. Cenzura cuvântului înseamnă reducerea la tăcere și acceptarea unor opinii și viziuni contrar opuse de ale noastre, prin constrângere. Având în vedere că prin cenzură verbală omul nu își mai poate exprima prin intermediul cuvântului simțămintele proprii, este nevoit să și le reprime în interior, apărând astfel un autism al cuvântului, nu departe de maladia cu același nume, din ce în ce mai frecventă în societatea actuală: omul este separat de realitatea înconjurătoare, iar orice dialog pe care îl are este cu el însuși. Tăcerea apărută prin cenzură este un tip de tăcere negativ, consecința ei fiind un real defect al comunicării, fiind totodată și o modalitate prin care omul se protejează pe sine însuși: este bine cunoscută perioada comunistă, când oamenii dezăteau subiecte nedorite de către cei de la putere, în șoaptă, pentru ca treptat, numărul membrilor grupurilor sociale ce aveau astfel de subiecte de discuție, să scadă din ce în ce mai mult, pentru ca într-un final să intervină tăcerea între membrii grupului, dar mai ales tăcerea lor individuală raportată la propria familie, din teama de a nu fi trădați și pentru a se proteja atât pe ei înșiși cât și familia, de Securitate. Astfel, oamenii erau nu numai manipulați ci reduși la tăcere printr-o cenzură ce semăna teroarea în rândul tuturor. În aceeași perioadă, o altă modalitate de care puterea se folosea pentru a reduce la tăcere, era exilul, tot formă de cezura a cuvântului și el. Personalități politice și culturale ale vremii, oameni inteligenți, fără frică de Securitate și fără teamă în a-și exprima opiniile, au fost trimiși în exil, pentru că opiniile lor (considerate reale pericole pentru dăinuirea comunismului), exprimate în afara țării, nu mai puteau face rău în interiorul ei. Un alt grup social pentru care se aplică și la momentul actual cenzura prin tăcere, sunt deținuții, în multe penitenciare din întreaga lume, fiindu-le interzisă comunicarea verbală cu alți membrii ai societății, mai puțin cu acei ce fac parte din același grup; deținuții devin astfel victimele sistemului, la fel cum românii au căzut victime ale comunismului, diferența fiind dată doar de modalitățile de comunicare: dacă în perioada comunistă, comunicarea între oameni era permisă, dar subiectul comunism considerat tabu și totuși dezbătut, trimitea la moarte, exil sau detenție, în cazul deținuților, este exclusă din start comunicarea cu ceilalți membrii ai societății, pe orice temă, aceștia rămânând închistați într-o lume din care, în momentul în care ies, din punct de vedere moral sunt mai înrăiți și predispuși la fapte din ce în ce mai rele; în această situație, consider absolut necesară instituirea unui regim educațional în penitenciarele în care acesta lipsește, de natură să mențină relația deținuților cu mediul exterior, activități prin care acești oameni să nu se mai simtă excluși din societate; în acest fel, rata infracționalității se poate reduce considerabil, concomitent cu educarea și punctarea pe importanța controlului de sine și a utilizării pozitive a opunerii, în scopul unor relații sociale sănătoase și unei vieți personale la fel de sănătoasă.

4) Consimțământul, figură politică a tăcerii legată de tot latura afectiv-emoțională a individului uman ca și opunerea, are un aspect extrem de pozitiv în comparație cu aceasta, punând accent pe comunicarea, înțelegerea tacită și complicitatea între doi parteneri de conversație; înțelegerea „din priviri”, zâmbetul „cu subînțeles”, se realizează tocmai datorită relației profunde ce există între parteneri, care se cunosc de o perioadă mai îndelungată de timp. Comunicarea între cei doi este una mută, însă perfectă; consimțământul, prin care tăcerea exprimă o înțelegere tacită și a cărui posibilitate de afirmare este dată de complicitatea dintre cei doi parteneri, are loc în cadrul cuplurilor de vârstă înaintată, care numai privindu-se în ochi știu ce gândesc fiecare despre o situație relatată, despre un subiect sau despre o persoană, în momentul în care se află într-un grup social numeros; cuplurile tinere, dar care se cunosc îndeajuns de bine, prieteni între care există o relație strânsă, toate aceste relații având la bază sentimente de iubire și respect reciproce. Consimțământul între doi parteneri de conversație născut din complicitate, îi determină pe aceștia să își exprime părerile fără cuvinte, știind să evite de asemeni și situații neplăcute ce pot apărea în grupul social în care sunt prezenți, prin intermediul unor gesturi prestabilite sau nu: se înțeleg din priviri asupra unui răspuns pe care unul dintre cei doi trebuie să îl dea, unei întrebări stânjenitoare adresate de către alt membru al grupului, unul atinge piciorul celuilalt pe sub masă, indicându-i astfel că trebuie să fie atent, sau își consultă ceasul pentru a stabili faptul că e timpul retragerii. Raportat doar la cei doi parteneri, consimțământul prin tăcere nu înseamnă încheierea unei conversații din plictiseală sau refuz, ci înțelegerea profundă între cei doi: sunt momente în care partenerii dintr-un cuplu se privesc lung în ochi, dezvăluindu-și iubirea reciprocă, preț și de câteva minute, sunt și momente în care durerea este intens și reciproc trăită prin intermediul aceluiași gest; în astfel de momente, cuvintele sunt de prisos. De asemeni, sunt prieteni care preferă să tacă împreună minute bune, acest lucru nederanjând pe nici unul dintre ei, ci dimpotrivă; o astfel de tăcere, născută din complicitatea iubirii sau prieteniei, nu este o răceală între cei doi parteneri, ci o apropiere afectivă mai intensă decât ar putea fi redată prin cuvinte. Este de ajuns prezența partenerului, pentru ca celălalt să se poată simți cu adevărat bine, în largul său, înțeles și necriticat pentru momentele de tăcere. Lipsa prejudecăților sociale, îi determină pe cei doi să se simtă fericiți și împliniți sufletește, fără cuvinte: savurează în liniște o mâncare bună, lecturează separat ore în șir, se plimbă în tăcere, fiecare admirând vizual natura, absența cuvintelor nederanjându-i deloc. În general, oamenii își doresc prieteni sau parteneri de viață care să îi înțeleagă, să fie pe aceeași lungime de undă cu ei, care să simtă și să știe cum sunt și ce își doresc, cu alte cuvinte, parteneri alături de care să meargă în aceeași direcție; consimțământul prin tăcere devine astfel o calitate, dar și o rară comoară, pe care toți ne-o dorim, într-o lume care vuiește de cuvinte și în care suntem obligați de a le întreține, în scopul asigurării continuității raporturilor interumane și a relațiilor sociale. Încă din cele mai vechi timpuri, consimțământul prin tăcere, dat de complicitate, este elogiat în multe opere literare: să nu uităm că în trecut, tinerilor de sex opus le erau interzise apropierile fizice; prin urmare, iubirea ce lua naștere între cei doi, începea cu un surâs cu subînțeles, cu o privire scurtă, directă și profund grăitoare, sau dimpotrivă o privire timidă, urmată de aplecarea capului, gest efectuat de fete, care, din lipsă de educație și conform moravurilor societății, se simțeau rușinate privind intens un bărbat, gest considerat nepotrivit. Chiar și în societatea actuală, în care evoluția gândirii umane, libertatea de exprimare și egalitatea între sexe, fac posibilă apropierea fizică între două persoane de sex opus, asistăm de multe ori la sentimente născute prin aceeași complicitate, înțelegere tacită, asociate cu diferite elemente ale comunicării nonverbale, ba mai mult, sunt persoane care se iubesc în tăcere ani la rând sau poate toată viața, dar care din anumite motive nu pot fi împreună fizic: relații de rudenie, de căsătorie, diferențe legate de religie, așa că acestor persoane, le revine nu numai privilegiul iubirii platonice și mute, ci și înțelegerea profundă a celuilalt, neintrand în contact fizic, au avantajul unei analize reciproce profunde, ajungând să se cunoască mai bine decât se cunosc alte cupluri ce conviețuiesc de ani buni împreună și comunică prin cuvinte în fiecare zi; nu este deloc paradoxal, deoarece majoritatea cuplurilor comunică prin cuvinte nu trăirile interioare, ci activitățile cotidiene, în cadrul multor astfel de cupluri apărând ulterior răceala între parteneri, dar și frustrarea dată de convingerea unuia dintre parteneri asupra faptului că nu este înțeles, sau nu mai este iubit. Adevărata iubire nu are nevoie de cuvinte pentru a fi întreținută sau exprimată: cum iubirea sau prietenia iau naștere din sentimente, din afecțiune, oamenii ce pun preț pe gesturi, înțelegere tacită și complicitate, în relație, își întrețin nu numai relația, ci și sentimentele prin intermediul tăcerii, deoarece golul marcat de lipsa cuvântului este umplut cu ceva mult mai de preț: afecțiunea și respectul reciproc prin intermediul tăcerii, care devine cea mai intensă modalitate de comunicare între doi parteneri. Pentru a reliefa importanța tăcerii într-o relație de iubire, David Le Breton, îl parafrazează pe Lavelle (1940, p.140): tăcerea într-o relație de iubire, înseamnă „perfecțiunea asentimentului”, continuând cu o remarcă proprie foarte pertinentă: „în aceste condiții tăcerea însăși exercită o funcție fatică: ea asigură contactul între parteneri și nu limitează comunicarea, dimpotrivă, este semnul densității ei afective.” (David Le Breton, ibidem, p. 108).

Discreția este o altă trăsătură a consimțământului prin tăcere și derivă din complicitate: cuplurile discrete, aflate într-un grup social, prin înțelegere tacită își construiesc enunțurile verbale ulterioare, printr-o strângere ușoară de mână, printr-o privire, un semn cu piciorul, un zâmbet.

Privită din punctul de vedere strict al comunicării, de multe ori afirmăm că un partener de conversație tace în momentul în care este întrebat ceva, sau i se cere părerea într-o situație dată, ce face subiectul unei conversații, tocmai pentru că aprobă (consimte) ceea ce s-a relatat anterior, ori dintr-un sentiment de jenă, nedorind să lezeze pe cineva anume preferând să nu ia cuvântul. Să nu uităm însă faptul că, în condițiile în care „și tăcerea este un răspuns”, acest răspuns are o dublă natură: poate fi într-adevăr consimțământ (aprobare), însă uneori poate reprezenta chiar ezitarea unui individ în a da un răspuns. Pentru a face diferența reală între aceste răspunsuri date de tăcere, aceasta trebuie să fie asociata cu gesturile la care individul recurge: tăcerea este aprobare în momentul în care individul are un zâmbet aprobator, dă din cap afirmativ, sau utilizează gesturi de încuviințare cu ajutorul mâinilor; de regulă aprobarea este rezultatul complicității, al relației între parteneri. În ceea ce privește ezitarea unui individ în a consimți, aceasta decurge din însăși imposibilitatea sa de a alege, la care se poate adăuga și imposibilitatea de a răspunde altfel, prin contracarare, respectiv negare, deoarece acest lucru ar însemna lezarea partenerului de conversație, care îi este prieten, rudă sau iubit, un individ cu, care dorește să stabilească un raport, ori poate ezita din bun-simț. Într-o astfel de situație individul se poate simți frustrat prin neputința transmiterii verbale a ceea ce dorește de fapt, tăcerea putând afecta și modul în care este perceput de cître ceilalți membrii ai grupului. Așadar, consimțământul născut din complicitate, prin înțelegere tacită, rezultat al afectivității reciproce între două persoane, deși are un rol extrem de pozitiv în dialectica tăcere-cuvânt, uneori, poate schimba personalitatea unui individ, datorită factorului determinant: sentimentul, considerat în astfel de situații, slăbiciune.

5) Indiferența reprezintă probabil cea mai dureroasă și sensibilă figură politică a tăcerii și în același timp una din figurile politice ale tăcerii, ce depinde foarte mult de societate, educație și relațiile interumane. Poate apărea și în cadrul relațiilor de prietenie sau iubire încheiate, când indiferența exprimată prin tăcerea unui partener, îl afectează pe celălalt mai mult decât o fac vorbele. Persoanele puse de către societate la zidul indiferenței rezultate din tăcere, sunt cele ale căror cuvinte nu sunt ascultate din considerente și prejudecați legate de categorii de vârstă, etnie sau minoritate, sănătate mentală. Acestor grupuri de persoane, societatea le refuză ascultarea; chiar dacă vorbesc, nu sunt ascultate, în consecință opinia lor nu contează, de vreme ce societatea nu îi acceptă ca fiindu-i parte integrantă; se întâmplă frecvent în rândul bătrânilor, ale căror cuvinte nu reprezintă ceva important, în special pentru categoriile de vârstă tânără, oamenilor „străzii”, pe care societatea îi respinge cu dezgust, „bețivilor”, „nebunilor”, toți aceștia fiind la un moment dat reduși la tăcere de către societate. Aceste persoane, indiferent de handicapul perceput de către societatea care îi renegă, trăiesc o dramă interioară cumplită și tocmai acesta este și motivul pentru care majoritatea dintre ei, comunică repetitiv același mesaj, prin aceleași cuvinte; în urma acestor acte, societatea îi considera dezaxați, în timp ce prin repetare, aceste persoane vor doar să se facă auzite. Este o figură politica negativă, al cărui rezultat final este dat fie de mutism, fie de o comunicare verbală necontenită, ambele rezultate fiind extremele negative ale indiferenței. Printr-o mentalitate schimbată a societății în raport cu acești oameni și prin acordarea de asistență psihologică, ei pot fi reintroduși în circuitul social, dacă aceste activități sunt întreprinse în stadiul incipient al afecțiunii, deoarece indiferența prin tăcere, conduce la boală. Să ne imaginăm cum ar fi să trăim într-o societate în care oamenii refuză a vorbi din cauza societății sau vorbesc fără rost, din cauza aceleiași societăți; este o viziune foarte tristă, dar adevărată; în societatea actuală, în care triumfă comunicarea verbală prin toate canalele mediatice posibile, omul a uitat să asculte; neascultand, se îndepărtează de propriul eu, de ceilalți, de întreaga societate, devenind insensibil la necazurile celor din jurul lor; reînvățând a asculta, nu facem decât să ne salvăm pe noi înșine.

6) Mutismul este figura politică a tăcerii ce ține de latura psihologică a individului. Reprezintă negarea vehementă a cuvântului, pe care un individ poate, dar nu vrea să îl folosească. Reperat ca un mod ofensiv de tăcere, individul ce se izolează în mutism consideră cuvântul ca fiind inutil pentru a caracteriza ceea ce simte și gândește, cu alte cuvinte, ceea ce se petrece în interiorul său. Temelia mutismului este trauma unui individ, traumă ce poate surveni la vârste diferite, în cadrul categoriilor de vârstă, sex sau culoare. Copiii abuzați sexual sau maltratați psihic de către părinți, persoane ce cad pradă violului, preferă mutismul, din teama de a nu fi nevoiți să retrăiască prin cuvinte, evenimentele ce le-au marcat viața, precum și din convingerea că ar fi neînțeleși, în ciuda exprimării verbale. Mutismul la care se autosupun, poate dura zile, luni și uneori ani de zile. Victimele nazismului, care au trăit ani de-a rândul ororile în lagărele Auschwitz, deși au comunicat verbal în perioada detenției, unele dintre ele, care au reușit să supraviețuiască, au trăit ulterior o dramă și o groază profundă, retrăgându-se în mutism, pentru o perioadă de timp. Trecerea în neființă a unei persoane dragi, transformă tristețea și doliul persoanei suferinde în mutism, copii nevoiți să trăiască în exil, sau proveniți din familii de emigranți, care nu reușesc a se acomoda cu noua limbă și noul stil de viață, alături de neînțelegerea de către părinți a dramei prin care trec simțindu-se excluși în noul mediu, se retrag în mutism în exteriorul casei, atunci când intră în contact cu membrii noii societăți; acest tip de mutism, denumit mutism electiv, poate dura o perioadă îndelungată de timp, în pofida ajutorului psihologic care le este pus la dispoziție copiilor. În cadrul mutismului electiv al copiilor, părinții au o mare parte de vină, prin refuzul de a vorbi noua limbă în casă; utilizând tot limba natală, copilul trăiește practic într-un mediu similar celui din care a provenit, pentru ca în momentul în care iese din casă, să fie complet derutat de ceea ce se întâmplă; dacă un copil emigrant mai este supus și spitalizării, atunci el va recurge ulterior tot la mutismul electiv, datorită contactului cu noua limbă și mai ales termenilor legați de boală utilizați în acesta.

Mutismul, nu reprezintă numai o perioadă a vieții în care un individ refuză a vorbi din cauza traumatizării; mutismul reprezintă totodată și o reținere, o abținere de la cuvânt, dată tot de suferință, dar care apare încă de la nașterea copilului, caz în care intervine autismul, copilul autist nefiind numai tăcut, ci suferind deopotrivă și de mutism, copilul autist percepând tăcerea ca pe un soi de obligație deplină. David Le Breton amintește în studiul său, opinia lui Denis Vasse, care consideră că încă de la naștere, „în inconștientul psihotic” al copilului, „există un fel de orgoliu secret, orgoliul extraordinar al unui copil abia născut care preferă să intre pe nesimțite în moartea psihotică decât să înfrunte suferința intolerabilă a unui limbaj care nu-i poate fi de ajutor cu adevărat.” (Denis Vasse, 1983, p. 163, apud David Le Breton, ibidem, p. 112). Reținerea ce duce la mutism este dată de refuzul, atât a copilului autist cât și al individului traumatizat, de a comunica verbal cu ceilalți, de stabili o legătură socială cu ei prin intermediul cuvântului, considerând că prin alegerea tăcerii, nu își trăiesc sau retrăiesc suferința. Indivizii caracterizați de mutism au o trăsătură comună: consideră faptul că orice raport cu societatea, îi aduce inevitabil în situația de a suferi, astfel că preferă a se apăra de retrăirea momentului prin tăcere, indiferent de cauzele ce au stat la baza mutismului. Acești indivizi își crează propria lume interioară, raportându-se numai la ea și excluzând din start orice asociere verbală cu lumea exterioară, prin cuvînt simțindu-se obligați a stabili raporturi sociale, concret, exact ceea ce îi sperie cel mai tare. Exista și diferențe ale mutismului, date de inșiși indivizii care apelează la el: dacă victimele de război, copiii ce trăiesc în exil sau sunt abuzați, femeile ce au fost supuse violului, recurg la un mutism determinat ca perioadă de timp, respectiv până în momentul în care survine vindecarea (momentul în care se simt pregătiți pentru a restabili relații sociale și să uite trecutul), mutismul unui autism are o cu totul altă dimensiune: în timp ce mutismul victimelor derivă din nevroză (depresie și anxietate), mutismul autiștilor derivă din psihoză, a cărei vindecare definitivă este de cele mai multe ori imposibilă, comparativ cu nevroza, indivizii cu nevroze fiind totuși ancorați în realitatea înconjurătoare și de regula coerenți în gândire, pe când cei cu psihoză (autiștii) sunt totat desprinși de realitatea înconjurătoare, pe care practic nu o recunosc, acestea fiind doar două din motivele pentru care indivizii din prima categorie (victimele ce suferă de nevroză) își revin la un moment dat. Autistul îi exclude pe toți ceilalți fără nici o excepție, pe toată perioada vieții și, indiferent de terapie sau tratamentul aplicat, deși reușesc să se debaraseze de lumea interioară, nu o fac în totalitate, iar tratamentul și terapia trebuie să dureze pe tot parcursul vieții lor, deoarece perioadele de regresie sunt foarte dese, iar progresele sunt rare și anevoioase, reprezentate de rostirea doar a câtorva cuvinte, autiștii considerând că prin cuvânt se pierd pe ei înșiși, iar pentru a nu se întâmpla acest lucru, recurg iarăși la tăcere, realitatea înconjurătoare speriindu-i de-a dreptul. Dacă victimele mutismului își protejează durerea și trauma, autistul se protejează pe el însuși prin mutism: ridicând aceasta barieră între el și ceilalți, se simte la adăpost de orice pericol. În interiorul autistului are loc o luptă imensă între apărarea propriei lumi și apărarea sa de cealaltă lume, cea exterioară: chiar dacă la un moment dat va dori să vorbească și o va face, se va reîntoarce în carapacea proprie în foarte scurt timp; tocmai de aceea autiștii nu sunt considerate numai persoane extrem de sensibile, ci și foarte imprevizibile. Cei ce au suferit o traumă, recurg la mutism pentru a nu-și retrăi durerea, considerând că tăcerea este singurul răspuns pentru trauma la care au fost supuși, iar nu pentru a-și apăra lumea interioară, cum o fac autiștii. În ambele cazuri însă, prin mutism, oamenii aleg separarea de lume, iar reîntoarcerea la vechile obiceiuri sociale, constituie pentru acestia un drum extrem de anevoios, care poate fi parcurs numai cu încredere în forțele proprii. Nespunând nimic, pentru a nu retrăi momentele dureroase, prin mutism oamenii își strigă durerea incomensurabil mai mult decât prin cuvinte: durerea mută reprezintă una din cele mai mari suferințe interioare ale unui om.

Figurile politice ale tăcerii, privite separat, dar și în ansamblul lor, caracterizează tăcerea ca fiind un amestec de sentimente antagonice: teamă și dorință, frică și bucurie, pericol și apărare, de care indivizii se utilizează în funcție de aspirațiile profesionale și personale proprii și în funcție de latura afectiv-emoțională proprie, pentru a se impune, a se apăra, sau pentru a fi respectați. Dincolo de aceste trăsături, figurile politice ale tăcerii au un rol extrem de important pentru înțelegerea partenerului de conversație și a societății, în ansamblu, iar dacă figurile politice ale tăcerii reprezintă semnificațiile tăcerii în relațiile cu membrii societății, din statutul social al cuvântului și tăcerii, se desprind figurile „tăcutului” și „vorbarețului”, la fel de importante pentru caracterizarea personalității acestora, prin prisma acestor trăsături.

2.3. CUVÂNT ȘI TĂCERE ÎN COMUNICAREA SOCIALĂ: VORBĂREȚUL ȘI TĂCUTUL

Catalogarea unui individ drept „vorbareț” sau „tăcut” derivă din regimul cultural al vorbirii; în raport cu discontinuitățile pe care aceștia le introduc în uzanțele culturale, unui individ i se poate reproșa că vorbește prea mult sau dimpotrivă, este prea tăcut, într-o anumită societate, pentru ca în altă societate, „vorbarețul” și „tăcutul” să se plieze perfect pe cerințele regimului cultural respectiv. Statuturile vorbarețului și tăcutului sunt date exclusiv de statutul cultural al discursului (ibidem, p. 51). Fiecare societate dispune de un anumit regim cultural al discursului, astfel că atât tăcerea cât și cuvântul din cadrul unei conversații depind de statuturile sociale și culturale diferite în funcție de locația geografică sau perioada de timp.

În majoritatea situațiilor, tăcerea este preferată unei discuții superficiale și fără rost. Dacă ne raportăm geografic la utilizarea limbajului în conversație, în țările nordice, precum și în Japonia, o persoană care vorbește tot timpul doar pentru a evita tăcerea, este imediat catalogată de către membrii societății ca fiind o persoană fără educație, fără bun simț și care nu își respectă partenerul de conversație, la japonezi intervenind și sentimentul de apartenență afectivă față de ceilalți membrii ai grupului, motiv pentru care, este întotdeauna inhibat în luarea cuvântului, fiind deopotrivă foarte rezervat și în gesturi. Din punct de vedere temporal, diverse triburi utilizau tăcerea ca fiind consimțământ prin complicitate, în timp ce spartanii utilizau puține cuvinte, însă întotdeauna la subiect. Dacă în trecut, oamenii nu puteau vorbi oricând, oriunde și orice, considerând excesul de cuvânt un defect, iar tăcerea o virtute, actualmente ne este din ce în ce mai teamă de tăcere și acordăm un interes exacerbat limbajului, indiferent de faptul că golul tăcerii este umplut de foarte multe ori de cuvinte sau subiecte fără importanță. Societatea europeană în ansamblu, dar în mod special societatea spaniolă, italiană și cea franceză, acordă o mare importanță nu numai limbajului, ci și vitezei de vorbire; astfel, un francez interacționând cu un japonez, este foarte ușor catalogat de cel din urmă drept „vorbareț”, un individ superficial și needucat, în timp ce același francez venit în contact cu un spaniol, este considerat un om „normal” din punctul de vedere al regimului vorbirii, inversul situației fiind de asemeni valabil.

Cu toate uzanțele culturale, vorbarețul și tăcutul reprezintă calificative atribuite pe un ton critic, dar în același timp două figuri foarte importante în analiza omului prin raportare la tăcere și cuvânt.

1) Tăcutul este un calificativ ce nu își găsește loc în societățile ce pun preț pe tăcere, iar cuvântul nu este la mare înălțime, ci dimpotrivă. Acest calificativ se acordă unui individ provenit în mod special din țări europene precum Spania, Italia, Franța și chiar Romania, dar și individului provenit din majoritatea Statelor Unite, de pe continentul Americii. Tăcutul reprezintă într-o astfel de societate, individul, care prin reținerea de care dă dovadă în limbaj, perturbă regimul normal al vorbirii (ibidem, p. 61) în societatea de care aparține. Astfel, într-un grup în care, cuvântul curge lin și fără oprire din partea tuturor, tăcutul se abține de la comentarii, stârnind suspiciunea și iritarea celorlati; astfel, poate apărea ca un individ neinteresat de subiect, de persoanele din jurul său, poate apărea drept trufaș, plictisit, snob, superficial sau fără personalitate, toate acestea ducând mai devreme sau mai târziu la excluderea sa de către ceilalți. Conform figurilor politice ale tăcerii, acest individ, poate încerca controlul interacțiunii, poate consimți, se poate opune, poate dovedi control de sine, sau poate fi un individ caracterizat de mutism, însă pentru parteneri primează cuvântul, așa că tăcutul pierde teren. Văzându-se nevoit să întrețină conversația, se simte la rândul său stânjenit. Tăcutul (exceptând varianta mutismului), este un bun ascultător și un bun analizator al unei conversații și a persoanelor implicate în aceasta, vorbește extrem de puțin, iar în momentul în care vorbește, cuvintele sale sunt de regulă spuse pe un ton apăsat, sobru, în contradicție cu tonul general al conversației, care este ușor și vioi; luând cuvântul, nu face decât să stârnească și mai mult suspiciunea celor din jurul lui și chiar dacă partenerii săi de conversație cunosc zicalele și proverbele vechi de când lumea, în care tăcerea este pusă la loc de cinste, fiind considerată virtute, rămâne totuși individul care face notă discordantă cu restul grupului. În prezența tăcutului, oamenii nu se simt confortabil, motiv pentru care ajung să „îi poarte pică”, pentru faptul că „le-a stricat seara”, sau au trezit în ei suspiciuni legate de propriile persoane. Tăcutul nu poate fi „iertat” de către partenerii de conversație decât în situația în care este bolnav, a suferit o traumă sau o piedere; în aceste situații, partenerii încearcă să îl introducă în conversație, adresându-i întrebări și cerându-i păreri, uneori reprosandu-i-se pe un ton prietenesc faptul că nu este vorbăreț. Aici intervine egoismul celorlalți, care nu doresc ca întâlnirea să devină un fiasco din cauza unui tăcut, negândindu-se la faptul că un om nu poate fi judecat în funcție de debitul său verbal. Tăcutul ajunge să aibă impresia că reprezintă un fel de paria al grupului din care face parte. În comparație cu alți membrii ai grupului, care vorbesc aproape în continuu, există situația în care, cuvintele sale sunt așteptate cu mult interes și nerăbdare de către ceilalți, părerea lui este ascultată atenție, partenerii de conversație acordând o mai mare importanță cuvintelor sale, comparativ cu cele ale vorbarețului, care sunt auzite pe tot parcursul conversației. Perceput și ca o persoană care crede că știe mai multe decât ceilalți, care se consideră superior din punct de vedere intelectual, sau ca o persoană pentru care subiectul în cauză este învechit, în realitate poate fi plictisit, poate dori să ia cuvântul dar așteaptă momentul, sau nu are nimic de spus referitor la tema dezbătută. Poate fi de asemeni un tip timid, care încearcă să își găsească acele cuvinte pe care le consideră potrivite situației, pentru a nu se face de râs, arătând astfel că este o persoană inteligentă și în cunoștință de cauză, poate fi un individ retras, ori un individ prudent, care nu se aruncă într-o discuție, dacă el consideră că propriile-i cuvinte ar putea avea caracter ofensator; poate fi de asemeni un individ sensibil, care pune preț mai mult pe tăcere decât pe cuvânt. Indiferent de trăsăturile sale, tăcutul este un individ rezervat în relația cu ceilalți membrii ai grupului, rezerva sa fiind privită de ceilalți ca o barieră pe care el însuși o interpune. Continuând a fi tăcut în conversația respectivă, nu numai că incomodează pe ceilalți membrii ai grupului, ci îi determină deopotrivă să îi adreseze diverse întrebări de genul „De ce taci?”, „Nu ai nimic de spus?”, „Ce părere ai despre…?”, „Te-ai plictisit?”, „Ai ceva cu noi?”, obligându-l astfel să ia cuvântul. Deși stârnește ciudă și neliniște, de multe ori tăcutul este privit ca o persoană înțeleaptă, care își calculează cuvintele, care știe să asculte și care este răbdător; însă dusă la extrem, această tăcere devine mutism, tăcutul exprimându-și categoric refuzul de a vorbi. Continuând în mutism, tăcutul este perceput ca o persoană fără educație, arogantă, o persoană ce nu își apreciază partenerii de conversație și opiniile acestora, când de fapt este speriat. Comportamentul tăcutului declanșează în rândul celorlalți simțăminte, reacții și percepții antagonice: poate fi un individ cu o mare putere de seducție asupra celorlalți, poate trece drept o persoană violentă prin refuzul de a vorbi și, pentru a-l determina să vorbească, partenerii recurg la cuvinte ce exprima mai întâi rugăminte, pentru ca mai apoi, în cazul neobțtinerii comunicării verbale, să treacă la utilizarea unor cuvinte agresive, exercitând astfel presiune asupra tăcutului, în condițiile în care le-a fost pusă la încercare răbdarea, ori nu mai știu efectiv ce tehnică să utilizeze. Mutismul tăcutului, asociat cu diferite gesturi sau artefacte, poate spori reacții afective și verbale mai virulente din partea partenerilor de conversație: aprinzându-și o țigară, tăcutul se arată plictisit, o poziție a corpului confortabilă, lejeră, arată că deși nu dorește să vorbească, tăcutul se simte în largul lui în prezența celorlalți, pe care totodată nu îi respectă, prin alegerea atentă a unei ținute vestimentare, elegante și/sau lejere, mutismul tăcutului este perceput de către ceilalți ca fiind datorat sentimentului de superioritate pe care îl are față de ceilalți, în timp ce utilizarea unor haine în culori vii, arată că este o persoană sociabilă, care dorește să își afirme punctul de vedere și propria personalitate; în acest caz, mutismul tăcutului este perceput drept plictiseală și aroganță, atât față de ceilalți cât și față de subiect. În societatea modernă, tăcutului i se atribuie calificativul de taciturn; deși din punct de vedere semantic, taciturn este derivat din “rădăcina latină tăcere care înseamnă „a tăcea" “(ibidem, p. 62), taciturnul nu poate fi confundat cu tăcutul, deoarece, taciturnul este un calificativ cu o latura mai negativă, ce are caracter defavorabil, depreciativ sau disprețuitor, acest caracter exprimând atitudinea și opinia celorlalți referitoare la cel tăcut; prin comparație, tăcutul nu este văzut exact în aceeași lumină defavorabilă, din motive diverse: uneori ia cuvântul, tăcerea îl caracterizează dintotdeauna, iar cei care îl cunosc într-adevăr, nu sunt supărați și nu sunt deranjați de tăcere; spre exemplu, la noi, tăcutului i se mai spune și „mutulică”, ce are un înțeles mai degrabă umoristic, „mutulică” fiind simpatizat de către ceilalți membrii ai grupului, care fac glume pe seama mutismului său, însă glumele sunt percepute în mod pozitiv chiar și de către tăcut însuși, deoarece între el și ceilalți există o relație prestabilită și închegată. Taciturnul în schimb, stârnește întotdeauna curiozitate, neliniște, suspiciuni nefiind prea dorit de către membrii grupului social. Indiferent de faptul că este tăcut sau taciturn, individul care tace prea mult devine unul egoist, gândindu-se doar la propria persoană, chiar dacă are impresia că tăcerea lui nu are de ce să ofenseze pe cineva anume; cum toți oamenii sunt diferiți, în cadrul unui grup social există și persoane sensibile, care sunt afectate de tăcerea unui astfel de individ; persoana sensibilă percep tăcerea celuilalt drept un sentiment de indiferență, aroganță sau ironie, o jignire adusă propriei persoane, aducând-o în stadiul de a fi ea însăși redusă la tăcere, datorită frustrării pe care o resimte. La rândul lor, tăcutul sau taciturnul, nu conștientizează sau nu vor să conștientizeze faptul că tăcerea îndelungată poate afecta într-un final starea de bine a întregului grup și cum nimeni nu își dorește ca în urma unei întâlniri de grup să plece cu sentimente de indispoziție, cel care tace, va fi eliminat din grup de către ceilalți, ce recurg pentru aceasta, ori la cuvinte concrete, ori la gesturi venite din subconștient, însă menite să aducă același deznodământ. Dacă nu este prea timid, suferind sau tăcut dintotdeauna, mutismul este perceput ca abandonul voit al raporturilor sociale. Cum tăcerea stă la baza coversației, fiind deopotrivă atât cauză cât și efect al conversației, David Le Breton, reliefează cele două forme de tăcere prezente în cadrul unei conversații: tăcerea generală, respectiv acele momente de tăcere, ce implică toți membrii grupului, niciunul dintre aceștia făcându-se vinovat de tăcere, tăcerea generală fiind precursoarea reînceperii conversației și, tăcerea eventuală, în cadrul căreia este implicat un singur membru al grupului, tăcutul, de al cărui comportament și cuvântare depinde desfășurarea ulterioară normală a conversației. Deși tăcutul nu utilizează în mod repetitiv cuvintele, atât în cadrul aceleiași întâlniri de grup, cât și în cadrul unor întâlniri diferite, indiferent de faptul că este catalogat în mod negativ drept arogant și zeflemitor, sau dimpotrivă, într-un mod pozitiv, drept sobru și inteligent, el va deranja și va neliniști întotdeauna pe ceilalți, care vor evita pe cât posibil orice altă întâlnire; devenind în cele din urmă izolat, tăcutul se închide în el și simțindu-se neînțeles, se retrage în mutism, stabilitatea sa emoțională fiind în mod evident afectată. Pentru a nu se ajunge într-o astfel de situație, este foarte important compromisul de ambele părți: membrii grupului trebuie să fie cât mai răbdători, în această lume nerăbdătoare, iar tăcutul, indiferent de motivele ce stau la baza tăcerii lui, trebuie să învețe a lua din când în când cuvântul, pentru că trăim într-o lume în care socializarea este nu numai la mare căutare, ci condiția existenței însăși, în timp ce tăcerea devine din ce în ce mai neînsemnată.

Astfel, dacă tăcerea utilizată în mod cumpătat constituie o adevărată calitate, în societatea modernă, în care accesul la informații, cultură și implicit educație, este foarte vast, se pune accentul în mod paradoxal, pe cuvânt, într-o conversație în care intervine tăcerea lipsa cuvântului simbolizând întreruperea raporturilor sociale, în actuala ideologie cuvântul reprezentând condiția esențială a comunicării și implicit a legăturilor sociale; temându-se de tăcere, oamenii vorbesc tot timpul, din teamă de a nu pierde legătura cu lumea; subiectul unei conversații nu mai contează, atât timp cât fiecare este angrenat în conversație, simțindu-se astfel ascultat și remarcat, fiindcă tăcerea a ajuns să trezească în noi anxietate și angoasă, iar cel care tace, nu face decât să ne arate nu comunicarea prin tăcerea (așa cum este firesc), ci lipsă comunicării însăși.

2) Vorbarețul, opusul tăcutului, acordă o importanță deosebită raporturilor sociale și implicit, regimului limbajului specific grupului social și uzanțelor culturale și regimul limbajului poate fi afectat nu numai de prezența tăcutului, ci și de prezența vorbarețului, care face exces în utilizarea cuvântului. Lupta împotriva tăcerii se manifestă prin abordarea unor subiecte banale legate de știri, vreme sau bârfe și în acest mod, individul se opune vehement tăcerii; toate aceste subiecte fără valoare constituie vorbăria, prin care individul întreține contactul social și încearcă să fie remarcat. Există însă și persoane care se sustrag de la vorbărie, preferând conversații bazate pe subiecte de interes real, în care momentele de tăcere sunt obligatorii pentru calitatea unui răspuns și a unei conversații și importante pentru însăși persoanele care adresează o întrebare ori cer opinia unui partener de conversație, prin tăcerea celuilalt, având încredere în faptul ca vor avea parte de un răspuns pertinent, bazat pe ascultare și înțelegere. În timp ce tăcerea reprezintă un tip de comunicare profundă și dificil de atins, vorbăria reprezintă cel mai ușor mod în care o persoană consideră că se poate face înțeleasă și remarcată, în același timp având ocazia de a-și cunoaște partenerul de conversație; se pierde însă din vedere un aspect: vorbăria, având la baza subiecte superficiale, ușor abordabile de către toți partenerii grupului, nu adâncește cunoașterea, cum lăsa impresia, ci dimpotrivă: cunoașterea partenerilor între ei nu se află nici măcar în stadiul incipient; acordând o importanță prea mare cuvintelor adresate, vorbarețul nu mai este atent la gesturile și mimica interlocutorilor săi, care îi vor dezvălui părerile despre sine: astfel, dacă ne simțim plictisiți în cadrul unui grup în care vorbăria primează, putem întreține prin cuvânt conversația și tot prin cuvânt, putem lăsa impresia că ne simțim bine, când în realitate, abia așteptam să ne eliberăm de jugul vorbăriei fără rost; zâmbim, facem conversație, arătam verbal că ne simțim bine, dar în același timp dăm dintr-un picior sau din ambele, exprimând astfel nerăbdarea, așteptând încheierea nu numai a conversației ci și a întâlnirii; ascultăm preț de câteva momente, dar dăm ochii peste cap sau ne consultăm ceasul, arătând că suntem plictisiți și ora înaintată ne impune să ne retragem, când în realitate, dorim să părăsim grupul. Cu toate acestea, considerăm că întreaga noastră existență depinde de întreținerea perpetuă a cuvântului în conversație; tăcând, avem impresia că nu existăm, iar vorbăria nu ne ajută să ne cunoaștem partenerii de conversație, ci ne ajută doar la întreținerea legăturilor sociale, a socializării și nu a relațiilor sociale, căci pentru a stabili o relație socială, trebuie să cunoști o persoană, iar pentru a cunoaște o persoană vorbăria este irelevantă. Limbutul în schimb, este o extensie negativă a vorbărețului, la fel cum taciturnul este extensia negativă a tăcutului. Limbutul vorbește îngrozitor de mult și fără rost, nedându-i celălalt posibilitatea de a lua cuvântul, obosindu-și partenerii de grup și de conversație, care din respect, se simt nevoiți să îl asculte, când în realitate sunt atât de iritați, încât la un moment dat, mai ales într-un grup de prieteni, ajung să exclame: „Mă doare capul de cât vorbești!”. În timp ce vorbărețul „dovedește o pasiune neobișnuită pentru funcția fatică a limbajului și nu se teme să proclame acest lucru” (ibidem, p. 73), cu alte cuvinte manifestă o plăcere deosebită pentru menținerea contactului între partenerii de conversație prin intermediul cuvântului, limbutul în schimb duce la extrem funcția fatică a limbajului și, exuberant în cuvinte, atenția nu îi este îndreptată și către partenerul de conversație, căruia nu îi cere părerea, ci doar prezența, cum la fel de bine în locul interlocutorului său ar fi putut fi o fereastră, o păpușă sau un animal. Partenerul de conversație se simte astfel jenat, neluat în seamă, neștiind cum să reacționeze în alt mod, decât tăcând, afirmând sau infirmând ceea ce limbutul relatează, prin mișcări ale capului sau mâinilor, deoarece nu numai că nu are voie să vorbească, dar nu i se cere părerea și nici nu se face pauza necesară pentru a putea lua în sfârșit, cuvântul. Partenerul de conversație al limbutului, este redus la tăcere, rămânând indiferent la subiectul pe care acesta îl relatează și mai ales la viteza schimbării subiectelor de către limbut, în mintea partenerului de conversație intrând un amalgam de informații pe care nu mai știe cum să le sorteze; obosind, încearcă a se retrage, dar nici acest lucru nu îi este permis: limbutul se uită fix în ochii lui și vorbește continuu, astfel că partenerul este privat și de libertatea de acțiune, simțindu-se astfel prizonierul limbutului. De cele mai multe ori, termenul vorbareț este asociat cu cel de limbut, cum tăcutul este asociat cu taciturnul, tocmai datorită trăsăturilor comune. Ca și limbutul, vorbarețul consideră că nu există dacă nu vorbește, nerespectând timpii de pauză necesari în cadrul unei conversații. Neacordându-i celuilalt dreptul la replică, simte o dublă satisfacție: se află în fața unui partener care este pus în situația de a-l asculta și, de asemeni se consideră stăpânul întregii conversații, prin monopolul asupra celuilalt. Cum individul ce recurge prin tăcere la mutism a declarat război cuvântului, speriat fiind de cuvânt, vorbărețul, prin cuvânt, a declarat război tăcerii, fiind speriat de tăcere și având tendința de a fi repetitiv în idei, doar pentru a umple tăcerea, spre deosebire de tăcut, care nu este repetitiv, deoarece preferă tăcerea. Pentru vorbăreț nu contează faptul că vorbele sale sunt plictisitoare, pentru el contează a se simți în centrul atenției, neconștientizând faptul că practic devine ridicol și jenant în fața membrilor grupului. Deși uneori vorbarețul admite în fața celorlalți că este „vorbareț”, o face din dorința de a se autocaracteriza, elogiindu-și această „calitate” și nu scuzându-se în fața celorlalți, așa cum lăsa impresia să se înțeleagă. Este mai egoist și mult mai mândru de el decât tăcutul, considerând că în absența lui, legătura socială între membrii grupului, este întreruptă. În același timp, este cu mult mai speriat decât tăcutul, deoarece pentru el tăcerea înseamnă renunțarea și abandonul la societate, iar apartenența socială la un grup este vitală pentru însăși existența și acceptarea sa de către societate. Crezând cu tărie că reprezintă stâlpul unei întruniri de grup, în realitate însă, tocmai excesul său de zel prin intermediul vorbăriei, conduce la apariția unor gesturi cu subînțeles, din partea grupului și, dacă tăcutul este îndepărtat de către grup într-un mod oarecum galant, cu subînțeles, în cazul vorbarețului, grupul recurge la gesturi extreme, deoarece vorbăria acestuia seamănă efectiv teroare în cadrul membrilor: apropierea vorbărețului de grup, îi face pe aceștia să se împrăștie pe unde apucă, să inițieze diverse activități doar pentru „a scăpa” (se grupează câte 2-3 și prin înțelegere tacită dezbat un subiect anume, pentru a semnala vorbărețului că deja se vorbește, unul ascultă și în același timp fredonează o melodie, altul se retrage cu partenerul de conversație într-un colț), iar dacă din întâmplare, un membru al grupului se îndreaptă către vorbăreț, fără ca în prealabil să îi remarce prezența, face cale-întoarsă, semn că a uitat ceva, sau se aruncă în conversație cu primul membru al grupului pe lângă care trece, din disperarea de a nu cădea victima vorbărețului. Toate aceste semnale de alarmă la adresa vorbarețului, sunt extrem de evidente: el poate simți la un moment dat că nu este dorit, însă continuă cu înverșunare a se face remarcat prin cuvinte, spre deosebire de tăcut, care se izolează; având arma cuvântului, vorbărețul spre deosebire de tăcut, este o persoană sociabilă, așadar îi este extrem de ușor să intre iar în conversație. În cazul vorbarețului, primul care trebuie să îi vină în ajutor pentru restabilirea echilibrului unei conversații și pentru a învăța ce și cum să vorbească, este el însuși. Vorbărețul nu poate pretinde ajutorul celorlalți, cum nici ceilalți nu simt empatie sau nu se simt obligați în a-l ajuta să tacă, spre deosebire de tăcut, neputând invoca boala sau durerea pentru a stârni simpatie, pentru că toată lumea îl vede flecar, jovial, bine-dispus, omul fără probleme. În realitate însă, vorbarețul trebuie să conștientizeze faptul că lipsa zgomotului nu trebuie să îl sperie, tăcerea fiind absolut necesară în cadrul unei conversații: ea arată respect față de interlocutor, înțelegere, ascultare și acordarea dreptului la replică, deoarece a ști să faci o conversație, înseamnă deopotrivă arta și știință. Asistăm astfel la două exigențe ale unui grup social, în raport cu dialogul, ori conversația: dacă în prezența tăcutului, grupul dorește să îi asculte cuvintele, fiind chiar interesat de ele, în prezența vorbărețului, grupul își dorește cu ardoare trăirea unor momente de tăcere, adică mutismul, cuvintele vorbărețului fiind obositoare și fără importanță ajungând să deprecieze și să disocieze limbajul: „Vorbăria distruge limbajul punându-se stavilă în calea cuvântului. Când trăncănești, nu spui nimic adevărat, chiar dacă nu spui nimic fals, căci nu vorbești cu adevărat.” (M. Blanchot, p. 177, apud David Le Breton, ibidem, p. 74).

Astfel, pentru o conversație de valoare, echilibrul între tăcere și cuvânt joacă un rol extrem de important. Evident că există societăți care acordă valoare mai mult cuvântului decât tăcerii, în rândul acestora intrând și societățile africane, în cadrul cărora, întreruperea cuvântului înseamnă întreruperea raporturilor dintre oameni și a relațiilor sociale și, invers, societăți în care individul ce vorbește prea mult ofensează în mod evident membrii grupului, sau pe interlocutorul său; toate aceste lucruri țin de cultură și educația caracteristică fiecărei societăți în parte.

Cu toate acestea, în cadrul aceleiași societăți, există discrepanțe în ceea ce privește utilizarea tăcerii și a cuvântului într-o conversație, din cauza unor factori restrictivi, meniți să reducă la tăcere, sau dimpotrivă, să provoace vorbăria celuilalt. Factorii restrictivi sunt dați de apartenența la categoria de sex: astfel, în funcție de societate sau de statutul pe care îl ocupă, femeia nu are aceeași libertate de exprimare a cuvântului, precum bărbatul, aceasta ajungând să reprezinte în astfel de situații sexul tăcerii (ibidem, p. 32); în alte societăți, femeia are libertate deplină în exprimarea cuvântului, însă i se atribuie în mod ofensator calificativul de „limbută”, datorită subiectelor lipsite de importantă și plictisitoare, pe care le dezbat repede, nelăsând posibilitatea partenerului de a interveni; și într-un caz și în celălalt, femeia devine victima comunicării și în cele din urmă a uzanțelor sociale. Alți factori restrictivi meniți a reduce la tăcere, sunt reprezentați de „culoarea” sau etnia individului: un copil negru, aflat în cartierul său, în preajma rudelor și cunoștințelor de aceeași culoare, este neinhibat, are un incredibil debit verbal, dat de curaj dar și de faptul că nu se simte obligat a-și alege cuvintele, pentru a nu fi criticat și ridiculizat; trăind de regulă în suburbii, unde infracționalitatea are un procentaj ridicat și unde îndemnul copiilor la învățătură de către părinți nu prea are loc, acești copii sunt la fel ca și vecinii și rudele lor; la școală însă, puși în relația cu alți elevi și colegi de culoare albă, sau profesori de culoare albă, sunt din ce în ce mai rezervați, mai reticenți, se simt frustrați și apelează la opunere și/sau mutism, însoțite de gesturi relevante: aruncarea manualului, zâmbet sfidător sau ironic, ascultarea în căsti de muzică in timp ce profesorul vorbește, îmreunarea brațelor concomitent cu refuzul categoric de a vorbi. De opunere și mutism se utilizează și copiii de etnie rromă din țara noastră.

Din analiza implicațiilor tăcerii, se poate remarca foarte ușor, faptul că tăcerea este extrem de importantă pentru relațiile de grup.

Analizând Dinamica grupurilor restrânse, Pierre De Visscher a definit mai întâi noțiunea de grup social (adica o formațiune socială). Formațiunea socială “desemnează o rețea de indivizi care au în comun modele culturale sau subculturale, ce contribuie la stabilirea unor procese de uniformizare, pe de o parte, de redistribuire a statutelor, pozițiilor și rolurilor, pe de altă parte”. Conform aceluiași autor, formațiunile sociale includ grupurile sociale, colectivitățile și organizațiile.

Grupul social reprezintă “o formațiune socială în interiorul căreia indivizii sînt în interacțiune conform unor reguli fixe… (criteriu obiectiv), împărtășesc sentimentul de a constitui o entitate aparte (un prim criteriu subiectiv), astfel încît membrii s-ar putea recunoaște ca atare (al doilea criteriu subiectiv)”(ibidem), un grup social fiind alcătuit din indivizi ce stabilesc anumite relații. Orice individ însă, reprezentând “un membru al unei categorii sociale date” (Fabio Lorenzi-Cioldi, Willem Doise, Relațiile între grupuri: identitate socială și identitate personală, în Psihologie socială. Aspecte contemporane, ibidem, p.370), trebuie să se conformeze canoanelor sociale impuse, învățand stereotipurile categoriei sociale din care face parte, astfel că se îndepartează tot mai mult de propria-i personalitate, respectând “eticheta” socială; în acest mod, un individ care preferă mai mult să tacă și să asculte, decât să vorbească, însă apartenent la un grup social în care se vorbește foarte mult, se simte obligat să aibă aceeași conduită, din nevoia de a nu fi exclus. El continuă să facă parte din grupul social respectiv, însă întâlnirile de grup pot deveni neplăcute și chinuitoare pentru el, deoarece este conștient de faptul că trebuie să urmeze canoanele comunicării orale. Având în vedere faptul că un grup social impune omogenitatea (atât a indivizilor cât și a relațiilor sociale), un tacut va face întotdeauna o notă discordantă cu restul membrilor grupului, motiv pentru care la început este privit cu suspiciune, ulterior fiind exclus din grup, afectarea omogenității fiind percepută ca o modalitate de anihilare a grupului. Statutul individului tăcut, ce face parte dintr-un grup social, reprezintă unul dintre cei mai importanți factori pentru perceperea sa de către ceilalți membri: un tăcut intelectual, cu o bună condiție materială și îmbrăcat elegant, poate fi perceput în două moduri distincte: unii membrii îl apreciază, îi apreciază deopotriva și tăcerea (pe care o consideră efectul ascultării atente), în timp ce alții il consideră trufaș, arogant, neinteresat de grup; în cazul de față se poate genera un conflict între cele două “tabere”, datorită viziunilor diferite, conflict ce poate duce la relații interpersonale în interioriul grupului, distruse, putându-se ajunge chiar și la dispersarea grupului, din considerente individuale și de ce nu, din “nepotrivire de caracter”. În acest sens, în continuitatea unui grup social, un rol extrem de important îl are comportamentul prosocial al indivizilor, respectiv acel comportament care, “nu lezeaza, ci, dimpotrivă, consolidează normele și valorile sociale” (Septimiu Chelcea, Comportamentul prosocial, în Adrian Neculau, Psihologie socială. Aspecte contemporane, ibidem, p.444). Comportamentul prosocial trebuie luat în considerație de către toți membrii grupului, indiferent de preferința pentru tăcere sau cuvânt și indiferent de ponderea mai mare a cuvântului în cadrul grupului social respectiv. Comportamentul prosocial este extrem de benefic în relațiile de grup, dacă este urmărit de către toți membrii acestuia: astfel, persoanele care acordă o atenție deosebit de mare conversației, îl pot ajuta pe tăcut a se integra mai bine și invers, tăcutul, prin comportamentul prosocial, le poate demonstra celorlalți că își dorește să rămână în grupul respectiv, însă cum acest tip de comportament reprezintă „acțiunea care nu aduce beneficii decît celui ce primește ajutor”, sau „acte intenționate care ar putea avea consecințe pozitive pentru alții” (ibidem, p. 445), într-un grup social în care este prezent un individ tăcut, comportamentul prosocial trebuie dezvoltat cu precădere de către ceilalți membri ai grupului, arătându-i astfel tăcutului, interes, înțelegere, simpatie și respect; prin aceste semnale, tăcutul se va simți în largul său, iar cuvintele sale pot avea o pondere mai mare în cadrul unei conversații, fiind ajutat astfel să vorbească; este un factor important în ajutorarea persoanelor care apelează prin intermediul tăcerii, la opunere sau mutism, la baza comportamentului prosocial aflându-se “intenția de a ajuta alte persoane” (ibidem).

În cazul în care, indivizii din cadrul unui grup nu apelează la comportamentul prosocial și, din păcate, această situație este foarte frecventă în societatea actuală, personalitatea tăcutului are de suferit, astfel că se va transforma într-un “personaj”, pentru a putea rămâne ancorat în grupul respectiv, cu alte cuvinte, va trebui să fie cine și ceea ce nu este de fapt. Situația dată, are loc în contextul unei societăți actuale, în care se pune foarte mult accent pe integrarea socială și mai ales pe socializare. Personajul tăcutului reflectă compromisul la care acesta recurge: compromisul între propria-i personalitate și exigențele sociale, la care este nevoit a se supune.

Jean Maisonneuve a identificat patru tipuri de personaj (Jean Maisonneuve, Roluri si conflicte de roluri, în Adrian Neculau, Psihologie socială. Aspecte contemporane, ibidem, p. 200), la care tăcutul recurge de foarte multe ori, în interacțiunile sociale: personajul ca rol stereotipizat (a trebui să fii): tăcutul se comportă conform așteptărilor celorlalți; personajul ca mască (aparența): aici compromisul poate avea dublă factură: poate fi realizat mai mult sau mai puțin conștient, poate fi de tip manipulator (pentru cei care prin tăcere, doresc manipularea celorlalți) sau oportunistă (pentru cei care vor să respecte normele sociale impuse); personajul ca refugiu (sau ca alibi), în mod special pentru indivizii ce apelează la mutism, deoarece, aceștia au tendinta de a se proteja); personajul ca ideal personal (a voi să fii): tăcutul care vorbeste, din dorința de a fi aidoma celorlalți.

Indiferent de tipul personajului la care tăcutul recurge, distorsionarea personalității este foarte dăunatoare atât psihicului cât și afectivității sale, în cazuri grave putându-se ajunge la confundarea cu însuși personajul, asemanătoare afecțiunii dublei personalități.

Pentru a reliefa importanța tăcerii și a cuvântului în relațiile de grup și în comunicare, factorii restrictivi declanșatori ai tăcerii, sau dimpotrivă, a vorbăriei, mesajele transmise prin tăcere și celelalte elemente ale comunicării nonverbale de către cei „condamnați la tăcere”, precum și rolul tăcerii în cadrul comunicării și al stabilirii relațiilor interpersonale, am recurs la efectuarea unui studiu de caz în care am avut în vedere două subiecte pe care le consider extrem de importante: unul este bazat pe observație, obiectivul țintă fiind etnia rromă, iar cel de-al doilea se bazează pe studiul comparativ legat de categoria de sex, bazat pe interviu.

CAPITOLUL 3. DIALECTICA TĂCERE-CUVÂNT: OBSERVAȚII ȘI STUDII COMPARATIVE

3.1. METODE ȘI TEHNICI UTILIZATE

Metodele de cercetare utilizate de către mine în cadrul studiului de caz, sunt reprezentate de metodele calitative, deoarece, acest tip de metode sunt aplicabile cu succes în domeniul comunicării, dar și pentru faptul că au o relevanță foarte mare pentru tema lucrării mele, care se axează pe elementele comunicării nonverbale și, în mod special pe tăcere, elementul cel mai important al acestui tip de comunicare.

Metodele calitative au un foarte mare avantaj în raport cu metodele cantitative (formale), deoarece, în tehnicile metodelor calitative este inclusă analiza elementelor comunicării nonverbale, astfel că datele obținute capăta un aspect deosebit de important: rezultatele se bazează și pe cercetarea acestor elemente, la care apelează în mod inconștient subiecții, răspunsurile oferite de comunicare nonverbală per ansamblu, fiind cu mult mai veridice comparativ cu răspunsurile oferite doar prin comunicarea verbală. Având în același timp avantajul cercetării prin intermediul contactului direct cu subiecții, operatorul poate obține date suplimentare, foarte utile în tema aleasă pentru cercetare. În același timp, metodele cantitative (chestionarul, sondajele de opinie), deși oferă date exacte, sunt susceptibile din punctul de vedere al obiectivității (care la metodele calitative constituie un factor primordial pentru succesul cercetării), iar contactul direct cu oamenii este foarte redus, ceea ce înseamnă că rezultatele obținute se bazează doar pe răspunsurile oferite de către subiecți prin comunicare orală sau în scris, fără a lua în calcul, comunicarea nonverbala, stâlpul adevăratei comunicări.

Metodele calitative introduse de mine în studiul de caz, se referă la observație și interviu și, am ales observația în cadrul cercetării comunicării orale și mai ales a celei nonverbale, având subiect etnia rromă, considerând că această categorie de oameni spune multe prin toate elementele comunicării nonverbale, la care apelează în mod inconștient, incluzând totodată în cadrul observației rolul și consecințele tăcerii și cuvântului în cadrul conversațiilor între acești oameni.

În cadrul interviului, tehnică de cercetare utilizată în anchete, am optat pentru studii comparative, bazate pe categoriile de sex (bărbați/femei). Am ales interviul, pentru a verifica ipotezele expuse în partea teoretică a lucrării, dar și pentru faptul că interviul reprezintă, conform Dicționarului de Psihologie (1997), o „formă de dialog în care interrelaționarea are un scop important, în special de a surprinde cunoașterea unei anumite persoane, a opțiunilor sale, a experienței personale cu privire la ceva, dar și a modului de a interpreta situații, probleme, reacții la care a asistat, ori evenimente în care a fost implicat direct sau indirect cel solicitat în interviu”, încercând în același timp, să obțin informațiile dorite, conforme obiectivului fixat și anume modul în care tăcerea este percepută în conversație, alături de celelalte elemente ale comunicării nonverbale, de către cele două categorii de sex. Consider că și interviul, alături de observație, reprezintă o tehnică de cercetare calitativă foarte importantă, deoarece, am putut evalua calitatea lui în funcție de observațiile pe care le-am făcut, ca operator, observații cu privire la „comportamentul nonverbal al persoanelor intervievate sau momentele (întrebările) care au generat reacții emoționale” (Septimiu Chelcea, 1998, apud Ion Cauc, Beatrice Manu, Daniela Pârlea, Laura Goran, ibidem, p. 73). Definitorie pentru alegerea mea, este faptul că interviul este considerat „tehnica esențială de cercetare psihosociologică” și totodată cea mai utilizata tehnică, deoarece, prezintă avantaje de neegalat: „observarea comportamentelor nonverbale ale persoanelor cuprinse în eșantion, colectarea de răspunsuri spontane, elaborarea de răspunsuri, ceea ce asigură furnizarea de informații, esențială pentru verificarea ipotezelor cercetării” (Ion Cauc, Beatrice Manu, Daniela Pârlea, Laura Goran, ibidem, p. 74).

Atât observația cât și interviul, esențiale pentru specializarea mea, pentru cercetarea comunicării nonverbale, pentru observarea și verificarea ipotezelor de la care am pornit în partea teoretică, le-am realizat pe grupuri experimentale, asupra persoanelor acționând variabile independente, impuse de mine deliberat, alese pentru a-mi facilita cercetarea, dar și pentru ca rezultatele acesteia să fie cât mai exacte și clare, reliefând rezultatele obținute, în conformitate cu informațiile transpuse în partea teoretică.

3.2. OBSERVAȚIA: ETNIA RROMĂ

Pentru observația etniei rrome, am ales să fiu un observator ascuns și neimplicat, nedorind a denatura comportamentul firesc al subiecților, ceea ce ar fi dus în mod evident și la denaturarea informațiilor. În același timp, prezența mea ar fi indus cel mai probabil un sentiment de ostilitate din partea acestora și un comportament rece și artificial, în prezența mea, reacțiile naturale ale acestora, ar fi devenit forțate și ar fi condus cu siguranță la apariția unor comportamente nespecifice etniei, afectând calitatea studiului de caz.

În acest sens, am ales să observ etnia rromă într-unul din locurile publice mult îndrăgite de ei și anume mall-ul, unde își fac semnalată prezența în mod frecvent. Principalul motiv pentru care am ales această locație, a fost dată de siguranța interelaționării acestora cu românii, o modalitate în plus de a le observa comportamentul.

Înainte de a merge în locația respectivă, mi-am format două grile de observație, una având ca subiect COMPORTAMENTUL NONVERBAL, iar cealaltă DIALECTICA TĂCERE-CUVÂNT ÎN CADRUL GRUPULUI SOCIAL, considerând că am foarte multe de observat, datorită varietății elementelor nonverbale de care se folosesc în mod inconștient rromii, dar și a statutului cuvântului și tăcerii în cadrul relației de grup, dat fiind faptul că rromii sunt recunoscuți ca persoane ce vorbesc foarte repede și tare, prezența lor fiind semnalată pretutindeni, atât prin intermediul comportamentului și artefactelor, cât și prin intermediul comunicării, per ansamblu. Având în vedere că am recurs la o singură cercetare, observația mea a fost spontană.

Am ales ziua de duminică, zi de sărbătoare și relaxare pentru toată lumea, dar mai ales pentru rromi, știind că vin în număr mare, alături de soții și, m-am deplasat la un mall din București, al cărui nume, din considerente legate de rasism, nu am să îl dezvălui.

Orice mall este foarte aglomerat la sfârșit de săptămână, lucru ce s-a dovedit a fi adevărat și pentru ziua pe care mi-am ales-o.

Am intrat într-un mic restaurant cochet, însă neîngrădit de pereți, pentru a putea observa dacă vor alege un alt loc și m-am așezat la o masă. Nu la mult timp, gălăgia specifică mall-ului s-a amplificat, datorită apariției grupului așteptat, format din bărbați și femei, care, utilizând un dialcet specific, se apropiau tot mai mult. Spre norocul meu, gălăgioșii erau într-un număr suficient de mare pentru a-mi atinge scopul, grupul fiind format din 14 persoane, 7 femei și 7 bărbați. Ca o primă observație vizuală, bărbații mergeau înainte, semeți, iar la câțiva pași în spate, femeile, gălăgioase și zornăind din podoabe. După ce au privit scrutător în jur, au ales acceași locație și au apropiat două mese, nu foarte departe de a mea, la fel de gălăgios Deși mesele erau apropiate, așezarea s-a făcut diferențiat, pe cele două categorii de sex: femeile au luat loc împreună la o masă, în timp ce bărbații, la o alta. Gestul efectuat m-a trimis imediat cu gândul la condițiile culturale ale etniei: fiind un grup originar din medievala Indie, atât modul în care s-au așezat la masă, cât și comportamentul gălăgios și bogăția de podoabe, au confirmat apartenența culturală a grupului, la această etnie.

La o masă distanță de ei, o familie de români cu doi copii, păreau vizibil deranjați, atât de prezența acestora cât și de gălăgie, dorindu-și probabil, un ambient mai liniștit și lipsit de „intruși”. Cum gălăgia era destul de deranjantă pentru toată lumea, bărbatul român s-a ridicat și a mers la masa bărbaților rromi, rugându-i să vorbească mai încet, „dacă se poate”, pentru a se putea bucura și el și familia lui de ieșirea în oraș. În acel moment, am pus pe masă prima grilă de observație, bazată pe COMPORTAMENTUL NONVERBAL și am recurs la completarea acesteia. Modelul grilei de observație, este prezentat în Anexa 1. Pentru evidențierea elementelor și comportamentelor prezente, respectiv absente, am recurs la notare de la 0 la 5, în care 0 indică elementul sau comportamentul absent, celelalte note indică ponderea comportamentului sau elementului prezent, 5 fiind punctajul maxim, respectiv prezența la cel mai înalt nivel a comportamentului, respectiv elementului nonverbal observabil. În grila de observație am introdus toate elementele comunicării nonverbale, pentru a putea deduce, într-un mod cât mai concret, comportamentul membrilor grupului.

Pe baza grilei, am putut observa următoarele: din punctul de vedere al paralimbajului, ritmul vorbirii este un element distinctiv pentru etnia rromă; datorită lui, aceștia pot fi identificați cu ușurință din punctul de vedere al apartenenței culturale, respectiv apartenenței zonale, precum și al nivelului de educație. Tot prin intermediul ritmului, am putut identifica persoana din grup care vorbește cel mai mult (vorbarețul) și persoana din grup care vorbește cel mai puțin (tăcutul), persoană ce vorbește rar, semn că ar putea suferi de un complex de inferioritate, deși ideea nu este concretă 100%. Am putut remarca și faptul că persoanele care au vorbit repede, au fost percepute într-un mod foarte pozitiv de ceilalți membrii ai grupului. În ceea ce privește componenta sonoră a râsului, am observat că bărbații râd mai ales în vocalele „e” și „o”, exprimând disprețul, batjocura și amenințarea, vocala fiind imprimată de latura culturală a râsului; exprimarea râsului prin intermediul acestor vocale, denotă personalitatea bărbaților rromi în special în relațiile cu sexul opus și cu alte categorii de oameni: este bine cunoscut faptul că bărbații rromi nu își respectă prea mult femeile, pe care le consideră cu mult inferioare lor, în fapt, sclavele lor, iar pe bărbații care nu aparțin etniei lor îi consideră firi slabe, efeminați, care dau prea multă libertate partenerelor și care nu își impun masculinitatea, pentru bărbații rromi, exprimarea masculinității fiind esențială și, în pofida evoluției societății, etnia rromă nu a evoluat deloc din acest punct de vedere, rămânând la aceleași origini, barbare. Femeile râd în vocalele „a” și „e”: râsul în „a” exprimă bucuria, însă râsul în „e” are aceleași interpretări ca și în cazul bărbaților, femeile de etnie rromă fiind foarte mândre de originea lor și considerând femeile din afara etniei ca fiindu-le inferioare, tocmai datorită libertății comportamentale: având drept de liberă alegere, femeile moderne sunt percepute ca mame denaturate, ori lipsite de feminitate, ori excesiv de vulgare și lipsite de bun simț prin vestimentația aleasă, cu ajutorul căreia își expun foarte mult corpul, incitând bărbații și arătând „ceea ce nu trebuie sa se vadă”.

Referitor la manifestările sonore fără conținut verbal, femeile au oftat și au plescăit foarte des în timpul întrevederii, semne ce exprimă durerea, suferința și lipsa de control (cauzată probabil de modul în care sunt tratate de către bărbați și datorită faptului că își doresc libertate, majoritatea dintre ele fiind căsătorite de la vârsta adolescenței, nu au avut ocazia de a se bucura de privilegiile perioadei ci dimpotrivă, au trebuit de copile, să învețe să fie mame și gospodine, iar într-o societate în care totul evoluează foarte rapid, în care egalitatea între sexe devine din ce în ce mai pregnantă la nivelul majorității societăților, devine pentru ele un motiv de frustrare, neputință și suferință). Bărbații au recurs cu precădere la tușit, în semn de eliberare (dorința de a lua cuvântul) și comparativ cu femeile, au utilizat mai puțin manifestările sonore, deoarece, comparativ cu acestea, ei nu se simt închistați sau obligați în a se supune canoanelor legate de exprimarea comportamentală și limbajul oral, libere, semn că latura culturală își pune amprenta foarte mult asupra paralimbajului.

Referitor la gestică, poziția capului adoptată de rromi, a variat foarte mult: bărbații rromi și-au împins capul înainte, în semn de amenințare, iar în momentul interacțiunii cu bărbatul român, majoritatea dintre ei au ținut capul ridicat în fața acestuia, semn că nu se tem de poziția sau statutul social al celuilalt. Prin ridicarea bățoasă a capului, bărbații rromi au dovedit de asemeni și aroganța specifică etniei rrome, vrând să arate faptul că nu se simt cu nimic mai prejos față de celălalt; acest gest, ține foarte mult de modul în care noi, românii, percep etnia rromă: conștienți de faptul că nu sunt priviți într-un mod foarte pozitiv, printr-un astfel de gest, bărbații rromi își etalează vanitatea dar și frustrarea, față de o societate care nu îi dorește. Femeile au avut capul plecat în majoritatea interacțiunilor cu bărbații rromi, în semn de supunere. Observând gesturile cu mâna și brațul utilizate în timpul conversației de grup, am observat ca majoritatea bărbaților rromi au adoptat poziția cu ambele mâini înapoia capului, fiecare încercând astfel să pară superior celorlalți membri ai grupului și totodată și atotștiutor. Femeile au gesticulat foarte mult cu mâinile, pentru perceperea sonoră a podoabelor de către ceilalți, în dorința de a ieși în evidență, măcar în societate, dacă în interiorul grupului, prezența lor de către bărbați nu este percepută. În momentul în care bărbatul român intrat în conversație cu grupul, bărbații rromi și-au încrucișat imediat brațele, exprimând astfel о ɑtіtudіnе dеfеnsіvă și nеgɑtіvă față de acesta, gestul indicând și interacțiunea cu persoane necunoscute lor. Gesturile cu piciorul au fost mai puțin utilizate, în timpul conversației, femeile au adoptat poziția picior peste picior, în timp ce, corpul, a fost îndreptat către partenera de conversație, semn că sunt cooperante în conversație și se înțeleg una pe cealaltă. Unii bărbați, au adoptat în timpul conversației de grup, o poziție relaxată, cu picioarele desfăcute, semn că sunt interesați de conversație și doresc să ia cuvântul, în timp ce un altul, cel mai în vârstă, a avut tot timpul mâinile duse la ceafă și picioarele larg desfăcute, arătându-și astfel superioritatea. În timpul interacțiunii cu românul, unii din bărbații rromi au adoptat poziția picior peste picior, în același timp având brațele încrucișate, impunând astfel o barieră între ei și societate, gestul fiind asociat unui om închis în el însuși și neîncrezător în privința interlocutorului.

Rromii gesticulează foarte mult, cele mai frecvente sunt gesturile ilustratorii, însoțind și completând comunicarea verbală, precum și gesturile de reglaj, prin poziția capului și corpului și orientarea acestuia și, în mod special manifestările afective, rromii exprimându-și foarte mult stările sufletești de bucurie, de enervare, manifestările afective având o puternică încărcătură culturală. În timpul conversației, bărbații și-au răsucit deseori mustățile, semn că ascultă cu interes, sunt preocupați și doresc să ofere un răspuns înțelept, în timp ce bărbatul cel mai vârstnic, își mângâia cu mâna barba lungă, semn că se gândește să ia o decizie de mare importanță.

În momentul în care s-au ridicat să plece, am remarcat că majoritatea bărbaților, s-au întors către soțiile lor, adoptând un anume gest, cu ajutorul mâinii: dеgеtul mɑrе vârât în cеntură sɑu în рɑrtеɑ dе sus ɑ buzunɑruluі, ceea ce ехрrіmă ɑtіtudіnі sехuɑlе ɑgrеsіvе, gestul fiind unul de agresivitate sexuală; astfel se poate deduce, că în familiile de rromi, femeile sunt adesea agresate și, din naturalețea prin care acestea percep gestul respectiv, arată că sunt atât împăcate cu propria soartă, cât și faptul că agresivitatea sexuală trebuie privită ca pe ceva firesc, bărbatul fiind stăpân peste toate.

Din punctul de vedere al proxemicii și teritoriului personal, observând distanța, am văzut că femeile discută la distanțe foarte mici una de cealaltă, instaurându-se în acest sens și atingerea fizică între ele, în timp ce bărbații, chiar dacă discută la o distanță mică unul față de celălalt, atingerea fizică între ei nu este prezentă; totodată, interacțiunea femeie/bărbat, are loc la o distanță puțin mai mare, semn că „femeile trebuie să stea cu femeile, iar bărbații cu bărbații”. În același timp, în momentul interacțiunii cu românul, bărbații rromi au avut o atitudine ba rece, ba agresivă, semn că le-a fost încălcat teritoriul personal, în momentul în care romanii s-au apropiat frontal de ei; femeile rrome au încetat discuția între ele, intervenind tăcerea, cu același înțeles. Cu o puternică factură culturală, proxemica și teritoriul cultural, denotă faptul că bărbații rromi sunt agresivi, iar femeile rrome tăcute și reci, în momentul interacțiunii cu membrii societății, alții decât cei apartenenți propriei comunități și tototdată, semn că această etnie ține foarte mult la teritoriul personal, orice altă interacțiune fiind receptată ca un semn al încălcării proprietății și intimității.

Artefactele reprezintă unul dintre cele mai importante elemente ale comunicării nonverbale la rromi, alături de paralimbaj, gestică și teritoriul personal; având în vedere diversitatea acestora, accentul pus de cercetători pe artefactele rromilor, pentru a le dezvălui personalitatea, constituie o premisă fundamentală în cunoașterea acestora, în mod special a femeilor din aceasta etnie, cunoscute ca fiind doar mame, gospodine, „sclavele” bărbaților, fără a li se oferi dreptul la replică și nicidecum cetățeni cu drepturi egale, ca și bărbatul, ori persoane care au propriile vise, frustrări și aspirații, dezvăluite îndeosebi prin intermediul artefactelor.

Vestimentația femeilor nu lasă vederii posibilitatea de a fi observate într-un mod foarte concret, ci doar intuitiv, forma corpului și liniile acestuia, îmbrăcămintea fiind dictată de latura culturală: femeile din etnia rromă nu trebuie să se îmbrace provocator, orice articol vestimentar fiind de natură a le acoperi formele trupului și nu de a le scoate în evidență; în același timp, nici una nu poartă pantaloni, articol vestimentar specific doar bărbaților, din punct de vedere vestimentar, femeile din etnia rromă trebuind să își arate feminitatea și nu masculinitatea, comparativ cu femeia modernă, care deseori alege pantalonii în ținuta vestimentară. Bărbații au cămășile descheiate la primii doi nasturi, pentru a-și dezvălui masculinitatea și spiritul liber, comparativ cu bărbatul modern, care în societate alege cămașa închisă inclusiv la primul nasture, devenind astfel prea protocolar.

Podoaba capilară a femeilor (părul) este extrem de lungă, semn al feminității, părul este împletit în cozi, accesorizate cu bănuți de aur, simbol al bogăției, în timp ce pe cap au baticuri din materiale de calitate, lejere și cu o bogată paletă coloristică, baticul reprezentând simbolul religios al femeii rrome, care, trebuie să aibă capul acoperit.

Bărbații poartă pălării, simbol cultural al masculinității, alături de mustăți; unul dintre bărbați, cel mai în vârstă, poartă o barbă lungă, semn că deține probabil cel mai înalt rang în comunitatea rromă, motiv pentru care, ceilalți trebuie să îi urmeze sfaturile pline de înțelepciune.

Raportat la podoabe, cozile femeilor sunt accesorizate cu bănuți de aur, simbol al bogăției; unele au mai mulți bănuți în păr decât altele, semn ca din punct de vedere material stau mult mai bine. De asemeni, toate au pe degete inele foarte mari, din aur, la mâini au brațări tot din aur, foarte late, cerceii sunt și ei de mari dimensiuni, în timp ce la gâturile lor atârnă lanțuri groase și lungi, de asemeni din aur, două dintre femei purtând în loc de lanțuri, salbe cu bani din aur, semn că sunt soțiile celor mai importanți și avuți oameni din comunitate. Accesoriile din aur sunt prezente și la bărbați: lanțuri lungi și foarte late, cu aspect de zale la gât, inele, deși în număr de doar 1-2 comparativ cu ale femeilor, sunt foarte mari, ieșind în evidență, la fel ca și brățările de la mâini, fiecare bărbat purtând doar câte o brățară, însă foarte stridentă vizual și ea; aurul prezent ca element vestimentar indispensabil, înseamnă simbolul bogăției și al falei: cu, cât sunt mai numeroase și mai „grele” aceste accesorii, cu atât persoanele ce le poartă sunt văzute mai bine din punct de vedere material, în comunitate. În același timp, prin etalarea lor în societate, rromii își doresc să-i sfideze pe ceilalți, arătându-le că din punct de vedere material stau mult mai bine, știut fiind faptul că rromii s-au simțit dintotdeauna discriminați și defavorizați de către societate, accesoriile vestimentare având rol de a epata.

Culorile au un rol extrem de important în identificarea personalității rromilor. Am observat că, deși pantalonii și pălăriile bărbaților sunt de culoare neagră, semn al spiritului rebel pe care îl posedă, dar și al faptului că sunt hotărâți, determinați, știu foarte bine ce au de făcut și în acest sens, nu suportă contrazicerea, cămășile în schimb, sunt de culoare: roșie, cu semnificație dominatoare, bărbații rromi etalându-și vitalitatea, sexualitatea dar și competitivitatea în același timp; violet intens, semn că sunt persoane impulsive și în permanentă competiție, atât față de cei din comunitatea de care aparțin, cât și față de societate, per ansamblu; verde, arătând asocierea cu natura, verdele având o intensă conotație culturală, dat fiind faptul că majoritatea rromilor locuiesc în marea lor majoritate, nu în blocuri, ci în stabilimente cât mai apropiate de mediul înconjurător, în același timp, verdele semnificând și constanța lor culturală și fermitatea. Vestimentația femeilor prezintă un mare amalgam de culori, neasortate și le este necesară o deosebită analiză: dat fiind faptul că femeile rrome trăiesc în umbra și în spatele bărbaților, culorile alese în vestimentație nu au doar o latură culturală, ci și una care le definește personalitatea și aspirațiile; în vestimenția lor este prezentă culoarea verde, cu aceeași semnificație ca și la bărbați, la care se alătură și dorința de schimbare, asociată cu: roșu, semn că femeile au firi pasionale și își doresc și ele să domine, aidoma bărbaților, galben, semn al dorinței de socializare, de conversație, cu întreaga comunitate, nu doar cu femeile și cu bărbații ce le sunt rude, dar și semn al originalității, lipsei de inhibiție și dorinței de schimbare și, într-adevăr, este cunoscut faptul că femeile rrome nu sunt deloc persoane inhibate, ci dimpotrivă, uneori, în diverse altercații, recurg chiar la exhibiționism, prin ridicarea fustelor, în același timp galbenul semnificând și dorința de schimbare, deoarece, cumva, în subconștientul lor, își doresc să evadeze din jugul cultural la care sunt supuse, exprimându-și propria personalitate și sexualitate; violetul intens, ales în vestimentație, are o cu totul altă semnificație decât la bărbați, culoarea semnificând faptul că femeile rrome se simt vulnerabile în preajma bărbaților din comunitate. Negrul este total absent, dat fiind faptul că este o culoare ce trebuie purtată doar de către bărbați, în semn de impunere și determinare, femeile neavând voie a fi rebele, a-și exprima opiniile, cu excepția celor privitoare la gospodărie sau copii și, în același timp, neavând dreptul de a lua decizii, acest drept fiind atribuit exclusiv bărbaților. În același timp, negrul este purtat de către femeile din etnia rromă doar în semn de doliu, deoarece ales în vestimentația de zi cu zi, ar semnifica nefericirea și tristețea, ori femeile rrome trebuie dimpotrivă, să își afișeze fericirea și bucuria. Având în vedere că în același articol vestimentar (cămașă, bluză sau fustă) sunt prezente mai multe culori, o concluzie generală ar fi că aceste femei își doresc să aibă parte de libertate, să se exprime, să fie ele însele, în rândul femeilor din etnie, neexistând o singură aspirație personală, ci mai multe, dincolo de latura culturală a culorilor alese, care, purtate atât de femei cât și de bărbați, indică înclinația spre bucuria de a trăi, de a fi liberi și de a fi altfel.

Referitor la expresiile faciale, mimica este foarte importantă, la rromi aceasta fiind foarte expresivă; am observat ca bărbații au fruntea încruntată, fiind preocupați și „aprigi la mânie” conform modelului cultural, în timp ce femeile, în rarele momente în care interacționează cu bărbații, au buzele strânse, fiind nesigure pe ele și ezitante, conform aceluiași model cultural, la origine fiind credința faptului că bărbații le sunt superiori, din toate punctele de vedere. Bărbații își încruntă foarte des sprâncenele și își încrețesc nasul în semn de neplăcere, în momentul în care sunt abordați de alți membri ai societății. Privirea rromilor spune și ea foarte multe: în momentul interacțiunii cu românii în general, bărbații rromi și-au privit insistent interlocutorii, în semn de furie și ostilitate, prin intermediul modului de a-și privi interlocutorii, bărbații rromi dând dovadă de aroganță, dominanță, agresivitate și nemulțumire, teritoriul fiindu-le încălcat; în aceeași situație, femeile și-au plecat capul, evitând privirea „intrușilor”, în sens contrar, gestul fiind perceput de membrii etniei ca o invitație sexuală.

În ceea ce privește haptica, unul din elementele constitutive ale acesteia, îmbrățișarea, care are deopotrivă factură amicală și erotică, a lipsit total din arsenalul gesturilor utilizate de rromi, în ceea ce privește îmbrățișarea bărbat/femeie, îmbrățișarea unei femei rrome de către un bărbat, altul decât soțul ei, fiind percepută ca lipsă de respect și dorință de inițiere a unui contact fizic, în consecință ca având conotații sexuale, dar și din simțul proprietății, pe care fiecare bărbat consideră că îl are asupra femeii sale. Îmbrățișările au fost posibile numai în raport femeie/femeie sau bărbat/bărbat.

În ceea ce privește olfactica, nu am putut semnala mirosul, având în vedere faptul că deși distanța nu era foarte mare, în jurul meu erau foarte multe persoane, fiecare cu mirosul ei, în același timp fiind prezente și mirosurile produselor specifice restaurantului; în situația în care aș fi fost la o distanță foarte apropiată (de o masă), aș fi remarcat cu siguranță și mirosul.

Din această grilă de observație, bazată pe elementele comunicării nonverbale și având drept subiect etnia rromă, am putut remarca faptul că rromii utilizează foarte mult „limbajul trupului”, însă în mod inconștient (deoarece, nebeneficiind de educație, nu știu când și de ce ar trebui să se oprească) și în funcție de condițiile culturale, care joacă un rol primordial în comunicarea nonverbală în etnia rromă, dar și principala modalitate după care se ghidează în cadrul relațiilor sociale și a însăși existenței proprii. Analiza și studiile aprofundate pe elementele comunicării nonverbale raportate la etnia rromă, nu poate conduce decât la înțelegerea cât mai corectă a comportamentului și personalității acestora, fapt ce ar ajuta la o mai bună integrare a lor în societate.

În cadrul conversației de grup, am distins trei persoane diferite, toate de sex masculin, femeile având aproximativ aceeași linie comportamentală: toate au gesticulat mult, au vorbit mult, au zâmbit la fel de mult, simțindu-se în largul lor. Din cei 6 bărbați, trei s-au distins în mod deosebit: unul a fost bătrânul, mai mult ca sigur liderul grupului, ale cărui pauze îndelungate în actul vorbirii, tăcere îndelungată comparativ cu ceilalți și un limbaj al trupului la fel de puțin elocvent față de restul, se pare că nu a deranjat pe nimeni prin comportamentul său, dimpotrivă: la orice subiect de conversație, ceilalți se întorceau, așteptându-i cu mare interes și respect punctul de vedere; în contradicție cu el, un altul, având în jur de 30 de ani, deși a tăcut pe aproximativ tot parcursul conversației, utilizând uneori elemente ale limbajului trupului, i-a deranjat pe ceilalți, prin neparticipare la conversație; al treilea bărbat, tot în jurul vârstei de 30 de ani, a făcut notă discordantă cu restul grupului, însă la polul opus tăcutului: se manifesta foarte gălăgios, vorbind foarte tare, repede și nefăcând deloc pauze în timpul conversației, stingherindu-i pe ceilalți, care, nu mai știau parcă, cum să se debaraseze de el. Considerând că am identificat vorbărețul și tăcutul în cadrul grupului, am recurs la cea de-a doua grilă de observație, în care m-am axat pe cei doi și pe modul în care au fost percepuți de către ceilalți membri ai grupului, care, deși făceau pauze scurte, vorbind repede, au mers pe aceeași linie, încadrându-se într-un tipar normal, specific uzanțelor culturale.

Modelul celei de-a doua grile de observație, DIALECTICA TĂCERE-CUVÂNT ÎN CADRUL GRUPULUI SOCIAL, este prezenta în Anexa 2. Subiecții observației au fost vorbărețul și tăcutul din etnia rroma, iar notarea a fost similara primei grile de observație, de la 0 la 5, în care 0 a reprezentat elementul absent si, pe linie crescătoare, 5 reprezentând prezența maximă a elementului sau comportamentului observabil. În cadrul grilei am inclus de asemeni observații cu privire la relația de grup, excluderea din grup și comportamentul prosocial.

În urma grilei de observație, am perceput, tăcutul, din punct de vedere afectiv-emoțional, ca pe un individ ce se simte obligat să vorbească, datorită condițiilor culturale și relațiilor de grup, ceea ce îl face să fie extrem de speriat de interrelaționare. Consider că deși este rrom, prin contradicție cu restul bărbaților din studiu, este un individ timid, retras, foarte sensibil și speriat în a lua cuvântul, considerând că ceea ce va spune va fi probabil neinteresant sau ridicol. L-am considerat un individ nesigur pe el, chiar dacă prin culoarea cămășii (ca element nonverbal), negru, ar trebui să reprezinte un bărbat cu un caracter hotărât, să fie un spirit dominator și determinat. În acest caz, culoarea cămășii a fost evident aleasă din uzanțe culturale și nu din preferința pentru această culoare, care i-ar fi imprimat o cu totul altă personalitate. Datorită sobrietății culorii, nu face decât să contribuie la deranjarea celor din jur, care consideră că este trufaș și atotștiutor, nedorind să ia cuvântul, astfel că se instalează ostilitatea din partea celorlati.

În ceea ce privește interrelaționarea cu, restul bărbaților, majoritatea răspunsurilor oferite au fost date de semne ale capului, de sus în jos în semn de încuviințare, sau lateral stânga-dreapta în semn de negare. Din observație, am dedus faptul că tăcutul recurge la opunere, ca figură politică a tăcerii, deoarece refuză oferta de comunicare a celorlalți bărbați, care în prima fază, au încercat să îl introducă în conversație, adresându-i întrebări sau bătându-l prietenește cu palma pe umăr, în semn de înțelegere și simpatie, dat fiind faptul că aparține unui grup social în care, în afara relațiilor de prietenie sunt prezente în mod special relațiile de rudenie. Însă această opunere, care pentru el mai mult ca sigur a însemnat o formă de apărare, datorită crispării de care a dat dovadă pe tot parcursul întâlnirii de grup, a fost percepută de către ceilalți ca formă de rezistență și protest. De asemeni, bărbatul se află foarte aproape de mutism în cadrul conversației de grup, însă nu datorită refuzului de a vorbi datorat neaprecierii celor din jurul lui, ci mai degrabă, datorită unei traume, survenite probabil, tot în cazul unei conversații de grup anterioare, când a fost ridiculizat pentru opiniile sale, devenind ținta unor glume proaste, mai ales că rromii au un nivel al educației scăzut și o exprimare verbală foarte sinceră. Simțindu-se neînțeles, tăcutul a negat cuvântul, considerându-l inutil pentru ceilalți, care evident, au perceput acest tip de tăcere ca pe unul ofensiv și nicidecum defensiv, din punctul meu de vedere, bărbatul alegând să tacă pentru a se apăra în fața unor ironii și atacuri ulterioare.

Sentimentele stârnite membrilor grupului datorită tăcerii sale, au fost destul de variate. Având în vedere faptul că, ceilalți bărbați nu mai știau ce să creadă din această tăcere, au luat-o în mod evident, ca pe ceva personal. Simțindu-se frustrați și-au exprimat sentimentele induse de tăcut, prin expresii nonverbale (privitul tăcutului în mod bănuitor, cercetându-l cu privirea de sus în jos, în semn de recunoaștere poate a motivelor pentru care acesta tace sau roșitul în obraji în momentul în care i se adresau, în semn de enervare) și verbale: „De ce nu vorbești?” „Ai ceva cu noi?”, „De ce ai mai venit?”. La aceste sentimente a contribuit și perceperea tăcutului de către aceștia, drept trufaș, arogant, iar faptul că pe toată durata întâlnirii a ținut mâinile la ceafă, privirea fiindu-i ațintită în sus, nu l-a ajutat deloc: a fost perceput drept plictisit și total neinteresat de subiectele discutate și/sau de ceilalți, lucru de altfel adevărat, de vreme ce pentru el, întâlnirea nu a reprezentat decât obligație, nicidecum mijloc de socializare.

Omogenitatea grupului a avut și ea de suferit, bucuria revederii și conversația diversificată prezente la începutul întâlnirii, au scăzut în intensitate, grupul pierzându-și omogenitatea interrelațională din cauza tăcutului, un motiv foarte important pentru ei în a le da de gândit dacă îl vor mai coopta în cadrul unei ulterioare întâlniri, având în vedere că actuala nu a avut rezultatul scontat, unul pozitiv, respectiv sentimentul de a te simți bine în cadrul unei întâlniri de grup.

Prin tăcerea sa, ceilalți bărbați din grup și-au schimbat atitudinea vizavi de el: pentru a-i evita privirea și pentru a nu mai încerca în zadar să îl introducă în conversație, bărbații și-au schimbat poziția corpului față de acesta: s-au întors cu spatele la el, relaționând doar între ei, făcând astfel abstracție de prezența acestuia, considerându-l ca și inexistent; gestul arată deopotrivă și supărarea și răceala acestora față de cel ce „le-a stricat ziua” și care, mai mult ca sigur, are ceva cu ei, percepându-i tăcerea drept ofensă adusă propriilor persoane.

Având în vedere afectarea relației de grup, s-a instaurat și presiunea de grup asupra tăcutului. Răbdarea fiindu-le pusă la încercare, ceilalți bărbați s-au simțit extrem de iritați, trăsătură apartenentă modelului cultural, adresându-i, pe un ton răstit să „spună ceva”, să „nu mai tacă”, pentru că „a stricat totul”, unul dintre ei dând cu pumnul în masă, altul ridicându-se amenințător în picioare, în timp ce al treilea își aruncă pălăria disprețuitor, toate gesturile cumulând și enervarea și modalitățile prin care bărbații rromi încearcă a se impune. Gesturile și expresiile decurg, atât din condițiile culturale cât și din lipsă de educație. Neînarmându-se cu empatie și apelând mereu la același spirit vulcanic, nu fac decât să înrăutățească situația: în condițiile în care, oricine ar vorbi „la comandă”, ar face-o cu mare dificultate, un tăcut se va retrage mai mult ca sigur în mutism, însă nu pentru a enerva, ci pentru a se apăra vehement și pentru că este speriat a lua cuvântul în aceste condiții; în același timp, prin „încăpățânarea sa” de a tăcea, am observat creșterea presiunii de grup asupra sa: deodată toți îi cer să vorbească, fiecare invocând un anumit motiv pentru care ar trebui să o facă, rezultând astfel un vacarm, lucru deloc nefiresc pentru etnia rromă, obișnuită să trăiască într-o vorbă continuă, arțăgoasă și spusă cu voce tare, ieșind astfel în evidență tot timpul, însă lucru nefiresc pentru celelalte persoane prezente în restaurant, care îi privesc insistent, râd sau se enervează. Având în vedere că tăcutul s-a închis definitiv în el, mâinile au coborât din poziția anterioară (după cap), brațele atârnându-i în jos în semn de neajutorare, la fel ca și privirea, demonstrând astfel jena și teama pe care le resimte în momentul în care i se impune să vorbească, iar faptul că se simte neînțeles, îl aduce în situația de a se considera el însuși ciudat, în timp ce și ceilalți îl privesc în același mod, de vreme ce, în etnia rromă, tăcerea nu prea își găsește loc de cinste, dreptul la tăcere atribuindu-li-se doar conducătorului de grup și femeilor.

În ceea ce privește comportamentul prosocial, acesta e menit a veni în ajutorul celui care are nevoie de el, în consecință, în ajutorul tăcutului, cu rezultate pozitive asupra întregii relații de grup. Dincolo de latura culturală, un aport foarte mare în comportamentul prosocial, consider că îl are educația: prin încercarea de a-l înțelege și respecta pe tăcut, precum și prin angrenarea lui ușoară în conversație, finalul întâlnirii de grup poate fi unul fericit, pentru absolut toți membrii grupului, însuși tăcutul simțindu-se înțeles, nejudecat, și având speranța unei integrări ulterioare ușoare în societate, datorită faptului că începe a-și exprima opiniile fără teamă. Educația precară a rromilor, asociată cu spiritul vulcanic specific, alături de condițiile culturale, nu contribuie foarte mult la dezvoltarea comportamentului prosocial. Singurele demersuri întreprinse în acest sens, le-am văzut venind din partea bătrânului, liderul grupului, a cărui voce era cea mai joasă comparativ cu a celorlalți și care a încercat de câteva ori să îl ajute să vorbească cerându-i părerea și obținând câteva răspunsuri foarte scurte; un al doilea membru, probabil că îi era rudă, dat fiind faptul că îi făcea semne familiare cu ochiul, sau cu palma, batută prietenește pe umăr, însă chiar și aceștia doi, au renunțat în cele din urmă la înțelegerea tăcutului, la final, ofensa celui ce le era rudă și/sau prieten, căpătând amploarea cea mai mare. Cum un tăcut nu își are locul într-un grup de rromi, comportamentul prosocial nu poate fi dezvoltat de către ceilalți, mai ales dacă nici nu îi este înțeleasă importanța: din analiza teoretică, am putut remarca faptul că lipsa comportamentului prosocial poate duce la anihilarea grupului.

Urmare firească a denaturării relației de grup, a urmat excluderea din grup a tăcutului. Cum tăcutul afectează omogenitatea interrelațională a grupului, rezultă că membrii grupului, nedorindu-și acest lucru, preferă să îl excludă pe cel ce a zdruncinat echilibrul grupului, în loc să contribuie la ajutorarea sa. Am observat încercarea de excludere din grup, încă după primele 15-20 de minute de la începutul întâlnirii, datorită gesturilor și expresiilor utilizate de către ceilalți. Spre final însă, excluderea din grup a fost extrem de evidentă: la încetarea presiunii de grup, datorată bătrânului, toți, cu excepția acestuia, și-au întors până și scaunele cu spatele la tăcut, așezându-se în poziția „grămadă”, foarte apropiați unul de celălalt, brațele atingându-li-se reciproc, în timp ce tăcutul a rămas la o distanță destul de mare, semn că a devenit un intrus, un outsider, ce nu are voie să invadeze zona intimă a celorlalți. Renunțând la poziția inițială, cu mâinile după ceafă și ochii ațintiți în sus, și adoptând o poziție ce exprima mai degrabă „sunt pe picior de plecare”, având coatele sprijinite pe masă și corpul în poziție săltată pe scaun, tăcutul suferea în mod evident și își dorea ca întâlnirea să se încheie cât mai repede; dorindu-și să plece, dar din neputința de a scoate cuvintele necesare pentru a-și exprima această dorință sau părere de rău, prin invocarea verbală a scuzelor, a rămas în poziția „așteptândă” încă aproximativ 25 de minute, moment în care, s-au ridicat să plece: bătrânul înainte, ceilalți împreună, vorbind, iar tăcutul rămânând ultimul, alături de femei, care din considerente culturale, sunt nevoite să meargă în spatele bărbaților. În această situație, gestul celorlalți la plecare, nu poate denota decât faptul că „tăcutul” nu este „bărbat”, locul lui fiind cu femeile.

În cazul în care vor mai avea loc întâlniri de grup, în mod sigur, pentru a se salva, tăcutul va deveni probabil un personaj-refugiu: mutismul său va fi cu siguranță invocat de boală, ori, va recurge la vorbă, tot prin intermediul refugiului, pentru a se alinia exigențelor sociale, dar mai ales culturale, de care aparține, însă indiferent de modalitatea aleasă, va rămâne un om nefericit, care este nevoit a nu fi el însuși în societate, iar aici, comportamentul prosocial este factorul decisiv în salvarea sa.

Referitor la vorbăreț, am constatat ca, în concordanță cu repetitivitatea cuvintelor, acesta gesticulează exagerat de mult și repetitiv, până și pentru etnia rromă, recunoscută pentru limbajul trupului foarte bine evidențiat; spre deosebire de tăcut, carte utilizează doar câteva gesturi ilustratorii, vorbarețul utilizează un amalgam de gesturi ilustratorii pentru a-și însoți și completa cuvintele. Înflăcărat în vorbire, își manifestă aceeași înflăcărare și prin gesturi care astfel îi accentuează vorbirea, devenind halucinant pentru ceilalți; în timp ce vorbește tare și extrem de repede, se folosește de gesturi ale mâinilor și capului, pentru a-și accentua discursul: ridică mâinile și le coboară cu o viteză proporțională vorbirii, își întoarce rapid capul de la un bărbat la altul, neașteptând opinia primului, își plimbă ochii de la un interlocutor la altul, țintuindu-l cu privirea pe cel asupra căruia s-a oprit și vorbind neîncetat; vorbește cu tot trupul și dacă poziția inițială a fost cu picioarele desfăcute în semn de invitație la conversație, în timpul conversației își răsucește trupul de la un bărbat la altul, vorbind, punând întrebări și neașteptând răspunsuri. Comparativ cu tăcutul, vorbarețul grupului apelează și la gesturile de reglaj, încercând astfel să dirijeze, să controleze și să domine comunicarea orală, gesturile de reglaj utilizate de el fiind atât de factură expresivă cât și fatică: utilizându-și capul, corpul și orientarea acestuia spre fiecare interlocutor în parte, își exprimă dorința și nevoia continuă dе ɑ luɑ cuvântul și de a-și demonstra apartenența la grupul social din care face parte, astfel că vorbarețul duce prin excelență la extrem funcția fatică a limbajului.

Din punct de vedere afectiv-emoțional, prin vorbăria continuă, bărbatul arată că este foarte speriat de tăcere și simte permanent nevoia de a se impune și de a fi în centrul atenției, pentru el apartenența la grupul social fiind vitală pentru confirmarea legăturii sale cu societatea; consideră că dacă și-ar întrerupe vorbele, chiar și pentru câteva secunde sau maxim 1 minut, ar fi exclus din grup și/sau „nebăgat in seamă”, ceea ce l-ar face să sufere enorm, motiv pentru care îl găsesc un individ extrem de sensibil. Pentru el, a vorbi continuu este atât de important pentru a-și asigura stabilitatea și siguranța apartenenței la grup, încât până și culoarea aleasă în vestimentație indică acest lucru, dincolo de indiferent uzanțele culturale, fiind aleasă mai mult ca preferință personală: cămașa de culoare violet intens, îi trădează impulsivitatea, vulnerabilitatea, insecuritatea și un puternic simț al competitivității, dar nu numai față de ceilalți bărbați, ci și față de el însuși; în același timp, este singurul care poartă o cămașă în două culori: gulerul și manșetele acesteia sunt de culoare galbenă, o invitație clară la discuție.

Dacă vorbarețul interrelaționează foarte mult, pe de altă parte, interrelaționarea celorlalți cu el este total absentă, aceștia fiind nevoiți să asculte în permanență, singurele intervenții posibile, fiind exprimate prin mișcări ale capului și mâinilor, în semn de aprobare și negare și a ridicării din umeri, exprimând un „nu știu”.

Perturbarea regimului normal al vorbirii este și ea prezentă. Având în vedere faptul că vorbărețul nu lasă și celorlalți drept de apel la conversație, conversația normală, la nivel de grup lipsește aproape în totalitate, în încercarea de a se face remarcați, ceilalți încearcând să îi acopere vocea, ridicându-și tonul și rezultând o gălăgie foarte mare.

Interesul acordat de către ceilalți bărbați opiniilor vorbărețului, nu există. Vorbind în continuu, ceilalți „nu duc dorul” cuvintelor sale, în același timp opiniile vorbarețului fiind puse sub semnul întrebării, de vreme ce în intervenția verbală a acestuia nu și-a făcut loc și tăcerea, menită să „rumege” subiecte sau idei, pe care să le afirme sau infirme coerent, corect și înțelept: așadar, deși vorbește foarte mult și are impresia că își exprimă opiniile personale, ceilalți nu îi apreciază opiniile, deoarece le consideră inexistente în conținutul conversațional al vorbarețului, în cel mai fericit caz, opiniile sale fiind considerate lipsite de originalitate și/sau repetitive, așa ca dorința celorlalți de a-i asculta părerile proprii, nu există. Dacă tăcutul era ascultat cu mare interes în rarele momente în care lua cuvântul, dând opiniilor sale o puternică amprentă și datorită tonului sobru utilizat, ceilalți bărbați răsucindu-și mustățile sau adoptând o poziție a corpului ce denota relaxarea și plăcerea de a-l asculta, în cazul vorbarețului, tonul său ridicat, dând uneori impresia de agresivitate, a sporit lipsa de interes și negarea opiniilor sale de către ceilalți, prin încărcările acestora de a se întoarce cu spatele sau de a încerca o discuție doar între ei, dându-i de înțeles că este deranjant și neinteresant.

Având în vedere marile defecte comunicaționale pe care le posedă, stârnește o sumedenie de sentimente negative în rândul celorlalți bărbați. Dacă în cazul tăcutului, acesta își dorea încheierea întâlnirii de grup, în cazul vorbarețului, situația se inversează total, ceilalți bărbații fiind cei care își doresc finalizarea acesteia. Dat fiind că bărbații rromi au orgoliul, spiritul de competitivitate și dominația moștenite genetic, avându-le „în sânge”, conduce la concluzia că prin dominare și/sau manipulare verbală și comportamentală de către un altul, le este sporită neplăcerea, exasperarea și frustrarea și le este minimizată masculinitatea. Dornici a lua și ei cuvântul, devin extrem de nerăbdători, dau din picioare cu viteză foarte mare în timp ce vorbărețul continuă în zelul său caracteristic, bărbații arătându-și iritarea, impulsul de a-l opri și în același timp, saturația. Adoptă poziția picior peste picior întorcându-i spatele vorbarețului, semn că refuză a-l mai asculta, își dau ochii peste cap în semn de plictiseală și enervare, în timp ce un altul cască, semn că prezența vorbarețului a devenit extrem de obositoare. Singurul motiv pentru care vorbărețul a fost ascultat atât de mult timp, este datorat, ca și în cazul tăcutului, gradului de rudenie și relației de prietenie cu acesta, ceilalți nedorind a-l ofensa. Cum răbdarea le-a fost pusă la încercare și dreptul la cuvânt le-a fost luat, bărbații se consideră manipulați în cuvânt, așa cum ei înșiși manipulează cuvântul femeii, care le devine prizonieră, lucru inadmisibil pentru bărbații din aceasta etnie, care acum trebuie să suporte „lanțurile” unui alt bărbat. Simțindu-se totodată și nerespectați, gesturile lor devin tot mai evidente, având loc și eruperea unor remarci usturătoare; am observat unul din bărbați cum se ridică nervos, scuturându-și pantalonii și spunându-i pe un ton tăios: „Vorbești ca o femeie, mult și prost. Dacă nu taci odată, cu mine nu mai mergi nicăieri!”. Vorbărețul se scuză, în stilul său caracteristic, superficial și vesel „Asta sunt, știi că vorbesc mult. Dacă n-aș fi eu, ce v-ați face fără mine?”, evidențiind importanța pe care consideră ca o are în consolidarea relației de grup. Cum la baza diminuării vorbăriei stă și educația, vorbărețul rrom, probabil că nu va înțelege niciodată că a tăcea din când în când, înseamnă a-i respecta pe ceilalți și totodată pe el însuși, ar învăța că acest comportament denotă un mare egoism, perceput real de către ceilalți, pentru aceasta nefiind nevoie de vreun acces la cultură.

Omogenitatea relațională a grupului a avut și ea de suferit. Având în vedere că un grup social reprezintă, prin toți indivizii săi, o entitate aparte, fiind caracterizat de interacțiunea între toți membrii acestuia, datorită vorbărețului, care nu lasă celorlalți posibilitatea de a interacționa, omogenitatea relațiilor între aceștia este alterată, grupul social ajungând să nu mai fie reprezentat de către toți bărbații prezenți, dispersându-se și rămânând în peisaj doar vorbarețul, anihilând relațional, omogenitatea grupului.

Bucuria revederii și conversația diversificată, prezente la începutul întâlnirii, au scăzut în intensitate, grupul pierzându-și omogenitatea interrelațională din cauza vorbărețului, la fel ca și în cazul tăcutului, întâlnirea finalizându-se pesimist.

Referitor la comportamentul prosocial, dacă tăcutul a fost înțeles și ajutat de către ceilalți, chiar dacă într-o primă fază, în cazul vorbărețului, nimeni nu a încercat să îl ajute, pentru a salva în fapt întreaga relație de grup; mai mult ca sigur, vorbărețului nu i s-a găsit nici o scuză, lipsa ajutorului venind probabil și din ideea că nu poate fi ajutat să tacă. Dacă tăcutului, bărbații i-au acordat câteva circumstanțe atenuante, nu același lucru s-a întâmplat în raport cu vorbărețul, căruia nimeni nu i-a găsit vreo scuză pentru faptul că vorbește mult și fără rost, nedându-le dreptul la replică, deci, nerespectându-i. Faptul că vorbește mult, a fost perceput mai mult ca sigur ca trăsătură a unui om ce se poate ajuta singur și care nu are nici o problemă în relația de grup, idee total eronată: din punctul meu de vedere, vorbărețul are nevoie de ajutorul celorlalți la fel ca și tăcutul, pentru a stabili relații interpersonale bune și pentru a nu fi exclus, trebuie ajutat să înțeleagă că prin tăcere, îi acceptă pe ceilalți ca persoane și în același timp îi respectă, totodată trebuind învățat și că a fi o persoană sociabilă nu înseamnă în nici un caz vorbitul în exces.

În urma sentimentelor stârnite, precum și a lipsei confortului, a urmat excluderea din grup a vorbărețului. Gesturile și comportamentul bărbaților a lăsat de înțeles într-un mod foarte tranșant exluderea acestuia din grup, prin înțelegerea tacită din priviri și întoarcerea ulterioară a spatelui la vorbăreț, începând o nouă conversație doar între ei, pe un ton tare, pentru a-l acoperi. În același timp, tăcutul, ignorat și el, capătă iar atenția bărbaților, care pentru a se elibera fonic, îi adresează întrebări dese, în speranța unui răspuns, iar comportamentul ar trebui să îi dea de gândit vorbărețului: bărbații îl preferă pe cel ce nu scoate o vorbă, în defavoarea sa, care vorbește mult, însă obositor și fără sens. În momentul în care vorbărețul nu s-a lăsat descurajat și a început să vorbească din nou, am observat un bărbat cum fredonează o melodie specifica etniei, bătând ușor cu degetul în masă, un altul cum se aruncă aproape disperat în conversație cu un altul ce îi stă alături, pentru ca mai apoi să se adreseze toți femeilor, la masa vecină, întrebându-le dacă s-au simțit bine și dacă mai doresc să rămână, exprimându-și clar dorința de a încheia întâlnirea.

Din cele observate, consider că vorbărețul are un orgoliu exacerbat și o dorință de a domina, trăsături ce îi lipsesc bărbatului tăcut; datorită uzanțelor culturale și moștenirii genetice, orgoliul vorbărețului de etnie rromă a fost amplificat, prin satisfacția faptului că s-a impus pe toată durata întâlnirii și a satisfacției monopolului asupra întregii conversații și implicit asupra celorlalți bărbați. Acest comportament denotă frustrarea pe care o resimte în situațiile în care interacționează cu alți bărbați, este un om timid și se considera inferior la fel ca și tăcutul, numai că spre deosebire de acesta, pentru a se apăra, apelează la cuvânt și nu la tăcere. Chiar dacă în etnia rromă, cuvântul și rapiditatatea prin care este rostit, sunt la loc de cinste, vorbarețul depășește uzanțele culturale, astfel că în interacțiune cu un român, cel de-al doilea va fi mult mai derutat decât membrii etniei sale, obișnuiți cu bogăția de cuvinte și rapiditatea acestora. Agățându-se de socializare pentru a-și confirma identitatea, vorbărețul observat de mine apare ca personaj-mască, punând accent pe aparențe, contrar tăcutului, care este un personaj-refugiu, ce pune accent pe ascundere față de ceilalți și pe apărare. Personajul-mască al vorbărețului este de tip manipulator (încercând astfel să îi domine pe ceilalți) dar având în același timp și o tentă oportunistă, venită din dorința sa de a respecta normele conversaționale sociale impuse, pe care de altfel, le exacerbează, atât ca importanță cât și ca pondere.

Consider ca observația mea a fost completă, deoarece am reușit să acopăr elementele importante ale comunicării nonverbale importante și de asemeni dialectica tăcere-cuvânt. Definitorie în cazul observației etniei rrome prin intermediul celor două grile, rămâne faptul ca rromii sunt puternic ancorați în latura culturală și în același timp, dependenți de ea.

3.3. INTERVIUL: BĂRBAȚI VERSUS FEMEI

În cadrul interviului, cea de-a doua tehnică de cercetare calitativă pentru care am optat, am ales studiile comparative, bazate pe categoriile de sex (bărbați/femei).

În funcție de statutul social și demografic, am ales respondenți din mediul urban (București), cu studii superioare și funcții de conducere, având categoria medie de vârstă 35 de ani, studiul fiind aplicat pe ambele categorii de sex. Am recurs la aceste caracteristici pentru a evidenția modul în care oamenii intelectuali, proveniți din mediul urban percep și apreciază comunicarea, atât prin limbajul trupului cât și prin dialectica tăcere-cuvânt, considerând că educația dobândită pe, parcursul anilor, i-a determinat să aibă un anumit comportament și o anumită conduită în societate, mai avansată evolutiv, prin comparație cu etnia rromă, pentru care am recurs la observație, mai concret, mi-am dorit aflarea unor informații legate de comportament si comunicare, provenite de la persoane, care din punct de vedere cultural, social și educativ, se află la poli opusi, mai ales că segmentul ales pentru interviu am considerat ca are viziuni moderne în ceea ce privește comunicarea, în special datorită profesiilor, prin intermediul cărora sunt foarte implicați în comunicare, prin toate canalele de care aceasta dispune, considerând în același timp că socializarea, reprezintă pentru acest segment o integrantă a existenței, astfel de persoane neputând trăi de regulă, decât într-un mediu comunicațional foarte activ; celelalte motive ale alegerii mele au fost reprezentate de faptul că răspunsurile lor pot fi considerate coerente și concrete, iar eu am libertatea de a formula întrebări cu un grad mai ridicat al dificultății.

Interviurile alese de mine au fost structurate în funcție de analiza lui Septimiu Chelcea, prezentă în lucrarea Metodologia Cercetării Sociologice.

Persoanele alese au fost în număr de 12 (6 bărbați și, respectiv 6 femei), între care nu a existat nici o relație prestabilită (colegi de muncă, rude, prieteni, soț/soție), în scopul obținerii unor informații cât mai veridice, neconstrânse de inhibarea ce ar fi putut apărea în cazul în care aceste persoane s-ar fi cunoscut, dar și datorită faptului că mi-am dorit ca fiecare din respondenți să aibă mediul propriu de afirmare, diferit de al celorlalți.

După ce am stabilit segmentarea publicului, am apelat la Internet pentru a căuta diverse companii (juridice, bancare, comerciale), de unde să îmi pot lua datele necesare pentru a iniția un prim contact cu subiecții; astfel am obținut numele și numerele de telefon ale persoanelor vizate (avocați, șefi de departament, manageri, ingineri, team-lideri), pe categoriile de vârstă și sex prestabilite.

În prima discuție telefonică, m-am prezentat pe mine și instituția care m-a delegat (facultatea), explicându-le calm, obiectul și scopul cercetării mele (interviu pentru cercetarea implicațiilor comunicării la nivel individual și de grup), metoda prin care i-am ales, asigurându-i în același timp de faptul că în eventualitatea în care sunt de acord cu interviul, răspunsurile vor fi confidențiale, iar ei își vor putea păstra anonimatul.

Obținându-le acordul, i-am întrebat dacă este în regulă ca interviul să fie desfășurat la domiciliul propriu, anunțându-i în același timp că vor fi două interviuri, ambele având un timp estimativ de 40 de minute. Din conversația telefonică avută cu fiecare în parte, am putut remarca faptul că tema interviului este foarte interesantă pentru ei; de asemeni, au considerat că locația sugerată de mine (domiciul propriu) este ideală, fiind asfel destinși în propriul mediu și nederanjați de alte persoane, dacă interviul s-ar fi desfășurat la, locul de muncă, caz în care și păstrarea anonimatului ar fi putut fi compromisă, prin întrebări adresate de colegi curioși.

Următorul pas a fost să îmi pun la punct modalitățile de structurare a interviurilor. Considerând că în societatea actuală, timpul este un factor important pentru toți, am apelat la interviuri directive, structurate, ghidate și standardizate de către mine, cu întrebări închise, bazate pe liste de întrebări ce urmau a fi adresate în cadrul interviului. Întrebările închise au avut variante de răspuns „Da”, „Nu”, „Nu știu”, „Poate” sau variante de răspuns prestabilite de mine, având aceeași libertate de alegere a răspunsului considerat a fi de referință pentru ei. Am optat pentru această variantă, deoarece în cadrul întrebărilor deschise, deși respondenții ar fi avut o libertate mai mare de exprimare, cercetarea mea ar fi fost îngreunată din punctul de vedere al decodificării informațiilor, alături de prelungirea timpului alocat interviurilor. Raportat la conținutul comunicațional, interviurile mele au fost de opinie, având astfel posibilitatea de a studia „psihologia persoanei, trăirile sale subiective (interese, atitudini, pulsiuni, inclinații, etc.), adică informații imposibil de observat direct”, din punctul de vedere al repetabilității, interviurile fiind unice: o singură convorbire între mine și fiecare persoană din eșantion. Pentru calitatea informațiilor obținute, am recurs la interviuri extensive (aplicate pe un număr mai mare de persoane și într-un interval de timp limitat). Pentru calitatea interviurilor am considerat necesar ca ele să fie personale (realizate cu fiecare persoană în parte), renunțând astfel la interviurile de grup, deoarece în acest caz, ar fi fost exprimată opinia majoritară, de către liderul grupului, ceea ce ar fi însemnat că opinia ar fi fost susceptibilă de a fi cea veridică, fiecare individ putându-se afla astfel în situația de a fi constrâns în elaborarea răspunsului dorit, alături de sentimentul de jenă ce s-ar fi instaurat, răspunsul oferit putând fi unul neadevărat, însă în concordanță cu stereotipiile sociale.

Pentru că am avut marele avantaj ca prin intermediul interviului, să observ și elementele comunicării nonverbale ale respondenților, m-am gândit că cea mai bună modalitate este interviul direct (face-to-face) (ibidem, p. 72).

Având în vedere faptul că am plecat de la analiza teoretică, interviurile alese de mine au fost de verificare (ibidem, p. 73), cu scopul de a verifica și completa informațiile prezentate în partea teoretică a lucrării.

Scopul esențial al interviurilor a fost cel de informare (ibidem) și având în vedere faptul că am avut 12 respondenți, iar modalitatea de realizare a fost la domiciu, durata totală a studiului de caz a fost de 2 zile ( una pentru bărbați și cealaltă pentru femei).

În același timp, m-am gândit la întrebări de natura a stârni interesul persoanelor intervievate, pentru a le putea obține participarea, întrebări precise, fără înțeles dublu, de natură să le dezorienteze, conchise și mai ales de natură să provoace răspunsuri cât mai obiective, având grijă să fiu la rândul meu cât mai obiectivă și să nu influențez în nici un fel răspunsurile. Din punctul de vedere al numărului de întrebări, am considerat că 10, respectiv 13 per interviu (în funcție de subiectul acestuia) sunt suficiente, pentru a-mi obține informațiile dorite și pentru a nu plictisi persoanele intervievate în cazul unui număr mai mare de întrebări, deoarece aș fi putut obține răspunsuri eronate, spuse în grabă, din dorința încheierii întrevederii.

Pentru ambele categorii de sex am luat în calcul 2 interviuri, ambele bazate pe comportamentul nonverbal și pe dialectica tăcere-cuvânt, pentru a putea urmări modul în care este percepută comunicarea, în ansamblul ei, pe fiecare categorie de sex.

Prima categorie de sex intervievată, a fost reprezentată de sexul masculin, respectiv bărbații. Având listele cu întrebări deja stabilite, m-am deplasat la domiciliul fiecăruia. La fiecare nouă întrevedere am fost sociabilă, m-am prezentat din nou, am prezentat instituția care m-a delegat, am convins fiecare persoană de păstrarea confidențialității și m-am asigurat ca voi crea un mediu destins.

Primul interviu, COMUNICAREA ȘI ELEMENTELE NONVERBALE, cuprinzând 10 întrebări cu răspuns închis, este prezentat în Anexa 3. Răspunsurile oferite le-am bifat, pe baza lor urmând a-mi forma o părere asupra opiniei generale obținute în cadrul fiecărui interviu.

Astfel, în cadrul primului interviu, COMUNICAREA ȘI ELEMENTELE NONVERBALE, informațiile aflate de mine s-au prezentat în modul următor: din punctul de vedere al paralimbajului, 4 din cei 6 bărbați au perceput femeile cu voce joasă ca fiind mai inteligente și autoritare, mai stăpâne pe situație, ceea ce înseamnă că femeile cu voce tare nu sunt apreciate la modul general, în timp ce 2 dintre ei au dat răspunsul „Poate”, considerând că probabilitatea acestor femei de a fi văzute într-o lumină favorabilă este posibilă, însă, în funcție de situație. În privința pauzelor lungi din cadrul unei conversații, toți bărbații au considerat că femeile care le utilizează, sunt percepute în mod negativ, ca fiind sobre, frustrate, taciturne, bărbații dând astfel de înțeles că preferă femeile ce utilizează pauze scurte în conversație, care sunt mai cooperante, mai sociabile, mai inteligente și care, datorită acestui tip de pauze, contribuie la o interrelaționare și o comunicare cât mai eficiente.

În ceea ce privește gestica, 4 bărbați au considerat că o femeie care gesticulează foarte mult în timpul unei conversații, este „Nesigură pe ea”, este frustrată și vrea să se facă remarcată, în timp ce alți 2 bărbați au dat răspunsul „Foarte sociabilă”, asociind astfel comunicarea orală cu gesturile ilustratorii și de reglaj, considerând probabil, gesturile frecvente ca fiind parte indispensabilă a comunicării orale.

Referitor la proxemică și teritoriul personal, bărbații, țin într-adevăr la distanță și teritoriul personal, deoarece toți cei 6 intervievați, au considerat ca distanța între ei și un coleg de muncă, trebuie să fie „Între 50cm-1m”, apărându-și astfel zona personală, dar mai ales distanța intimă, pe care o acceptă numai în cazul interacțiunii cu persoane extrem de cunoscute: rude, prieteni foarte apropiați, soții.

O atenție deosebită o acordă și artefactelor, în mod special în cazul recrutării de personal feminin prin intermediul unui interviu; în acest sens, toți ce 6 bărbați intervievați, au fost de părere că vestimentația unei candidate trebuie să fie „Decentă, în culori calde și neutre”, excluzând din start ideea unei ținute provocatoare, în culori stridente, semn ca femeile alese au cele mai mari șanse la angajare; în același timp, anumite culori, invită la calm și conversație în mod inconștient, cum ar fi culorile galben și portocaliu, în timp ce alte culori calde, repcum verde sau bleu le dau impresia angajatorilor, că potențialele angajate sunt dispuse la nou, nu se plafonează, sunt persoane inventive și inteligente.

În același timp, raportându-ne la expresiile faciale, bărbații apreciază foarte mult femeile care zâmbesc des și natural în timpul conversației, 4 din 6 bărbați considerându-le „Sincere, prietenoase și expresive”, în consecință, bune partenere de conversație și de încredere, în timp ce 2 bărbați au dat răspunsul „Nu acord o atenție deosebită zâmbetului”, probabil din cauza profesiilor foarte solicitante ca timp și concentrare, sau pentru faptul că zâmbetul nu reprezintă pentru ei un criteriu foarte important în a caracteriza o femeie ori îl consideră un gest ce nu necesită o atenție deosebită.

Olfactica reprezintă cu siguranță, un element foarte important pentru segmentul ales de mine: toți cei 6 bărbați au considerat ca mirosul neplăcut al unui partener de conversație, indiferent că este bărbat sau femeie, afectează atât comunicarea cât și interrelaționarea cu acesta, semn că intervievații mei acordă un interes deosebit curățeniei, igienei personale și mirosului plăcut. Pe lângă latura educațională, în exprimarea acestor răspunsuri a intervenit cu siguranță și faptul că acest segment socializează și interacționează cu persoane care pun accent la fel de mare pe miros, alături de vestimentație, cele două constituind elemente importante în stabilirea și menținerea unei relații.

Alături de olfactică, haptica este extrem de importantă pentru respondenți, în special în cazul atingerii persoanelor necunoscute, în mijloacele de transport în comun, unde sunt frecvent și persoane din medii și clase sociale defavorizate, deoarece toți bărbații au conchis că evită atingerile cu aceștia, ceea ce duce la o concluzie foarte clară: pentru segmentul ales de mine, igiena și teritoriul personal au un statut aparte, datorat în mod special pozițiilor sociale înalte, dar și accesului ridicat la informare, luând astfel cunoștință de multe boli sau afecțiuni ce pot fi transmise prin distanțe apropiate sau atingeri; în același timp, în mod inconștient, atingerea unor persoane aflate pe treptele mai joase ale societății, reprezintă pentru ei acceptarea acestora nu numai în jurul lor, cât și în societate, ceea ce înseamnă că respondenții mei pun practic o barieră între ei și cei mai puțin favorizați din punct de vedere social, dând dovadă de egoism și snobism. Astfel, răspunsurile oferite au o dublă natură, antagonică: pozitivă și negativă.

Interviul meu ar fi fost irelevant fără introducerea cronemicii, esențială pentru acesta categorie de persoane. Astfel, din punctul de vedere al timpului tehnic (adaptarea continuă la tehnologie), 4 din 6 bărbați au achiziționat în ultimele 6 luni produse cu tehnologie avansată, ceilalți 2 răspunzând „Nu îmi aduc aminte”, probabil din neacordarea interesului, considerând acest gen de activitate ca fiind ceva firesc, ori din cauza concentrării pe, probleme legate de muncă, intervenind într-adevăr uitarea. În orice caz, toți respondenții, având la dispoziție mijloace materiale, își pot permite ca periodic, să achiziționeze produse de ultima generație, în același timp, manifestându-și interesul și față de noile media, odată cu tehnologia, dorind să fie la curent cu ultimele apariții în domeniu.

Cum nu puteam încheia primul interviu fără aflarea atitudinii lor față de angajați, tot în cadrul cronemicii am inclus și timpul informal, raportându-mă nu neapărat la socializare și la relațiile sociale, ci la cea mai importantă componentă a acestuia: punctualitatea. Astfel, fiind puși într-o ședință imaginară cu angajații, din punctul de vedere al punctualității, 5 dintre bărbați au conchis că își lasă angajații să aștepte, în timp ce unul singur a răspuns „Depinde de situație”. Având în vedere faptul că respondenții aleși au funcție de conducere, au considerat firească atitudinea lor de a-și lăsa angajații să aștepte, etalându-și astfel superioritatea și aducându-le încă o dată aminte de funcțiile pe care ei o au și care le „permit” un asemnea comportament. Cu toate acestea, aici intervine iarăși egoismul, precum și lipa de respect pentru cei care, deși le sunt subordonați, sunt tot oameni.

Astfel, pe baza întrebărilor primului interviu, informațiile pe care le-am dobândit, s- au referit în mod special, la importanța pe care bărbații aflați în funcții de conducere, cu studii superioare și vârstă medie de 35 de ani, acordă un interes deosebit vestimentației, proxemicii și teritoriului personal, dar și mirosului, tehnologiei și timpului informal. Cu toate acestea, am putut remarca și faptul că acordă un interes deosebit paralimbajului și ținutei vestimentare a unei femei, în cadrul unui interviu, la locul de muncă, sau în cadrul unei întâlniri de grup, deoarece chiar dacă întrebarea concepută de mine s-a referit la ținuta adoptată de o femeie în cadrul unui interviu, a fost de fapt o întrebare-capcană, dorind să aflu informații generale cu privire la preferințele bărbaților pentru ținutele vestimentare ale femeilor, aflând totodată și ce tip de femeie preferă: decentă, excentrică, sau ușor vulgară; de asemeni, au identificat în mod corect semnificația expresiilor faciale, ca de altfel toate elementele comunicării nonverbale, reprezentate sub forma întrebărilor. Din punct de vedere cultural, răspunsurile s-au mulat perfect pe cerințele criteriilor culturale, dar și educaționale deopotrivă. Singurele aspecte neplăcute s-au datorat răspunsurilor referitoare la interrelaționarea cu persoanele provenite din alte medii sociale, precum și punctualitatea proprie în cadrul ședințelor cu angajații, însă printr-o ușoară educație în acest sens, lucrurile se pot aranja.

În cel de-al doilea interviu, m-am axat pe modul în care bărbații percep cuvântul și tăcerea în cadrul relațiilor de grup și a celor intime. Interviul, CUVÂNTUL ȘI TĂCEREA ÎN RELAȚIA DE GRUP, l-am structurat pe 13 întrebări închise și este prezentat în Anexa 4.

Din întrebările ce au avut drept scop aflarea informațiilor cu privire la relațiile de grup și implicațiile tăcerii și cuvântului în comunicare, am putut remarca faptul că toți ce 6 bărbați intervievați, au în rândul prietenilor atât un tăcut, cât și un vorbăreț.

Referitor la tăcut, toți cei 6 au considerat că tăcerea acestuia afectează derularea firească a conversației, 4 din cei 6 bărbați intervievați încearcă sentimente de frustrare și se simt deranjați în momentul interacțiunii cu acesta, în același timp schimbându-și atitudinea față de el și tratându-l cu răceală, în timp ce alți doi au răspuns cu „Poate” la sentimentele încercate și la schimbarea atitudinii, probabil pentru că nu au stat să analizeze dacă într-adevăr, prin comportamentul lor, s-au schimbat față de cel tăcut.

În ceea ce privește vorbarețul, toți cei 6 au conchis că, datorită comunicării orale a acestuia foarte activă, nu au mai putut interacționa unii cu alții, fiind probabil nevoiți să îl asculte timp îndelungat numai pe vorbăreț. În același timp, toți 6 au conchis că se plictisesc în momentele de interrelaționare cu acesta.

Două întrebări se pare că le-a stârnit foarte mult atenția și interesul intervievaților mei, ambele întrebări dându-le puțin de gândit, eu personal concepându-le de așa natură încât să conștientizeze că prin comportament, își asuma excluderea din grup a acestor prieteni. Astfel, 4 din 6 bărbați au răspuns că au exclus din grup vorbărețul în cadrul întâlnirilor, în timp ce alți 2 au răspuns că nu au exclus pe niciunul. Din acest considerent, întrebarea următoare, în care am țintit comportamentul prosocial, a devenit imperativă. Întrebându-i dacă au încercat consolidarea relației de grup ajutându-l pe tăcut, pe vorbăreț, pe ambii sau pe niciunul, doar 2 au răspuns că au încercat să îl ajute pe tăcut, în timp ce restul au răspuns că nu au încercat să ajute pe vreunul. Iată că în pofida educației și a interrelaționării diversificate de care au parte în profesii, niciunul nu a înțeles ca atât vorbărețul cât și tăcutul trebuie ajutați pentru a comunica mai bine, numai doi dintre ei ajutându-l pe tăcut. Este evident faptul că, datorită imensei socializări actuale, dar mai ales datorită faptului că segmentul ales de mine consideră socializarea de calitate ca fiind o condiție primordială pentru integrarea în societate, toți bărbații intervievați au considerat tăcutul și vorbărețul ca fiind oameni cu defecte, recalcitranți sau superficiali și care nu au nevoie de ajutor pentru a ști cum să se integreze atât în societate cât și în cadrul relațiilor de grup. Dat fiind faptul că 4 din 6 bărbați au răspuns foarte prompt ca nu au încercat să ajute pe niciunul dintre cei doi, denotă lipsa de interes pentru persoanele din jurul lor, dar și lipsa unor cunoștințe adecvate în ceea ce privește comunicarea, iar faptul că au studii superioare, funcții de conducere și fac parte dintr-un segment de vârstă tânăr, nu le prea acordă circumstanțe atenuante. Dimpotrivă, ei sunt cei care vor sa dea impresia unui cunoscător în ale comunicării, deși în fapt, sunt persoane superficiale, egoiste și pentru care socializarea, reprezintă o activitate esențiala, nicidecum o condiție a integrării în societate.

Referitor la comunicarea sexului opus (feminin), am constatat o mare contradicție între opinii: dacă 5 din 6 bărbați au considerat femeile extrem de tăcute ca fiind „Nesigure pe ele”, opinia indicând adevărul, în timp ce unul singur a considerat femeile tăcute ca fiind „Inteligente”, niciunul considerându-le „Docile” – conceptile învechită și încărcată de misoginism, opiniile personale asupra femeilor care vorbesc foarte mult, s-au situat la polul opus: 5 din cei 6 bărbați le-au considerat „Superficiale”, în timp ce unul singur le vede „Sociabile”; în acest sens, concepția de când lumea referitoare la femeile care vorbesc mult, a rămas aceeași: femeia care vorbește mult, vorbește fără rost, necomunicând în esență nimic important. Dat fiind faptul că respondenții mei provin din mediul urban, sunt tineri, au studii superioare, sunt educați, au avut și au acces nelimitat la cultură, consider că răspunsul dat vine în contradicție cu trăsăturile acestora; această întrebare a fost special formulată de mine, pentru a observa dacă educația, vârsta și proveniența zonală au contribuit la schimbarea acestei mentalități învechite și dacă, odată cu evoluția societății, misoginismul se diminuează. Din păcate, răspunsul nu a fost cel dorit de mine, așa că am recurs pe loc la formularea a 2 întrebări suplimentare, atât pentru a mă elucida, cât și din dorința de a obține informații noi, referitoare la viziunile bărbaților asupra femeilor, din punct de vedere comunicațional, într-o epocă modernă, în care ambele sexe ar trebui să fie considerate egale, precum și dacă misoginismul bărbatului modern este cu adevărat accentuat. Tocmai de aceea, ultimele două întrebări au vizat femeia în relația de cuplu. În acest sens, 4 din 6 bărbați au răspuns că au tendința de a-și întrerupe din conversație în mod frecvent partenera de viață, în timp ce 2 au răspuns „Uneori”, gândindu-se probabil că momentele în care își întrerup partenerele sunt datorate subiectului discutat sau conjuncturii, însă niciunul nu a răspuns negativ, de unde și concluzia că în cadrul unei întâlniri de grup, bărbații vor să se impună din punct de vedere conversațional, considerând probabil că lăsându-și partenera să vorbească, vor fi eclipsați de ele, în același timp situându-se în „spatele lor”. În ceea ce privește viziunea femeii în relația de cuplu din punct de vedere conversațional, 4 bărbați din 6 au considerat că femeia trebuie să vorbească mai puțin decât bărbatul, în timp ce alți doi au dat răspunsul la care speram: „Să încerce un echilibru conversațional cu bărbatul”. Am formulat acest răspuns, pentru a observa dacă bărbatul, la modul general, deși percepe femeia ca vorbind foarte mult, încearcă să o înțeleagă pe ea, dar și faptul că femeia are dreptul la cuvânt, la fel ca și bărbatul, întrebarea fiind una capcană, de natură a le testa misoginismul. Niciunul nu a fost de părere că femeia trebuie să vorbească mai mult decât bărbatul, chiar dacă au conștientizat mai mult ca sigur, faptul că femeile sunt mult mai active din punct de vedere conversațional, pentru ei, acapararea unei discuții de către femei, însemnând, deopotrivă frustrare și discuție superficială și neinteresantă. Iata că deși din punct de vedere verbal, egalitatea între sexe este aprobată și lăudată de toată lumea, încă mai asistăm la o luptă pentru egalitatea între sexe, o luptă prin care femeia încearcă să se impună, ca persoană și ca inteligență, aflându-se din păcate, într-o continuă încercare de demonstrare a faptului că îi este într-adevăr egală bărbatului, iar „statul la cratiță” nu mai este demult valabil. În realitate însă, consider că bărbatului îi este teamă să admită că femeia nu numai îi este demult egală, dar în multe situații îl poate chiar depăși.

Concepția potrivit căreia femeia trebuie să vorbească mai puțin decât bărbatul, exprimată de majoritatea respondenților, m-aș fi așteptat să o găsesc în cazul intervievării unor bărbați fără prea mare acces la cultură, proveniți cu precădere din mediul rural și având o vârstă mai înaintată, deoarece, această concepție are puternice trăsături spațiale, temporale și culturale. Din păcate însă, consider ca respondenții mei au dat acest răspuns, tocmai datorită faptului că din punct de vedere profesional, au funcții de conducere, sunt împliniți și foarte apreciați, se impun în fața interlocutorilor, ceea ce înseamnă că își doresc ca și în relația de cuplu să fie cei care conduc, să fie ascultați și lăsați de către partenera de viață să vorbească mai mult, pentru ei acest lucru însemnând o dublă recunoaștere: a propriei valori și a masculinității.

Având avantajul de a mă afla față în față cu interlocutorii mei, le-am putut observa și comportamentul nonverbal. Astfel, toți respondenții mei au avut o exprimare verbală și o dicție impecabilă, au gândit întrebările. Mi-au lăsat impresia că sunt persoane care acordă o atenție deosebită aspectului fizic, toți purtând vestimentație din materiale de calitate și chiar dacă interviul s-a desfășurat la domiciliul propriu, niciunul nu a adoptat o ținută vestimentară de casă, cum ar fi tricouri, treninguri sau halate. Toți au purtat pantaloni și cămașă, excluzând într-adevăr cravata, însă articolele purtate au fost de calitate: cămășile descheiate la gât au demonstrat un comportament mai puțin protocolar, iar culorile utilizate au fost cu precădere închise, bleumarin și negru, exprimându-și statutul profesional de șefi care dau ordine, dar și de bărbați care știu întotdeauna ce trebuie făcut în orice situație, impunându-și astfel masculinitatea. Ca accesorii vestimentare, toți 6 au purtat ceasuri, semn că pentru ei timpul interviului este foarte important, însă niciunul nu și-a consultat ceasul în timpul întrevederii, semn că nu erau plictisiți sau dornici de a încheia întâlnirea. Consider că am fost ascultată cu atenție și plăcere și că întrebările nu i-au stânjenit și plictisit deloc, dimpotrivă, le-au stârnit interesul, deoarece, pe tot parcursul întâlnirii, poziția corpului, ca și privirea, au fost îndreptate spre mine, în timp ce picioarele au avut o poziție lejeră, schimbată din când în când cu poziția picior peste picior, însă corpul întors spre mine, semn că sunt interesați și cooperanți. Din când în când, își duceau mana strânsă pe obraz, cu un deget în sus, semn că se gândesc la problematica întrebărilor, dar și că eu personal, le inspir simpatie și încredere. În timpul derulării interviurilor, au zâmbit puțin, însă cu bucurie și sincer, nicidecum reținut și toți au gesticulat, însă nu foarte mult, utilizând îndeosebi gesturile ilustratorii și de reglaj. De asemeni, toți 6 au acordat o atenție sporită mirosului și igienei personale, deoarece am sesizat încă de la intrare, faptul că utilizează parfumuri de calitate și scumpe, în acord cu statututul social și posibilitățile materiale, iar în momentul în care ne-am strâns mâinile, aspectul mâinilor era îngrijit, strângerea de mână fiind fermă, în semn de masculinitate, sinceritate și prietenie. Astfel, am putut obține informații și prin comportamentul nonverbal, utile pentru a-mi crea o părere asupra bărbatului român modern.

Considerând că mi-am selectat informațiile de care am avut nevoie, am rezervat ziua următoare interviurilor cu femeile.

Urmând aceleași uzanțe, în cadrul întâlnirilor cu femeile m-am prezentat încă o dată, prezentând în același timp și instituția ce m-a delegat, asigurându-le de confidențialitate și păstrarea anonimatului.

Urmând același model, primul interviu a cuprins tot 10 întrebări cu răspuns închis, având aceeași temă, COMUNICAREA ȘI ELEMENTELE NONVERBALE, modelul interviului fiind prezentat în Anexa 5. Ca și în cazul interviurilor cu bărbații, am bifat răspunsurile, pentru a obține o evidentă asupra opiniilor exprimate de către acestea.

În urma întrebărilor adresate, am constatat faptul că femeile, din punctul de vedere al paralimbajului, consideră bărbații cu voce ridicată ca fiind agresivi și efeminați, toate 6 alegând această variantă de răspuns, corectă de altfel, dat fiind faptul că în cadrul numeroaselor studii s-a constatat că femeile apreciază bărbații cu voce mai joasă, care le exprimă, masculinitatea.

Raportat la gestică, 5 din cele 6 femei au căzut de acord asupra faptului că ridicarea bățoasă a capului de către un bărbat, în timpul unei conversații, este percepută drept „Aroganță”, în timp ce una singură a considerat gestul ca fiind „Ceva firesc”, probabil din considerente legate de categoria de sex vizată în cadrul întrebării. În același timp, 4 din 6 femei au perceput poziția mâinilor în formă de coif a superiorului ierarhic, ca fiind un gest de superioritate, în timp ce 2 dintre ele au considerat că gestul, le indică „Nimic”, sesizând faptul că majoritatea femeilor intervievate acordă o atenție deosebită gesturilor și interpretării acestora.

În ceea ce privește proxemica și teritoriul personal, toate femeile intervievate au considerat că distanța pe care o impun între ele și un partener de conversație necunoscut (bărbat), este între „1-1,3m”, lucru perfect adevărat și care confirmă teoria conform căreia o femeie, impune o distanță mult mai mare față de un bărbat necunoscut, comparativ cu bărbații, care, deși își apără cu vehemență zona personală, impun o distanță mai mică între ei și o nouă parteneră de conversație, iar faptul că femeile impun o distanță mai mare, are cu precădere conotație culturală: o apropiere mai mare, ar însemna acordul pentru instalarea intimității, iar o femeie, conform acelorași condiții culturale, trebuie să fie mai distantă în raport cu un bărbat, decât viceversa.

Informații importante în legătură cu preferințele personale ale femeilor în privința bărbaților, le-am descoperit prin intermediul artefactelor: 4 din 6 femei au căzut de acord asupra faptului că le plac bărbații ce utilizează în vestimentație culori calde, respectiv bărbații organizați, determinați, mai predispuși la schimbare și mai puțin conservatori și rigizi și, cel mai important, cărora le place să comunice, dat fiind faptul că femeile sunt mult mai comunicative decât bărbații; celelalte 2 femei, au conchis că le plac bărbații ce utilizează culori închise, respectiv bărbații autoritari și determinați, însă niciuna nu apreciază bărbații ce utilizează culorile aprinse, probabil datorită faptului că acestea sunt „alocate” femeilor, din punct de vedere cultural, semnificând pasiunea și iubirea, sentimente încercate mai mult de către femei.

Având în vedere faptul că pentru femei, privirea înseamnă foarte mult, la întrebarea vizând oculezica, 5 din 6 femei au considerat că se simt „Deranjate” în momentul în care sunt privite în mod insistent de către un bărbat, în timp ce doar una, a considerat că prin acest gest, este considerată „Interesantă”.

Fiind femeie, știu că noi acordăm o atenție deosebită atingerilor cutanate, motiv pentru care, prin intermediul hapticii, am remarcat datorită răspunsului, că toate cele 6 femei apreciază bărbații care sărută mâna femeilor, în mod sigur datorită faptului că se simt respectate și iubite.

La fel ca și bărbații și femeile consideră mirosul și igiena personală că fiind un factor important al interrelaționării, dat fiind faptul că, apelând la olfactică, toate cele 6 au considerat că o persoană care miroase bine are mai multe șanse în interrelationarea cu, ceilalți, acordând mirosului un interes la fel de mare ca al bărbaților.

Am considerat introducerea cronemicii ca fiind la fel de importantă ca și în cazul bărbaților, date fiind actuala conjunctură socială, profesiile și funcțiile pe care femeile intervievate le dețin. În acest sens, în privința timpului tehnologic, 4 din 6 femei au răspuns că nu au achiziționat produse de ultimă tehnologie în ultimele 6 luni, doar 2 dintre ele răspunzând afirmativ; în același timp, în privința timpului informal, 5 din 6 femei au răspuns că se lasă așteptate în cadrul unei ședințe cu sublaternii, în timp ce doar una a răspuns „Depinde de situație”. Aici intervine în mod evident și diferențierea pe categoria de sex, deoarece femeile se lasa întotdeauna așteptate, indiferent că este vorba de o ședință cu subalternii, de o întâlnire de grup sau cu partenerul de viață, din nevoia de a se simți dorite.

Pe baza întrebărilor primului interviu, informațiile pe care le-am dobândit, s-au referit în mod special, la importanța pe care femeile apartenente la același segment de vârstă, poziție socială și studii superioare, acordă interes paralimbajului, zonei personale (proxemica și teritoriului personal), dar și privirii (oculezica), mirosului (olfactica) gesturilor (kinezica), vestimentației (artefactelor), atingerilor cutanate (haptica) și cronemicii și, pe baza informațiilor obținute, am constatat că femeile pun mai mult accent pe elementele comunicării nonverbale, comparativ cu bărbații. Întrebările au avut un oarecare grad al dificultății, datorită educației și accesului la cultură, iar răspunsurile s-au mulat foarte bine pe cerințele culturale, dar și educaționale, atât întrebările cât și răspunsurile fiind concepute în acord cu segmentul ales. Singurul răspuns mai puțin plăcut, a fost cel referitor la timpul informal, în care femeile se lasă așteptate în cadrul unei ședințe.

Îndeplinindu-mi obiectivele, în cel de-al doilea interviu, m-am axat pe situația inversă, respectiv modul în care femeile percep cuvântul și tăcerea în cadrul relațiilor de grup și a celor intime. Interviul, CUVÂNTUL ȘI TĂCEREA ÎN RELAȚIA DE GRUP, l-am structurat pe 13 întrebări, cu răspuns închis, modelul fiind prezentat în Anexa 6.

Din întrebările ce au avut drept scop aflarea informațiilor cu privire la relațiile de grup și implicațiile tăcerii și cuvântului în comunicare, am putut remarca faptul că toate cele 6 femei intervievate, au în rândul prietenelor atât o tăcută, cât și o vorbăreață. Referitor la tăcută, toate femeile intervievate au considerat că tăcerea acesteia afectează conversația normală și toate se simt deranjate și/sau frustrate de tăcerea ei, comparativ cu bărbații intervievați, dintre care numai 4 au încercat astfel de sentimente, semn că femeile sunt mult mai sensibile la tăcere, comparativ cu bărbații. Schimbarea atitudinii față de prietena tăcută este valabilă pentru toate 6, devenind sceptice, în timp ce în cadrul bărbaților intervievați, doar 4 dintre ei și-au schimbat atitudinea vizavi de tăcut, ceilalți 2 răspunzând cu „Poate”, semn ca femeile sunt foarte tranșante în privința interrelaționării.

În ceea ce privește vorbăreața, situația se inversează foarte semnificativ, în raport cu viziunile bărbaților, doar 2 dintre femeile intervievate considerând comunicarea orală foarte activă a vorbăreței ca fiind factor de influențare negativă a interacțiunilor cu, celelalte membre ale grupului, celelalte 4 considerând că interacțiunea nu este afectată de „debitul verbal” al vorbăreței, în timp ce în aceeași situație, interrelaționarea bărbaților este extrem de afectată, toți 6 concluzionând ca interacțiunea între ei are de suferit în prezența vorbărețului. În același timp, 4 dintre femei sunt plictisite în cadrul conversației cu vorbăreața, în timp ce alte 2 se plictisesc în funcție de subiectele abordate, comparativ cu bărbații intervievați, care au răspuns în totalitate că se plictisesc. Acest lucru se datorează cu siguranță factorului primordial, categoria de sex, deoarece femeile vorbesc mai mult și niciuna nu are orgoliul rănit dacă nu ia cuvântul minute bune, în același timp între ele neexistând o competitivitate pentru a se afirma prin intermediul cuvântului.

Referitor la excluderea din grup, întrebare primită cu mult interes de respondentele mele, 5 dintre ele au răspuns că au exclus tăcuta, în timp ce una singură a răspuns că nu a exclus pe niciuna, de unde importanța masivă a comunicării orale pentru femei, în cadrul întâlnirilor de grup. Având în vedere că femeia, prin însăși natura ei, vorbește mult, în cadrul unui asemenea grup, prezența unei tăcute înseamnă cu siguranță ostilitate, răceală și sfidare. Gândindu-mă la răspunsurile oferite de bărbații intervievați, am remarcat situația inversă: 4 din 6 bărbați au exclus vorbărețul din grup, semn că le este lezată masculinitatea și încercarea de a se impune, în timp ce niciuna din femeile intervievate nu a exclus din grup vorbăreața, rezultând astfel o mai mare simpatie a femeilor pentru persoanele de același sex care vorbesc mult, comparativ cu bărbații, care nu agreează vorbăreții în general.

Pentru că nu puteam uita comportamentul prosocial, 4 din cele 6 femei au răspuns că pentru consolidarea relației de grup au încercat să ajute pe „Vorbăreață”, lucru totuși firesc, având în vedere că relațiile de prietenie dintre femei sunt mult mai permisive comparativ cu ale bărbaților și își pot spune una alteia ce le deranjează, fără ca relația să le fie afectată în mod negativ; doar 2 dintre femei au răspuns că au încercat să ajute pe „tăcută”, semn ca majoritar este sentimentul de ciudă și „pică” la adresa celei ce le ofensează tăcând. La rândul ei, tăcuta trebuie ajutată mai mult decât vorbăreața, fiindcă la baza tăcerii nu stau întotdeauna sentimente de superioritate, invidie sau reacții de negare a interlocutorilor, ci, de cele mai multe ori, la baza tăcerii în relația de grup, se află suferința, frustrarea și sentimentul de neapartenență la respectivul grup și/sau loc. O femeie tăcută, fiind exclusă din grup într-un mod atât de tranșant, se poate cufunda lesne în mutism, tocmai de aceea, este foarte important ca femeile să înțeleagă faptul că empatia, specifică acestei categorii de sex, contează foarte mult pentru o astfel de persoană, mai ales dacă este femeie, deoarece sensibilitatea unei femei este cu mult mai mare decât a unui bărbat. Paradoxal, deși bărbații care au spus că au încercat să îl ajute pe tăcut, au fost tot 2, ceilalți 4 au răspuns tranșant că nu au încercat să îl ajute pe niciunul dintre cei doi, semn că vorbărețul îi afectează mai mult decât tăcutul. La fel ca și bărbații, se pare că nici femeile nu înțeleg foarte bine adevărata comunicare: echilibrul între tăcere și cuvânt în comunicarea orală și tăcerea, cea mai sinceră și corectă formă de comunicare. Consider că deși în ambele situații, viziunile asupra tăcutului și vorbărețului sunt complet diferite, datorită categoriei de sex, trebuie găsită o cale de mijloc pentru a salva relațiile de grup prin comunicare și comunicarea prin relațiile de grup. Deși educația este un factor important, cea mai importantă în înțelegerea tăcutului și vorbărețului, este empatia, trăsătură ce nu are absolut nici o legătură cu profesia sau vârsta și nici chiar cu, categoria de sex.

Încercând să aflu cât mai multe informații despre viziunile feminine asupra implicațiilor tăcerii și cuvântului în conversație dar și în relațiile intime, precum și accentul pe care femeile în general, îl pun pe comunicare, 4 din cele 6 respondente, consideră că bărbații care vorbesc foarte mult sunt comunicativi, în timp ce 2 dintre ele îi percep ca fiind inteligenți, niciuna considerându-i flecari, astfel că se pot confirma încă o dată studiile în care a fost reliefat gradul mare de comunicare al femeii, care „vorbește” până și prin intermediul comportamentului nonverbal.

Ultimele două întrebări, le-am utilizat pentru aflarea de informații cu privire la relațiile de cuplu. În acest sens, toate cele 6 femei intervievate, au considerat că un partener de viață tăcut, este deopotrivă necomunicativ și neimplicat și considerând că această percepție ar fi universal-valabilă, asistăm la femei care se îmbolnăvesc în cadrul relațiilor de cuplu, datorită lipsei de comunicare a partenerului, femeia ajungând să fie mai întâi nervoasă, apoi frustrată, apoi anxioasa și depresivă. Teoria nu este deloc departe de adevăr, existând multe cazuri de femei care se îmbolnăvesc tocmai din aceste considerente. În același timp, există foarte multe cupluri care se destramă datorită lipsei de comunicare. Raportat la relația de cuplu, însă în cadrul întâlnirilor de grup, toate cele 6 femei au răspuns că se simt deopotrivă frustrate și inferioare în cazul în care sunt întrerupte din conversație de către partenerul de viață, în cadrul unei întâlniri de grup.

Având același avantaj de a remarca elementele comunicării nonverbale ca și în cazul bărbaților, în cazul femeilor intervievate, am constatat același interes acordat mirosului și igienei personale, aceeași strângere de mâna fermă, semn că sunt persoane foarte sigure pe ele și cooperante, asemenea bărbaților și aceeași dicție și exprimare verbală impecabile.

Din punct de vedere vestimentar, au avut aceeași grijă în a exclude ținutele de tipul halatelor și treningurilor, dând impresia femeii moderne și apelând la rochii sau ținute lejere, însă de bună calitate și adaptate pentru o întâlnire amicală, spre deosebire de bărbați, care au fost mai protocolari. Culorile majoritare alese au fost calde, semn că sunt deschise și doritoare de a conversa, sunt hotărâte, dar și culori aprinse, cum ar fi roșu sau roz, arătând astfel că sunt pasionale, iubesc viața și le place să iubească și să se simtă iubite, într-un cuvânt, sunt femei. Accesoriile nu au fost exagerate, în principal au fost reprezentate de cercei în ton cu tendințele actuale și niciuna dintre ele nu a purtat la mână ceas, semn că acordă o prea puțină importanță timpului alocat interviului. Referitor la gestică, toate au adoptat poziția picior peste picior, având corpul întors spre mine, semn că sunt interesate de conversație și mai ales de întrebările adresate. Spre deosebire de bărbați, răspunsurile lor au fost mai prompte, însă pertinente, promptitudinea nevenind din grabă ci din convingere. Le-am găsit mai receptive comparativ cu bărbații și mi-au lăsat tot timpul impresia că știu exact ce vor și ce spun. În timpul conversației, niciuna dintre ele nu „a dat ochii peste cap”, sau a căscat, semn că nu sunt deloc plicitisite și, studiindu-le poziția picioarelor, am remarcat faptul că deși toate au stat în poziția picior peste picior, niciuna dintre ele nu a adaptat varianta „încârligată” a acestei poziții, semn că ar fi anxioasă ori timidă, lucru firesc, deoarece în funcțiile de conducere pe care le au, anxietatea și/sau timiditatea nu trebuie să își facă loc.Astfel, prin studierea elementelor nonverbale, am putut vizualiza femeia româna modernă, determinată, sigură pe ea, și pe aspirațiile proprii.

În urma interviurilor realizate în cadrul studiului de caz, consider că pentru a fi realizat un echilibru perfect din punct de vedere comunicațional, la nivelul categoriilor de sex, bărbații trebuie să înțeleagă faptul că odată cu societatea, a evoluat și femeia, iar femeia trebuie să înțeleagă că tăcerea nu înseamnă numai negare, neglijență și superioritate din partea celui/celei care a recurs la ea și că dinoclo de toate, tăcerea este cea care dă coerență și logică unei conversații.

CONCLUZII

În urma studiului de caz realizat, observația, cea dintâi metoda calitativă aleasă, având drept subiect etnia rromă și obiective reprezentate de comportamentul nonverbal și relația de grup prin intermediul tăcutului și vorbărețului, am putut constata faptul că deși am avut avantajul de a fi un observator ascuns și neimplicat, neinfluențând în vreun fel comportamentul acestora și obținerea unor opinii eronate, am avut și câteva dezavantaje: deși distanța între mine și grup nu era foarte mare, nu am putut identifica elemente de limbaj de natură să îmi definitiveze observația, datorită faptului că persoanele au utilizat în vorbire, un dublu dialect, respectiv atât cuvinte provenite din limba română, cât și cuvinte aparținând limbii originare, rromani (sau țigănească), astfel că nu am putut stabili în mod concret elemente de limbaj, prin intermediul cărora să pot concluziona într-un mod cât mai exact ce anume se vorbește. Totodată, datorită vestimentației purtate de femei și anume fuste lungi, nu am putut observa dacă vreuna a recurs la poziția picior peste picior „încârligată”, care să mă conducă la ideea că ar fi anxioasa și/sau timidă, deși mai mult ca sigur a existat cel puțin o singură femeie care să adopte această poziție, date fiind condițiile culturale și presiunea la care aceste femei sunt supuse de către bărbați, date de inferioritate și supunere, atât față de propriul soț cât și față de restul bărbaților din grupul etnic de care aparține. În același timp, nu am putut studia nici mirosul (olfactica), un element comportamental de bază al etniei, datorită distanței și datorită mirosului diversificat din incinta locației.

Cu toate acestea, am putut observa celelalte elemente de comunicare nonverbală, atât de importante pentru studiul etniei, cât și relația de grup și comportamentul acestuia în raport cu tăcutul și vorbarețul. Raportat la artefacte, femeile din etnia rromă utilizează în vestimentație culori din care, reiese într-un mod foarte evident, dorința lor de comunicare și „eliberare”, precum și faptul că sunt firi vesele, în timp ce bărbații recurg la culori care să le accentueze spiritul vulcanic și dominator. Podoabele sunt foarte utilizate, atât de bărbați cât și de femei, toate din aur și toate de mari dimensiuni, semne ale opulenței.

Bărbații își apără într-un mod aproape „tribal” distanța și teritoriul personal, în timp ce din punctul de vedere al relației de cuplu, privitul intens, cu dragoste, între cei doi parteneri, precum și înțelegerea tacită între cei doi nu există, cel puțin în spațiul public, iar atingerile între cei doi parteneri, de asemeni nu există, de unde pot concluziona faptul că în condițiile în care apelează într-adevăr la ele, elementele de oculezică și haptică, care să consolideze relația de cuplu, sunt prezente cel mai probabil, doar în intimitatea celor doi și nicidecum sub alte priviri, însă atât oculezica, cât și haptica, depind foarte mult de condițiile culturale puternic înrădăcinate, cum de fapt sunt toate elementele comunicării nonverbale pe care le-am studiat, semn ca rromii respectă foarte mult tradiția și sunt mândri de apartenența culturală.

Având în vedere că proxemica și teritoriul personal reprezintă pentru această etnie una dintre cele mai importante condiții culturale, am sesizat că grupul observat de mine și în mod special bărbații, au ridicat o barieră între ei și celelalte persoane prezente în locație, motiv pentru care, consider că sunt extrem de sceptici și stabilesc dificil relații între ei și ceilalți membrii ai societății, probabil și din cauză că sunt conștienți de faptul că nu sunt priviți într-un mod favorabil, de restul societății. Tocmai de aceea, pentru a se simți acceptați, primul pas în această direcție, consider că ar trebui făcut de către societate și nu de ei.

Referitor la vorbăreț și tăcut, am observat ca rromii nu vor să accepte în propriul grup, persoane diferite, pentru ei, omogenitatea grupului fiind foarte importantă. Dacă 2 dintre bărbații rromi au încercat să ajute tăcutul din punctul de vedere al comportamentului prosocial, niciunul nu a încercat să ajute vorbărețul, semn că pentru ei contează foarte mult ca într-o relație de grup, fiecare să aibă cât mai des propriul cuvânt, neputând admite că sunt conduși din punct de vedere conversațional. În același timp și gradul excluderii din grup a fost mare, atât pentru tăcut cât și pentru vorbăreț, singura persoană care i-a acceptat pe amândoi fiind bătrânul, liderul grupului. Prin urmare, comportamentul prosocial în cadrul etniei rrome este aproape absent, iar dacă totuși este observabil, se datorează cu siguranță legăturilor de rudenie, rromii ținând foarte mult la membrii propriilor familii. Urmărind această linie, consider comportamentul prosocial ca fiind un element ce trebuie neapărat introdus în etnia rromă, însă ar fi aproape imposibil, dat fiind faptul că rromii țin foarte mult la teritoriul personal și la tradițiile proprii.

Un lucru foarte important pe care l-am remarcat, a fost dat de faptul că femeile din etnie vorbesc foarte mult prin intermediul elementelor comunicării nonverbale, în special prin artefacte și gestică, având în vedere că exprimarea orală este foarte limitată. Bărbații au gesticulat și ei destul de mult prin comparație cu alte persoane prezente în locație, însă definitorie pentru ei, rămâne proxemica.

Cea de-a doua metodă calitativă la care am apelat, interviul, a fost bazat pe aflarea de informații cu privire la comportamentul nonverbal și dialectica tăcere-cuvânt, prin intermediul relației de grup, subiecții vizați fiind reprezentați de cele două categorii de sex, respectiv de bărbați și femei.

Dat fiind faptul că am ales interviul cu întrebări închise, prestabilite, interviuri realizate cu fiecare persoană în parte, am avut o serie de avantaje: prin observarea elementelor nonverbale, informațiile obținute au fost sporite, atât din punct de vedere cantitativ, cât și din punct de vedere calitativ și, cel mai important, m-au ajutat la obținerea unor informații veridice. Prin intermediul interviului, am avut control asupra succesiunii întrebărilor, astfel ca răspunsurile au fost pozitive din punctul de vedere al acurateței. Mi-am îndeplinit unul din cele mai importante obiective și anume, obținerea de răspunsuri la toate întrebările adresate, ceea ce m-a ajutat foarte mult în testarea ipotezelor de la care am plecat, la începutul lucrării.

Totuși, am întâmpinat și câteva dificultăți, datorită dezavantajelor generate de alegerea interviului: rezultatele pe care le-am obținut au fost orientative, astfel că nu am putut stabili concluzii generale asupra grupurilor vizate (bărbați, respectiv femei), mai ales că interviul, prin însăși natura lui, are un grad ridicat de obiectivitate, motiv pentru care, la rândul meu, am fost extrem de obiectivă, deoarece am încercat să abordez, conform metodologiei teoretice, domeniul pentru care am aplicat studiul (comunicarea), într-un mod cât mai exact. De asemeni, am întâmpinat dificultăți legate de timp, care a fost destul de prelungit, în încercarea de a identifica persoanele pe care le-am dorit introduse în eșantion. Un alt dezavantaj foarte mare a fost legat de faptul că, deși am asigurat persoanele intervievate de păstrarea anonimatului și a confidențialității răspunsurilor, din punctul de vedere al confidențialității, aceasta nu a fost păstrată, de vreme ce deja știam numerele de telefon și adresele intervievaților; în acest sens, avantajul meu a fost dat de faptul că persoanele cuprinse în eșantion au avut o vârstă mai tânără, studii superioare și profesii care le-a oferit un mare acces la cultură și neîngradirea libertății de exprimare sau gândire, un atu pentru acceptarea susținerii interviurilor.

Informațiile obținute de mine au fost extrem de importante. Astfel, în cadrul interviurilor cu bărbații, din punctul de vedere al comportamentului nonverbal, am putut remarca faptul că prin alegerea vestimentației și accesoriilor sunt mai protocolari și mai rigizi, comparativ cu femeile intervievate, care au dat dovadă de nonconformism și lejeritate. Tot din punctul de vedere al vestimentației alese în cadrul interviului, am remarcat că femeile au ales ținute mai lejere și în tonuri ce le dezvăluie temperamentul și aspirațiile afective, în mediul intim, comparativ cu locul de muncă, unde încearcă să se impună aidoma bărbaților, motiv pentru care, în general, hainele purtate de către femei la serviciu, sunt mai rigide, conform uzanțelor culturale și poziției ocupate în cadrul instituției în care activează, semn ca din punctul de vedere al evoluției societății, încă ne mai luptăm cu bărbații pentru îndelung dezbătuta „egalitate între sexe”.

De asemeni, comparativ cu bărbații, le-am perceput mai comunicative, mai sigure pe ele în oferirea de răspunsuri, care de altfel, au fost mult mai apropiate de cercetările teoretice în domeniu, comparativ cu răspunsurile bărbaților, semn că în România, rezultatelor cercetarilor în domeniul comunicării întreprinse îndeosebi în țările occidentale, nu sunt general valabile și pentru bărbații români, care încă mai sunt de vechea parerea că bărbatul îi este superior femeii, acest lucru datorându-se cu siguranță și faptului că accesul la cultură și liberă exprimare, a venit destul de târziu în România, după Revoluția din 1989, iar femeile au fost mult mai deschise la schimbare și la nou, mai ales ca în perioada anterioarî, exprimarea și comportamentul, le erau îngrădite.

Revenind la studiul de caz, femeile au fost extrem de atente la detalii și mult mai tranșante în răspunsurile date, niciuna optând pentru vreun răspuns de genul „Nu știu”, „Nu îmi aduc aminte”, „Poate”, semn că știu mult mai bine ce vor de la viață și ce aspirații personale au. Comparativ cu bărbații, acordă o importanță mai mică timpului formal (tehnologiei) și o importanță foarte mare celorlalte elemente nonverbale, îndeosebi artefactelor, teritoriului personal, hapticii și oculezicii, elemente pentru care bărbații, deși acorda un real interes, acesta nu este la fel de mare. Cu toate acestea, din punctul de vedere al olfacticii și timpului informal, atât femeile, cât și bărbații le acordă un interes egal, pentru ei mirosul, igiena personală și semnalarea poziției ierarhice pe care o au în cadrul instituției, fiind extrem de importante.

În ceea ce privește relația de grup, viziunile celor două categorii de sex au fost complet diferite: dacă bărbații exclud din grup, cu precădere vorbarețul, pentru care au aceeași aversiune ca și bărbații rromi, femeile în schimb exclud tăcuta, probabil datorită faptului că femeile sunt mult mai comunicative, comparativ cu bărbații. Îmbucurător este faptul că în cadrul relației de grup, atât bărbații cât și femeile nu au răspuns că exclud atât vorbarețul cât și tăcutul, însă din păcate, nu a existat vreun răspuns din care să reiasă că măcar o persoană, indiferent de categoria de sex, a încercat să ajute pentru consolidarea relației de grup, atât vorbarețul cât și tăcutul, semn că, atât pentru femei cât și pentru bărbați, comportamentul prosocial este o noțiune complet nouă, indiferent de educația pe care o posedă; se pare că acest tip de comportament, este perceput de către ambele sexe în mod subiectiv și nu obiectiv, fiecare încercând să ajute persoana pentru care are o anumită afinitate și care în același timp, i-a deranjat cel mai puțin.

Tot ca observații negative, din răspunsurile bărbaților am putut constata faptul că într-o relație de cuplu, femeia trebuie să vorbească mai puțin decât bărbatul, în timp ce în cadrul unei întâlniri de grup, au în general tendința de a-și întrerupe din conversație partenera, ceea ce nu poate conduce decât la concluzia că deși bărbații evoluează din punct de vedere social, din punctul de vedere al gândirii, misoginismul nu a dispărut și în ciuda aparențelor, consideră ca sexul opus le este inferior. Pe de cealaltă parte, femeile au răspuns și ele că sunt întrerupte din conversație de către parteneri, în cadrul unei întâlniri de grup, iar sentimentele încercate nu sunt deloc pozitive și îmbucurătoare, dimpotrivă. Prin intermediul întrebărilor adresate și răspunsurilor date, am remarcat faptul că femeile apreciază mai mult bărbații comunicativi, pe care îi consideră mai implicați, comunicarea consolidând astfel relația de cuplu, în timp ce bărbații, apreciază femeile mai tăcute, deși, paradoxal, le apreciază pe cele care fac pauze scurte în timpul unei conversații, considerându-le inteligente și confirmând rezultatele cercetărilor pe această temă. Dacă aproximativ majoritatea rezultatelor pe care le-am obținut au fost în acord cu studiile și cercetările efectuate, nu rămâne decât o singură concluzie: pentru optimizarea comunicării între femei și bărbați, trebuie ca femeile să tacă mai mult și să vorbească mai puțin, în timp ce bărbații invers, trebuie să vorbească mai mult și să tacă mai puțin, instalându-se astfel un echilibru comunicațional. În același timp, bărbații trebuie să conștientizeze faptul că, dacă femeile vorbesc mai mult, acest lucru nu înseamnă că transmit mai puțin, percepție complet eronată și de ce nu, arhaică.

În urma studiului de caz, am îndeplinit ipotezele pe care mi le-am stabilit, iar o concluzie personală, în urma analizelor și cercetărilor efectuate, este dată de faptul că dincolo de orice uzanță culturală sau impusă de categoria de sex, tăcerea este cel mai important element al comunicării și tototdată temelia unei relații, indiferent de natura ei: profesională, amicală sau intimă, iar în condițiile în care socializarea și noile media ne-au acaparat, îndepărtându-ne atât de noi înșine cât și de cei din jurul nostru, a respecta și asculta absența cuvântului, tăcerea, înseamnă a ne respecta și asculta pe noi și pe cei din jurul nostru.

Referitor la subiectele alese de mine în cadrul studiului de caz, consider că pe viitor, este imperativă o cercetare cât mai amanunțită și mai extinsă, atat a etniei rrome cât și a categoriilor de sex, pornind de la comunicarea nonverbală, cu tot ce implică, mai ales că sunt două subiecte pe marginea cărora, cel puțin la ora actuală, există foarte puține cercetări în domeniu, autohtone. Consider esențială introducerea unor cercetări cât mai ample vizavi de aceste subiecte, deoarece etnia rromă are un mare și important cuvânt de spus în societatea română, prin intermediul comportamentului nonverbal și, cunoscându-i îndeaproape pe rromi, prin intermediul comunicării nonverbale, vom reuși într-un final să îndepărtam bariera pe care noi înșine o ridicăm între noi și membrii acestei etnii. În același timp, cercetările ce au la bază categoriile de sex sunt la fel de importante pentru educația la nivel național, deoarece din păcate, în România încă mai există discriminare sexuală, la fel cum există și discriminarea rasială.

Prin intermediul unor studii și cercetări elaborate și de calitate, ambele discriminări pot fi diminuate și cu timpul îndepărtate în totalitate. Abia atunci vom putea afirma că suntem oameni, suntem educați și mai ales, înțelegem și cunoaștem oamenii.

Deși lucrarea de față s-a dorit a fi de natură a încerca obținerea și cumularea unor concluzii generale cu privire la sunet și absența lui, în condițiile în care societatea evoluează și va evolua în mod constant, consider că întotdeauna va exista cercetarea realității cuvântului și tăcerii în comunicare, respectiv dialectica tăcere-cuvânt.

BIBLIOGRAFIE

CĂRȚI:

Adrian Neculau (coordonator), Psihologie socială. Aspecte contemporane, Editura Polirom, Iași, 1996;

Allan Pease, Limbajul trupului, Editura POLIMARK, București, 1997;

Allan & Barbara Pease, Abilități de Comunicare, Trad: Sanda Aronescu, Editura Curtea Veche, București, 2007;

Andre Neher, Exilul cuvântului. De la tăcerea biblică la tăcerea de la Auschwitz, Editura Hasefer, București, 2002;

André Petitat, Secret și forme sociale, Editura Polirom, Iași, 2003;

Christian Baylon, Xavier Mignot, Comunicarea, Trad: Ioana Ocneanu, Ana Zăstroiu, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2000;

Constantin Cucoș, 1997, Istoria gândirii pedagogice, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 1997;

Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească , Editura Humanitas, București, 1996;

Constantin Sălceanu, Comunicare și relații interumane în management, Editura Ankarom, Iași, 1997;

David Le Breton, Du Silance, Editions Metailie, Paris, 1997, Despre tăcere, Trad: Constantin Zaharia, Editura All Educațional, București, 2001;

Doina-Ștefana Săucan, Comunicarea didactică. Expresivitate și stil, Editura Atos, București, 2002;

G. Calbris & L.Porcher, Geste et communication, Credif-Hatier, Paris, 1989;

Gheorghe-Ilie Fârte, Comunicarea. O abordare praxiologică, Editura Demiurg, Iași, 2004;

Ion Cauc, Beatrice Manu, Daniela Pârlea, Laura Goran, Metodologia cercetării sociologice. Metode și tehnici de cercetare, Ediția a II-a, Editura Fundației România de Mâine, București, 2004;

Irena Chiru, Comunicarea interpersonală, Editura Tritonic, București, 2003;

Jacques Corraze, Les communications non-verbales,Editions Laumiere, Paris, 1988;

Margo T. Krasne, Munca de lămurire….O artă, Editura Antet, Oradea, 1998;

Maria Palicică, Codruța Gavrilă, Laurenția Ion, Pedagogie, Editura Mirton, Timișoara, 2007;

Mihai Dinu, Comunicarea: repere fundamentale, Ediția a II-a, Editura Algos, București, 2000;

Paul Ekman, Erika L. Rosenberg, What the face reveals: Basic and Applied Studies of Spontaneous Expression Using the Facial ActionCoding System (FACS),Second Edition , Oxford University Press, 1997;

Peter Collet, Cartea Gesturilor, Trad: Alexandra Borș, Editura Trei, București, 2005;
Piere Bourdieu, La domination masculine, Editions Seuil, Coll. Liber, Paris, 1998;

Rodney Davies, Ce ne dezvăluie fața, Trad: Tatiana Avacum, Editura POLIMARK, București, 1997;

Septimiu Chelcea, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și calitative, Editura Economică, București, 2001;

Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, Comunicarea nonverbală: gesturile și postura, Cursuri Universitare, Editura Comunicare.ro, București, 2005;

Susan B. Kaiser, The Social Psychology of Clothing and Personal Adornment, Prentice Hall College Div, USA, 1985;

Traian D. Stănciulescu, Miturile creației. Lecturi semiotice, Editura Performantica, Iași, 2005;

Vasile Tran, Irina Stanciugelu, Teoria comunicării, Ediția a II-a, revizuită, Editura Comunicare.ro, București, 2003;

Victor Carp, Doina Lobonț, Teoria negocierii, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2005;

Victor Duță, Dicționar de aforisme, expresii, maxime, proverbe, zicători, Editura Victor, București, 1997.

ARTICOLE DE SPECIALITATE PRELUATE DE PE PAGINI WEB:

Colegiul Economic, Comunicarea nonverbală, 2013;

Gabriela Pacea-Akon, Tăcerea-arma cu două tăișuri, 23 August 2011;

Lucian Trașă, Metode si tehnici de cercetare in psihologie, Anul I, Semestrul al II-lea. Sinteza de curs, Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Psihologie;

ML Knapp, Journals at the University of Arizona, Supplementation and monensin effects on digesta kinetics. I. Cattle grazing summer range, Vol. 43, nr 5, 1990;

Papa Benedict al XVI-lea, Papa recomandă tăcerea care favorizează adevărata comunicare, 25 Ianuarie 2012;

Roxana Băeșu, Elemente de paralimbaj, 2 Iulie 2011;

W. Thomas Payne, The Power of Silence in Communication, 9 Februarie 2009;

Wikipedia, Gen și comunicare noverbală, 2013.

PAGINI WEB:

www.catholica.ro

www.citatepedia.info

www. colegiuleconomic.rdsbz.ro

www.dexonline.ro

www.journals.uair.arizona.edu

www.gabrielapacea.ro

http://www.luciantrasa.ro/doc/mtcp.pdf

www.roxanabaesu.wordpress.com

www.voices.yahoo.com

www.wikipedia.org

=== anexa ===

ANEXA 1

GRILĂ DE OBSERVAȚIE

COMPORTAMENTUL NONVERBAL

CANDIDAT: ETNIA RROMĂ

AN DE STUDIU: 2013

OBSERVATOR: CRISTINA

DATA PREZENTĂRII:

ANEXA 2

GRILĂ DE OBSERVAȚIE

DIALECTICA TĂCERE-CUVÂNT ÎN CADRUL GRUPULUI SOCIAL

CANDIDAT: VORBĂREȚUL ȘI TĂCUTUL

AN DE STUDIU: 2013

OBSERVATOR: CRISTINA

DATA PREZENTĂRII:

ANEXA 3

COMUNICAREA ȘI ELEMENTELE NONVERBALE

1. Considerați că femeile de carieră ce au o voce joasă sunt mai inteligente și

mai stăpâne pe situație?

Da

Nu

Poate

2. Percepeți femeile care fac pauze mai lungi în conversație, ca fiind rezervate și rigide?

Da

Nu

Nu știu

3. În timpul unei conversații cu o femeie care gesticulează foarte mult, o percepeți ca fiind:

Dominatoare

Foarte sociabilă

Nesigură pe ea

4. În cazul interrelaționării la locul de muncă cu un coleg, distanța între dumneavoastra și dumnealui, trebuie sa fie:

Cât mai mică

Între 50cm-1m

Mai mare de 3m

5. În cazul în care trebuie să recrutați o femeie, prin intermediul unui interviu, vestimentația acesteia, ca factor favorabil pentru angajare, trebuie să fie:

Decentă, în culori calde și neutre

Puțin provocatoare și în culori tari

Vestimentația nu mă influențează în recrutare

6. Femeile care zâmbesc frecvent și natural în timpul unei conversații, sunt:

Sincere, prietenoase și expresive

Nu foarte inteligente

Nu acord o atenție deosebită zâmbetului

7. Considerați că mirosul neplăcut al unui partener/e de conversație, afectează comunicarea și interrelaționarea cu acesta?

Da

Nu

Poate

8. În mijloacele de transport în comun, evitați atingerile persoanelor necunoscute, provenite din alte medii sociale?

Da

Uneori

Nu

9. Ați achiziționat în ultimele 6 luni produse cu tehnologie avansată?

Da

Nu

Nu îmi aduc aminte

10. În cadrul unei ședințe cu subalternii, din punctul de vedere al timpului:

Îi lăsați să aștepte

Sunteți punctual

Prima variantă sau a doua, în funcție de situație

ANEXA 4

CUVÂNTUL ȘI TĂCEREA ÎN RELAȚIA DE GRUP

1. În rândul prietenilor dumneavoastră, există vreunul tăcut?

Da

Nu

Poate

2. Considerați că tăcerea acestuia afectează conversația normală?

Da

Nu

Poate

3. Vă simțiți deranjat sau frustrat când încercați să interacționați cu el?

Da

Nu

Poate

4. Deveniți mai rece față de el?

Da

Nu

Nu știu

5. În rândul prietenilor dumneavoastră, aveți vreunul extrem de vorbăreâ?

Da

Nu

Poate

6. Considerați că prin comunicarea sa orală foarte activă, interacțiunea între dumneavoastra și ceilalți este afectată?

Da

Nu

Poate

7. În cadrul conversației cu el, deveniți plictisit?

Da

Nu

Nu știu

8. Ați avut întâlniri de grup în cadrul cărora ați exclus pe:

Tăcut

Vorbăreț

Ambii

Niciunul

9. Pentru consolidarea relației de grup, ați incercat să îl ajutați pe:

Tăcut

Vorbăreț

Ambii

Niciunul

10. Considerați că femeile care vorbesc foarte mult sunt:

Sociabile

Superficiale

Inteligente

11. Considerați că femeile extrem de tăcute sunt:

Nesigure pe ele

Inteligente

Docile

12. În cadrul unei întâlniri de grup, aveți tendința de a vă întrerupe frecvent partenera în timp ce vorbește?

Da

Nu

Uneori

13. Din punct de vedere conversațional, în relația de cuplu, femeia perfectă, trebuie:

Să vorbească mai puțin decât bărbatul

Să vorbească mai mult decât bărbatul

Să încerce un echilibru conversațional cu bărbatul

ANEXA 5

COMUNICAREA ȘI ELEMENTELE NONVERBALE

1. Considerați că bărbații cu voce ridicată sunt:

Agresivi

Efeminați

Ambele

2. În timpul conversației cu un bărbat, percepeți ridicarea bățoasă a capului de către acesta ca fiind:

Nedumerire

Aroganță

Ceva firesc

3. Într-o discuție cu superiorul ierarhic, mâinile acestuia în poziție de coif, vă indică:

Superioritate

Plictiseală

Nimic

4. În cazul în care aveți o primă discuție cu un bărbat, distanța pe care o impuneți față de el, este:

Foarte mică

Între 1-1,3m

Mai mare de 3m

5. Din punct de vedere vestimentar, vă plac bărbații care utilizează:

Culori închise

Culori calde

Culori aprinse

6. Dacă un bărbat, altul decât partenerul de viață, rudă sau prieten, vă privește insistent, vă simțiți:

Deranjată

Interesantă

Normal

7. Apreciați bărbații care sărută mâna femeilor?

Da

Nu

Poate

8. Considerați că o persoană care miroase bine, indiferent de categoria de sex, are mai multe șanse de a interelaționa?

Da

Nu

Poate

9. Ați achiziționat în ultimele 6 luni produse cu tehnologie avansatî?

Da

Nu

Nu îmi aduc aminte

10. În cadrul unei ședințe cu subalternii, din punctul de vedere al timpului:

Îi lăsați să aștepte

Sunteți punctuală

Prima variantă sau a doua, în funcție de situație

ANEXA 6

CUVÂNTUL ȘI TĂCEREA ÎN RELAȚIA DE GRUP

1. În rândul prietenelor dumneavoastră, există vreuna tăcută?

Da

Nu

Poate

2. Considerați că în cadrul unei întâlniri de grup, tăcerea acesteia afectează conversația normală?

Da

Nu

Poate

3. Vă simțiți deranjată și/sau frustrată când încercați să o introduceți în conversație?

Da

Nu

Poate

4. Deveniți mai sceptică în ceea ce o privește?

Da

Nu

Nu știu

5. În rândul prietenelor dumneavoastră, aveți vreuna extrem de vorbăreață?

Da

Nu

Poate

6. Considerați că prin comunicarea sa orală foarte activă, interacțiunea între dumneavoastră și celelalte prietene este afectată?

Da

Nu

Poate

7. În cadrul conversației doar cu ea, deseori vă plictisiți?

Da

Nu

Depinde de subiect

8. Ați avut întâlniri de grup în cadrul cărora ați exclus pe:

Tăcută

Vorbăreață

Ambele

Niciuna

9. Pentru consolidarea relației de grup, ați încercat să ajutați pe:

Tăcută

Vorbăreață

Ambele

Niciuna

10. Considerați că bărbații care vorbesc foarte mult sunt:

Comunicativi

Flecari

Inteligenți

11. Un partener de viață tăcut, este:

Necomunicativ

Neimplicat

Ambele

12. În cadrul unei întâlniri de grup, partenerul de viață intervine peste dumneavoastra în conversație?

Da

Nu

Uneori

13. În momentul în care sunteți întreruptă din conversație de către partenerul de viață, în cadrul unei întâlniri de grup, vă simțiți:

Frustrată

Inferioară

Ambele